Drept Penal Parte Speciala - DR An 3 PDF

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
DREPT PENAL
Partea specială
Curs universitar
CUPRINS
CUPRINS
ABREVIERI .................................................................................................................... 14
ASPECTE INTRODUCTIVE ........................................................................................ 16
TITLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ................................................. 36

Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii .................................................................................. 36
Secţiunea I ................................................................................................................. 36
Omorul .................................................................................................................. 36
Omorul Calificat ................................................................................................... 48
Uciderea la cererea victimei .................................................................................. 59
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ................................................................ 66
Uciderea din culpă ................................................................................................ 71
Capitolul II. Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii .................................... 79
Lovirea sau alte violenţe ....................................................................................... 79
Vătămarea corporală ............................................................................................. 83
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte....................................................... 90
Vătămarea corporală din culpă ............................................................................. 93
Relele tratamente aplicate minorului .................................................................... 98
Încăierarea ........................................................................................................... 101
Capitolul III. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie ................................ 105
Violenţa în familie .............................................................................................. 105
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă ....................... 107
Capitolul IV. Agresiuni asupra fătului ............................................................................ 113
Întreruperea cursului sarcinii .............................................................................. 113
Vătămarea fătului ................................................................................................ 117
Capitolul V. Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie .................... 122
LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR A UNEI PERSOANE AFLATE ÎN DIFICULTATE ......122
Împiedicarea ajutorului ....................................................................................... 125
Capitolul VI. Infracţiuni contra libertăţii persoanei ........................................................ 128
Lipsirea de libertate în mod ilegal ....................................................................... 128
Ameninţarea ........................................................................................................ 134
Şantajul................................................................................................................ 136
Hărţuirea.............................................................................................................. 140
Capitolul VII. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile....................................... 143
Sclavia ................................................................................................................. 143
6
Traficul de persoane ............................................................................................ 145
Traficul de minori ............................................................................................... 153
Supunerea la muncă forţata sau obligatorie ........................................................ 156
Proxenetismul...................................................................................................... 159
Exploatarea cerşetoriei ........................................................................................ 162
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie ......................................................... 165
Folosirea serviciilor unei persoane exploatate .................................................... 167
Capitolul VIII. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale ................................... 171
Violul .................................................................................................................. 171
Agresiunea sexuală ............................................................................................. 178
Actul sexual cu un minor .................................................................................... 181
Coruperea sexuală a minorilor ............................................................................ 184
Racolarea minorilor în scopuri sexuale ............................................................... 187
Hărţuirea sexuală................................................................................................. 190
Capitolul IX. Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private ......................... 194
Violarea de domiciliu .......................................................................................... 194
Violarea sediului profesional .............................................................................. 199
Violarea vieţii private.......................................................................................... 201
Divulgarea secretului profesional ....................................................................... 205
TITLUL II. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI .................................. 208
ASPECTE GENERALE ............................................................................................... 208

Capitolul I. Furtul ............................................................................................................ 212
Furtul ................................................................................................................... 212
Furtul calificat ..................................................................................................... 219
Furtul în scop de folosinţă ................................................................................... 227
Furtul urmãrit la plȃngerea prealabilă ................................................................. 231
Tȃlhãria ............................................................................................................... 233
Tȃlhãria calificatã ................................................................................................ 238
Pirateria ............................................................................................................... 242
Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei .............................................. 244
Capitolul II. Infracţiuni contra patrimoniului prin nescocotirea încrederii ..................... 247
Abuzul de încredere ............................................................................................ 247
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor .................................................. 250
Bancruta simplă................................................................................................... 256
Bancruta frauduloasă........................................................................................... 260
Gestiunea frauduloasă ......................................................................................... 264
Însuşirea bunului gãsit sau ajuns din eroare la fãptuitor ..................................... 269
Înşelãciunea ......................................................................................................... 273
Înşelãciunea privind asigurările .......................................................................... 279
Deturnarea licitaţiilor publice ............................................................................. 285
Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile ....................................... 289
Capitolul III. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice ........................................................................................................... 294
7
Frauda informatică .............................................................................................. 295
Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos ........................................ 298
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos ........................ 302
Capitolul IV. Distrugerea şi tulburarea de posesie ......................................................... 305
Distrugerea .......................................................................................................... 305
Distrugerea calificată .......................................................................................... 310
Distrugerea din culpă .......................................................................................... 312
Tulburarea de posesie.......................................................................................... 314
TITLUL III. INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI FRONTIERA DE

STAT .............................................................................................................................. 318
Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii ......................................................................... 318
Ultrajul ................................................................................................................ 318
Uzurparea de calităţi oficiale .............................................................................. 322
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri ............................................................ 324
Ruperea de sigilii ................................................................................................ 326
Sustragerea de sub sechestru ............................................................................... 328
Capitolul II. Infracţiuni privind frontiera de stat............................................................. 331
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat ............................................................. 331
Traficul de migranţi ............................................................................................ 333
Facilitarea şederii ilegale în românia .................................................................. 335
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul româniei ................... 337
TITLUL IV. INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFÃPTUIRII JUSTIŢIEI .................... 340

Nedenunţarea ...................................................................................................... 341
Omisiunea sesizãrii ............................................................................................. 345
Inducerea în eroare a organelor judiciare ............................................................ 349
Favorizarea făptuitorului ..................................................................................... 354
Tãinuirea ............................................................................................................. 358
Obstrucţionarea justiţiei ...................................................................................... 361
Influenţarea declaraţiilor ..................................................................................... 364
Mãrturia mincinoasã ........................................................................................... 368
Rãzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei .............................................................. 374
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri ........................................ 377
Presiuni asupra justiţiei ....................................................................................... 380
Compromiterea intereselor justiţiei ..................................................................... 382
Încãlcarea solemnitãţii şedinţei ........................................................................... 386
Ultrajul judiciar ................................................................................................... 388
Cercetarea abuzivã .............................................................................................. 391
Supunerea la rele tratamente ............................................................................... 394
Tortura ................................................................................................................. 398
Represiunea nedreaptă ........................................................................................ 404
Asistenţa şi reprezentarea neloială ...................................................................... 407
Evadarea .............................................................................................................. 410
8
Înlesnirea evadării ............................................................................................... 413
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti ............................................................... 416
Neexecutarea sancţiunilor penale........................................................................ 420
TITLUL V. INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU ........................... 424

Capitolul I. Infracţiuni de corupţie .................................................................................. 424
ASPECTE GENERALE ..................................................................................... 424
Luarea de mită ..................................................................................................... 426
Darea de mită ...................................................................................................... 433
Traficul de influenţă ............................................................................................ 437
Cumpărarea de influenţă ..................................................................................... 440
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de abritraj sau în legătură cu
aceştia ................................................................................................................. 443
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia ................. 444
Capitolul II. Infracţiuni de serviciu ................................................................................. 445
Delapidarea ......................................................................................................... 445
Purtarea abuzivă .................................................................................................. 448
Abuzul în serviciu ............................................................................................... 451
Neglijenţa în serviciu .......................................................................................... 455
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual ......................................................... 458
Uzurparea funcţiei ............................................................................................... 461
Conflictul de interese .......................................................................................... 463
Violarea secretului corespondenţei ..................................................................... 466
Divulgarea informaţiilor secrete de stat .............................................................. 471
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice ................................ 474
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor ................................................................... 477
Obţinerea ilegală de fonduri ................................................................................ 480
Deturnarea de fonduri ......................................................................................... 482
Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave .......................................... 484
TITLUL VI. INFRACŢIUNI DE FALS .................................................................... 486

Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori ............................................ 486
Falsificarea de monede........................................................................................ 486
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată ..................................... 489
Falsificarea de timbre sau efecte poştale............................................................. 492
Punerea în circulaţie de valori falsificate ............................................................ 494
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori .................................. 497
Emiterea frauduloasă de monedă ........................................................................ 499
Falsificarea de valori străine ............................................................................... 502
Capitolul II. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare ...................... 503
Falsificarea de instrumente oficiale .................................................................... 503
Folosirea instrumentelor false ............................................................................. 505
Falsificarea de instrumente de autentificare străine ............................................ 507
Capitolul III. Falsuri în înscrisuri .................................................................................... 508
9
Falsul material în înscrisuri oficiale .................................................................... 508
Falsul intelectual ................................................................................................. 511
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată ........................................................... 514
Uzul de fals ......................................................................................................... 517
Falsificarea unei înregistrări tehnice ................................................................... 519
Falsul informatic ................................................................................................. 521
Falsul în declaraţii ............................................................................................... 524
Falsul privind identitatea ..................................................................................... 526
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin ................... 529
TITLUL VII. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI PUBLICE ..................... 530

Capitolul I. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate ................................ 530
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă .......... 530
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din
culpă .................................................................................................................... 532
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe .............................................................................................................. 532
Distrugerea sau semnalizarea falsă ..................................................................... 534
Capitolul II. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice .................... 538
Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat ..................... 538
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere ........................................... 540
Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe ............. 542
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice ............................ 544
Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia .. 546
Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice .......................... 555
Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor .........557
Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public ............................... 560
Capitolul III. Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive ........................................................................................................ 564
Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor ................................................... 564
Uzul de arma fără drept ....................................................................................... 573
Falsificarea sau modificarea. Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme
letale .................................................................................................................... 576
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive . 579
Nerespectarea regimului materiilor explozive .................................................... 582
Capitolul IV. Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate
de lege ............................................................................................................................. 586
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi ............................................. 586
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă ............................. 589
Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă ..................... 592
Camăta ................................................................................................................ 596
Capitolul V. Infracţiuni contra sănătăţii publice ............................................................. 599
Zădărnicirea combaterii bolilor ........................................................................... 599
Contaminarea venerică ........................................................................................ 601
10
Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit ............................................ 603
Răspândirea bolilor la animale sau plante........................................................... 605
Infectarea apei ..................................................................................................... 607
Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse ................................... 609
Comercializarea de produse alterate ................................................................... 611
Traficul de produse sau substanţe toxice ............................................................ 613
Capitolul IV. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice ..................................................................................................................... 616
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice ................................. 620
Alterarea integrităţii datelor informatice............................................................. 622
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice .................................................. 624
Transferul neautorizat de date informatice ......................................................... 626
Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice .............................. 627
Capitolul I. Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice .................................................. 630
Constituirea unui grup infracţional organizat ..................................................... 630
Instigarea publică ................................................................................................ 633
Incitarea la ură sau discriminare ......................................................................... 635
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni ......................................... 636
Tulburarea ordinii şi liniştii publice .................................................................... 638
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase......................................... 640
Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice .................................................. 643
Pornografia infantilă ........................................................................................... 645
Ultrajul contra bunelor moravuri ........................................................................ 649
Capitolul II. Infracţiuni contra familiei ........................................................................... 652
Bigamia ............................................................................................................... 652
Incestul ................................................................................................................ 655
Abandonul de familie .......................................................................................... 658
Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului .................................. 664
Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu ............................... 666
Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor
decedate ........................................................................................................................... 669
Împiedicarea exercitării libertăţii religioase ....................................................... 669
Profanarea de cadavre sau morminte .................................................................. 675
Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe ............................................................ 676
TITLUL IX. INFRACŢIUNI ELECTORALE ......................................................... 679

Împiedicarea exercitării drepturilor electorale .................................................... 680
Coruperea alegătorilor......................................................................................... 682
Frauda la vot........................................................................................................ 685
Frauda la votul electronic .................................................................................... 687
Violarea confidenţialităţii votului ....................................................................... 688
Nerespectarea regimului urnei de vot ................................................................. 690
11
Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale ............................................ 693
TITLUL X. INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII NAŢIONALE ................. 696

Trădarea .............................................................................................................. 699
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat ....................................... 703
Trădarea prin ajutarea inamicului ....................................................................... 707
Acțiuni împotriva ordinii constituţionale ............................................................ 711
Înalta trădare ....................................................................................................... 713
Acțiuni ostile contra statului ............................................................................... 716
Spionajul ............................................................................................................. 718
Atentatul care pune în pericol securitatea naţională ........................................... 721
Atentatul contra unei colectivități ....................................................................... 723
Actele de diversiune ............................................................................................ 725
Comunicarea de informaţii false ......................................................................... 727
Propaganda pentru război.................................................................................... 730
Compromiterea unor interese de stat .................................................................. 732
Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională ............................. 734
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională .......... 736
Constituirea de structuri informative ilegale ....................................................... 739
Nedenuntarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale ................................. 741
TITLUL XI. INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE LUPTĂ A

FORȚELOR ARMATE ............................................................................................... 745
Capitolul I. Infracţiuni săvârşite de militari .................................................................... 745
Absența nejustificată ........................................................................................... 745
Dezertarea ........................................................................................................... 747
Încălcarea consemnului ....................................................................................... 749
Părăsirea postului sau comenzii .......................................................................... 751
Insubordonarea .................................................................................................... 753
Constrângerea superiorului ................................................................................. 755
Abuzul de autoritate ............................................................................................ 757
Lovirea superiorului ori a inferiorului ................................................................ 759
Capitularea .......................................................................................................... 762
Părăsirea câmpului de luptă ................................................................................ 765
Zborul neautorizat ............................................................................................... 766
Părăsirea navei .................................................................................................... 769
Părăsirea comenzii .............................................................................................. 772
Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale ........................................... 774
Coborârea pavilionului ........................................................................................ 776
Coliziunea ........................................................................................................... 778
Capitolul II. Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili .............................................. 781
Sustragerea de la serviciul militar în timp de război ........................................... 781
Agresiunea împotriva santinelei.......................................................................... 783
12
Sustragerea de la luarea în evidenţa militară ...................................................... 785
Neprezentarea la încorporare sau concentrare .................................................... 787
Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă ............................................................. 789
Folosirea emblemei crucea roşie în timpul operaţiunilor militare ...................... 792
TITLUL XII. INFRACŢIUNI DE GENOCID, CONTRA UMANITĂŢII ŞI DE

RĂZBOI ......................................................................................................................... 796
Capitolul I. Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii .................................................. 796
Genocidul ............................................................................................................ 796
Infracţiuni contra umanităţii................................................................................ 799
Capitolul II. Infracţiuni de război contra persoanelor ..................................................... 804
Infracţiuni de război contra proprietății şi altor drepturi..................................... 809
Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor................... 811
Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă ....................................... 814
Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă ..................................... 818
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................... 822
13
ABREVIERI
Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

T.S. Tribunalul Suprem
T. S. s. pen. dec. nr. Tribunalul Suprem. Secţia penală. Decizia numărul
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
R.R.D. Revista Română de Drept
R.D.P. Revista de Drept Penal
L. nr. Legea numărul
C. pen. Codul penal 2014
C. pr. pen. Codul de procedură penală 2014
C. civ. Codul civil
C. pr. civ. Codul de procedură civilă
alin. Alineat
B.Of. Buletinul Oficial
M.Of. Monitorul Oficial
C.A. Curtea de Apel
C.D. Culegere de decizii
Jud. Judecătoria
Vol. Volumul
14
15
ASPECTE INTRODUCTIVE
I. Noţiunea Dreptului penal special

Ramura dreptului penal (ius criminale) este formată din ansamblul normelor
juridice care constituie sistemul de apărare a valorilor sociale prin prevenirea
infracţiunilor sau prin pedepsirea acestora1.
Normele juridice penale sunt structurate în două categorii: norme penale generale
şi norme penale speciale. Normele penale generale alcătuiesc dreptul penal general.
Partea generală a Codului penal reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor
reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora şi de felul actului
normativ în care sunt prevăzute, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale,
definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive,
reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi
modul lor de aplicare.
Dreptul penal special, ca subramură a dreptului penal, cuprinde principalele
infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a căror ocrotire se realizează prin
incriminare. Rezultă că partea specială este alcătuită din totalitatea normelor penale
cuprinse în Codul penal, partea specială, dar şi în legile speciale2 ce conţin dispoziţii
penale, care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile care se aplică în cazul
săvârşirii acestora.
În expunerea de motive privind adoptarea unui nou Cod penal se precizează că
decizia de a se trece la elaborarea acestuia nu a fost o simplă manifestare a voinţei
politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluţiei economico-sociale, dar şi a
doctrinei şi jurisprudenţei.
Se doreşte, potrivit aceleiaşi expuneri de motive, ca noul Cod penal să
îndeplinească obiective, cum ar fi:
1. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea
suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile
speciale.
2. Simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze
aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare.
3. Asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale
ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
4. Transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la
nivelul Uniunii Europene.
5. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state
membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală
bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.
1
Costică Bulai, Drept penal român, Partea Generală, Vol 1, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,
1992, p. 7
2
Cu titlu de exemplu: Legea nr. 31/1990 a societăţilor (infracţiunile prevăzute la art. 271, 272, 279, 280 1
etc.); Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal (infracţiunile prevăzute la art. 3, 4, 9
etc.); Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combaterea finanţării terorismului (infracţiunile prevăzute la art. 29 şi 31) ş.a.m.d.
16
Trebuie să observăm că, în repetate ocazii, legiuitorul argumentează opţiunile
legislative ale noului Cod penal bazându-se pe existenţa unor reglementări asemănătoare
în codurile penale ale altor state europene. O problemă de rezolvarea căreia depinde felul
în care va arăta Uniunea Europeană este felul în care se influenţează reciproc, cum
interacţionează statele membre, deoarece între ele există puternice deosebiri atât
economice cât şi culturale. O mare provocare pentru Europa va fi modul în care au loc
aceste influenţe reciproce dintre statele membre. Astfel, există pericolul ca membrii mai
puternici să „sufoce” pe ceilalţi, să le provoace „dispariţia” culturală, să le anihileze
identitatea. Preocuparea în Uniune pentru această problemă şi încercarea de a găsi soluţii
se oglindeşte chiar şi în frumosul motto al Uniunii: „in varietate concordia”. În
cercetarea procesului de integrare juridică, are o mare importanţă conceptul de „cultură
juridică”1. Acest concept sintetizează raporturile dintre drept şi cultură, fiind un „sistem
de elemente materiale şi spirituale, care se raportează la sfera de acţiune a dreptului şi se
reflectă în condiţia şi conştiinţa oamenilor”2. Un astfel de concept compus atât din
elemente de interes pentru sociologia juridică, dreptul comparat cât şi filosofia dreptului,
se poate dovedi foarte util în cercetarea unui fenomen atât de complex ca integrarea
juridică europeană. O întrebare la care cercetările din domeniul ştiinţelor socio-umane şi
în special dreptul şi sociologia juridică vor trebui să găsească un răspuns, este care dintre
culturile juridice existente acum în Europa va predomina şi în ce fel se va produce acest
lucru, deoarece există evidente deosebiri între cultura juridică a Europei de Vest şi a celei
est-europene, şi chiar în interiorul lor. La acestea se adaugă şi influenţa crescândă a
culturii juridice de tip anglo-american, cultură mult mai pragmatică. Trebuie avut în
vedere că, aplicarea unui principiu în culturi juridice diferite, fără adaptarea lui la factorii
specifici culturii respective poate avea efecte dezastruoase. Aşa cum s-a arătat în
doctrină3, identificarea valorilor sociale fundamentale care merită o ocrotire aparte, ca şi
evaluarea diferitelor comportări umane în raport cu aceste valori au fost condiţionate
întotdeauna şi la toate popoarele de particularităţile vieţii politice şi sociale, de tradiţiile
şi mentalitatea poporului. Un anumit comportament poate reprezenta o gravă încălcare a
unor valori fundamentale la un popor şi, în acelaşi timp, poate fi socotită uşoară în
viziunea unei alte legi penale. Chiar dacă este evidentă necesitatea unor principii comune
de drept penal, la nivel european, pentru a face faţă unor noi provocări sau pentru a
răspunde mai eficient unor fenomene infracţionale (criminalitatea organizată, infracţiuni
contra intereselor financiare ale U.E. etc.), nu considerăm că existenţa unor legi penale în
alte state europene este întotdeauna un argument suficient pentru modificări aduse
legislaţiei naţionale, mai ales dacă sunt chemate să înlocuiască instituţii şi principii de
drept penal ce deja şi-au dovedit eficienţa la nivel naţional.
II. Structura sau elementele infracţiunii

Noţiunea de structură a infracţiunii
Nu poate fi vorba despre o infracţiune dacă o persoană nu a vătămat o valoare
socială ocrotită de legea penală sau nu a pus în pericol o astfel de valoare socială, printr-o
1
Sofia Popescu, Dificultăţi ale integrării europene în domeniul dreptului revista Studii de Drept
Românesc, Ed. Academiei Române, 2003, iulie-decembrie, nr. 48, p.247.
2
Ibidem, p.248.
3
George Antoniu, Legea penală română în condiţiile postaderării în Dreptul comunitar şi dreptul intern.
Aspecte privind legislaţia şi practica judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 145
17
acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală. În cazul săvârşirii unei infracţiuni, va
trebui să se analizeze: obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, ce valori sociale au fost
lezate şi în ce măsură, dacă există legătură cauzală între fapta de natură infracţională
săvârşită şi urmarea imediată pe care a produs-o sau ar fi putut s-o producă (dacă legea
penală incriminează şi tentativa). Tragerea la răspundere penală a făptuitorului se va
realiza şi în funcţie de următorii factori: dacă acesta este major sau minor, dacă subiectul
activ este sau nu apt pentru a răspunde penal, dacă cel ce a săvârşit infracţiunea este
considerat ca fiind un subiect calificat (dacă îndeplineşte o anumită funcţie la locul de
muncă în legătură cu care a săvârşit infracţiunea, dacă se află în anumită relaţie de
rudenie cu victima ş.a), dacă este sau nu recidivist etc.
În doctrina penală1, conţinutul infracţiunii a fost definit ca fiind „totalitatea
condiţiilor obiective şi subiective cerute de norma de incriminare pentru ca un anumit tip
de faptă să constituie infracţiune”.
De exemplu, în art. 244 C. pen. alin. (1), este prevăzută infracţiunea de
înşelăciune care constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul
de a obţine pentru sine ori pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o
pagubă, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 6 luni la 3 ani”. Conform alin. (2) al
aceluiaşi articol este pedepsită mai aspru înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume
sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Pentru analizarea fiecărei infracţiuni vom folosi următoarea structură:
1. Concept
2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul infracţiunii:
– obiectul juridic special;
– obiectul material.
B. Subiecţii infracţiunii: subiectul activ, subiectul pasiv, participaţia penală.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă:
- elementul material;
- urmarea imediată;
- legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea care s-a produs în
urma săvârşirii infracţiunii.
B. Latura subiectivă
Reprezintă forma de vinovăţie sub care a acţionat făptuitorul. Vom analiza,
totodată şi mobilul şi scopul avute în vedere de către autor în momentul săvârşirii
infracţiunii, în măsura în care acestea sunt prevăzute de norma de incriminare.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme: acte pregătitoare, tentativa, consumarea infracţiunii.
B. Modalităţi: modalităţi normative, modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
5. Aspectele procesuale
1
Costică Bulai, op. cit., p. 166
18
Vom prezenta acele aspecte procesuale prevăzute în codul penal (precum
necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, posibilitatea
împăcării etc.).
1. Conceptul sau conţinutul legal al infracţiunii

Referindu-ne la analiza structurii oricărei infracţiuni, trebuie să începem cu
conţinutul legal, adică să enunţăm cuprinsul textului de lege aşa cum este el prevăzut în
norma de incriminare. Conţinutul legal va fi apoi analizat sub aspectul: condiţiilor
preexistente, conţinutului constitutiv, formelor şi modalităţilor infracţiunilor, sancţiunilor
şi aspectelor procesuale specifice fiecărei fapte prevăzute de norma penală.
Rezultă că în conţinutul legal este cuprins ansamblul de condiţii impuse în norma
de incriminare pentru ca o faptă umană să fie considerată infracţiune (obiect, subiecţi,
acţiunea sau inacţiunea infracţională şi modalităţile acestora de săvârşire, urmarea
periculoasă, sancţiunea penală ; uneori, în conţinutul legal sunt cuprinse şi forma sub care
poate să rămână infracţiunea – tentativă sau faptă consumată şi aspecte de natură
procesuală).
De cele mai multe ori, conţinutul legal cuprinde o modalitate de bază (simplă) şi
una sau mai multe modalităţi agravate sau atenuate în care se pot săvârşi infracţiunile.
În expunerea de motive pentru adoptarea noului Cod penal, cu privire la
incriminarea unor fapte, se precizează că legiuitorul a urmărit simplificarea pe cât posibil
a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea
suprapunerilor cu textele părţii generale. Astfel, în cazul în care o circumstanţă este
prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală, ea nu mai trebuie
reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplica textul general.
În expunerea de motive se mai susţine că, pentru asigurarea unităţii în
reglementarea infracţiunilor, este necesară includerea în conţinutul noului Cod penal a
unor infracţiuni care erau prevăzute în legi penale speciale şi care aveau o frecvenţă mare
în practica judiciară. Considerăm şi această opţiune a legiuitorului ca fiind corectă,
întrucât un Cod este în fond o structură „vie” care trebuie să ţină pasul cu schimbările
vieţii. În acelaşi timp, atragem însă atenţia că un Cod nu poate să cuprindă toată
reglementarea dintr-un domeniu, încercare ce ar duce nu la crearea unui cod penal
complet, ci a unuia mai rigid1.
Referitor la conţinutul legal al infracţiunilor prevăzute în partea specială, sub
aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, în actualul
Cod fiind reglementate mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor
acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc atingere atributelor statului. Această
structură se regăseşte la majoritatea codurilor europene recente: Austria, Spania, Franţa,
Portugalia etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi
1
Jean-Etienne Portalis, important jurist şi politician, participant la redactarea Codului civil francez (autor al
Discursului preliminar la proiectul Codului civil) scria că: „Nu este nevoie de legi inutile [...] nici nu
trebuie totul simplificat [...] nici totul prevăzut [...], ar fi o greşeală să se creadă că ar putea exista un corp
de legi care să prevadă toate cazurile posibile şi să fie potrivit cu cazul special al fiecărui cetăţean în parte
[...] A guverna prea bine înseamnă a guverna rău” -Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 187
19
libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace
penale. Considerăm însă că, prin aceasta nu trebuie să înţelegem că în noul Cod penal s-
ar realiza o ierarhizare a valorilor apărate, ierarhizare ce ar determina ordinea în care
infracţiunile sunt prevăzute în Cod. Aceasta ar însemna că protejarea patrimoniului ar fi
mai importantă decât protejarea relaţiilor ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu
autoritatea funcţiei publice sau că falsificarea sau substituirea de alimente ori alte
produse (faptă prevăzută la art. 357 C. pen.) ar fi mai gravă decât faptele ce aduc atingere
securităţii naţionale (titlul X C. pen.) sau decât infracţiunile de genocid, contra umanităţii
şi de război (titlul XII C. pen.), ceea ce ar fi absurd. Prin urmare, nu poate exista o
legătură între importanţa unei valori protejate prin normele dreptului penal şi locul pe
care îl ocupă incriminarea în structura Codului.
1.1. Felurile conţinuturilor legale ale infracţiunilor

Conţinutul legal al unei infracţiuni se poate prezenta în una din următoarele
feluri:
A. Conţinutul tip sau de bază
Este acel conţinut al infracţiunii care cuprinde elementele de bază ce
caracterizează infracţiunea, elemente care diferenţiază o infracţiune de alta. De pildă,
infracţiunea de omor este caracterizată prin „uciderea unei persoane” (art. 188).
B. Conţinutul agravat
Calificarea unei infracţiuni este determinată de pericolul sporit, de gravitatea mai
mare a faptei, faţă de forma de bază a infracţiunii, dacă fapta este săvârşită în anumite
circumstanţe.
Circumstanţele se referă la:
- împrejurările concrete ale săvârşirii faptei (de ex., furtul săvârşit prin efracţie
sau asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural, sunt împrejurări care fac ca
furtul să fie considerat ca furt calificat);
- împrejurări referitoare la făptuitor [de ex., în cazul infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal, când făptuitorul pune în pericol sănătatea sau viaţa victimei – art.
205, alin. (3), lit. c) C. pen.];
- împrejurări referitoare la victimă [de ex., violul săvârşit asupra unui minor care
nu a împlinit vârsta de 16 ani - art. 218 alin. (3) lit. c) C. pen.].
Partea specială a Codului penal, dar şi legile speciale descriu faptele interzise sau
conduitele impuse de legea penală. Majoritatea infracţiunilor conţin o modalitate
normativă simplă, dar şi modalităţi agravate, care indică un pericol social mai mare
pentru relaţia protejată prin incriminare şi atrag o pedeapsă mai mare pentru făptuitor. În
unele situaţii, în cazul existenţei împrejurărilor agravate, legiuitorul a prevăzut, pe lângă
pedeapsa principală mai aspră, şi pedepse complementare. De ex., în cazul infracţiunii
de şantaj, este prevăzută circumstanţa agravantă a comiterii faptei în scopul dobândirii în
mod injust a uni folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul şi care sporeşte cuantumul
pedepsei principale până la 7 ani de închisoare.
În cazul altor infracţiuni, circumstanţa agravantă a determinat nu numai sporirea
cuantumului pedepsei principale, ci şi obligaţia pentru instanţa de judecată ca, în cazul în
care va constata vinovăţia inculpatului, să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi, cum este cazul infracţiunii de luare de mită [art. 289 alin. (1)].
20
În alte împrejurări, pe lângă indicarea condiţiilor obiective şi subiective cerute de
norma de incriminare, în conţinutul articolului ce incriminează fapta sunt prevăzute şi
cerinţele referitoare la concursul de infracţiuni. De ex., în cazul infracţiunii de
înşelăciune (art. 244 C. pen.), în alin. (2) se prevede că, dacă mijlocul fraudulos folosit
pentru săvârşirea înşelăciunii constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni.
Codul penal, dar şi legile penale cu dispoziţii penale, pedepsesc întotdeauna
forma consumată a infracţiunii, chiar dacă în conţinutul textului de lege nu se prevede în
mod expres pedepsirea formei consumate. Dacă legiuitorul doreşte să pedepsească şi
infracţiunea rămasă în formă de tentativă, în cazul infracţiunilor la care această formă
este posibilă, prevede în mod expres pedepsirea tentativei. O astfel de prevedere o vom
întâlni, de regulă, în noul Cod penal într-un articol distinct plasat la sfârşitul capitolului
în care se află norma de incriminare. Dacă o astfel de prevedere lipseşte, tentativa nu este
pedepsită.
C. Conţinutul atenuat
Este determinat de împrejurări de natură obiectivă sau subiectivă [de ex., uciderea
din culpă, neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiilor de întreţinere prevăzute de lege –
art. 378 alin. (1), lit. b) C. pen.].
D. Conţinutul complex
Este acea situaţie în care prin incriminarea unei fapte sunt protejate mai multe
valori sociale (de ex., prin incriminarea delapidării – art. 295 C. pen., sunt protejate
relaţiile sociale ce au în vedere protejarea patrimoniului -bani, valori sau alte bunuri pe
care le gestionează sau le administrează- dar şi cele referitoare la buna desfăşurare a
atribuţiilor de serviciu).
E. Conţinutul alternativ
Ne aflăm într-o astfel de situaţie atunci când legiuitorul, în privinţa activităţii
infracţionale incriminate, a prevăzut că fapta se poate săvârşi printr-o modalitate faptică
sau alta (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi prin oricare dintre
următoarele modalităţi: pretinderea, ori primirea de bani sau alte foloase care nu i se
cuvin, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, art. 289 C. pen.). În cazul acestor
infracţiuni nu este vorba de o pluralitate de infracţiuni sau de infracţiuni complexe; a fost
incriminată o singură faptă şi indiferent prin ce modalitate normativă se va realiza, fapta
va constitui o singură infracţiune. Chiar şi în situaţia în care făptuitorul realizează fapta
prin mai multe modalităţi dintre cele alternative, va exista o singură faptă şi nu un
concurs de infracţiuni care să cuprindă atâtea fapte câte modalităţi normative au fost
încălcate. Instanţa de judecată va avea posibilitatea ca la individualizarea pedepsei să ţină
seama de toate modalităţile alternative săvârşite.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Noţiunea de obiect al infracţiunii
Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale formate în
jurul acelei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al
21
infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii1.
Valorile sociale ocrotite de legea penală erau precizate în dispoziţiile art. 1 din
Codul penal anterior, potrivit căruia legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Legiuitorul noului Cod penal a considerat că o astfel de enumerare oricum nu era una
exhaustivă, aşa că a renunţat complet la precizarea valorilor şi la un articol prin care să
fie statuat scopul legii penale. Considerăm că enumerarea din Codul anterior nici nu se
dorea a fi una completă, ci mai degrabă o declaraţie de principii, menită să sublinieze
importanţa dreptului penal, a valorilor apărate şi a consecinţelor deosebit de grave ce
rezultă din nesocotirea legii penale2. Valorile sociale protejate prin noul Cod penal
rezultă acum din ansamblul Codului.
Nu va exista infracţiune dacă acţiunea sau inacţiunea umană nu a pus în pericol
sau nu a lezat cel puţin una dintre valorile sociale apărate de legea penală.
b) Felurile obiectului infracţiunii
Obiectul infracţiunii este analizat sub mai multe aspecte:
i) obiectul juridic;
Îl formează valorile sociale protejate prin normele de drept penal care au fost
lezate prin săvârşirea faptei. De exemplu, viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
siguranţa statului, proprietatea, încrederea publică în corectitudinea funcţionarilor
publici, încrederea publică în valabilitatea monedelor, bancnotelor, înscrisurilor ş.a.
Obiectul juridic se subdivide în:
– obiectul juridic generic (de grup), constituit dintr-un grup de valori de aceeaşi
natură şi care constituie o parte a obiectului juridic general (de exemplu, relaţiile sociale
ce au în vedere siguranţa statului, cele referitoare la proprietate, la persoană, la fondul
silvic, relaţiile de muncă, de ordine publică ş.a.);
– obiectul juridic special, constă în valoarea socială concretă împotriva căreia se
îndreaptă nemijlocit fapta infracţională (de ex., viaţa, libertatea, intimitatea persoanei
fizice ş.a.). Obiectul juridic special delimitează o infracţiune de alta şi ajută la încadrarea
faptei săvârşite, într-o normă penală concretă;
– obiectul juridic complex, cuprinde cel puţin două valori diferite ocrotite prin
aceeaşi normă penală, un obiect direct şi unul indirect. Spre exemplu, în cazul infracţiunii
de acte de diversiune (art. 403 C. pen.), obiect juridic principal îl constituie siguranţa
statului, iar obiect juridic secundar îl constituie patrimoniul statului (instalaţii industriale,
căi de comunicaţie, mijloace de transport, a mijloace de telecomunicaţie, construcţii,
produse industriale sau agricole ori a alte bunuri).
ii) obiectul material sau fizic al infracţiunii.
Se referă la bunul material sau persoana fizică prejudiciată în mod concret, direct,
prin fapta penală săvârşită, adică valoarea socială ocrotită de lege şi asupra căreia se
produce urmarea periculoasă a activităţii infracţionale.
1
Costică Bulai, op. cit., p. 145; Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan
Molnar, Valerică Lazăr, Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 138;
Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, op. cit., p. 116
2
Art. 1 din Codul penal anterior, cu denumirea marginală „Scopul legii penale” prevedea: „Legea penală
apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
22
Este reprezentat de valorile materiale (bunuri materiale) asupra cărora s-a
îndreptat acţiunea – inacţiunea socialmente periculoasă, doar pentru categoria de fapte
care lezează o valoare materială1.
Obiectul material este întâlnit la infracţiunile materiale, de rezultat (de ex., în
cazul omorului, obiectul material este corpul victimei, în cazul infracţiunii de distrugere
obiect material poate fi un imobil, un autoturism, o aeronavă; în cazul furtului de material
lemnos -faptă prevăzută în Codul silvic- obiect material îl constituie arborii, puieţii sau
lăstării sustraşi de autorul sau autorii faptei penale).
B. Subiecţii infracţiunii
a) Definiţia subiecţilor infracţiunii
Subiecţi ai infracţiunilor sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni,
fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin
săvârşirea ei.
Atitudinea, manifestarea psihofizică a unor persoane în sensul săvârşirii unei
acţiuni – inacţiuni, care prezintă gravitatea unei infracţiuni califică persoanele ca fiind
subiecţi ai unor infracţiuni. Subiecţi ai infracţiunilor sunt şi victimele faptelor
infracţionale.
b) Clasificarea subiecţilor infracţiunii
După modul în care au legătură cu infracţiunea săvârşită, subiecţii infracţiunii
sunt de două feluri: subiect activ şi subiect pasiv.
i) subiectul activ al infracţiunii;
Nerespectarea dispoziţiilor legii penale prin săvârşirea unei infracţiuni creează un
raport juridic de conflict în care subiecţii sunt precis determinaţi. Subiectul care a
încălcat legea este subiectul activ (poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică), cel
care are obligaţia de a suporta rigorile legii.
Subiect activ al unei infracţiuni poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală şi care a săvârşit o infracţiune consumată sau o
tentativă pedepsibilă, precum şi persoanele care participă la săvârşirea faptei în calitate
de coautor, instigator sau complice. Persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit
infracţiunea se numeşte autor. Dacă fapta penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de
două sau mai multe persoane, se va reţine coautoratul. Fapta se consideră săvârşită
nemijlocit indiferent dacă pentru realizarea actului incriminat autorul foloseşte sau
frânează propria energie fizică ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forţe
străine (arme substanţe toxice, explozive, animale etc.)2.
În privinţa subiectului activ, uneori legea penală individualizează, califică,
persoana care poate săvârşi fapta incriminată (de ex., în cazul infracţiunii de uciderea ori
vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă, există un autor calificat unic, aceasta
neputând fi decât mama).
Alteori, referirea la subiectul activ se face având în vedere o anumită calitate a
acestuia [de ex., în cazul infracţiunii de luare de mită - art. 289 alin. (1) C. pen. – fapta
1
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, Codul penal
comentat şi adnotat. Partea specială, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 225
2
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Mihai Adrian Hotca, Costică Păun, Ioan Chiş, Mirela
Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală. Ediţia a II-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 323
23
funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin….”]. În astfel de cazuri, autor sau
coautor al infracţiunii poate fi numai o persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
generale de răspundere penală, dar, concomitent, îndeplineşte o funcţie publică.
De cele mai multe ori, norma de incriminare nu individualizează subiectul activ
[de ex., în cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii – art. 191 alin. (1)
C. pen. ], subiect activ putând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare
pentru a răspunde penal.
La săvârşirea unei infracţiuni pot participa şi alte persoane în afară de autor sau
coautor. Astfel de persoane pot contribui la săvârşirea infracţiunii în calitate de instigatori
sau complici. Pentru aceste forme de participaţie penală, legea penală nu pretinde o
anumită calitate a subiectului activ, chiar în situaţia în care pentru autor se cere o
asemenea calitate. De ex., în cazul săvârşirii infracţiunii luare de mită, autor al
infracţiunii poate fi numai un funcţionar public, un funcţionar sau o persoană care
îndeplineşte un serviciu de interes public. Complice sau instigator poate fi orice persoană
fizică ce îndeplineşte toate condiţiile generale de răspundere penală. Calitatea de autor nu
este însă condiţionată de existenţa participanţilor.
În cazul tuturor infracţiunilor, pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect activ
al infracţiunii şi să poată fi trasă la răspundere penală, indiferent de forma participaţiei
penale (autor, coautor, instigator sau complice), trebuie să îndeplinească anumite
condiţii, cunoscute în literatura juridică de specialitate ca fiind condiţii generale de
răspundere penală. Aceste condiţii sunt: vârsta, responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi
acţiune.
1. Vârsta
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal, potrivit legislaţiei noastre penale,
trebuie să aibă vârsta de cel puţin 14 ani împliniţi. Sub acest aspect, legea1 prevede că
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani neîmpliniţi, răspunde penal în mod
condiţionat, în funcţie de existenţa sau inexistenţa discernământului la momentul
săvârşirii infracţiunii. Între 14 şi 16 ani se prezumă că minorul are un discernământ
relativ. Deşi legea penală nu dispune în legătură cu obligativitatea efectuării unei
expertize psihiatrice, se recomandă efectuarea unei astfel de expertize care să stabilească
gradul de dezvoltare psihofizică a minorului la data săvârşirii faptei, pentru a fi evitate,
pe cât posibil, erorile judiciare ce s-ar putea produce prin condamnarea unui minor care
nu a avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii.
Se cere stabilirea discernământului minorului în momentul săvârşirii faptei penale
şi nu în perioada în care se realizează instrumentarea cauzei penale.
După ce minorul a împlinit vârsta de 16 ani, se prezumă că are discernământ, dar
nu un discernământ absolut. Prezumţia de discernământ se poate infirma, ca şi în cazul
majorilor, printr-o expertiză psihiatrică.
În diferite perioade istorice, în ţara noastră, răspunderea penală a minorului a fost
reglementată diferit; a fost instituită de la vârsta de 12 ani sau de la vârsta de 15 ani,
discuţii cu privire la vârsta de la care minorul poate răspunde penal având loc şi cu ocazia
1
C. pen., art. 113 alin. (1)
24
alcătuirii noului Cod penal. S-a decis, însă, că vârsta de la care minorul poate răspunde
penal este cea de 14 ani, neexistând o modificare, sub acest aspect, faţă de vechiul cod.
2. Responsabilitatea
Legea penală nu defineşte responsabilitatea, dar defineşte iresponsabilitatea în art.
28 C. pen. Astfel, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea sa le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte
cauze. Rezultă că persoana iresponsabilă nu poate fi subiect activ al infracţiunii şi nu
poate fi trasă la răspundere penală.
Concluzionând, prin responsabilitatea persoanei fizice înţelegem capacitatea
psihică a persoanei de a-şi da seama de consecinţele, urmările pe care le produc faptele
sale asupra altor persoane ori asupra bunurilor, aptitudinea persoanei de a putea să fie
conştientă de faptele sale. În materie penală nu este posibil să fie pedepsită o persoană
care nu are o asemenea percepţie asupra faptelor sale, indiferent de natura şi gravitatea
infracţiunii pe care o săvârşeşte. Împotriva unei asemenea persoane poate fi dispusă o
măsură de siguranţă pentru a o împiedica să mai săvârşească pe viitor fapte penale.
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se
iau (în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii) faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală.
3. Libertatea de voinţă şi acţiune
Libertatea de voinţă şi acţiune este cea de-a treia condiţie a răspunderii penale.
Pentru ca o faptă umană, prevăzută ca infracţiune în legea penală, să atragă răspunderea
penală a făptuitorului, se mai cere ca făptuitorul să fi acţionat în momentul săvârşirii
faptei cu voinţă proprie, adică să nu fi fost constrâns să acţioneze infracţional. O
persoană a acţionat liber atunci când a avut posibilitatea de a lua decizia să săvârşească
fapta şi când a trecut la realizarea acesteia din proprie iniţiativă şi voinţă, fără a fi
constrâns de alte persoane ori stări, situaţii sau împrejurări independente de voinţa sa.
Rezultă că, pentru ca o persoană fizică ce a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală să fie considerată (în majoritatea cazurilor) subiect activ al infracţiunii, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii generale de răspundere penală:
a) să aibă vârsta cerută de lege;
b) să fi acţionat infracţional ori să se fi abţinut de la a acţiona când legea îi
impunea să acţioneze, cu responsabilitate. Conceptul de subiect al infracţiunii este asociat
cu atitudinea activă, participativă de săvârşire de acţiuni, ori de atitudini pasive, când
legea penală îl obligă să acţioneze;
c) să fi luat decizia şi să fi acţionat cu libertate de voinţă. Dacă una dintre aceste
trei condiţii lipseşte, fapta săvârşită şi prevăzută de lege, indiferent de natura şi gravitatea
sa, nu va antrena răspunderea penală pentru cel ce a săvârşit-o.
Categoria de subiecţi activi ai unei infracţiuni este alcătuită din persoanele care
concep, coordonează, efectuează sau ajută la acţiunea sau inacţiunea infracţională.
În cazul anumitor infracţiuni, pe lângă condiţiile menţionate mai sus, legea
impune ca subiectul activ să îndeplinească şi alte condiţii pentru a fi tras la răspundere
penală ca autor sau coautor pentru săvârşirea acelor infracţiuni. De ex., infracţiunea de
abandon de familie nu poate fi săvârşită decât de către o persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală, dar în afară de acestea, persoana trebuie să fie
25
obligată la întreţinerea persoanei vătămate. O altă persoană care nu are obligaţii de
această natură faţă de o persoană, nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru această
infracţiune în calitate de autor. Pentru formele participaţiei penale ce constau în instigare
şi complicitate, legea penală nu impune o anumită calitate a autorului faţă de persoana
vătămată.
O persoană a acţionat liber atunci când a avut posibilitatea de a lua decizia să
săvârşească fapta şi când a trecut la realizarea acesteia din proprie iniţiativă şi voinţă, fără
a fi constrâns de alte persoane ori stări, situaţii sau împrejurări independente de voinţa sa.
Legea penală prevede situaţiile în care făptuitorul ar putea să săvârşească fapta
împotriva liberei sale voinţe (cum ar fi, de ex., cele menţionate în art. 24 şi 25 C. pen. -
constrângerea fizică şi constrângerea morală, în care s-ar putea afla o persoană care
săvârşeşte o infracţiune şi pentru care nu va răspunde penal întrucât nu a acţionat cu
libertate de voinţă şi acţiune. Astfel, conform art. 24 C. pen., nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul
nu i-a putut rezista, iar art. 25 C. pen. dispune că nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu
un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în
alt mod).
Conform art. 135, alin. (1) C. pen., „Persoana juridică, cu excepţia statului şi a
autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”. Alin. (2) al
aceluiaşi articol prevede că „Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat”.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea faptei.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii numai dacă este îndeplinită
una dintre următoarele cerinţe:
-infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice;
-infracţiunea a fost săvârşită în interesul persoanei juridice;
-infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu scopul persoanei juridice.
În cazul persoanelor juridice, elementul subiectiv prezină unele trăsături
caracteristice. Astfel, va trebui să se stabilească dacă săvârşirea faptei provine dintr-o
decizie intenţionată adoptată în interiorul persoanei juridice sau dacă aceasta este
rezultatul unei atitudini de neglijenţă în cadrul persoanei juridice1. Săvârşirea faptei din
culpă, de către persoana juridică, se poate datora lipsei unor măsuri pe care persoana
respectivă avea datoria să le ia, pentru a proteja mediul înconjurător, persoana,
patrimoniul sau alte valori protejate prin normele de drept penal.
ii) subiectul pasiv al infracţiunii.
Subiectul împotriva căruia se îndreaptă acţiunea sau asupra căruia îşi produce
rezultatele inacţiunea interzise de legea penală se numeşte subiect pasiv al infracţiunii.
Această persoană este titulara valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat
infracţiunea şi care este vătămată sau periclitată prin săvârşirea infracţiunii2. De regulă,
1
Ioan Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în
R.D.P., nr. 4, octombrie-decembrie, 2007, p. 72
2
Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 98
26
singura condiţie ce trebuie îndeplinită de subiectul pasiv este aceea a suferirii unei
vătămări ori pagube cauzate prin fapta penală săvârşită de subiectul activ1.
În materie penală, se poate vorbi şi despre un subiect pasiv general, reprezentat de
stat, în calitatea sa de garant al valorilor protejate prin norme penale.
Pentru existenţa anumitor infracţiuni, legea penală prevede condiţia ca şi
subiectul pasiv să îndeplinească o anumită calitate (de ex., va exista infracţiunea de
atentat care pune în pericol securitatea naţională – faptă prevăzută şi pedepsită de art. 401
C. pen., numai dacă victima infracţiunii îndeplineşte o activitate de demnitate publică şi
numai dacă fapta pune în pericol securitatea naţională). În cazul altor infracţiuni, se cere
ca victima să se afle într-o anumită relaţie cu făptuitorul (cum ar fi, de ex., cea de rudă).
Astfel, va exista infracţiunea de incest prevăzută la art. 377, numai dacă fapta este
săvârşită între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
Subiect pasiv, în cazul majorităţii infracţiunilor, poate fi orice persoană fizică
(indiferent de vârstă, starea sănătăţii fizice sau psihice, sex, religie, naţionalitate sau
cetăţenie, clasa socială din care face parte, perioada de timp pe care o mai are de trăit,
pregătirea profesională, dacă este sau nu recidivist ş.a.), întrucât orice persoană are
dreptul la protecţia legii.
c) participaţia penală
Formele participaţiei penale sunt: coautoratul, instigarea şi complicitatea. În cazul
coautoratului, toate persoanele care săvârşesc nemijlocit fapta penală trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute de norma de încriminare pentru autor (de ex., să fie
funcţionar public, dar şi condiţia ca fapta să o săvârşească în exercitarea atribuţiilor de
serviciu – este cazul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi).
Complicitatea nu presupune în mod necesar ca înţelegerea dintre autor şi
complice să fie anterioară faptei. Înţelegerea poate interveni şi spontan, pe parcursul
săvârşirii acesteia.
3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Componenta esenţială a conţinutului constitutiv este acţiunea sau inacţiunea
nepermisă a făptuitorului, interzisă prin norma penală şi se prezintă sub două aspecte:
obiectiv şi subiectiv.
A. Latura obiectivă sau aspectul obiectiv

Este acea componentă a infracţiunii care include activitatea făptuitorului care prin
urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite valori sociale apărate prin
norma penală.
În cazul infracţiunilor, latura obiectivă este alcătuită din trei elemente, acestea
fiind: elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate. Existenţa sau lipsa
acestor componente se constată cu ocazia efectuării cercetării penale, realizată după
identificarea infracţiunii de către organele judiciare sau reclamarea săvârşirii infracţiunii
de către persoana vătămată sau de către alte persoane.
Lipsa unuia dintre aceste trei componente impune concluzia că nu s-a săvârşit o
infracţiune, ci eventual o contravenţie sau o altă abatere de la o normă juridică (fără
caracter penal).
1
Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 78
27
a) elementul material;
Elementul material al laturii obiective constă din acţiunea sau inacţiunea
incriminată, adică actul interzis de lege (de ex., uciderea, luarea bunului, acţiunea de
falsificare, incendierea unui imobil ş.a.). Uneori, norma de incriminare prevede condiţii
de timp, loc, mod, împrejurări, când au rol de cerinţe sau elemente circumstanţiale ale
formei agravante esenţiale pentru existenţa infracţiunii sau pentru existenţa împrejurărilor
agravate în care se poate săvârşi infracţiunea (de ex., loc public, în timpul unei calamităţi
ş.a.).
Elementul material se poate realiza şi prin inacţiune – de ex., neîndeplinirea cu
rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege [art. 378 alin. (1), lit. b) C. pen.].
În cazul majorităţii infracţiunilor însă, elementul material se manifestă sub forma unei
acţiuni1.
Sunt şi infracţiuni la care elementul material se poate realiza prin mai multe
modalităţi normative şi deci faptice (de ex., infracţiunea de luare de mită - art. 289 C.
pen.).
Locul săvârşirii infracţiunii

Pentru existenţa unor infracţiuni sau pentru reţinerea unor împrejurări agravante,
norma de incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit în anumite condiţii de loc şi timp,
condiţii ce trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii.
Stabilirea locului unde s-a săvârşit fapta este necesară pentru a se stabili
competenţa teritorială a organelor judiciare pentru soluţionarea cauzei. Uneori, legea
condiţionează fie existenţa infracţiunii, fie gravitatea acesteia, de locul unde s-a săvârşit
fapta [mijloc de transport, în cazul unor infracţiuni cum sunt furtul calificat– art. 229 alin.
(1) lit. a) C. pen., sau drumurile publice, în cazul conducerii fără permis, art. 224 alin.
(21) lit. c) C. pen. – într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea].
Timpul săvârşirii infracţiunii

Timpul săvârşirii faptei se are în vedere pentru a se aprecia:
– determinarea legii care trebuie aplicată, dacă legile penale se succed în timp (de
ex., în cazul infracţiunii continuate când fapta a început să fie săvârşită sub imperiul unei
legi şi se continuă şi după înlocuirea acesteia cu altă lege);
– stabilirea capacităţii psiho-fizice a făptuitorului (dacă era minor – între 14 -16
ani sau între 16 -18 ani, ori era major);
– momentul de calcul al prescripţiei penale şi al termenului de două luni pentru
depunerea plângerii prealabile;
– aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere);
– stabilirea circumstanţelor agravante (de ex., furtul calificat – în timpul nopţii –
art. 229, alin. (1) lit. b).
Practica judiciară a decis2 că, atunci când făptuitorul şi-a prelungit acţiunea
începută în cursul zilei şi în timpul nopţii, va fi aplicabilă agravanta privind săvârşirea
infracţiunii „în timpul nopţii”. În ipoteza în care autorul a săvârşit, în executarea aceleiaşi
1
Ilie Pascu, Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 136
2
T.S. s.pen. dec. nr.710/1970 în Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-
1975, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
28
rezoluţiuni infracţionale o pluralitate de acţiuni separate între ele prin intervale de timp,
unele ziua, iar altele noaptea, va exista o infracţiune continuată căreia i se va aplica
agravanta de infracţiune săvârşită în timpul nopţii1.
b) urmarea imediată;
Urmarea imediată reprezintă rezultatul socialmente periculos. Este acea
modificare negativă a realităţii pe care făptuitorul a produs-o sau este susceptibil s-o
producă. Orice infracţiune produce un rezultat vătămător sau o stare de pericol (de ex.,
suprimarea vieţii, vătămarea corporală ş.a.). Urmarea imediată este, deci, vătămarea
adusă relaţiei sociale protejată de legea penală.
După cum urmarea este înscrisă în norma de incriminare, infracţiunile sunt
clasificate în:
– infracţiuni materiale sau de rezultat – urmarea are caracter material (de ex.,
suprimarea vieţii unei persoane, omorul – art. 188 C. pen.);
– infracţiuni formale sau de pericol – urmarea constă în starea de pericol (de ex.,
infracţiunea de relele tratamente aplicate minorului - art. 197 C. pen.).
În cazul unor infracţiuni, norma de incriminare cere:
- producerea unei singure urmări, a unui singur rezultat (de ex., pentru existenţa
infracţiunii de omor - art. 188 C. pen. se cere suprimarea unei singure vieţi);
- producerea mai multor urmări [de ex., pentru infracţiunea de omor calificat
săvârşit în condiţiile art. 189 alin. (1), lit. f) C. pen., se cere ca autorul faptei să fi
suprimat viaţa a două sau mai multe persoane în aceeaşi împrejurare. O faptă cu o astfel
de urmare se poate săvârşi printr-o singură acţiune – de ex., autorul aruncă o grenadă sau
detonează o încărcătură explozivă şi ucide mai multe persoane - ori din mai multe
acţiuni – de ex., autorul trage de mai multe ori cu pistolul asupra mai multor persoane şi
ucide două sau mai multe dintre ele].
c ) legătura de cauzalitate
Stabilirea legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat este necesară în cazul
infracţiunilor materiale, la infracţiunile de pericol, legătura de cauzalitate rezultând din
însăşi săvârşirea faptei (ex re).
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare nu este prevăzut în norma de
incriminare, el se deduce cercetând celelalte două componente ale laturii obiective (fapta
şi urmarea).
La infracţiunile materiale, dacă nu s-a produs rezultatul urmărit de făptuitor, nu se
poate considera că s-a săvârşit infracţiunea respectivă în formă consumată (de ex., nu
există infracţiune de omor dacă nu a fost suprimată viaţa unei persoane).
De cele mai multe ori, raportul de cauzalitate se poate dovedi cu uşurinţă (de ex.,
surprinderea gestionarului în momentul în care introduce în autoturismul său personal un
bun pe care l-a sustras din gestiunea sa). Sunt însă şi situaţii în care raportul de
cauzalitate, şi deci şi existenţa faptei penale, sunt mai greu de dovedit. Trebuie să reţinem
că, dificultatea de a proba o faptă nu are nicio relevanţă juridică în ceea ce priveşte
caracterul penal al faptei respective. Nu putem afirma că o faptă nu este infracţiune dacă
este dificil de probat. În acelaşi timp însă, orice îndoială este în beneficiul celui acuzat (in
dubio pro reo). Aşa cum s-a relevat în doctrina penală2, s-a impus uneori să se stabilească
1
Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale în legi speciale române, vol. IV, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, p. 606
2
George Antoniu, Consideraţii în cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.R., nr. 4/ 1998, p. 11
29
raportul de cauzalitate în situaţii nefireşti, când, în mod normal vătămarea produsă nu ar
fi fost de natură, ea însăşi, să producă urmarea finală. De ex., autorul loveşte victima care
se dezechilibrează şi cade, lovindu-se cu capul de marginea unei scări din beton, şi
datorită loviturii se produce moartea. Prin urmare, moartea nu este rezultatul direct al
lovirii victimei de către autor, dar între moarte şi lovire există un raport cauzal, în sensul
că fără lovirea exercitată de autor moartea nu s-ar fi produs.
Raportul de cauzalitate, ca şi celelalte două componente ale laturii obiective
(elementul material şi urmarea imediată), sunt componente obligatorii ale conţinutului
faptei. Dacă se constată că unul dintre aceste trei componente lipseşte, nu va exista
infracţiune.
Anchetatorul sau judecătorul vor trebui să stabilească dacă există faptă penală,
vinovăţia în concret a făptuitorului şi în funcţie de acestea vor realiza încadrarea juridică
corectă a faptei şi dozarea corectă a pedepsei, dacă se va stabili că există faptă penală.
Vom folosi şi noi în analiza infracţiunilor „urmarea imediată”, formulare ce s-a
consacrat deja şi care se impune deci, din raţiuni didactice. Cu toate acestea considerăm
că formularea nu este lipsită de critici. O formulare mai corectă ar fi, de exemplu, aceea
de urmare directă, nemijlocită sau chiar de urmare non-mediată, formulare care ar
exprima mai clar ideea că urmarea infracţiunii nu trebuie să se producă fără întârziere,
numaidecât, îndată. Sunt şi situaţii în care urmarea periculoasă nu se realizează imediat,
ci mai târziu. Indiferent de timpul scurs de la săvârşirea faptei până la producerea urmării
finale, dacă se stabileşte că există raport cauzal între faptă şi urmare, va exista răspundere
penală (dacă nu intervine prescripţia penală).
Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice, care
preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi care sunt dirijate în
vederea producerii anumitor urmări periculoase1.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate săvârşirea de către o
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală şi că s-a produs o urmare periculoasă.
Trebuie să se mai stabilească şi faptul că fapta a fost precedată şi însoţită de procese
psihice specifice vinovăţiei.
Latura subiectivă a infracţiunii constă în atitudinea psihică manifestată de
făptuitor, înainte sau în timpul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, sub forma
intenţiei sau culpei2.
Uneori, forma de vinovăţie este indicată în mod expres în norma de incriminare
[de ex., coliziunea în cazul în care fapta comandantului unei nave care a fost săvârşită cu
intenţie, - art. 428, alin. (1) C. pen].
În norma de incriminare poate fi indicată şi culpa, de ex., infracţiunea de
distrugerea din culpă care, conform art. 255 alin (1), constă în distrugerea, degradarea
ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului.... Un alt exemplu îl constituie infracţiunea de uciderea din culpă, prevăzută
la art. 192, alin. (1) C. pen.
1
Matei Basarab, op. cit., p. 175
2
30
Alteori fapta este săvârşită prin omisiune; de ex., infracţiunea de lăsarea fără
ajutor a unei persoane aflate în dificultate [art. 203, alin. (1), conform căruia: „Omisiunea
de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile …”].
Analizând latura subiectivă a infracţiunii vom avea în vedere vinovăţia sau
elementul subiectiv, mobilul şi scopul.
În doctrina penală s-a subliniat că nu trebuie să se pună semnul egalităţii între
vinovăţie ca trăsătură esenţială a conceptului de infracţiune şi elementul subiectiv ca o
componentă a laturii subiective al conţinutului generic al faptei incriminate1.
I. Formele vinovăţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 16 C. pen., formele vinovăţiei sunt:
1. Intenţia
a) Intenţia directă există când infractorul prevede rezultatul acţiunii (inacţiunii)
sale şi doreşte (urmăreşte) producerea lui (de ex., autorul loveşte victima cu mare
intensitate cu un corp contondent în zona capului, prevăzând că se va produce moartea pe
care o doreşte).
b) Intenţia indirectă (eventuală) există când făptuitorul prevede urmarea acţiunii
(inacţiunii) sale şi acceptă posibilitatea producerii urmării. Are, deci, o atitudine
indiferentă faţă de producerea urmării (de ex., autorul a lovit de mai multe ori o persoană
care a căzut într-un şanţ, în afara localităţii şi, constatând că nu mai mişcă, dar n-a murit
încă, pleacă şi lasă victima în acea stare fără să-i acorde vreun sprijin, aceasta decedând
ca urmare a rănilor, dar şi a temperaturii scăzute).
Vinovăţia precedă şi însoţeşte fapta.
Nu se poate vorbi de voinţă decât în cazul persoanelor care au capacitatea
psihofizică de a acţiona conştient şi liber.
2. Culpa
a) Culpa cu uşurinţă (cu prevedere) constă în prevederea de către făptuitor a
posibilităţii producerii urmării imediate a acţiunii sau inacţiunii sale, urmare pe care nu o
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (de ex., autorul conduce un autoturism
cu defecţiuni la sistemul de frânare dar, bazându-se pe experienţa sa, consideră că va
putea preveni o situaţie periculoasă pe care în momentul ivirii nu reuşeşte s-o prevină şi
accidentează grav o persoană).
b) Culpa fără prevedere (neglijenţă) există când făptuitorul nu prevede urmarea
periculoasă a acţiunii sau inacţiunii sale deşi trebuia şi putea s-o prevadă2.
3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia

Această formă de vinovăţie există atunci când autorul doreşte producerea unui
rezultat socialmente periculos, dar rezultatul produs în mod efectiv este mai grav decât
cel pe care l-a prevăzut făptuitorul3. Intenţia depăşită se raportează la toţi participanţii
(autori, coautori, instigatori, complici).
1
George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 21
2
C. pen, art. 17, alin. (4), lit. b)
3
C. pen, art. 16 alin. (5)
31
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o
prevede în mod expres.
II. Mobilul şi scopul

Uneori, săvârşind infracţiunea, autorul a avut în vedere un mobil sau a urmărit un
scop, elemente care se impun a fi identificate cu ocazia urmăririi penale sau a judecării
cauzei şi reţinute în sarcina făptuitorului, mobilul şi scopul indicând, de regulă, un spor
de pericol social din partea autorului faptei (caz în care mobilul sau scopul reprezintă
elemente circumstanţiale ale variantei agravate). În cazul unor infracţiuni, norma de
incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit urmărindu-se de către autor un anumit mobil
sau un anumit scop (scopul sau mobilul, constituie, în aceste cazuri, elemente constitutive
ale infracţiunii). În aceste situaţii, organul judiciar va trebui să stabilească dacă autorul a
urmărit mobilul sau scopul prevăzute de lege, întrucât, în caz contrar, fapta nu constituie
infracţiune sau încadrarea sa va fi diferită. Mobilul sau scopul pot reprezenta însă,
circumstanţe atenuante, legale sau judiciare.
Mobilul este acel factor de natură psihică ce îl determină pe autor să comită fapta
(de ex., ura, gelozia, lăcomia, răzbunarea, fanatismul, mila ş.a.).
Scopul reprezintă motivaţia subiectivă care îl determină pe făptuitor să acţioneze
(îmbogăţirea fără justă cauză, moştenirea unor bunuri, neîndeplinirea unor îndatoriri de
serviciu pentru a favoriza o persoană, producerea unui rău ş.a.). De exemplu, în cazul
infracţiunii de genocid1, fapta este săvârşită în scopul de a distruge, în întregime sau în
parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios.

A. Forme
a) acte pregătitoare. Actele pregătitoare, ca atare, nu sunt pedepsite niciodată în
legislaţia penală românească. Când legiuitorul a vrut să pedepsească actele pregătitoare
le-a incriminat ca tentativă (de exemplu, constituie tentativă şi producerea sau procurarea
mijloacelor cu care făptuitorul urmăreşte să săvârşească o infracţiune ce aduce atingere
regimului legal al substanţelor stupefiante).
Când legiuitorul a apreciat că actele pregătitoare sunt deosebit de periculoase
pentru relaţiile sociale pe care le protejează, le-a incriminat ca fapte consumate (de
exemplu, în cazul infracţiunilor de corupţie se incriminează pretinderea, primirea,
nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase de către funcţionar).
b) tentativa există atunci când urmarea periculoasă nu s-a produs din motive
independente de voinţa făptuitorului. Dacă fapta a rămas în formă de tentativă datorită
voinţei făptuitorului, ne putem găsi în prezenţa uneia din cele două instituţii: desistarea
sau împiedicarea producerii rezultatului.
c) fapta consumată. Fapta se consideră consumată atunci când urmarea imediată
(nemijlocită) s-a produs.
B. Modalităţi
– modalităţi normative, adică cele prevăzute în norma de incriminare;
1
C. pen, art. 438, alin. (1)
32
– modalităţi faptice, adică modalitatea concretă în care s-a săvârşit fapta penală
(de ex., omorul poate fi săvârşit prin nenumărate modalităţi faptice – cu cuţitul, cu arma
de foc, cu toporul, cu pumnii, cu otravă ş.a.).
C. Sancţiuni
Infractorului poate să-i fie aplicată numai sancţiunea prevăzută în norma de
incriminare sau într-o altă normă penală la care face trimitere norma de incriminare.
Considerăm că este de apreciat că în noul Cod penal este redusă diferenţa
exagerată dintre minimul special ce exista în Codul penal anterior, aproape în cazul
tuturor infracţiunilor, întrucât, considerau autorii indicaţi, o diferenţă mai mare de cinci
ani între cele două limite nu se justifică. S-a constatat în practica judiciară că o diferenţă
prea mare între limitele pedepsei pune în dificultate pe judecător, şi acesta este tentat să
pronunţe o condamnare cu o pedeapsă orientată spre minimul special, de teama
repercursiunilor ce le-ar putea avea din partea condamnatului sau a faptelor de corupţie1.
Există şi coduri (de exemplu Codul penal francez) care folosesc o altă tehnică
legislativă, cea în care, prin norma de incriminare este menţionată numai pedeapsa
maximă, judecătorul fiind tentat însă să se orienteze spre acea pedeapsă2.
5. Aspecte procesuale
Analiza aspectelor procesuale, pentru fiecare infracţiune din partea specială a
Codului penal, sau a infracţiunilor din legi speciale, are în vedere acele reguli minime de
natură procesuală şi procedurală prevăzute în dreptul procesual penal şi fără de care nu
poate fi soluţionată cauza penală.
Fără a pătrunde în sfera dreptului procesual penal, considerăm că este oportun să
menţionăm şi aspectele procesuale specifice infracţiunilor analizate. În acest sens ne vom
referi la:
– modul de sesizare al organelor judiciare, pentru fiecare infracţiune în parte;
– modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale (din oficiu sau la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate);
– cărui organ judiciar îi aparţine competenţa de efectuare a urmăririi penale;
– cărei instanţe (de la ce nivel) îi aparţine competenţa de judecare a infracţiunii în
primă instanţă.
5. 1. Modul de sesizare al organelor judiciare
Modurile generale de sesizare ale organelor judiciare în cazul săvârşirii unor
infracţiuni sunt: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. În cazul anumitor infracţiuni
sesizarea se face numai prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate [de ex.,
pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă – art. 231 C. pen., violarea de domiciliu –
art. 224, alin. (3) C. pen. ş.a.].
5. 2. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Se realizează, de regulă, din oficiu. În anumite cazuri expres prevăzute de legea
penală, punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor, în astfel de cazuri, determină încetarea
urmăririi penale, constituind cauză de înlăturare a răspunderii penale [de ex., în cazul
infracţiunii de tulburare de posesie – art. 256 C. pen.).
1
Alexandru Ionaş, Măgureanu Ilie, Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p. 3
2
Alexandru Ionaş, Măgureanu Ilie, op. cit., p. 4
33
5. 3. Competenţa de efectuare a urmăririi penale
Pentru cele mai multe infracţiuni prevăzute în Codul penal, dar şi în legi speciale,
competent să efectueze urmărirea penală este organul de cercetare al poliţiei judiciare,
sub supravegherea procurorului.
În cazul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 56 alin. (3) din C.
pr. pen., competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine procurorului. Procurorul
poate delega organul de cercetare al poliţiei judiciare să efectueze orice act de procedură
în cauzele penale în care competenţa de efectuare a urmăririi penale îi aparţine în mod
obligatoriu. Conform dispoziţiilor art. 56 alin. (3), din C. pr. pen., urmărirea penală se
efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188–191, art. 257, art. 277, art. 279, art.
280–283 şi art. 289–294 din C. pen.;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare
moartea unei persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală
aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod
obligatoriu, de procurorul militar.
În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din articolul 56, procurorul poate să
efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează şi care sunt
date în competenţa de efectuare a urmăririi penale organelor de cercetare ale poliţiei
judiciare sau organelor de cercetare penală speciale.
5. 4. Competenţa de judecare a cauzei în primă instanţă
Potrivit reglementărilor procesual penale, judecarea cauzelor penale în primă
instanţă, pentru cele mai multe infracţiuni, se realizează de către judecătoria competentă
teritorial. În cazuri anume prevăzute de legea procesual penală, competenţa de judecare a
cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului (civil sau militar, de regulă, în funcţie de
calitatea de militar sau civil a făptuitorului) sau curţii de apel (militare sau civile),
competente material şi teritorial, în cazul în care fapta este săvârşită de anumite categorii
de persoane, expres prevăzute de lege (judecători de la judecătorii şi tribunale, precum şi
procurorii de pe lângă aceste instanţe, controlori financiari de la Curtea de Conturi ş.a.).
Are competenţa de a judeca în primă instanţă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
pentru infracţiuni săvârşite de către anumite categorii de persoane (parlamentari, membrii
guvernului, judecători ai Curţii Constituţionale, judecătorii şi procurorii Curţii de
Conturi, mareşali, generali, chestori, şefii cultelor religioase ş.a.).
5. 5. Alte aspecte
În această categorie sunt avute în vedere alte aspecte procesuale sau procedurale
necesare soluţionării operative şi temeinice a cauzelor penale. Printre acestea amintim:
– obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a dispune,
în anumite cazuri, efectuarea unor constatări medico-legale sau expertize medico-legale,
expertize psihiatrice, ori a altor genuri ale expertizei sau efectuarea de constatări tehnico
– ştiinţifice;
34
– obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a chema
persoana vătămată pentru a o întreba dacă vrea sau nu să depună plângere prealabilă (în
cazurile limitativ prevăzute de lege în care punerea în mişcare a acţiunii penale se
realizează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate);
– obligaţia organului de urmărire penală de a dispune efectuarea unei anchete
psiho-sociale, în cauzele în care făptuitorul este minor.
35
TITLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii
Secţiunea I
Omorul
(Art. 188 C. pen.)
Titlul I al părţii speciale este consacrat infracţiunilor contra persoanei, grupate în

mai multe capitole.
Capitolul I cuprinde infracţiunile contra vieţii, cărora le-au fost aduse numeroase
modificări faţă de reglementarea anterioară.
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
a) obiectul juridic special;
Obiect juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al
persoanei, indiferent cine este aceasta (cetăţean român sau străin ori persoană fără
cetăţenie care se află pe teritoriul României, bolnav în fază terminală, tânăr sau bătrân
etc.), întrucât dreptul la viaţă este un drept absolut, opozabil erga omnes. Pentru a fi
asigurat dreptul la viaţă, omorul a fost incriminat în toate legislaţiile penale şi în toate
epocile istorice, începând cu antichitatea2. Dreptul la viaţă este primul dintre drepturile
omului, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului în plan internaţional” 3. Protejarea
dreptului la viaţă prin lege presupune nu numai ca statul să se abţină de la a lua viaţa în
mod intenţionat, dar şi ca el să ia măsurile necesare protejării vieţii4.
b) obiectul material
1
Faţă de reglementarea anterioară, conţinutul legal al infracţiunii a rămas neschimbat, atât în privinţa
conţinutului faptei, cât şi în privinţa felului şi a cuantumului pedepsei, dar şi în privinţa formelor sub care
poate să rămână fapta (consumată sau în formă de tentativă).
2
În dreptul roman, cuvântul homicidium (omor, dar şi măcel) a apărut târziu. Jurisconsulţii clasici combină
în definirea ucigaşului denumirile de bandit (sicasius) şi de otrăvitor (veneficus). Se poate presupune că la
început procedura penală publică folosită în caz de omor n-a fost decât un act de legitimă apărare din
partea comunităţii ameninţate. Iniţial, la romani, ca şi la celelalte popoare, grija de a pedepsi omorul sau
mai degrabă de a răzbuna sângele vărsat a fost lăsată în seama rudelor victimei. Conform Legii celor XII
Table, în situaţia de talion, în caz de rănire corporală, tribunalul comunităţii trebuie să se fi autosesizat
expres pentru această răzbunare. Dreptul roman pedepseşte omorul ca pe o faptă îndreptată împotriva
comunităţii însăşi. – Ştefan Cocoş, Alexandru F. Măgureanu, Instituţii de drept penal roman, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2014, pp. 225-227
3
CEDO, Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei Hotărârea din 22 martie 2001 în Frédéric Sudre,
Drept internaţional şi european al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 213
4
Frédéric Sudre, op. cit., p. 215
36
Obiectul material constă în corpul victimei1, cu condiţia ca aceasta să se fi aflat în
viaţă în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă s-a acţionat asupra unui cadavru, fapta
constituie infracţiune de profanare de cadavre sau morminte, prevăzută de art. 383 C.
pen., chiar dacă făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la starea victimei, crezând că
trăieşte.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă: sexul persoanei, cetăţenia, rasa,
naţionalitatea, etnia, limba, religia, orientare sexuală, opiniile sau apartenenţa politică,
averea, originea socială, vârsta, dizabilitatea, boala, dacă este sau nu infectată cu
HIV/SIDA, faptul că persoana ar fi murit oricum din cauze naturale sau din alte cauze
independente de acţiunea făptuitorului ori alte împrejurări de acest fel.
Întrucât legea penală nu sancţionează fapta de omor săvârşită asupra propriei
persoane, există infracţiune de omor numai dacă fapta a fost îndreptată împotriva vieţii
altei persoane.
a) subiectul activ
Subiectul activ nu este circumstanţiat de norma de incriminare, putând fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală.
b) participaţia penală
Participaţia este posibilă în toate formele sale, inclusiv sub forma coautoratului,
întrucât legea penală nu pretinde o anumită calitate pentru subiectul activ.
Practica judiciară a statuat că în cazul coautoratului se impune ca acţiunea
participanţilor să fie conjugată atât sub aspect rezolutiv cât şi sub aspect material, având
ca finalitate suprimarea vieţii victimei, chiar dacă doar activitatea unuia dintre ei a produs
acest rezultat. Nu se impune, pentru existenţa infracţiunii, ca acţiunea fiecăruia dintre
coautori să fie aptă ca, în mod individual, să provoace moartea victimei, ci, ca ansamblul
acţiunilor lor săvârşite sub imboldul intenţiei comune de a ucide victima să conducă la
moartea acesteia.
Fapta se săvârşeşte în forma participaţiei penale a complicităţii în cazul în care
participantul desfăşoară o activitate adiacentă, prin care contribuie indirect şi mijlocit la
moartea victimei. Şi în cazul infracţiunii de omor, complicitatea poate fi anterioară (de
ex., procurarea armei), concomitentă (de ex., în timp ce autorul omoară victima,
complicele păzeşte intrarea în incinta încăperii în care se săvârşeşte infracţiunea),
posterioară (de ex., în baza unei înţelegeri anterioare cu autorul, complicele îl ajută să
îngroape cadavrul)2. Este necesar însă să existe o înţelegere între autor şi complice,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei.
Complicitatea poate fi materială, când complicele îi furnizează autorului bunurile
materiale de care acesta are nevoie pentru săvârşirea omorului (de ex., îi procură otrava),
sau morală, când complicele îl susţine moral pe autor în timpul săvârşirii infracţiunii.
Astfel, într-o speţă, instanţa a reţinut că J.G. a avut în stradă o altercaţie cu inculpatul
1
În doctrină s-a exprimat şi opinia (Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra
persoanei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 9-14) conform căreia considerarea corpului uman ca obiect
material este contestabilă, întrucât viaţa nu poate fi materializată în corpul persoanei. Nu putem fi de acord
cu această opinie. Din punct de vedere juridic, existenţa vieţii umane nu poate fi concepută în afara
corpului uman.
2
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr,
Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 97
37
M.V., condamnat în cauză pentru infracţiunea de omor, după care M.V. s-a dus la un bar
unde, întâlnindu-l pe inculpatul V.A., a cerut acestuia să-l însoţească la locuinţa lui J.G.
spre a-i cere socoteală pentru un pretins furt. Înarmaţi cu câte un par, cei doi inculpaţi au
mers la casa lui J.G. unde se afla şi fratele acestuia J.V. Primul a intrat în curte inculpatul
V.A., urmat de inculpatul M.V. care l-a atacat pe J.G., lovindu-l cu parul în cap, timp în
care inculpatul V.A. l-a atacat cu parul pe J.V. În cele din urmă, inculpaţii au abandonat
parii în curte şi au plecat. J.G. a fost dus la spital, unde s-a constatat decesul acestuia.
Raportul de expertiză medico-legală a constatat că moartea victimei s-a datorat unei
hemoragii intra-craniene şi contuziei cerebrale şi de trunchi cerebral, produse prin
lovituri repetate cu un corp contondent.
Inculpatul V.A. a fost condamnat1, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de
omor2. Complicele colaborează la săvârşirea unei infracţiuni şi prin acţiuni indirecte şi
mediate, care atribuie contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii, secundare.
Complicitatea morală sau imaterială se caracterizează prin aceea că efectele sale vizează
psihicul făptuitorului prin întărirea sau întreţinerea intenţiei autorului de a săvârşi fapta
prevăzută de legea penală. Prin urmare, activitatea inculpatului V.A. a constituit o
încurajare a autorului faptei care, singur, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea casei familiei
victimei şi să o agreseze, prezenţa lui V.A. înarmat în curtea casei şi agresarea unuia
dintre membrii familiei întărind motivaţia psihică a inculpatului M.V. în uciderea
victimei3.
Participaţia penală se poate realiza şi în forma instigării când o persoană are
iniţiativa şi îl determină pe autor să săvârşească fapta penală. Chiar dacă instigatorul a
desfăşurat şi activităţi de sprijin material pentru săvârşirea infracţiunii, forma participaţiei
sale penale va rămâne aceea de instigare, întrucât complicitatea este absorbită de
instigare.
În practica judiciară s-a decis că, în ipoteza în care mai multe persoane, acţionând
cu intenţia de a ucide, au aplicat victimei numeroase lovituri în mod constant, ne aflăm în
prezenţa unui caz de coautorat, chiar dacă numai una din loviturile date a fost mortală.
De aceea, în asemenea situaţii, nici nu este necesar pentru determinarea poziţiei juridice a
fiecărui participant, să se stabilească care dintre ei a aplicat lovitura mortală4.
Atunci când unul dintre infractori conduce autoturismul cu viteză şi, la cererile
insistente ale victimei, refuză să oprească sau să încetinească viteza, iar celălalt infractor
aplică, cu un cuţit, mai multe lovituri mortale victimei care a şi decedat de pe urma
loviturilor, aceste acţiuni fiind prevăzute şi organizate dinainte în toate amănuntele, în
scopul de a suprima viaţa victimei, ambii infractori au calitatea de autori ai infracţiunii de
omor. Activitatea conducătorului autoturismului care, conducând cu viteză şi refuzând să
oprească, a imobilizat în felul acesta victima în autoturism, răpindu-i orice posibilitate de
a se apăra sau salva, nu este o activitate de ajutor caracteristică complicităţii, ci se
integrează între acţiunile indispensabile care au avut, în mod direct, ca urmare moartea
victimei, constituind deci coautorat la infracţiunea de omor5.
1
T. Maramureş, s.pen., dec. nr. 395/2000
2
Art. 26 raportat la art. 174 din Codul penal anterior
3
C.S.J. s. pen., dec. nr. 5478/2001, în Theodor Mrejeru, Mihai Olariu, Culegere selectivă de speţe, Ed.
Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 248
4
C.A. Bucureşti, S. 1 p. d. nr. 40/A/1996, publicată în Practica judiciară I, p. 412
5
T.S. s. pen., dec. nr. 1679/1979, Publicat în Revista Română de Drept nr. 10/1973
38
Persoana care a imobilizat victima infracţiunii prin aplicarea mai multor lovituri
de cuţit, anihilându-i orice posibilitate de apărare și ripostă, are calitatea de coautor la
săvârșirea infracţiunii de omor, acţiunea de imobilizare a victimei având caracter
determinant, esenţial în acţiunea conjugată de ucidere a victimei1.
Participaţia sub forma coautoratului va subzista şi în situaţia în care nu toţi
participanţii contribuie în aceeași măsură la producerea rezultatului morţii, esenţial fiind
ca acţiunile simultane sau succesive săvârșite de fiecare participant să se completeze
reciproc și toate împreună să alcătuiască activitatea unică, indivizibilă, considerată în
ansamblu activitatea de săvârșire a faptei, indiferent de valoarea contributivă separată a
fiecărei acţiuni în parte, neavând relevanţă care sau dacă vreuna dintre loviturile aplicate
victimei a fost sau nu mortală2.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii de omor poate fi orice persoană fizică în viaţă.
Niciun fel de diferenţiere sau distincţie nu este permisă: dacă persoana este în viaţă şi
este ucisă, fapta va constitui omor indiferent de sex, naţionalitate, origine sau stare
socială, naţionalitate, vârstă, malformaţii sau handicap, perioadă cât mai are de trăit
persoana respectivă sau orice alt criteriu. În sistemul nostru de drept, persoana omului
ocupă primul loc în ierarhia valorilor3. De regulă, nu este necesară o calitate specială.
În actuala reglementare, săvârşirea faptei asupra soţului sau asupra unui membru
al familiei este prevăzută la art. 199 C. pen. (violenţa în familie), iar pedeapsa este mai
aspră (maximul special se majorează cu o pătrime).
În anumite împrejurări prevăzute de lege, este posibil ca fapta de ucidere să
constituie o altă infracţiune care absoarbe în conţinutul său şi infracţiunea de omor (de
ex., atentatul care pune în pericol securitatea naţională – art. 401 C. pen.).
Fapta va constitui infracţiune şi dacă subiectul pasiv consimte la propria moarte
sau îşi exprimă, cu ultimele puteri, dorinţa de a-l ierta pe făptuitor4.
C. Condiţii de loc şi de timp
Noua reglementare nu prevede în conţinutul infracţiunii anumite condiţii de loc.
Două momente prezintă importanţă în ceea ce priveşte timpul săvârşirii
infracţiunii, respectiv momentul în care începe viaţa şi cel în care viaţa încetează,
deoarece acestea sunt limitele de timp între care infracţiunea analizată se poate comite.
Aparent facil de determinat, cele două momente pot ridica o serie de dificultăţi. De fapt,
medicina modernă le consideră ca fiind mai degrabă procese decât momente precis
delimitate în timp. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul nu le defineşte.
Stabilirea în timp a momentului naşterii şi a morţii5 se poate face prin expertiza medico-
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300 din 1 februarie 2012, www.scj.ro
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 30 din 10 ianuarie 2011, www.scj.ro
3
Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Drept penal român, Curs selectiv pentru licenţă
1997, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997, p. 225
4
Conform art. 22, alin. (2) C. pen., „Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia”.
5
Moartea violentă este acea moarte care este rezultatul acţiunii bruşte şi brutale a unui factor traumatic al
mediului extern. Factorul traumatic trebuie să producă în mod nemijlocit o afecţiune denumită
posttraumatică şi astfel să genereze moartea (cauză directă sau primară) sau să producă o complicaţie
directă, legată de raportul de cauzalitate, cu acţiune traumatică (cauză secundară sau indirectă) - I. Quai, M.
Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria şi practica medico-legală, Vol. I, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, p. 20
39
legală. În ceea ce priveşte momentul naşterii, în literatura juridică1 s-a afirmat că acesta
este reprezentat de momentul desprinderii complete a fătului de mamă şi începutul unei
vieţi independente, prin tăierea cordonului ombilical. Considerăm afirmaţia ca fiind prea
categorică, întrucât numai medicina poate oferi un răspuns clar cu privire la începutul
vieţii extrauterine. Pentru existenţa infracţiunii contra vieţii, este suficient că fiinţa umană
să traiască, fie şi câteva clipe. Infracţiunea va subzista şi dacă fiinţa umană nu este
viabilă. Pentru a se reţine infracţiunea analizată este însă necesar ca subiectul pasiv să se
nască, adică să nu aibă calitatea de făt. Vătămarea fătului, în timpul sarcinii sau în timpul
naşterii poate constitui infracţiunea prevăzută la art. 202 C. pen. (vătămarea fătului). În
Codul penal canadian, de exemplu [la art. 223, alin. (1)] se arată că fătul devine fiinţă
umană atunci când a părăsit, viu fiind, pântecele mamei, indiferent dacă:a) a respirat sau
nu; b) are o circulaţie independentă sau nu; c) a fost tăiat sau nu cordonul ombilical.
Şi în privinţa momentului morţii ar fi „riscant să se impună o definiţie legală
rigidă asupra unei probleme care nu poate fi rezolvată decât printr-un diagnostic
individual şi pentru care criteriile sunt repuse în discuţie datorită progreselor ştiinţei”2.
Unele probleme în stabilirea momentului morţii le ridică şi moartea aparentă (viaţa
minimă), ce se caracterizează printr-o încetinire la maximum a activităţii funcţionale a
organismului. Respiraţia, pulsul, activitatea cardiac sunt abia perceptibile prin metodele
de investigaţie clasică. Individul nu răspunde la excitanţi externi, reflexele osteo-
tendinoase sunt abolite (cea mai frecventă şi tipică formă de astfel de moarte este
hipotermia). Diagnosticul de moarte reală se bazează pe explorările clasice şi paraclinice
care pot dovedi încetarea definitivă a respiraţiei, circulaţiei şi activităţii sistemului nervos
central3.
În încercarea unei definiţii, prin Uniform Determination of Death Act (adoptat în
S.U.A. în 1980) se arăta că: „Un individ care a suferit încetarea ireversibilă a funcţiilor
respiratorii sau circulatorii (1) sau (2) încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor ale
întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral, este mort”. Definiţia ridică însă şi unele
dificultăţi4, respectiv situaţia persoanelor cu suficiente funcţii ale creierului pentru a susţine
respiraţia şi bătăile inimii, dar nicio altă funcţie, aşa cum este cazul pacienţilor în comă
adâncă (sau situaţia în care astfel de pacienţi, declaraţi morţi, îşi revin din starea de comă).
A. Latura obiectivă
a) elementul material
1
George Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, în R.D.P., nr. 1/2002, pp. 12-15; Mihail Udroiu,
Drept penal. Partea special. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2; în acelaşi sens s-a
pronunţat şi doctrina din domeniul dreptului civil (Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil.
Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 105 şi urm.), legând ca regulă, momentul naşterii de
tăierea cordonului ombilical. Copilul, până atunci pars viscerum (pars viscerum matris =parte vie din
corpul mamei), devine o persoană distinctă. Trebuie să remarcăm însă, că din punct de vedere civil,
conform art. 36 C. civ., drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte
viu, expresie a regulii conform căreia copilul conceput este considerat născut ori de câte ori este vorba
despre drepturile sale (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur).
2
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 116 (afirmaţie pe care o considerăm valabilă şi din perspectiva
dreptului penal).
3
I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, op. cit., p. 23
4
Joel Samaha, Criminal law, tenth edition, Ed. Cencage, 2011, p. 277
40
Sub aspectul elementului material, infracţiunea de omor se săvârşeşte printr-o
acţiune de suprimare a vieţii victimei care se poate realiza prin nenumărate modalităţi
faptice, autorul folosindu-se de variate mijloace (otravă, arme albe sau de foc, topor,
rangă, levier, diferite bâte, scânduri rupte din gard ş.a.).
Acţiunea de suprimare a vieţii poate fi:
– directă, atunci când autorul acţionează direct asupra victimei, şi este necesar ca
activitatea infracţională să fi produs moartea victimei, Dacă moartea nu s-a produs, deşi
făptuitorul a făcut tot ceea ce a depins de el şi a dorit sau a acceptat posibilitatea
suprimării vieţii victimei, fapta va fi încadrată ca tentativă la infracţiunea de omor [art.
188 alin. (2)];
– indirectă, când făptuitorul recurge la o forţă străină (de ex., intenţionând să
suprime viaţa victimei, îndeamnă o altă persoană să efectueze respiraţie artificială
victimei ştiind că victima a suferit un accident de circulaţie şi are multiple leziuni interne,
producându-se moartea victimei datorită manoperelor fizice respiratorii).
Se va reţine infracţiunea de omor, iar nu cea de ucidere din culpă, şi în situaţia în
care făptuitorul dorind să lovească în cap cu toporul o persoană cu care avusese un
conflict anterior loveşte din greşeală o altă persoană, în urma loviturii provocându-se
moartea acesteia. Soluţia se impune datorită faptului că inculpatul a acţionat cu intenţia
de a ucide, iar împrejurarea că a ucis o altă persoană decat cea vizată nu prezintă
relevanţă, deoarece viaţa oricărei persoane este protejată.
Fapta de omor va fi încadrată în infracţiunea de omor calificat [art. 189, lit. a) ],
dacă pentru săvârşirea omorului autorul foloseşte mijloace care pun în pericol viaţa mai
multor persoane [de ex., foloseşte o bombă artizanală într-un loc în care se crează pericol
pentru mai multe persoane, fapta va fi încadrată la infracţiunea de omor [art. 77 lit. c),
combinat cu art. 188 C. pen.].
Violenţa, specifică infracţiunii de omor, trebuie să aibă un caracter ilicit, întrucât
unele acte de violenţă sunt permise (de ex., în cazul manifestărilor sportive organizate
legal) sau chiar necesare (de ex., cu ocazia intervenţiilor chirurgicale)1.
Infracţiunea de omor poate fi săvârşită şi prin inacţiune (de ex., autorul avea
obligaţia legală de întreţinere faţă de victima aflată în imposibilitatea de a se întreţine
singură, şi nu şi-a îndeplinit această obligaţie, urmărind astfel să-i suprime viaţa). Şi în
această situaţie se impune ca fapta să fie săvârşită tot cu forma de vinovăţie a intenţiei de
a suprima viaţa victimei prin pasivitatea intenţionată pe care o manifestă făptuitorul.
Infracţiunea ar putea fi săvârşită şi printr-o acţiune ce nu presupune o violenţă
fizică (de ex. înspăimântarea unei persoane, cunoscând că aceasta suferă de o boală de
inimă)2.
Reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 77 lit. a) C. pen. (săvârşirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună) este posibilă numai în situaţia în care trei
sau mai multe persoane au acţionat efectiv împreună şi s-a realizat o conlucrare
concomitentă, simultană.
1
Gheorghe Nistoreanu şi colaboratorii, op. cit., p. 98
2
Conform Codului penal canadian (art. 228), Nicio persoană nu se face vinovată de omucidere, în cazul în
care provoacă moartea unei fiinţe umane a) doar prin influenţarea minţii b) prin orice tulburare sau boală ce
rezultă doar din influenţarea minţii, însă această secţiune nu se aplică în situaţia în care o persoană
provoacă moartea unui copil sau a unei persoane bolnave, înspăimântându-i în mod voit.
41
Condiţiile prevăzute de textul incriminator nu sunt întrunite în situaţia în care la
săvârşirea infracţiunii au participat trei făptuitori, însă unul dintre ei nu a acţionat decât
ca instigator1.
Reţinerea ca circumstanţă agravantă a faptei săvârşite de trei sau mai multe
persoane împreună se justifică prin aceea că ea imprimă faptei o periculozitate socială
sporită, deoarece conlucrarea mai multor persoane la comiterea faptei contribuie la
întărirea hotărârii acestora de a o săvârşi, măreşte forţa de acţiune a făptuitorilor, le dă
mai multă îndrăzneală şi forţă de acţiune şi creează condiţii mai bune care să îngreuneze
descoperirea infracţiunii ori a făptuitorilor, face posibilă valorificarea mai operativă a
bunurilor sustrase, învinge mai uşor rezistenţa de opunere a victimei ş.a.
Uneori, în practica judiciară, infracţiunea de omor este confundată cu infracţiunea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Într-o speţă, inculpatul şi concubina sa au
mers la un bar din sat unde au consumat băuturi alcoolice până în jurul orei 19,00, după
care au revenit la domiciliul mamei inculpatului, unde cei doi concubini au început să se
certe, ambii fiind sub influenţa alcoolului. Pe acest fond, la dorinţa exprimată de victimă
de a pleca acasă, inculpatul E.M. a început să o lovească peste corp cu palmele, pumnii şi
picioarele, timp de aproximativ 20 minute, până ce victima a reuşit să se deplaseze din
curte până la patul din bucătărie. Văzând că victima prezenta multiple leziuni, mama
inculpatului a anunţat organele de poliţie, care au chemat o ambulanţă, dar victima nu a
vrut să meargă la spital, fiind găsită de către concubin moartă în dimineaţa zilei
următoare. Din concluziile raportului medico-legal de autopsie efectuat victimei de
S.M.L. Neamţ, rezultă că moartea numitei M.C. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei
interne, consecinţă a unui traumatism toraco-abdominal, cu numeroase leziuni osoase şi
viscerale cu hemiperitoneu marcat consecutiv. În cauză, prima instanţă a considerat că
fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte. Instanţa supremă2 a apreciat că lovind victima, în mod repetat, cu palmele, cu
pumnii şi cu picioarele, cauzându-i un traumatism toraco-abdominal cu numeroase
leziuni osoase şi viscerale, leziuni ce au dus la decesul acesteia, inculpatul a acţionat cu
intenţia de a ucide şi nu de a produce doar vătămări corporale cărora decesul victimei le-
ar fi succedat ca un rezultat praeterintenţionat. Prin urmare, acţionând cu intenţie şi nu
praeterintenţie, inculpatul se face vinovat de infracţiunea de omor, încadrarea juridică
dată faptei sale fiind corectă. Inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu
l-a dorit, l-a acceptat.
În practica judiciară sunt întâlnite situaţii în care infracţiunea de omor este
asociată şi cu alte infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpaţilor
L.F. şi B.D. de a merge la domiciliul lui V.G. sub pretextul de a-i vinde un tablou,
agresarea acestuia cu un spray lacrimogen şi un cuţit cu care a fost lovită victima în
coapsă în timp ce se lupta cu inculpaţii, după care au sustras din locuinţă bani, bijuterii şi
alte bunuri, constituie infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei, întrucât în
urma leziunilor suferite, victima a decedat (art. 236 C. pen.). S-a apreciat că fapta nu
constituie infracţiunea de omor deosebit de grav comisă în vederea săvârşirii unei tâlhării
[art. 174 raportat la art. 176 lit. d) din fostul Cod pen.], întrucât făptuitorii au săvârşit
acţiuni specifice infracţiunii de tâlhărie, urmarea mai gravă, moartea victimei intervenind
1
T. Hunedoara, dec. nr. 802/1983, în R.R.D. din 1984, p. 17
2
Î.C.C.J. s. pen., dec. nr. 4527/2005, www.scj.ro
42
fără ca inculpaţii să fi urmărit aceasta. Ei nu au prevăzut şi nici nu au acceptat că lovind
victima o singură dată în coapsă, vor depăşi ceea ce planificaseră, respectiv punerea
victimei în neputinţă de a se apăra. Moartea s-a produs din culpă1, fiind secţionată artera
femurală şi producându-se o hemoragie puternică.
Într-o altă speţă, instanţa a reţinut că relevante pentru caracterizarea juridică a
unei fapte ca tentativă la infracţiunea de omor sau ca vătămare corporală, sunt
împrejurările în care s-a comis fapta, natura instrumentelor cu care a fost lovită victima,
intensitatea loviturilor şi regiunile corpului spre care au fost îndreptate acestea. În cauză,
inculpatul a lovit cu intensitate victima în abdomen, cu un cuţit, obiect apt de a produce
moartea, într-o zonă vitală, producându-i o plagă înjunghiată penetrantă, cu plagă dublă
de ansă jejunală şi plagă dublă de contrasens. Numai intervenţia operatorie de urgenţă a
făcut posibilă salvarea victimei a cărei viaţă a fost pusă în pericol. Rezultă că inculpatul a
acţionat cu intenţia de a ucide victima, punerea în primejdie a vieţii victimei nefiind
rezultatul intenţiei depăşite ce caracterizează fapta prevăzută de art. 194 C. pen2.
În practica judiciară a fost reţinută eroarea de fapt în care s-a aflat făptuitorul,
drept cauză de neimputabilitate. Astfel, s-a reţinut că inculpatul, poliţist dintr-o patrulă ce
acţiona pentru prinderea unui militar în termen periculos, dezertor, ce avea asupra sa o
armă automată încărcată cu cartuşe şi cu care ucisese cu puţin timp înainte, în zona în
care se afla inculpatul, doi poliţişti aflaţi în patrulare, au somat verbal un militar în
termen, cu trăsături asemănătoare cu cele ale militarului urmărit şi pentru că militarul
somat a început să fugă încercând să se ascundă printre blocuri şi nu s-a oprit nici după
ce inculpatul a tras un foc de armă în sus, a ochit la picioare şi a tras din nou un foc de
armă care a lovit victima în omoplatul drept producându-i moartea. S-a constatat că
victima nu era militarul urmărit, dar semăna mult cu acesta. Instanţa supremă3 a apreciat
că poliţistul inculpat s-a aflat în eroare de fapt şi în situaţie de caz fortuit, întrucât
împuşcarea s-a produs într-o zonă relativ apropiată de zona în care au fost împuşcaţi cei
doi poliţişti, după puţin timp de la uciderea acestora, victima a atras atenţia prin
coincidenţa semnalmentelor persoanei căutate pe care le cunoştea de la instructajul făcut
cu puţin timp înainte, oprită fiind pentru legitimare, victima, fără nicio explicaţie, a fugit,
încercând să dispară printre blocuri şi spaţii verzi. Fiind urmărită şi somată repetat prin
voce şi prin executarea unui foc de armă în plan vertical, victima a refuzat să se oprească
şi a căutat să-şi piardă urma continuând să fugă. A mai rezultat că poliţiştii antrenaţi să-l
prindă pe criminal au fost informaţi că acesta este înarmat şi deosebit de periculos.
Inculpatul a declarat că a ochit piciorul drept de la o distanţă de aproximativ 60 de metri,
din alergare, abaterea liniei de ochire făcând să fie împuşcat fugarul în omoplat. Toate
aceste împrejurări conduc la concluzia că inculpatul a tras asupra victimei pentru a o
imobiliza prin rănire la picior, deoarece credea că este persoana căutată, acţionând în
stare de necesitate întrucât victima era pe cale de a scăpa prin fugă. Eroarea invincibilă
asupra persoanei a generat o stare de necesitate putativă care înlătură caracterul penal al
faptei aşa cum rezultă din interpretarea art. 30 alin. (1) C. pen.
Într-o altă cauză s-a apreciat că fapta a fost săvârşită în stare de legitimă apărare.
Fapta inculpatului infirm de ambele picioare, de a lovi cu cuţitul în pieptul victimei care,
1
C.S.J. s. pen., dec. nr. 703/2001, în Culegere selectivă ..., op. cit., p. 286
2
C.S.J. s. pen., dec. nr. 1327/2000, în Theodor Mrejeru, Culegere selectivă de speţe în materie penală şi
procesual penală, Ed. Universitară Bucureşti, 2007, p. 114
3
C.S.J. s. pen., dec. nr. 2430/2000, indicată de Teodor Mrejeru, în op. cit., p. 94
43
după ce a încercat să-l lovească în cap cu un baros, îl strângea de gât, este săvârşită în
condiţiile legitimei apărări, iar nu în acelea ale provocării. În acest caz este evidentă
ideea de reacţie necesară contra unui atac material, imediat, direct şi injust, aflat într-un
raport de proporţionalitate aproximativă cu pericolul creat făptuitorului de agresiunea
atacatorului1.
Fapta inculpatului de a asmuţi câinii asupra victimei, cu consecinţa decesului ca
urmare a multiplelor plăgi muşcate, constituie infracţiunea de omor, iar nu de ucidere din
culpă2. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a fost instruit cu privire la
agresivitatea câinilor, că pentru a goni victima a asmuţit câinii asupra acesteia şi că deci a
prevăzut că agresiunea ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat,
ceea ce înseamnă că a săvârşit fapta cu intenţia de a ucide.
Fapta inculpaților, de a determina victima care nu știa să înoate, prin amenințări
cu acte de violență, să sară în apă, la o temperatură scăzută și de a arunca crengi în apă
pentru a împiedica victima să revină pe mal, urmată de plecarea inculpaților de la locul
faptei, victima decedând prin înec, constituie infracțiunea de omor, săvârșită cu intenție
indirectă, întrucât inculpații au prevăzut rezultatul faptei și, deși nu l-au urmărit, au
acceptat posibilitatea producerii lui3.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în suprimarea vieţii victimei. Când, în urma acţiunii
autorului săvârşită cu intenţia de a ucide, victima nu şi-a pierdut viaţa din motive
independente de voinţa făptuitorului, vom încadra fapta la tentativă de omor [art. 188
alin. (2)].
Pentru existenţa infracţiunii de omor nu se cere ca moartea să se producă imediat.
Pierderea vieţii poate să intervină mai târziu, cu condiţia ca între acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului şi pierderea vieţii să existe o legătură de cauzalitate, care va fi stabilită de
către medicul legist şi alte probe administrate în cauză.
c) legătura de cauzalitate
Pentru existenţa infracţiunii de omor trebuie să se stabilească cu certitudine, în
urma realizării activităţilor de urmărire penală şi de judecată, că pierderea vieţii victimei
a fost cauzată de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, chiar dacă moartea nu s-a produs
exclusiv din vina autorului şi la producerea morţii au contribuit şi alţi factori (de ex.,
neglijenţa victimei de a se trata după ce a fost înjunghiată de autor, culpa medicală. În
astfel de situaţii se cere să se stabilească faptul că fără acţiunea infracţională nu s-ar fi
produs urmarea periculoasă – pierderea vieţii).
În situaţia în care se va constata că nu există legătură cauzală directă între actele
de violenţă şi deces, fapta va fi încadrată la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, urmarea periculoasă, adică pierderea vieţii, urmând a fi apreciată că s-a
produs prin fapta săvârşită cu praeterintenţie4.
Infracţiunea de omor se săvârşeşte cu forma de vinovăţie a intenţiei directe (când
autorul prevede şi doreşte producerea morţii) sau indirectă (când autorul nu urmăreşte
producerea morţii, dar îi este indiferent dacă moartea se va produce sau nu). Infracţiunea
1
T.S. s. pen., dec.nr. 2791/1983, în Revista Română de Drept, 1984, p. 72
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1671/2004 în R.D.P. nr. 2/ 2005, p. 150
3
4
T. S. s. pen., dec. nr. 377.05.1984, publicată în Revista Română de Drept, nr. 4/1985, pp. 68-69
44
de omor presupune o orientare a acţiunii (sau inacţiunii) în sensul uciderii victimei, iar nu
intenţia generală de a vătăma. Nu toate violenţele care au ca rezultat pierderea vieţii unei
persoane echivalează cu actul de violenţă caracteristic infracţiunii de omor. Pentru ca un
act de violenţă să fie specific infracţiunii de omor, el trebuie să posede o anume forţă
distructivă, să fie apt să provoace moartea persoanei, în condiţiile date; sunt excluse prin
definiţie manifestările rămase în formă de enunţ sau propagare a unor concepţii ostile
vieţii, cum ar fi ameninţarea cu moartea1.
Evaluarea corectă a elementului subiectiv este esenţială pentru a distinge:
– infracţiunea de omor de infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte (prevăzută de art. 195 C. pen.);
– infracţiunea de omor de infracţiunea de ucidere din culpă [prevăzută de art.192
C. pen.]
– tentativa de omor de infracţiunea de vătămare corporală gravă [prevăzută de
art.194 alin. (1) lit. e) C. pen.].
Pentru existenţa infracţiunii de omor, legiuitorul nu pretinde existenţa unui scop,
dar dacă autorul urmăreşte dobândirea unui folos material, fapta va constitui omor
calificat [art.189, alin. (1) lit. b) C. pen.].
În literatura de specialitate s-a apreciat că în cazul infracţiunii de omor,
răzbunarea nu poate constitui, alături de alte împrejurări, temei pentru încadrarea juridică
a faptei în forma calificată a infracţiunii prevăzute de art. 189, alin. (1), lit.a) C. pen. –
omor săvârşit cu premeditare – şi, totodată, temei pentru aplicarea circumstanţei privind
săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Aceleaşi împrejurări nu pot constitui, în acelaşi
timp, atât temeiul formei calificate a infracţiunii, cât şi o circumstanţă agravantă.
În legislaţia românească nu este exonerată de răspundere persoana care a săvârşit
omorul la rugăminţile sau insistenţele victimei, indiferent care au fost motivele ce au
determinat victima să ceară să i se suprime viaţa. Autorului faptei i se va reţine, în astfel
de cazuri, săvârşirea infracţiunii de uciderea la cererea victimei, faptă prevăzută şi
pedepsită de art. 190 C. pen., cu închisoare pe o perioadă mult mai redusă (de la unu la 5
ani) decât în cazul infracţiunii de omor (10-20 de ani).
În jurisprudenţă, s-a stabilit că intenţia de ucidere se deduce, rezultă din
materialitatea acţiunii – dolus ex re – din împrejurările în care s-a săvârşit fapta penală,
din perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei loviturile care au cauzat moartea (de
pildă, aplicarea cu intensitate a unor lovituri repetate cu un obiect contondent, apt să
cauzeze moartea, asupra capului, cauzându-i victimei fractură craniană frontală cu
hemoragie, aplicarea de către inculpat a unor lovituri puternice cu briceagul asupra soţiei
în vena inghinală, secţionându-i artera şi vena femurală2).
1
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 26
2
T.S. s. pen., dec. nr. 1782/1983, în Revista Română de Drept, 1984, p. 17; fapta inculpatului de a lovi cu
un cuţit de mai multe ori în direcţia părţii vătămate, reușind să îi aplice o lovitură în zona inimii și două
lovituri în zona anatomică superioară stângă, constituie tentativă la infracţiunea de omor, întrucât
îndreptarea conștientă a acţiunii violente spre o zonă vitală a corpului și folosirea cuţitului, obiect apt de a
produce moartea, relevă intenţia de ucidere, Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4526 din 14 decembrie 2010,
www.scj.ro; Lovirea unei persoane cu gâtul tăios al unei sticle, cu urmarea unor plăgi care, după suturare,
au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale și nu au pus în primejdie viața victimei constituie tentativă la
infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de lovire sau alte violenţe, deoarece într-o atare situație numai
datorită întâmplării rezultatul letal sau unul periculos pentru viață nu se produce. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr.
3570 din 8 iunie 2005, www.scj.ro
45
Latura subiectivă a tentativei se caracterizează numai prin intenţie (directă sau
indirectă)1, deoarece fără această formă de vinovăţie nu s-ar putea afirma că s-a pus în
executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea, aşa cum pretinde art. 32 C. pen.
A. Forme
a) tentativa
Punerea în executare a omorului trebuie să demonstreze, prin împrejurări şi natura
sa, că făptuitorul a avut intenţia specifică infracţiunii de omor, iar nu intenţia generală de
a vătăma. În doctrină s-a afirmat că forma de vinovăţie, în cazul tentativei, poate consta
şi în intenţie indirectă, deoarece tentativa, fiind în principiu o parte din infracţiune, nu
poate avea alt conţinut subiectiv decât infracţiunea respectivă în cazul în care s-ar fi
consumat2.
Infracţiunea de omor rămasă sub forma tentativei se pedepseşte [art.188, alin. (2)]
şi poate îmbrăca toate formele:
– perfectă, terminată – când executarea este terminată şi, cu toate că actele săvârşite
de făptuitor erau apte să producă rezultatul – moartea victimei –, nu s-a produs o astfel de
urmare din cauze independente de voinţa făptuitorului (de ex., după ce autorul şi-a terminat
activitatea infracţională, victima este găsită la locul infracţiunii şi, fiind transportată de
urgenţă la spital, îi este salvată viaţa). În acest sens, în practica judiciară3 s-a decis că fapta
de vătămare corporală gravă, prin care făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane,
reprezentându-şi faptul că prin aceasta s-ar putea produce moartea, dacă a urmărit sau a
acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voinţa sa,
constituie tentativă la infracţiunea de omor, încadrându-se în art. 32 combinat cu art. 188
alin. (2) C. pen. S-a statuat, de asemenea, că fapta inculpatului de a lovi partea vătămată cu o
sabie, cauzându-i la braţul stâng secţionarea capsulei articulare şi a tendonului exterior,
leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pe o perioadă de 50 de zile şi au cauzat o infirmitate
permanentă ca urmare a reducerii flexiei cotului, leziuni produse în condiţiile în care în
momentul în care inculpatul a ridicat sabia pentru a lovi, partea vătămată a parat lovitura cu
braţul, constituie tentativă de omor4 (art. 32 raportat la art. 188 C. pen.).
Efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice este obligatorie atunci când
instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a inculpatului, potrivit art. 184 alin.
(1) C.pr.pen.
Într-o altă cauză instanţa a reţinut că, după ce a fost insultat şi îmbrâncit de către
partea vătămată, inculpatul M.N. a lovit-o cu o ţeavă în cap, punându-i în primejdie viaţa,
fiind necesare peste 90 zile pentru vindecare. Fapta întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 32 raportat la art. 188, cu aplicarea art.
75, alin. (1), lit. a) C. pen5.
– imperfectă, atunci când activitatea începută de făptuitor a fost oprită şi
împiedicată să se desfăşoare din cauze independente de voinţa sa (de ex., autorul este
surprins de o altă persoană în timp ce lovea victima cu o scândură desprinsă dintr-un gard
1
T.S. s.pen. dec. nr. 1320/1981, în Revista Română de Drept, 1982, p. 75
2
Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Bucureşti, 1924, p. 441
3
T.S. dec. de îndrumare nr. 6/ 1974, în C.D. pe anul 1974, p. 46
4
T. Argeş, s. pen., dec. nr. 134/1995
5
C.S.J. s. pen., dec. nr.195/2001, în Theodor Mrejeru şi colaboratorii, op. cit., p. 173
46
şi pentru a nu fi recunoscut părăseşte în fugă locul faptei, victima fiind transportată la o
unitate sanitară şi salvată de la deces);
– tentativa relativ improprie, evidenţiată prin caracterul impropriu sau inapt al
mijloacelor folosite. În practică s-a reţinut această formă a tentativei în situaţia în care
făptuitorul a folosit pentru uciderea victimei o cantitate insuficientă de otravă, o cantitate
insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se afla
victima, faptul de a trage cu arma de foc de la o distanţă prea mare ş.a.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care s-a produs moartea
victimei (suprimarea vieţii). Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă moartea
s-a produs în timpul desfăşurării activităţii infracţionale sau mai târziu, dar se impune să
existe legătură cauzală între acţiunea sau inacţiunea infracţională analizată şi moartea
victimei. Omorul este însă o infracţiune instantanee, deoarece momentul ei final este
fixat de clipa când a survenit moartea biologică. Orice act săvârşit după acest moment nu
mai prezintă semnificaţie cu privire la omor1.
În doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia infracţiunea de omor se poate
comite şi în formă continuată2.
B. Modalităţi
a) modalitatea normativă
Potrivit dispoziţiilor art. 188 C. pen., infracţiunea de omor se săvârşeşte prin
uciderea unei persoane (suprimarea vieţii unei persoane).
b) modalităţile faptice
Suprimarea vieţii victimei se poate realiza prin numeroase modalităţi faptice:
uciderea cu cuţitul, cu toporul, prin ştrangulare, prin otrăvire, prin asfixiere, prin înecare,
prin aruncare de la etaj, prin decapitare ş.a.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de omor se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi (prevăzute în art. 66 C. pen.). Infracţiunea analizată
este imprescriptibilă în ceea ce priveşte răspunderea penală şi executarea pedepsei.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a)].
1
I. Dobrinescu, op. cit., p. 30
2
Adrian Cătălin Ţigănoaia, Despre posibilitatea de a comite infracţiunea de omor în formă continuată, în
Pro Patria Lex, Vol. XI, nr. 1(22)/2013 pp. 58-63
47
Omorul Calificat
(Art. 189 C. pen.)
1. Concept1
Constituie omor calificat fapta săvârşită în vreuna dintre următoarele
împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Faptele săvârşite în aceste împrejurări sunt pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În alin. (2) al articolului 189 C. pen. se prevede că tentativa se pedepseşte.
Infracţiunea de omor săvârşită în împrejurările menţionate mai sus imprimă un
pericol social sporit, fiind sancţionată mai aspru faţă de forma simplă a infracţiunii,
prevăzută în art. 188 C. pen. Se cere ca stările de agravare a faptei, prevăzute mai sus, să
fi fost prezente în momentul săvârşirii infracţiunii de omor. Dacă se constată că au
existat, în momentul săvârşirii faptei, două sau mai multe împrejurări prevăzute de lege
în art.189 C. pen., fapta nu va afecta unitatea infracţională, dar se va ţine seama de ele cu
ocazia individualizării pedepsei.
Dacă făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vreuna dintre împrejurările
prevăzute în art. 189, fapta va constitui omor simplu.
În privinţa structurii infracţiunii de omor calificat, aceasta conţine, în general,
aceleaşi elemente structurale ca şi în cazul infracţiunii de omor, elemente pe care le-am
analizat anterior. De aceea, vom analiza numai circumstanţele cuprinse în art. 189 C.
pen.:
a) omorul săvârşit cu premeditare [art.189, alin. (1), lit. a) C. pen.];
Se apreciază că omorul este săvârşit cu premeditare:
– când, de la luarea hotărârii de a ucide şi până la punerea în executare a
rezoluţiei infracţionale, s-a scurs un anumit interval de timp. Codul penal sau o altă lege
penală nu precizează care este intervalul de timp respectiv, dar timpul trebuie să fie
suficient de lung pentru ca făptuitorul să poată medita asupra modalităţii faptice de
acţiune şi a consecinţelor pe care le presupune fapta sa;
1
În privinţa incriminării faptei de omor calificat, Codul penal s-a inspirat din majoritatea legislaţiilor
europene, prevăzând o singură formă agravată a infracţiunii care regrupează atât elemente circumstanţiale
agravante ale omorului deosebit de grav din reglementarea anterioară, cât şi o parte din cele ale omorului
calificat prevăzut în aceeaşi reglementare. S-a renunţat la o parte a elementelor circumstanţiale agravante
specifice omorului calificat din reglementarea anterioară considerându-se că se regăsesc în conţinutul
agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputinţă de a se apăra).
48
– când rezultă că autorul şi participanţii, în cazul în care aceştia există, au efectuat
una sau mai multe pregătiri corespunzătoare pentru săvârşirea infracţiunii;
– când făptuitorul sau făptuitorii au efectuat acte preparatorii în vederea săvârşirii
infracţiunii;
– când se stabileşte existenţa unor procese psihice în mintea făptuitorului, înainte
de săvârşirea omorului, care să evidenţieze faptul că a analizat care ar fi condiţiile,
posibilităţile, mijloacele, consecinţele săvârşirii omorului.
Premeditarea cuprinde atât elementele de ordin psihic, cât şi elementele obiective,
respectiv acte premergătoare şi preparatoare executării proiectului. Omorul premeditat
este nu doar acceptat psihic şi chibzuit, dar efectiv pregătit prin măsurile pe care le ia
făptuitorul pentru condiţiile necesare realizării lui1.
Premeditarea presupune scurgerea unui interval de timp din momentul hotărârii
infracţionale și până la momentul efectiv al transpunerii ei în practică, interval de timp în
care autorul reflectează asupra modalităţii de comitere a faptei și pregătește săvârșirea
acesteia. În cazul în care autorul, după momentul hotărârii de a comite infracţiunea de
omor, a pregătit săvârșirea faptei, prin procurarea unui cuţit și însoţirea victimei într-un
loc retras, unde a aplicat acesteia mai multe lovituri care au condus la decesul victimei,
sunt incidente dispoziţiile referitoare la omorul calificat, săvârșit cu premeditare2.
În cazul participaţiei penale, premeditarea este o circumstanţă personală şi va fi
avută în vedere numai pentru făptuitorul care s-a aflat într-o asemenea situaţie. Dacă se
va stabili, de către organele judiciare, că toţi participanţii s-au aflat în stare de
premeditare, vor răspunde cu toţii pentru infracţiunea de omor calificat. Dacă unii dintre
participanţi nu au premeditat săvârşirea faptei de ucidere, aceştia vor răspunde numai
pentru omorul simplu, adică pentru fapta prevăzută în art. 188 C. pen. şi nu pentru fapta
prevăzută în art. 189 C. pen. S-a reţinut3, de asemenea, că premeditarea, deşi este o
activitate psihică şi ar urma să constituie o circumstanţă personală, totuşi, dacă cel care a
premeditat săvârşirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte persoane care
cunosc scopul pregătirii, circumstanţa personală se converteşte într-o circumstanţă reală
care se resfrânge asupra participanţilor.
Sancţiunea mai aspră, faţă de sancţiunea pentru omor simplu, pe care o prevede
legea în cazul în care infracţiunea de omor s-a săvârşit în forma premeditării, este
1
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu,
Codul Penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975,
p. 82
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1090 din 10 aprilie 2012, www.scj.ro; premeditarea, presupune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: luarea rezoluţiei infracţionale trebuie să preceadă cu un interval de
timp acţiunea agresivă, chibzuirea infractorului trebuie să fie suficientă, iar hotărârea luată anterior trebuie
să se concretizeze în anumite activităţi de pregătire, de natură a înlesni săvârșirea infracţiunii. În
consecinţă, dacă între momentul luării rezoluţiei infracţionale de a ucide victima și săvârșirea infracţiunii
de omor a trecut un interval de timp care a fost mai îndelungat decât cel obișnuit, iar infractorul a conceput
un plan de realizare a rezoluţiei infracţionale, prin care a reușit, folosindu-se de o altă persoană, să atragă
victima la o oră târzie din noapte, într-un loc retras, necirculat, unde a ucis-o, fapta constituie omor calificat
săvârșit cu premeditare. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1910 din 25 mai 2009, www.scj.ro
3
Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 28; în doctrină (I. Dobrinescu, Infracţiuni...op.cit., p. 65) s-a exprimat opinia potrivit
căreia beţia voluntară completă nu exclude săvârşirea omorului cu premeditare, căci făptuitorul însuşi în
mod voluntar a intrat într-o asemenea stare şi a putut să-şi dea seama de consecinţele ei.
49
rezultatul pericolului social sporit pe care făptuitorul îl dovedeşte, care, deşi a avut la
dispoziţie o perioadă de chibzuinţă, a săvârşit infracţiunea de omor.
În practica judiciară s-a statuat că, pentru existenţa premeditării, este necesar ca
rezoluţia infracţională să preceadă activitatea materială, ceea ce presupune trecerea unui
oarecare interval de timp între cele două momente, precum şi o chibzuinţă suficientă,
concretizată în acte de pregătire a infracţiunii, cum ar fi obţinerea de informaţii,
procurarea mijloacelor necesare ş.a. Nu sunt întrunite aceste cerinţe când inculpatul, după
ce s-a certat cu victima ameninţând-o că o va „aranja” a revenit după 5-10 minute
înarmat cu un cuţit şi a declanşat acţiunea terminată cu moartea victimei. Timpul a fost
insuficient pentru pregătirea omorului şi exclude ipoteza că autorul a meditat cu privire la
săvârşirea faptei1. S-a considerat îndeplinită această condiţie şi s-a reţinut săvârşirea
infracţiunii de omor cu premeditare atunci când inculpatul, în urma unui conflict cu
victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuţit şi a revenit în acelaşi loc după o oră, a
pândit victima şi i-a aplicat o lovitură cu efect mortal în inimă.
Premeditarea, în sensul art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen., implică, alături de simpla
deliberare anterioară, şi scurgerea unui timp necesar pentru realizarea actelor prin care se
pregăteşte săvârşirea faptei penale, cum ar fi, de exemplu, procurarea ori adaptarea
mijloacelor materiale cu care săvârşeşte infracţiunea la acţiunile planificate de făptuitor,
crearea condiţiilor propice săvârşirii faptei, procurarea de date sau informaţii, pândirea
victimei ş.a. În speţă, inculpatul P.I. s-a întâlnit în curtea unui consătean cu victima căreia
i-a reproşat că i-a furat unele bunuri. S-a ajuns la ceartă şi loviri reciproce, dar inculpatul
s-a dus acasă a luat un cuţit şi un par, s-a întors la locuinţa vecinului, lovind victima de
mai multe ori cu parul, după care i-a aplicat două lovituri cu cuţitul în spate, cauzându-i
leziuni ale cordului, plămânului şi splinei, în urma cărora victima a decedat. În cauză nu
se poate aprecia că infracţiunea de omor a fost săvârşită cu premeditare, întrucât
inculpatul nu a hotărât mai înainte de a se fi întâlnit cu victima, să-i suprime viaţa şi nici
nu a luat măsuri de pregătire anterioare comiterii faptei.
b) omorul săvârşit din interes material [art. 189 lit. b)];
Omorul săvârşit din interes material evidenţiază un pericol social sporit din partea
făptuitorului, care suprimă, cu bună ştiinţă, viaţa unei persoane pentru a dobândi un folos
material.
În doctrina penală s-a apreciat că interesul material este mobilul uciderii unei
persoane, expresia unor trebuinţe materiale mai mult sau mai puţin stringente, şi constă în
urmărirea obţinerii, prin săvârşirea faptei, a unor foloase sau avantaje materiale directe
sau indirecte2, cum ar fi o moştenire, un anumit bun sau mai multe bunuri care au o
valoare economică, obţinerea unor titluri de valoare, anularea unor datorii sau obligaţii,
renta viageră care se stinge prin moartea victimei, uzufructul asupra unor bunuri ale
victimei, obţinerea de către făptuitor a unei poziţii privilegiate în administrarea
bunurilor3, obţinerea oricăror altor beneficii materiale din partea victimei sau de la alte
1
CSJ. S. p. d. nr. 1014/ 09.06.1993, publicată în Practica judiciară I, p. 422; în acelaşi sens, C. A.
Timişoara, dec. pen. nr. 168/A/1995, în R.D.P., nr. 4/1995, p. 50; Amenințarea repetată a unei persoane cu
moartea, o durată mai mare de timp, urmată de deplasarea inculpatului înarmat cu topor și cuțit la
domiciliul victimei și uciderea acesteia, întrunește elementele caracteristice ale infracțiunii de omor
calificat săvârşit cu premeditare, Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4582 din 3 august 2005, www.scj.ro;
2
Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 72
3
I. Dobrinescu, Infracţiuni…op. cit., p. 87
50
persoane. S-a apreciat că infracţiunea este săvârşită din interes material atunci când
autorul urmăreşte să obţină o sumă de bani sau alte bunuri din patrimoniul persoanei pe
care o ucide, nu şi atunci când este plătit să ucidă. Aşadar, făptuitorul are convingerea că
ar putea obţine folosul material pe o cale aparent legală, ca urmare a morţii victimei1. În
situaţia în care o persoană este plătită să ucidă, fapta va constitui tot omor calificat, însă
în condiţiile lit a), întrucât premeditarea devine evidentă într-o astfel de situaţie.
Ori de câte ori mobilul omorului a fost altul, de exemplu, ura, gelozia, elementul
circumstanţial în discuţie nu se realizează chiar dacă în urma comiterii omorului
infractorul ar obţine un avantaj material2. Nu orice obiectiv de ordin patrimonial acoperă
însă noţiunea de „interes material”. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că uciderea
victimei pentru că aceasta i-a interzis accesul la un drum de trecere nu se încadrează în
agravantă3.
În practica judiciară s-a reţinut că va exista omor calificat şi în situaţia în care
autorul a intenţionat să ucidă o persoană din interes material, dar din eroare ucide o altă
persoană4. Ni se pare corectă o astfel de decizie, întrucât legea penală apără viaţa oricărei
persoane şi nu a uneia anume, iar voinţa legiuitorului a fost aceea de a pedepsi mai aspru
pe cel care ucide sub impulsul interesului material.
Omorul săvârşit din interes material reprezintă o circumstanţă personală. În
situaţia în care fapta a fost săvârşită în participaţie penală, efectul circumstanţei nu se va
răsfrânge şi asupra participanţilor, dacă nu au urmărit şi ei un interes material, acelaşi ca
şi autorul ori un altul.
Dacă omorul este săvârşit pentru a sustrage sume de bani sau bunuri pe care
victima le avea asupra sa, nu se va reţine omor săvârşit din interes material –lit. b), ci
omor calificat săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni (respectiv
infracţiunea de tâlhărie) art. 189, lit. d) C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă dacă interesul material s-a realizat
sau nu. Se va reţine deci infracţiunea analizată şi dacă, după uciderea victimei, făptuitorul
descoperă că aceasta lăsase alt testament în care nu se prevedea niciun legat în favoarea
sa.
Agravanta se poate reţine şi în cazul infracţiunii deviate (aberratio ictus).
c) omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la
tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1), lit.
c) C. pen.];
Prin această faptă se aduce atingere atât dreptului la viaţă cât şi relaţiilor sociale
privind administrarea justiţiei (obiectul juridic secundar al infracţiunii în cazul acestei
variante).
Condiţiile pentru existenţa acestei variante a omorului sunt:
– să fie pusă în mişcare o procedură de urmărire penală, reţinere, arestare sau
executare a unei pedepse faţă de făptuitor sau faţă de altă persoană pe care făptuitorul
urmăreşte, prin săvârşirea infracţiunii, s-o sustragă procedurilor judiciare. Apreciem că
voinţa legiuitorului a fost aceea de a pedepsi şi pe autorul unui omor, atunci când fapta
este săvârşită împotriva unei persoane, indiferent cine este aceasta, care îl urmăreşte pe
1
În acelaşi sens Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială…op. cit., p. 15
2
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, op. cit., p. 78
3
T.S. s. pen., dec. nr. 1575 din 1974 în I. Dobrinescu, Infracţiuni…op. cit., p. 68
4
T.S. s. pen., dec.nr. 1721/1981, în Revista Română de Drept, nr. 4/1982, p. 70
51
făptuitor după ce a săvârşit o infracţiune (nu are relevanţă natura sau gravitatea
infracţiunii);
– făptuitorul să ucidă o persoană (din cadrul organelor judiciare sau din afara lor);
– omorul să fie săvârşit pentru a zădărnicirea procedurii judiciare de urmărire
penală, reţinere, arestare, ori executare a pedepsei. Condiţia privind scopul urmărit este
formulată expres de legiuitor: pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la
urmărire sau arestare şi executarea unei pedepse.
Circumstanţa agravantă analizată are caracter personal, efectele sale nu se
răsfrâng asupra participanţilor dacă fapta a fost săvârşită în participaţie. În situaţia în care
şi alţi participanţi, în afară de autor, au cunoscut scopul prevăzut în norma de
incriminare, efectele circumstanţei vor fi reţinute şi pentru participanţii respectivi.
Făptuitorul va fi pedepsit chiar dacă nu s-a produs urmarea periculoasă prevăzută
în norma de incriminare, adică sustragerea lui ori sustragerea altuia de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, întrucât legiuitorul a prevăzut şi
pedepsirea tentativei.
d) omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni
[art.189, alin. (1), lit. d) C. pen.];
Pericolul social sporit al omorului săvârşit sub forma acestei circumstanţe rezultă
din faptul că autorul şi-a propus să săvârşească două fapte penale, iar pentru una dintre
ele recurge chiar la suprimarea vieţii unei persoane. Cele două fapte se află în concurs
real cu conexitate etiologică (atunci când omorul este săvârşit pentru a înlesni săvârşirea
altei infracţiuni) sau cu conexitate consecvenţională (atunci când omorul este săvârşit
pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni). Textul incriminator prevede expres cerinţa
ca fapta care se află în conexitate cu omorul să constituie infracţiune (iar nu faptă
penală). Agravanta îşi găseşte aplicarea şi în situaţia în care infracţiunea ce se află în
conexitate cu omorul rămâne în fază de tentativă pedepsibilă (întrucât legea nu distinge).
Astfel, în practica judiciară1 s-a decis că fapta unei persoane de a aplica unei femei în
vârstă de 73 de ani şi suferindă, multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de
inconştienţă şi de a avea, apoi, cu ea raport sexual, în timpul căruia victima a decedat,
constituie infracţiunea de omor calificat, prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. d), în concurs
cu infracţiunea de viol prevăzută în art. 218 alin. (1) şi nu cu cea de viol care a avut ca
urmare moartea victimei, prevăzută de art. 218 alin. (4) C. pen. Făptuitorului i se vor
aplica şi dispoziţiile art. 77 lit. e), întrucât autorul infracţiunii a profitat de starea de
vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, cauzată de vârstă şi a starea de sănătate.
Pentru existenţa circumstanţei analizate nu se impune ca scopul urmărit de autor
să fi existat înainte de săvârşirea omorului. Este posibil ca autorului să-i fi venit ideea de
a săvârşi omorul în momentul în care a constatat că nu poate săvârşi infracţiunea pentru
care îşi formase rezoluţiunea infracţională, fără să săvârşească şi omorul (de ex.,
persoana care doreşte să sustragă un bun de mare valoare dintr-o unitate economică îl
ucide pe paznic pentru a putea ajunge la locul unde se află bunul pe care doreşte să-l
fure). Fapta va fi încadrată la omor calificat în împrejurarea pe care o analizăm şi în
situaţia în care făptuitorul a hotărât să săvârşească şi omorul după ce a săvârşit
infracţiunea de bază, întrucât şi-a dat seama că persoana pe care se hotărăşte s-o omoare
a aflat sau are cunoştinţă despre infracţiunea săvârşită (de ex., autorul furtului dintr-o
1
T.S. s. pen., dec. nr. 3059, în C.D. pe anul 1975, p. 33
52
unitate economică îşi dă seama că un muncitor l-a văzut cu bunurile furate asupra sa şi l-
a recunoscut).
Dacă infracţiunea pe care autorul doreşte s-o săvârşească este tot un omor şi s-a şi
realizat infracţiunea respectivă, fapta constituie tot omor calificat [dar conform art. 189,
alin. (1), lit. e)]1.
În ceea ce priveşte momentul săvârşirii omorului, nu are relevanţă dacă fapta a
fost săvârşită anterior, concomitent sau ulterior săvârşirii infracţiunii a cărei înlesnire sau
ascundere este urmărită de făptuitor. De asemenea, nu are relevanţă pentru existenţa
agravantei, dacă făptuitorul săvârşeşte cele două infracţiuni având aceeaşi calitate (de
autor, instigator sau complice) sau în calităţi diferite.
tentativă la infracţiunea de omor [art.189, alin. (1), lit. e) C. pen.]2.
Incriminarea agravantei în care se săvârşeşte fapta de omor este determinată de
faptul că subiectul activ a mai săvârşit anterior o infracţiune de omor, dovedind astfel
pericolul social mai mare pe care îl reprezintă în comparaţie cu cel care săvârşeşte pentru
prima dată o infracţiune de omor. Infractorul aduce o gravă atingere relaţiilor sociale
privitoare la apărarea dreptului la viaţă, curmând două sau mai multe vieţi.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea că
fapta sa va avea consecinţa suprimării a două sau mai multe vieţi.
Pentru a fi săvârşită infracţiunea în împrejurarea pe care o analizăm, se impune ca
fapta de a ucide din nou să fie săvârşită într-o altă împrejurare în raport cu cea în care a
fost săvârşit pentru prima dată omorul şi nu în aceeaşi împrejurare, caz în care ne-am găsi
în situaţia prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. f).
În cazul în care, pentru a doua faptă de omor, făptuitorul a încercat să ucidă cu
aceeaşi ocazie două persoane, încadrarea juridică, conform noii reglementări, va fi de
tentativă la infracţiunea de omor calificat, art.189, alin. (1), lit. f). Întrucât autorul a mai
comis anterior o infracţiune de omor, încadrarea juridică corectă va fi: art. 32 raportat la
art. 189, alin. (1), lit. f), combinat cu art. 189, alin. (1), lit. e).
În situaţia în care a decedat numai o persoană, dar au fost rănite şi alte persoane,
conform noii reglementări, va fi reţinută fapta de omor simplu (art. 188) în concurs cu
infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 189, alin. (1), lit. f).
În cazul în care făptuitorul săvârşeşte infracţiunea prin mijloace care pun în
pericol viaţa mai multor persoane şi ca urmare a acesteia sunt ucise mai multe persoane,
se va reţine infracţiunea de omor calificat, art. 189, alin. (1), lit f), cu aplicarea art. 77 lit.
c) - circumstanţa agravantă a săvârşirii infracţiunii prin metode sau mijloace de natură sa
pună în pericol alte persoane.
1
În reglementarea anterioară, o astfel de faptă era considerată omor deosebit de grav [art. 176, alin. (1), lit.
b) din Codul penal anterior]. În cazul în care fapta săvârşită este o tâlhărie sau piraterie şi pentru realizarea
uneia dintre aceste fapte persoana săvârşeşte şi omorul, fapta constituia, în reglementarea anterioară, omor
deosebit de grav [art.176, alin. (1), lit. d)], reglementare care nu s-a mai păstrat în Codul penal în vigoare.
În ipoteza în care autorul săvârşeşte omorul pentru a ascunde sau înlesni săvârşirea tâlhăriei sau pirateriei,
faptele vor fi reţinute în concurs [omor calificat conform art. 189, alin. (1), lit. d) şi tâlhărie sau piraterie].
2
În reglementarea anterioară, această împrejurare de agravare a infracţiunii de omor era prevăzută în art.
176 (omor deosebit de grav), la lit.a).
53
Consumarea infracţiunii de omor calificat, în modalitatea analizată, are loc în
momentul în care se produce moartea unei persoane ca urmare a acţiunii făptuitorului
care a mai săvârşit anterior un omor sau o tentativă la această infracţiune.
Omorul săvârşit în împrejurarea analizată reprezintă o circumstanţă personală, iar
în situaţia în care omorul se săvârşeşte în participaţie penală, efectele sale nu se vor
răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.
Uneori, calitatea subiectului pasiv al infracţiunii de omor poate determina o altă
încadrare juridică decât cea de omor calificat. Spre exemplu, în situaţia în care victima
omorului este un magistrat (procuror sau judecător) sau un avocat, iar fapta de omor este
săvârşită în timpul sau în legătură cu îndatoririle de serviciu sau publice ale victimei. În
această situaţie fapta va constitui infracţiunea de ultraj judiciar1. După cum se constată,
aceste persoane sunt protejate în mod suplimentar pentru situaţiile în care se săvârşesc
asupra lor anumite infracţiuni (inclusiv omorul), asupra bunurilor lor sau asupra
membrilor lor de familie2. Se cere, însă, ca infracţiunea de omor să fie săvârşită în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu ale procurorului sau judecătorului. Dacă
procurorul sau judecătorul acţionează abuziv, pierde protecţia suplimentară acordată de
lege, iar fapta va constitui infracţiunea de omor prevăzută la art. 188 C. pen.
Suprimarea vieţii a două sau mai multe persoane trebuie să se fi realizat cu
intenţie (directă sau indirectă) pentru a putea fi reţinută agravanta pe care o analizăm.
Dacă anterior făptuitorul a suprimat viaţa unei persoane cu forma de vinovăţie a culpei,
iar victimei următoare i-a fost suprimată viaţa cu intenţie, nu se va putea reţine în sarcina
făptuitorului infracţiunea de omor calificat, ci omorul simplu. Conform art. 242 din
Legea nr. 187/20123, în aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e), prin infracţiune de
omor comisă anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu
intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3) (intenţie directă sau indirectă) din Codul penal, cu
excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 (ucidere la cererea victimei) şi 200 (uciderea
ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă) din Codul penal. Prin urmare, este
exclusă culpa şi forma praeterintenţionată a uciderii, întrucât legea distinge în acest sens.
În doctrina penală s-a apreciat că prin omor legiuitorul înţelege una dintre
infracţiunile incriminate de art. 188 şi 189 C. pen., nu şi alte fapte care au avut drept
rezultat moartea unei persoane4 or, aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu forma de
vinovăţie a intenţiei, sub toate formele sale.
Pentru existenţa circumstanţei analizate nu are relevanţă timpul scurs între faptele
de omor. Este posibil ca fapta sau faptele repetate de ucidere să se săvârşească şi după
executarea pedepsei pentru unele dintre ele şi după eventuala reabilitare, graţiere ş.a.
Cu privire la omorul săvârşit anterior sau la tentativa de omor, trebuie să nu fi
existat o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, întrucât într-o astfel de situaţie nu
se va putea reţine agravanta analizată.
Circumstanţa analizată are caracter personal, efectele sale nu se răsfrâng asupra
celorlalţi participanţi, dacă fapta este săvârşită în participaţie penală.
1
Art. 279 alin. (2) C. pen.
2
Protecţia nu este însă cu privire la unele calităţi speciale ale acestora, ci cu privire la natura funcţiei şi
îndatoririlor persoanelor respective.
3
Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
4
Alexandru Ionaş, Silviu Barbu, Drept penal. Partea specială, Ed. Omnia Uni, Braşov, 2002, p. 133
54
S-a apreciat că, în situaţia în care în aceeaşi împrejurare, inculpatul încearcă să
ucidă o persoană, iar apoi ucide pe însoţitorul acesteia, care încercase să-l împiedice să se
îndepărteze, săvârşeşte tentativa la infracţiunea de omor simplu prevăzută de art. 32
raportat la art. 188 C. pen., în concurs real cu infracţiunea de omor simplu prevăzută de
art. 188 C. pen1.
f) omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art.189, alin. (1),
lit. f) C. pen.]
În cazul în care inculpatul a încercat să ucidă, cu aceeaşi ocazie două persoane,
încadrarea juridică nu este tentativă la infracţiunea de omor pentru prima faptă, iar pentru
cea de-a doua tentativă la infracţiunea de omor calificat comise în concurs real, ci se va
reţine o singură infracţiune (tentativă la infracţiunea de omor calificat), încadrarea
juridică corectă fiind art. 32 raportat la art. 189, alin. (1), lit. f)2.
Fapta analizată rămâne în formă de tentativă numai dacă nu a murit niciuna
dintre persoanele asupra cărora s-a acţionat. În situaţia în care a decedat numai o
persoană, dar au fost rănite şi alte persoane, va fi reţinută infracţiunea de omor simplu
sau calificat, după caz, în concurs tentativă la omor sau omor calificat, după caz, în
concurs.
În cazul în care făptuitorul săvârşeşte infracţiunea prin mijloace care pun în
pericol viaţa mai multor persoane şi ca urmare a acesteia sunt ucise mai multe persoane,
se va reţine infracţiunea de omor calificat, conform art. 189, alin. (1), lit. f).
Circumstanţa privind omorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane are
caracter real, astfel încât efectele sale se vor răsfrânge asupra tuturor participanţilor dacă
infracţiunea este săvârşită în participaţie penală.
Consumarea infracţiunii de omor calificat, în modalitatea analizată, are loc în
momentul în care se produce moartea a două sau mai multe persoane.
Suprimarea a două sau a mai multor vieţi este posibil să se realizeze, în condiţiile
circumstanţei la care ne referim:
– printr-o singură acţiune (de ex., făptuitorul trage cu o armă automată, apăsând
o singură dată pe trăgaci, asupra persoanelor pe care doreşte să le ucidă şi se produce
moartea mai multor persoane);
– prin mai multe acţiuni săvârşite cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare (în
exemplul dat mai sus, făptuitorul apasă de mai multe ori pe trăgaci, cu intenţia de a ucide
mai multe persoane şi ca urmare a faptei sale sunt ucise două sau mai multe persoane).
g) omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art.189, alin. (1), lit. g) C. pen.]
Pericolul sporit pe care îl reprezintă fapta săvârşită în această împrejurare este dat
de faptul că infractorul suprimă cel puţin două vieţi în aceeaşi împrejurare, a mamei şi a
fătului. Se va reţine o singură infracţiune de omor calificat, iar nu două în concurs, chiar
dacă femeia era însărcinată cu gemeni sau tripleţi etc. Pentru existenţa infracţiunii în
forma analizată nu are relevanţă vârsta sarcinii, starea de sănătate a femeii sau a fătului.
Pentru a putea fi reţinută această formă de calificare organul judiciar care
soluţionează cauza va trebui să facă dovada că autorul faptei a intenţionat să săvârşească
un omor şi că a cunoscut, în momentul comiterii omorului, că femeia pe care o omoară
este gravidă, exceptând situaţia în care sarcina era evidentă. Cunoașterea stării de
1
T.S. s. pen. dec. nr. 1361/1988, publicat în Revista Română de Drept, nr. 4/1989, p. 80
2
În vechea reglementare, fapta ar fi fost încadrată la art. 20 raportat la art. 174 şi 176 lit. b) C.pen. -T.S.
s.pen., dec. nr. 2201/1983, în Revista Română de Drept, 1982, p. 80
55
graviditate a victimei se poate realiza atât obiectiv, atunci când victima se prezintă într-o
stare care nu lasă nicio îndoială asupra situației de femeie gravidă, cât și subiectiv, atunci
când această situație a fost adusă la cunoștința infractorului1.
Dacă autorul faptei nu a cunoscut starea de graviditate a victimei, fapta va fi

încadrată la infracţiunea de omor simplu. Dacă se va stabili că făptuitorul s-a aflat în
eroare cu privire la starea de graviditate a femeii (a crezut că victima este însărcinată, dar
în realitate nu era însărcinată), va răspunde pentru infracţiunea de omor simplu.
Considerăm că agravanta subzistă şi în ipoteza în care femeia decedează iar fătul este
salvat.
Circumstanţa analizată este una reală, care se răsfrânge asupra tuturor
participanţilor care au cunoscut-o.
h) omorul săvârşit prin cruzimi [art.189, alin. (1), lit. h) C. pen.]
Agravanta în care se săvârşeşte omorul este determinată de periculozitatea
făptuitorului, care concepe şi săvârşeşte fapta cu sadism, ferocitate, duritate ieşite din
comun, pricinuind victimei suferinţe mult mai mari decât cele obişnuite pentru
suprimarea vieţii unei persoane. Autorul urmăreşte, prin săvârşirea infracţiunii, nu numai
moartea victimei, ci şi provocarea unor mari chinuri, suferinţe de natură fizică sau
psihică. De regulă, actele de cruzime determină moartea victimei. Dacă nu se produce
moartea victimei, din motive independente de voinţa făptuitorului, deşi au fost exercitate
actele de cruzime, se va reţine tentativă la omor calificat, săvârşită sub împrejurarea
analizată. Agravanta presupune două aspecte: unul intrinsec actului de ucidere, constând
în folosirea de procedee inumane şi inutile de chinuire a victimei înainte de a muri, iar
celălalt extrinsec actului de ucidere, care constă în rezonanţa socială a actului, în faptul
că inspiră oroare şi groază persoanelor care iau cunoştinţă de el şi de metodele utilizate2.
Pentru existenţa infracţiunii sub forma circumstanţei analizate se cere ca actele
care evidenţiază sadismul autorului să fie săvârşite înainte de uciderea victimei,
indiferent dacă aceasta era sau nu conştientă. Dacă actele respective au fost săvârşite
după uciderea victimei, se va reţine infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte
[art. 383, alin. (1) C. pen.].
Încadrând fapta săvârşită în prevederile art.189, alin. (1), lit. h), nu vom mai putea
reţine şi circumstanţa agravantă generală a săvârşirii faptei prin cruzime [art. 77, lit. b) C.
pen.]. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta săvârşită în data de 3 februarie 1999
prin care inculpatul P.S. a aruncat asupra lui O.C. conţinutul unei sticle cu spirt, după
care i-a dat foc folosind bricheta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
omor calificat săvârşită prin cruzimi, conform art. 189, alin. (1), lit. h) C. pen. Atât forma
de agravare înscrisă în art. 189, alin. (1), lit. h) C. pen., cât şi circumstanţa agravantă,
prevăzută de art. 77 lit. b) C.pen. - infracţiunea comisă prin acte de cruzimi - au acelaşi
conţinut; aceasta înseamnă că nu pot fi reţinute în mod concomitent, deoarece ar
însemna ca infracţiunea să suporte două agravări pentru cauze identice 3, cu consecinţa
agravării de două ori a pedepsei pentru acelaşi temei, ceea ce nu este admisibil.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4245 din 14 septembrie 2007, www.scj.ro
2
I. Dobrinescu, Infracţiuni…op. cit., pp. 82-83
3
T.S. s.pen. dec. nr. 317/1981, în R.R.D., 1982, p. 122
56
Circumstanţa agravantă din art. 77 lit. b) C. pen. poate fi aplicată numai la
infracţiunile pentru care nu este prevăzută, în partea specială, forma agravată a săvârşirii
prin de cruzime1.
Întrucât circumstanţa analizată are caracter real, în cazul săvârşirii faptei în
participaţie penală, efectele circumstanţei se vor răsfrânge şi asupra participanţilor,
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50, alin. (2) C.
pen].
În practica judiciară s-a statuat că prin cruzimi, trebuie să se înţeleagă nu numai
provocarea de suferinţe fizice victimei – suferinţe care uneori ar fi imposibil de stabilit –
ci şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, prin care infractorul săvârşeşte omorul,
trezind în conştiinţa celor ce iau cunoştinţă de această faptă, un sentiment de oroare. În
această situaţie, devine irelevantă împrejurarea că victima îşi va fi pierdut cunoştinţa şi
nu mai percepe cu simţurile sale cruzimea, elementul determinant pentru reţinerea
agravantei fiind pericolul social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care
a săvârşit omorul2.
A fost apreciată ca fiind săvârşită prin cruzimi fapta inculpatului care a produs
victimei, prin lovituri numeroase şi deosebit de intense, 32 de plăgi înjunghiate în zona
facială, a gâtului cu secţionări vasculare, în zona toracelui din care unele penetrante în
plămâni, în zona toraco-abdominală penetrantă hepatic şi alte plăgi penetrante
abdominale, iar altele la gamba stângă şi la ambele mâini. Prelungirea în timp a
agresiunii, numărul mare de răni, din care unele de gravitate extremă produse victimei
prin loviri repetate cu briceagul în zone vitale, suferinţele mari cauzate victimei şi
ferocitatea cu care s-a acţionat, impun concluzia că inculpatul a săvârşit omorul prin
cruzimi, fapta constituind omor calificat săvârşit prin cruzimi3.
Latura subiectivă
Infracţiunea de omor calificat se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Dacă acestea sunt
săvârşite de către o altă persoană, ele pot lua forma complicităţii anterioare.
b) tentativa. Având în vedere pericolul social deosebit de grav pe care îl
reprezintă infracţiunea de omor calificat, a fost pedepsită şi tentativa4.
Lovirea ambelor părţi vătămate, în aceeaşi împrejurare, cu acelaşi cuţit, în
abdomen, ambele victime suferind plăgi înjunghiate penetrante în abdomen, uneia fiindu-
i perforat un intestin, iar celeilalte nefiindu-i atins niciun organ vital, nu poate constitui o
tentativă de omor şi o vătămare gravă a integrităţii corporale. Încadrarea juridică corectă
va fi aceea de tentativă la omor calificat, faptă prevăzută în art. 32 raportat la art. 189,
alin. (1), lit. f) C. pen.
1
T.S. s.pen., dec. nr. 1130/1981, în R.R.D., 1982, p. 20
2
T.S. s. pen., dec. nr. 9/1970, publicată în Repertoriu I, p. 309
3
Nu s-a reţinut omor prin cruzimi fapta inculpatului de a lovi victima cu pumnii şi picioarele, apoi de a
aşeza victim în zăpadă şi de a turna peste ea o găleată cu apă, refuzând să-i permită să intre în casă. C.A.
Iaşi, s. pen., dec. nr. 273/1998, în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 269; din contră, constituie omor săvârşit prin cruzimi fapta inculpatului de a
lega victim de pat şi de a o lovi la intervale de timp succesive, însumând aproape 3 ore, C.S.J., s. pen., dec.
nr. 3763/1999 în Ibidem, p. 270
4
57
Tentativa la infracţiunea de omor calificat săvârșit asupra a două sau mai multor
persoane, presupune stabilirea existenţei intenţiei de a ucide în raport cu fiecare dintre
persoanele împotriva cărora se îndreaptă acţiunea făptuitorului, acţiune care nu a produs
moartea niciuneia dintre acestea1.
Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi
executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care
depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere. Aruncarea unui proiectil
inflamabil prin geamul unui imobil, provocând arsuri persoanei aflate în imobil,
întruneşte elementele constitutive ale tentativei la omor, cu reţinerea elementului
circumstanţial de agravare referitor la omorul săvârşit prin cruzimi. Utilizarea unei
substanţe inflamabile - de natură a cauza suferinţe suplimentare victimei, întrucât, în caz
de incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferinţă
prelungită, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale - se încadrează în
noţiunea de „cruzimi”2.
c) consumarea infracţiunii, se produce în momentul în care a survenit moartea
victimei, iar în cazul prevăzut la lit. f) moartea a cel puţin două persoane.
B. Modalităţi
Modalităţile normative prin care poate fi săvârşită infracţiunea de omor calificat
sunt:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
tentativă la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Modalităţile faptice sunt numeroase, ţin de imaginaţia făptuitorului sau de
mijloacele pe care le găseşte la îndemână, cum ar fi: cuţit, topor, armă de foc,
strangulare, înec, otravă, sechestrarea şi lăsarea fără ajutor într-o astfel de condiţie o
perioadă mai lungă de timp ş.a.
C. Sancţiuni
Fapta prin care se produce moartea în împrejurările analizate se pedepseşte cu
detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea de la 15-25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Instanţa de judecată are posibilitatea ca, în funcţie de toate împrejurările în care a fost
săvârşită fapta, să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea.
Infracţiunea analizată este imprescriptibilă în ceea ce priveşte răspunderea penală
şi executarea pedepsei.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2478 din 27 iulie 2012, www.scj.ro
2
58
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit.
a)].
Uciderea la cererea victimei

(ART. 190 C. pen.)
1. Aspecte introductive şi concept

Există culturi şi perioade istorice în cadrul cărora sinuciderea, ca şi asistarea
persoanei care se sinucide, sunt văzute, în anumite circumstanţe, ca un act onorabil. Prin
intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost introdusă infracţiunea de ucidere la cererea
victimei. Conţinutul legal al infracţiunii prevăzut la art. 190 C. pen. este următorul:
„Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a
victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical,
cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.”
După cum s-a arătat în expunerea de motive cu privire la noul Cod penal, dacă în
reglementarea anterioară împrejurarea avută în vedere în acest articol putea fi valorificată
ca o circumstanţă atenuantă judiciară, ducând la aplicarea unei pedepse sub minimul
special, în noua reglementare, chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu
se va mai situa obligatoriu sub acest minim1. Denumirea marginală a infracţiunii este
aceea de ucidere la cererea victimei şi nu cea de omor la cererea victimei, pentru a evita
încadrarea faptei la infracţiunea de omor calificat2 [spre exemplu, art. 189, lit e) face
referire la omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de
omor sau o tentativă la infracţiunea de omor].
O infracţiune similară cu cea pe care o analizăm a mai existat în dreptul nostru.
Conform art. 468 al Codului penal din 1936:
„(1)Acela care ucide un om, în urma rugăminţei stăruitoare şi repetate a
acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea dela 3 la 8
ani.
1
Art. 76 („Efectele circumstanţelor atenuante”) din reglementarea anterioară prevedea că atunci când
există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se schimbă după
cum urmează: „a) când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani; b) când minimul special al pedepsei închisorii este de
5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an; c) când minimul
special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu
mai jos de 3 luni; d) când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim, până la minimul general […]”. Art. 76 („Efectele circumstanţelor atenuante”) din
Codul penal actual prevede:
„1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor
atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute”.
2
Expunere de motive cu privire la Legea 286/2009 privind Codul penal
59
(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care determină pe altul să se sinucidă,
sau îi întăreşte hotărîrea de a se sinucide, ori îi înlesneşte, în orice mod, executarea,
dacă sinuciderea a avut loc.
(3) Pedeapsa este închisoarea corecţională dela unu la 5 ani, atunci când faptul
a fost săvârşit, în condiţiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă,
pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferea de o boală incurabilă şi a
cărei moarte era inevitabilă din această cauză”. Observăm, cu regret, că noua
reglementare nu mai pune accentul pe inevitabilitatea morţii ca urmare a bolii incurabile,
aşa cum făcea reglementarea de la 1936.
Constituţia României prevede, la art. 26, alin. (2), că persoana fizică are dreptul
să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri1. Corpul uman nu este considerat un bun asupra căruia fiinţa umană ar
avea un drept similar dreptului de proprietate2. Într-o speţă din 20023, C.E.D.O. a decis
că hotărârea solicitantei de a evita un sfârşit umilitor şi durerors face parte din sfera
drepturilor personale protejate prin articolul 84 al Convenţiei europene a drepturilor
omului. Cu toate acestea, în speţa indicată, C.E.D.O. a decis că articolul 2 al Convenţiei
(dreptul la viaţă) nu poate fi interpretat ca acordând un drept opus, respectiv dreptul de a
muri. De asemenea, dreptul la viaţă, aşa cum este recunoscut la art. 2, nu presupune şi
asigurarea calităţii vieţii. Curtea recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere în privinţa
dreptului persoanei umane de a-şi pune capăt vieţii5.
2. Aspecte de drept comparat. Unele delimitări conceptuale între eutanasie şi

infracţiunea de ucidere la cererea victimei
Uciderea la cererea victimei este incriminată în mai multe coduri ale lumii, într-o
formă asemănătoare cu cea din Codul penal român.
Art. 202 al Codului penal japonez (determinarea sau înlesnirea sinuciderii;
uciderea cu consimţământul victimei) prevede că fapta persoanei care determină sau ajută
o altă persoană să se sinucidă sau ucide o persoană la cererea sau cu consimţământul
acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani. Observăm că legea penală
japoneză nu impune nicio condiţie cu privire la starea de sănătate a victimei sau la
suferinţă, ci doar dorinţa victimei de a muri.
Legislaţia canadiană distinge între eutanasia pasivă (care este legală) şi eutanasia
activă care este considerată infracţiune. Conform art. 241 al Codului penal canadian,
1
Dispoziţie preluată şi de Codul civil, la art. 60
2
Spre exemplu, există o interdicţie absolută de a pune un preţ pe organele umane ; conform art. 22. alin.
(2) C. pen. „Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii,
precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia”.
3
C.E.D.O. cauza Pretty c. Regatului Unit (2002).
4
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Conform alin. (2) al articolului menţionat, amestecul
autorităţii publice în exercitarea acestui drept este permis numai în măsura în care amestecul este prevăzut
expres de lege şi dacă este vorba despre o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
5
C.E.D.O., cauza Haas c. Elveţia. În speţă, solicitantul, suferind de tulburări psihice, dorea să se sinucidă
cu o substanţă care, potrivit legii elveţiene, era disponibilă doar pe bază de prescripţie medicală. Întrucât
afecţiunile sale psihice nu indicau o boală terminală, nu i s-a recunoscut dreptul de sinucidere asistată de
organele statului. Conform Curţii, statele nu au obligaţia de a-şi ajuta cetăţenii să se sinucidă prin oferirea
de medicamente letale.
60
fapta de a instiga o persoană să se sinucidă, de a ajuta sau încuraja la sinucidere,
indiferent dacă sinuciderea a avut loc sau nu, se pedepseşte cu închisoarea de maxim 14
ani. Ca o particularitate, în legislaţia canadiană sinuciderea a fost considerată infracţiune
până în anul 1972.
Conform art. 216, alin. (1) al Codului penal german, fapta persoanei de ucide la
cererea explicită şi serioasă a victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că tentativa se pedepseşte.
Există în continuare sisteme de drept în Europa, ca şi în alte părţi ale lumii care,
similar cu vechea noastră reglementare, consideră ca fiind omor în formă agravată,
omorul săvârşit împotriva unei persoane care nu se poate apăra, din cauza vârstei, bolii
sau infirmităţii, bolii psihice, sarcinii, dacă aceste circumstanţe sunt evidente sau
cunoscute de făptuitor ( Codul penal francez prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
conform art. 221-4 pct. 1). Cu toate acestea, legea „Leonetti” (numită astfel după
iniţiatorul său) a fost votată de parlament în 2005 şi a intrat în vigoare în 2006, lege care
prevede proceduri specifice în procesul de luare a deciziilor medicale 1. Prin această lege
este recunoscut dreptul pacienţilor de a refuza tratamentul „agresiv”. De asemenea, este
admisă sedarea paliativă, mai ales în cazul pacienţilor care prezintă afecţiuni grave la
nivelul creierului şi nu sunt capabili să comunice, întrucât capacitatea de a percepe
durerea a fost evidenţiată şi în cazul pacienţilor care se află într-o stare de cunoştinţă
minimă2. Legea în discuţie permite încetarea ventilării mecanice, folosirii unor
medicamente vitale şi hrănirea pe cale artificială, atunci când astfel de măsuri apar
„inutile sau disproporţionate”.
În state ca Olanda, Belgia, Luxemburg sau statul Oregon din S.U.A., eutanasia
este legală. Relativ recent şi statul Washington a legalizat, (prin „Death with Dignity
Act”) sinuciderea asistată de un medic3.
Eutanasia (moartea uşoară, fără suferinţă) poate fi clasificată în voluntară sau
non-voluntară (în funcţie de acceptul pacientului şi capacitatea acestuia de a-şi exprima
acceptul). O altă posibilă clasificare este aceea de eutanasie pasivă şi activă. Eutanasia
pasivă constă în neadministrarea sau întreruperea unui tratament, sau întreruperea
aparatelor care susţin funcţii vitale (plămâni, inimă) sau alimentaţia şi administrarea de
lichide, sau orice alte tratamente fără de care pacientul nu ar putea să trăiască în
continuare. Eutanasia activă presupune provocarea morţii, în mod deliberat, unui bolnav
în stadiu terminal, la solicitarea acestuia, pentru a pune capăt unor suferinţe puternice şi
permanente.
1
Legea Leonetti recunoaşte unele principii generale cum ar fi: respectarea autonomiei de voinţă,
demnitatea persoanei, alinarea durerii chiar dacă prin aceasta se grăbeşte sfârşitul vieţii, stabilirea unui
program de îngrijire paliativă la momentul refuzului tratamentului. Îngrijirea paliativă este condiţionată de:
o astfel de cerere din partea pacientului sau rudelor apropriate ale acestuia; o boală care este incurabilă în
stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei medicale; există un pronostic de înrăutăţire a bolii; faptul că nu există
o îmbunătăţire în ciuda folosirii celor mai eficiente tratamente.
2
Antoine Baumann (coord.), The ethical and legal aspects of palliative sedation in severely brain-injured
patients:a French perspective http://www.peh-med.com/content/6/1/4
3
Pentru pacienţii ce suferă de boli în fază terminală, care fac o cerere în acest sens, care au capacitate
deplină de exerciţiu şi cu respectarea a două termene de „răzgândire”, unul de 15 zile şi celălalt de 48 de
ore între scrierea cererii şi eliberarea reţetei. Starea de sănătate fizică este verificată de doi medici. Similar,
starea psihică este verificată de doi psihiatrii.
61
În Elveţia, eutanasia activă este interzisă (la nivel constituţional), există însă unele
cantoane unde eutanasia pasivă este permisă.
Eutanasia a fost legalizată pentru prima dată în Olanda, în 2002. Eutanasierea a
fost acceptată nu doar pentru persoanele în fază terminală ci şi pentru tetraplegici,
bolnavi de Alzheimer, de scleroză în plăci, de boli nevralgice degenerescente. În anul
2011 a fost eutanasiat în Olanda, pentru prima dată, un bolnav de Alzheimer. Conform
Codului penal olandez, art. 293, alin. (1) fapta de a ucide o persoană, la cererea explicită
şi serioasă a victimei se pedepseşte cu închisoare de maxim 12 ani sau cu amendă penală
de categoria a V-a (sume în valoare de maxim 78.000 euro). Conform alin. (2) al
aceluiaşi articol, nu se pedepseşte fapta comisă de un medic, dacă sunt îndeplinite
condiţiile de diligenţă la care se referă art. 2 al legii eutanasierii1. Articolul 2 al legii la
care face trimitere codul penal olandez stipulează următoarele condiţii de diligenţă,
pentru sinuciderea asistată sau pentru eutanasie:
-suferinţele pacientului sunt de nesuportat şi nu există nicio perspectivă de
îmbunătăţire;
-petiţia de eutanasiere a pacientului este voluntară şi persistă în timp. Atunci când
cererea de eutanasie a fost făcută sub influenţa altora, unei afecţiuni de natură
psihologică sau a drogurilor, aceasta nu poate fi acceptată;
-pacientul trebuie să fie complet conştient de situaţia sa, de opţiuni şi de
perspective;
- este necesară opinia a încă unui doctor (cel puţin) cu privire la posibilitatea
eutanasiei. Doctorii trebuie să îşi motiveze opinia în scris, prin care să arate îndeplinirea
condiţiilor;
- eutanasia efectuată de doctor sau sinuciderea asistată efectuată de către pacient
trebuie să fie efectuate cu maximă atenţie şi diligenţă medicală. Un doctor trebuie să fie
prezent atunci când sinuciderea asistată este săvârşită;
-pacientul trebuie să aibă cel puţin vârsta de 12 ani. Pacienţii cu vârsta între 12 şi
16 ani trebuie să aibă consimţământul părinţilor atunci când cer eutanasia.
Într-un raport al O.N.U.2, Comitetul îşi exprimă îngrijorarea că practicarea
eutanasiei ar putea duce la o desensibilizare şi la o rutinizare în aplicarea criteriilor, în
moduri care nu pot fi prevăzute. De asemenea, Comitetul îşi exprimă îngrijorarea cu
privire la faptul că pot fi eutanasiaţi şi minorii cu vârsta între 12 şi 16 ani, fiind dificil de
reconciliat o decizie argumentată de termina viaţa şi discernământul în formare al
minorului şi de asemenea pentru că are doar un control ex post dar mai ales cu privire la
rapoartele cum că proceduri de terminare a vieţii au fost aplicate asupra unor nou-născuţi
care prezentau grave handicapuri (observăm aici îngrijorarea Comitetului cu privire la
unele măsuri ce ar putea fi considerate eugenice).
Cu toate că eutanasia şi uciderea la cererea victimei (mercy killing, cum este
cunoscută infracţiunea în unele legislaţii) sunt considerate a fi concepte similare, între
cele două există, credem, diferenţe semnificative. În primul rând există, aşa cum am
arătat, unele sisteme de drept unde eutanasia nu este considerată infracţiune, însă
uciderea la cererea victimei este considerată infracţiune în toate legislaţiile. La fel de
importante sunt aspectele cu privire la eutanasie, în ţările unde aceasta este legală, care
1
Termination of Life on Request and Assisted Suicide Act
2
Concluding observations of the Human Rights Committee: Netherlands. 08/27/2001
62
sunt foarte atent reglementate, aşa cum am arătat. Întotdeauna sinuciderea asistată sau
eutanasia (legale) sunt săvârşite sub atentă supraveghere medicală. Majoritatea cererilor
de eutanasiere nu ajung să fie duse la îndeplinire, deoarece fie pacienţii decedează în mod
firesc, ca urmare a afecţiunii de care suferă, fie medicul consideră că cererea nu este
eligibilă, fie cererea este retrasă. Eutanasia este o procedură relativ greoaie, care prin
natura sa permite celui care o cere, o perioadă de timp în care să se răzgândească (există
chiar controverse actuale cu privire la acordarea unui termen legal de răzgândire pentru
eutanasie în toate cazurile). În cazul infracţiunii de ucidere la cererea victimei, o astfel de
perioadă de timp care să îi permită victimei să se răzgândească poate să nu existe; sau
există posibilitatea ca victima să se răzgândească şi să nu aibă timp să îi comunice
făptuitorului acest lucru. Asemănarea deosebit de importantă este scopul urmărit:
curmarea unor suferinţe permanente şi greu de suportat cauzate de o boală incurabilă sau
de o infirmitate gravă atestată medical (scop controversat însă după intrarea în vigoare a
C. pen., aşa cum vom arăta în continuare).
a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere la cererea victimei, prevăzută de
art. 190 C. pen. este reprezentat de relaţiile sociale cu privire la apărarea vieţii persoanei
umane, indiferent de starea de sănătate a acesteia.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul unei persoane care
suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, dar care se afla în viaţă la
momentul comiterii infracţiunii.
a) subiectul activ
Legea nu circumstanţiază subiectul activ. Cu toate acestea, art. 190 C. pen. se
referă la o cerere „explicită, serioasă, conştientă şi repetată” a victimei. Condiţia de a fi
„conştientă” se referă la capacitatea pe care o are victima de a-şi da seama de realitatea
înconjurătoare, de a-şi stabili scopuri şi de a încerca realizarea lor. Condiţiile cererii, aşa
cum sunt prezentate de art. 190 C. pen. sunt cumulative (trebuie să fie îndeplinite
simultan). Prin urmare, o persoană lipsită de discernământ nu poate face o cerere
conştientă. Se prezumă că persoana care are în îngrijire legală iresponsabilul are
cunoştinţă în ceea ce priveşte lipsa de discernământ a acestuia. Aşadar considerăm că nu
poate fi subiect activ al infracţiunii de ucidere la cererea victimei persoana care are în
îngrijire iresponsabilul (medicul care tratează persoana care suferă de tulburare psihică
gravă, părinţii copilului minor, tutorele) chiar dacă îl ucide pe acesta la cererea sa
repetată, pentru a-i curma o suferinţă permanentă şi greu de suportat cauzată de o
infirmitate gravă sau de o boală incurabilă (fie şi reale, atestate medical). În astfel de
ipoteze considerăm că fapta subiectului activ va fi încadrată la infracţiunea de omor (art.
188 C. pen.) sau omor calificat (art. 189 C. pen.), după caz. Orice alte persoane pot avea
calitatea de subiect activ, chiar dacă victima avea discernământul diminuat sau era lipsită
de discernământ, atâta timp cât nu au cunoscut acest fapt şi nu trebuiau să îl cunoască, iar
victima prin comportamentul său a dat impresia că ar avea discernământ.
63
Participaţia penală este posibilă în toate formele (couatorat, instigare,
complicitate) cu excepţiile la care ne-am referit mai sus. Ajutorul dat de victimă la
propria moarte (de exemplu apucă şi el perna cu care îl asfixiază făptuitorul) nu îl
transformă pe acesta şi în coautor în acelaşi timp, întrucât sinuciderea nu este incriminată
penal şi o persoană nu poate cumula cele două calităţi în cadrul aceleiaşi infracţiuni (cea
de victimă şi de autor sau coautor).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere la cererea victimei este circumstanţiat de
lege, putând fi persoana fizică în viaţă care suferă de o boală incurabilă sau de o
infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de
suportat.
Este considerată boală incurabilă orice boală, pentru care medicina nu poate oferi
un tratament eficient, ci doar o îngrijire paliativă. Nu prezintă importanţă dacă la
momentul comiterii faptei exista un tratament experimental care mai târziu avea să-şi
dovedească eficienţa în cazul altor pacienţi.
Infirmitatea gravă este o deficienţă, o incapacitate senzorială cauzată de alterarea
unor structuri sau al unor funcţii. Nu poate fi vorba aici despre o simplă deficienţă ce
constituie un dezavantaj social, de exemplu, ci despre o infirmitate gravă ce a fost în
prealabil atestată medical şi care produce suferinţe permanente şi greu de suportat (de ex.
tetraplegia –paralizia care afectează simultan toate cele patru membre).
De asemenea este necesar ca subiectul pasiv să îndeplinească şi celelalte condiţii
cerute de lege, respectiv capacitatea de a face o cerere „conştientă” sau care să creeze
aparenţa convingătoare cum că ar fi conştientă.
Observăm că art. 199 (violenţa în familie) nu include, aşa cum era şi firesc,
infracţiunea analizată printre infracţiunile ce pot determina majorarea cu o pătrime a
pedepsei, dacă sunt săvârşite asupra unui membru de familie. Prin urmare, calitatea de
membru de familie nu are relevanţă pentru infracţiunea de ucidere la cererea victimei.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii nu se cere îndeplinirea unor condiţii de loc sau de
timp, însă este necesar ca cererea victimei să fie repetată, să se succeadă la intervale
rezonabile de timp, astfel încât să trezească compasiunea, mila făptuitorului, pentru
situaţia în care se află victima, pentru suferinţele pe care este nevoită să le îndure.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi printr-o acţiune sau inacţiune (de exemplu
medicul care nu mai administrează un tratament de care depinde viaţa victimei). Acţiunea
poate fi şi violentă însă apreciem că este necesar să nu fie depăşit un anumit grad de
violenţă inerent acţiunii de ucidere a persoanei. În situaţia în care uciderea se săvârşeşte
prin cruzimi, cu siguranţă nu va mai putea fi reţinută infracţiunea de ucidere la cererea
victimei, întrucât intenţia făptuitorului la această infracţiune este tocmai aceea de a curma
suferinţele insuportabile ale victimei, nu de a produce chiar el suferinţe.
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca cererea victimei să fie
în acelaşi timp: explicită, serioasă, conştientă (aşa cum am arătat deja) şi repetată. Este
explicită cererea clară, care nu poate fi interpretată, care nu este interpretabilă, care nu
este echivocă. Este serioasă cererea care nu este exprimată în glumă, sau sub imperiul
64
unei emoţii puternice de moment, a unei tristeţi cauzate de o durere puternică dar
trecătoare sau sub influenţa unor substanţe psihotrope. Este repetată cererea prin care
victima se adresează făptuitorului de mai multe ori, manifestându-şi cu aceeaşi claritate şi
conştient fiind dorinţa de a muri. Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă
victima era ea însăşi capabilă de a se sinucide sau nu.
În cazul infracţiunii analizate este reprezentată de moartea victimei.
În cazul în care s-a produs moartea persoanei bolnave prin acţiunea făptuitorului,
pentru existenţa răspunderii penale se impune ca moartea să fi fost determinată, într-
adevăr, de acţiunea infracţională şi nu din cauza bolii însăşi ori din alte cauze
independente de acţiunea făptuitorului.
Cu toate că textul incriminator nu prevede în mod expres scopul urmărit de
făptuitor (nici în alte legislaţii nu este prevăzut în mod expres scopul, însă aşa cum am
mai arătat, denumirea marginală a infracţiunii este cea de ucidere din milă –de ex. art.
216 din Codul penal german1), considerăm că din punct de vedere al laturii subiective,
infracţiunea de ucidere la cererea victimei se realizează prin intenţie directă calificată
prin scopul de a curma suferinţele permanente şi greu de suportat ale victimei 2. În opinia
noastră raţiunea pentru care fapta este pedepsită cu o pedeapsă mai puţin aspră are la
bază două considerente: 1. starea deosebită în care se află victima şi 2. dorinţa
făptuitorului de a curma suferinţa. Lipsa considerentului 1. va atrage în mod evident o
altă încadrare a faptei (aspect ce nu este şi nici nu poate fi contestat); în ceea ce priveşte
considerentul 2., lipsa acestuia ar presupune că fapta va putea fi încadrată tot la art. 190 şi
în situaţia în care făptuitorul ucide nu pentru a curma suferinţele victimei, ci din plăcere,
din răzbunare, din interes material etc., ceea ce nu ni se pare acceptabil. Considerăm însă
o gravă omisiune a legiuitorului neprevederea, în mod explicit a scopului urmărit de
făptuitor.
Dacă scopul urmărit de făptuitor este altul, de exemplu culegerea unei moşteniri,
înlăturarea de la o moştenire, obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul
etc., fapta nu va mai putea fi încadrată la infracţiunea de ucidere la cererea victimei
prevăzută de art. 190 C. pen. (ci eventual la infracţiunea de omor calificat –art. 189 C.
pen.).
5. Forme, modalităţi, sancţiuni
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate3, dacă făptuitorul încearcă uciderea victimei în
condiţiile prevăzute de art. 190 C. pen., însă din diferite motive nu reuşeşte, fapta
constituie o infracţiune contra vieţii care nu este incriminată, neputându-se reţine o
infracţiune contra sănătăţii sau integrităţii corporale, întrucât există consimţământul
1
Care prevede la alin. (1): „Dacă o persoană este îndemnată să ucidă de cererea expresă şi serioasă a
victimei, pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni la 5 ani”.
2
Pentru opinia contrară a se vedea Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 35
3
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, op. cit., p. 27
65
persoanei vătămate, fapt ce înlătură caracterul nejustificat, conform art. 22, alin. (1) C.
pen..
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce moartea victimei.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Art. 190 C. pen.prevede o singură modalitate normativă
b) modalităţi faptice
Fapta poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice (asfixiere
mecanică, otrăvire, deconectarea de la aparatele care o menţineau în viaţă,
neadministrarea unui tratament etc.).
C. Sancţiuni1
Infracţiunea de ucidere la cererea victimei se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 5 ani.
a)].
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

(art. 191 C. pen.)
I. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea
a avut loc, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
1
Din punct de vedere al legii civile, în situaţia în care făptuitorul avea vocaţie succesorală la moştenirea
victimei, sancţiunea este decăderea din dreptul de a-l moşteni pe defunct (nedemnitatea succesorală –art.
958-961 Cod civil), decădere ce priveşte atât moştenirea legală cât şi legatele cu care nedemnul a fost
gratificat prin testament. Conform art. 958 alin. (1) Cod civil, este de drept nedemnă de a moşteni:
-persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă
moştenirea;
-persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu
intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar
fi înlăturat sau restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului. Ca efect al nedemnităţii, nedemnul nu va putea
cere partea sa de moştenire (nici rezerva). Conform noii reglementări civile (spre deosebire de Codul civil
anterior), descendenţii nedemnului pot veni la moştenire prin reprezentarea ascendentului nedemn (chiar
dacă acesta se află în viaţă), sau în nume propriu. Posibilitatea copiilor nedemnului de a veni la moştenire
prin reprezentarea nedemnului, prin prisma infracţiunii de ucidere la cererea victimei apare ca o soluţie
legislativă salutară, având în vedere că scopul comiterii infracţiunii este acela de a curma suferinţele
permanente şi greu de îndurat ale victimei. Situaţia este însă cu totul alta, şi reclamă un maxim de atenţie în
investigarea infracţiunii, atunci când făptuitorul, sub pretextul comiterii faptei pentru a curma suferinţele
victimei, sub „mantaua” pe care noua infracţiune de ucidere la cererea victimei i-o pune la dispoziţie (în
special prin pedeapsa mult redusă), urmăreşte în fapt culegerea unei moşteniri; lucru posibil întrucât, deşi
el devine nedemn ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea,
descendenţii săi îl pot reprezenta la moştenire.
66
Variantă agravată:
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta
cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de
consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea sa le controleze, dacă
sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Variantă atenuată:
(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au fost
urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.
Cu privire la infracţiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, au fost
introduse o serie de diferenţieri în planul reglementării. A fost consacrată o reglementare
distinctă între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere şi cea care a
condus la sinuciderea victimei. În egală măsură, s-a prevăzut un tratament sancţionator
diferenţiat după cum faptele au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ
nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de
discernământ, în acest ultim caz neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză,
ceea ce a determinat sancţionarea unei asemenea fapte ca şi în cazul infracţiunii de omor.
Reglementarea este apropiată de cea întâlnită în art. 580 C. pen. italian, art. 135 C. pen.
portughez, 235 C. pen. norvegian1.
În noul Cod penal, infracţiunea analizată este prevăzută şi cu două forme
calificate prevăzute în alin. (2) şi în alin. (3), determinate de pericolul social sporit faţă de
forma tip a infracţiunii.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu dreptul la viaţă al persoanei, întrucât prin săvârşirea infracţiunii
persoana determinată la sinucidere îşi suprimă viaţa.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei care se sinucide.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală. Infracţiunea pe care o analizăm nu poate fi
săvârşită, în mod obişnuit, de o persoană juridică. Dacă, însă, infracţiunea s-a săvârşit în
cadrul unei unităţi sanitare publice sau private, unde s-a format o obişnuinţă de a
determina sau înlesni sinuciderea unor persoane, apreciem că atragerea răspunderii
penale a unei asemenea persoane juridice este legitimă, urmând a răspunde penal şi
persoana sau persoanele fizice care au săvârşit în mod concret fapta.
1
Expunerea de motive cu privire la noul Cod penal
67
Deşi conţinutul legal al infracţiunii nu face referire la formele participaţiei
penale, aceasta este posibilă în toate formele (instigare, coautorat, complicitate). În
situaţia în care făptuitorul cooperează cu victima la săvârşirea sinuciderii (de ex.,
deschiderea cu o lamă a venelor de la mâna sinucigaşului, descărcarea unui foc de armă
într-o persoană care a încercat să se sinucidă, pentru a fi sigur că moartea se va produce),
se va reţine infracţiunea de omor (sau ucidere la cererea victimei, după caz), iar nu
determinarea sau înlesnirea sinuciderii1. În situaţia descrisă mai sus, persoana care se
sinucide nu poate fi considerată coautor, deoarece nici sinuciderea şi nici tentativa de
sinucidere nu sunt incriminate penal şi o persoană nu poate cumula calitatea de subiect
activ şi pe cea de subiect pasiv în cadrul aceleiaşi fapte penale.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv este persoana fizică împotriva căreia se îndreaptă acţiunea sau
inacţiunea interzise de legea penală. În forma tip, subiect pasiv al infracţiunii este
persoana majoră şi cu capacitate juridică deplină care este determinată sau căreia i se
înlesneşte sinuciderea. Această persoană este titulara valorii sociale împotriva căreia s-a
îndreptat infracţiunea şi care este vătămată sau periclitată prin săvârşirea infracţiunii2.
Împrejurări agravante în care făptuitorul sau făptuitorii pot săvârşi infracţiunea se
referă la următoarele categorii de victime:
- un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani - alin. (2);
- o persoană cu discernământ diminuat - alin. (2);
- minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani - alin. (3);
- persoana care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu putea sa le controleze - alin. (3).
C. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, nu se
cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp.
Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiuni sau inacţiuni de orice fel care au ca scop
determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Apreciem că infracţiunea analizată poate fi
săvârşită şi prin omisiune, dacă făptuitorul a urmărit ca victima să-şi realizeze dorinţa de
a se sinucide (de ex., lasă cu bună ştiinţă un pistol încărcat cu cartuşe la îndemâna
sinucigaşului, lasă cu intenţie o cantitate mare de medicamente letale la îndemâna
victimei pentru a o ajuta să-şi ducă la îndeplinire dorinţa de a se sinucide, despre care ştia
ş.a.). Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca victima să fi fost străină de ideea de
sinucidere: chiar dacă ea a fost numai preocupată de o asemenea idee, dar s-a decis să o
pună în aplicare ca urmare a actelor de influenţare exercitate asupra ei 3, infracţiunea va
subzista.
În anumite situaţii, o astfel de faptă va constitui infracţiunea de omor (de ex.,
autorul înfometează victima aflată în stare de iresponsabilitate şi lasă la dispoziţia
acesteia un sac cu îngrăşăminte chimice cu intenţie ca victima să mănânce din el;
victima, crezând că sunt bunuri comestibile, mănâncă din îngrăşăminte şi moare).
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…,Vol. III, op. cit., p. 214
2
Matei Basarab, op. cit., p. 98
3
I. Dobrinescu, Infracţiuni…op. cit., p. 154
68
Elementul de diferenţiere dintre cele două categorii de fapte, omor sau
determinarea ori înlesnirea sinuciderii, va fi dorinţa victimei de a-şi suprima viaţa în
cazul celei de-a doua. Dacă victima nu a dorit să moară, fapta poate fi încadrată în una
din formele omorului. Fapta poate constitui şi ucidere din culpă, dacă făptuitorul nu a
dorit moartea victimei.
În acest sens, s-a reţinut1 că fapta inculpatului care, prin violenţe fizice şi psihice,
a constrâns victima să se arunce pe fereastra situată la etajul 4 al unui imobil, decedând,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, iar nu pe cele ale infracţiunii
de determinare sau înlesnire a sinuciderii, întrucât în cazul acestei din urmă infracţiuni
sinuciderea trebuie să fie rezultatul voinţei libere a victimei, fără a exista constrângere.
Dacă sinucigaşul este un minor sau o persoană care nu era în stare să-şi dea seama
de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale, fapta de determinare sau înlesnire a
sinuciderii este incriminată sub o modalitate agravată la care ne-am referit mai sus.
Considerăm că infracţiunea se poate comite (întrucât legea nu distinge) şi prin
acţiuni sau chiar inacţiuni exclusiv de natură psihică (convingerea unei persoane că viaţa
nu merită trăită, comunicarea unei veşti false, cunoscând efectul devastator pe care fapta
o va avea asupra victimei etc.).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se produce suprimarea vieţii victimei.
Urmarea periculoasă se produce şi în situaţia în care actele de determinare sau înlesnire
prevăzute de legea penală au fost urmate de o încercare de sinucidere, încercare care, din
diferite motive, nu are relevanţă cauza, nu au fost apte pentru a produce moartea.
Pentru existenţa legăturii cauzale dintre sinucidere sau încercarea de sinucidere şi
acţiunea făptuitorului de determinare trebuie să existe legătură cauzală, adică fără
ajutorul dat de făptuitor victima nu s-ar fi hotărât să se sinucidă ori nu ar fi avut
mijloacele necesare să se sinucidă.
Infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii se săvârşeşte numai cu
intenţie directă sau indirectă. Dacă determinarea sau înlesnirea sinuciderii s-a realizat din
culpa făptuitorului, fapta nu este pedepsită penal.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii pe care o analizăm, norma de incriminare nu
pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil cu caracter
personal, deci un anumit avantaj sau folos.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa nu este pedepsită. Alin. (4) care prevede o pedeapsă redusă la jumătate
în situaţia în care actul sinuciderii nu a reuşit, nu reprezintă o incriminare a tentativei.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6567/2004 în R.D.P. nr. 1/2006, p.158; Sechestrarea unei persoane timp de mai
multe zile, supunerea ei la repetate violenţe și cauzarea de leziuni cu potenţial de șoc și de primejduire a
vieţii victimei, continuarea violenţelor și după ce aceasta ameninţă că se va sinucide, cu urmarea că victima
s-a aruncat pe fereastră de la etajul 6 al imobilului, decedând, constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea
de determinare a sinuciderii. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 811 din 13 februarie 2002, www.scj.ro
69
Tentativa la săvârşirea acestei infracţiuni constă în încercarea de a determina sau înlesni
sinuciderea, încercare neurmată de o punere în executare.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care persoana determinată sau
căreia i-au fost înlesnite acţiunile trece la executarea hotărârii de a-şi suprima propria
viaţă. Dacă sinuciderea nu este dusă până la capăt, infracţiunea va fi considerată
consumată în varianta atenuată. Pentru varianta tip şi pentru variantele agravate,
infracţiunea se consumă în momentul în care se produce moartea subiectului pasiv. Nu
are relevanţă sub ce modalitate faptică a reuşit victima să-şi producă moartea şi dacă a
recurs la o singură manoperă sinucigaşă sau la mai multe până a reuşit să se sinucidă.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin acţiuni sau inacţiuni ce vizează
realizarea intenţiei victimei de a se sinucide.
Pentru existenţa infracţiunii în formele agravate, se impune ca făptuitorul să fi
ştiut că subiectul pasiv este:
- un minor cu vârsta de 13 ani împliniţi, dar care nu are mai mult de 18 ani;
- o persoană cu discernământ diminuat;
- un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani;
- o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze.
În situaţia în care făptuitorul nu a cunoscut existenţa unor astfel de situaţii, va fi
pedepsit pentru fapta săvârşită în condiţiile alin. (1) al art. 191 din C. pen.
Pentru ca făptuitorul să poată fi pedepsit, se cere ca sinuciderea să fi avut loc sau
ca actele de determinare sau înlesnire să fi fost urmate chiar şi de către o singură
încercare de sinucidere, în termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Aceeaşi opinie s-a exprimat şi în literatura de specialitate, în care s-a precizat că
în cazul în care fapta a fost săvârşită împotriva unui minor sau a unei persoane
iresponsabile trebuie să fi existat suficiente indicii din care făptuitorul să fi putut să-şi
dea seama de condiţia subiectului pasiv. În lipsa acestei cerinţe varianta agravantă nu va
opera1.
Şi în cazul infracţiunii analizate, fapta poate fi săvârşită prin numeroase
modalităţi faptice (de ex., prin acţiuni de încurajare în punerea în practică a intenţiei
victimei de a se sinucide, prin oferirea unor medicamente cu efect letal, prin procurarea
de otravă, droguri, oferirea unui pistol încărcat cu cartuşe ş.a). Toate aceste acţiuni
trebuie să fi fost realizate cu intenţie, în scopul sprijinirii victimei să-şi suprime viaţa.
Dacă făptuitorul însuşi suprimă viaţa victimei încadrarea juridică se va realiza în una din
formele omorului.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind determinarea sau înlesnirea sinuciderii se
pedepseşte:
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…,Vol. III, op. cit., p. 216
70
–în varianta tip, cu închisoare de la 3 la 7 ani, dacă fapta a fost săvârşită în
condiţiile alin. (1);
- cu închisoare de la 5 la 10 ani, în cazul în care fapta a fost săvârşită în condiţiile
prevăzute în alin. (2)- prima împrejurare agravantă, adică faţă de un minor cu vârsta
cuprinsa între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat.
- cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, ca şi
în cazul infracţiunii de omor (simplu), dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile prevăzute
în alin. (3), adică în cazul în care s-a săvârşit fapta faţă de un minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc;
- cu închisoare prin reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei dacă
actele de determinare sau înlesnire prevăzute în toate condiţiile menţionate în norma de
incriminare au fost urmate de o încercare de sinucidere. Considerăm că voinţa
legiuitorului nu a fost aceea de a-l pedepsi pe făptuitorul care a determinat sau înlesnit
sinuciderea, pentru fiecare încercare a victimei de a se sinucide, ci numai pentru una
dintre încercări. Desigur, în dozarea pedeapsei pe care o va aplica făptuitorului, instanţa
va lua în considerare numărul de încercări la care a recurs victima, dacă la fiecare dintre
ele a fost determinat sau înlesnit, ajutat de către făptuitor.
Considerăm, de asemenea, că referindu-se la „reducerea la jumătate a limitele
speciale ale pedepsei”, legiuitorul a avut în vedere limitele speciale prevăzute pentru
fiecare dintre alineatele la care va fi încadrat făptuitorul şi nu numai limitele speciale de
la forma de bază.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a)].
Uciderea din culpă

(Art. 192 C. pen.)
I. Concept
Varianta tip:
(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea
unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu
jumătate.
71
Dreptul la viaţă, drept fundamental al persoanei, trebuie ocrotit împotriva tuturor
faptelor prin care i se poate aduce atingere, inclusiv a celor neintenţionate, întrucât
uciderea unei persoane, chiar neintenţionată, produce consecinţe serioase pentru societate
ca şi pentru familia victimei.
Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată1, renunţându-se la o parte
dintre formele agravate care pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancţionare a
concursului de infracţiuni. Ca urmare, în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către
un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală, se va reţine în concurs uciderea din culpă şi infracţiunea la
regimul circulaţiei pe drumurile publice2. Rezultă de aici o asprire a sancţionării faptei,
întrucât în cazul cumulului de infracţiuni pedeapsa care se aplică făptuitorului va fi mai
mare decât în cazul în care este sancţionat numai pentru o singură infracţiune, aşa cum se
întâmpla în vechea reglementare.
Infracţiunea este prevăzută şi cu un conţinut calificat, situaţii determinate de
pericolul social sporit faţă de forma de bază a infracţiunii, pe care poate să-l producă
fapta penală pentru valoarea socială protejată de norma penală şi anume:
- cazul în care uciderea din culpă a unei persoane s-a produs ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi;
- cazul în care prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane.
În ambele situaţii, instanţa de judecată este obligată să adauge un spor de
pedeapsă fată de situaţia în care fapta se săvârşeşte în forma de bază.
Legiuitorul, pe lângă indicarea condiţiilor obiective şi subiective cerute de norma
de incriminare, în conţinutul articolului ce incriminează fapta a introdus şi cerinţe
referitoare la concursul de infracţiuni, în alineatul (2), în care se prevede că, atunci când
încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Conţinutul întregii infracţiuni de ucidere din culpă este prevăzut într-o formă
atenuată, determinată de împrejurarea de natură subiectivă pe care o prezumă legea şi
anume aceea că făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, nu a urmărit producerea
lui prin săvârşirea acelei fapte ori chiar dacă a prevăzut rezultatul faptei sale nu a urmărit
producerea lui şi nu a acceptat posibilitatea producerii morţii unei persoane. În situaţia în
care prin urmărirea penală care se va efectua în cauză se va dovedi că făptuitorul a
prevăzut şi a urmărit producerea morţii victimei (de ex., într-un caz concret tractoristul a
alergat cu tractorul după o persoană pe care a ajuns-o din urmă şi a trecut cu roţile
tractorului peste ea), fapta va fi încadrată la una din formele infracţiunii de omor, în
funcţie de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta.
Prin incriminarea infracţiunii de ucidere din culpă, legiuitorul, în forma agravată
de la alin. (2), a protejat mai multe valori sociale, alături de viaţa persoanelor fiind avute
în vedere şi cele referitoare la buna exercitare a unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi.
1
Fapta era incriminată în Codul penal anterior, într-o modalitate simplă şi patru modalităţi agravate,
prevăzute în art.178 alin. (2)-(5).
2
Expunerea de motive cu privire la noul Cod penal
72
Îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere ocrotirea vieţii persoanelor fizice, dar
şi relaţiile sociale referitoare la buna exercitare a unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unor anumite activităţi.
Legiuitorul, în norma de incriminare, nu se referă la protecţia uneia sau unora
dintre categoriile de persoane, ci la toate categoriile de persoane, indiferent dacă sunt
cetăţeni români, străini sau apatrizi.
Prin săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, în forma sa agravată prevăzută în
alin. (2), sunt lezate şi alte relaţii sociale, constând în asigurarea desfăşurării normale a
relaţiilor referitoare la exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi. Legiuitorul nu face referire la o anumită profesie sau meserie,
protecţia legală extinzându–se asupra tuturor profesiilor şi meseriilor care trebuie să fie
exercitate cu respectarea tuturor normelor de protecţie a muncii.
Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei ucise din culpă, indiferent
de sex, cetăţenie, vârstă, naţionalitate, capacitate juridică, avere, pregătire şcolară,
profesie, stare de sănătate ş.a. În situaţia în care au fost ucise mai multe persoane, vor fi
reţinute atâtea infracţiuni de ucidere din culpă câte persoane au fost ucise.
a) subiectul activ
Deoarece uciderea din culpă este o infracţiune materială, de rezultat, subiectul
activ este necircumstanţiat de norma de incriminare, dacă fapta a fost săvârşită în
condiţiile prevăzute în alin. (1). Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect activ,
trebuie să îndeplinească condiţiile generale de răspundere penală (vârstă, voinţă de
acţiune, discernământ).
În modalitatea agravată de săvârşire a infracţiunii, prevăzută în alin. (2), subiectul
activ trebuie să aibă o anumită calitate, respectiv să fie o persoană care exercită o
profesie sau meserie ori efectuează o anumită activitate (de ex., un strungar, un tâmplar,
un sondor, un zidar, conducător auto sau orice altă persoană care exercită o profesie sau o
meserie). În Codul penal din 2014 se prevede că în situaţia în care încălcarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ele însele o infracţiune se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni. Această dispoziţie legală include şi situaţiile
prevăzute în mod expres în reglementarea anterioară, respectiv:
- situaţia în care făptuitorul era conducător de vehicul cu tracţiune mecanică,
având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşea limita legală sau care se afla în stare de
ebrietate produsă de alcool sau se află sub influenţa stupefiantelor ori a altor substanţe
toxice1. Pentru existenţa faptei nu are relevanţă dacă făptuitorul este sau nu calificat
pentru meseria sau profesia pe care o exercită în mod efectiv în momentul în care a ucis
din culpă una sau mai multe persoane, ori dacă a avut şi nu mai are calificarea respectivă;
- situaţia în care făptuitor era orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau
meseriei şi care se află în stare de ebrietate produsă de alcool sau se află sub influenţa
stupefiantelor ori a altor substanţe toxice.
1
Situaţii prevăzute în fostul alin (3) al art. 187 din Codul penal anterior
73
Posibilitatea săvârşirii infracţiunii analizate în coautorat a fost (şi este în
continuare) controverată. Considerăm şi noi, alături de alţi autori, că fapta poate fi
săvârşită în coautorat. Aşa cum s-a arătat în doctrină1, odată cu intrarea în vigoare a
noului Cod penal, s-a modificat concepţia tradiţională despre coautorat, în sensul că nu
intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa comună şi identitatea factorului intelectiv în
ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate. Este posibilă şi participaţia
proprie, simplă (omogenă), dacă uciderea a fost cauzată prin culpa comună a mai multor
persoane2. Soluţia este confirmată şi de practica judiciară care a statuat că există
coautorat la infracţiunea de ucidere din culpă dacă accidentul de circulaţie, soldat cu
moartea unei persoane, s-a datorat culpei ambilor conducători auto3.
În cazul în care moartea victimei este rezultatul acţiunii sau inacţiunii mai multor
făptuitori, dintre care unii au acţionat cu intenţie, iar alţii din culpă va exista participaţie
improprie. Forma de participaţie improprie există pentru acele persoane care au comis
fapta cu intenţie deoarece acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a
realiza scopuri proprii deliberate4. În cazul participaţiei improprii, instigatorul şi
complicele vor răspunde pentru infracţiunea de omor, iar nu pentru ucidere din culpă,
întrucât aceştia acţionează cu intenţie.
c) subiectul pasiv
Poate fi orice persoană fizică, indiferent de starea de sănătate, situaţia socială,
starea civilă, cetăţenie ş.a., cerinţa legală este ca acea persoană să se afle în viaţă.
Infracţiunea de ucidere din culpă se poate săvârşi, în condiţiile alin. (1) şi alin.
(3), fără să fie necesară vreo condiţie de loc şi timp, dar în condiţiile alin. (2), pentru
existenţa infracţiunii se cere ca uciderea să fi fost produsă în timpul exercitării unei
profesii sau meserii ori în timpul efectuării unei anumite activităţi.
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta atât într-o acţiune, cât şi
într-o inacţiune. Diferenţierea între uciderea din culpă şi omor constă în forma de
vinovăţie.
În cazul în care acţiunea sau inacţiunea ce a dus la moartea victimei s-a realizat
prin contribuţia a două sau mai multor persoane, toate acestea răspund pentru rezultatul
produs, ţinându-se seama de aportul fiecăreia. Dacă însăşi victima, prin acţiunea sau
inacţiunea sa îşi aduce contribuţia la producerea rezultatului, se va ţine seama şi de acest
fapt.
În practica judiciară instanţa a reţinut că nu constituie infracţiune de omor
calificat, ci ucidere din culpă, fapta părinţilor care au refuzat să mai ducă pe fiica lor la
centrul de dializă, fapt ce a determinat moartea acesteia după trei zile, când totuşi au
1
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea Specială. Teorie şi practică judiciară. Conform
Noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 39; Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu şi
colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 43
2
C.S.J. s. pen., dec. nr. 3063/2000, în Theodor Mrejeru şi colaboratorii, op. cit., p. 112
3
C.S.J. s. pen., dec. nr. 507/2001, indicată de Theodor Mrejeru şi colaboratorii, op. cit., p. 277
4
Alexandru Boroi, op. cit., p. 185
74
transportat-o la spital, dar fata a murit pe drum. S-a mai reţinut că, în urma unei boli
privind insuficienţa renală cronică pe fondul unei malformaţii, părinţii fetei au acceptat
ca aceasta să fie transportată cu salvarea de la Baia Mare la Cluj din două în două zile,
timp de aproape patru ani pentru a i se efectua hemodializă. Părinţii au depus toate
eforturile necesare pentru efectuarea tratamentului, au încercat şi un transplant de rinichi
la Budapesta şi la Boston, dar nu s-a putut realiza transplantul. Întrucât părinţii au intrat
într-o sectă religioasă ce nu considera un astfel de tratament ca fiind necesar aceştia au
refuzat să mai aprobe transportarea fetei la spital pentru hemodializă, iar după trei zile
copilul a murit în timp ce părinţii o transportau în stare gravă la spital1.
Fapta conducătorului unui autoturism care nu a respectat regimul legal de viteză
stabilit pentru sectorul de drum pe care circula, încălcând dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi
art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002, şi a accidentat victima care traversa neregulamentar
strada, producând decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., instanţa stabilind proporţia
dintre culpa făptuitorului şi neglijenţa victimei în producerea accidentului2.
Uneori, în practica judiciară au fost invocate şi cauze de înlăturare a caracterului
penal al faptei, în special în legătură cu accidentele de circulaţie pe drumurile publice.
Astfel, într-o speţă, s-a reţinut că inculpatul, circulând cu autoturismul său prin localitate,
l-a lovit pe T.C., care circula în acelaşi sens, pe o bicicletă nesemnalizată, aproape de
acostament, fiind orbit din faţă de farurile altui autoturism. Victima a decedat în urma
leziunilor suferite. Expertiza tehnică a constatat că autoturismul a circulat cu viteza legală
de 50-55 km/oră. Fiind invocat cazul fortuit, inculpatul a fost achitat3.
În practica judiciară s-a decis că sunt întrunite4 elementele constitutive ale
infracţiunii de ucidere din culpă, în situaţia în care inculpata, încercând să scape cu
lemnele furate din pădure, a condus căruţa cu viteză, iar aceasta deviind, a alunecat pe
acostamentul şoselei accidentându-l mortal pe pădurar.
Fapta de ucidere din culpă poate fi săvârşită şi asupra a două sau mai multor
persoane, situaţie în care nu se vor reţine două infracţiuni de ucidere din culpă, în
concurs, ci infracţiunea analizată în varianta prevăzută la art. 192 alin. (3) C. pen.
În practica judiciară5 s-a reţinut că fapta inculpatului C.M. care, după ce a
consumat băuturi alcoolice s-a urcat pe terasa blocului de 8 etaje în care locuia, situat în
apropierea unei pieţe agro-alimentare, cu scopul de a fixa suportul antenei TV. În timpul
acestei operaţiuni, a aruncat peste marginea terasei două cărămizi şi un suport metalic de
antenă; una dintre aceste cărămizi a lovit în cap un trecător, cauzându-i un traumatism
cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază craniană, în urma căruia victima a decedat, în
aceeaşi zi, la spital. În speţă, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, din analiza
probelor, rezultând că inculpatul, aruncând cărămizile în timpul zilei, de pe terasa unui
bloc cu 8 etaje, într-o zonă circulată cum este piaţa agro-alimentară, se impune concluzia
că, deşi nu a urmărit uciderea vreunei persoane, el a acceptat eventuala producere a
rezultatului, ceea ce caracterizează intenţia indirectă sau eventuală, ci nu culpa. Prin
urmare, infracţiunea ce se va reţine va fi aceea de omor, iar nu de ucidere din culpă.
1
C.S.J. s. pen., dec. nr. 3063/2000, în Theodor Mrejeru şi colaboratorii, op. cit., p. 112
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 352/A din 30 octombrie 2014, www.scj.ro
3
C.S.J. s. pen., dec. nr. 507/2001, indicată de Theodor Mrejeru şi colaboratorii, op. cit., p. 277
4
T.S. s. pen., dec. nr. 331/1983, în. R.R.D. din 1982, p. 117
5
C.S.J., dec. pen. nr. 369/1997, http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=3622
75
Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă uciderea din culpă este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
Pentru a fi în prezenţa acestei variante a uciderii din culpă trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
– subiectul activ să exercite o profesie, o meserie sau să efectueze o anumită
activitate. Ceea ce face ca uciderea din culpă să fie mai gravă, este culpa profesională. Ea
poate fi prezentă în orice domeniu în care este angajată o persoană1 ;
– fapta să fie săvârşită în exerciţiul meseriei, profesiei sau cu ocazia îndeplinirii
respectivei activităţi;
– să existe anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul
profesiei sau meseriei ori pentru efectuarea acelei activităţi;
– fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de
prevenire.
Dacă încălcarea încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni
(de ex. infracţiunea prevăzută la 336 C. pen., conducerea unui vehicul sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe).
Prin săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă se produce moartea victimei. În
situaţia în care prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu a rezultat moartea victimei,
făptuitorul va răspunde pentru o altă infracţiune corespunzătoare urmărilor produse (de
ex., va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă – art.194
C. pen.).
În cazul în care urmarea imediată se produce şi din cauza victimei, acest aspect nu
influenţează asupra naturii infracţionale a faptei, dar va fi reţinută numai vinovăţia
autorului faptei, fără a i se putea imputa şi urmarea produsă din vina exclusivă a victimei.
Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe un
raport de cauzalitate. Legătura cauzală poate fi directă (de ex., conducătorul vehiculului
manevrează maşina cu încălcarea normelor de protecţie a muncii şi accidentează mortal
alt muncitor) sau indirectă (de ex., vehiculul manevrat de conducătorul său loveşte un
container, care cade peste victimă şi o omoară).
Răspunderea făptuitorului nu este înlăturată atunci când la producerea rezultatului
a contribuit şi victima prin neglijenţa pe care a manifestat-o pentru vindecare după
accident.
În alte situaţii făptuitorul nu va răspunde penal, chiar dacă a ucis o persoană sau
mai multe, dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru infracţiunea de ucidere
din culpă. De ex., când victima circulă pe drumurile publice în stare de ebrietate,
nerespectând regulile de circulaţie, iar conducătorul auto a făcut tot ceea ce depindea de
el pentru a preveni accidentul. Fapta de trece cu autoturismul peste victima care, din
cauza stării de ebrietate adormise pe carosabil constituie însă ucidere din culpă, faptul că
1
C.A. Secţ. a II-a pen., dec. nr. 296/2000, în Culegerea de practică judiciară în materie penală pe anul
2000, p. 186
76
victima se afla în stare de ebrietate şi adormit pe carosabil neconstituind o împrejurare ce
nu poate fi evitată de cei angajaţi în trafic1.
De asemenea, nu are relevanţă, dacă alături de activitatea făptuitorului au
concurat la producerea rezultatului şi alte forţe fizice sau acţiunea din culpă a altor
persoane, fiind suficient să se stabilească că una dintre cauzele ce au determinat
rezultatul este acţiunea sau inacţiunea făptuitorului2.
Infracţiunea de ucidere din culpă se săvârşeşte cu forma de vinovăţie a culpei
obişnuite, în condiţiile alin. (1), sau culpă profesională, în condiţiile formelor agravate de
la alin. (2), adică prin nesocotirea unor măsuri de prevedere, dispoziţii legale sau reguli
obligatorii pentru desfăşurarea unor anumite profesii, meserii ori activităţi profesionale.
Conform practicii judiciare, în situaţia în care inculpatul a dat drumul la 2 tauri,
pentru a-i duce la cişmea, aşa cum proceda în mod frecvent, iar animalele au alergat spre
cişmea, inculpatul aflându-se în urma lor şi unul dintre tauri s-a îndreptat spre victimă și
a târât-o prin zăpadă, provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul,
nu se va putea reţine infracţiunea analizată. Rezultatul socialmente periculos nu era
previzibil, întrucât animalele nu s-au manifestat anterior violent, iar inculpatul a mers în
urma lor la cișmea, procedând în același mod de fiecare dată, fără a se produce incidente.
Prin urmare, neputând fi reținută culpa sub nici una dintre formele prevăzute de lege,
răspunderea penală a inculpatului pentru infracțiunea de ucidere din culpă a fost, în mod
corect, înlăturată3.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea analizată nu este susceptibilă de tentativă, fiind caracterizată în plan
subiectiv prin culpă. Tentativa nu este posibilă la infracţiuni săvârşite din culpă, întrucât
în cazul unor asemenea infracţiuni făptuitorul nu premeditează comiterea faptelor penale,
nu prevede, nu acceptă, nu urmăreşte suprimarea vieţii victimei.
Infracţiunea se consumă în momentul morţii victimei. Pentru existenţa infracţiunii
nu are relevanţă dacă moartea intervine imediat după săvârşirea infracţiunii sau mai
târziu, dar trebuie să existe legătură cauzală între acţiunea sau inacţiunea infracţională şi
urmarea produsă: suprimarea vieţii victimei.
Aşa cum s-a menţionat în literatura de specialitate4, în situaţia în care un accident
are ca urmare iniţială vătămarea corporală gravă şi autorul faptei a fost pedepsit penal
potrivit unei asemenea urmări, iar ulterior, din cauza accidentului survine moartea, prima
hotărâre judecătorească nu poate rămâne valabilă invocându-se autoritatea de lucru
judecat, ci se impune pedepsirea autorului faptei corespunzător urmării finale cauzată de
fapta sa, adică pentru ucidere din culpă.
B. Modalităţi
1
C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 251/1999 în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994-
2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 169
2
În acelaşi sens, George Antoniu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Vol. I, p. 107
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2259/2005, www.scj.ro
4
Ilie Pascu, Vasile Drăghici , op. cit., p. 97
77
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi două variante agravate.
Modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii analizate sunt numeroase; de ex.,
aruncarea de pe bloc a unor materiale fără ca făptuitorul (sau făptuitorii) să verifice dacă
se află vreo persoană lângă bloc, manevrarea spre înapoi a vehiculului fără ca făptuitorul
să verifice dacă se află vreo persoană în spatele vehiculului, în cadrul procesului de
prelucrare a metalelor prin aşchiere, strungarul nu fixează corespunzător piesa în strung
şi la turaţie mare se desprinde şi loveşte un alt muncitor ş.a.
C. Sancţiuni
În cazul în care s-a săvârşit infracţiunea de ucidere din culpă, pedepsele prevăzute
de lege sunt:
– în cazul variantei tip, fapta se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani;
– când fapta este săvârşită în modalităţile agravate:
– cu închisoare de la 2-7ani (alin. (2);
– cu un spor, prevăzut în alin. (3), ce constă din majorarea cu jumătate a
pedepselor ce ar fi stabilite de către instanţa de judecată dacă fapta ar fi săvârşită în
condiţiile alin. (1) sau alin.(2).
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Deşi infracţiunea a avut ca urmare
moartea unei persoane, spre deosebire de alte infracţiuni cu acelaşi rezultat dar săvârşite
cu intenţie sau cu praeterintenţie, urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu
de către procuror. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit
art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
78
Capitolul II. Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
Lovirea sau alte violenţe

(Art. 193 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei
persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de
zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Capitolul al II- lea din Titlul I al noului Cod penal este consacrat infracţiunilor
contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
Se susţine1 că noua reglementare a realizat o simplificare a reglementării, în
sensul regrupării faptelor de violenţă regăsite în art. 180 - 182 din reglementarea
anterioară în conţinutul a doar două articole (art. 193 şi 194). Criteriul de distincţie între
diferitele forme ale infracţiunii de violenţă este natura urmărilor produse. Astfel, dacă
fapta nu a produs decât suferinţe fizice, va fi încadrată potrivit art. 193 alin. (1), iar dacă
fapta a afectat sănătatea unei persoane ori a produs leziuni traumatice a căror gravitate
este evaluată la cel mult 90 de zile va fi încadrată potrivit art. 193 alin. (2), iar dacă a
avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art. 194, ori a produs leziuni traumatice
care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, se va
încadra potrivit acestui text. În privinţa formelor agravate ale vătămării corporale, au fost
eliminate suprapunerile din reglementarea anterioară (infirmitate – pierderea unui simţ
sau organ – încetarea funcţionării acestora).
Îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere ocrotirea sănătăţii şi a integrităţii
corporale a persoanelor.
Autolovirea sau autovătămarea nu constituie infracţiune, dacă prin aceasta nu sunt
lezate alte relaţii sociale protejate prin norme juridice (de ex., o persoană se
automutilează cu intenţia de a se sustrage de la recrutare pe timp de război, situaţie în
care săvârşeşte infracţiunea de sustragere de la serviciul militar în timp de război, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 432 C. pen.). De asemenea, nu constituie infracţiune
vătămările produse cu ocazia încercării de sinucidere, aceasta întrucât nicio acţiune care
se situează în domeniul vieţii intime nu se sancţionează dacă nu afectează interesele altor
persoane2.
1
Expunere de motive cu privire la noul Cod penal
2
Alexandru Ionaş, op. cit., p. 157
79
Îl constituie corpul în viaţă al victimei, asupra căruia se produc lovirea sau orice
alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice. Dacă fapta de lovire sau alte violenţe
este săvârşită asupra unui cadavru se va putea reţine infracţiunea de profanare de cadavre
sau morminte.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat de norma de incriminare. În
situaţia în care subiectul activ se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fapta
constituie infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296, alin. (2) C. pen., care
absoarbe în conţinutul său fapta de lovire sau alte violenţe. Fapta va fi încadrată la
infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât în acest caz sunt lezate, în principal, relaţiile
sociale privitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Infracţiunea poate fi săvârşită în toate formele de participaţie penală (coautorat,
instigare, complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv poate fi orice persoană în viaţă, întrucât legea nu se referă la o
anumită calitate a lui. Dacă subiectul pasiv are calitatea de membru de familie, maximul
special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime, conform art. 199 C. pen.
(violenţă în familie). În situaţia în care subiectul pasiv este un funcţionar public ce
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se va reţine infracţiunea de
ultraj.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde condiţii deosebite
de loc şi timp.
Constă din acţiunea de lovire sau de alte violenţe exercitate împotriva unei
persoane fizice.
Această infracţiune nu poate fi săvârşită împotriva persoanelor juridice. În cazul
în care sunt lovite ori se exercită orice alte acte de violenţă împotriva reprezentanţilor sau
conducătorilor persoanei juridice, fapta va putea fi încadrată în alte articole ale legii
penale, în funcţie de calitatea persoanei vătămate, ca de ex., în cazul infracţiunii de ultraj
judiciar, faptă prevăzută de art. 279 din C. pen., care absoarbe acţiunile incriminate în art.
193 din acelaşi Cod.
Dacă făptuitorul, cu aceeaşi ocazie, aplică loviri asupra mai multor persoane, vor
exista atâtea infracţiuni, săvârşite în concurs, câte persoane au fost lovite1.
Infracţiunea se poate realiza prin acţiuni directe, când s-au efectuat nemijlocit de
către făptuitor, ca de ex., prin lovirea cu palma, târârea sau punerea unei piedici victimei,
îmbrâncirea, izbirea de un corp dur ş.a., sau indirecte, în cazul în care victima este expusă
unor situaţii care să aibă drept rezultat lovirea acesteia, ca de exemplu aşezarea în calea
victimei a unui obstacol de care aceasta se împiedică şi în cădere se loveşte, punerea în
1
T.J. Alba, dec. pen. nr. 40/1969 indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în Repertoriul alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 270
80
mişcare sau folosirea de către făptuitor a unor forţe sau energii, folosirea unui animal
periculos pe care făptuitorul îl asmute asupra victimei care este trântită la pământ şi
muşcată sau zgâriată ş.a.m.d.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune cum ar fi, de ex., omisiunea
intenţionată a autorului de a avertiza victima să nu pătrundă într-un anumit loc în care, în
urma pătrunderii acesteia, îi este vătămată integritatea corporală.
În doctrina penală1 s-a apreciat că infracţiunea poate fi săvârşită şi când s-au
comis acte de natură non-violentă, dar care sunt susceptibile să provoace victimei
suferinţe, astfel încât dacă ea le-ar fi cunoscut le-ar fi opus rezistenţă (de ex.,
introducerea unui praf iritant în mănuşa victimei, turnarea unei substanţe vomitive în
mâncarea acesteia, oferirea unui scaun victimei pe care autorul îl ştie defect urmată de
căderea victimei).
Mijloacele folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii pot fi variate, cum ar fi:
– violenţe morale (de ex., făptuitorul exercită ameninţări asupra victimei pentru a
o determina să sară un obstacol, lucru pe care victima îl face, cade şi suferă vătămări
corporale);
– materiale (de ex., făptuitorul loveşte victima cu palma, cu pumnul, cu un obiect
contondent ş.a.);
– acţiuni non-violente (de ex., făptuitorul toarnă pe scară o substanţă uleioasă pe
care victima alunecă şi cade).
Lovirea sau alte violenţe săvârşite cu ocazia desfăşurării unor jocuri sportive
organizate legal nu constituie infracţiune dacă au fost săvârşite cu respectarea regulilor
jocului. Elementul material al acestei infracţiuni poate fi absorbit în conţinutul legal al
altor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei sau contra patrimoniului cum sunt:
ultrajul, purtarea abuzivă, violul, tâlhăria ş.a.
Lovirea este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei energii
cinetice exterioare de atingere, de compresiune sau de izbire bruscă şi violentă a
suprafeţei de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent de regulă prin
proiectare, alunecare, aruncare sau cădere. Intră în această categorie şi lovirea cu palma,
cu piciorul, cu un obiect, instrument sau armă, aruncarea cu obiecte sau corpuri tari
asupra victimei2.
Prin act de violenţă înţelegem orice manifestare de natură să producă suferinţă
fizică unei persoane (de ex., îmbrâncirea urmată de căderea persoanei îmbrâncite, târârea,
tragerea de păr, asmuţirea unui câine care trânteşte la pământ victima, punerea unei
piedici urmată de căderea şi lovirea victimei ş.a.).
Pentru săvârşirea faptei, autorul poate folosi forţa sa fizică pentru lovire sau
pentru exercitarea de violenţe, sau se poate folosi de alte mijloace, unelte, arme, animale
(de ex., alergarea victimei care se împiedică şi cade; invitarea victimei să se aşeze pe o
trapă, care este deschisă şi victima cade; i se oferă victimei spre folosinţă un aparat
electric despre care autorul ştie că este defect, folosindu-l victima se curentează uşor).
1
George Antoniu, Costică Bulai, Practica judiciară penală, Vol. III, op. cit., p. 55
2
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept
penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 125
81
În doctrină şi în practica judiciară s-a statuat că durata de timp necesară pentru
îngrijiri medicale este relevantă, pentru încadrarea juridică corectă a faptei penale, şi nu
durata concediului medical ce i-a fost acordat victimei. Aceasta deoarece de cele mai
multe ori durata concediului medical este mai mare decât durata ce rezultă din numărul
de zile de îngrijire medicală. În cazul acordării concediului medical se are în vedere şi
numărul de zile necesare refacerii forţei de muncă.
Constă în producerea de suferinţe fizice victimei, care au determinat sau nu
acordarea de zile de îngrijire medicală victimei.
Pentru fapta incriminată în alin. (1), nu se impune condiţia acordării de zile de
îngrijire medicală, dar pentru a încadra fapta în prevederile alin. (2), numărul de zile de
îngrijire medicală necesare pentru vindecare nu poate fi mai mare de 90 zile, altfel fapta
va fi încadrată în prevederile art. 194 C. pen. sau va constitui o altă infracţiune,
corespunzător urmărilor concrete pe care le-a produs.
Suferinţa produsă victimei prin lovire este prezumată şi nu trebuie să fie
dovedită. Rezultatul lovirilor sau al altor violenţe poate fi materializat în producerea de
zgârieturi, excoriaţii, echimoze pe corpul victimei.
Trebuie dovedită, însă, fapta de lovire sau o altă modalitate de producere a
violenţelor.
Forma agravată este prevăzută în alin. (2) şi are în vedere producerea unei
vătămări care a necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile îngrijiri medicale.
Dacă fapta a produs moartea victimei, se va reţine infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.), în situaţia în care făptuitorul nu a
urmărit ca prin fapta sa să producă moartea, caz în care fapta va fi încadrată la
infracţiunea de omor.
Este posibil ca numărul de zile de îngrijire medicală să fie sporit faţă de
aprecierea iniţială a medicului legist, întrucât este posibil ca starea victimei să se
agraveze (din motive independente de voinţa victimei sau din neglijenţa victimei) şi să
necesite un număr mai mare de zile de îngrijire medicală decât cel stabilit iniţial, număr
sporit de zile stabilit tot prin acte medico-legale (contstări medico-legale sau expertize
medico-legale). Încadrarea juridică a faptei se va face la momentul soluţionării cauzei,
urmând ca încadrarea să se schimbe în funcţie de evoluţia stării de sănătate a victimei,
evoluţie determinată de fapta penală săvârşită.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să se stabilească legătura de cauzalitate dintre
acţiunea sau inacţiunea infracţională şi suferinţa fizică a victimei, sau vătămarea
corporală a acesteia pentru vindecarea căreia sunt necesare cel mult 90 de zile de îngrijire
medicală.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea de lovire sau alte violenţe se săvârşeşte cu
intenţie directă sau indirectă.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de un mobil sau de un scop special,
acestea fiind doar elemente de individualizare a pedepsei penale.
Fapta de lovire sau alte violenţe săvârşită din culpă nu se pedepseşte.
A. Forme
82
a) tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată de legea penală. S-a avut în vedere
gradul redus de pericol social pe care îl prezintă infracţiunea.
Infracţiunea de loviri sau alte violenţe se consumă în momentul aplicării unei
loviri sau a exercitării vreunei alte forme de violenţă împotriva persoanei vătămate prin
care se produce o suferinţă sau vătămări care au necesitat pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile.
Infracţiunea este susceptibilă de a fi săvârşită atât în forma simplă (când
făptuitorul aplică victimei una sau mai multe lovituri cu aceeaşi ocazie) sau în formă
continuată (când făptuitorul exercită violenţe asupra victimei, în mod repetat, în ocazii
diferite, pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale).
Dacă făptuitorul produce suferinţe sau vatămă mai multe persoane prin aceeaşi
acţiune, în aceeaşi împrejurare, va exista un concurs de infracţiuni (atâtea infracţiuni
distincte câte victime sunt).
B. Modalităţi
Infracţiunea de loviri sau alte violenţe se poate săvârşi în următoarele modalităţi
normative:
– modalitatea simplă care constă în lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare
de suferinţe fizice;
–modalitatea agravată reprezentată de fapta prin care se produc leziuni
traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin
zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Modalităţile faptice sunt multiple şi variate.
C. Sancţiuni
- modalitatea simplă a infracţiunii este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă (alin.(1);
- în modalitatea agravată, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având
doar obligaţia de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei
judiciare. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35
alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Vătămarea corporală
(Art. 194 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
83
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele
prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (2) se pedepseşte.
Vătămarea corporală este o variantă a infracţiunii prevăzute de art.193 C. pen.,
deosebirea dintre acestea fiind dată de:
– urmarea faptei, care este mult mai gravă în cazul vătămării corporale;
– durata mai mare a numărului de zile de îngrijire medicală necesare pentru
vindecare, determinată de urmările mai grave la vătămarea corporală;
– producerea unor alte consecinţe mult mai grave, menţionate în mod expres de
către lege;
- pedepsirea faptei care a urmărit să producă vreuna dintre urmările enumerate
expres de legiuitor în conţinutul articolului incriminator;
- pedeapsa mai aspră, în cazul infracţiunii de vătămare corporală.
Îl constituie, ca şi în cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe, relaţiile sociale
ce au în vedere protejarea sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanelor fizice.
Îl constituie corpul în viaţă al persoanei vătămate. Dacă fapta de vătămare este
săvârşită asupra unui cadavru, se va reţine infracţiunea de profanare de cadavre sau
morminte.
a) subiectul activ
Atât în modalitatea simplă, cât şi în cea agravată, subiect activ al infracţiunii
analizate poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală, întrucât legea nu pretinde o anumită calitate a făptuitorului.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate). Fapta inculpatului L.M. care în baza unei înţelegeri prealabile cu
inculpatul P.T. a sărit în spatele victimei, a doborât-o la pământ şi a imobilizat-o, pentru
ca P.T. să o poată lovi cu un cuţit, cauzându-i vătămări corporale, constituie o activitate
de coautorat şi nu de complicitate1.
c) subiectul pasiv
Nici cu privire la subiectul pasiv, norma de incriminare nu pretinde o anumită
calitate, acesta putând să fie orice persoană fizică, indiferent de vârsă, etnie, rasă,
naţionalitate, cultură, religie, sex etc.
1
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 42/1998 în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, op. cit.,
p. 189
84
Norma de incriminare nu pretinde anumite condiţii de loc. La alin. (1) lit. b) se
prevede condiţia ca leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii persoanei să necesite,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Elementul material al laturii obiective constă din exercitarea unor acţiuni sau
inacţiuni care pricinuiesc integrităţii corporale sau sănătăţii victimei vătămări care
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 90 de zile sau au produs
vreuna dintre următoarele consecinţe: o infirmitate -lit. a); leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de
zile de îngrijiri medicale -lit. b); un prejudiciu estetic grav şi permanent -lit. c); avortul -
lit. d); punerea în primejdie a vieţii persoanei, lit. e). Fapta poate consta nu numai într-o
lovire, ci şi într-un alt act de violenţă.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă numărul de zile de îngrijire
medicală este determinat şi de nepriceperea cadrelor medicale care au examinat iniţial
victima ori de indolenţa victimei care nu a tratat corespunzător leziunile pe care le-a
suferit prin săvârşirea faptei. De asemenea, nu are relevanţă dacă victima a fost tratată
pentru vindecare în spital sau ambulatoriu, dacă a întrerupt sau nu activitatea lucrativă pe
care o desfăşura în mod obişnuit. În practica judiciară s-a decis că aplicarea tardivă a
tratamentului, fără a avea relevanţă cauza acestuia, care a dus la prelungirea zilelor de
îngrijiri medicale, nu prezintă interes pentru reţinerea urmărilor prevăzute în norma de
incriminare pentru infracţiunea analizată.
Este, de asemenea, fără importanţă pentru existenţa faptei, dacă îngrijirile
medicale sunt realizate la indicaţia medicului sau nu ori dacă victima respectă sau nu
sfaturile medicului şi vindecarea se produce mai repede ori mai lent. Ceea ce prezintă
importanţă pentru încadrarea juridică a faptei este numărul de zile de îngrijire medicală
stabilit de medicul legist prin certificatul medico-legal şi constatarea, prin expertiză
medico-legală, că s-a produs o urmare vătămătoare asupra corpului victimei din cele
menţionate mai sus.
În situaţia în care victima şi-a agravat intenţionat situaţia pentru ca numărul de
zile de îngrijire medicală să crească artificial, instanţa de judecată care soluţionează
cauza va lua în considerare numai numărul de zile necesare pentru vindecare. Într-o astfel
de situaţie, victima ar putea fi învinuită pentru infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare1.
Aşa cum am mai precizat, organul judiciar nu va avea în vedere, pentru realizarea
încadrării juridice a faptei, numărul de zile prevăzut în concediul medical eliberat de
medicul de familie, ci numărul de zile de îngrijire medicală prevăzut în certificatul
medico-legal.
Vom mai avea în vedere faptul că este posibil ca numărul de zile de îngrijire
medicală să fie sporit faţă de aprecierea iniţială a medicului legist. Este legală o astfel de
practică, dacă este întemeiată pe fapte reale, întrucât este posibil ca starea victimei să se
agraveze (din motive independente de voinţa victimei sau din neglijenţa victimei) şi să
necesite un număr mai mare de zile de îngrijire medicală decât cel stabilit iniţial.
1
C. pen. art. 268
85
Încadrarea juridică a faptei se va face la momentul soluţionării cauzei, urmând ca
încadrarea să se schimbe în funcţie de evoluţia stării de sănătate a victimei ca urmare a
faptei săvârşite.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în pricinuirea integrităţii corporale sau
sănătăţii victimei a unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai
mult de 90 de zile, lit. b) sau vreuna dintre următoarele consecinţe: o infirmitate, un
prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul, punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Legiuitorul nu precizează care poate fi perioada maximă de îngrijire medicală.
- infirmitatea presupune un defect fizic sau o invaliditate survenite ca urmare a
săvârşirii infracţiunii. Infirmitatea trebuie să fie permanentă. Dacă infirmitatea este
temporară, se va avea în vedere numărul de zile de îngrijire medicală. Infirmitatea fizică
poate consta şi în pierderea unui organ, a unei mâini, a unui picior, a unui ochi, a unei
urechi ş.a. Infracţiunea va subzista, în această formă şi în situaţia în care infirmitatea este
remediată prin mijloace medicale (de ex. efectuarea unui transplant, protezare etc.).
Fapta inculpatului prin care s-a cauzat părţii vătămate pierderea vederii la unul
din ochi care fusese grav afectat în urma unui traumatism anterior, constituie infracţiunea
de vătămare corporală. Existenţa unor sechele posttraumatice din cauza cărora partea
civilă avea o incapacitate de muncă de 33% nu are relevanţă, traumatismul cauzat de
inculpat ducând la pierderea completă a vederii acelui ochi1.
În privinţa simţurilor, se produce vătămare corporală dacă victima şi-a pierdut
unul din cele cinci simţuri pe care le are omul: auzul, văzul, mirosul, pipăitul, gustul.
Întrucât legiuitorul se referă la „o infirmitate”, apreciem că pentru existenţa infracţiunii
de vătămare corporală se cere ca simţul să fie pierdut în totalitate, sau să fi încetat
definitiv funcţionarea acestuia, chiar dacă organele de simţ nu au fost îndepărtate din
organism. Nu este suficientă o atenuare a funcţionării simţului. Considerăm că
infirmitatea poate fi şi de natură psihică2.
Referitor la organele umane, pentru existenţa infracţiunii analizate se cere ca, prin
săvârşirea faptei, unul dintre organele (un ochi, o ureche, un rinichi, un plămân, limbă,
splină) să fi fost pierdut, adică victima să nu îl mai aibă, ori ca acestea să nu-şi mai
îndeplinească funcţiunile, chiar dacă organul mai există în corpul victimei sau este ataşat
de corp.
Pierderea organului uman presupune, deci, lipsirea victimei de o parte a corpului,
parte ce îndeplineşte o anumită funcţie în organism.
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune situaţia în care organul sau
simţul, deşi nu sunt pierdute, nu mai pot îndeplini funcţiile normale pe care le au (de ex.,
paralizia, incapacitatea de a procrea ş.a.).
Conform practicii judiciare, consecinţa pierderii unui organ se realizează dacă
victimei i-a fost extirpată splina în urma intervenţiei chirurgicale ca urmare a vătămării
produse prin săvârşirea faptei. Extirparea splinei, care este un organ al corpului uman,
chiar dacă nu prezintă o importanţă deosebită, realizează cerinţele arătate de legea
penală. Motivarea instanţei, potrivit căreia extirparea splinei este lipsită de „răsunet
funcţional” ori că nu a pus în primejdie viaţa victimei, este greşită, întrucât art. 194 C.
1
T.S. s. pen. dec. nr. 277/1982, în R.R.D. din 1984, p. 125
2
În acelaşi sens Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, op. cit., p. 44
86
pen. nu leagă existenţa infracţiunii de niciuna dintre aceste condiţii1. Doctrina penală, ca
şi practica judiciară, consideră în mod corect că a fost săvârşită infracţiunea pe care o
analizăm chiar dacă defectele provocate prin fapta comisă pot fi corectate prin intervenţii
medicale. În concepţia unor autori, înlăturarea totală, prin tehnici medicale moderne, a
urmărilor produse prin fapta comisă ar determina imposibilitatea trimiterii în judecată şi
sancţionarea făptuitorului. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere.
Controversate în practica judiciară au fost situaţiile în care, în urma lovirii, a avut
loc pierderea unuia sau mai multor dinţi. Într-o speţă2 s-a decis că lovirea care a produs
un traumatism al buzei superioare, din care a rezultat necesitatea extracţiei a doi dinţi ai
persoanei vătămate (incisivii median şi lateral stâng), şi a unor îngrijiri medicale cu o
durată de 14 zile nu presupune o infirmitate3. Pentru justificarea acestei soluţii, instanţa a
motivat că faţă de împrejurarea că înlocuirea celor doi dinţi incisivi cu o proteză a
restabilit total funcţia masticatorie şi aspectul normal al figurii, traumatismul suferit de
victimă nu i se poate atribui caracterul de sluţire. Într-o altă speţă4 s-a arătat că fapta
inculpatului de a fi lovit cu putere partea vătămată, cauzându-i pierderea a doi dinţi din
faţă, constituie o infirmitate permanentă, indiferent de numărul de zile de îngrijiri
medicale şi fără a avea relevanţă dacă această infirmitate ar putea fi remediată printr-o
lucrare de restaurare protetică. Instanţa supremă a respins recursul în interesul legii5,
arătând că este adevărat că, anatomic, fiecare dinte este un organ dur format din dentină
acoperită cu smalţ, implantat în una din alveolele existente la nivelul crestelor alveolare
ale maxilarelor. Aceste înţeles nu poate fi, însă, primit şi în sensul juridic atribuit
termenului „organ”, deoarece ar fi inacceptabil să se considere ca un dinte singular, mai
ales dintre cei situaţi la periferia segmentului din aparatul digestiv ce asigură funcţia
fiziologică a masticaţiei, să poată fi asimilat, ca importanţă, cu organele unice sau cu cele
perechi, cum sunt ochii sau rinichii. Dar, dacă sub acest aspect, nu s-ar putea considera că
lipsirea unei persoane de un număr redus de dinţi ar echivala întotdeauna cu pierderea
unui simţ sau organ şi nici cu încetarea funcţionării acestora, rămâne, totuşi, de examinat
în ce măsură smulgerea, ruperea sau lezarea unuia ori a mai multor dinţi, determinată de
o acţiune violentă, nu constituie un prejudiciu estetic grav şi permanent. Aceasta, chiar
dacă actualele posibilităţi de înlocuire a dinţilor şi de protezare limitează numărul de
cazuri în care pierderea lor ar avea ca urmare afectarea vădită a funcţiei de masticaţie,
care să justifice reţinerea existenţei infirmităţii cu caracter permanent. În mod firesc –
arată mai departe instanţa supremă- trebuie să se ţină seama de criterii de ordin anatomic
şi fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziţia dintelui pierdut, fiind de notorietate
că lipsa unui incisiv frontal şi chiar a unui canin, mai ales din cei fixaţi în alveolele
dentare ale maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat, dându-i aspect
respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a
masticaţiei. Observăm că instanţa supremă nu a rezolvat definitiv controversele cu privire
1
C.S.J. s. pen. dec. nr. 2691/2001, în Culegere selectivă …, op. cit., p. 129
2
T.J. Braşov, d. p. nr. 215/1969, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în Repertoriul alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 437
3
Potrivit instanţei fapta nu constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 din C.
pen. anterior, ci infracţiunea de vătămare simplă, prevăzută de art. 181 C. pen. anterior.
4
C.A. Timişoara, s. pen., dec. nr. 915/1997, R.D.P., nr. 3/1998, p. 152
5
C.S.J., secţiile unite, dec. nr. II din 28.10.2002, www.jurisprudentacedo.com
87
la considerarea pierderii dinţilor ca infirmitate sau ca prejudiciu estetic grav şi permanent
(rezolvare care nu este oferită nici de noul Cod penal). Urmează ca instanţa să se
pronunţe în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte. Pierderea unei proteze de
exemplu, ca urmare a unei loviri sau a altui act de violenţă nu poate constitui însă
vătămare corporală.
– avortul. Constă în întreruperea cursului sarcinii, cu sau fără expulzarea
produsului concepţiei. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate se cere ca
făptuitorul să fi cunoscut că victima era însărcinată;
– un prejudiciu estetic grav şi permanent (mutilarea, desfigurarea, deformarea).
Reprezintă, în sensul legii penale, alterarea înfăţişării fizice a victimei cauzarea unui grav
prejudiciu estetic prin schimbarea înfăţişării normale a victimei, producându-se o
înfăţişare neplăcută, respingătoare, care o defavorizează pe victimă. Prejudiciul estetic
trebuie să aibă caracter de permanenţă (de ex., nasul tăiat, muşcat sau turtit, buza ruptă,
cicatrici faciale ş.a.). Nu este obligatoriu ca prejudiciul să fie la nivelul feţei, legea
nedistingând în acest sens. Nu orice acţiune care aduce modificări temporare aspectului
înfăţişării persoanei va fi considerată vătămare corporală (de ex., tăierea părului care
creşte în mod natural)1.
Nu are relevanţă dacă prin operaţii estetice a fost ameliorată, într-o oarecare
măsură, prejudiciul estetic; acesta este apreciat în funcţie de starea pe care a avut-o
victima înainte de săvârşirea faptei. Prejudiciul estetic presupune provocarea unei
vătămări corporale în urma căreia victima a căpătat un aspect neplăcut prin alterarea
armoniei corpului, a trăsăturilor.
Considerăm că, potrivit noii reglementări, împrejurarea că S.I. a aplicat părţii
vătămate C.V. o lovitură peste ochiul drept, provocându-i un traumatism ce a determinat
enucleerea globului ocular, operaţie care a necesitat 45 de zile de îngrijiri medicale, dacă
din raportul de expertiză medico-legală a rezultat că funcţia globului ocular era
inexistentă anterior traumatismului datorită unor afecţiuni congenitale 2, nu mai poate
constitui „infirmitate”, aşa cum a reţinut instanţa, însă ar putea fi considerată ca
producere a unui prejudiciu estetic grav şi permanent.
– punerea în primejdie a vieţii persoanei. O astfel de situaţie se produce în cazul
în care făptuitorul, prin acţiunea sau inacţiunea sa, a creat un pericol real pentru viaţa
victimei, posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. Urmarea
prevăzută pentru infracţiunea analizată se deosebeşte de conţinutul infracţiunii de
tentativă de omor, după cum vom arăta mai jos.
Urmările ce caracterizează infracţiunea analizată sunt prevăzute în mod alternativ
de art. 194 C. pen., ceea ce presupune că, pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se
producă o singură urmare periculoasă dintre cele alternative prevăzute în norma de
incriminare. Rezultă că infracţiunea de vătămare corporală este o infracţiune cu rezultate
alternative, producerea oricăruia dintre acestea realizând conţinutul infracţiunii.
Dacă fapta a produs moartea victimei, se va reţine infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.) şi nu infracţiunea de omor, deosebirea
dintre ele fiind dată de aspectul subiectiv, intenţia de a suprima viaţa victimei, în cazul
1
T.S. S.p. d. nr. 2828/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, p. 70
2
Jud. Timişoara, dec. pen. nr. 1877/1987 în R.D. nr. 2-3/1991, p. 93
88
omorului, şi intenţia de a vătăma victima, în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să se stabilească legătura de cauzalitate între
activitatea infracţională a autorului şi vătămarea concretă produsă victimei. Cauza este
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, iar efectul constă în vătămarea corporală gravă.
Când urmarea vătămătoare produsă prin infracţiune este prevăzută ca element
constitutiv al unei alte infracţiuni (de ex., ultraj sau tâlhărie), vătămarea corporală îşi
pierde autonomia şi este absorbită în conţinutul infracţiunii mai grave.
Infracţiunea de vătămare corporală se poate săvârşi numai cu intenţie directă sau
indirectă.
În cazul în care, din eroare, autorul faptei vatămă cu intenţie o altă persoană decât
pe cea pe care dorea s-o vatăme (abberatio ictus), va fi tras la răspundere penală pentru
infracţiunea corespunzătoare urmărilor produse, întrucât legea penală protejează
integritatea fizică şi sănătatea persoanei în general şi nu doar ale unei persoane anume.
În doctrină şi practica judiciară s-a statuat că fapta nu constituie infracţiune când a
fost săvârşită în cadrul unor activităţi sportive organizate în mod legal sau de tratament
medical, în limitele fireşti ale acestora şi potrivit regulilor de desfăşurare ale acestor
activităţi.
Dacă fapta este săvârşită din culpă va fi încadrată la infracţiunea de vătămare
corporală din culpă1.
Mobilul şi scopul
Existenţa infracţiunii în varianta tip nu este condiţionată de un mobil sau scop
special, dar trebuie să se stabilească de către organele judiciare dacă acestea au existat
pentru a fi avute în vedere la individualizarea pedepsei ce se va aplica făptuitorului.
În schimb, fapta este considerată mai gravă, în condiţiile alin. (2), dacă a fost
săvârşită în scopul producerii unei infirmităţi, a unor leziuni traumatice sau a afectării
sănătăţii unei persoane care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de
îngrijiri medicale sau în scopul producerii unui prejudiciu estetic grav şi permanent.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă în toate modalităţile, dar se sancţionează numai în cazul
variantei agravate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii rezultatului periculos:
vătămarea corporală sau a sănătăţii care necesită îngrijiri medicale de peste 90 de zile sau
1
Întrucât, uneori, se face confuzie între infracţiunea de vătămare corporală gravă şi infracţiunea de
tentativă de omor, practica judiciară a decis că infracţiunea de vătămare corporală se săvârşeşte cu
praeterintenţie, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor făptuitorul acţionează cu intenţie.
Drept urmare, pentru delimitare, se impune să fie avute în vedere toate împrejurările în care a fost săvârşită
fapta cum sunt: natura instrumentului folosit, intensitatea şi efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca şi
urmăririle produse. La stabilirea limitei dintre tentativă la infracţiunea de omor şi infracţiunea de vătămare
corporală gravă se va lua în considerare intenţia cu care a acţionat făptuitorul, aceea de a ucide victima sau
de a-i produce vătămări - C.S.J., s. pen., dec. nr. 3037/1998, în Dreptul nr. 1/ 2000, p. 160
89
vreuna dintre urmările vătămari ale corpului victimei: o infirmitate -lit. a); un prejudiciu
estetic grav şi permanent -lit. c); avortul -lit. d); punerea în primejdie a vieţii persoanei, -
lit. e).
În situaţia în care urmarea produsă prin săvârşirea infracţiunii se agravează în
timp, vom aprecia că infracţiunea are caracter progresiv şi se va epuiza în momentul în
care rezultatul a încetat să se amplifice, iar forma de vinovăţie va fi praeterintenţia pentru
o astfel de urmare.
B. Modalităţi
a) modalităţile normative
Art. 194 C. pen. prevede o variantă tip şi o variantă agravată.
Infracţiunea de vătămare corporală se poate săvârşi în numeroase modalităţi
faptice, cum ar fi: lovirea cu diferite unelte folosite la munca câmpului, lovirea cu patul
unei arme, lovirea cu pietre, prin acţiunea de îmbrâncire a victimei şi căderea acesteia cu
ochiul într-un fier din gard, fapt ce a dus la pierderea vederii, muşcarea victimei căzută la
pământ de vârful nasului şi de lobul urechii, în timp ce era lovită cu pumnii şi picioarele,
fapt ce a dus la retezarea vârfului nasului şi la pierderea părţii superioare a lobului urechii
ş.a.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală se pedepseşte:
– în forma simplă, cu închisoarea de la 2 la 7 ani (alin. (1);
– în forma agravată, prevăzută la alin. (2), cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi controla
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa de judecată în
primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

(Art. 195 C. pen.)
I. Concept1
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Includerea infracţiunilor în această grupă şi nu în cadrul infracţiunilor prevăzute
în Capitolul I, Infracţiuni contra vieţii, este determinată de faptul că infracţiunea se
săvârşeşte ca urmare a unor loviri sau a altor acte de violenţă exercitate de făptuitorul
care nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea morţii victimei prin fapta săvârşită.
Numai poziţia subiectivă a făptuitorului diferenţiază infracţiunea de omor de
infracţiunea pe care o analizăm.
1
Noua reglementare este asemănătoare cu reglementarea anterioară, diferenţa constând în faptul că
minimul special al pedepsei este închisoarea mai mare cu un an, iar maximul special este mai mic cu trei
ani.
90
Îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere protecţia integrităţii corporale şi a
vieţii persoanelor.
Este reprezentat de corpul victimei, care în urma unor loviri sau vătămări îşi
pierde viaţa.
a) subiectul activ
Potrivit dispoziţiilor din norma de incriminare subiectul activ al infracţiunii este
necircumstanţiat. Rezultă că subiect activ poate fi orice persoană fizică cu
responsabilitate penală.
Este posibilă sub toate formele, inclusiv sub forma coautoratului, întrucât
subiectul activ nu are o calitate anume. Se va reţine coautoratul dacă inculpaţii acţionează
împreună, chiar dacă în aparenţă doar loviturile unuia dintre ei are drept rezultat moartea
victimei.
c) subiectul pasiv
În cazul acestei infracţiuni şi subiectul pasiv este necircumstanţiat, putând să fie
orice persoană.
Elementul material al infracţiunii constă în oricare dintre faptele prevăzute de art.
193 şi art. 194 C. pen., respectiv în exercitarea unor violenţe în formele cele mai variate
asupra persoanei umane (de ex., acţiunea de lovire, acţiunea de îmbrâncire a victimei). O
acţiune, cum ar fi îmbrâncirea victimei în prăpastie, de pe înălţimi ori în apă, când
făptuitorul ştie că victima nu poate să înoate, nu constituie elemente materiale ale
infracţiunii analizate, ci ale infracţiunii de omor, faptă săvârşită cu intenţie directă.
Specificul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este faptul că subiectul
activ acţionează, sub aspect subiectiv, cu forma de vinovăţie a intenţiei numai pentru
aplicarea loviturilor sau altor vătămări, fără a urmări ca fapta sa să producă moartea,
aceasta producându-se praeterintenţionat.
Urmarea produsă prin săvârşirea infracţiunii analizate constă în moartea victimei,
fapt ce determină diferenţierea infracţiunii de infracţiunile de loviri şi alte violenţe şi
infracţiunea de vătămare corporală. (art. 193 şi art. 194 C. pen.).
Nu este necesar ca acţiunea sau inacţiunea infracţională să fie cauza unică a
morţii. Într-o astfel de situaţie, la dozarea pedepsei se va aprecia gradul de vinovăţie al
făptuitorului.
Practica judiciară a statuat că fapta inculpatului care, după ce a imobilizat
victima, i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit în coapsă provocându-i moartea prin
secţionarea venei şi arterei femurale, constituie infracţiunea prevăzută de art. 1951 şi nu
infracţiunea de omor, deoarece în raport de nivelul cunoştinţelor sale, autorul nu şi-a dat
1
Codul penal anterior art. 183
91
seama că zona vizată conţine importante vase de sânge şi, pe de altă parte, dacă ar fi
urmărit sau acceptat rezultatul letal nimic nu-l împiedica să acţioneze asupra altei zone
anatomice, evident vitală1.
Aşa cum am precizat şi anterior, există legătură cauzală şi atunci când la
producerea rezultatului au contribuit factorii preexistenţi, concomitenţi sau care au
survenit după săvârşirea faptei ca, de ex., starea de ebrietate a victimei, neglijenţa sau
nepriceperea medicului care a acordat un tratament necorespunzător victimei. În ultima
situaţie se va avea în vedere şi eventuala răspundere a medicului pentru moartea victimei.
De regulă, în cazul infracţiunii analizate, între momentul activităţii făptuitorului şi
cel în care survine decesul, trece o anumită perioadă de timp, fapt ce nu are relevanţă
pentru existenţa infracţiunii. Fapta va fi încadrată la infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte dacă moartea victimei se datorează acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului, prin care au fost produse vătămările ce au determinat moartea.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se poate săvârşi numai
sub forma de vinovăţie intenţiei depăşite (praeterintenţie), întrucât autorul acţionează cu
intenţie, directă sau indirectă, în raport cu lovirea sau vătămarea corporală a victimei, dar
nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii morţii persoanei agresate.
Stabilirea formei de vinovăţie va rezulta din acţiunile sau inacţiunile făptuitorului şi din
analiza cu responsabilitate de către organele judiciare a tuturor mijloacelor de probă
aflate la dosarul cauzei.
Practica judiciară a decis, într-o cauză în care făptuitorul fiind supărat pe victimă
pentru că a luat, fără consimţământul său, autoturismul aparţinând societăţii unde lucra ca
şofer şi apoi, conducând neglijent, l-a şi răsturnat într-un râu, i-a aplicat acesteia câteva
palme peste faţă, situaţie în care victima s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit cu capul de
treptele unei scări de beton, lovitură în urma căreia a decedat, că fapta constituie
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 C. pen.,
din moment ce s-a constatat medico-legal că leziunile cranio-cerebrale care au produs
moartea victimei au fost rezultatul contraloviturii cauzate prin căderea sa, iar nu al
loviturilor pe care inculpatul le-a aplicat victimei cu palma peste faţă2.
Reţinerea infracţiunii trebuie să se bazeze pe culpa dovedită şi nu pe culpa
prezumată, pentru că altfel s-ar înfrânge principiul potrivit căruia nu există răspundere
penală fără vinovăţie, dacă nu poate fi reţinută culpa făptuitorului, existând numai
intenţia de a săvârşi fapta iniţială, acesta va răspunde pentru loviri sau alte violenţe,
vătămare corporală sau vătămare corporală gravă după caz, nu pentru loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, nu
se cere ca inculpatul să-şi fi reprezentat sau să fi avut posibilitatea de a-şi reprezenta
procesul cauzal în toată complexitatea sa, ci numai punctul final, moartea victimei3. În
ipoteza în care se dovedeşte că făptuitorul a acţionat nu cu intenţia de a lovi sau de a
produce numai o vătămare a integrităţii corporale, ci cu intenţia de a ucide, se va reţine
infracţiunea de omor4 (sau omor calificat, după caz).
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 317/1993, publicată în Practica judiciară, nr. I/1993, p. 464-465
2
C.S.J., s. pen. dec. nr. 456/1998, publicată în Dreptul, nr. 7/1999, p. 151
3
T.S. s. pen. dec. nr. 2641/1973, în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 272
4
C.S.J. s. pen., dec. nr. 454/1998. în R.D.P. nr. 4/1999, p. 151
92
Atunci când infractorul acceptă moartea victimei ca rezultat al faptei sale, poziţie
subiectivă ce trebuie apreciată nu numai în raport cu modul cum el a acţionat, ci şi cu
precaritatea capacităţii de rezistenţă a victimei, încadrarea juridică ce trebuie dată faptei
este aceea de omor săvârşit cu intenţie directă1.
Mobilul sau scopul
Pentru existenţa infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, norma
de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să fi urmărit realizarea unui anumit scop sau să
fi avut în vedere un anumit mobil.
A. Forme
a) tentativa
Întrucât infracţiunea se săvârşeşte cu praeterintenţie, tentativa nu este posibilă.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce moartea victimei,
indiferent la ce interval de timp survine după săvârşirea activităţii infracţiunii. Se cere,
însă, să se dovedească de către organele judiciare, prin probe certe, că moartea are
legătură cauzală cu lovirile ori vătămările pe care făptuitorul le-a produs persoanei
decedate.
În cazul în care moartea nu s-a produs, fapta constituie infracţiunea consumată de
lovirea sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) sau infracţiunea de vătămare corporală (art.
194 C. pen.), după caz, în funcţie de urmările produse de faptă.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă normativă.
Sunt numeroase, fiind exemplificate mai sus cazuri din practica judiciară.
C. Sancţiuni
În cazul în care s-a săvârşit infracţiunea pe loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare de la 6 la 12 ani.
în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.
b) C. pr. pen.].
Vătămarea corporală din culpă

(Art. 196 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană
aflată sub influenţa bauturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infraţiune se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
1
C.S.J., s. pen., dec. I.472/1999, în R.D.P., nr. 2, aprilie-iunie 2001, p. 181
93
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării
Dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amendă.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai
multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin.
(3) constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
vătămate.
Este necesar ca apărarea integrităţii fizice şi a sănătăţii persoanelor să se realizeze
şi împotriva faptelor neintenţionate.
Prin săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă sunt prejudiciate
relaţiile sociale ce au în vedere dreptul persoanelor la integritate fizică şi sănătate.
Îl reprezintă corpul persoanei vătămate prin fapta infracţională.
a) subiectul activ
În cazul modalităţile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), subiect activ al infracţiunii
poate fi orice persoană cu responsabilitate penală, încadrarea juridică fiind diferită numai
datorită urmărilor pe care le-a produs fapta.
În cazul modalităţii agravate, prevăzute în alin. (3), respectiv când prin fapta
săvârşită au fost produse urmările prevăzute la infracţiunea de vătămare corporală [art.
194 alin. (1) C. pen.] subiectul activ poate fi numai persoana care s-a aflat în exercitarea
unei profesii sau meserii ori a efectuat o anumită activitate şi care a produs consecinţele
sanţionate de norma penală întrucât nu a respectat dispoziţiile legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exercitarea profesiei sau meseriei ori pentru efectuarea activităţii
respective.
În cea de-a doua modalitate agravată [prevăzută în alin. (4) al art. 196 C. pen.],
subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală sau o persoană care nu a
respectat dispoziţiile legale sau măsurile de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, care au produs vătămarea corporală
din culpă.
În condiţiile modalităţii agravate prevăzute în alin. (5) al art. 196 C. pen., subiect
activ al infracţiunii de vătămare corporală din culpă poate fi persoana care nu a respectat
94
dispoziţiile legale ori măsurile de prevedere sau care a desfăşurat activităţi care au
condus la producerea:
-de leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate
este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile;
-a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: a) o infirmitate; b) leziuni
traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; d)
avortul; e) punerea în primejdie a vieţii persoanei victimei şi în ambele cazuri, fapta care
a produs astfel de urmări constituie prin ea însăşi o infracţiune. Norma de incriminare
prevăzută în art. 196 alin. (5) mai prevede că în situaţiile de mai sus se vor aplica regulile
privind concursul de infracţiuni între infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi
infracţiunea care a produs vreuna dintre urmările la care ne-am referit mai sus.
-fapta prevăzută în alin. (1) poate fi săvârşită sub modalitatea participaţiei penale
a coautoratului, dacă toţi făptuitorii s-au aflat sub influenţa bauturilor alcoolice ori a unei
substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune şi au acţionat din cuplă:
a coautoratului, dacă toţi făptuitorii au acţionat din cuplă;
-faptele prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) pot fi săvârşite sub modalităţile
participaţiei penale a coautoratului dacă toţi făptuitorii au acţionat din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi;
a coautoratului dacă toţi făptuitorii au acţionat din culpă ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi şi numai dacă fapta penală la care au
participat constituie pentru toţi, prin ea însăşi, o infracţiune.
Este posibilă şi săvârşirea faptei în forma participaţiei improprii.
c) subiectul pasiv
Spre deosebire de subiectul activ al infracţiunii, care în condiţiile modalităţilor
agravate este circumstanţiat, subiectul pasiv nu este circumstanţiat de lege şi poate fi
orice persoană fizică.
Fapta penală săvârşită în condiţiile alin. (1) şi alin. (2), pentru a fi considerată
infracţiune, nu este condiţionată de loc şi timp. Însă, pentru ca fapta săvârşită în condiţiile
alin. (3) să fie infracţiune se cere ca ea să fi fost săvârşită la locul de muncă al
făptuitorului şi în timpul exercitării unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi.
3.Conţinutul constitutiv
A.Latura obiectivă
Constă dintr-o acţiune sau inacţiune de lovire sau alte violenţe ori cauzatoare de
vătămări corporale, toate săvârşite din culpă, care au provocat victimei:
- o vătămare corporală care a necesitat îngrijiri medicale de cel mult 90 zile;
95
- o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu
estetic grav şi permanent; avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei;
- leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii a două sau mai multor persoane a căror
gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile;
- au fost provocate victimei leziuni traumatice sau i-a fost afectată sănătatea a
cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, fapta
constituind prin ea însăşi o infracţiune.
Aşa cum rezultă din analiza textului, dacă lovirea sau actul de violenţă săvârşit
din culpă a produs numai suferinţe fizice sau o vătămare ce nu necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale, fapta nu constituie infracţiune.
Pentru realizarea variantei normate prevăzute la alin. (1) se impune ca, pe lângă
săvârşirea din culpă a faptei prevăzute în art. 193 alin. (2), să fie îndeplinite şi una din
următoarele condiţii: săvârşirea faptei sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor
substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin ea însăşi o
infracţiune. În orice alte condiţii, producerea din culpă a unei vătămări victimei care nu
produce consecinţele prevăzute la art. 194 alin. (1) şi care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de până la 90 de zile nu constituie infracţiune1.
În practica judiciară s-a decis că, pentru existenţa infracţiunii de vătămare
corporală din culpă în forma agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C.pen., nu este
necesar, în cazul în care vătămarea a fost provocată de un conducător de autovehicul, ca
acesta să posede permis de conducere, fiind suficient ca el să fi condus autovehiculul care
a produs vătămarea corporală2.
b)urmarea imediată
Urmarea imediată constă în producerea, din culpă, a unuia dintre rezultatele
prevăzute de art. 193-194 C. pen.
c)legătura de cauzalitate
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se stabilească, cu ocazia cercetării şi a
judecării faptei, existenţa unei legături de cauzalitate între urmarea periculoasă şi
acţiunea sau inacţiunea produsă din culpă.
B.Latura subiectivă
Infracţiunea de vătămare corporală din culpă se poate săvârşi numai din culpă,
sub forma oricăreia dintre cele două modalităţi ale sale (făptuitorul răspunde atât atunci
când nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă, cât şi în
situaţia în care făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar a sperat, fără temei, că
acesta nu se va produce).
În cazul variantelor agravate prevăzute de alin. (3), (4) şi (5), culpa îmbracă
forma specifică a culpei profesionale care constă în nerespectarea dispoziţiilor legale sau
a măsurilor de prevedere privitoare la exercitarea unei profesii sau meserii sau la
desfăşurarea unei alte activităţi.
În situaţia în care făptuitorul nu putea şi nici nu era obligat de vreo dispoziţie
legală să prevadă producerea rezultatului periculos cuprins în norma de incriminare pe
care o analizăm, acesta nu va răspunde penal (de ex., conducătorul auto comite un
1
2
T.S. s. pen., dec. nr. 166/1970, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 154
96
accident de circulaţie cu vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, cu maşina pe
care a scos-o cu câteva minute mai înainte de la service, unde i s-a realizat verificarea
tehnică periodică. În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că accidentul s-a produs
din cauza barei de direcţie care s-a rupt din cauza unui gol de material).
Într-o altă cauză, în practica judiciară s-a reţinut că inculpatul, ofiţer de serviciu
pe unitate, găsind un militar în termen dormind în post şi având intenţia să-l sperie, fără
să verifice dacă au fost eliminate toate cartuşele din încărcător, a apăsat pe trăgaciul
pistolului şi a împuşcat victima în piept, punându-i în pericol viaţa. Victima a fost salvată
în urma intervenţiei chirurgicale şi a îngrijirilor medicale care au necesitat 25 zile pentru
vindecare. S-a decis corect, că inculpatul a rănit victima din culpă, neprevăzând rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă1.
C. Mobilul sau scopul
Pentru existenţa infracţiunii, când autorul faptei sau coautorii au acţionat din
culpă, nu se pune problema urmăririi unui anumit mobil sau scop.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa nu este posibilă întrucât fapta este săvârşită din culpă.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii unuia dintre rezultatele
prevăzute de lege:
- leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile;
- o infirmitate;
- un prejudiciu estetic grav şi permanent;
- avortul;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi trei variante agravate.
Infracţiunea de vătămare corporală din culpă se poate săvârşi prin numeroase
modalităţi faptice, cum ar fi: aruncarea unor obiecte de pe acoperişul unei clădiri în
construcţie, aruncarea în direcţie greşită a obiectelor, scăparea din mână a unor obiecte,
manevrarea neglijentă a unor maşini, utilaje, agregate, piese sau dispozitive ş.a., atunci
când aceste acţiuni au ca rezultat unul dintre cele prevăzute de norma de incriminare.
C. Sancţiuni
- pentru modalitatea simplă (alin. (1), pedeapsa este închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă;
- pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă pentru fapta
prevăzută la alin. (2);
- pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă pentru fapta prevăzută
la alin. (3);
1
C.S.J., decizia completului de 9 judecători nr. 6/1996
97
- conform alin. (4), dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de
două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime;
O altă menţiune importantă se referă la faptul că se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni în cazul în care nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor
de prevedere sau desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în
alin. (1) şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o infracţiune.
Relele tratamente aplicate minorului

(Art. 197 C. pen.)
1. Concept1
Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării
fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în
grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Obiectul material e reprezentat de corpul minorului dacă asupra acestuia s-au
exercitat relele tratamente.
a) subiectul activ
Subiecţi activi pot fi numai părinţii sau orice persoană în grija căreia se află
minorul. Pentru toate aceste categorii de persoane se cere să aibă răspundere penală.
Nu are relevanţă dacă părintele care a exercitat relele tratamente este din
căsătorie, din afara căsătoriei, dacă este cel căruia i-a fost încredinţat copilul sau celălalt
părinte. În afară de părinţi, subiect activ mai poate fi orice persoană în grija căreia se află
copilul. Astfel de categorii de persoane pot fi: tutorele, curatorul, persoanele cărora le-a
fost încredinţat minorul pentru adopţie, persoana care în mod temporar a acceptat să aibă
grijă de un minorul lipsit ocazional sau definitiv de ocrotire părintească, persoane care au
luat un minor fără îndeplinirea formelor legale pentru a-l îngriji, educatorii din centrele
de plasament pentru minori, medicii, asistentele medicale, educatoarele, infirmierele de
la grădiniţe sau creşe, profesori, alte categorii de persoane care s-au angajat să îngrijescă
1
În reglementarea anterioară, infracţiunea avea un conţinut asemănător, cu excepţia maximului special al
pedepsei, mai mare în reglementarea anterioară – închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
98
de minorul căruia îi aplică rele tratamente care îi pun în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuale sau morală.
Apreciem că, în situaţia în care măsurile sau tratamente de orice fel care îi pun în
primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală au fost aplicate de către
părintele decăzut din drepturile părinteşti, acesta va răspunde penal pentru fapta analizată
şi nu pentru infracţiunile de loviri sau alte violenţe ori pentru infracţiunea de vătămare
corporală. Credem că aceasta trebuie să fie interpretarea judiciară în practica instanţelor,
dacă avem în vedere care a fost voinţa legiuitorului care a incriminat fapta analizată.
Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, care a fost durata de timp în care
minorul s-a aflat în grija părinţilor sau a celorlalte categorii de persoane cărora le-a fost
dat în grijă. De asemenea, nu are relevanţă cine anume l-a dat în grijă pe minor către
persoanele care l-au primit şi care apoi exercită rele tratamente împotriva lui. Dacă relele
tratamente sunt exercitate de către alte categorii de persoane, cărora nu le-a fost dat în
îngrijire minorul, sau au luat cu de la sine putere minorul în îngrijire, fapta va constitui
una dintre infracţiunile de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) ori vătămarea
corporală (art. 194 C. pen.), în funcţie de urmările pe care le-a produs fapta săvârşită
asupra minorului.
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate fi săvârşită sub toate
formele participaţiei penale (complicitate, instigare ori coautorat). În cazul coautoratului,
toţi făptuitorii trebuie să aibă calitatea cerută de lege autorului. Pentru instigator sau
complice nu se cere calitatea specială de părinte sau altă persoană în grija căreia s-a aflat
minorul asupra căruia s-a săvârşit fapta.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv este minorul, respectiv persoana care nu a împlinit 18 ani, căreia
i-a fost pusă în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală prin măsuri
sau tratamente aplicate de părinte1 sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
Aşa cum s-a arătat în doctrină2, nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii minorul de
16 ani care se căsătoreşte şi capătă astfel capacitate deplină de exerciţiu şi nici minorul de
16 care căpătă capacitate de exerciţiu anticipată în condiţiile art. 40 C. civ.
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate fi săvârşită prin:
- acţiuni, fapte comisive, cum ar fi: loviri, alte violenţe, izolarea în condiţii
inumane ş.a. Astfel, fapta educatorului de a aplica unui minor internat într-un centru de
plasament mai multe lovituri, producându-i leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale de
trei săptămâni, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, ci aceea
de loviri sau alte violenţe, întrucât fapta penală nu a pus în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului.
- inacţiune, cum ar fi: neasigurarea în mod corespunzător a hranei, a
îmbrăcămintei corespunzătoare, a încălzirii pe timp geros, a condiţiilor de locuit ş.a.
Pentru existenţa faptei se cere ca aceste măsuri să fi pus în primejdie gravă dezvoltarea
1
T. Jud. Harghita, d.p. nr. 486/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 154, în Repertoriul alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p. 380
2
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială…op. cit., p. 64
99
fizică, intelectuală sau morală a minorului. Este suficient să se fi creat doar starea de
pericol grav pentru dezvoltarea intelectuală, fizică sau morală a minorului. Când s-au
produs şi consecinţele corespunzătoare stării grave, cum ar fi vătămările corporale sau
alte rezultate mai grave, va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului şi infracţiunea sau infracţiunile corespunzătoare urmărilor
produse.
Lovirile sau violenţele ori alte sancţiuni de mică intensitate, care nu pun în
primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, manifestări
„părinteşti” cu caracter educativ sunt permise (de dreptul penal). Astfel de sancţiuni sunt
cunoscute sub denumirea de „drept de corecţie” pe care îl are părintele asupra copilului
său. Acelaşi „drept de corecţie” îl au şi alte persoane cărora minorul le-a fost încredinţat
legal pentru creştere şi educare, dar astfel de măsuri trebuie să se rezume numai la
corectarea conduitei deviante a minorului şi nu la punerea în primejdie a vieţii sau
integrităţii sale fizice, psihice sau morale. Aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică mai
veche, „prin corecţie nu trebuie să înţelegem o pedeapsă corporală; legea nu a prevăzut
nicăieri asemenea sancţiuni”1.
Prin săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului este pusă în
primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Când urmările produse prin fapta săvârşită sunt deosebit de grave, cum ar fi
situaţia în care părintele, prin loviturile aplicate copilului său, a produs mai multe fracturi
şi alte vătămări care i-au pus viaţa în primejdie, fapta constituie infracţiunea de tentativă
la omor calificat şi nu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului2.
Între starea de pericol care s-a creat pentru dezvoltarea minorului şi tratamentul
aplicat de părinte sau altă persoană căreia i-a fost încredinţat minorul, trebuie să existe
legătură cauzală. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca minorul să sufere traume
de natură fizică sau psihică, ci doar ca, prin acţiunea sau inacţiunea ce formează
elementul material, să îi fie pusă în pericol dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală.
Infracţiunea pe care o analizăm este deci o infracţiune de pericol, nu de rezultat.
Forma de vinovăţie în cazul săvârşirii infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului este intenţia directă sau indirectă, întrucât autorul faptei prevede rezultatul
acţiunii sau inacţiunii sale şi doreşte sau acceptă producerea rezultatului periculos pentru
minor.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească un anumit mobil sau scop.
A. Forme
a) tentativa
Deşi sunt posibile, actele preparatorii ca şi tentativa nu sunt pedepsite.
1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, (reeditare a ediţiei din 1928), p.368
2
C.S.J. s. pen., dec. nr. 1917/1994
100
Fapta este consumată în momentul în care au fost aplicate tratamente de orice fel,
necorespunzătoare pentru creşterea şi educarea minorilor şi care au pus în primejdie
gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Dacă măsurile sau
tratamentele abuzive se repetă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, se va reţine forma
continuată de săvârşire a faptei. În acest caz infracţiunea se epuizează când încetează
măsurile sau tratamentele aplicate minorului1.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip.
Fapta se săvârşeşte prin tratamente sau orice alte măsuri necorespunzătoare
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale pentru minor (de ex. expunerea minorului la
ger, la temperaturi prea ridicate, lipsirea de hrană sau oferirea de hrană
necorespunzătoare, expunerea la emisiuni de televiziune nepotrivite pentru vârsta
minorului etc.).
C. Sancţiuni
Pedeapsa prevăzută de norma de incriminare pentru infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului este închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Încăierarea
(Art. 198 C. pen.)
1. Concept2
Varianta tip:
1
C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 340/A/1998, în R. D. P. nr. 1/2000, p. 146
2
În reglementarea anterioară (art. 322 din vechiul Cod pen.), infracţiunea avea aceeaşi denumire, dar un
conţinut diferit, astfel:
- în alin. (3) al noii reglementări, în mod corect, se face distincţie între situaţiile în care s-a cauzat în
încăierare moartea uneia sau a mai multor persoane, ceea ce, în mod incorect, nu era pevăzut în vechea
reglementare.
- ca o deficienţă gravă a noii reglementări, sesizăm faptul că în conţinutul alin. (2) nu este prevăzută şi
situaţia în care se cunoaşte cine este participantul la încăierare care a cauzat o vătămare corporală uneia sau
mai multor persoane, aşa cum în mod corect era prevăzut în vechea reglementare.
Deoarece alin. (3) al aceluiaşi articol face referire la condiţiile incriminării din alin. (2), rezultă că nici în
cazul în care fapta a avut ca urmare moartea, nu se face o distincţie între situaţia în care se ştie cine este
autorul morţii şi situaţia în care nu se ştie, ceea ce este inadmisibil să fie pedepsiţi toţi participanţii la
încăierare pentru fapta de a ucide a unuia dintre ei.
- în acelaşi alin. (2), în privinţa pedepsei, nu se face distincţie între situaţiile în care făptuitorul a cauzat
vătămarea corporală a unei singure persoane sau a mai multor persoane, ceea ce ni se pare o lipsă a noii
reglementări.
- sanţiunile sunt mai mari în noua reglementare;
- în ultimul alineat al noii reglementări, cum era şi firesc, cauza de nepedepsire se referă şi la persoana
care respinge un atac ori apără pe altul.
101
(1) Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepseşte cu
(2) Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai
multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică
tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde
potrivit alin. (1).
(3) Când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei
persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a
două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Cauză de nepedepsire:
(4) Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau
care a încercat să-i despartă pe alţii.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu dreptul la integritate fizică a persoanelor, dreptul la viaţă dar şi cu
privire la relaţiile sociale referitoare menţinerea ordinii şi liniştii publice.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei.
a) subiectul activ
Infracţiunea de încăierare poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală, întrucât legiuitorul nu a prevăzut o
anumită calitate a subiectului activ.
Participaţia penală este un element caracteristic al infracţiunii, fapta putând fi
săvârşită numai în coautorat. Sunt posibile şi instigarea şi complicitatea.
Practica judiciară a statuat că în cazul unei agresiuni săvârşite de mai multe
persoane asupra altora, dacă acestea din urmă au suferit diferite leziuni, dar s-a putut
identifica autorul leziunii produse fiecăreia dintre victime, inculpaţii vor fi condamnaţi –
fiecare în parte - pentru infracţiunea contra vieţii ori integrităţii corporale pe care a
comis-o1. Infracţiunea de încăierare presupune existenţa a două grupări, care săvârșesc
acte de violenţă una asupra celeilalte. Prin urmare, atunci când există numai gruparea
inculpaţilor, iar victimele actelor de violenţă nu constituie o grupare, neavând cunoștinţă
de intenţia inculpaţilor și reacţionând numai pentru a se apăra, nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare2.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică sau persoanele fizice cărora li s-a
produs o vătămare a integrităţii corporale, a sănătăţii sau care şi-au pierdut viaţa.
1
T.S. S.p. d. nr. 3060/1974, în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p.112
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4204 din 30 iunie 2006 , www.scj.ro; Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5991 din 25
octombrie 2005, www.scj.ro;
102
Infracţiunea de încăierare se săvârşeşte prin acţiunea de a participa, alături de alte
persoane, la o bătaie provocată, de regulă, cu ocazia unor întruniri, la evenimente
sportive sau în localuri publice. Încăierarea se poate produce şi în locuinţe, sediile
instituţiilor, întreprinderilor ş.a.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se produce o tulburare gravă a ordinii şi
liniştii publice, dar pot rezulta şi vătămări corporale şi chiar moartea. Aceste ultime
urmări sunt absorbite de conţinutul legal al infracţiunii analizate, în alin. (2) şi, respectiv,
alin. (3). Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă faptul că urmările prevăzute la
infracţiunea de vătămare corporală sau la infracţiunea de omor s-au produs imediat sau
după un interval de timp, dar se cere ca urmările respective să fie cauzate de acţiunile din
timpul încăierării.
Constatăm că urmările infracţiunii de lovire sau alte violenţe, respectiv leziunile
traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane care au necesitat zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile sunt şi ele incluse în urmările infracţiunii de încăierare.
Legătura cauzală dintre urmare şi elementul material rezultă din săvârşirea
infracţiunii.
Infracţiunea analizată săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii încăierarea, norma de incriminare nu pretinde ca
făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa şi actele pregătitoare la infracţiunea de încăierare, deşi posibile, nu se
pedepsesc.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care se implică în bătaie două
sau mai multe persoane, iar în modalitatea agravată, în momentul în care s-a produs
vătămarea corporală sau moartea uneia sau a mai multor persoane.
B. Modalităţi
Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi două variante agravate. Este
prevăzută, de asemenea, o cauză de nepedepsire.
modalităţi faptice, cum ar fi: loviri, îmbrânceli, bătaie cu pumnii, cu picioarele, cu
obiecte aflate la îndemână. În cazul în care au fost folosite arme letale, muniţie,
103
mecanisme sau dispozitive ale acestora, făptuitorul sau făptuitorii vor fi pedepsiţi şi
pentru infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor (art. 342 C. pen.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de încăierare se pedepseşte:
- cu închisoare de 3 luni la un an sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită în
- cu închisoarea de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit
pedepsei prevăzute la alin. (1), în cazul săvârşirii infracţiunii de încăierare care a avut ca
urmare o vătămare corporală a uneia sau a mai multor persoane.
- cu închisoarea de la 6 la 12 ani, dacă prin săvârşirea infracţiunii s-a cauzat
moartea unei persoane (teza I a alin. (3), ori s-a cauzat moartea a două sau mai multe
persoane (teza a doua a alin. (3), situaţie în care limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Pentru varianta tip şi prima
variantă agravată, urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de
urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Pentru cea de-a doua variantă
agravată, când urmarea imediată implică moartea uneia sau mai multor persoane,
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin.
(3) lit. c) C. pr. pen, iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului
[potrivit art. 36 alin. 1 lit. b) C. pr. pen.].
104
Capitolul III. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
Pentru unele dintre faptele care aduc atingere relaţiilor de familie sunt prevăzute
şi sancţiuni specifice dreptului familiei, cum ar fi de ex., aprecierea de către instanţă ca
fiind motiv întemeiat pentru desfacerea căsătoriei a comportării imorale a unuia dintre
soţi. S-a apreciat însă, că, uneori, aceste sancţiuni nu sunt îndestulătoare şi este necesar să
intervină şi prin sancţiuni cu caracter penal.
Prin expresia membru de familie, conform noii reglementări penale1, trebuie să
înţelegem:
a) ascendentii şi descendentii, fratii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că dispoziţiile din legea penală
privitoare la membru de familie se aplică şi, în cazul persoanei adoptate ori a
descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
Violenţa în familie
(art. 199 C. pen.)
1. Concept
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite
asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se
majorează cu o pătrime.
(2) În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui
membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea
înlătură răspunderea penală.
Fapta nu era incriminată ca infracţiune autonomă în reglementarea anterioară.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care au în vedere normala
desfăşurare a relaţiilor dintre membrii de familie.
b) Obiectul material
Obiect material sau fizic îl constituie corpul membrului de familie care a fost
ucis, care a fost supus la loviri sau alte violenţe, care a fost vătămat sau care a murit ca
urmare a lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte.
a) subiectul activ al infracţiunii
Pentru existenţa infracţiunii, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de membru
de familie, respectiv: ascendent al victimei sau descendent, frate sau soră, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude ori descendenţii acestora în
1
Art. 177, alin. (1) C. pen.
105
raport cu rudele fireşti, soţul, persoana care a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre
soţi (deci şi concubinii) sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Infracţiunea de violenţă în familie poate fi săvârşită sub toate formele participaţiei
penale (coautorat, instigare, complicitate). Este însă necesar ca toţi participanţii să aibă
calitatea de membru de familie. Dacă participantul, de exemplu instigatorul, nu are
calitatea de membru de familie, va răspunde pentru instigare la una dintre infracţiunile
prevăzute la articolele 188, 189 şi art. 193-195 C. pen.
c) subiectul pasiv al infracţiunii
Şi subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de membru de familie, astfel că
precizările făcute mai sus sunt valabile şi în cazul subiectului pasiv.
Pentru existenţa infracţiunii de violenţă în familie, nu sunt necesare condiţii
speciale de loc. În privinţa timpului, fapta incriminată, pentru a putea fi considerată
infracţiune, trebuie să se fi săvârşit în perioada în care subiectul activ şi subiectul pasiv al
infracţiunii s-au aflat în relaţia de familie. Făptuitorul nu va putea fi încadrat la această
infracţiune dacă săvârşeşte fapta, spre exemplu, după anularea adopţiei sau după ce i-a
fost desfăcută căsătoria cu victima.
3. Conţinutul consititutiv
Pentru analiza conţinutului constitutiv facem trimitere la infracţiunile prevăzute în
articolele: 188, 189, 193,194,195.
C. Sancţiuni
Săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile menţionate în cuprinsul infracţiunii de
violenţă în familie (respectiv infracţiunile de omor, omor calificat, loviri sau alte
violenţe, vătămarea corporală şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) împotriva unui
membru de familie se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
comisă al cărei maxim special se majorează cu o pătrime.
În cazul în care infracţiunile de:
- loviri sau alte violenţe;
- vătămarea corporală;
- lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, au fost săvârşite asupra copilului
nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în
stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei vor fi cele prevăzute în norma de
incriminare a infracţiunii de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către
mamă, adică de o lună şi, respectiv, 3 ani1.
Pentru infracţiunile prevăzute la art. 188, 189, 193-195, săvârşite asupra unui
membru de familie, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror doar în cazul în care infracţiunea are ca
rezultat moartea unei persoane. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
judecătoriei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea unei persoane, caz
în care competenţa aparţine tribunalului.
În cazul în care infracţiunile prevăzute în art. 193 şi art. 196 sunt săvârşite asupra
unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. În cazul
1
C. pen. art. 200
106
acestora, împăcarea înlătură răspunderea penală. Cu privire la acest aspect, s-a
considerat1 că referirea la art. 196 constituie o eroare a legiuitorului deoarece trimiterea
la acest articol nu se regăseşte în conţinutul constitutiv al infracţiunii de violenţă în
familie.
Considerăm însă că trimiterea la art. 196 nu este o eroare, ci poate fi explicată
prin dorinţa legiuitorului de a proteja membrii de familie care au suferit o vătămare
corporală din culpă. Astfel, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, ca şi
pentru cea de lovire sau alte violenţe, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar şi din oficiu. Răspunderea penală poate fi
înlăturată, în primul caz, prin retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau,
dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, prin împăcare.
Din analiza efectuată rezultă că violenţa în familie are în vedere, pe de o parte, o
majorare a pedepsei aplicate (pentru infracţiunile de omor, omor calificat, lovire sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare moarte), iar pe de altă parte,
o modificare a modalităţii de punere în mişcare a acţiunii penale (pentru infracţiunile de
lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă). Modificarea se impune în
considerarea relaţiilor speciale existente între persoana vătămată şi făptuitor, acestea
putând reprezenta un impediment pentru formularea unei plângeri prealabile (ne referim
spre ex. la ameninţările soţului violent).
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă

(Art. 200 C. pen.)
1.Concept2
Varianta tip:
(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24
de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârşite asupra copilului nou-
născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în
stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3
ani.
Uciderea copilului nou-născut de către mamă reprezintă o variantă atenuată a
omorului, pedepsită mai puţin aspru decât acesta datorită tulburărilor de ordin psiho–
comportamental pe care le poate produce, asupra unor femei, procesul fiziologic al
naşterii.
1
Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 77
2
În reglementarea Codului penal anterior, fapta era considerată pruncucidere, cu un conţint diferit de cel
din noua reglementare, în sensul că, în noua reglementare, ca obiect juridic special este protejată şi
sănătatea şi integritatea corporală a copilului nou-născut [alin. (2) al art. 200 C. pen.], nu numai viaţa
noului-născut (ca în vechea reglementare).
O altă deosebire dintre cele două reglementări o constituie cuantumul pedepsei cu închisoarea (la 2 la 7
ani), mai mare în vechea reglementare pentru modalitatea de bază, faţă de pedeapsa din noua reglementare
(închisoare de la unu la cinci ani).
107
Obiectul juridic special al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale
ce au în vedere ocrotirea integrităţii corporale şi a vieţii nou-născutului.
Îl constituie corpul nou–născutului. În doctrina penală şi practica judiciară s-a
consfinţit aprecierea că nou–născut este persoana expulzată de mama sa prin naştere care
îşi începe propria viaţă extrauterină. Calitatea de nou–născut se păstrează un interval
relativ scurt de timp, 24 de ore conform noii reglementări1. Pentru existenţa infracţiunii,
se impune ca organul judiciar să identifice următoarele aspecte, cu ocazia soluţionării
cauzei:
- copilul ucis de mama sa să se nască viu, întrucât legiuitorul face referire la
copilul nou-născut, ceea ce înseamnă că acel copil trebuie să fie viu, întrucât în cazul în
care mama ar acţiona în acest interval de timp de 24 de ore asupra unui cadavru, ar
săvârşi infracţiunea de profanare de cadavare [art. 383, alin. (1) C. pen.].
Dovada că mama a ucis un copil care se afla în viaţă se poate face prin
constatarea cu ajutorul expertizei medico-legală a prezenţei aerului în plămâni, dar şi prin
alte mijloace de probă, cum ar fi declaraţia mamei, declaraţia medicului sau a persoanei
care a asistat mama la naştere ş.a. Nu are relevanţă dacă nou-născutul este un copil din
căsătorie sau din afara căsătoriei, nu are relevanţă nici starea de sănătate a copilului, dacă
prezintă sau nu un handicap, la fel cum nu prezintă importanţă sexul nou-născutului.
Pentru existenţa infracţiunii analizate se impune, de asemenea, a se stabili:
- dacă în momentul săvârşirii infracţiunii mama se afla în stare de tulburare
pricinuită de naştere. Această împrejurare se va stabili prin expertiza medico-legală. Nu
este vorba despre o lipsă de capacitate a mamei (ceea ce ar atrage iresponsabilitatea
penală), ci de o tulburare psihică specifică şi temporară. Prin „stare de tulburare
pricinuită de naștere”, se înţelege acea formă de disoluţie a funcţiilor conștiinţei care
depășește prin gravitatea și intensitatea ei tulburarea acceptabilă sau normală, suportată
de către majoritate mamelor, instalându-se spontan ca urmare a unor condiţii de excepţie
intervenite în procesul nașterii. Tulburările pricinuite de naștere sunt tulburările de natură
psiho-patologică, cum ar fi psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă,
tulburările schizofreniforme. Nu pot fi considerate tulburări pricinuite de naștere,
tulburările specifice nașterii, care încetează odată cu nașterea, și nici manifestările
emoţional-afective, determinate de stările conflictuale în care se găsește mama care nu-și
dorește copilul2;
- dacă fapta a fost săvârşită de mama copilului nou– născut. Participaţia penală,
sub forma coautoratului, nu este posibilă, infracţiunea având autor unic;
- dacă mama a acţionat infracţional asupra copilului nou–născut într-un timp scurt
după naştere, respectiv intervalul de până la 24 de ore stabilit de norma de incriminare;
- dacă, la săvârşirea faptei, mama victimei a fost ajutată şi de alte persoane.
a) subiectul activ
1
În vechea reglementare nu era menţionat acest interval de timp şi urma ca el să fie stabilit, de la caz la
caz, prin expertiză medico-legală.
2
108
Fapta analizată este săvârşită de un subiect activ calificat, acesta putând fi numai
mama care îşi ucide copilul imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore. Se
impune această concluzie întrucât legiuitorul în norma de incriminare se referă, în mod
direct, la subiectul activ, nominalizându-l ca fiind mama noului-născut. Soluţia
legiuitorului este pe deplin justificată, deoarece numai aceasta se poate afla în starea de
tulburare pricinuită de naştere.
În situaţia în care, în cursul urmăririi penale şi al judecării cauzei se stabileşte că
mama nu se afla în starea de tulburare pricinuită de naştere în momentul săvârşirii
omorului, fapta sa nu va fi încadrată la infracţiunea de pruncucidere, ci la infracţiunea de
violenţă în familie (art. 200 C. pen.), combinat cu art. 188, cu aplicarea art. 77 lit. e) din
acelaşi Cod.
Dacă vor fi identificate ca certe şi elementele împrejurării agravate a omorului
săvârşit cu premeditare, va fi reţinută infracţiunea de violenţă în familie [art. 200 C. pen.
combinat cu 189 lit. a), cu aplicarea art. 77 lit. e) din acelaşi Cod], şi nu infracţiunea de
uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, întrucât tulburările
pricinuite de naştere exclud premeditarea.
În cazul infracţiunii analizate, participaţia penală nu este posibilă numai în forma
coautoratului întrucât, aşa cum am mai arătat, infracţiunea are autor unic. Potrivit
cerinţelor din norma de incriminare fapta se săvârşeşte de către mama aflată în stare de
tulburare psihică pricinuită de naştere, or, copilul nu poate avea două sau mai multe
mame şi o stare biologică de tulburare pricinuită de naştere nu poate avea legătură cu alte
persoane. În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă1, care a decis că infracţiunea
de pruncucidere este o infracţiune cu autor unic şi calificat, nefiind susceptibilă de
participaţie penală. Atâta timp cât calitatea de mamă a subiectului activ nemijlocit, cât şi
starea de tulburare pricinuită de naştere reprezintă circumstanţe personale care nu se
răsfrâng asupra participanţilor, persoanele care cu intenţie determină, înlesnesc sau ajută
în orice mod pe mama copilului nou-născut care săvârşeşte acţiunea sau inacţiunea
infracţiunii analizate, vor răspunde pentru instigare, respectiv complicitate la omor sau
omor calificat, loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte după caz, respectiv pentru participaţie la infracţiunea de violenţă în familie,
dacă au calitatea de membru de familie faţă de nou-născut.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită
de către mamă este copilul nou-născut, până la 24 de ore de la naştere.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde anumite condiţii
de loc.
În privinţa condiţiilor de timp, norma de incriminare pretinde ca fapta, uciderea
copilului nou-născut de către mamă sau actele de violenţă, trebuie să se săvârşească în 24
de ore de la naştere.
1
T.S. dec. de îndrumare nr. 2/1976, în C.D. pe anul 1976, p. 46
109
În varianta prevăzută la alin. (1), infracţiunea de ucidere a nou-născutului de către
mamă se poate săvârşi printr-o acţiune (compresia abdomenului sau toracelui, asfixierea,
abandonarea în frig, înecul ş.a.) sau prin inacţiune (refuzul mamei de a-l hrăni sau de a-i
acorda îngrijirea necesară fără de care copilul nou-născut este supus pieirii).
Va fi reţinută săvârşirea infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă dacă aceasta săvârşeşte fapta imediat după naştere, adică după ce
copilul a fost expulzat viu din corpul matern şi a început viaţa independent de mamă,
chiar dacă nu s-a separat complet de mamă prin tăierea cordonului ombilical. Dacă
uciderea copilului a fost săvârşită după ce au dispărut semnele recente ale naşterii, adică
după 24 de ore de la naştere, mama va răspunde penal pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzută de art. 199 violenţă în familie, combinat cu art. 188, cu aplicarea art. 77 lit. e)
C.pen.
În practica judiciară s-a decis că ceea ce determină încadrarea faptei în
prevederile art. 200 C. pen., nu este o tulburare determinată de împrejurări adiacente
procesului fiziologic al naşterii (cum ar fi faptul că inculpata este necăsătorită, că a
născut pe ascuns, că după săvârşirea faptei a avut o reacţie psihogenă depresivă), ci
tulburarea cauzată de o stare psiho-fiziologică anormală ce uneori se poate produce în
timpul naşterii. Complexul de situaţii conflictuale premergătoare şi exterioare naşterii ca
şi consecinţele asupra psihicului femeii (de pildă, teama de reacţie a părinţilor sau de
ruşinea faţă de cei din jur) nu sunt decât mobiluri ale săvârşirii faptei, neputându-li-se da
efectul juridic al tulburării pricinuite de naştere. Ascunderea de către mamă a sarcinii faţă
de persoanele din familie şi constatarea medico-legală psihiatrică în sensul că, deşi la
examenul medical făptuitoarea prezintă o stare depresiv anxioasă, nu se poate reţine
existenţa unei tulburări psihice cauzate de naştere, discernământul critic fiind păstrat în
acel moment, constituie infracţiunea de omor [raportat la art. 199 alin. (1) C. pen.], iar nu
infracţiunea de ucidere a nou-născutului de către mamă (art. 200 C. pen.)1.
Chiar atunci când uciderea copilului nou-născut are loc la scurt timp după naştere,
trebuie să se stabilească, atât din comportarea anterioară, cât şi ulterioară a mamei
infractoare, dacă aceasta s-a aflat sau nu efectiv într-o stare de tulburare provocată de
naştere, pentru ca fapta să fie încadrată în prevederile art. 200 C.pen. - uciderea ori
vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă.
În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii în varianta prevăzută la alin.
(2), facem trimitere la analiza infracţiunilor prevăzute la art. 193-195.
Urmarea imediată constă, în varianta de la alin. (1), în moartea nou-născutului.
Dacă s-au efectuat încercări de ucidere a copilului într-un interval de timp de până la 24
de ore, şi copilul a suferit urmările prevăzute la infracţiunile de loviri sau alte violenţe, de
vătămare corporală sau ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
mama răspunde penal pentru infracţiunea analizată, săvârşită în condiţiile alin. (2) al art.
200 C. pen., şi nu pentru tentativă la infracţiunea de ucidere a nou-născutului săvârşită de
către mamă, întrucât legiuitorul nu a incriminat această formă în care ar putea să rămână
infracţiunea.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5797/2003 în R.D.P., nr 1/ 2005, pp. 167-168
110
Între acţiunea sau inacţiunea mamei, exercitate asupra noului-născut şi
suprimarea vieţii acestuia ori producerea de suferinţe sau vătămări corporale [în
condiţiile alin. (2) ale art. 200 C. pen.], trebuie să existe o legătură cauzală. Nu va exista
o astfel de legătură chiar dacă mama a încercat să-şi ucidă copilul nou-născut, dar acesta
a murit din alte cauze identificate cu ocazia autopsierii cadavrului copilului.
Dacă moartea copilului s-a produs din neglijenţa mamei, care extenuată de
naştere striveşte cu corpul său copilul, mama va răspunde pentru ucidere din culpă [art.
192, alin. (1) C. pen.], şi nu pentru uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de
către mamă sau pentru infracţiunea de omor. Desigur, în practica judiciară este dificil
uneori să se stabilească adevărul privind moartea copiilor nou-născuţi, dar mijloacele de
probă ce pot fi administrate, printre care şi mijloacele tehnice moderne, pot fi de un real
folos.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă, cu
excepţia lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte săvârşite asupra nou-născutului
(când forma de vinovăţie este aceea a praeterintenţiei). Cu toate că mama s-a aflat într-o
stare de tulburare psihică, s-a stabilit medical că nu acţionează inconştient, iresponsabil.
Constituie tulburări psihice la care se referă norma de incriminare, tulburările de
natură psiho-patologică, maladive, anormale, provocate de naştere sau de alţi factori cu
caracter nociv, ce pot interveni în procesul naşterii, cum ar fi: febra puerperală, şocul
hemoragic, psihoză puerperală, melancolia post-partum, bolile psihice generale care
limitează discernământul, dar nu-l anulează complet ş.a.
Pe baza tuturor probelor administrate în dosarul cauzei, şi nu numai pe baza
expertizei medico-legale, instanţa de judecată va putea aprecia dacă a existat sau nu
tulburarea psihică a mamei.
C. Mobilul şi scopul
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă vor
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa la infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă nu este pedepsită. Există tentativă la această infracţiune în
situaţia în care acţiunea sau inacţiunea mamei a fost începută, dar a fost întreruptă de
cauze independente de voinţa mamei, ori deşi a fost dusă până la capăt, nu a produs
urmarea periculoasă – moartea noului-născut, din cauze ce nu ţin de mamă, ori nu a
produs vătămările prevăzute în alin. (2), deşi mama acţiunea sau inacţiunea s-a încadrat
în termenul prevăzut de lege, adică 24 de ore. Totuşi, dacă mama încearcă să ucidă nou-
născutul şi, din motive independente de voinţa ei, fapta rămâne în forma tentativei, va fi
încadrată la varianta atenuată a infracţiunii (dacă s-au produs vătămări asupra nou-
născutului).
Infracţiunea de ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă se consumă în
momentul morţii noului-născut, iar varianta atenuată se consumă la momentul la care
nou-născutul este lovit sau vătămat.
111
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Modalităţile faptice de realizare a rezoluţiei infracţionale sunt numeroase (înec,
lipsa de îngrijire şi alimentarea cu hrană a copilului de către mamă cu intenţia de a-l
omorî, asfixia, sugruma ş.a.).
C. Sancţiuni
Ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă este pedepsită mai
puţin aspru, întrucât este săvârşită în împrejurări ce atenuează răspunderea penală.
Pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii în varianta prevăzută la alin. (1) este închisoarea
de la unu la 5 ani.
Dacă faptele de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sunt săvârşite asupra copilului nou-născut imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.
în mod obligatoriu de către procuror dacă urmarea infracţiunii este moartea nou-
născutului [conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen]. De asemenea, competenţa de
judecată în primă instanţă aparţine tribunalului, dacă infracţiunea are ca rezultat moartea
nou-născutului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. b) C. pr. pen.]; dacă fapta constă în lovire sau
alte violenţe ori în vătămarea corporală a nou-născutului, competenţa aparţine
judecătoriei.
112
Capitolul IV. Agresiuni asupra fătului
Întreruperea cursului sarcinii

(Art. 201 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele
împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest
scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie şi drept de libera practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără
consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii
însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii
însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(4) Când faptele au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se
va aplica şi interzicerea exercitării profesiei de medic.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Cauză justificativă:
(6) Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic
efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de
douăzeci şi patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop
terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.
1
Noua incriminare este asemănătoare cu cea anterioară, în privinţa primelor cinci alineate, dar diferită cu
privire la celelalte alineate, astfel:
- în alin. (6) se prevede o cauză justificativă specială, prevăzându-se că nu constituie infracţiune
întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie
fiind prevăzută o altă vârstă a sarcinii, respectiv douăzeci şi patru de săptămâni până la care medicul de
specialitate obstetrică-ginecologie poate să întrerupă sarcina, fără să existe vreo urgenţă sau situaţie
specială, ci doar un scop terapeutic –formulare pe care o considerăm ca fiind mult prea generală. Ar fi fost
indicat, credem, ca legiuitorul să enumere situaţiile în care întreruperea sarcinii nu va constitui infracţiune,
situaţiile care s-ar încadra în scopul terapeutic (cel puţin în cazul acestei prime teze, din moment ce legea
nici nu specifică interesul mamei sau al fătului). Doar în ceea ce priveşte întreruperea ulterioară (deci după
împlinirea acestui termen), legea specifică în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului;
- o altă diferenţiere între cele două reglementări este cea din alin. (7), care nu aduce în fond o modificare,
ci doar o menţionare explicită a nepedepsirii femeii care îşi întrerupe singură cursul sarcinii. Spre deosebire
de alineatul precedent, aici nu este vorba însă despre o cauză justificativă, ci despre una de nepedepsire.
113
(7) Nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.
Noua reglementare nu interzice provocarea avortului, dar pretinde, aşa cum era şi
firesc, ca acesta să se desfăşoare în condiţii de siguranţă pentru femei.
Îl constituie:
- relaţiile sociale ce au în vedere protecţia integrităţii corporale, sănătatea şi viaţa
femeii însărcinate, fără să fie adusă vreo atingere dreptului femeii gravide de a decide să-
i fie întreruptă sarcina în condiţii de timp şi loc care să prevină riscuri majore pentru ea.
Se ştie că întreruperea cursului sarcinii constituie un risc pentru femeia însărcinată, dar
întreruperea trebuie să se realizeze în cele mai bune condiţii de igienă şi profesionalism,
pentru a înlătura cât mai mult posibil orice risc;
- relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea produsului de
concepţie, dacă încercările efectuate ilegal de întrerupere a cursului sarcinii nu-şi ating
scopul.
Îl constituie corpul femeii însărcinate şi cel al fătului, asupra cărora se produc
efectele activităţii infracţionale.
a) subiectul activ
Norma de incriminare nu pretinde o anume calitate a subiectului activ, cu
excepţia împrejurării prevăzute în alin. (4), în care legea prevede ca făptuitorul să fie
medic. Conform acestui alineat, calitatea de medic a subiectului activ constituie o
circumstanţă agravantă personală.
b) subiectul pasiv
Este femeia însărcinată, în cazul în care i s-a întrerupt sarcina fără
consimţământul său sau căreia i s-a provocat ilegal avortul ori i s-a provocat prin avort o
vătămare corporală gravă ori moartea.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală, sub toate formele sale
(coautorat, instigare, complicitate).
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde anumite condiţii de loc. În privinţa
timpului, în alin. (1), lit. c), se prevede că fapta constituie infracţiune dacă întreruperea
cursului sarcinii s-a efectuat după ce vârsta sarcinii este mai mare de patrusprezece
săptămâni, iar în alin. (6), pentru existenţa infracţiunii legea cere ca vârsta sarcinii să fi
trecut de douăzeci şi patru de săptămâni, dacă întreruperea sarcinii este făcută de către un
medic de specialitate obstetrică-ginecologie în scop terapeutic.
Constă într-o acţiune comisivă de întrerupere a cursului sarcinii, săvârşită prin
orice mijloace [alin. (1)]. Fapta constituie infracţiune numai dacă este realizată în oricare
dintre următoarele împrejurări prevăzute în mod expres în conţinutul legal [alin. (1)]:
114
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest
scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni sau douăzeci şi patru de
săptămâni, dacă fapta a fost săvârşită de către un medic având specializarea obstetrică-
ginecologie şi întreruperea sarcinii nu a fost impusă de un scop terapeutic sau o dată
ulterioară dacă întreruperea a fost impusă de un scop terapeutic în interesul mamei sau al
fătului.
Infracţiunea poate fi săvârşită prin folosirea unor substanţe chimice ori a
diverselor obiecte sau prin folosirea forţei fizice, prin numeroase modalităţi faptice, cum
ar fi: lovituri puternice în abdomenul femeii însărcinate, presarea puternică a acestuia,
ridicarea intenţionată a unor obiecte grele în scopul pierderii sarcinii, introducerea de
obiecte ascuţite în uter, prin aplicarea de electrozi pe abdomenul victimei, prin efectuarea
de masaje, prin administrarea unor substanţe toxice în uterul femeii ş.a. Fapta poate fi
săvârşită chiar şi prin folosirea de instrumente medicale specializate în astfel de
intervenţii, dacă întreruperea s-a efectuat în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor
medicale autorizate în acest scop.
Pentru existenţa infracţiunii nu are importanţă dacă sarcina evolua normal, dacă
fătul era sau nu viabil, dacă prezenta sau nu malformaţii. Ceea ce se cere este ca fătul să
fi existat în momentul săvârşirii acţiunii infracţionale şi să aibă viaţă intrauterină.
În cazul în care fătul era mort în momentul exercitării manoperelor avortive ori
dacă femeia nu era însărcinată (făptuitorul aflându-se în eroare cu privire la starea de
graviditate a femeii – sarcină falsă), fapta nu va constitui infracţiunea de provocare
ilegală a avortului, dar pot fi îndeplinite condiţiile existenţei infracţiunii de vătămare
corporală sau de ucidere, dacă a fost suprimată viaţa femeii însărcinate.
Constă în întreruperea cursului sarcinii, iar în modalităţile agravate fapta produce
una din următoarele urmări: vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.
Între manoperele avortive efectuate de autorul faptei şi moartea fătului trebuie să
existe legătură de cauzalitate. Nu se va putea reţine săvârşirea infracţiunii de provocare
ilegală a avortului dacă moartea fătului este rezultatul altor cauze.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă, în modalitatea de bază sau
simplă, autorul cunoscând consecinţele faptei sale (provocarea avortului) şi urmărind
realizarea unui asemenea rezultat.
Pentru săvârşirea faptei în modalitatea prevăzută de alin. (1) lit. c) (vârsta sarcinii
este mai mare de 14 săptămâni) sau în modalitatea prevăzută în alin. (6) prima teză, când
vârsta sarcinii a depăşit douăzeci şi patru de săptămâni şi întreruperea nu a fost impusă de
un scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului, autorul faptei trebuie să fi cunoscut
vârsta sarcinii în momentul săvârşirii faptei ori să fi putut s-o cunoască (cazul medicului
cu specializarea obstetrică-ginecologie).
În formele agravate prevăzute de alin. (3) (când femeii i s-a pricinuit o vătămare
corporală sau moartea), forma de vinovăţie este praeterintenţia, întrucât făptuitorul a
urmărit să producă numai întreruperea cursului sarcinii, iar nu vătămarea sau moartea
115
mamei. În cazul în care a intenţionat să producă urmările respective, autorul va răspunde
pentru un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunile
corespunzătoare urmărilor mai grave pe care le-a produs.
C. mobilul sau scopul
În cazul acestei infracţiuni, legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un
anumit mobil ori scop.
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 201, alin. (5), tentativa la săvârşirea infracţiunii de
provocare ilegală a avortului este pedepsită.
Infracţiunea analizată se consumă, în modalitatea simplă, în momentul în care,
prin manoperele avortive efectuate, s-a produs moartea fătului, indiferent dacă produsul
de concepţie este expulzat sau nu - alin. (1).
Dacă au fost efectuate manoperele avortive, dar sarcina nu a fost întreruptă, fapta
vă rămâne în formă de tentativă pedepsită de legiuitor -alin. (5).
În modalităţile agravate, fapta se consumă în momentul în care s-a produs
vătămarea corporală sau moartea femeii -alin. (3).
Este posibil ca această infracţiune să fie asociată cu alte infracţiuni, cum ar fi de
ex., vătămarea corporală gravă, dacă, în timpul manoperelor avortive fătul este vătămat
grav, dar nu moare.
Dacă femeia însărcinată va suferi urmările prevăzute la infracţiunile de vătămare
corporală sau la infracţiunea de omor în timpul manoperelor avortive nu va exista
concurs de infracţiuni, întrucât în norma penală sunt prevăzute astfel de circumstanţe în
cele două teze ale modalităţii normative de la alin. (3). Dacă fapta a fost săvârşită în
modalităţile agravate prevăzută la alin. (3), momentul consumării este cel al producerii
rezultatului mai grav, respectiv, vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate. În
cazul în care făptuitorul a urmărit producerea vătămării grave sau a morţii femeii
însărcinate, ori i-a fost indiferent dacă se vor produce asemenea urmări, interesându-l, în
primul rând, să întrerupă cursul sarcinii, va răspunde pentru un concurs de infracţiuni,
între infracţiunea analizată şi infracţiunile corespunzătoare urmărilor care s-au produs.
B. Modalităţi
Norma de incriminare prevede o variantă tip, trei variante agravate, o cauză
justificativă specială şi o cauză de nepedepsire.
Infracţiunea de provocare ilegală a avortului se poate realiza prin numeroase
modalităţi faptice, la care ne-am referit mai sus (masaje puternice făcute cu intenţia de a
provoca avortul, lovituri în abdomen, perforarea placentei ş.a.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii se pedepseşte cu:
- închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi, dacă fapta este săvârşită în modalitatea simplă prevăzută în alin. (1);
- închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta este săvârşită
în modalitatea agravată prevăzută în alin. (2);
116
- închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, când fapta a
fost săvârşită în modalitatea prevăzută în modalitatea agravată din alin. (3), teza 1, şi
închisoare de la de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, când fapta a fost
săvârşită în modalitatea agravată prevăzută în alin. (3), teza a doua (moartea femeii
însărcinate).
În cazul în care variantele agravate ale infracţiunii sunt săvârşite de un medic,
potrivit art. 201 alin. (4), i se va aplica făptuitorului şi pedeapsa complementară a
interdicţiei exercitării profesiei de medic.
Reamintim că noile dispoziţii penale au menţinut pedepsirea tentativei la
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii1.
Aşa cum am arătat mai sus, este prevăzută şi o cauză justificativă precum şi una
de nepedepsire.
alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Dacă infracţiunea are ca rezultat moartea femeii gravide,
urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, iar competenţa de judecată
în primă instanţă aparţine tribunalului.
Vătămarea fătului
(Art. 202 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii
extrauterine se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca
urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut
ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare
de tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale
cărei limite se reduc la jumătate.
Variană atenuată:
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
1
Art. 201, alin. (5) C.pen.
117
(6) Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârşite de un
medic sau de persoană autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă
acestea au fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice
profesiei şi au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului
inerent exercitării actului medical.
(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se
pedepseşte.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară. Prin incriminarea
faptei este protejat fătul, în perioada naşterii.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale care au
în vedere protecţia vieţii şi a sănătăţii fătului, în timpul naşterii, dar şi în timpul sarcinii.
În doctrină1 s-a afirmat că infracţiunea ar avea şi un obiect juridic secundar, reprezentat
de dreptul femeii gravide de a duce sarcina la bun sfârşit, astfel încât copilul să se nască
viu şi nevătămat (exceptând ipoteza în care femeia însărcinată este cea care produce
vătămarea fătului).
Obiectul material este reprezentat de corpul fătului.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi:
- orice persoană fizică cu răspundere penală, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile
alin. (1), alin. (2) şi alin. (3);
- mama fătului, dacă săvârşeşte fapta în timpul naşterii şi dacă se află în stare de
tulburare psihică - alin. (4);
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, instigare sau
complicitate, cu excepţia modalităţii normative prevăzute în alin. (4), conform căreia
autor al faptei săvârşite în timpul naşterii poate fi numai mama aflată în stare de tulburare
psihică.
b) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este fătul, în timpul sarcinii sau în timpul
naşterii.
În privinţa condiţiilor de loc, legiuitorul nu prevede condiţii speciale pentru ca
fapta să fie considerată infracţiune. Referitor la condiţiile de timp, infracţiunea de
vătămare a fătului trebuie să se săvârşească în timpul sarcinii sau în timpul procesului
naşterii, dar este posibil ca urmările faptei să se producă şi ulterior naşterii. De ex., în
alin. (2) şi alin. (3) este folosită expresia „care a cauzat ulterior copilului o vătămare
corporală”.
1
Valerian Cioclei, Fapta de vătămare a fătului incriminată prin noul Cod penal, în Noile coduri ale
României. Studii şi cercetări juridice. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 515
118
Dacă vătămarea fătului se săvârşeşte după naştere, fapta nu va fi încadrată la
această infracţiune, ci la infracţiunea corespunzătoare urmărilor pe care le-a produs,
acestea putând fi: infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.), infracţiunea
de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 C. pen.), infracţiunea de vătămare corporală din culpă (art. 196 C. pen.),
infracţiunea de omor sau omor calificat, în funcţie de calitatea subiectului activ (art. 188
C. pen.) ş.a.
Elementul material constă dintr-o acţiune sau inacţiune a subiectului activ care au
produs o vătămare a fătului, în timpul sarcinii sau în timpul naşterii. Astfel de acţiuni pot
fi prescrierea şi administrarea unui medicament pentru mamă în timpul sarcinii care a
cauzat ulterior copilului o vătămare corporală; folosirea forcepsului în alte condiţii şi
proceduri, în timpul naşterii, fapt ce a determinat fătului vătămări corporale sau
nefolosirea acestui instrument în cazurile în care era absolut necesar pentru realizarea
extracţiei fătului. Exemplu de inacţiune, refuzul medicului de a a asista şi de a participa
efectiv la procesul naşterii pe motiv că nu a fost plătit de către mamă, pe motiv că
naşterea se va desfăşura în mod normal, ceea ce nu se întâmplă şi prin neacordarea
sprijinului său de specialitate a fost împiedicată instalarea vieţii extrauterine. Un alt
exemplu de inacţiune, des întâlnit în practica judciară, este refuzul nejustificat al
medicului de a efectua operaţia de cezariană (nu are relevanţă cauza refuzului), iar drept
urmare copilul nu se poate naşte în mod normal, rezultând decesul (de ex. prin
ştrangulare cu cordonul ombilical, datorită poziţiei anormale de expulzare ş.a.).
Urmarea imediată se referă la vătămarea integrităţii corporale a fătului, în timpul
sarcinii sau a naşterii ori chiar pierderea vieţii fătului în timpul naşterii -alin. (1) sau
ulterior -alin. (2).
Pentru existenţa infracţiunii de vătămare a fătului se impune a se dovedi, de către
organele de urmărire penală şi de către instanţa de judecată, că între acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului şi urmarea produsă (vătămarea fătului sau moartea acestuia) a
existat legătură cauzală.
Infracţiunea de vătămare a fătului poate fi săvârşită cu intenţie directă sau
indirectă ori din culpă.
Nici în cazul infracţiunii de vătămare a fătului, mobilul şi scopul nu prezintă
relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă vor putea fi luate în considerare la
individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa nu este pedepsită de către legiuitor.
119
Infracţiunea de vătămare a fătului se consumă în momentul în care s-a produs
vătămarea integrităţii corporale a fătului sau decesul acestuia. Nu este necesar ca
vătămarea să se producă imediat, legiuitorul folosind expresia „care a cauzat ulterior
copilului o vătămare corporală” -alin. (2) şi alin. (3).
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi patru variante atenuate.
Norma de incriminare prevede o cauză justificativă, în alin. (6) şi o cauză de
nepedepsire, la alin. (7), conform căreia vătămarea fătului în perioada sarcinii de către
femeia însărcinată nu se pedepseşte (fapta constituie însă infracţiune, cu toate
consecinţele ce decurg din aceasta).
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţii faptice, cum ar
fi: încercarea femeii însărcinate de a scăpa de sarcină, folosind diferite substanţe chimice,
instrumente de perforare a uterului în vederea pierderii lichidului amniotic şi producerea,
în felul acesta, a morţii fătului, folosirea necorespunzătoare a instrumentarului utilizat în
procesul naşterii, fapt ce cauzează moartea fătului sau vătămarea sa corporală ş.a.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de vătămare a fătului se pedepseşte:
- cu închisoarea de la 3 la 7 ani, în condiţiile alin. (1), în care s-a produs
vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine;
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani, în condiţiile alin. (2), când s-a produs vătămarea
fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală şi cu
închisoarea de la 2 la 7 ani, când fapta săvârşită în condiţiile aceluiaşi alineat a avut ca
urmare moartea copilului;
- cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, în condiţiile alin. (3), când fapta a produs
vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare
corporală şi cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, când fapta a fost săvârşită în condiţiile
aceluiaşi alineat şi a avut ca urmare moartea copilului;
- cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei limite se reduc la
jumătate, când fapta de vătămare a fătului a fost săvârşită în timpul naşterii, în condiţiile
alin. (4), de către mama aflată în stare de tulburare psihică;
- cu reducere la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1)-
(4), dacă faptele prevăzute în acele alineate au fost săvârşite din culpă;
- nu constituie infracţiune şi prin urmare nu sunt pedepsiţi medicii sau persoanele
autorizate să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârşite în
cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost făcute în
interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului
medical;
- nu se pedepseşte nici vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia
însărcinată, aceasta fiind o consecinţă a faptului că nici avortul provocat de femeia
însărcinată nu se pedepseşte.
120
Dacă infracţiunea are ca rezultat moartea copilului, competenţa de judecată în
primă instanţă aparţine tribunalului, iar urmărirea penală va fi efectuată obligatoriu de
către procuror.
121
Capitolul V. Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie
LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR A UNEI PERSOANE AFLATE ÎN

DIFICULTATE
(ART. 203 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în
pericol şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
(2) Fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar
expune unui pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa.
Incriminarea a fost preluată din Codul penal anterior (fostul art. 315), cu un
conţinut asemănător, minimul special al pedepsei fiind mai mare în noul Cod penal. În
noua reglementare este prevăzută o cauză justificativă specială.
A. Situaţia premisă
Este reprezentată de stare de pericol, de dificultatea în care se găseşte o persoană,
care nu are puterea, posibilitatea de a se salva singură, fiindu-i astfel pusă în pericol
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.
B. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce au în
vedere obligativitatea sprijinului interuman pentru protecţia dreptului persoanei la viaţă,
integritate corporală sau sănătate.
Infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate are ca obiect
material corpul persoanei aflate în neputinţă de a se salva singură şi este lăsată fără ajutor
de către făptuitor. În doctrina penală s-a afirmat că în cazul acestei infracţiuni nu ar exista
obiect material2. Considerăm ca fiind incorect acest punct de vedere, întrucât motivarea
incriminării faptei de lăsare fără ajutor îl constituie tocmai starea de pericol în care se află
persoana, stare care poate avea ca urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a
persoanei sau moartea acesteia. De aceea, obiectul material al infracţiunii este reprezentat
de corpul persoanei aflate în pericol3.
1
În reglementarea anterioară era incriminată, în art. 316, o altă faptă care producea aceleaşi urmări,
punerea în pericol a vieţii, sănătăţii ori integrităţii corporale şi care se săvârşea tot prin omisiunea de
înştiinţare a autorităţilor de către cel ce găseşte o astfel de persoană. Considerăm că în mod corect a
procedat noul legiuitor, care în actualul Cod penal nu a mai incriminat o astfel de faptă, întrucât nu
prezenta niciun element de diferenţiere faţă de infracţiunea din art. 315 a vechiului Cod penal.
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…,Vol. IV, op. cit., p. 430
3
Cf. Petre Dungan, Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate în Noile Coduri…op. cit., p.
525
122
C. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate poate fi orice persoană fizică ce îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală, sub formele instigării şi
complicităţii1. Infracţiunea nu se poate săvârşi în forma coautoratului, întrucât obligaţia
impusă de lege este una personală (infracţiune care se săvârşeşte in persona propria).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi numai persoana fizică aflată în neputinţa de a
se salva şi care este lăsată fără ajutor. Nu poate fi subiect activ cel care a pus în mod
intenţionat victima în situaţia dificilă în care aceasta se găseşte, de exemplu cel care
încercând să ucidă victima a împins-o de pe marginea prăpastiei, apoi a lăsat-o agăţată de
un trunchi de copac. De altfel exprimarea textului incriminator este clară, referindu-se la
cel care „a găsit” o persoană a cărei viaţă sau sănătate este în pericol, iar nu la cel care a
„pus” o persoană în pericol.
D. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea pretinde ca fapta să fi fost săvârşită în perioada
în care viaţa, integritatea sau sănătatea victimei sunt în primejdie.
În privinţa locului săvârşirii infracţiunii, legiuitorul nu a prevăzut condiţii
speciale, astfel încât fapta poate fi săvârşită oriunde.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o inacţiune, aceea privind
omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa de îndată autorităţile de către cel
care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi
care este lipsită de putinţa de a se salva. Textul incriminator nu prevede ce autorităţi
trebuie înştiinţate. Prin urmare, infracţiunea analizată nu va fi tipică2, în ipoteza în care
sunt alertate autorităţile, dar nu cele competente sau nu cele care intervin în mod obişnuit
în situaţii similare. De altfel, sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă (112)
rezolvă în mare măsură problema autorităţii competente să intervină.
Constă în lăsarea unei persoane lipsită de putinţa de a se salva în primejdie de a-şi
pierde viaţa sau de a-i fi vătămată integritatea corporală sau sănătatea.
1
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ediţia a III-a , Ed. Şansa, 1997, p. 539;
pentru opinia conform căreia nici complicitatea nu este posibilă a se vedea Petre Dungan, Lăsarea fără
ajutor…op. cit., p. 526
2
Tipicitatea reclamă îndeplinirea de către fapta săvârşită a tuturor condiţiilor prevăzute de norma de
incriminare, prin prisma totalităţii elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv. –Tudorel Toader şi
colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 49
123
Rezultă din săvârşirea infracţiunii, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să
identifice şi să administreze alte probe (infracţiune de pericol).
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, întrucât
făptuitorul găseşte o persoană aflată în mare pericol pentru viaţa sa şi nu întreprinde
nimic (prin forţe proprii sau anunţând autorităţile), pentru a o salva.
În cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit
realizarea unui anumit mobil ori scop.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate nu este pedepsită.
b) consumarea infracţiuni
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a avut
posibilitatea să dea ajutor sau să procedeze în orice alt mod, chiar şi prin sesizarea
autorităţilor despre necesitatea ajutării persoanei a cărei viaţă, integritate corporală sau
sănătate e pusă în pericol.
B. Modalităţi
Modalitatea normativă în care se poate săvârşi infracţiunea de lăsare fără ajutor a
unei persoane aflate în dificultate constă în omisiunea de a da ajutorul necesar de către
cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în
primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva.
În practica judiciară au existat făptuitori care au motivat că s-au temut că vor fi
chestionaţi în legătură cu situaţia în care se găsea victima şi de aceea nu au anunţat
autorităţile.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Legiuitorul a prevăzut şi cauza justificativă ce constă în situaţia în care prin
acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viata, integritatea
corporală sau sănătatea sa. Considerăm că această cauză îşi găseşte aplicarea numai la un
număr limitat de situaţii. Aceasta întrucât este necesară întrunirea cumulată a două
condiţii:
-făptuitorul nu are posibilitatea de a anunţa autorităţile de îndată (condiţie din ce
în ce mai greu de îndeplinit, considerând evoluţia mijloacelor de comunicare la distanţă);
-încercarea de salvare să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei care este obligată să dea ajutor.
Prin urmare, pericolul grav la care s-ar putea expune salvatorul nu exclude
obligaţia acestuia de a anunţa de îndată autorităţile.
124
Împiedicarea ajutorului
(Art. 204 C. pen.)
1. Concept
Împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un
pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Infracţiunea nu are corespondent în legislaţia penală anterioară.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă
în legătură cu dreptul persoanei care are nevoie de ajutor de a beneficia de măsuri de
salvare a vieţii sau a integrităţii corporale exercitate de către autorităţi sau de către orice
alte persoane. În norma de incriminare nu se prevede care este natura forţelor care sunt
împiedicate să intervină şi de aceea apreciem că este săvârşită această infracţiune şi în
situaţia în care este împiedicată să intervină orice persoană şi că norma penală nu se
referă numai la intervenţia autorităţilor care au misiuni de salvare, cum ar fi medicii,
asistentele medicale, pompierii, poliţiştii, jandarmii, forţele armate ş.a.
Prin săvârşirea infracţiunii de împiedicare a ajutorului este afectat corpul
persoanei fizice care are nevoie de ajutor.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală. Considerăm că şi persoana juridică poate fi
subiect activ al acestei infracţiuni.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală, sub toate formele sale
(coautorat, instigare şi complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce are nevoie de ajutor,
în sensul că datorită stării de boală, de dizabilitate ori din alte cauze se află într-un pericol
iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, fiind incapabilă să se
salveze singură, iar autorul faptei împiedică intervenţia ajutoarelor pentru salvarea unei
asemenea persoane.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde anumite condiţii speciale de loc
sau de timp.
125
Elementul material al laturii obiective al infracţiunii de împiedicare a ajutorului,
constă dintr-o acţiune de împiedicare, în orice fel, a intervenţiei ajutoarelor pentru
salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea acesteia.
Constă în imposibilitatea înlăturării pericolului iminent pentru viaţa, sănătatea ori
integritatea corporală a persoanei pentru care este împiedicată intervenţia organelor
abilitate ale statului sau a altor persoane care întervin să ajute victima.
identifice şi să administreze alte probe. Se va reţine infracţiunea analizată şi în situaţia în
care se va dovedi că persoana nu ar fi putut fi salvată nici fără intervenţia făptuitorului.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
În cazul acestei infracţiuni făptuitorul urmăreşte menţinerea pericolului iminent
şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea victimei infracţiunii.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii de împiedicare a ajutorului, deşi posibilă, nu
este pedepsită.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a desfăşurat
orice acţiune pentru împiedicarea ajutorului necesar pentru salvarea vieţii, integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei aflată într-un pericol grav şi iminent.
B. Modalităţi
Modalitatea normativă în care se poate săvârşi infracţiunea de împiedicare a
ajutorului este aceea de împiedicare a oricărei forme de intervenţie a ajutoarelor pentru
salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea acesteia.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice (de ex.
făptuitorul nu deschide uşa locuinţei în care se află victima pentru ca aceasta să nu poată
primi ajutor, taie furtunul cu care pompierii acţionează pentru stingerea incendiului care a
cuprins casa în care se află victima, scoate aerul din anvelopele maşinii salvării pentru ca
persoana să nu poată fi transportată la spital, refuză să deplaseze un vehicul parcat în
dreptul unui hidrant şi astfel pompierii nu au acces la acesta ş.a.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea de împiedicare a ajutorului se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3
ani sau cu amendă.
126
127
Capitolul VI. Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Lipsirea de libertate în mod ilegal

(Art. 205 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu
(2) Se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
(3) Dacă fapta este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei, pedeapsa este închisoarea
cuprinsă între 3 şi 10 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de
la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
Infracţiunea din noua reglementare conţine o modalitate de bază şi două
modalităţi agravate. Conţine şi o prevedere interpretativă în care se precizează că se
consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa ori de a se apăra. Apreciem preocuparea legiuitorului pentru această
clarificare, menită să înlăture pe viitor orice altă interpretare doctrinară sau judiciară.
Regretăm că nu a fost menţinută din vechea reglementare şi interpretarea dată tentativei
la această infracţiune1.
Obiectul juridic este complex, fiind alcătuit din:
1
De altfel, considerăm că vechea reglementare (fostul art. 189) din care a fost preluată infracţiunea
analizată, era superioară, în ceea ce priveşte săvârşirea faptei:
- prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în
schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj;
- lipsirea de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei;
- dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie
internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un
anumit act;
- dacă lipsirea de libertate a fost săvârşită de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat. Din
păcate toate aceste împrejurări, de mare gravitate şi frecvent întâlnite în practica judiciară, constituind, de
cele mai multe ori, mobilul adevărat al lipsirilor de libertate şi cele mai grave modalităţi de săvârşire a
infracţiunii, nu au fost fost reţinute de noul legiuitor. S-a motivat că împrejurările agravante se regăsesc în
circumstanţele agravante generale, însă acest lucru nu este valabil pentru toate ipotezele prevăzute în
vechea reglementare la această infracţiune. O altă omisiune gravă, credem, a noii reglementări este
neprevederea în norma de incriminare a împrejurării agravate referitoare la sinuciderea victimei
determinată, într-un fel sau altul, de privarea de libertate a acesteia.
128
- obiectul juridic principal, ce constă în relaţiile sociale privitoare la libertatea de
mişcare a persoanei de a se deplasa liber, corespunzător voinţei şi intereselor sale.
Obiectul juridic secundar, se referă la:
- relaţiile sociale care protejează integritatea corporală şi sănătatea persoanei;
- relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei;
- relaţiile sociale referitoare la respectarea regimului armelor şi muniţiilor.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal are ca obiect material corpul
persoanei lipsită de libertate.
a) subiectul activ
Subiectul activ este circumstanţiat de lege, situaţie în care fapta poate fi săvârşită
de orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale. Infracţiunea nu
poate fi săvârşită în numele persoanelor juridice.
Infracţiunea de lipsire de libertate poate fi săvârşită în toate formele participaţiei
penale (coautorat, instigare sau complicitate). Nu este necesar ca făptuitorii să se afle în
acelaşi loc, este însă necesar să fie participanţi la aceeaşi infracţiune, să efectueze
elemente materiale ale laturii obiective ale aceleiaşi infracţiuni, chiar dacă se găsesc în
locuri diferite (de ex. un participant răpeşte victima din locuinţa sa, iar un alt participant
se află în stradă cu autoturismul cu care este transportată victima în locul stabilit anterior
răpirii de către cei doi răpitori).
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă printre cei care cooperează la
săvârşirea faptei sunt şi persoane care nu răspund penal.
Existenţa a doi sau mai mulţi făptuitori presupune cooperarea materială dintre
aceştia, împrejurare ce uşurează comiterea infracţiunii şi măreşte periculozitatea socială a
acesteia.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv poate fi orice persoană, întrucât în privinţa acestuia legea nu
pretinde o anumită calitate, excepţie fac dispoziţiile alin. (3) lit. b) care se referă la
minori, situaţie în care fapta este mai gravă, comparativ cu forma simplă a infracţiunii.
Norma de incriminare nu pretinde anumite condiţii de loc şi de timp pentru a se
aprecia că a fost săvârşită infracţiunea analizată.
Elementul material al infracţiunii analizate constă dintr-o acţiune sau inacţiune al
cărei rezultat este lipsirea victimei de posibilitatea de a se deplasa şi a acţiona în
conformitate cu propria sa voinţă.
Prin lipsirea de libertate a unei persoane nu trebuie să înţelegem o împiedicare
absolută de mişcare a victimei, adică o restrângere totală a libertăţii de mişcare a acesteia,
cum ar fi de exemplu legarea victimei de o balustradă. Sunt îndeplinite cerinţele
constitutive ale infracţiunii chiar dacă victima are posibilitatea să se deplaseze într-o
cameră, într-un apartament, într-un imobil, chiar în curtea acestuia, dar este împiedicată
129
să iasă din curte şi să plece, dacă aşa doreşte. Rezultă că lipsirea de libertate poate fi
totală, când victima este lipsită complet de libertatea de mişcare (de ex. victima este
legată de un copac, de un calorifer, închisă într-un dupap sau într-o debara ş.a.), sau
parţială, când i se lasă victimei o oarecare posibilitate de mişcare în incinta unei camere,
a unui imobil, într-o curte ş.a.
Este săvârşită infracţiunea analizată şi în situaţia în care victima este obligată să
se deplaseze împotriva voinţei sale. Fapta inculpaţilor de a urca victima cu forţa într-un
autoturism și de a bloca portierele, obligând-o să se deplaseze cu autoturismul și lipsind-
o de libertatea fizică de a se deplasa și acţiona în conformitate cu propria voinţă,
întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal1.
Împrejurarea că în momentul în care a fost legată victima se afla în stare de
inconştienţă nu înlătură existenţa infracţiunii de lipsire de libertate2.
Infracţiunea de lipsire de libertate se poate săvârşi şi printr-o inacţiune, prin
omisiunea de a pune în libertate o persoană atunci când a fost privată în mod legal de
libertate, dar la expirarea termenului stabilit pentru aceasta, victima nu este pusă imediat
în libertate (de ex., în cazul arestului prevetiv a cărui durată a expirat, în cazul executării
unei pedepse, când durata pedepsei a fost îndeplinită, în cazul reţinerii pentru un termen
nejustificat în faţa anchetatorului, fără a exista un mandat de reţinere sau de arestare
preventivă, chiar dacă cel reţinut se află în executarea unei pedepse pentru altă faptă ş.a.).
În conţinutul legal al infracţiunii, legiuitorul nu a prevăzut o anumită durată de
timp în care persoana este reţinută pentru a exista infracţiunea de lipsire de libertate în
mod ilegal, dar este unanim acceptată opinia că lipsirea de libertate trebuie să dureze atât
cât victima să fie împiedicată în mod efectiv să se deplaseze şi să acţioneze în
conformitate cu voinţa sa.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca lipsirea de libertate să aibă un caracter
ilegal, adică să nu fie expres sau implicit admisă de lege (de ex. arestarea unei persoane,
reţinerea unei persoane, aducerea cu mandat de aducere pentru audieri la organul
judiciar, punerea în executare a unui mandat de executare a unei pedepse privative de
libertate, reţinerii infractorului de către cetăţeni în cazul unei infracţiuni flagrante,
conducerea, de către poliţişti, jandarmi, chiar şi de către cetăţeni, la organul de poliţie, a
unei persoane împotriva căreia există probe pentru a fi suspectată de săvârşirea unor
infracţiuni ş.a.).
În doctrina penală s-a apreciat că părinţii pot lua, în exercitarea dreptului lor de
corecţie, anumite măsuri de restrângere a libertăţii copilului minor, dar numai atunci când
aceste măsuri sunt determinate de interesul îndreptării minorului. În ipoteza în care
părintele sau reprezentantul legal al minorului iau, în privinţa acestuia, o măsură de
restrângere a libertăţii, punându-i în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau
morală, va exista atât infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cât şi infracţiunea
de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C. pen.), aflate în concurs ideal3.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate fi asociată cu alte
infracţiuni sau poate fi absorbită în conţinutul altor infracţiuni, cum ar fi violul, tâlhăria
ş.a. În cazul unor astfel de infracţiuni, fapta de bază (raportul sexual, sustragerea bunului
aflat asupra victimei), nu pot fi realizate fără lipsirea de libertate a victimei. Însă, în
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 839 din 21 martie 2012, www.scj.ro
2
T.Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1306/1973, în .R.R.D. nr. 3/1974, p. 150
3
130
măsura în care lipsirea de libertate se prelungeşte în timp, peste timpul necesar săvârşirii
infracţiunii de bază, nu vom reţine o singură infracţiune, ci un concurs de infracţiuni,
între lipsirea de libertate în mod ilegal şi infracţiunea de bază (de ex., după săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie sau de viol, victima este legată şi lăsată la locul faptei, rămânând
în această situaţie până o găseşte o altă persoană sau până reuşeşte să se dezlege singură).
Nu există infracţiunea de lipsire de libertate dacă inculpaţii au legat victima
agresivă spre a o imobiliza până la venirea organelor de poliţie1.
Pentru a se putea reţine varianta agravată de la alin. (4) –moartea victimei- este
necesar ca decesul victimei să fie consecinţa directă a lipsirii de libertate2.
Constă în privarea victimei de unul dintre drepturile fundamentale ale omului,
libertatea de mişcare, libertatea de a acţiona conform voinţei sale.
Dacă, în afară de lipsire de libertate, prin fapta săvârşită s-au produs şi alte
urmări, cum ar fi vătămarea corporală, care nu este prevăzută în norma de incriminare,
vom reţine în sarcina autorului un concurs de infracţiuni, între infracţiunea analizată şi
infracţiunea de vătămare corporală.
În situaţia în care, în afară de lipsirea de libertate s-au produs şi urmările
menţionate în norma de incriminare, de ex., moartea, nu va exista un concurs de
infracţiuni, ci o singură infracţiune săvârşită în modalitatea agravată3.
Pentru existenţa infracţiunii organul judiciar trebuie să dovedească că a existat
legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi imposibilitatea pentru
victimă de a se deplasa liber, iar în formele agravate, că moartea s-a datorat acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului de a priva victima de libertate.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă. Făptuitorul este conştient că prin fapta sa persoana vătămată va fi lipsită în
mod ilegal de libertate şi urmăreşte sau acceptă producerea unui asemenea rezultat.
Forma de vinovăţie este praeterintenţia, dacă fapta a avut ca urmare moartea
victimei.
Conform conţinutului legal, nu se cere ca făptuitorul să fi urmărit realizarea unui
scop sau mobil. În reglementarea veche o modalitate de săvârşire a infracţiunii era aceea
în care lipsirea de libertate se realiza în scopul obligării persoanei vătămate la practicarea
prostituţiei.
1
Jud. Oradea, s. pen., dec. nr. 712/2002 în R.D.P. nr. 2/2005, p. 148
2
Într-o speţă s-a stabilit că inculpatul, în urma unei neînţelegeri cu tatăl său, l-a trântit pe patul din
bucătărie şi imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile şi picioarele, după care,
astfel legat, l-a dus în pivniţă unde, după aproximativ o oră, victima a decedat, moartea sa producându-se,
conform concluziei expertizei medico-legale, ca urmare a hemoragiei consecutive traumatismului, cu
ruptură de splină, produsă prin comprimare toraco-abdominală. În aceste condiţii, decesul victimei nefiind
urmarea directă a lipsirii de libertate, ci consecinţa violenţelor exercitate de inculpat cu ocazia
imobilizării acesteia. Prin urmare, încadrarea corectă va fi reţinerea concursului între lipsirea de libertate
în mod illegal şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 40/A/1996
în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, op. cit., p. 219
3
131
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor alin. (5) din art. 205 C. pen., tentativa se pedepseşte pentru
faptele prevăzute în alin. (1)-(3).
Împrejurarea că inculpaţii au conceput săvârşirea infracţiunii de lipsire de
libertate ca un mijloc de realizare a violului este lipsită de relevanţă, fapta fiind
considerată consumată şi nu în formă de tentativă, chiar dacă nu au săvârşit violul şi nicio
altă faptă penală în al cărei conţinut să fie absorbită, ca element constitutiv, acţiunea de
privare de libertate1.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care victima este lipsită de
dreptul de a acţiona în conformitate cu voinţa sa, nu se poate deplasa liber.
B. Modalităţi
Modalitatea simplă a infracţiunii analizate se săvârşeşte prin lipsirea de libertate,
în mod ilegal, a persoanei vătămate, iar modalităţile agravate au în vedere săvârşirea
faptei în următoarele împrejurări:
- de către o persoană înarmată
Prin persoană înarmată se înţelege persoana care, în momentul săvârşirii faptei,
are asupra sa o armă în sensul art.179 C. pen. Este îndeplinită cerinţa legală dacă în
momentul săvârşirii faptei arma se afla asupra făptuitorului, indiferent dacă se găsea la
loc vizibil sau nu. Săvârşirea faptei în circumstanţa analizată este mai gravă deoarece
relevă un grad sporit de pericol social al făptuitorului care poate, la nevoie, să recurgă la
armă pentru a-i asigura, într-o mai mare măsură, reuşita acţiunii. Ne găsim în prezenţa
acestei circumstanţe dacă făptuitorul are arma în posesia sa, dar nu o foloseşte. Dacă a şi
folosit arma, vor fi aplicate regulile privind concursul de infracţiuni, corespunzător
urmărilor produse. Există concurs de infracţiuni şi dacă arma nu a fost folosită, dar
făptuitorul nu deţine permis de port armă corespunzător categoriei din care face parte
arma aflată asupra sa.
- asupra unui minor
Pentru săvârşirea faptei în modalitatea agravată analizată, se cere ca victima să
aibă vârsta sub 18 ani.
- punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei
Victima este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa sa îi este pusă în pericol
atunci când nu i se pune la dispoziţie hrana de care are nevoie sau nu i se dă să bea apă,
este ţinută în condiţii de frig ori temperaturi prea ridicate, condiţii de umezeală excesivă
ş.a.
În situaţia în care victima a fost lovită ori s-au exercitat asupra sa alte violenţe sau
a suferit o vătămare corporală, se va reţine în sarcina făptuitorului un concurs de
infracţiuni între infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunea sau infracţiunile
corespunzătoare urmărilor produse) loviri sau alte violenţe – art. 193, vătămarea
corporală – art. 194 C. pen.
- când fapta a avut ca urmare moartea victimei -alin. (4)
1
T.S. s. pen. dec. nr. 1192/1970, în C.D. din 1970, p. 346
132
Pentru existenţa agravantei referitoare la pierderea vieţii, se impune să se fi
produs moartea victimei în legătură cauzală cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal. În reglementarea veche, era prevăzută şi urmarea referitoare la sinuciderea
victimei, care a fost omisă de către noua reglementare.
Dacă decesul victimei este consecinţa violenţelor exercitate de inculpat cu ocazia
lipsirii de libertate, încadrarea juridică a faptelor va avea în vedere existenţa concursului
de infracţiuni între infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal şi infracţiunea de
omor (art. 188 C. pen.) sau infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 C. pen.), după caz.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se poate săvârşi prin numeroase
modalităţi faptice cum ar fi, de exemplu, atragerea victimei prin vicleşug într-un anumit
loc şi împiedicarea acesteia să plece, răpirea de la locul de muncă, de la şcoală, de la un
spectacol, de la plimbare sau în timp ce îşi face cumpărăturile ş.a.
C. Sancţiuni
Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu:
- închisoare de la cu închisoarea de la unu la 7 ani, dacă fapta este săvârşită în
modalitatea de bază;
- închisoare cuprinsă între 3 şi 10 ani, dacă fapta este săvârşită în următoarele
împrejurări:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei;
- închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă fapta a
avut ca urmare moartea victimei.
primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Când
infracţiunea a avut ca urmare moartea unei persoane, urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen., iar
competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit.
b) C. pr. pen.].
133
Ameninţarea
(Art. 206 C. pen.)
1.Concept1
(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi
producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
vătămate.
dezvoltă în legătură cu libertatea de acţiune şi voinţă a persoanei fizice.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material, întrucât valoarea protejată nu
poate îmbrăca o formă materială.
a) subiectul activ
Infracţiunea de ameninţare poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv;
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică ameninţată cu un rău îndreptat
împotriva sa ori a altei persoane. Subiect pasiv poate fi orice altă persoană la care se
referă ameninţarea, dacă ameninţarea este cunoscută şi de către persoanele respective.
Concluzii asemănătoare au fost formulate şi de către alţi autori2.
În situaţia în care subiectul pasiv are anumite calităţi, prevăzute în norma de
incriminare a altor infracţiuni, ameninţarea intră în conţinutul acelor infracţiuni (de ex.,
ultrajul3). Într-un astfel de caz nu vom putea reţine în sarcina făptuitorului şi infracţiunea
de ultraj şi infracţiunea de ameninţare, ci numai pe una dintre ele, corespunzătoare
împrejurărilor concrete în care a fost săvârşită fapta penală.
1
Infracţiunea a fost preluată din vehiul Cod penal, fostul art. 193, cu un conţinut diferit sub următoarele
aspecte:
- articolul 193 din vechea reglementare avea trei alineate, noua reglementare nu l-a mai preluat pe ultimul
care dispunea că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În actuala reglementare, răspunderea
penală poate fi înlăturată prin retragerea plângerii prealabile ce poate interveni până la pronunţarea unei
hotărâri definitive în cauză;
- în reglementarea anterioară se prevedea că fapta păgubitoare trebuia să fie îndreptată împotriva
persoanei vătămate, a soţului ori a unei rude apropiate, iar în noua reglementare se face referire la persoana
vătămată şi la „alte persoane”.
2
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice…,Vol. III, op. cit., p. 316
3
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 203
134
Infracţiunea analizată se săvârşeşte prin acţiunea de a ameninţa o persoană cu
săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei sau a altei
persoane. Norma de incriminare pretinde ca ameninţarea să fie de natură să alarmeze
persoana vătămată.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru libertatea
psihică a persoanei de a decide singură, fără vreo presiune exercitată asupra sa, cu privire
la modul de acţiune în relaţiile de serviciu sau personale.
c) legătura de cauzalitate.
Între fapta de ameninţare şi starea de temere în care a fost pusă victima trebuie să
existe o legătură cauzală.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Nu
este posibilă săvârşirea infracţiunii din culpă.
Pentru săvârşirea infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil. Instanţa va ţine însă cont de acestea la
individualizarea pedepsei1.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de ameninţare, deşi posibilă, nu este incriminată şi deci
nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul, prin
ameninţarea pe care o adresează victimei, reuşeşte să-i producă o stare de teamă, adică s-
o pună în situaţia de a se teme pentru bunurile, viaţa, integritatea corporală, libertatea sa
ori a altor persoane, chiar dacă acestea nu sunt soţul sau o rudă apropiată, aşa cum
prevedea vechea reglementare.
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită prin ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei
infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei sau a altei persoane, dacă
1
Conform C. pen., art. 74, alin. (1) criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
135
este de natură să-i producă o stare de temere care să o determine să acţioneze în sensul
dorit de către făptuitor.
Organul judiciar va aprecia dacă activitatea infracţională a autorului faptei a fost
de natură să producă o stare de temere, analizând posibilităţile obişnuite pe care le au
majoritatea cetăţenilor de a recepţiona şi de a acţiona conform ameninţărilor la care sunt
supuse.
modalităţi faptice (de ex., ameninţarea patronului unei societăţi comerciale cu incendirea
locuinţei sau a autoturismului său).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind ameninţarea se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată sa poata depăşi sancţiunea
prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
Şantajul
(Art. 207 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva,
în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Variantă asimilată:
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei
fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoană ameninţată ori pentru un
membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a
dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Legiuitorul a incriminat în mod diferit fapta săvârşită pentru dobândirea unui
folos nepatrimonial faţă de săvârşirea faptei în scopul dobândirii unui folos patrimonial,
procedeu diferit faţă de reglementarea anterioară, în care nu se făcea referire la natura
folosului. Considerăm noua reglementare ca fiind superioară, fiind stabilit în mod just un
spor de pedeapsă, când folosul pretins în mod ilicit, injust, este de natură patrimonială.
1
Incriminarea a fost preluată din vechiul Cod penal, art. 194.
136
Obiectul juridic special îl constituie:
– relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei, iar dacă victima a
suferit un prejudiciu material, infracţiunea lezează şi relaţiile sociale referitoare la
patrimoniu;
– relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei, când
fapta se săvârşeşte prin violenţă, în condiţiile alin. (1).
Infracţiunea are obiect material corpul victimei, care a suferit o vătămare fizică
dacă fapta a fost comisă prin violenţe în condiţiile alin. (1). Dacă fapta nu este comisă
prin violenţă fizică obiectul material lipseşte, banii sau orice alte avantaje obţinute
(inclusiv de natură nepatrimonială) reprezentând produsul infracţiunii.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică cu răspundere penală.
Poate fi subiect activ şi persoana juridică dacă reprezentantul sau reprezentanţii
săi au obţinut în mod injust, prin ameninţarea efectuată, un folos patrimonial sau
nepatrimonial în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită sub toate formele participaţiei penale.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică asupra căreia s-a
exercitat acţiunea de şantaj şi care are capacitatea psiho-fizică de a conştientiza pericolul
la care este supusă.
Subiect pasiv secundar poate fi şi membrul de familie care a aflat despre acţiunea
de ameninţare a făptuitorului cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru membrul de familie. Observăm că, spre deosebire de
infracţiunea de ameninţare, în cazul şantajului fapta poate fi cu privire la subiectul pasiv
sau la un membru de familie al acestuia. Este firesc ca legea să se refere la membrii de
familie, oferind astfel o protecţie sporită, având în vedere relaţiile de afecţiune care se
stabilesc între aceştia. Nu considerăm însă ca fiind firească diferenţierea între subiectul
pasiv secundar al infracţiunii de ameninţare faţă de cel al infracţiunii de şantaj.
Considerăm că şi în acest caz (la art. 207 C. pen.), legiuitorul ar fi trebuit să se refere la
„alte persoane” (un prieten al subiectului pasiv, persoane care au stabilit relaţii
asemănătoare dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, dar nu mai convieţuiesc etc.), iar nu
doar la „membru de familie”.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde îndeplinirea unor
condiţii speciale de loc sau de timp.
Infracţiunea de şantaj poate fi săvârşită prin următoarele acţiuni:
137
- acţiunea de constrângere a unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere
ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru
altul;
- acţiunea de ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru persoană ameninţată ori pentru un membru de familie al
acesteia;
- acţiunile de constrângeri exercitate în cele două modalităţi prezentate mai sus
comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru
altul.
Persoana vătămată poate fi determinată să facă ceva, adică să semneze un act, să
evacueze un imobil, să-şi dea demisia din serviciu, să revină asupra unei decizii
anterioare care ar produce un prejudiciu chiar şi nepatrimonial pentru făptuitor sau pentru
altă persoană; să nu facă ceva, adică să renunţe de a porni un proces, să nu-şi depună
candidatura la un concurs sau alegeri politice, să nu se prezinte la o licitaţie; să dea ceva,
adică bani, o recomandare, alte foloase; să sufere ceva, adică să accepte să i se distrugă
un bun, să părăsească o localitate, să îndure o situaţie umilitoare1 să dea, adică să
transmită de exemplu un drept real ş.a.
Se impune, aşa cum a statuat atât doctrina penală cât şi practica judiciară, ca între
perioada de timp în care a fost exercitată ameninţarea şi data la care victima cedează
constrângerii, să treacă un interval de timp, în caz contrar fapta constituind infracţiune de
tâlhărie şi nu cea de şantaj2. Infracţiunea de şantaj este confundată, uneori, în practica
judiciară, cu infracţiunea de tâlhărie. Practica judiciară3 a evidenţiat că, în cazul
infracţiunii de şantaj, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul
obţinerii ulterioare a unei sume de bani sau alte valori, iar în cazul infracţiunii de tâlhărie,
ameninţarea, violenţa sunt concomitente cu deposedarea de bunuri ale victimei.
În acelaşi sens, s-a statuat că ceea ce deosebeşte şantajul de tâlhărie este
împrejurarea că, în timp ce tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau
ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, în cazul şantajului infractorul
întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun. De aceea, fapta
inculpatului de a o fi determinat pe victimă, prin violenţă şi ameninţare, să-i dea
autoturismul său – sub pretextul că îi datorează o sumă de bani – silind-o să iscălească un
act fictiv de vânzare-cumpărare, constituie infracţiunea de tâlhărie, nu aceea de şantaj4.
Infracţiunea de şantaj este o infracţiune complexă, dacă fapta a fost săvârşită prin
violenţă şi prin ameninţare, în conţinutul unei asemenea fapte fiind incluse elementele
constitutive ale infracţiunilor de ameninţare, prevăzută de art. 206 C. pen., şi infracţiunea
de lovire sau alte violenţe, dacă s-a realizat constrângerea prin astfel de mijloace, faptă
prevăzută de art. 193 C. pen. Constrângerea poate fi fizică (de ex. îl îmbrânceşte, îl
loveşte etc.) sau psihică. Considerăm însă că fapta nu poate absorbi infracţiunea de
1
George Antoniu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Vol. I , op. cit., p. 191
2
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, op. cit., p. 149; L. Biro, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi
tâlhărie, în. R.R.D. nr. 4/1971, p. 82; C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, d. p. nr. 440/2000, în Culegerea
de practică judiciară penală pe anul 2000, p.178
3
T.S. s. pen. dec. nr. 1672/1971, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 406;
C.A.Bucureşti, Secţ. a II-a pen. d. nr. 440/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul
2000, p. 178
4
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., d. 26/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie 1998, p. 150
138
vătămare corporală (art. 194 C. pen.), textul de lege neconţinând nicio referire cu privire
la această infracţiune şi cu care infracţiunea pe care o analizăm se va reţine în concurs.
De asemenea, şantajul nu poate absorbi nici alte infracţiuni (de ex. lipsirea de libertate în
mod ilegal).
Pentru existenţa infracţiunii se impune ca victima să conştientizeze faptul că, atât
ea cât şi membrul de familie se află într-o stare de pericol, dacă nu satisface cerinţele
făptuitorului exprimate prin constrângeri sau ameninţări.
Pentru existenţa infracţiunii de șantaj nu este necesar ca partea vătămată să dea
inculpatului suma de bani cerută, elementele constitutive ale infracţiunii fiind întrunite
chiar dacă suma de bani nu a fost efectiv dată, deoarece șantajul este o infracţiune
îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin
simplul fapt al constrângerii acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva
împotriva voinţei sale1.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de temere reală pentru
victimă care este pusă în faţa alternativei de a îndeplini pretenţiile făptuitorului sau de a
suporta, ea ori un membru de familie, consecinţele cu care o ameninţă făptuitorul.
Prin modul în care s-a săvârşit fapta trebuie să rezulte o legătură cauzală între
acţiunile de constrângere şi faptele de a face, de a nu face, de a suferi ceva la care a
recurs persoana vătămată.
Infracţiunea de şantaj se poate săvârşi numai cu forma de vinovăţie a intenţiei
directe, calificată prin scopul urmărit, acela de a dobândi, în mod injust, un folos
nepatrimonial ori un folos patrimonial, pentru făptuitor sau pentru o altă persoană.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca făptuitorul să
urmărească obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul. Folosul poate fi de natură
patrimonială sau nepatrimonială. Există infracţiune de şantaj numai dacă făptuitorul a
urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos. Observăm că formularea
textului de lege se referă la săvârşirea faptei „în scopul de a dobândi în mod injust un
folos”, iar nu la dobândirea unui „folos injust”. Prin urmare, considerăm că se va reţine
infracţiunea analizată şi dacă folosul este unul just (de ex. plata unui împrumut pe care
subiectul pasiv îl datorează), dar valorificarea respectivului folos devine injustă, prin
folosirea şantajului. Aceasta întrucât nu poate fi îngăduit nimănui să-şi facă singur
dreptate. Pentru a obţine un bun care îi aparţine, persoana trebuie să recurgă la căile
legale.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.
b) consumarea infracţiunii.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3508 din 3 noiembrie 2008, www.scj.ro
139
Infracţiunea de şantaj se consumă în momentul în care acţiunea făptuitorului
produce efecte asupra psihicului victimei, atunci când subiectul pasiv simte temerea, iar
nu la momentul în care se obţine în mod injust un folos.
B. Modalităţi
Fapta de şantaj este incriminată într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o
variantă agravată.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de şantaj se pedepseşte:
– cu închisoare de la unu la 5 ani, dacă fapta este săvârşită în condiţiile alin. (1)
sau alin. (2);
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani, în cazul în care fapta este săvârşită în condiţiile
alin. (3).
Hărţuirea
(Art. 208 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes
legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri
frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.
Varianta atenuată:
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere
la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
vătămate.
Incriminarea nu are corespondent în reglementarea anterioară.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale care
protejează drepturile şi libertăţile persoanelor, starea de confort psihic în mediul familial
şi social la care persoanele au dreptul.
b) obiectul material.
Infracţiunea este lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
140
Subiect activ al infracţiunii de hărţuire poate fi orice persoană fizică cu
răspundere penală, care în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o
persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către
aceasta.
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi persoana juridică, dacă în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice se săvârşeşte
fapta penală analizată (de ex., persoanele juridice care au ca obiect de activitate
investigaţiile).
Participaţia penală la infracţiunea hărţuire este posibilă sub toate formele sale,
coautorat, instigare şi complicitate.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de hărţuire este persoana afectată psihic de
constatarea certă că, în mod repetat, este urmărită de către una sau mai multe persoane,
care îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locurile pe care le frecventează
fără ca cel sau cei care îl urmăresc sau îl supraveghează să aibă vreun drept sau un interes
legitim pentru al urmări sau supraveghea.
Astfel de fapte sunt săvârşite, de regulă, de către persoanele care lucrează în
domeniul presei, televiziunii, paparazzi, firmele de investigatori, dar pot fi săvârşite şi de
către soţi, rude apropiate, aceste categorii de persoane nefiind excluse de către legiuitor
din categoria posibililor subiecţi activi.
Pentru existenţa infracţiunii de hărţuire, legiuitorul nu a prevăzut anumite condiţii
speciale de loc şi de timp. Locuinţa şi locul de muncă sunt indicate doar cu caracter
exemplificativ.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiuni repetate de urmărire a
persoanei vătămate sau de supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau a altor locuri
frecventate de către aceasta, fără drept sau fără un interes legitim din partea făptuitorului
sau făptuitorilor. Conform normei de incriminare, dacă aceeaşi faptă infracţională nu se
repetă, activitatea făptuitorului nu va fi considerată infracţiune.
Aşa cum se arată explicit în conţinutul constitutiv, infracţiunea poate fi săvârşită
şi prin telefon, dar şi prin orice alte mijloace de comunicare la distanţă (de ex. internet),
situaţie în care se va reţine varianta atenuată.
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea de hărţuire este reprezentată de
starea de pericol adusă libertăţii psihice a persoanei, prin starea de temere resimţită.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se impune ca între starea de
temere pe care o resimte persoana vătămată şi acţiunile făptuitorului să existe o legătură
cauzală, în lipsa căreia fapta nu va fi considerată infracţiune.
141
Infracţiunea de hărţuire se săvârşeşte numai cu intenţie directă, făptuitorul ştie că
nu este îndreptăţit să creeze o stare de panică pentru persoana vătămată prin hărţuirea
acesteia, fiind conştient de urmarea acţiunilor sale.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei. Nu este necesar ca făptuitorul
să urmărească ca prin activităţile sale ilicite să producă starea de panică pentru persoana
vătămată. Este suficientă şi intenţia de a culege date sau informaţii, în mod ilicit sau fără
un interes legitim.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa nu este pedepsită prin norma de incriminare a faptei de
hărţuire.
Infracţiunea de hărţuire se consumă în momentul în care făptuitorul a produs
persoanei vătămate o stare reală de temere prin activitatea sau activităţile repetate pe care
le efectuează de urmărire, de supraveghere a locuinţei, a locului de muncă sau alte locuri
frecventate de către aceasta, sau prin efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin
mijloace de transmitere la distanţă.
B. Modalităţi
Hărţuirea este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice, cum ar
fi: urmărirea în mod repetat a persoanei vătămate de către un fotograf care urmăreşte să
obţină fotografii compromiţătoare care pot fi vândute cu preţ mare către posturile de
televiziune sau unor ziare de scandal; o persoană care s-a aflat într-o relaţie intimă cu
victima sau ar fi dorit o astfel de relaţie etc.
C. Sancţiuni
Pedeapsa prevăzută de C.pen. care poate fi aplicată făptuitorului în cazul
săvârşirii infracţiunii de hărţuire este:
- cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă, în cazul săvârşirii infracţiunii în
condiţiile prevăzute în alin. (1);
- cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă, în cazul săvârşirii infracţiunii în condiţiile prevăzute în alin. (2).
142
Capitolul VII. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
Sclavia
(Art. 209 C. pen.)
1. Concept
Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi
se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte conform art. 217 C. pen.
Sclavul este persoana lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui
stăpân de sclavi, persoană a cărei libertate de voinţă şi acţiune este anihilată în totalitate1.
Conform Convenţiei de la Geneva privind sclavia2, „Sclavia este statutul sau condiţia
unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate puterile ataşate
dreptului de proprietate”. Conform art. 1, alin. (2) al aceleiaşi Convenţii, „Comerţul cu
sclavi include toate actele implicate în capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane
cu intenţia de a o reduce la sclavie; toate actele implicate în procurarea unui sclav în
vederea vânzării sau schimbului; toate actele implicate în cedarea prin vânzare sau
schimb a unui sclav procurat în vederea vânzării sau schimbului, şi, în general, toate
actele de comerţ sau transport de sclavi”.
dezvoltă în legătură cu dreptul la libertate al persoanei, care, prin săvârşirea faptei este
afectat în totalitatea sa3.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei, majore sau minore,
indiferent de sex, avere, naţionalitate, rasă, etnie ş.a., ţinută în sclavie.
a) subiectul activ
Infracţiunea de sclavie poate fi săvârşită de către orice persoană fizică ce
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală sau de persoane juridice.
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică lipsită de orice drepturi, aflată în
proprietatea deplină a făptuitorului acestei infracţiuni.
1
În Roma Antică, de pildă, sclavii erau consideraţi unelte vorbitoare, parte a patrimoniului cetăţenilor
romani, simple bunuri ce puteau fi lovite sau înstrăinate după bunul-plac al proprietarilor. Un sclav bărbat
costa în jur de 500 de denari, un sclav femeie putea ajunge la 6000 de denari. Se estimează că în anul 1800
numărul sclavilor din lume a ajuns la 50 de milioane, adică aproximativ 5% din totalul populaţiei globului
şi că un număr cuprins între 12 până la 25 de milioane de sclavi africani au fost trimişi în cele două
Americi (Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii, de la Big Bang până în prezent, Ed. Litera, Bucureşti, 2009,
p. 224-233). Marea Britanie a abolit sclavia în 1833, SUA în 1865, Spania în 1886, Brazilia în 1888, iar pe
continentul african comerţul cu sclavi a încetat abia în 1914.
2
Convenţia de la Geneva privind sclavia, semnată la Geneva la 25 septembrie 1926. Intrată în vigoare la 9
martie 1927, art. 1, alin. (1)
3
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a, Ed. Şansa, 1997, p. 161
143
complicitate).
Infracţiunea de sclavie se săvârşeşte prin:
- orice acţiune care are ca scop punerea unei persoane fizice în stare de sclavie;
- orice acţiune care are ca scop ţinerea unei persoane fizice în stare de sclavie;
- efectuarea de acte de comerţ (vânzare-cumpărare, schimb, împrumut ş.a.) cu
sclavi.
Pentru existenţa elementului material, este suficientă săvârşirea uneia dintre
acţiunile descrise mai sus. În cazul în care acelaşi făptuitor a săvârşit acţiunile de punere
şi de ţinere în sclavie va exista o singură infracţiune.
Conform reglementărilor naţionale şi internaţionale, infracţiunea de sclavie poate
fi asociată cu alte infracţiuni, cum ar fi loviri şi alte violenţe (art. 193 C. pen.), vătămarea
corporală (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte - art. 195 C. pen.), omorul (art. 188
C. pen.), violul (art. 218 C. pen.), actul sexual cu un minor (art. 220 C. pen.), agresiunea
sexuală (art. 219 C. pen.), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191 C. pen.), fiind
reţinut în sarcina făptuitorului un concurs de infracţiuni între infracţiunea de sclavie şi
oricare dintre aceste infracţiuni dacă a realizat şi elementul material al laturii obiective
pentru oricare dintre astfel de fapte. Dacă fapta este comisă în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populatii civile sau în cadrul unui regim
instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia,
va fi considerată infracţiune contra umanităţii1.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate are loc lipsirea totală de libertate a persoanei
fizice, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii analizate, norma de incriminare pretinde ca
făptuitorul să urmărească punerea persoanei (victimei), în stare de sclavie ori să efectueze
un trafic cu sclavi.
A. Forme
a) tentativa;
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 217 C. pen.
b) forma consumată
1
C. pen., art. 439, alin. (1), lit. c) sau art. 439 alin. (2), după caz.
144
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care:
– făptuitorul realizează punerea în stare de dependenţă totală a victimei faţă de el,
obligând-o la prestarea unei munci, de orice natură, în interesul său sau pentru alţii;
– făptuitorul începe să ţină în stare de sclavie o persoană care fusese adusă într-o
astfel de stare de către alte persoane (legiuitorul foloseşte expresia „ţinerea unei persoane
în stare de sclavie”);
– făptuitorul a efectuat un act de trafic de sclavi. Prin trafic se înţelege orice act de comerţ
cu o marfă ilicită, în cazul sclaviei comerţul vizând vânzarea-cumpărarea de fiinţe umane.
B. Modalităţi
Infracţiunea de sclavie poate fi săvârşită prin următoarele modalităţi de bază
prevăzute în norma de incriminare la acelaşi alineat:
– punerea unei persoane în stare de sclavie;
– ţinerea unei persoane în stare de sclavie;
– traficul de sclavi.
modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de sclavie se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Traficul de persoane
(Art. 210 C. pen.)
1. Concept1
1
Conform art. 18 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, „Fiecare
parte va adopta măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentu a califica drept infracţiune faptele enunţate la
articolul 4 al acestei Convenţii, dacă au fost comise cu intenţie”. Articolul 4 al Convenţiei menţionate prevede: (a)
Expresia “trafic de fiinţe umane” desemnează recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea persoanelor,
prin ameninţarea cu sau utilizarea forţei sau altor forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de
autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate, sau prin oferirea sau acceptarea de plăţi sau avantaje pentru obţinerea
consimţământului unei persoane având autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării. Exploatarea cuprinde,
cel puţin, exploatarea prostituţiei celorlalţi sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia
sau practicile similare acesteia, aservirea sau prelevarea de organe;
(b) Consimţământul unei victime a “traficului de fiinţe umane” la exploatarea enunţată la alineatul (a) al
prezentului articol, nu prezintă relevanţă atunci când a fost utilizat unul dintre mijloacele enunţate la
alineatul (a);
(c) Recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea unui copil în scopul exploatării sunt considerate „trafic
de fiinţe umane”, chiar dacă nu implică nici unul dintre mijloacele enunţate la alineatul (a) al prezentului articol;
(d) Termenul „copil” desemnează orice persoană cu vârsta mai mică de optsprezece ani;
(e) Termenul „victimă” desemnează orice persoană fizică care este supusă traficului de fiinţe umane aşa
cum acesta este definit în prezentul articol.
145
Varianta tip:
(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei
persoane în scopul exploatarii acesteia, săvârşită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2)Traficul de persoane săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
(3) Consimţământul persoanei victima a traficului nu constituie cauza
justificativă.
Infracţiunea a fost preluată din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, articolele 12, 15,161.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale
referitoare la protecţia persoanelor împotriva exploatării lor precum şi de cele cu privire
la libertatea de circulaţie.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanei exploatate,
dacă fapta se realizează prin acte de violenţă fizică prin care se aduce atingere vieţii sau
integrităţii corporale a victimei.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de trafic de persoane poate fi orice persoană fizică cu
răspundere penală.
Pentru infracţiunea de trafic de persoane este prevăzută o variantă agravată cu
subiect activ circumstanţiat – funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome,
al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar
de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este
considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de
1
Conform art. 5, alin. (2) din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane: „Fiecare parte va stabili şi/sau va susţine politici şi programe eficiente în vederea prevenirii
traficului de fiinţe umane, prin mijloace cum ar fi: cercetări, campanii de informare, sensibilizare şi
educare, iniţiative sociale şi economice şi programe de pregătire, destinate în special persoanelor
vulnerabile la trafic şi profesioniştilor implicaţi în combaterea traficului de fiinţe umane”.
146
interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public1.
fapta penală analizată.
În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice – subiect activ al
infracţiunii de trafic de persoane, aceasta este prevăzută în prevederile Directivei
2011/36/UE privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea
victimelor acestuia. Astfel, prin art. 5, se impune statelor membre să ia măsurile necesare
pentru a se asigura că poate fi angajată răspunderea persoanelor juridice pentru
infracţiunile de trafic de persoane şi de trafic de minori care au fost săvârşite în beneficiul
lor de către orice persoană, acţionând în nume propriu sau în calitate de membru al unui
organism al persoanei juridice în cauză, care are o funcţie de conducere în cadrul
persoanei juridice respective, pe baza:
a) unei împuterniciri din partea persoanei juridice;
b) a unei prerogative de alua decizii în numele persoanei respective;
c) a unei prerogative de a exercita control în cadrul persoanei juridice .
În sensul Directivei menţionate, termenul de „persoană juridică” desemnează
orice entitate care are personalitate juridică în temeiul legislaţiei aplicabile, cu excepţia
statelor sau a organismelor publice în exercitarea prerogativelor de autoritate publică şi a
organizaţiilor publice internaţionale.
Conform Codului penal, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea acelei fapte2.
Participaţia penală la infracţiunea de trafic de persoane, este posibilă sub toate
formele sale (coautorat, instigare şi complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de trafic de persoane este persoana recrutată,
transportată, transferată, adăpostită sau primită de către făptuitor în scopul exploatării
acesteia. Singura condiţie necesar a fi îndeplinită de către subiectul pasiv este ca vârsta
acestuia să fie de peste 18 ani; în caz contrar, infracţiunea săvârşită va fi aceea de trafic
de minori (art. 211 C. pen.). Conform dispoziţiilor din alin. (3) al articolului analizat,
consimţământul persoanei, victimă a traficului, nu constituie cauză justificativă.
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane, legiuitorul nu a prevăzut
anumite condiţii speciale de loc şi de timp.
Elementul material al infracţiunii de trafic de persoane are un conţinut alternativ,
putând fi realizat în una din următoarele modalităţi: recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane. Dacă infracţiunea este comisă prin
1
C. pen., art. 175 alin. (1) şi (2)
2
147
mai multe modalităţi, aceasta are un caracter unic şi nu se poate reţine un concurs de
infracţiuni (real sau ideal).
a) Recrutarea. În limbajul comun, „recrutarea” reprezintă acţiunea de a atrage, a
câştiga pe cineva pentru o anumită activitate1. În contextul incriminării traficului de
persoane, „prin recrutare se înţelege acţiunea de racolare, de atragere, de câştigare, de
ademenire a potenţialelor victime ale traficului de persoane în scopul exploatării
acestora2”.
b) Transportarea. În limbajul obişnuit, termenul „transportare” are înţelesul de
acţiune de a deplasa (cu un vehicul) bunuri sau persoane dintr-un loc în altul; a căra, a
duce, a purta3. În legătură cu infracţiunea de trafic de persoane, sensul verbului „a
transporta” presupune „deplasarea victimei traficului de persoane dintr-un loc în altul, fie
în interiorul ţării, fie în străinătate, cu diferite mijloace de locomoţie, în scopul
exploatării acesteia4”. Transportarea victimei se poate realiza în interiorul ţării, dintr-un
loc în altul, sau dintr-o ţară în alta, deseori şi cu implicarea unor persoane specializate în
trecerea ilegală a frontierei.
Într-o speţă, s-a reţinut că, în perioada octombrie 2004 -ianuarie 2005, inculpaţii
I.A.M. şi M.A.M. au racolat, transportat, cazat şi exploatat sexual pe teritoriul Italiei, în
localitatea Bologna, pe partea vătămată S.A.I. şi pe numita P.A.L., inculpatul I.A.M.
propunându-i părţii vătămate S.A.I. să meargă cu el în Italia pentru a lucra ca menajeră,
spunându-i totodată că va locui în Italia împreună cu el şi prietena sa inculpata M.A.M.,
în oraşul Bologna, partea vătămată fiind de acord cu propunerea inculpatului care i-a
adus la cunoştinţă şi faptul că împreună cu ea va merge în Italia şi numita I.N. Inculpatul
I.A.M. s-a ocupat de eliberarea paşaportului părţii vătămate, cheltuielile ocazionate de
obţinerea documentului ca şi de transportul părţii vătămate în Italia fiind suportate de
inculpat, transportul fiind efectuat cu un microbuz al firmei SC L.T. din Giurgiu, în
Bologna partea vătămată S.A.I. şi numita I.N. fiind cazate în apartamentul celor doi
inculpaţi din Bologna, Italia. A doua zi după sosirea celor două în Italia, inculpatul
I.A.M. le-a adus la cunoştinţă că nu au unde să se angajeze, că îi sunt datoare cu suma de
1000 euro fiecare, sumă cheltuită pentru obţinerea paşapoartelor şi transportul lor şi că
singura posibilitate de returnare a banilor era aceea de a se prostitua. După această
discuţie inculpatul le-a luat paşapoartele şi le-a obligat să iasă pe stradă să se prostitueze
în folosul lui şi al prietenei sale, inculpata M.A.M5.
c) Transferarea. În limbajul obişnuit, „transferarea” reprezintă acţiunea de a
transmite un drept6. În contextul traficului de persoane, „transferarea” constă în
„transmiterea victimei de la un traficant la altul, prin vânzare, schimb sau alt tip de
transmitere a posesiei7”. Această vânzare a victimei se realizează în schimbul unui preţ
care variază în funcţie de anumite elemente, precum vârsta sau aspectul fizic.
1
Ion Coteanu (coord.), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic,
2
Ioan Gârbuleţ, Traficul de persoane, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 44
3
Ion Coteanu (coord.), op. cit., p. 1139
4
Ioan Gârbuleţ, op. cit., p. 45
5
Î.C.J., s. pen., dec. nr. 1056/2010, www.scj.ro
6
7
Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura C.H. Beck,
148
Victimele îşi dau seama că au fost vândute doar atunci când sunt deposedate de
acte, duse în locuiri izolate şi permanent supravegheate, unde sunt lipsite de orice mijloc
de comunicare, nu li se permite să intre în contact cu alte persoane şi sunt supuse la
tratamente dezumanizante pe fondul cărora devin foarte vulnerabile şi uşor de exploatat.
d) Adăpostirea. Sensul termenului „adăpostire” este „acţiunea de a pune sau a ţine
la adăpost”1. În legătură cu infracţiunea de trafic de persoane, prin adăpostire se înţelege,
instalarea, stabilirea, aranjarea temporară a victimei traficului de persoane într-o locuinţă
sau într-un alt loc cu aceeaşi destinaţie (motel, hotel, camping etc.), în scopul exploatării
acesteia.
e) Primirea. În limbajul comun, prin „primire” se înţelege acţiunea de a lua în
posesiune sau a accepta ceea ce ţi se oferă, ţi se dă, ţi se datorează, de a obţine sau de a
căpăta. De asemenea, primirea mai poate însemna şi acţiunea de a se ocupa de un
oaspete, iar prin extensiune, desemnează şi acţiunea de a oferi cuiva ospitalitate, de a
găzdui pe cineva2.
În contextul infracţiunii de trafic de persoane, prin primire se înţelege preluarea
victimei traficului de persoane de către un traficant de la un alt traficant, în urma
cumpărării, schimbului sau altei tranzacţii încheiate între traficanţi, în scopul exploatării
acesteia.
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de trafic de persoane adulte, este necesar ca
elementul material să se realizeze prin:
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
De sesizat că există infracţiune de trafic de persoane (cu excepţia minorilor pentru
care legiuitorul a prevăzut fapta de trafic într-un articol separat -art. 211 C. pen.), numai
dacă fapta este săvârşită prin cele trei categorii de mijloace enumerate mai sus.
Constrângerea persoanei vătămate poate fi realizată prin ameninţare, violenţă,
reţinerea documentelor, administrarea unor droguri, crearea unei dependenţe materiale
sau pretinderea unei importante sume de bani ca şi cheltuieli de transport şi cazare.
Răpirea reprezintă o variantă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Inducerea în eroare a persoanei vătămate se concretizează, de cele mai multe ori, în
promisiunea făcută acesteia că va fi angajată în locuri de muncă bine plătite sau că
urmează să se căsătorească cu o persoană cu o condiţie materială foarte bună.
Abuzul de autoritate constă în acţiunea excesivă şi ilicită a influenţei pe care o
persoană o are asupra unei alte persoane. Astfel, părinţii au autoritate asupra copiilor,
fraţii mai mari asupra fraţilor mai mici, iar profesorii au autoritate asupra elevilor.
Traficul de persoane se poate realiza şi profitând de imposibilitatea victimei de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Acesta este „un mijloc de săvârşire a faptei ce
constă în reprezentarea de către subiectul activ a stării delicate a victimei şi folosirea
prilejului pentru exploatarea sa”.3 Situaţiile în care victima nu se poate apăra sunt
1
2
3
Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura C.H. Beck,
149
diverse, iar imposibilitatea în care se află poate fi vremelnică sau permanentă, cum este
cazul persoanelor afectate de boli psihice.
Oferirea de bani sau alte foloase în scopul obţinerii consimţământului persoanei
care are autoritate asupra victimei pentru ca aceasta să fie apoi exploatată reprezintă o
altă modalitate de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane.
Darea de bani sau de alte foloase reprezintă remiterea efectivă a acestora
persoanei care are autoritate asupra victimei în scopul obţinerii consimţământului
acesteia.
Acceptarea banilor şi a foloaselor semnifică acordul persoanei iar primirea
constituie intrarea efectivă în posesia acestora a persoanei care are autoritate asupra unei
posibile victime a traficului de persoane.
Urmarea imediată constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale
referitoare la libertatea persoanei, la respectarea drepturilor şi libertăţilor, a demnităţii şi
integrităţii fizice şi psihice a acesteia.
Fiind o infracţiune de pericol, relaţia cauzală rezultă ex re, din simpla efectuare a
acţiunii ce constituie elementul material.
Infracţiunea de trafic de persoane se comite cu intenţie directă calificată prin
scopul urmărit de făptuitor de a obţine avantaje materiale din exploatarea persoanelor
traficate. Deşi este greu de conceput din punct de vedere practic, în jurisprudenţă se
consideră că intenţia poate fi atât directă cât şi indirectă. Astfel, prin decizia din 17
martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că expresia „în
scopul exploatării ” trebuie înţeleasă „în sensul executării unei munci în mod forţat, cu
încălcarea normelor legale vizând condiţiile de muncă, obligarea la practicarea
prostituţiei sau la alte forme de exploatare sexuală. Cât priveşte latura subiectivă,
infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă”1.
Pentru ca fapta să fie considerată infracţiune, norma de incriminare pretinde ca
activităţile de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primirea a unei persoane
să se realizeze în scopul exploatării acesteia.
Potrivit dispoziţiilor Codului penal2, la care face trimitere şi art. 94 din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin
exploatarea unei persoane se înţelege:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;
b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate
ori de aservire;
c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;
d) obligarea la practicarea cerşetoriei;
e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.
1
2
C. pen., art. 182
150
a) Supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat
constă în obligarea victimei să desfăşoare o activitate lucrativă împotriva voinţei sale sau
în condiţii nelegale.
b)Ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire. Sclavia reprezintă o infracţiune împotriva libertăţii persoanei
prevăzută de Codul penal (art. 209) şi este definită ca „punerea sau ţinerea unei persoane
în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi” .
c) Obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală.
Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în temeiul art. 248 din Legea
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
prostituţia reprezintă:
- atragerea de persoane, sub orice formă, săvârşită în localuri, parcuri, pe străzi
sau în alte locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a
obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea, în acelaşi scop, a unei
persoane la săvârşirea unor astfel de fapte;
- acceptarea sau tolerarea practicării faptelor prevăzute anterior în hoteluri,
moteluri, campinguri, baruri, restaurante, cluburi, pensiuni, discoteci sau în anexele
acestora de către patronii sau administratorii ori conducătorii localurilor respective. 1
Potrivit Codului penal2, prin practicarea prostituţiei se inţelege întreţinerea de acte
sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau
pentru altul.
Prin pornografie se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care
reproduc şi difuzează aceste acte.
d) Obligarea la practicarea cerşetoriei. Conform art. 2 pct. 3 din Legea nr.
61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială,
a ordinii şi liniştii publice, cerşetoria reprezintă apelarea, în mod repetat, la mila
publicului, de către o persoană aptă de muncă, precum şi determinarea unei persoane la
săvârşirea unor astfel de fapte.
e) Prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.
Conform Legii nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane,
prin prelevare de organe se înţelege recoltarea de ţesuturi şi/sau organe umane sănătoase,
morfologic şi funcţional, în vederea realizării unui transplant. Prin transplant de ţesuturi
şi/sau organe umane se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop
terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise, morfologic şi
funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind
sănătoase3.
A. Forme
a) tentativa
1
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii
şi liniştii publice, art. 2, pct. 6) şi 7)
2
3
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, art. 1, alin. (2) - (3)
151
Infracţiunea de trafic de persoane este considerată consumată în momentul în care
se realizează oricare dintre următoarele activităţi: recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea ori primirea unei persoane prin mijloacele prevăzute. În situaţia în care
făptuitorul realizează două sau mai multe astfel de activităţi nu intervine concursul de
infracţiuni; se va reţine comiterea unei singure infracţiuni chiar dacă sunt comise una sau
mai multe dintre modalităţile alternative1. Prin urmare, modalitatăţile de săvârşire pot fi
alternative sau cumulative, fără a atrage concursul ideal de infracţiuni. Eventualele
activităţi de exploatare (diferite munci agricole sau de altă natură, cerşetoria, prostituţia
ş.a.), vor fi reţinute în concurs cu infracţiunea de trafic de persoane.
În vechea reglementare, traficul de persoane comis asupra mai multor subiecţi
pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp constituia o infracţiune unică, în formă
continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs2. În actuala reglementare,
pluralitatea de subiecţi pasivi atrage aplicarea regulilor concursului de infracţiuni,
deoarece, potrivit art. 35 alin. (1) C. pen., înfracţiunea este considerată continuată doar în
cazul în care este săvârşită împotriva aceluiaşi subiect pasiv.
B. Modalităţi
Infracţiunea de trafic de persoane poate fi realizată prin următoarele modalităţi
prevăzute în norma de incriminare: recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau
primire a unei persoane în scopul exploatării acesteia. Pentru existenţa infracţiunii se
impune a se dovedi că oricare dintre aceste modalităţi normative au fost realizate de către
făptuitor prin vreuna dintre următoarele mijloace:
Infracţiunea cunoaşte şi o modalitate agravată, atunci când traficul de persoane
este săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
fi: promisiuni ale unor locuri de muncă bine remunerate, prezentarea de către autor a unei
calităţi oficiale pe care o are sau nu o are şi ridicarea şi transportarea victimei în locurile
amenajate pentru racolare în vederea transportării în străinătate pentru exploatare în
funcţie de ocaziile ce se ivesc, mituirea reprezentantului legal pentru a îngădui ca o
persoană cu handicap grav să fie folosită pentru cerşetorie ş.a.
C. Sancţiuni
Pedeapsa prevăzută de Codul penal care poate fi aplicată făptuitorului în cazul
săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane în varianta-tip este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă infracţiunea este săvârşită în
modalitatea agravată prevăzută la alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
1
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială… op. cit., p. 137
2
Recurs în interesul legii - Decizia nr. 49/2007, www.scj.ro
152
În toate cazurile, consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie
cauză justificativă, întrucât o persoană aflată sub puterea altcuiva şi dependentă de
aceasta nu poate să-şi exprime un consimţământ care să nu fie viciat.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Conform art. 56 alin. 3 lit. d),
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, deoarece
infracţiunea incriminată este în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Traficul de minori
(Art. 211 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui
minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) sau de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu pedeapsa este închisoarea de la 5
la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauza
justificativă.
referitoare la protecţia minorilor împotriva exploatării. Minorul este persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul minorului exploatat,
dacă fapta se realizează prin acte de violenţă fizică prin care se aduce atingere vieţii sau
integrităţii corporale a victimei.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de trafic de persoane poate fi orice persoană fizică cu
Pentru infracţiunea de trafic de minori este prevăzută o variantă agravată cu
subiect activ circumstanţiat – funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
1
Infracţiunea a fost preluată din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane, art. 13, cu un conţinut mult simplificat, fiind înlăturate, faţă de reglementarea din legea specială,
împrejurări agravate, cum ar fi:
- săvârşirea faptei de trafic de minori de către un membru de familie;
- săvârşirea faptei care a avut ca urmare moartea victimei.
153
fapta penală analizată.
b) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de trafic de persoane este un minor, persoana
recrutată, transportată, transferată, adăpostită sau primită de către făptuitor în scopul
exploatării acestuia.
Participaţia penală la infracţiunea de trafic de minori este posibilă sub toate
formele sale, coautorat, instigare şi complicitate.
d) condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de minori, legiuitorul nu a prevăzut condiţii
speciale de loc şi de timp.
Elementul material al infracţiunii de trafic de minori are un conţinut alternativ,
putând fi realizat în una din următoarele modalităţi: recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor. Dacă infracţiunea este comisă prin
mai multe modalităţi, aceasta are un caracter unic şi nu se poate reţine un concurs de
infracţiuni (real sau ideal).
Pentru analiza termenilor de : recrutare, transportare, transferare, adăpostire,
primirea unui minor trimitem la analiza realizată la infracţiunea de trafic de persoane (art.
210 C. pen.).
Se remarcă faptul că varianta tip incriminează recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, dacă acestea se realizează prin alte
mijloace decât cele prevăzute la alin. (2).
Reprezintă variantă agravată a infracţiunii, dacă fapta a fost săvârşită:
Când nu au fost folosite astfel de mijloace, cum ar fi de ex., convingerea
minorului sau a reprezentantului său legal pentru ca minorul să fie traficat, fără a se
recurge la acte de mituire, fapta va fi încadrată la alin. (1).
Cu privire la modalităţile de realizare a elementului material facem trimitere la
analiza efectuată la infracţiunea de trafic de persoane.
Urmarea imediată constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale
referitoare la libertatea persoanei, la respectarea drepturilor şi libertăţilor, a demnităţii şi
integrităţii fizice şi psihice a acesteia.
Fiind o infracţiune de pericol, relaţia cauzală rezultă ex re, din simpla efectuare a
acţiunii ce constituie elementul material.
154
Infracţiunea de trafic de minori se comite cu intenţie directă calificată prin scopul
urmărit de făptuitor de a obţine avantaje materiale din exploatarea persoanelor traficate.
Deşi este greu de conceput din punct de vedere practic, în jurisprudenţă se consideră că
intenţia poate fi atât directă cât şi indirectă. Astfel, prin decizia din 17 martie 2004, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că expresia „în scopul exploatării ”
trebuie înţeleasă „în sensul executării unei munci în mod forţat, cu încălcarea normelor
legale vizând condiţiile de muncă, obligarea la practicarea prostituţiei sau la alte forme
de exploatare sexuală. Cât priveşte latura subiectivă, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă”1.
Şi în cazul acestei infracţiuni, ca şi în cazul celei analizate anterior,
consimţământul minorului, victimă a traficului, nu constituie cauză justificativă. Măsura
este logică, minorul, prin lipsa sa de experienţă de viaţă, nu poate aprecia exact urmările
pe care le produce consimţământul dat.
Pentru ca fapta să fie considerată infracţiune, norma de incriminare pretinde ca
activităţile de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primirea a unui minor să
se realizeze în scopul exploatării acesteia. Cu privire la noţiunea de exploatare a unei
persoane, a se vedea analiza infracţiunii de trafic de persoane.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea de trafic de minori este considerată consumată în momentul în care
se realizează oricare dintre următoarele activităţi: recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea ori primirea unei persoane prin mijloacele prevăzute. În situaţia în care
făptuitorul realizează două sau mai multe astfel de activităţi nu intervine concursul de
infracţiuni; se va reţine comiterea unei singure infracţiuni chiar dacă sunt comise una sau
mai multe dintre modalităţile alternative2. Pentru completarea explicaţiilor cu privire la
consumarea infracţiunii facem trimitere la infracţiunea analizată anterior. În actuala
reglementare, înfracţiunea este considerată continuată doar în cazul în care este săvârşită
împotriva aceluiaşi subiect pasiv3.
B. Modalităţi
1
2
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială…op. cit., p. 137
3
Referitor la situaţia pluralităţii de subiecţi pasivi, completul de 9 judecători de la Înalta Curte de Casaţi şi
Justiţie s-a pronunţat, prin Decizia 32/2005 asupra considerării unei singure infracţiuni şi nu asupra unui
număr de infracţiuni egal cu numărul de subiecţi pasivi. „Recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi
loc, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea lor în
străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o infracţiune de trafic de persoane şi
proxenetism, iar nu atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi au fost recrutaţi în acest scop”. –Î.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 32/2005 , www.scj.ro. Constatându-se o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, a
fost admis un recurs în interesul legii şi soluţionat prin Decizia 49/2007. Astfel, traficul de persoane
incriminat de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi
condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni
aflate în concurs- Î.C.C.J., Recurs în interesul legii Dec. nr. 49/2007. După adoptarea C. pen. în vigoare o
astfel de decizie nu îşi mai găseşte aplicabilitatea, aşa cum am arătat mai sus.
155
Infracţiunea de trafic de persoane este incriminată într-o variantă tip şi două
variante agravate.
fi: promisiuni făcute reprezentantului legal al minorului pentru un trai mai bun pentru
minor şi familia sa, acordarea unui loc de muncă bine remunerat pentru reprezentant,
răpirea minorului, mituirea reprezentantului legal, diferite acţiuni de constrângere
exercitate asupra minorului sau a reprezentanţilor legali ş.a.
C. Sancţiuni
Dispoziţiile sancţionatoare ale Codului penal aplicabile în cazul săvârşirii
infracţiunii de trafic de minori sunt:
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
fapta a fost sâvărşită în condiţiile alin. (1);
fapta a fost săvârşită în modalitatea agravantă prevăzută la alin. (2).
Vom reţine şi dispoziţiile alin. (3), conform cărora consimţământul persoanei
victimă a traficului nu constituie cauza justificativă.
Criminalitate Organizată şi Terorism. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Supunerea la muncă forţata sau obligatorie

(Art. 212 C. pen.)
1. Concept1
Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile
legale, la prestarea unei munci împotriva voinţei sale sau la o muncă obligatorie se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.
dezvoltă în legătură cu libertatea persoanei de a presta ori nu o muncă şi de a-şi alege
natura muncii pe care doreşte s-o efectueze.
Fapta a fost incriminată ca urmare a aderării României la Convenţia internaţională
de interzicere a muncii forţate sau obligatorii2.
1
Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie a fost preluată din Codul penal anterior, fostul
art. 191, cu aceeaşi denumire marginală şi conţinut identic, excepţie făcând minimul special al pedepsei,
mai mic în reglementarea anterioară.
2
Convenţia nr. 39 din 1930 privind munca forţată sau obligatorie; Principiul libertăţii muncii se regăseşte
şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, în art. 23 pct.1 „proclamă că orice persoană are
drept la muncă, la libera alegere a profesiei şi a felului muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de
156
Potrivit acestei convenţii, nu are caracter obligatoriu:
– munca sau serviciul militar realizate potrivit legii;
– orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile normale, potrivit legii;
– orice muncă sau serviciu prestate ca urmare a unei condamnări printr-o hotărâre
judecătorească, cu condiţia să nu fie pus la dispoziţia unor particulari sau societăţi
private;
– orice muncă sau serviciu pretins în caz de forţă majoră, război, catastrofă ori
alte împrejurări care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă a comunităţii
sau a unei părţi din aceasta;
– muncile mărunte exercitate în folosul colectivităţii, considerate ca obligaţii
civile normale ce revin membrilor comunităţii.
Prevederile acestei Convenţii au fost transpuse în legislaţia tării noastre. Astfel,
art. 41 din Constituţia României prevede că muncă forţată este interzisă (alin. 1)1. Potrivit
alin. (2) al aceluiaşi articol, nu constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate,
potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi
cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Principiul libertăţii muncii nu poate fi încălcat, nici măcar prin încheierea unei
convenţii între părţile contractante, o astfel de convenţie fiind lovită de nulitate absolută.
Infracţiunea este lipsită de obiect material. Dacă executarea muncii la care a fost
obligată duce la vătămarea corporală a victimei, obiectul material va fi reprezentat de
corpul persoanei.
a) subiectul activ
Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie poate fi săvârşită de
către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală,
inclusiv de către persoanele juridice.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică obligată să presteze o muncă
împotriva voinţei sale sau o muncă obligatorie.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii nu se
prestare a muncii”. Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

precizează, la art. 6 pct.1, că dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a-şi câştiga
existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Prevederi similare conţine şi Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, la art. 15.
1
Prevedere reluată şi de Codul muncii, la art. 4
157
Infracţiunea supunerea la muncă forţată sau obligatorie se săvârşeşte prin:
– acţiunea de a supune o persoană fizică la prestarea unei munci împotriva voinţei
sale, adică la o muncă pe care victima nu o doreşte (de ex., să cultive şi/sau să prelucreze
plante din care se extrag substanţe narcotice, să lucreze într-o anumită intreprindere în
care victima nu a solicitat sau nu doreşte să muncească);
- persoana este determinată, prin constrângere, să îndeplinească o muncă pe care
la care nu este obligată, ca şi când ar fi avut obligaţia de a o efectua; de ex., să desfăşoare
o activitate productivă în perioada în care este încarcerat, indiferent de natura muncii.
Urmarea infracţiunii o constituie prestarea unei munci, fără voia sau
consimţământul persoanei vătămate.
Între elementul material şi urmarea imediată este necesar să se stabilească
legătura de cauzalitate.
Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie se săvârşeşte numai cu
intenţie directă sau indirectă, făptuitorul având realizarea faptului că obligă persoana
vătămată să presteze o muncă împotriva voinţei sale sau o muncă obligatorie.
Pentru săvârşirea infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie, norma
de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau
mobil. De regulă, săvârşind o asemenea infracţiune, făptuitorul urmăreşte obţinerea unui
folos material ori de altă natură prin obligarea victimei să muncească în interesul său.
A. Forme
a) tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs supunerea
persoanei la o muncă forţată sau obligatorie. Fapta este susceptibilă de realizare în formă
continuată, supunerea persoanei la muncă forţată sau obligatorie prelungindu-se în timp.
Momentul epuizării este reprezentat de redobândirea libertăţii persoanei vătămate cu
privirea la prestarea muncii.
B. Modalităţi
Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie este prevăzută într-o
singură modalitate normativă.
Infracţiunea poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie se pedepseşte
cu închisoare de la unul la 3 ani.
158
Proxenetismul
(Art. 213 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se
(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării
prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
(4) Prin practicarea prostituţiei se inţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
Infracţiunea de proxenetism a fost preluată din Codul penal anterior, art. 3291.
Obiectul juridic special îl formează apărarea bunelor moravuri în relaţiile de
convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.
1
Comparând incriminarea veche şi cea din noul Cod penal se observă că:
- în noua reglementare, în alin. (1), se face referire la una sau mai multe persoane determinate sau cărora li
se înlesneşte practicarea prostituţiei, iar în reglementarea anterioară se face referire la o singură persoană;
- în reglementarea veche sunt incriminate şi faptele de rectutare şi de trafic în vederea prostituării;
- în reglementarea anterioară, modalitatea agravată se referă nu numai la minori, ci şi la fapte care prezintă
un alt caracter grav;
- în reglementarea anterioară legiuitorul instituia obligativitatea confiscării banilor, valorilor sau a oricăror
alte bunuri care au servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la comiterea infracţiunii sau
care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani;
- în vechea reglementare era incriminată şi tentativa pentru toate modalităţile în care poate fi săvârşită
infracţiunea, incriminare pe care nu a menţinut-o Noul Cod penal decât pentru modalitatea privind fapta
săvârşită faţă de un minor -alin. (3);
- în noua reglementare legiuitorul defineşte „practicarea prostituţiei”, prin care trebuie să înţelegem
întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau
pentru altul;
- în noua reglementare este folosită expresia: „obţinerea de foloase patrimoniale”, spre deosebire de
expresia: „tragerea de foloase” din vechea reglementare. Termenul de „folos” era mult mai cuprinzător
decât expresia „foloase materiale”.
159
În varianta agravată, infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei
constrânse să se prostitueze sau al minorului care se prostituează ori este constrâns să se
prostitueze.
a) subiectul activ
Infracţiunea de proxenetism poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală, dar şi de către persoane juridice,
dacă infracţiunea a fost săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori
în numele persoanei juridice (de exemplu, saloane de masaj, cluburi de noapte care au o
aparenţă legală dar desfăşoară activităţi de proxenetism).
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana determinată sau constrânsă să se
prostitueze. În varianta agravată prevăzută la alin. (3), subiectul pasiv este minorul.
Infracţiunea de proxenetism se săvârşeşte prin:
- determinarea la practicarea prostituţiei;
- înlesnirea practicării prostituţiei;
- obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei;
- constrângerea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei.
Determinarea la practicarea prostituţiei se poate realiza prin diverse modalităţi,
precum promisiunea de foloase materiale etc. Astfel, decizia privind practicarea
prostituţiei aparţine făptuitorului care va inocula această idee persoanei determinate la
practicarea acestei activităţi.
Înlesnirea practicării prostituţiei se realizează prin orice acţiune de natură a
simplifica practicarea acestei activităţi. Astfel, înlesnirea prostituţiei se poate realiza prin:
punerea la dispoziţie de spaţii în care se poate desfăşura această activitate, intermedierea
dintre persoana care se prostituează şi posibilii clienţi.
Obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei semnifică
obţinerea de venituri, profituri şi orice fel de avantaje materiale în urma practicării
acestei activităţi.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru libertatea
sexuală şi psihică persoanei determinate sau constrânse la practicarea prostituţiei.
Legătura cauzală dintre urmările menţionate mai sus şi acţiunile ce formează
elementul material rezultă din săvârşirea infracţiunii.
160
Infracţiunea de proxenetism se săvârşeşte numai cu intenţie care poate fi directă
sau indirectă (în ipoteza în care proxenetismul se comite prin obţinerea de foloase de pe
urma practicării prostituţiei; obţinerea acestora poate fi urmărită de făptuitor sau doar
acceptată).
Pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, norma de incriminare nu pretinde
ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil. De regulă, din
săvârşirea unei asemenea fapte proxenetul obţine sume importante de bani, mult mai mult
decât persoana care practică prostituţia, dar şi alte foloase materiale.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este pedepsită numai pentru modalitatea în care fapta penală este
săvârşită prin determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei prin
constrângere.
b) forma consumată
Infracţiunea se consumă prin oricare dintre variantele alternative prevăzute de
conţinutul legal. În practica judiciară1 s-a decis că fapta unei persoane de a îndemna o
femeie să practice prostituţia şi de a-i înlesni, în acelaşi scop, legături cu diferiţi bărbaţi,
constituie infracţiunea de proxenetism, săvârşită prin două modalităţi: îndemn şi
înlesnire.
– făptuitorul a determinat persoana la practicarea prostituţiei ;
– făptuitorul a obţinut foloase de pe urma practicării prostituţiei;
– făptuitorul a înlesnit practicarea prostituţiei;
–făptuitorul a determinat, prin constrângere, la începerea sau continuarea
practicării prostituţiei.
Infracţiunea de proxenetism este susceptibilă de desfăşurare în timp, astfel încât
se poate vorbi, cel mai frecvent, săvârşirea ei în formă continuată. Una dintre condiţiile
necesare pentru reţinerea acestei infracţiuni în forma continuată este aceea ca subiectul
pasiv să fie unic. Pluralitatea de subiecţi pasivi determină pluralitatea de infracţiuni
săvârşite, reţinute în concurs real. De asemenea, infracţiunea poate fi săvârşită în formă
continuă.
B. Modalităţi
Infracţiunea de proxenetism este prevăzută într-o variantă tip şi două variante
agravate.
modalităţi faptice. În cazul în care persoana recrutată a știut că scopul inculpaților este
acela ca ea să practice prostituția și să primească de la ea o parte din banii câștigați pe
această cale, fără a fi constrânsă ori a se folosi una din modalitățile prevăzute la
infracţiunea de trafic de persoane, fapta constituie infracțiunea de proxenetism, iar nu
trafic de persoane. Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpații au recrutat și
1
T.S. s. pen., dec. nr. 1077/1972, în C.D. pe anul 1972, p. 386 şi R.R.D. nr. 9/1972, p. 174
161
cazat patru tinere pe care intenționau să le transporte în străinătate, profitând de starea lor
materială precară, cu scopul de a trage foloase materiale în urma asigurării condițiilor de
practicare a prostituției de către acestea. Recrutarea tinerelor s-a făcut cu acordul
acestora, ele știind că vor lucra ca prostituate, iar o parte din banii câștigați urma să o dea
inculpaților.1
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de proxenetism se pedepseşte:
– cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (1);
– cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (2);
– cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (3).
Exploatarea cerşetoriei
(ART. 214 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi
fizice ori psihice sa apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor
material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Variante agravate:
(2) Dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoană care
cerşeşte;
b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Incriminarea nu era prevăzută în Codul penal anterior, fiind preluată din
prevederile art. 132 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului.
referitoare la moralitatea publică şi libertatea de voinţă, împotriva transformării
persoanelor vulnerabile (copii sau persoane cu dizabilităţi) în surse de exploatare.
În varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit. b), infracţiunea are ca obiect
material corpul persoanei (minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice) care
este obligată prin constrângere sa apeleze în mod repetat la mila publicului.
1
162
a) subiectul activ
Pentru varianta tip, prevăzută la alin. (1), şi varianta agravată prevăzută la alin.
(2) lit. b), subiect activ al infracţiunii de exploatarea cerşetoriei poate fi orice persoană
fizică cu responsabilitate penală. Pentru varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit. a),
subiect activ poate fi un părinte, tutorele, curatorul ori cel care are în îngrijire persoana
care practică cerşetoria. Înăsprirea pedepsei în cazul acestor persoane este justificată de
faptul că acestea au obligaţia de a oferi susţinerea şi îngrijirea persoanelor pe care le
exploatează.
Participaţia penală la infracţiunea de exploatarea cerşetoriei este posibilă sub
toate formele sale, coautorat, instigare şi complicitate. Dacă autorul are calitatea cerută
de alin. (2), acesta va răspunde pentru varianta agravată, însă caracterul agravat al faptei
nu se va reflecta şi asupra celorlalţi participanţi care vor răspunde pentru varianta tip a
infracţiunii.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de exploatarea cerşetoriei este un minor sau o
persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice, determinată ori constrânsă de către făptuitor să
apeleze în mod repetat la mila publicului.
Pentru existenţa infracţiunii de exploatarea cerşetoriei, legiuitorul nu a prevăzut
anumite condiţii speciale de loc şi de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în una din următoarele acţiuni:
- determinarea unui minor sau a unei persoane cu dizabilităţi fizice ori psihice să
apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material. Determinarea se
poate realiza în diverse moduri, ţinând cont de faptul că aceste persoane sunt destul de
vulnerabile şi uşor de manipulat. Pentru consumarea infracţiunii este esenţială
determinarea persoanei la practicarea acestei activităţi, iar nu executarea efectivă a
actelor de cerşetorie.
- beneficierea de foloase patrimoniale obţinute de către persoana determinată sau
constrânsă să cerşească. Pentru aceasta, se impune ca cel care beneficiază de foloasele
menţionate să fi cunoscut provenienţa lor. Pentru a beneficia de foloasele rezultate, este
necesar ca subiectul pasiv să fi trecut efectiv la executarea actelor de cerşetorie.
- constrângerea unui minor sau a unei persoane cu dizabilităţi fizice ori psihice să
apeleze în mod repetat la mila publicului. Constrângerea se realizează prin mijloace
diverse, precum violenţa sau ameninţarea; în acest caz, infracţiunea este săvârşită în
modalitatea agravată.
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea de exploatarea cerşetoriei se
referă la crearea unui pericol real pentru ordinea şi moralitatea publică, pentru educarea
minorului, pentru integritatea fizică şi psihică a persoanelor constrânse să cerşească.
Legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat.
163
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se impune ca organul judiciar să
facă dovada:
– că făptuitorul a determinat minorul sau persoana cu dizabilităţi să apeleze în
mod repetat la mila publicului pentru a obţine ajutor material (în condiţiile alin. (1);
- că făptuitorul este părinte, tutore, curator ori are în îngrijire persoană care
cerşeşte -în condiţiile alin. (2), lit. a);
- că făptuitorul beneficiază sau a beneficiat de foloasele patrimoniale obţinute în
urma activităţii de cerşetorie desfăşurată de către minor sau persoana cu dizabilităţi;
- că făptuitorul l-a constrâns pe minor sau persoana cu dizabilităţi să apeleze în
mod repetat la mila publicului pentru a obţine ajutor material -în condiţiile alin. (2), lit.
b). Concluzionând, legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
se realizează când se stabileşte că fapta minorului ori a persoanei cu dizabilităţi de a
apela la mila publicului pentru a obţine ajutoare materiale a fost determinată de făptuitor
ori reprezintă urmarea constângerii exercitată de acesta.
Infracţiunea de exploatarea cerşetoriei se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă, caz în care făptuitorul, deşi nu urmăreşte, acceptă faptul că foloasele de care
beneficiază provin din practicarea cerşetoriei sau că faptele sale l-au determinat pe
subiectul pasiv la practicarea cerşetoriei.
Scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Mobilul, ca element
care îl determină pe infractor să acţioneze, este reprezentat de dorinţa acestuia de a
beneficia de foloase patrimoniale obţinute ca urmare a activităţii de cerşetorie.
A. Forme
a) tentativa
exploatare a cerşetoriei.
Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei se consumă:
- în momentul în care făptuitorul a determinat un minor sau o persoană cu
dizabilităţi să apeleze la mila publicului pentru a cere ajutor material, fără ca acesta să
treacă efectiv la practicarea cerşetoriei;
- în momentul în care făptuitorul a constrâns un minor sau o persoană cu
dizabilităţi să apeleze la mila publicului pentru a cere ajutor material fără ca acesta să
treacă efectiv la practicarea cerşetoriei;
- în momentul în care făptuitorul a beneficiat, chiar şi o dată, de foloase
patrimoniale obţinute de pe urma cerşetoriei. În această variantă, infracţiunea se poate
săvârşi în formă continuată, momentul epuizării fiind acela în care făptuitorul beneficiază
pentru ultima dată de foloasele patrimoniale obţinute ca urmare a practicării, de către
subiectul pasiv, a cerşetoriei.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi două variante agravate.
164
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice, de ex.,
promisiunea obţinerii unor foloase făcute unui minor pentru a-l determina să practice
cerşetoria, transportarea persoanei cu dizabilităţi la uşa unei biserici sau pe un bulevard
important din localitate urmată de ameninţarea acesteia pentru a o constrânge să apeleze
la mila publicului.
C. Sancţiuni
săvârşirii infracţiunii de exploatare a cerşetoriei este:
- închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (alin. (1);
- închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul săvârşirii infracţiunii în condiţiile
prevăzute în alin. (2).
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie

(ART. 215 C. pen.)
1. Concept1
Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la
mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezenţa unui
minor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale ce se
formează în legătură cu protecţia drepturilor copilului, moralitatea publică, precum şi în
legătură cu protejarea minorilor împotriva expunerii acestora unui mediu nepotrivit cu o
dezvoltăre fizică şi morală normală.2
Această infracţiune este lipsită de obiect material. Banii şi celelalte foloase
materiale obţinute ca urmare a săvârşirii faptei reprezintă produsul infracţiunii, iar nu
obiectul material.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de folosire a unui minor în scop de cerşetorie poate fi
orice persoană fizică ajunsă la majorat, cu răspundere penală şi capacitate de a munci,
indiferent dacă este sau nu părintele, ruda, tutorele, curatorul minorului de care se
foloseşte pentru a cerşi.
1
Incriminarea nu era prevăzută în Codul penal anterior, fiind preluată într-o formă modificată din Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 133.
2
Conform art. 2, alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului
copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie”.
165
Participaţia penală la infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie
este posibilă sub toate formele sale, coautorat, instigare şi complicitate. Coautoratul
există atunci când două sau mai multe persoane (de ex., mama şi tatăl) se folosesc de un
minor pentru a apela la mila publicului.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este un minor, adică o persoană fizică ce nu a
împlinit vârsta de 18 ani, folosit în scopul practicării cerşetoriei. Cei care dau bani sau
alte foloase, respectiv persoanele care răspund la solicitarea cerşetorului, ajutorul acordat
fiind benevol, nu pot fi consideraţi subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii analizate1.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, legiuitorul nu a prevăzut condiţii speciale
de loc şi de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiunea făptuitorului,
persoană majoră cu capacitate de a munci, de a apela în mod repetat la mila publicului,
cerând ajutor material şi folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor. În cazul
acestei infracţiuni, nu se poate reţine şi circumstanţa agravantă generală prevăzută la art.
77, lit. d), săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor.
Pentru reţinerea acestei infracţiuni este necesar apelul la mila publicului să se facă
în mod repetat. De asemenea, este necesar ca persoanele la care se apelează să constituie
o masă nedeterminată de oameni, iar nu rude, cunoştinţe, prieteni ale subiectului activ
cărora acesta le solicită ajutorul material. Apelul la mila publicului se poate face în
modalităţi diferite: prin viu grai, în scris sau prin folosirea diverselor gesturi care să
sugereze cererea de ajutor material; apelul se poate face direct sau indirect, prin
intermediul mijloacelor de comunicare (de exemplu, mesagerie electronică, reţele
sociale).
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea de folosire a unui minor în scop
de cerşetorie se referă la crearea unui pericol real pentru ordinea şi moralitatea publică,
dar şi pentru libertatea psihică a minorului folosit pentru cerşetorie.
Legătura cauzală rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie se săvârşeşte numai cu
intenţie directă calificată prin scop, făptuitorul folosind minorul tocmai pentru a obţine
ajutor material, ştiind că, prin aceasta, cei cărora li se solicită acest ajutor vor fi
sensibilizaţi mai uşor. De aceea, pentru reţinerea acestei infracţiuni, este necesar ca
prezenţa minorului alături de majorul care cerşeşte să nu fie întâmplătoare, ci folosită în
vederea obţinerii ajutorului material.
1
166
Mobilul infracţiunii este reprezentat de elementul care îl determină pe infractor
să acţioneze, este dorinţa făptuitorului de a obţine ajutor material prin practicarea
cerşetoriei.
Scopul este determinant pentru existenţa infracţiunii: acela de a obţine foloase
materiale prin apelarea repetată la mila publicului folosind un minor.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa nu este pedepsită.
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie se consumă în
momentul în care făptuitorul, persoană majoră, cu capacitate de a munci, apelează la mila
publicului, cerând ajutor material, folosindu-se pentru activitatea de cerşetorie de
prezenţa unui minor. Pentru consumarea acestei infracţiuni este necesar ca apelul la mila
publicului să se facă în mod repetat, reflectând obişnuinţa în practicarea acestei activităţi.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură variantă normativă.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice, de ex.,
făptuitorul solicită frecvent trecătorilor să-i dea o sumă de bani pentru a cumpăra hrana
necesară minorului pe care îl are în braţe.
C. Sancţiuni
Pedeapsa prevăzută care poate fi aplicată făptuitorului în cazul săvârşirii
infracţiunii de folosire a unui minor în scop de cerşetorie, este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amenda.
Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

(ART. 216 C. pen.)
1. Concept1
1
Conform art. 6 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane:
„Pentru a descuraja cererea care favorizează toate formele de exploatare a persoanelor, în special a femeilor
şi copiilor, care conduc la trafic, fiecare parte va adopta sau întări măsuri legislative, administrative,
educative, sociale, culturale sau altele, inclusiv:
(a) cercetări privind cele mai bune practici, metode şi strategii;
(b) măsuri de sensibilizare a opiniei publice asupra răspunderii şi rolului important al mass-media şi al
societăţii civile pentru identificarea cererii drept una dintre cauzele de bază ale traficului de fiinţe umane;
(c) campanii de informare pentru grupuri ţintă, care să implice, în mod corespunzător, printre altele,
autorităţile publice şi factorii de decizie politici;
(d) măsuri preventive, incluzând programe educative destinate fetelor şi băieţilor pe perioada şcolarizării
167
Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre
care beneficiarul ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie
o infracţiune mai gravă.
Incriminarea acestei infracţiuni este nouă şi reprezintă o consecinţă a transpunerii
în legislaţia românească a prevederilor art. 19 din Convenţia Consiliului Europei privind
lupta împotriva traficului de fiinţe umane1.
Serviciile la care face trimitere textul de incriminare, potrivit art. 182 Cod penal,
constau în :
ori de aservire;
e) prelevarea de organe în mod ilegal.
privind regimul muncii, libertatea, onoarea şi demnitatea persoanelor, sănătatea şi
integritatea fizică şi psihică a persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanei exploatate,
victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de folosirea serviciilor unei persoane exploatate poate
fi orice persoană fizică cu răspundere penală care utilizează serviciile prevăzute în art.
182 Cod penal, prestate de o persoană despre care beneficiarul ştie că este victimă a
traficului de persoane ori a traficului de minori. Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ
al acestei infracţiuni persoana care săvârşeşte infracţiunea de trafic de persoane sau de
minori.
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice săvârşeşte fapta
penală analizată. Astfel, această infracţiune poate fi săvârşită de către o fabrică de
confecţii care foloseşte ca muncitori copii supuşi la muncă forţată, victime ale traficului
de minori. Răspunderea penală a persoanei juridice nu înlătură răspunderea persoanei
fizice.
acestora, care să sublinieze caracterul inacceptabil al discriminării bazate pe sex şi consecinţele ei negative,
importanţa egalităţii între femei şi bărbaţi, precum şi demnitatea şi integritatea fiecărei fiinţe umane”.
1
Potrivit acestei prevederi, fiecare parte va evalua posibilitatea adoptării unor măsuri legislative şi altor
măsuri necesare pentru a califica drept infracţiune, în conformitate cu dreptul intern, utilizarea serviciilor
care fac obiectul exploatării prevăzute la art. 4 par. a) al prezentei Convenţii, având cunoştinţă de faptul că
persoana în cauză este victimă a traficului de fiinţe umane.
168
Participaţia penală la infracţiunea de folosirea serviciilor unei persoane exploatate
este posibilă sub toate formele sale, coautorat, instigare şi complicitate.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de folosire a serviciilor unei persoane exploatate
este persoana victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, legiuitorul nu a prevăzut anumite condiţii
speciale de loc şi de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate constă din acţiunea de a utiliza unul
dintre următoarele servicii prestate de o persoană, despre care beneficiarul ştie că este
victima a traficului de persoane ori a traficului de minori:
ori de aservire;
e) prelevarea de organe în mod ilegal.
Făptuitorul este un beneficiar, o persoană care se foloseşte de serviciile oferite de
victimele infracţiunilor enumerate mai sus, cunoscând calitatea lor de victime. Dacă are
loc, de exemplu, transportarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării se va reţine infracţiunea prevăzută la art. 210 C. pen. (traficul de persoane),
iar nu infracţiunea analizată.
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea analizată constă în crearea unei
stări de pericol pentru libertatea persoanei, acceptarea de servicii de la persoanele
exploatate reprezentând o încurajare a acestui fenomen infracţional.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
săvârşirea faptei incriminate.
Infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate se săvârşeşte cu
intenţie directă (făptuitorul urmărind să beneficieze de serviciile enumerate ştiind că ele
sunt prestate de o persoană victimă a traficului de persoane) sau indirectă (făptuitorul
acceptând faptul că serviciile de care beneficiază ar putea fi prestate de o victimă a
traficului de persoană).
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei. De regulă, prin săvârşirea unei
asemenea fapte se urmăreşte obţinerea de foloase materiale (de exemplu, făptuitorul
beneficiază de forţă de muncă la un preţ mai mic prin folosirea unei persoane victimă a
traficului de persoane), dar pot fi obţinute şi alte foloase (de exemplu, servicii sexuale,
169
transplantarea unui organ aparţinând persoanei vătămate, victimă a traficului de
persoane).
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa nu este pedepsită prin norma de incriminare a faptei.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a apelat la serviciile unei
persoane cunoscând că aceasta este victimă a traficului de persoane sau de minori.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este prevăzută într-o singură variantă normativă.
fi: apelarea la serviciile sexuale ale unei persoane cunoscând că aceasta este victimă a
traficului de persoane; acceptarea transplantului unui organ cunoscând că acesta a fost
prelevat în mod ilegal etc.
C. Sancţiuni
săvârşirii infracţiunii de folosire a serviciilor unei persoane exploatate este închisoarea de
la 6 luni la 3 ani sau amenda, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (cum ar fi
infracţiunea de viol, sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie).
Criminalitate Organizată şi Terorism (fiind în legătură cu infracţiunea de trafic de
persoane). Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36
alin. 1 lit. c) C. pr. pen.].
170
Capitolul VIII. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Violul
(ART. 218 C. pen.)
1.Concept1
Varianta tip:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau
profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise în condiţiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Violul constituie o formă violentă de încălcare a libertăţii sexuale a unei persoane
(bărbat sau femeie), faptă care poate atrage după sine consecinţe de mare gravitate pentru
victimă (dereglări psihice, dezmembrarea familiei, sinuciderea ş.a.).
Obiectul juridic special este complex, în cazul infracţiunii pe care o analizăm:
1
Infracţiunea a fost preluată din Vechiul Cod penal, în care era prevăzută la art. 197, cu un conţinut diferit.
Codul penal prevede ca variantă agravată comiterea violului asupra unei victime care este rudă în linie
directă, frate sau soră cu făptuitorul. Au fost incluse în conţinutul infracţiunii şi actele de penetrare
vaginală sau anală realizate în alte modalităţi. În ţara noastră, violul a fost prevăzut ca infracţiune încă din
primele legiuiri şi sancţionat cu pedepse extrem de aspre. Delicte sexuale sunt menţionate şi în pravilele lui
Matei Basarab, Vasile Lupu, dar şi în codurile penale din Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina, în
Codul Penal din 1864, cât şi în cel din 1936.
171
– prin săvârşirea faptei sunt afectate relaţiile sociale referitoare la libertatea şi
inviolabilitatea sexuală a persoanei care presupune dreptul absolut al persoanei de a
întreţine raporturi sexuale după libera sa voinţă;
– onoarea şi demnitatea persoanei violate;
– în anumite împrejurări, fapta poate avea drept consecinţă şi încălcarea altor
valori ocrotite de lege cum sunt: integritatea corporală sau sănătatea victimei şi chiar
viaţa.
Îl constituie corpul persoanei (bărbat sau femeie) care a fost supusă raportului sau
actului sexual.
Victima trebuie să fie în viaţă, deoarece dacă actul sexual sau raportul sexual este
practicat asupra unui cadavru, fapta nu mai constituie infracţiune de viol, ci profanare de
cadavre - art. 383, alin. (1) C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă starea de sănătate a victimei,
naţionalitatea, religia, starea socială sau alte asemenea aspecte.
a) subiectul activ
Subiectul activ nu este circumstanţiat de lege, infracţiunea putând fi săvârşită de
orice persoană fizică cu răspundere penală, în condiţiile prevăzute în alin. (1) alin. (2) şi
alin. (3), literele c), d), e) şi f). Pentru ca infracţiunea să poată fi încadrată la formele
gravate prevăzute în alin. (3), literele a) şi b), fapta trebuie să fie săvârşită:
- de către o persoană care avea victima în îngrijire, ocrotire, educare, pază sau
tratament -alin. (3), lit. a);
- de către o persoană care este rudă în linie directă, frate sau soră cu victima -alin.
(3), lit. b).
Infracţiunea de viol poate fi săvârşită de orice persoană, indiferent de sex. Fapta
poate fi săvârşită şi de o persoană de sex feminin, deoarece infracţiunea nu mai constă
dintr-un raport sexual cu o persoană de sex feminin, aşa cum se prevedea în redactarea
anterioară, ci dintr-un raport sexual, act sexual oral sau anal, penetrare vaginală sau
anală1.
Este posibilă în toate formele sale. Pentru coautorat se impune ca toţi făptuitorii
să îndeplinească condiţiile cerute autorului, atunci când norma de incriminare pretinde o
anumită calitate pentru autor (de ex., victima se află în îngrijirea, paza, ocrotirea tuturor
făptuitorilor).
Potrivit noii incriminări nu se mai poate susţine că infracţiunea de viol este o
infracţiune cu autor unic. În situaţia în care participanţii au avut raporturi sexuale cu
victima şi, consecutiv, şi-au acordat sprijin reciproc la comiterea fiecărui act sexual,
infracţiunea săvârşită este unică – de viol – neputându-se antrena răspunderea lor şi
pentru complicitate la celelalte infracţiuni de viol comise în aceeaşi împrejurare2.
1
În reglementarea anterioară, în care violul se săvârşea numai printr-un raport sexual, dacă fapta era
săvârşită de către un bărbat, pentru existenţa infracţiunii se impunea ca bărbatul să fie apt pentru a întreţine
un raport sexual. Potrivit noii reglementări nu se mai cere o astfel de condiţie dacă fapta a fost săvârşită
altfel decât prin raport sexual.
2
172
Conform practicii judiciare, comiterea infracţiunii de viol în condiţiile art. 218
alin. (3) lit. f) C. pen. (fapta săvârşită de două sau mai multe persoane împreună),
presupune participarea concomitentă a mai multor persoane la realizarea laturii obiective,
chiar dacă nu toţi cei inculpaţi au avut raport sexual cu victima1, deoarece în felul acesta
se reduc posibilităţile de a se apăra ale victimei. În speţă, unul dintre inculpaţi, la semnul
celuilalt, a părăsit încăperea, încuind uşa, şi lăsând pe cel de-al doilea inculpat şi victima
împreună, însă raportul sexual nu a avut loc datorită ţipetelor şi opunerii victimei. Este
adevărat că primul inculpat l-a ajutat pe al doilea plecând de la locul unde urma să se
consume fapta şi încuind uşa pe dinafară, a înlăturat astfel posibilitatea pentru victimă de
a se salva, dar aceasta nu înseamnă că raportul sexual a fost săvârşit de două persoane.
Încadrarea juridică a faptelor celor doi inculpaţi este de tentativă la infracţiunea de viol
simplu prevăzută de art. 32 raportat la art. 218 alin. (3), lit. f) C. pen. şi respectiv
complicitate la această infracţiune prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 şi art. 218 alin.
(3) C. pen.2
c) subiectul pasiv
În condiţiile alin. (1) şi alin. (2), victimă a infracţiunii de viol poate fi o persoană
de sex masculin sau feminin, întrucât textul de incriminare nu se referă la sexul persoanei
vătămate. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă victima este căsătorită sau nu
este căsătorită, dacă este văduvă sau divorţată, nici dacă a mai avut sau nu raporturi
sexuale cu făptuitorul sau cu alte persoane. Nu are relevanţă nici dacă persoana vătămată
practică prostituţia sau a fost condamnată pentru vreo faptă penală.
Victima infracţiunii de viol, atât în cazul când are acelasi sex cu agresorul, cât şi
atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea
făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra
acestuia3.
Dacă infracţiunea este săvârşită în condiţiile alin. (3) lit. a), victima trebuie să se
afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, iar în condiţiile
aceluiaşi alineat, lit. b), victima trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră.
Legiuitorul nu limitează în grad rudenia în linie directă, prin urmare infracţiunea se va
reţine în această formă indiferent dacă legiuitorul îşi violează mama, bunica, fiica,
nepoata etc. În ceea ce priveşte rudenia colaterală, aceasta este limitată la frate şi la soră.
Prin urmare, nu se va reţine infracţiunea în varianta agravată, dacă făptuitorul violează
mătuşa, unchiul, nepoata de soră sau de frate etc. Considerăm aceasta un neajuns al noii
reglementări, întrucât şi între aceste categorii de rude ar trebui să existe încredere, sprijin
moral şi material şi nu teama că ruda ar prezenta un pericol de natura celui pe care îl
prezintă violatorii. Ar fi fost potrivit, credem, ca legiuitorul să prevadă reţinerea
agravantei şi în cazul rudelor în linie colaterală, cel puţin până la gradul al IV-lea. Cu
privire la persoanele care devin soră sau frate prin adopţie, în doctrină 4 a fost exprimată
1
În acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina, de ex. Teodor Manea, Infracţiunea de viol într-o nouă formulare,
în R.D.P. nr. 2/2012, pp. 78-79: „[...] nu sunt coautori doar persoanele care exercită concomitent sau chiar
succesiv acte materiale de întreţinere a unui raport sexual neconsimţit, sau act sexual anal sau oral cu altă
persoană, ci şi cele care exercită activităţi de constrângere a acesteia, pentru a facilita activitatea
principală”.
2
C.A. Constanţa, dec. nr. 114/1996, publicată în Dreptul nr. 4/1997, p. 136
3
Î.C.C.J., recurs în interesul legii, dec. nr. III din 23 mai 2005, în M. Of. nr. 867/2005
4
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Noul Cod penal…op.cit., p. 159
173
opinia că violul asupra acestor persoane (soră sau frate) realizează conţinutul variantei tip
a infracţiunii iar violul asupra rudelor în linie directă, fraţilor sau surorilor (rudenie de
sânge) realizează varianta agravată a infracţiunii. Nu putem fi de acord cu această opinie
şi considerăm că va fi realizat conţinutul variantei agravate de la alin. (3) şi în cazul
rudeniei ce rezultă din adopţie. Legea civilă nu face nicio distincţie între rudenia firească
şi în cea care rezultă din adopţie. Rudenia prin adopţie produce aceleaşi efecte juridice
între adoptat şi adoptator, dar şi rudele acestuia, ca şi în cazul rudeniei fireşti. Nu este
vorba de o rudenie de sânge, ci de o rudenie prin efectul legii, aşa-numita rudenie civilă.
Adoptatul şi descendenţii săi devin rude cu adoptatorul şi cu toate rudele acestuia. Între
adoptat şi adoptator rudenia este de gradul I, ca între copil şi părinte.
Totuşi, credem şi noi că este o gravă omisiune a legiuitorului de a nu sublinia cu
claritate că pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii, în varianta agravată prevăzută la alin. (3)
lit. b), şi persoanele devenite astfel de rude prin adopţie1. O problemă ce ar putea apărea
ar fi situaţia în care adopţia este declarată nulă, nulitate ce presupune desfiinţarea
legăturii de rudenie cu efect retroactiv. Prin urmare, dacă făptuitorul violează pe sora sa,
devenită astfel prin adopţie, iar ulterior adopţia este anulată, fapta nu mai poate fi
încadrată la varianta agravată de la alin. (3), ci la varianta tip sau la cea asimilată, după
caz.
Şi în condiţiile alin. (3) lit. c), pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare
pretinde ca victima să nu fi împlinit vârsta de 16 ani.
Infracţiunea analizată nu poate fi săvârşită în numele persoanei juridice.
Raportul sexual săvârşit prin constrângerea victimei care are calitatea de rudă în
linie directă, frate sau soră întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii de
viol, cu reţinerea variantei agravate prevăzute în art. 218 alin. (3) lit. b) referitoare la
ipoteza în care „victima este rudă în linie directă, frate sau soră”, iar nu elementele
constitutive ale infracţiunii de viol în concurs cu infracţiunea de incest, întrucât, în cazul
infracţiunii de incest prevăzută în art. 377, legiuitorul a prevăzut condiţia ca raportul
sexual să fie consimţit2.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu impune anumite condiţii de
loc sau de timp.
Elementul material constă în realizarea unui raport sexual, a unui act sexual oral
sau anal, de penetrare vaginală sau anală a unei persoane care are loc între persoane de
sex diferit sau de acelaşi sex, activităţi săvârşite prin constrângere, punere în
imposibilitate de a apărare ori de exprimare a voinţei sau profitând de această stare.
Constrângerea poate fi fizică sau morală, după cum făptuitorul urmăreşte să
înfrângă rezistenţa fizică sau morală a victimei.
În privinţa constrângerii exercitată prin violenţă şi ameninţare, aceasta trebuie să
fie efectivă şi suficientă ca intensitate pentru a înfrânge sau a paraliza opunerea sau
rezistenţa victimei.
1
Considerăm că o formulare mai corectă ar fi fost: victima este rudă în linie directă, frate sau soră sau
persoanele care devin prin adopţie astfel de rude, chiar dacă adopţia este anulată.
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1734 din 22 mai 2014, www.scj.ro
174
În ceea ce priveşte reţinerea infracţiunii de viol în concurs cu cea de lipsire de
libertate în mod ilegal, în practică1 s-a decis că, din moment ce lipsirea de libertate a
persoanei vătămate nu a durat mai mult decât timpul necesar inculpaţilor pentru a
realiza, prin constrângere, raporturile sexuale cu victima, în mod legal în sarcina acestora
nu a fost reţinută, pe lângă infracţiune de viol, şi infracţiunea de lipsire de libertate în
mod ilegal.
În ceea ce o priveşte pe victimă, aceasta trebuie să fi manifestat opoziţie sau
rezistenţă fermă, efectivă, categorică, în aşa fel încât pentru făptuitor să fi fost clar că nu
acceptă să întreţină cu el actul sexual. Ezitările, manifestările rezervate, temătoare faţă de
opinia părinţilor sau a altor persoane apropiate victimei nu pot fi considerate împotriviri
categorice.
În cazul constrângerii morale, voinţa victimei este înfrântă prin ameninţarea cu
producerea unui rău pentru aceasta sau pentru alte persoane, rău care nu poate fi evitat
decât prin acceptarea unui raport sau act sexual, de orice natură, cu făptuitorul.
Când fapta este săvârşită prin modalitatea referitoare la imposibilitatea victimei
de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă
dacă starea prevăzută în norma de incriminare a fost provocată de autor, de un complice
ori exista anterior.
Întrucât legiuitorul pretinde ca autorul să profite de starea în care se afla victima,
pentru existenţa infracţiunii se impune ca făptuitorul să cunoască faptul că victima se află
în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Conform Codului penal, elementul material al infracţiunii de viol este complex,
fapta fiind alcătuită din două acţiuni:
- folosirea de violenţe sau ameninţări pentru a pune victima în stare de a nu se
putea apăra sau de a-şi exprima voinţa;
- actul sexual sau raportul sexual ca atare sau orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise în condiţiile alin. (1), adică săvârşite prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de aceasta stare.
Dacă victima se afla în neputinţa de a se apăra, tentativa la infracţiune va exista
numai prin raportare la actul sexual.
Într-o speţă, s-a reţinut că inculpaţii B.I. şi P.C., lucrători în portul Constanţa, în
timp ce se aflau în vestiar, au fost rugaţi de o salariată să taie un geam. La un semn
discret al inculpatului B.I., inculpatul P.C. a ieşit din vestiar şi a încuiat uşa pe dinafară.
Rămânând singur cu victima, B.I. a încercat să întreţină prin violenţă raport sexual cu
victima, dar nu a reuşit întrucât victima s-a opus. După 40 de minute inculpatul P.C. a
revenit la vestiar şi a descuiat uşa, lăsând-o pe victimă să plece. Faptele celor doi
inculpaţi constituie:
- tentativă la infracţiunea de viol, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 32 raportat
la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., săvârşită de inculpatul B.I.;
- complicitate la tentativa infracţiunii de viol, faptă prevăzută de art. 48, raportat
la art. 32 şi art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.,2 pentru P. C.
Este important să reţinem că nu fac parte din elementul material al infracţiunii de
viol, actele care nu implică folosirea sexului pentru obţinerea satisfacţiei sexuale.
1
C.A. Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 306/A/1998 în R. D. P. nr. 3/2001, p. 147
2
T.S. Dec. nr. 5516/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 90
175
Fapta este mai gravă, conform alin. (3), dacă:
făptuitorului;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
În practica judiciară, s-a decis că va exista infracţiune de viol săvârşită de două
sau mai multe persoane împreună chiar dacă numai unul dintre violatori a avut contact
sexual cu victima, iar celălalt a participat în calitate de complice1. Va exista complicitate
dacă persoana a ajutat numai la săvârşirea unor acţiuni anterioare săvârşirii faptei de către
autor, ştiind că acele acte servesc făptuitorului la săvârşirea infracţiunii de viol.
S-a decis, de asemenea, în practica judiciară2 că fapta unei persoane de a aplica
multiple lovituri în cap unei femei în vârstă de 73 de ani şi suferindă, aducând-o în stare
de inconştienţă şi de a avea, apoi, cu ea raport sexual în timpul căruia victima a decedat,
constituie infracţiunea de omor prevăzut de art. 188 alin. (1), cu aplicarea art. 77 lit. e), în
concurs cu infracţiunea de viol prevăzută în art. 218 alin. (1), şi nu cu aceea de viol care a
avut ca urmare moartea victimei, prevăzută de art. 218, alin. (3) C. pen.
În ceea ce priveşte ipoteza descrisă la litera c), este necesar ca subiectul activ să
cunoască faptul că victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Fapta este şi mai gravă dacă a avut ca urmare moartea victimei.
Constă în atingerea adusă libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, a
onoarei şi demnităţii acesteia, dar şi a integrităţii fizice, psihice şi chiar vieţii, în formele
agravate ale infracţiunii.
Unele fapte incriminate ca infracţiuni distincte în Codul penal sunt absorbite în
infracţiunea de viol, prin voinţa legiuitorului. Asfel, dacă prin săvârşirea faptei au fost
produse loviri ori alte violenţe, dacă sunt indeplinite cerinţele infracţiunii de lipsirea de
libertate în mod ilegal a victimei pe perioada săvârşirii faptei în scopul săvârşirii violului,
fapta va fi încadrată în alin. (1) sau alin. (2) al infracţiunii de viol. Dacă însă, aşa cum am
mai arătat, lipsirea de libertate se prelungeşte în mod nefiresc dincolo de perioada de
timp necesară săvârşirii violului, se va reţine şi infracţiunea de lipsire de libertate. Dacă a
rezultat vătămarea corporală, în timpul raportului sau a actului sexual ori a penetrării
vaginale sau anale, toate acestea sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de viol, săvârşite
conform alin. (3) al art. 218 C. pen. Prin săvârşirea infracţiunii se pot produce şi alte
consecinţe cum ar fi moartea, situaţie în care fapta va fi încadrată în alin. (4) al art. 281
C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să existe legătură cauzală între elementul
material la care ne-am referit şi urmarea periculoasă. O astfel de legătură se va stabili în
fiecare caz în parte, rezultând însă din comiterea faptei, legea necondiţionând existenţa
1
T.S. Dec. nr. 5516/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 90
2
T.S. s. pen., dec. nr. 3059, în C.D. pe anul 1975, p. 33
176
infracţiunii de producerea unui anumit rezultat, decât în ceea ce priveşte variantele
agravate de la alin. (3) şi (4).
Infracţiunea de viol nu se poate săvârşi decât cu intenţie directă, întrucât
făptuitorul îşi dă seama că realizează actul sexual, raportul sexual, actele de penetrare
vaginală sau anală, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Norma de incriminare pretinde urmărirea unui scop numai în modalitatea
prevăzută în alin. (3), lit. d), în cazul în care fapta a fost comisă în scopul producerii de
materiale pornografice.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de viol este pedepsită.
Infracţiunea poate să rămână în această formă când făptuitorul a folosit violenţa
sau alt mod de constrângere împotriva victimei în vederea realizării raportului sexual,
actul sexual, penetrarea vaginală sau anală şi nu a relizat fapta.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se realizează întrepătrun-
derea organelor sexuale, în cazul violului săvârşit prin raport sexual ori întrepătrunderea
altor organe, când violul se realizează prin altfel de acte sexuale.
Repetarea actelor sexuale, de orice natură, conferă infracţiunii de viol forma
continuată.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante
agravate.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de viol este pedepsită:
-cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. (1)
şi alin. (2);
- cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. (3);
- cu închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. 4).
De reţinut că este pedepsită şi tentativa la această infracţiune.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, cu excepţia variantei tip şi a celei
asimilate, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu de către
judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Când infracţiunea a avut ca urmare
moartea unei persoane, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen., iar competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. b) C. pr. pen.].
177
Agresiunea sexuală
(ART. 219 C. pen.)
1.Concept
Varianta tip:
(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană,
săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
drepturi atunci când:
făptuitorului;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea
actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Incriminarea este nouă, fără corespondent în Codul penal anterior, inspirându-se
parţial din infracţiunea de perversiune sexuală (prevăzută de art. 201 Cod penal anterior).
dezvoltă în legătură cu libertatea vieţii sexuale a persoanelor, integritatea corporală,
libertatea de voinţă şi acţiune, viaţa persoanei.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei, indiferent de sex,
asupra căreia se exercită actele de agresiune sexuală.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de agresiune sexuală poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal. Pentru varianta agravată,
subiectul activ poate fi calificat (persoana în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau
tratament se află victima infracţiunii, ruda în linie directă, fratele sau sora persoanei
vătămate).
178
Persoana vătămată se poate afla în îngrijirea sau ocrotirea părinţilor, bunicilor,
fraţilor mai mari, toate aceste categorii de persoane putând reprezenta subiecţi activi ai
infracţiunii în varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit. a).
Persoana însărcinată cu educarea persoanei vătămate (profesor, educator,
maestru) poate, de asemenea, să fie subiect activ al variantei agravate prevăzute la alin.
(2) lit. a), ca şi persoana în paza căreia se află persoana vătămată. Medicul, asistenta
medicală, precum şi alte persoane sub tratamentul cărora se află persoana vătămată pot
constitui subiecţi activi ai variantei agravate prevăzute la alin. (2) lit. a).
Pentru a se reţine varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit.b), e necesar ca
subiectul activ să fie rudă în linie directă (fără limită în grad), frate sau soră cu persoana
vătămată.
Dacă fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, va fi reţinută
varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit. f).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana împotriva căreia s-a îndreptat
agresiunea sexuală. Pentru a se reţine varianta agravată prevăzută la alin. (2) lit. c), e
necesar ca persoana vătămată să fie un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Legea nu prevede condiţii speciale cu privire la locul sau timpul săvârşirii
infracţiunii.
Prin incrimininarea infracţiunii de viol, aşa cum am mai arătat, sfera de aplicare a
unei asemenea fapte a fost extinsă prin înlocuirea expresiei de raport sexual cu cea de act
sexual, raportul dintre acestea fiind de la gen la specie, în sensul că actul sexual cuprinde
atât raportul sexual firesc, cât şi actele sexuale nefireşti, limitând sensul de perversiune
sexuală la satisfacerea instinctului sexual prin procedee artificiale1.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în săvârşirea de acte de natură
sexuală, altele decât cele fac parte din elementul material al infracţiunii de viol.
Elementul material poate consta atât într-o acţiune firească (spre exemplu, acte de
masturbare), cât şi prin acţiuni nefireşti, prin căutarea plăcerii sexuale folosind obiecte
(fără a presupune însă penetrarea subiectului pasiv, caz în care se poate reţine
infracţiunea de viol), apelând la stimuli sexuali nefireşti. Fapta poate fi comisă prin
perversiuni sexuale (fetişism, sadism, masochism, asfixiofilie, vampirism, asfixie erotică,
menofilie, orice altă formă de parafilie, de comportament sexual deviant)2. Actele de
1
C.S.J., s. pen., dec. 2993 din 23 iunie 2003. În acelaşi sens şi Decizia aceleiaşi instanţe, nr. 2910 din 18
iunie 2003, Teodor Mrejeru, în Culegere…,op. cit., p. 368
2
Aşa cum a arătat instanţa supremă, între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit
anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în
provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală
este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitaţia
sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este
179
exhibiţionism neînsoţite de constrângerea victimei nu pot constitui element material al
infracţiunii analizate, ci pe cel al infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri.
Trei condiţii sunt esenţiale pentru reţinerea infracţiunii pe care o analizăm:
-să fie un act de natură sexuală cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere
în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare;
-să nu fie un act ce face parte din elementul material al infracţiunii de viol (să nu
presupună penetrarea sau actul sexual oral);
-actul să nu fie precedat sau urmat de săvârşirea actelor sexuale prevăzute la art.
218 (infracţiunea de viol), situaţie în care, potrivit alin. (4) al articolului pe care îl
analizăm, se va reţine infracţiunea de viol, iar nu infracţiunea de agresiune sexuală.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se încalcă libertatea sexuală a persoanelor, se
produce o vătămare corporală sau chiar moartea.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se stabilească legătura cauzală dintre
urmarea imediată şi elementul material.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Dacă infracţiunea se
săvârşeşte în scopul producerii de materiale pornografice, forma de vinovăţie este
intenţia directă calificată prin scop. În cazul în care fapta are ca urmare vătămarea
corporală a victimei sau moartea acesteia, forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Rezultatul mai grav se produce cu praeterintenţie.
Scopul prezintă importanţă numai în varianta prevăzută la alin. (2) lit. d), caz în
care fapta se săvârşeşte în scopul producerii de materiale pornografice.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte, conform
alin. (6).
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul săvârşeşte unul
dintre elementele materiale ale laturii obiective la care ne-am referit mai sus. Fapta este
susceptibilă de realizare în formă continuată, caz în care se va avea în vedere un moment
al epuizării (care coincide cu cel al săvârşirii ultimului act).
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi şapte variante agravate.
provocată de vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii. Asemenea
manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită –arată instanţa în continuare- nu numai alegerea celor mai
adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori, problema verificării responsabilităţii persoanelor
în cauză şi, evident, a stabilirii măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate. Î.C.C.J., recurs în interesul
legii, dec. nr. III din 23 mai 2005, în M. Of. nr. 867/2005
180
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (de ex.
făptuitorul imobilizează victima şi se masturbează, o atinge în locuri intime, o obligă pe
aceasta să îl atingă, atinge cu organul sexual corpul victimei etc.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte:
– cu închisoare de la unu la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi în
varianta tip;
- cu închisoare de la unu la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi în
varianta agravată de la alin. (2);
- cu închisoare de la unu la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi în
varianta agravată de la alin. (3).
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, cu excepţia variantei tip, pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Când infracţiunea a avut ca urmare moartea unei persoane,
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin.
(3) lit. c) C. pr. pen., iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului
[potrivit art. 36 alin. 1 lit. b) C. pr. pen.].
Actul sexual cu un minor

(ART. 220 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se
pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Variantă asimilată variantei agravate:
(3) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între
13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei, se
(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(3) se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
1
Infracţiunea a fost preluată din vechiul Cod penal, art. 198, cu un conţinut diferit. Astfel, în noua
reglementare a fost introdusă o variantă agravată atunci când minorul nu a împlinit vârsta de 13 ani şi a fost
prevăzută o cauză de nepedepsire, dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani.
181
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă diferenţa de
vârstă nu depăşeşte 3 ani.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind libertatea sexuală a
minorului, indiferent de sex.
Obiectul material îl constituie corpul minorului asupra căruia se exercită actul
sexual incriminat.
a) subiectul activ
Subiectul activ, în modalitatea simplă de la alin. (1), poate fi:
– orice persoană fizică, indiferent de sex, dar care îndeplineşte condiţiile generale
de răspundere penală şi care este mai în vârstă cu mai mult de 3 ani decât victima;
- în prima modalitate agravată - alin. (2), subiect activ al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică, indiferent de sex, care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală, fiind necesar ca între vârsta acestuia şi cea a victimei diferenţă de vârstă să fie de
peste 3 ani;
- în cea de-a doua modalitate agravată, cea prevăzută în alin.(3), subiect activ
poate fi un major care a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei;
- în cea de-a treia modalitate agravată, prevăzută în alin. (4), subiect activ poate fi
numai persoana care:
a. este rudă în linie directă, frate sau soră cu minorul;
b. exercită îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul minorului;
c. a săvârşit fapta în scopul producerii de materiale pornografice.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate), în condiţiile alin. (1) şi în condiţiile prevăzute în alin. (2), dar în ambele
situaţii coautorii trebuie să aibă vârsta mai mare cu cel puţin trei ani faţă de victima
minoră. Pentru situaţiile prevăzute în alin. (3), pentru participaţia în forma coautoratului,
toţi făptuitorii trebuie să fie majori şi să fi acţionat abuzând de autoritatea ori influenţa lor
asupra victimei. De asemenea, pentru ca infracţiunea de act sexual cu un minor să fie
încadrată în dospoziţiile alin. (4) se cere ca toţi făptuitorii să îndeplinească una dintre
condiţiile impuse de norma de incriminare.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv poate fi:
- minorul care a avut vârsta între 13-15 ani (alin. (1);
- minorul care nu a împlinit 13 ani (alin. (2);
- minorul cu vârsta vârsta între 13-18 ani (alin. (3), asupra căruia săvârşeşte fapta
un major care a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
182
Elementul material constă din acţiunea de a realiza un raport sexual, act sexual
oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise asupra
unui minor cu vârsta până la 15 ani, dacă acţionează fără vreo calitate anume [în
condiţiile alin. (1) şi alin. (2)] sau asupra unui minor cu vârsta între 13-18 ani, dacă
făptuitorul este major şi a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
Elementul material al laturii obiective se referă şi la acţiunea de a realiza un
raport sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise asupra un minor care nu a împlinit 18 ani şi acesta:
- este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul;
- se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
- când infracţiunea a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Spre deosebire de infracţiunea de viol, în cazul infracţiunii de act sexual cu un
minor, raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală se realizează cu acordul, cu acceptul1 minorului (în sensul că minorul
nu este constrâns la săvârşirea faptei).
Urmarea imediată constă într-o vătămare efectivă a relaţiilor sociale şi a valorilor
ocrotite de legea penală în ceea ce priveşte protecţia minorilor, întrucât participarea la
raporturi sexuale, acte sexuale orale sau anale, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală reprezintă, pe lângă un act ce încalcă libertatea sexuală, şi o evidentă
afectare a dezvoltării fizice şi psihice a minorului.
În cazul minorului cu vârsta de până la 13 ani, pericolul social al faptei este
determinat de faptul că autorul infracţiunii a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra
victimei pentru a-l determina pe minor să participe la actele sexuale incriminate,
încălcând obligaţiile sale legale, profesionale şi morale faţă de acesta2.
Este necesar să existe o legătură cauzală între acţiunea de a realiza un raport
sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală
comise cu un minor şi vătămarea relaţiilor sociale ce au în vedere integritatea fizică şi
psihică a minorului care pot fi vătămate prin practicarea unor asemenea relaţii la o vârstă
fragedă.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă. Se cere însă, indiferent de
modalitatea în care se săvârşeşte infracţiunea, ca făptuitorul să cunoască faptul că victimă
a infracţiunii este un minor, rudă în linie directă, frate sau soră. În situaţia în care
făptuitorul nu a cunoscut vârsta reală a victimei sau a fost indus în eroare chiar de către
aceasta, iar dezvoltarea fizică a victimei nu i-a permis să aprecieze că este minor ori nu a
1
Nu folosim aici termenii de „acord” sau „accept” în sensul de consimţământ, întrucât minorul nu îşi poate
exprima consimţământul cu privire la astfel de acte.
2
Spre deosebire de reglementarea din Codul penal anterior, în care urmările periculoase pe care le
produceau faptele infracţionale, în condiţiile modalităţilor agravate care se refereau şi la vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi chiar la moartea sau sinuciderea victimei, noua reglementare nu mai
prevede asemenea urmări, caz în care vor fi aplicate regulile concursului de infracţiuni.
183
cunoscut celelalte împrejurări la care ne-am referit, nu se va putea reţine infracţiunea
analizată.
Pentru existenţa infracţiunii în modalitatea prevăzută în alin. (4), lit. c), se impune
ca organul judiciar să dovedească faptul că autorul a urmărit producerea de materiale
pornografice (intenţia directă calificată prin scop).
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de acte sexuale cu un minor, deşi este posibilă, nu se
pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce raportul sexual, actul
sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu
un minor.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată dacă făptuitorul repetă
actele respective la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale; infracţiunea se epuizează în momentul în care se sfârşeşte ultimul act.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi trei variante agravate.
C. Sancţiuni
Infracţiunea privind actul sexual cu un minor se pedepseşte:
- cu închisoarea de la unu la 5 ani, dacă infracţiunea este săvârşită în condiţiile
prevăzute în alin. (1);
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, pentru
fapta săvârşită în condiţiile alin. (2);
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, când fapta
este săvârşită în condiţiile alin. (3);
fapta este săvârşită în condiţiile alin. (4).
Dispoziţiile alin. (5) prevăd că faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se
sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani.
Coruperea sexuală a minorilor

(ART. 221 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220,
împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea
184
minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care
nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau
reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea
la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu
depăşeşte 3 ani.
dezvoltă în legătură cu libertatea sexuală şi protecţia minorilor.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei, indiferent de sex,
asupra căreia se exercită actele de natură sexuală, altele decât cele prevăzute în art. 220.
a) subiectul activ
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale pentru a răspunde penal. Pentru variantele agravate prevăzute la alin.
(2) lit. a) şi b), e necesar ca subiectul activ să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie rudă în linie directă, frate sau soră cu persoana vătămată;
- este persoana în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se află
persoana vătămată.
Participaţia penală în formele instigării sau a complicităţii este posibilă în toate
modalităţile normative. În modalitatea prevăzută în alin. (2), pentru existenţa
coautoratului se impune ca toţi participanţii să fie rudă în linie directă, frate sau soră cu
făptuitorul ori să-l aibă în grijă, ocrotire, educare, pază sau tratament pe minor.
c) subiectul pasiv
185
Subiect pasiv al infracţiunii este minorul împotriva căruia se îndreaptă actul de
corupere sexuală. Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii analizate este necesar ca
vârsta persoanei vătămate să fie sub 13 ani.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii nu sunt
necesare condiţii speciale de loc şi de timp.
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor se săvârşeşte prin:
- comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 C. pen.
(actul sexual cu un minor), împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani -alin.
(1), prima teză;
- determinarea minorului să suporte ori să efectueze un act de natură sexuală, altul
decât cel prevăzut la art. 220 C. pen. -alin. (1), teza a doua;
- comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220
împotriva:
a. unui minor care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul;
b. unui minor care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c. în scopul producerii de materiale pornografice -alin. (2);
- săvârşirea unui act sexual de orice natură de către un major în prezenţa unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani -alin. (3);
- determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani
să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii
în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură -alin. (4), teza întâi;
- acţiunea de punere la dispoziţia unui minor, care nu a împlinit vârsta de 13 ani,
de materiale cu caracter pornografic -alin. (4), teza a doua.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru moralitatea
publică şi pentru valorile care protejează persoanele vulnerabile precum minorii.
infracţiunii.
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor se săvârşeşte numai cu intenţie
directă sau indirectă, fapta fiind incriminată şi în cazul în care făptuitorul prevede şi
acceptă posibilitatea ca un minor să asiste la desfăşurarea unui act sexual [în varianta
prevăzută la alin. (3)].
Norma de incriminare nu prevede ca fapta să fie săvârşită dintr-un anumit mobil
sau cu un anumit scop. Cu toate acestea, în modalitatea prevăzută în alin. (2) lit.c), fapta
constituie infracţiune dacă a fost săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice.
A. Forme
a) tentativa
186
Deşi posibilă, tentativa la infracţiunea privind coruperea sexuală a minorilor nu se
pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul săvârşeşte unul
dintre elementele materiale ale laturii obiective la care ne-am referit mai sus. Infracţiunea
se poate săvârşi în formă continuată, caz în care vom avea şi un moment al epuizării.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip, o variantă agravată şi două variante
atenuate.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice, cum ar
fi: săvârşirea de acte sau raporturi sexuale în prezenţa unui minor ori punerea la
dispoziţia minorului de materiale cu caracter pornografic etc.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de corupere sexuală a minorilor se pedepseşte:
-cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru varianta tip;
- cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, pentru
varianta agravată prevăzută la alin. (2);
- cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, pentru varianta atenuată
prevăzută la alin. (3);
- cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, pentru varianta atenuată
prevăzută la alin. (4).
Alin. (5) prevede o cauză specială de nepedepsire, astfel încât varianta tip nu se
sancţionează dacă diferenţa de vârstă dintre făptuitor şi persoana vătămată nu depăşeşte
trei ani.
Racolarea minorilor în scopuri sexuale

(ART. 222 C. pen.)
1. Concept
Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau
art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la
distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Infarcţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară.
187
privind protecţia minorilor împotriva expunerii la aspecte ale vieţii sexuale la o vârstă
prea fragedă. Prin incriminare se doreşte, în primul rând, protecţia minorilor în spaţii
virtuale (de ex. internet).
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de racolarea minorilor în scopuri sexuale poate fi
orice persoana fizică majoră (bărbat sau femeie), cu răspundere penală.
Participaţia penală la infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale este
posibilă sub formele instigării şi complicităţii, dar şi sub forma coautoratului.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de racolare a minorilor în scopuri sexuale este un
minor (de sex masculin sau feminin) care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Legiuitorul nu a prevăzut anumite condiţii speciale de loc şi de timp pentru
existenţa infracţiunii analizate.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiunea făptuitorului de a
face propuneri unui minor, care nu a împlinit vârsta de 13 ani, să se întâlnească în scopul
comiterii unui raport sexual, act sexual oral sau anal sau al oricăror alte acte de penetrare
vaginală. Considerăm că, în cazul în care s-au şi realizat asemenea acte, va exista un
concurs de infracţiuni între infracţiunea pe care o analizăm (racolarea minorilor în
scopuri sexuale) şi infracţiunile de corupere sexuală a minorilor sau actul sexual cu un
minor, în funcţie de împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală. Nu prezintă
importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă propunerea a fost făcută în mod direct sau
prin mijloace de comunicare la distanţă (scrisori, telefon, internet etc.).
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea de racolare a minorilor în
scopuri sexuale se referă la recepţionarea unui mesaj de către un minor care nu a împlinit
13 ani, prin care i se propune o întâlnire în scopul comiterii unui act dintre cel prevăzute
în art. 220 sau art. 221. Considerăm că între denumirea infracţiunii şi elementul material
al laturii obiective precizat în norma de incriminare (acţiunea „de a propune”) nu există
similitudine. A racola înseamnă „a recruta pe cineva” pentru o anumită activitate or,
fapta de a „recruta” pe cineva înseamnă mult mai mult decât fapta de a face o
“propunere”. A recruta pe cineva înseamnă „a angaja”, „a primi pe cineva pe baza unei
alegeri”, „a câștiga pe cineva pentru o anumită activitate”. Considerăm că o denumire
marginală mult mai potrivită ar fi fost „propunerea făcută minorilor în scopuri sexuale”.
De asemenea, „racolarea” ar presupune acceptul minorului, însă conform conţinutului
legal al infracţiunii analizate, un astfel de accept nu este necesar pentru întrunirea
conţinutului constitutiv al infracţiunii. Infracţiunea subzistă şi în situaţia în care minorul
refuză propunerea făptuitorului.
188
Legătura cauzală dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
săvârşirea faptei.
Infracţiunea de racolarea minorilor în scopuri sexuale se săvârşeşte numai cu
intenţie directă, făptuitorul având reprezentarea că astfel de propuneri nu sunt legale.
Mobilul infracţiunii nu este precizat de norma de incriminare; în schimb, în
privinţa scopului, norma penală pretinde ca propunerea unui major către un minor care
nu a împlinit 13 ani trebuie să se facă în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în
art. 220 sau art. 221. Propunerea trebuie să fie explicită, clară, directă, astfel încât să fie
foarte clar care a fost intenţia făptuitorului.
A. Forme
a) tentativa
racolarea minorilor în scopuri sexuale.
Infracţiunea de racolarea minorilor în scopuri sexuale se consumă în momentul în
care persoana vătămată (un minor cu vârsta de până la 13 ani) a recepţionat propunerea
făptuitorului major făcută în scopurile menţionate mai sus. În cazul trimiterii unui mesaj
offline, de exemplu, momentul consumării infracţiunii va fi acela la care minorul
accesează mesajul; dacă este trimisă o scrisoare, momentul consumării va fi acela în care
minorul are acces la textul scrisorii; în cazul unei comunicări în timp real, în mod direct
sau prin mijloace de comunicare la distanţă, infracţiunea are o consumare instantanee etc.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură variantă normativă.
fi invitarea unui minor care nu a împlinit 13 ani la hotel cu propunerea de a întreţine cu el
raporturi sexuale.
C. Sancţiuni
Pedeapsa prevăzută Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de racolare a
minorilor în scopuri sexuale este închisoarea de la o lună la un an sau amendă.
189
Hărţuirea sexuală
(ART. 223 C. pen.)
1. Concept1
(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei
relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată
sau pusă într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
vătămate.
Conform Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi2 prin
hărţuire sexuală se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu
conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect
lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil,
degradant, umilitor sau jignitor;
Obiectul juridic special îl constituie:
– relaţiile sociale care se referă la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei,
dar şi cu privire la confortul psihic şi demnitatea acesteia;
– relaţiile sociale a căror desfăşurare normală asigură un climat corespunzător în
relaţiile de muncă sau în cele similare cu acestea.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi o persoană care, aflându-se în relaţii de muncă sau similare
cu persoana vătămată, pretinde acesteia în mod repetat, favoruri de natură sexuală.
Noua reglementare a înlăturat şi neajunsul creat de vechea reglementare care
prevedea că subiect activ al infracţiunii de hărţuire sexuală putea să fie o persoană care
îndeplinea la locul de muncă o funcţie care să-i confere o anumită autoritate sau influenţă
asupra victimei. Nu este, aşadar, necesar ca făptuitorul să fie un superior ierarhic al
persoanei hărţuite.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat 3, instigare,
complicitate.
c) subiectul pasiv
1
Infracţiunea a fost preluată din Codul penal anterior, art. 203 1, cu un conţinut diferit. Astfel, în noua
reglementare se pretinde ca fapta să fie săvârşită în mod repetat. Legiuitorul a prevăzut şi săvârşirea faptei
în cadrul unei relaţii similare cu relaţia de muncă şi cerinţa ca victima să fie intimidată sau umilită.
Cea mai importantă modificare, pozitivă în concepţia noastră, este aceea că în vechea reglementare se
prevedea ca pentru existenţa infracţiunii, fapta trebuia să se săvârşescă prin ameninţare sau constrângere,
ceea ce nu mai este prevăzut în noua reglementare.
2
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 326 din 5 iunie 2013, art. 4, lit. d)
3
În doctrină (Gheorghe Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 224) s-a
exprimat şi opinia că infracţiunea se comite in persona propria, deci coautoratul nu ar fi posibil.
190
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate poate fi numai o persoană care se află într-
o relaţie de muncă sau similară cu făptuitorul.
Pentru existenţa infracţiunii se impune ca actele de pretindere de favoruri de
natură sexuală să fie săvârşite în mod repetat (adică au fost săvârşite de mai mult de două
ori). Textul incriminator nu prevede nicio condiţie specială de loc, întrucât se referă la
relaţii de muncă sau la relaţii similare acestora, iar nu la comiterea faptei la locul de
muncă. Prin urmare, fapta poate fi săvârşită oriunde (de ex. într-un restaurant unde iau
masa mai mulţi colegi de muncă, pe stradă) şi chiar dacă sunt prezenţi doar făptuitorul şi
victima (dacă prin aceasta victima a fost intimidată).
Elementul material se realizează prin acţiunea repetată de a pretinde favoruri de
natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare.
Considerăm, aşa cum am mai arătat, că nu se impune, pentru existenţa
infracţiunii, ca autorul să fie superior ierarhic, să abuzeze de funcţia sa. Considerăm că
infracţiunea va subzista (chiar dacă va fi întâlnită mai rar în practică într-o asemenea
modalitate) şi dacă este comisă de o persoană ce ocupă o funcţie inferioară ierarhic,
textul incriminator nefăcând nicio referire la ierarhia funcţiei subiectului pasiv şi a celui
activ.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar că hărţuirea să aibă loc în cadrul unei
relaţii de muncă sau al unei relaţii similare. Nu este, aşadar, necesar să existe neapărat un
contract individual de muncă. Poate să fie vorba despre orice fel de relaţii similare celor
de muncă (spre exemplu, fapta poate fi îndreptată împotriva unei bone, unui liber
profesionist etc.).
O problemă ce poate apărea, din interpretarea conţinutului legal al infracţiunii
analizate, este aceea dacă infracţiunea subzistă şi în cazul comiterii faptei în cadrul unor
relaţii de tipul voluntariatului. Voluntariatul reprezintă participarea voluntarului persoană
fizică la activităţi de interes public desfăşurate în folosul altor persoane sau al societăţii,
organizate de către persoane juridice de drept public sau de drept privat, fără remuneraţie,
individual sau în grup1. Considerăm că infracţiunea subzistă şi într-o astfel de situaţie,
întrucât prin „relaţii similare” celor de muncă legiuitorul nu a avut în vedere neapărat
obţinerea unei remuneraţii, ci crearea unui mediu de lucru adecvat, limitând un
comporament nepotrivit, discriminator. Menţionăm de asemenea, că potrivit legii
speciale, voluntar poate fi doar persoana care a „dobândit capacitate de muncă potrivit
legislaţiei în domeniul muncii”2. Neacceptarea calităţii de subiect pasiv a voluntarului ar
echivala cu o discriminare, cu punerea acestuia într-o situaţie de inferioritate3. Mai mult
1
Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România, art. 3, lit. a)
2
Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România, art. 3, lit. e)
3
Art. 4 lit. e) din aceeaşi Lege prevede: „participarea persoanelor la activităţile de voluntariat, pe baza
egalităţii de şanse şi de tratament, fără discriminări” şi la lit. f) „caracterul de interes public al activităţii de
voluntariat, ca principii” ca principii pe care se fundamentează Legea nr. 78/2014. Art. 11, pct. 9 din Lege
prevede că: „Fişa de protecţie a voluntarului conţine instrucţiuni cu privire la desfăşurarea activităţii
acestuia cu respectarea prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru activităţi ce
ies din domeniul de acoperire al fişei de protecţie a voluntarului, organizatorii activităţii vor apela la
inspectoratele teritoriale de muncă ce vor pune la dispoziţia acestora instrucţiuni de securitate a muncii
191
chiar, considerăm că în astfel de situaţii voluntarul ar putea avea şi calitatea de subiect
activ al infracţiunii.
Pretinderea de favoruri sexuale se poate face explicit sau implicit. Infracţiunea se
poate comite şi prin aluzii, prin diferite propuneri, prin gesturi sau printr-un limbaj
necorespunzător. Pentru toate aceste acţiuni se cere însă îndeplinirea anumitor condiţii
(cumulativ):
- să fie îndreptate direct spre o anumită persoană (cu care aşa cum am arătat,
făptuitorul se află în relaţii de muncă sau în relaţii similare), să nu fie foarte generale,
interpretabile;
- victima să fie intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare;
- acţiunile să aibă un caracter repetat. Nu prezintă importanţă intervalul dintre
repetarea acţiunilor (infracţiunea va subzista şi dacă acţiunile se repetă, de exemplu, în
cursul aceleiaşi zile).
În cazul în care s-au produs şi alte urmări prin fapta infracţională, se va putea
reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea de hărţuire sexuală şi infracţiunea
corespunzătoare urmărilor produse (de ex., loviri sau alte violenţe, vătămarea corporală,
ameninţare ş.a.).
În situaţia în care cel care pretinde favoruri de natură sexuală are calitatea de
funcţionar public şi se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate sau superioritate
asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se va reţine infracţiunea de folosire
abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută la art. 299 C. pen., iar nu infracţiunea de
hărţuire sexuală.
Prin săvârşirea infracţiunii de hărţuire sexuală este afectată libertatea şi inviolabi-
litatea sexuală a persoanei, dar şi relaţiile normale de serviciu. Pentru existenţa
infracţiunii se cere producerea unui rezultat: intimidarea victimei sau punerea sa într-o
situaţie umilitoare.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie
să fie dovedită.
Infracţiunea de hărţuire sexuală se săvârşeşte cu intenţie directă, întrucât autorul
cu bună ştiinţă exercită presiuni de natură sexuală asupra victimei.
Este evident că prin săvârşirea infracţiunii analizate în mod repetat se urmăreşte
obţinerea de satisfacţii sexuale. Noua reglementare penală nu mai face referire expresă la
scopul săvârşirii infracţiunii, aşa cum era prevăzut în reglementarea din vechiul Cod
penal.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme
a) tentativa
Pentru această infracţiune, tentativa este posibilă.
specifice activităţii respective”.
192
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a repetat
pretinderea favorurilor de natură sexuală, iar prin aceasta victima a fost intimidată sau
pusă într-o situaţie umilitoare. Dacă făptuitorul săvârşeşte în aceeaşi împrejurare mai
multe acte de hărţuire asupra unei persoane, fapta nu îşi pierde caracterul de infracţiune
unică. Infracţiunea analizată se săvârşeşte în formă continuată, dacă făptuitorul
săvârşeşte, în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, în mod repetat, acte de pretindere
de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare.
Dacă fapta este însă îndreptată împotriva mai multor subiecţi pasivi, se vor reţine atâtea
infracţiuni câţi subiecţi sunt.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură variantă tip.
Actele de hărţuire pot îmbrăca numeroase forme, de la unele evidente, chiar
grosolane, până la acte subtile: gesturi, aluzii, glume cu tentă sexuală, dacă prin toate
acestea victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii analizate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
193
Capitolul IX. Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private
Violarea de domiciliu
(ART. 224 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte,
ori refuzul de a le parasi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii
ori prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă.
vătămate.
Infracţiunea este preluata din Codul penal anterior, în care era prevăzută la art.
192.
Libertatea persoanei reprezintă un atribut important al acesteia şi este garantată şi
prin Constituţie în care, la art. 27, se precizează că domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile, nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia.
De la aceste dispoziţii se poate deroga prin lege, numai în următoarele situaţii:
– executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
– înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
– apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
– prevenirea răspândirii unei epidemii.
În acelaşi text de lege se mai face precizarea că percheziţiile pot fi ordonate
exclusiv de magistrat (judecător) şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară cazului infracţiunilor flagrante.
În noul Cod penal, pe lângă domiciliu şi reşedinţă sunt incriminate şi faptele care
produc o violare a sediului profesional (art. 225), dar şi violarea vieţii private (art. 226).
Îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere apărarea libertăţii persoanei sub
aspectul libertăţii vieţii domestice, a dreptului la inviolabilitatea domiciliului şi a
reşedinţei.
Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi fără
teama unor imixtiuni din partea altora. Fără protecţia acordată domiciliului persoanei este
cu neputinţă desfăşurarea normală a vieţii persoanale.
Infracţiunea nu are un obiect material întrucât fapta încriminată vizează viaţa
intimă a persoanei.
194
Dacă prin fapta săvârşită au fost aduse atingeri integrităţii corporale ori sănătăţii
victimei sau au fost distruse sau degradate bunuri (ca de ex., uşa de acces în locuinţă),
vom reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea pe care o analizăm şi infracţiunile
corespunzătoare urmărilor produse, cum ar fi vătămări corporale, distrugeri ş.a. Într-o
astfel de situaţie obiect material îl constituie bunurile distruse, corpul victimei, dar nu
pentru infracţiunea de violare de domiciliu ci pentru infracţiunile concurente.
a) subiectul activ
Nu este circumstanţiat de lege, putând fi orice persoană fizică cu responsabilitate
penală.
Infracţiunea nu poate fi săvârşită de persoane juridice.
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau
complicitate.
c) subiectul pasiv
Este persoana îndreptăţită să folosească domiciliul violat, aceasta având dreptul să
permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei alte persoane.
În conţinutul legal se face referire la persoana care „foloseşte” locuinţa, aceasta
putând fi atât proprietarul cât şi alte persoane, deţinătoare de fapt ale locuinţei şi care o
folosesc în mod efectiv. În afară de locuinţă sunt protejate şi dependinţele sau locul
împrejmuit ţinând de acestea. Chiar dacă denumirea marginală a infracţiunii este
„violarea de domiciliu”, infracţiunea subzistă şi dacă fapta este comisă prin violarea
reşedinţei sau a unei locuinţe, a unui spaţiu pe care subiectul pasiv îl foloseşte.
Infracţiunea de violare de domiciliu poate fi săvârşită printr-o acţiune sau
inacţiune, acestea fiind:
a. acţiunea făptuitorului de a pătrunde fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei
care le foloseşte.
Prin „domiciliu”, în sensul dispoziţiilor art. 224 din Codul penal, vom înţelege
locul în care o persoană îşi petrece viaţa sa intimă, personală. Prin „locuinţă” vom
înţelege nu numai locuinţa propriu-zisă, ci şi orice încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea. Dependinţele sunt acele locuri care constituie o prelungire,
un accesoriu al locuinţei. Nu interesează dacă dependinţele fac corp comun cu locuinţa
sau sunt separate, dar acestea trebuie să se afle în acelaşi loc împrejmuit în care se află şi
locuinţa. „Încăperea” reprezintă o parte din construcţie destinată să servească drept
locuinţă şi care este folosită ca atare în mod efectiv. Prin „loc împrejmuit” vom înţelege o
suprafaţă de teren pe care se află locuinţa, cu sau fără dependinţe, teren ce este separat de
alte terenuri printr-o îngrăditură de locurile învecinate. Nu are relevanţă din ce material
este confecţionată îngrăditura (scânduri, sârmă, cârâmidă, gard viu, plăci de beton ş.a.),
rezistenţa împrejmuirii sau înălţimea acesteia.
195
În practica judiciară1 s-a decis că fapta proprietarului care, pătrunzând fără drept
şi fără consimţământul chiriaşului său într-o magazie deţinută legal de acesta ca
dependinţă a locuinţei sale, îi scoate afară lucrurile şi demolează magazia, constituie
infracţiunea de violare de domiciliu şi nu infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei.
Conform jurisprudenţei2, constituie locuinţă şi camera de internat.
Pentru existenţa infracţiunii, nu este relevant dacă locuinţa este permanentă sau
temporară, fiind considerate ca locuinţă camera ocupată într-un hotel, motel, han,
sanatoriu, cabină ocupată pe vapor3, rulota în care victima îşi petrece concediul la mare
sau în alt loc, casa de vacanţă, pe perioada în care proprietarul sau persoana care o
foloseşte locuieşte în ea ş.a. Nu constituie locuinţă construcţia destinată să servească unui
astfel de scop, care nu este locuită în mod efectiv sau locul în care o persoană locuieşte
împotriva voinţei sale.
Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care persoana locuieşte în imobil fără
titlul, iar făptuitorul a introdus împotriva acesteia o acţiune în evacuare4.
b. refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte (proprietar,
chiriaş, persoana care locuieşte temporar cu acordul proprietarului) este cel de-al doilea
element al laturii obiective.
Prin acţiunea de pătrundere în locuinţă se înţelege acţiunea făptuitorului de a se
introduce în mod efectiv, de a pătrunde cu tot corpul în locuinţă. Fapta de a introduce
piciorul în uşa întredeschisă, nu poate fi considerată ca element material al infracţiunii de
violare de domiciliu. În cazul în care domiciliul este compus din mai multe încăperi sau
dependinţe este suficientă pătrunderea într-una din acestea, dar este necesar ca acţiunea
să fie abuzivă, adică fără consimţământul persoanei care le foloseşte.
Lipsa consimţământului pentru accesul în locuinţă, ca element constitutiv al
infracţiunii de violare de domiciliu, poate rezulta din împrejurări cum sunt: interpunerea
părţii vătămate în faţa uşii de acces în locuinţă, avertizarea prealabilă a făptuitorului că i
se interzice accesul, încuierea uşii de acces în imobil, refuzul de a deschide uşa de acces
în bloc prin intermediul interfonului, ţipete, strigăte de ajutor ş.a.
În unele cazuri, în practica judiciară, infracţiunea de violare de domiciliu a fost
asociată, în mod greşit, cu alte infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta
inculpatului de a pătrunde în curtea locuinţei persoanei vătămate, încercând să deschidă
uşa de acces în locuinţă, activitatea infracţională fiind întreruptă de strigătele de ajutor
ale persoanei vătămate, constituie infracţiunea de violare de domiciliu (art. 224 C. pen.),
(întrucât făptuitorul a pătruns în curtea imobilului, deci într-un loc împrejmuit în care se
află şi locuinţa victimei). Întrucât victima a declarat că nu i-au fost forţate geamurile şi
nicio altă stricăciune nu i-a fost făcută, iar inculpatul nu i-a cerut bani sau alte valori ci
doar i-a cerut să-i deschidă uşa pentru a intra în casă, nu sunt considerente care să
justifice reţinerea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, chiar dacă, în acelaşi mod,
inculpatul mai săvârşise anterior alte două infracţiuni de tâlhărie profitând de faptul că
victimele i-au deschis uşa5.
1
T. Mureş, s. pen., dec. nr. 485/1972, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 150.
2
T. Brăila, s. pen., dec. nr. 244/1981 în R.R.D. nr. 1/1983, p. 59
3
Vintilă Dongoroz, Cod penal adnotat, p. 262, indicat de Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache,
op. cit., p. 261.
4
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3858 din 5 decembrie 2013, www.scj.ro
5
C.S.J. s. pen., dec. nr. 707/2001, în Culegere selectivă …, op. cit., p. 285.
196
În modalitatea a doua de săvârşire, infracţiunea de violare de domiciliu se
realizează, aşa cum am arătat, prin refuzul făptuitorului de a părăsi locuinţa, încăperea,
dependinţa sau locul împrejmuit, la cererea persoanei care le foloseşte. În cazul acestei
modalităţi, pătrunderea în locuinţă se putea realiza legal sau tot ilegal, de ex., prin
întrebuinţarea de calităţi mincinoase. Într-un asemenea caz, deşi sunt întrunite cerinţele
ambelor modalităţi de săvârşire a infracţiunii de violare de domiciliu, vom reţine
săvârşirea unei singure infracţiuni, dar în activitatea de dozare a pedepsei instanţa va
avea în vedere realizarea de către făptuitor a ambelor modalităţi.
Dacă locuinţa este folosită în comun de mai multe persoane, fiecare dintre acestea
au dreptul de a îngădui unei alte persoane accesul în locuinţă. Dacă imobilul este compus
din mai multe camere şi acestea sunt locuite de persoane diferite, fiecare persoană are
dreptul să permită accesul altor persoane numai în camera pe care o locuiesc.
Aceleaşi reguli se impun a fi respectate şi în privinţa modalităţii referitoare la
refuzul de a părăsi locuinţa.
Rezultă că cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au un caracter
alternativ, infracţiunea putând fi săvârşită prin oricare dintre ele.
În practica judiciară s-a constatat că, în multe cazuri, pătrunderea fără drept în
locuinţa unei persoane se face în scopul săvârşirii altor infracţiuni (de ex., furt, tâlhărie,
viol, distrugere ş.a.). Totuşi, infracţiunea de violare de domiciliu rămâne o infracţiune
autonomă şi va fi reţinută în concurs cu infracţiunea de tâlhărie, chiar dacă una a fost
comisă în scopul săvârşirii celei de-a doua. Cele două fapte constituie infracţiuni distincte
şi sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare.
Într-o altă speţă, pentru locuinţa ocupată abuziv, exista un contract de închiriere
valabil încheiat pe numele unei persoane, care însă nu începuse să locuiască efectiv în
camera în discuţie, întrucât efectua lucrări de reparaţie şi zugrăvit. Această situaţie de
fapt nu prezintă relevanţă pentru că nelocuirea efectivă nu înseamnă lipsa de folosinţă în
sensul legii, din moment ce persoana îndreptăţită efectua lucrări de reparaţii şi curăţenie.
Nu era vorba, aşadar, de o încăpere goală, neocupată. Dimpotrivă, lucrările respective
constituiau o dovadă că domiciliul violat era folosit de o persoană. Din probele
administrate a rezultat că inculpatul a ocupat fără drept locuinţa în cauză, prin forţarea
uşii, iar cererii titularului dreptului de folosinţă de a o părăsi nu i-a dat curs. Inculpatul a
susţinut că a ocupat locuinţa înainte ca aceasta să fi fost închiriată unei alte persoane, dar
nu a făcut dovada afirmaţiilor sale. Aşa încât, el se face vinovat de comiterea infracţiunii
de violare de domiciliu, atât în prima modalitate prevăzută de art. 224 C. pen.,
(pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă), cât şi în cea de-a doua modalitate
(refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte)1.
Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă este săvârşită de o persoană
înarmată, în timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi mincinoase.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de încălcare a libertăţii
vieţii intime a persoanei vătămate.
1
T. Constanţa, dec. pen. nr. 689/1992, în Dreptul nr. 12 din 1992, p. 93
197
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să rezulte o legătură cauzală între elementul
material al laturii obiective sub care s-a acţionat infracţional şi urmarea periculoasă
creată.
Infracţiunea de violare de domiciliu se poate săvârşi numai cu forma de vinovăţie
a intenţiei directe sau indirecte.
În practică1, s-a reţinut că fapta inculpatului de a pătrunde fără drept în locuinţa
victimei în condiţiile în care aceasta s-a opus pătrunderii, comunicându-i că nu acceptă
prezenţa inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
violare de domiciliu, întrucât, într-o atare situaţie, inculpatul a avut reprezentarea faptului
că a pătruns în locuinţă fără consimţământul victimei şi deci a prevăzut rezultatul faptei
constând în atingerea adusă libertăţii persoanei şi a acceptat posibilitatea producerii lui.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
A. Forme
a) tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată în norma penală.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a pătruns cu tot
corpul în locuinţa folosită de altă persoană, fără consimţământul acesteia ori în momentul
în care făptuitorul refuză să părăsească locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte.
B. Modalităţi
Infracţiunea de violare de domiciliu poate fi săvârşită în varianta tip sau în
varianta agravată.
În noau reglementare nu mai este prevăzută modalitatea săvârşirii de către două
sau mai multe persoane împreună.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta este săvârşită în
- cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, dacă fapta este săvârşită în
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. 1461/2006 în R.D.P. nr. 4, octombrie-decembrie 2006, p. 164
198
Violarea sediului profesional
(ART. 225 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o
persoană juridică sau fizica îşi desfasoara activitatea profesională ori refuzul de a le
parasi la cererea persoanei indreptatite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii
ori prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amendă.
vătămate.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior.
privind inviolabilitatea sediilor cu caracter profesional, adică sediile unde o persoană
juridică sau fizică îşi desfaşoară activitatea profesională.
Infracţiunea nu are un obiect material întrucât fapta încriminată vizează
activitatea profesională a persoanelor juridice sau fizice.
Eventuale atingeri aduse integrităţii corporale ori sănătăţii unor persoane angajate
ale firmelor afectate sau degradarea bunurilor societăţilor profesionale vor determina
reţinerea unui concurs de infracţiuni între infracţiunea de violarea sediului profesional, pe
care o analizăm şi infracţiunile corespunzătoare urmărilor produse, cum ar fi vătămări
corporale, distrugeri ş.a. Pentru acele infractiuni obiect material îl constituie bunurile
distruse, corpul victimei.
a) subiectul activ
Nu este circumstanţiat de lege, putând fi orice persoană fizică cu responsabilitate
penală.
Infracţiunea nu poate fi săvârşită de persoane juridice.
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau
complicitate.
c) subiectul pasiv
Este persoana îndreptăţită să folosească sediile unde o persoană juridică sau fizică
îşi desfăşoară activitatea profesională.
199
Infracţiunea de violarea sediului profesional poate fi săvârşită printr-o acţiune sau
inacţiune, acestea fiind:
- acţiunea făptuitorului de a pătrunde fără drept, în oricare dintre sediile unde o
persoană juridică sau fizica îşi desfasoara activitatea profesională.
Prin sediu profesional1 vom înţelege spaţiul în care persoana juridică, persoana
fizică autorizată, titularul intreprinderii individuale, intreprinderii familiale îşi desfăşoară
activitatea economică autorizată sau în care au loc numai activităţi de birou.
- refuzul făptuitorului, la cererea persoanelor îndreptăţite, de a părăsi oricare
dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională. În
cazul acestei modalităţi, pătrunderea în sediile profesionale se poate realiza legal sau tot
ilegal, de ex., prin întrebuinţarea de calităţi mincinoase. Într-un asemenea caz, deşi sunt
întrunite cerinţele ambelor modalităţi de săvârşire a infracţiunii de violarea sediului
profesional, vom reţine săvârşirea unei singure infracţiuni, dar vom menţiona că sunt
îndepline cerinţele ambelor modalităţi, fapt ce va face ca prin dozarea pedepsei, instanţa
să ţină cont de acestă situaţie şi să se orienteze spre limita superioară a cuantumului
pedepsei.
Dacă sediul profesional este compus din mai multe birouri, solicitarea persoanei
îndreptăţite de a cere părăsirea sediului profesional se refră la toate birourile. Aceleaşi
reguli se impun a fi respectate şi în privinţa modalităţii privind refuzul accesului în sediu.
Rezultă că cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au un caracter
alternativ, infracţiunea putând fi săvârşită prin oricare dintre ele.
Dacă pătrunderea fără drept în sediul profesional se face în scopul săvârşirii altor
infracţiuni (de ex., furt, tâlhărie, distrugere ş.a.), va fi reţinut un concurs de infracţiuni
între infracţiunea de violarea sediului profesional şi infracţiunea corespunzătoare
urmărilor produse. În acestă situaţie, infracţiunea de violare a sediului profesional rămâne
o infracţiune autonomă şi va fi reţinută în concurs cu celelalte infracţiuni. Cele două
categorii de fapte constituie infracţiuni distincte şi sunt prevăzute de legea penală ca
infracţiuni de sine stătătoare.
În situaţia în care făptuitorul ocupă un spaţiu profesional care este sau nu mobilat,
care este sau nu folosit în mod efectiv, fapta va constitui infracţiunea de tulburarea de
posesie, faptă prevăzută sau pedepsită de art. 256, alin, (1), iar dacă a pătruns fără drept
într-un asemenea spaţiu sau refuză să-l părăsescă la solicitarea persoanei îndreptăţite, fără
intenţia de a-l ocupa, fapta va constitui infracţiunea de violare a sediului profesional.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o încălcare a libertăţii desfăşurării
activităţii profesionale a persoanei juridice sau fizice care îşi desfasoară activitatea profesională în
spaţiul respectiv, în care făptuitorul a pătruns fără drept ori refuză să-l părăsească.
1
Conform art. 3, alin. (2) al Codului civil, „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere”. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede: „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ”.
200
Legătura cauzală rezultă din săvârşirea faptei penale.
Infracţiunea de violare de domiciliu se poate săvârşi numai cu forma de vinovăţie
a intenţiei directe sau indirecte.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu este încriminată în norma penală.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a pătruns fără
drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi
desfăşoară activitatea profesională ori în momentul în care a refuzat să părăsească sediul
la cererea persoanei indreptăţite.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de violare a sediului profesional se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta este săvârşită în
- cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, dacă fapta este săvârşită în
condiţiile alin. (1).
Constatăm că pedepsele pentru această infracţiune sunt identice cu cele prevăzute
pentru săvârşirea infracţiunii de violarea de domiciliului.
Violarea vieţii private

(ART. 226 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
1
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie este prevăzut la art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie,
a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Amestecul unei autorităţi publice este admis numai în măsura în
care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
201
(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau
înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei
persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei
convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o luna la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către
public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
vătămate.
Cauze justificative speciale:
(4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul
căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifica un interes
legitim;
b) dacă persoană vatamată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită
de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul
produs persoanei vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în
scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară.
ce au în vedere protejarea intimităţii persoanelor fizice, dreptul la viaţă privată1. Dreptul
la intimitatea vieţii private este dreptul de a trăi la adăpost de priviri străine, drept ce
dobândeşte o importanţă aparte în raport cu mijloacele moderne de investigare de care
dispun autorităţile publice, însă fiind înzestrat cu un efect orizontal, protejează în egală
măsură viaţa privată a persoanei împotriva atingerilor aduse de terţi2.
Infracţiunea analizată nu are un obiect material, întrucât prin săvârşirea
infracţiunii se aduce atingere intimităţii persoanei vătămate, aceasta nefiind o realitate
1
În doctrină (Frédéric Sudre, op. cit., pp. 315, 315) s-a arătat că viaţa privată este o noţiune contingentă,
al cărei conţinut variază în funcţie de perioadă, de mediu şi de societatea în care trăieşte individul. CEDO a
arătat că protecţia oferită de articolul 8 nu cuprinde doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci înglobează şi
dreptul unei persoane de a stabili şi a dezvolta relaţii cu semenii săi.
2
CEDO, X c. Islanda (nr. 6825/74, 18 mai 1976) în Frédéric Sudre, op. cit., pp. 317
202
materială. Considerăm că fotografiile sau înregistrările nu constituie obiect material al
infracţiunii, ci mijloace de săvârşire ale acesteia1.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de violarea vieţii private, poate fi orice persoană fizică
cu răspundere penală.
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice săvârşeşte fapta
penală analizată.
Participaţia penală la infracţiunea de violarea vieţii private este posibilă sub toate
formele sale, coautorat, instigare şi complicitate.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de violarea vieţii private este persoana căreia i-a
fost adusă atingerea vieţii private. Persoana juridică nu poate fi subiect pasiv al
infracţiunii analizate, dreptul la intimitate nefiind recunoscut unor astfel de categorii de
persoane.
Pentru existenţa infracţiunii de violarea vieţii private, legiuitorul nu a prevăzut
anumite condiţii speciale de loc şi de timp
Elementul material al infracţiunii analizate constă din:
- acţiuni de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace
tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private, fără drept;
- acţiuni de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la punctul anterior, către o alta persoană sau
către public;
- acţiuni de plăsare, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau
video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute mai sus.
În conţinutul infracţiunii este prevăzută şi o cauză justificativă, la alin. (4).
Pentru existenţa infracţiunii în varianta prevăzută la alin. (1), considerăm că nu
prezintă importanţă durata de timp cât persoana a ocupat locuinţa respectivă (altfel
legiuitorul ar fi folosit termenul de „domiciliu” iar nu pe acela de locuinţă).
Fapta poate fi săvârşită şi în afara unei locuinţe, încăperi sau dependinţe, chiar şi
în ipoteza alin. (1), dacă se înregistrează sau este ascultată o convorbire privată, folosind
mijloace tehnice sau înregistrare audio. Considerăm că o convorbire pe care o au două
persoane în timp ce iau parte la un concert sau la un spectacol sportiv, nu poate fi
considerată „convorbire privată”. O convorbire în separeul unui restaurant, de pildă,
poate fi considerată privată.
1
Pentru opinia contrară a se vedea V. Dobrinoiu, I. Pascu şi colaboratorii, Noul Cod penal…op. cit., p.
202
203
În varianta agravată de la alin. (5), fapta constă în plasarea fără drept de mijloace
tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1)
şi alin. (2). Această variantă incriminează, aşa cum se poate vedea, actele pregătitoare la
variantele prevăzute la alin. (1) şi (2). Săvârşeşte infracţiunea în această modalitate
normativă persoana care amplasează într-o cameră microfoane sau camere video, iar apoi
înregistrează o convorbire, fără drept.
De notat că infracţiunea se referă doar la înregistrarea (sau difuzarea de
înregistrări) persoanelor care sunt prezente, iar nu şi la interceptarea unei convorbiri
private ce are loc prin mijloace de comunicare la distanţă (telefon, internet etc.), caz în
care se va reţine infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, prevăzută la art. 302
C. pen., iar nu infracţiunea analizată.
Urmarea imediată pe care o produce săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii
private se referă la atingerea, fără drept, adusă vieţii private a persoanelor fizice.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se impune ca între atingerea, fără
drept, adusă vieţii private a persoanei fizice şi acţiunile ce constituie elemente materiale
ale laturii obiective menţionate, să existe legătură cauzală, în lipsa căreia fapta nu va fi
considerată infracţiune.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
violarea vieţii private.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a adus, fără drept,
atingerea vieţii private a unei persoane fizice.
B. Modalităţi
Art. 226 C. pen. prevede o variantă tip, două variante agravate şi o cauză
justificativă specială.
fi: fotografierea sau filmarea unei persoane care se află într-o locuinţă (indiferent dacă
este domiciliul acesteia, o cameră de hotel, dacă persoana se află în vizită la cunoştinţe
etc.); înregistrarea convorbirii unor persoane ce se află într-o locuinţă; difuzarea fără
drept a unor astfel de imagini sau înregistrări etc.
C. Sancţiuni
săvârşirii infracţiunii de violarea vieţii private este:
204
- cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă, în cazul săvrşirii infracţiunii
în condiţiile prevăzute în alin. (1);
- cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, în cazul săvârşirii infracţiunii
în condiţiile prevăzute în alin. (2).
- cu închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul săvârşirii infracţiunii în condiţiile
Reamintim că în conţinutul legal al infracţiunii este prevăzută şi o cauză
justificativă, în alin. (4).
Divulgarea secretului profesional

(ART. 227 C. pen.)
1. Concept
(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei
persoane, de natură sa aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia pastrarii
confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
vătămate.
Infracţiunea analizată are corespondent în Codul penal anterior, la art. 196, cu un
conţinut diferit1.
dezvoltă în legătură cu viaţa privată a oricărei persoane şi relaţiile sociale referitoare la
obligaţia celui care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei de a
păstra confidenţialitatea cu privire la datele cu caracter privat.
În reglementarea anterioară, prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii putea fi
de orice natură, întrucât legiuitorul făcea referire la „prejudiciu”, fără a face referire la
natura acestuia.
Infracţiunea analizată are ca obiect material datele sau informaţiile cu caracter
secret privind viaţa privată a victimei, care au fost divulgate de către cel care le-a
cunoscut prin prisma atribuţiunilor sale de serviciu, deşi avea obligaţia păstrării
confidenţialităţii cu privire la aceste date.
1
În noua reglementare, se face referire la divulgarea datelor în legătură cu care făptuitorul avea obligaţia
„păstrării confidenţialităţii”. Maximul special al pedepsei este mai mare în Codul penal în vigoare.
205
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către o persoană fizică căreia i-au fost
încredinţate datele sau informaţiile sau care a luat cunoştinţă de respectivele date în
virtutea profesiei ori funcţiei şi nu a respectat obligaţia legală pe care o avea de a păstra
confidenţialitatea acestora. Pe lângă această condiţie specială, făptuitorul trebuie să
îndeplinească şi condiţiile generale de răspundere penală. Subiect activ poate fi avocatul
angajat de catre victimă pentru a-l reprezenta într-un proces, juristul firmei, căruia îi sunt
încredinţate şi date referitoare la viaţa privată a unor persoane care lucrează în firmă,
notarul public, angajatul unei bănci, al unei reţele de telefonie mobilă etc.
complicitate). Pentru coautorat se impune ca toţi făptuitorii să fi avut acces legal la datele
ce privesc viaţa privată a persoanei vătămate şi care nu şi-au respectat obligaţia legală de
a păstra confidenţialitatea cu privire la date pe care le-a divulgat.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică căreia îi aparţineau datele cu
caracter profesional divulgate.
Una dintre consecinţele noii incriminări este şi faptul că persoana juridică nu mai
poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni.
Potrivit dispoziţiilor normei de încriminare, pentru existenţa infracţiunii, nu se
cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc. Cu privire la condiţiile de timp, legiuitorul
pretinde ca datele divulgate să fi fost obţinute în timpul în care făptuitorul a avut acces
legal la ele în virtutea profesiei ori funcţiei pe care a îndeplinit-o.
Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiunea de a divulga, fără drept, date sau
informaţii privind viaţa privată a unei persoane, dacă fapta este de natură a aduce
prejudicii unei persoane.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru dreptul la
viaţă privată a persoanei vătămate.
Legătura cauzală rezultă din săvârşirea faptei, legea neprevăzând producerea unui
anumit rezultat.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă, întrucât autorul
faptei ştia că este obligat să păstreze confidenţialitatea cu privire la datele pe care le-a
divulgat.
Chiar dacă legiuitorul nu indică în norma de incriminare forma de vinovăţie sub
care trebuie să se săvârşescă fapta, expresia „divulgare” care evidenţiază elementul
material, ne arată care este forma de vinovăţie, adică intenţia.
Întrucât legiuitorul nu sancţionează şi fapta săvârşită din culpă, eventuale
dezvăluiri neintenţionate de date privind viaţa privată a unei persoane, săvârşite de către
206
cei care trebuiau să păstreze confidenţialitatea acestora, nu vor fi sancţionate penal. Nu
va putea fi evitată însă o eventuală răspundere civilă.
Pentru săvârşirea infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil. De regulă, astfel de dezvăluiri
nepermise de lege în legătură cu viaţa privată a unor persoane, sunt săvârşite fie din
culpă, fie din răzbunare, fie pentru dobândirea de bani sau alte foloase.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa la infracţiunea analizată nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul divulgă secretul
profesional şi s-a realizat un prejudiciu pentru persoana vătămată, indiferent de natura şi
cuantumul acestuia.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de divulgare a secretului profesional se pedepseşte cu
207
TITLUL II. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
ASPECTE GENERALE
1. Apărarea patrimoniului prin normele de drept penal

Dreptul la proprietate este garantat atât la nivel constituţional, cât şi prin pacte,
tratate şi convenţii internaţionale cu privire la drepturile omului. Conform art. 17 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul la proprietate,
atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
proprietatea sa”. Art. 1 al protocolului adiţional la Convenţia Europeană asupra
Drepturilor Omului prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional”. Prevederile internaţionale sunt recunoscute şi de Constituţia
României care stipulează, la art. 44 alin. (1): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate”, iar la alin. (2): „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Potrivit art. 136, alin. (1) din legea
fundamentală: „proprietatea este publică sau privată” 1, iar în alin. (5) se prevede:
„Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. În materie civilă,
potrivit Codului civil2, proprietatea privată este „dreptul titularului de a poseda, folosi şi
dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.
Dreptul la proprietate poate fi definit ca acel drept real ce permite titularului de a
întrebuinţa lucrul potrivit naturii ori destinaţiei sale, de a-l folosi şi de a dispune de el, în
orice fel doreşte, în mod exclusiv şi perpetuu, cu respectarea dispoziţiilor legale3.
Dreptul de proprietate poate fi privit ca un drept complex, ce are în conţinutul său
mai multe drepturi (numite atribute ale proprietăţii): posesia, folosinţa şi dispoziţia4.
În lipsa unei definiţii legale, doctrina civilă a definit patrimoniul ca fiind
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de
drept5. Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu 1. Totalitatea
1
Formularea este preluată întocmai de art. 552 din Codul civil
2
Art. 555 alin. (1) Cod civil
3
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept Civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed.
Actami, Bucureşti, 2000, p. 85
4
Din punct de vedere al dreptului civil, acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului
de proprietate, proprietarul având astfel posibilitatea să ceară restituirea lucrului a cărui posesie a pierdut-o
de la cel la care se găseşte.
5
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 522 (reeditare a ediţiei din 1928). Autorii indicaţi arată că în dreptul civil există o
confuzie (p. 533) între un bun şi dreptul de proprietate asupra acelui bun (proprietatea fiind un drept
absolut), astfel încât considerăm că proprietatea este însuşi lucrul material, adică un bun corporal. De aceea
spunem, arată autorii indicaţi mai sus, „casa mea” în loc să spunem „casa asupra căreia am un drept de
proprietate” şi în acelaşi timp, niciodată o persoană care are o servitute sau un uzufruct nu va spune „casa
mea”, ci „casa asupra căreia am un drept de servitute sau uzufruct”. Au existat şi unele confuzii cu privire
la definirea bunurilor incorporale. De multe ori are loc mai întâi săvârşirea anumitor fapte şi abia după
aceea are loc prevederea lor în norme de drept. Aşa au fost situaţiile de furt de carburant din conducte, de
energie electrică şi termică ş.a. Iniţial, astfel de fapte nu puteau fi incriminate, deoarece furtul avea în
vedere „luarea unui bun mobil”, iar astfel de energii nu erau considerate bunuri mobile. La fel era şi în
situaţia în care o persoană lua un autoturism doar pentru a-l folosi, legea existentă până atunci neprevăzând
208
drepturilor evaluabile în bani formează activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor ce
pot fi evaluate în bani formează pasivul patrimonial. Observăm că noţiunea de
patrimoniu, din punct de vedere juridic, este una mult mai largă decât cea de bunuri.
Bunurile sunt doar o parte din patrimoniu, respectiv, o parte din activul patrimonial.
Legea penală foloseşte noţiunea de infracţiuni „contra patrimoniului”, iar nu pe
cea de infracţiuni „contra proprietăţii”, pentru a sublinia faptul că înfracţiunile pot fi
îndreptate nu numai împotriva proprietarului unui bun, ci şi împotriva celui care deţine
posesia2 sau folosinţa bunului respectiv. Prin urmare, legea penală apără nu numai
dreptul de dispoziţie, ci şi posesia. Mai mult decât atât, legea penală apără şi detenţia, fie
ea şi detenţie precară. Detentorul precar este persoana care stăpâneşte bunul nu pentru
sine, ca posesor, ci pentru altul, în virtutea actului juridic cu care l-a încheiat cu acesta
(spre exemplu, depozitarul, locatarul, împrumutatul etc.).
Prin folosirea noţiunii de „patrimoniu”, legiuitorul penal nu are în vedere o
universalitate de bunuri, ci bunurile privite în individualitatea lor, bunurile ce pot fi
sustrase, delapidate, distruse, tăinuite3 sau a căror posesie poate fi tulburată etc.
Din punct de vedere istoric, putem analiza infracţiunile contra patrimoniului prin
prisma a două coordonate esenţiale care s-au dezvoltat în acelaşi timp:
- noţiunea de proprietate şi bunurile care pot constitui proprietate, care pot deveni
obiect material al infracţiunilor contra patrimoniului, de la bunuri materiale, tangibile, la
cele incorporale (cum este energia electrică, de pildă);
- acţiunea făptuitorului, de la furtul săvârşit profitând de anumite circumstanţe sau
de neatenţia victimei ori prin violenţă, până la infracţiunile contra patrimoniului săvârşite
profitând de încrederea victimei (cum e cazul gestiunii frauduloase) şi infracţiunile
săvârşite în domeniul sistemelor informatice.
La infracţiunile contra patrimoniului, nu victima este ţinută să justifice că ar fi
proprietarul bunului sau că ar poseda legitim bunul ce i-a fost sustras, însuşit sau distrus
prin săvârşirea infracţiunii, ci infractorul este ţinut să dovedească dreptul de a săvârşi
fapta respectivă4.
A. Obiectul juridic al infracţiunilor
a) Obiectul juridic generic
Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului este reprezentat de
valorile sociale care iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu protecţia patrimoniului
public sau privat. Obiectul juridic poate fi unul complex, în cazul unor infracţiuni contra
decât însuşirea definitivă a autoturismului –George Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, Codul penal cu
explicaţii pe înţelesul tuturor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1996, p. 160
1
Codul civil, art. 31
2
Art. 916 al Codului civil defineşte posesia ca: „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate
asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar”. Posesiunea
există (şi este protejată) şi dacă posesorul nu are un drept asupra lucrului. În literatura de specialitate
(Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, pp. 335-343) s-a arătat că posesia este o stare de fapt, iar proprietatea o stare de
drept. Atunci când posesia este o stare de drept este o posesie legitimă, în caz contrar fiind nelegitimă.
3
Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 174
4
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,
Constantin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. 3, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 421
209
patrimoniului fiind afectate în secundar şi valori precum libertatea de voinţă, integritatea
personală (spre exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie) sau încrederea persoanei.
b) Obiectul material
În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, obiectul material este reprezentat de
bunurile mobile sau imobile (spre exemplu, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie)
împotriva cărora este îndreptată activitatea infracţională.
De regulă, subiect activ al infracţiunilor contra patrimoniului poate fi orice
persoană care răspunde penală, legea necondiţionând existenţa infracţiunii de o calificare
specială a făptuitorului, cu unele excepţii (spre exemplu, în cazul infracţiunii de gestiune
frauduloasă –art. 242 C.pen.– subiect activ poate fi doar persoana care are sau trebuie să
aibă grija administrării sau conservării bunurilor subiectului pasiv). Există situaţii când
subiectul activ al infracţiunii poate fi chiar şi proprietarul bunului (la infracţiunea de furt,
atunci când proprietarul ia bunul din posesia legitimă a altuia).
La infracţiunile contra patrimoniului, participaţia este posibilă, de regulă, în toate
formele (coautorat, complicitate, instigare).
Subiect pasiv al infracţiunilor poate fi, de regulă, orice persoană fizică sau
juridică. Cu privire la acest aspect, Codul penal în vigoare introduce o condiţie
suplimentară pentru existenţa unităţii de infracţiune (existenţa unui subiect pasiv unic),
iar legea de punere în aplicare menţionează că această cerinţă este îndeplinită şi atunci
cînd obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane. Referitor la
infracţiunea complexă, există unitate de infracţiune atunci când prin aceasta s-a adus
atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic1.
În majoritatea situaţiilor, legea nu prevede condiţii de loc sau de timp, însă pentru
unele infracţiuni acestea pot constitui circumstanţe agravante (de exemplu, în cazul
infracţiunii de furt sau tâlhărie).
Elementul material al infracţiunilor contra patrimoniului poate consta într-o
acţiune, în majoritatea cazurilor (luarea în scopul însuşirii pe nedrept –furt; luarea în
scopul folosirii pe nedrept –furtul de folosinţă; furt prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări –tâlhăria; însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept a bunurilor
încredinţate în baza unui titlu şi cu un anumit scop –abuzul de încredere etc.), dar şi într-
o inacţiune (însuşirea bunului găsit, nerestituirea bunului -abuzul de încredere etc.).
În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, urmarea imediată constă în
producerea unei pagube pentru patrimoniul persoanei fizice sau juridice. În cazul
infracţiunilor cu obiect juridic complex, urmarea constă şi în afectarea altor valori sociale
(de pildă, integritatea corporală în cazul infracţiunii de tâlhărie sau piraterie).
c) legătura de cauzalitate trebuie să existe între comiterea faptei şi producerea
urmării periculoase.
1
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009, art. 238
210
Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile contra patrimoniului este, cu
unele excepţii (ca exemplu, distrugerea din culpă), intenţia directă sau indirectă.
4. Forme, modalităţi, sancţiuni
A. Forme
a) tentativa
Atât actele pregătitoare cât şi tentativa sunt posibile la infracţiunile contra
patrimoniului. Tentativa se pedepseşte la infracţiunile prevăzute la articolele: 228-231;
233-235; 239 alin. (1), 241 şi art. 244 – 247; 249-251.
Infracţiunile prevăzute în titlul II al C. pen. se consumă în momentul în care, prin
săvârşirea faptei, are loc producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane sau prin
punerea în pericol a unui drept de natură patrimonială.
Unele dintre infracţiunile contra patrimoniului pot îmbrăca şi forma continuă sau
continuată, situaţie în care, în afara momentului consumării, există şi un moment al
epuizării1.
B. Modalităţi
Pentru unele dintre infracţiunile contra patrimoniului, legea prevede şi forme
agravate în funcţie de împrejurările în care a fost săvârşită, de rezultatul mai grav al
infracţiunii sau de natura obiectului material al infracţiunii.
C. Sancţiuni
În ceea ce priveşte pedeapsa, C. pen. prevede în general o sancţiune mai blândă
pentru infracţiunile contra patrimoniului, prin raportare la vechea reglementare. Pentru
unele infracţiuni, Codul prevede şi pedeapsa cu amenda, alternativ la cea a închisorii (la
infracţiunea de furt, abuz de încredere, bancrută simplă etc.). De altfel, pedepsirea mai
blândă a infracţiunilor contra patrimoniului este o caracteristică a multor coduri moderne
şi a majorităţii codurilor europene.
1
Tudorel Toader, op. cit., p. 176
211
Capitolul I. Furtul
Furtul1
(Art. 228 C. pen.)
1. Concept
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia
legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice
alt fel de energie care are valoare economică.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, C. pen. a prevăzut distinct furtul în
scop de folosinţă, la art. 230.
Conţinutul legal al infracţiunii de furt este similară în Codul penal român cu cea
din alte coduri penale moderne2.
Furtul este infracţiunea contra patrimoniului cel mai des întâlnită. Mai mult decât
atât, în unele aspecte (de exemplu, cu privire la obiectul material al infracţiunii),
reglementarea furtului constituie un adevărat „drept comun” în materia infracţiunilor
contra patrimoniului.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile de ordin patrimonial care presupun
respectarea posesiei sau detenţiei bunurilor mobile aflate în patrimoniul persoanelor
juridice sau fizice.
În situaţia în care organele judiciare vor constata că un bun a fost furat de la o
persoană care, la rândul său, îl furase, vor lua măsurile legale de restituire a bunului la
adevăratul proprietar sau la deţinătorul de drept, urmând să fie tras la răspundere penală
şi făptuitorul care a sustras a doua oară bunul. Întrucât se prezumă că posesia bunurilor
este legitimă, prin încriminarea furtului s-a avut în vedere nu numai protejarea drepturilor
proprietarilor asupra bunurilor, dar şi drepturile altor persoane care deţin bunurile cu
1
Juristul Paul, unul dintre cei mai importanţi autori ai Digestelor, arăta, într-o formulare surprinzător de
actuală, că: „furtul este atingerea frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obţine un profit sau a lucrului
însuşi sau numai a folosinţei sau a posesiunii lui".
2
Spre exemplu, Codul penal francez prevede că furtul este aproprierea frauduloasă a unui bun care aparţine
unei alte persoane (art. 311-1). De asemenea, aproprierea ilegitimă a unei energii care prejudiciază altă
persoană este asimilată furtului (art. 311-2). În Codul penal elveţian este considerată furt fapta unei
persoane care, în urmărirea unui câştig ilegitim, pentru sine sau pentru altul, îşi aproprie bunuri mobile ale
altuia, în scopul de a şi le însuşi –art. 139, alin. (1). Codul penal german incriminează ca furt fapta de a lua
bunuri mobile de la o altă persoană, în scopul de a le însuşi pe nedrept, pentru sine sau pentru altul –art.
242, alin. (1). Model Penal Code –Codul Penal Standard (adoptat în S.U.A. în 1962, gândit ca o cale de
asigura o aplicare unitară a dispoziţiilor penale din state diferite), redactat de membrii ai American Law
Institute, se referă la orice bunuri care au o valoare, inclusiv bunurile imobile, bunurile tangibile şi
intangibile, drepturi ce izvorăsc din contracte, drepturi de creanţă, bilete de acces sau de transport, animale,
mâncare şi băutură, electricitate sau alt fel de energie –art. 223.0, alin. (6). Proprietatea este definită ca
parte din averea unei persoane şi care poate fi însuşită –art. 223.2.
212
orice titlu. Mai mult, dacă posesia sau detenţia unui bun este exercitată legitim de către o
altă persoană, proprietarul săvârşeşte infracţiunea de furt dacă ia bunul propriu din
posesia sau detenţia persoanei care o exercită.
Obiectul material îl constituie bunul mobil aflat în posesia sau detenţia altuia,
asupra căruia s-a exercitat actul de luare în vederea însuşirii pe nedrept. Prin bun mobil
se înţelege orice obiect cu o existenţă determinată într-un patrimoniu, prezentând un
interes pentru titularul patrimoniului. Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din
dreptul civil, în sensul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul,
chiar dacă este nevoie de o altă energie pentru deplasare (de exemplu, o bijuterie care
poate fi deplasată cu ajutorul unei forţe exterioare) sau se poate deplasa singur (un
animal). Codul penal arată că sunt considerate bunuri mobile şi înscrisurile, energia
electrică şi orice alt fel de energie care are o valoare economică.
În general, bunurile imobile nu pot fi obiect material al infracţiunii de furt. Ne
referim aici la bunurile imobile prin natura lor1 şi la bunurile imobile prin determinarea
legii2. În ceea ce priveşte bunurile imobile prin destinaţie3, acestea pot face obiect
material al infracţiunii de furt (materialele separate în mod provizoriu de un imobil şi
care urmează a fi din nou întrebuinţate şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate 4, dar şi materialele
aduse spre a fi întrebuinţate în locul celor vechi5). Constituie infracţiune de furt şi luarea
unor părţi dintr-o clădire (ţiglele de pe casă, pavelele depozitate într-o curte pentru a fi
folosite etc.) sau a unor bunuri care au fost alipite clădirii (luarea unei statui montată într-
un soclu sau a unei coloane, a unei oglinzi încastrate în perete etc.). Dacă prin luarea
bunurilor se vor aduce şi stricăciuni imobilului respectiv, infracţiunea de furt se va reţine
în concurs cu cea de distrugere. Legea consideră bunuri mobile prin anticipaţie6 bogăţiile
de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile
încorporate în sol, atunci când acestea sunt privite, prin voinţa părţilor, în natura lor, în
vederea detaşării. Astfel, pot fi obiect material al infracţiunii de furt fructele unui copac,
recolta etc., care devin mobile în momentul în care făptuitorul le desprinde, le culege.
Cu privire la înscrisuri, legea nu precizează dacă acestea, pentru a constitui obiect
material al infracţiunii de furt, trebuie sau nu să aibă o valoare economică. Rezultă că va
exista infracţiunea analizată chiar dacă făptuitorul şi-a însuşit înscrisuri fără valoare
economică, dar care au o valoare morală pentru deţinătorul sau proprietarul lor.
Apreciem că luarea unor înscrisuri care nu au nici valoare economică, nici valoare
morală (de pildă, o cantitate neînsemnată de deşeuri din hârtie), nu poate constitui obiect
1
Terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea
cu caracter permanent –Codul civil, art. 537
2
Drepturile reale imobiliare şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui
lucru imobil – Gabriel Boroi, Carla Alexandra Ungureanu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 76
3
Bunuri care prin natura lor sunt mobile, însă cărora proprietarul le dă o anumită destinaţie şi care devin
astfel imobile.
4
Codul civil, art. 538, alin. (1)
5
6
213
material al infracţiunii de furt. În acelaşi sens, în literatura juridică de specialitate s-a
decis că prin înscrisuri se înţeleg actele scrise care fac parte dintr-un patrimoniu,
reprezentând entităţi utile pentru titularul patrimoniului, indiferent dacă au sau nu valoare
economică cum sunt: manuscrisele, memoriile, jurnalele, corespondenţa, titlurile de
valoare, actele scrise care servesc la dovedirea unor situaţii sau raporturi juridice.
Aceeaşi situaţie există şi în legătură cu alte bunuri mobile care sunt însuşite nu pentru
valoarea lor economică, ci pentru că interesează, în orice mod, pe titularul patrimoniului1.
Nu pot fi considerate obiect material al infracţiunii de furt lucrurile abandonate
(res derelictae) şi lucrurile ce nu aparţin nimănui, ce nu pot face obiectul unei aproprieri2
(res nullius –razele soarelui, aerul etc.). De asemenea, considerăm că nu poate fi obiect
material al infracţiunii analizate bunul de o valoare neînsemnată.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale de răspundere penală, cu excepţia variantei prevăzute la alin. (2), unde
subiectul activ are un drept de proprietate asupra bunului furat, însă în momentul
comiterii infracţiunii bunul se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane. Prin
urmare, subiect activ al infracţiunii poate fi şi proprietarul care sustrage un bun al său ce
se afla sub sechestru sau care a fost închiriat unei alte persoane.
La infracţiunea de furt în formă simplă, participaţia este posibilă în toate formele:
coautorat, instigare, complicitate (atât anterioară cât şi concomitentă)3. Va fi, de
exemplu, considerată complice (iar nu instigator) persoana care promite inculpaţilor că îi
va ajuta să transporte lucrurile furate.
În practica judiciară s-a decis că acela care primeşte, în mod obişnuit, pentru a
ascunde sau valorifica, bunuri obţinute prin furturi repetate, săvârşite de o altă persoană,
este complice şi nu tăinuitor4.
În legătură cu forma participaţiei penale a coautoratului, în practica judiciară s-a
decis că există coautorat în situaţia în care cei doi inculpaţi au conceput împreună
săvârşirea furtului, şi-au distribuit rolurile şi au acţionat în mod conjugat, activitatea
fiecăruia fiind indispensabilă pentru producerea rezultatului urmărit5.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese
patrimoniale au fost afectate. Fapta de furt poate afecta şi o pluralitate de subiecţi pasivi
atunci când prin aceeaşi acţiune au fost sustrase bunuri mobile aparţinând unor persoane
1
Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Drept penal român Curs selectiv pentru licenţă,
Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p. 288
2
A nu se confunda cu „apropiere”. Folosim aici „apropriere” cu sensul pe care noţiunea îl are în dreptul
civil, respectiv aptitudinea de a fi obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real.
3
În vechea reglementare, săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane împreună constituia
infracţiunea de furt calificat [art. 209, alin. (1), pct. a)]. Conform noii reglementări, săvârşirea faptei de
două sau mai multe persoane împreună este considerată infracţiune de furt simplu (art. 208), putând fi
reţinute circumstanţele agravante legale prevăzute la art. 77 C.pen.: săvârşirea faptei de trei sau mai multe
persoane împreună -lit a) sau săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor –lit. d), după caz.
4
T.Timiş, dec. pen. nr. 1043/1983, în R.R.D. din 1984, p. 20.
5
C.S.J. s. pen., dec. nr. 5161/2001, în Culegere selectivă …, op. cit., p. 285.
214
diferite, precum şi atunci când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale
mai multor persoane. Într-o astfel de situaţie însă, infracţiunea îşi pierde unitatea,
reţinându-se atâtea infracţiuni, în concurs, câţi subiecţi pasivi sunt. Săvârşirea, în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale de timp, împotriva mai
multor subiecţi pasivi, nu va constitui o infracţiune de furt în formă continuată, ci mai
multe infracţiuni de furt, în concurs1.
Persoana din posesia sau detenţia căreia a fost sustras bunul este subiectul pasiv
direct sau principal iar celelalte persoane, care au drepturi asupra acestui bun, sunt
subiecţi pasivi indirecţi sau secundari.
Pentru existenţa infracţiunii nu se cere îndeplinirea unor condiţii de loc sau de
timp. Însă dacă furtul va fi comis într-un mijloc de transport în comun2 sau prin
escaladare3 sau în timpul nopţii4, fapta va constitui infracţiunea de furt calificat prevăzută
de art. 229 C.pen.
Elementul material se realizează prin acţiunea de luare a bunului mobil din
posesia sau detenţia altuia (persoană fizică sau juridică), fără consimţământul acesteia -
alin. (1)- în scopul însuşirii pe nedrept.
Prin „luare” se înţelege forma de sustragere care constă în scoaterea fizică a
bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, respectiv
pierderea dispoziţiei sau posesiei asupra bunului de către persoana care l-a deţinut sau l-a
posedat până la momentul săvârşirii faptei.
În practica judecătorească s-a decis că însuşirea unui bun mobil încredinţat
temporar spre pază constituie infracţiunea de abuz de încredere şi nu de furt 5.
Mijloacele de săvârşire a furtului pot fi variate, însă dacă la săvârşirea faptei vor
fi întrebuinţate violenţe sau ameninţări, fapta va fi considerată infracţiune de tâlhărie (art.
233 C. pen.). Dacă furtul este comis prin violare de domiciliu sau sediu profesional, fapta
va fi considerată infracţiune de furt calificat (art. 229 C. pen.).
În practica judecătorească s-a decis că deposedarea părţii vătămate de căciula pe
care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni
agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracţiune de furt, iar nu de tâlhărie,
deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării violenţei6. Din contră, fapta de a smulge telefonul
prin la centura părţii vătămate constituie o însuşire prin întrebuinţarea de violenţe, actul
smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voinţa acesteia, iar nu o simplă luare în
posesie, neviolentă a lucrului7, prin urmare fapta constituie tâlhărie, iar nu furt; similar în
situaţia smulgerii unei poşete de pe umărul părţii vătămate8.
1
Conform art. 35, alin. (1) C. pen.
2
C. pen., art. 229, alin. (1), lit. a)
3
C. pen., art. 229, alin. (1), lit. d)
4
C. pen., art. 229, alin. (1), lit. b)
5
C.S.J., s. contenc. dec. nr. 1742/1992
6
C.S.J., în compunerea prevăzută de art. 39, Decizia nr. 63/1991, publicată în revista „Dreptul" nr. 3 din
1992, p.73
7
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1569/2001 în R.D.P. nr. 3, 2002, p.117
8
Trib. Botoşani, s. pen., dec. nr. 10/2007 în R.D.P., nr. 1, 2009, p. 148 –„În speţă, acţiunea violentă de
215
Într-o altă speţă s-a decis că fapta inculpatului de a fi sustras, într-o singură zi, în
mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe bunuri de la locul său
de muncă, pe care le-a depozitat într-un singur loc, în afara unităţii, ridicându-le apoi la
sfârşitul programului şi încărcându-le pe un tractor pentru a le duce acasă, constituie o
singură infracţiune de furt în formă continuată1.
Într-o speţă2, inculpata C.A.M. a fost condamnată la 8 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. Instanţa a reţinut că inculpata, în mod repetat, a
intrat într-un magazin cu autoservire, unde a comandat carne şi produse din carne.
Produsele astfel obţinute, împreună cu bonul ce cuprindea cantitatea şi preţul, le-a pus
într-o plasă, separat de alte produse cu valori mai mici. La casierie a prezentat doar plasa
cu produsele mărunte care aveau inscripţionate pe ele valoarea, iar carnea şi produsele
din carne nu le-a prezentat pentru a achita contravaloarea, după care a părăsit magazinul,
reuşind, prin fapte repetate, să sustragă produse în valoare de peste 300 lei. Considerăm
şi noi, alături de alţi autori3, că încadrarea faptei de mai sus nu este corectă, aceasta
întrunind elementele infracţiunii de furt, iar nu pe cele ale infracţiunii de înşelăciune.
Urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din
posesia sau detenţia altuia şi trecut în stăpânirea făptuitorului. Va exista o urmare
periculoasă chiar dacă bunul este recuperat sau dacă făptuitorul returnează bunul şi nu se
produce nicio pagubă în patrimoniul subiectului activ. În această situaţie va fi reţinută
doar circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei.
Infracţiunea de furt se săvârşeşte cu intenţie directă, autorul faptei cunoaşte că
bunul mobil aparţine altei persoane şi îl însuşeşte pentru uzul său. În doctrină4, s-a arătat
că, în situaţii excepţionale, este posibil ca fapta să fie săvârşită şi cu intenţie indirectă,
respectiv în cazul în care bunul furat conţine în el un alt bun (spre exemplu, furtul unei
haine în buzunarul căreia se află alte bunuri), întrucât făptuitorul a putut prevedea acest
fapt. Folosind acelaşi raţionament, am putea concluziona că furtul s-ar putea comite şi
din culpă, în situaţia în care este puţin probabil să existe un alt bun ascuns în bunul furat,
smulgere exercitată de inculpat a înfrânt energia folosită de partea vătămată pentru a-şi purta poşeta, fiind
irelevant din acest punct de vedere că fapta a surprins-o astfel încât nu a mai apucat să opună rezistenţă”.
1
Trib.Oradea, s. pen., dec. nr. 8/1984, în R.R.D. din 1984, p. 60.
2
Jud. Mediaş, s. pen., dec. nr. 130 din 5 martie 2003
3
Ioan Lascu în R.D.P., nr. 1, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p. 136; nu suntem de acord cu nota
redacţiei, din sursa indicată, în opinia căreia încadrarea instanţei a fost corectă. Aceasta deoarece în speţa
prezentată nu poate fi vorba despre o amăgire sau o inducere în eroare. Situaţia că lucrătorul comercial de
la raionul de carne a dat produsele inculpatei nu prezintă relevanţă, deoarece achitarea valorii produselor
(şi transferul de proprietate) are loc la casierie, iar inculpata a sustras bunurile ascunzându-le în plasă.
Inducerea în eroare a lucrătorului comercial de la raionul carne nici nu ar fi putut contribui la comiterea
infracţiunii de înşelăciune în formă consumată, deoarece doar printr-o astfel de faptă, infractorul nici nu ar
fi putut produce rezultatul cerut pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, respectiv producerea unei
pagube, deoarece i s-ar fi cerut oricum să achite valoarea produselor la casierie. Prin urmare nu este vorba
despre o amăgire, o speculare a încrederii, ci despre o sustragere.
4
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. III, p. 465
216
spre exemplu în situaţia în care în husa unui telefon mobil sau într-un toc de ochelari se
află o sumă de bani, concluzie ce nu ni se pare însă acceptabilă1.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de valoarea bunului furat, de faptul că
infractorul atribuie bunului respectiv o valoare mai mare sau mai mică decât cea reală.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca autorul faptei să sustragă bunul „în scopul"
însuşirii pe nedrept a bunului.
Lipsa consimţământului persoanei vătămate se prezumă, inculpatul fiind cel
căruia îi revine obligaţia de a dovedi consimţământul părţii vătămate pentru însuşirea
bunului.
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 232 C. pen., tentativa la infracţiunea de furt se
pedepseşte. Există tentativă atunci când făptuitorul a început acţiunea de deposedare a
victimei, dar nu s-a produs urmarea periculoasă (sustragerea bunului) din motive
independente de voinţa făptuitorului. Dacă organul judiciar constată, cu ocazia
cercetărilor întreprinse, că făptuitorul a întrerupt din proprie iniţiativă actele de executare,
deşi putea să continue acţiunea infracţională, se va constata că ne aflăm în prezenţa
desistării, cauză de nepedepsire. În acelaşi sens a decis şi instanţa supremă care a hotărât
că, în situaţia în care făptuitorul întrerupe din proprie iniţiativă actele de executare,
renunţând la furt, aceasta reprezintă o desistare, neexistând infracţiunea de furt2.
Dacă, până la momentul desistării, fapta întruneşte elementele constitutive ale
altei infracţiuni, vor fi reţinute în sarcina făptuitorului infracţiunile corespunzătoare
acelor elemente.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care posesorul sau deţinătorul
bunului a pierdut legătura cu bunul său datorită acţiunii infracţionale a făptuitorului.
Infracţiunea de furt poate să se comită şi în formă:
- continuă (de exemplu, atunci când făptuitorul sustrage energie electrică, energie
termică);
- în formă continuată, când făptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
săvârşeşte mai multe acte de sustragere din posesia sau detenţia aceleiaşi persoane, la
diferite intervale de timp (de exemplu, sustrage în mod repetat din materialele de
construcţie pentru o biserică, care se găseau depozitate la marginea satului), împotriva
aceluiaşi subiect pasiv. Continuarea actelor de sustragere şi după adoptarea unei amnistii
sau graţieri are ca efect juridic neaplicarea actului de clemenţă respectiv. În cazul
infracţiunilor continue sau continuate, în afară de momentul consumării, prezintă interes
1
În practica judiciară s-a arătat (C.S.J., s. pen., dec. nr. 4840 din 29 octombrie 2003, www.scj.ro) că fapta
inculpatului de a fura o bicicletă pe portbagajul căreia se aflau două genţi de voiaj în care se aflau diferite
obiecte, între care o borsetă cu acte de identitate și sume în lei și valută, poate constitui furt calificat [în
condiţiile art. 209, alin. (2), lit. b) din Codul penal anterior- furtul privind un act care serveşte pentru
dovedirea stării civile pentru legitimare sau identificare], numai dacă se face dovada că inculpatul a
cunoscut această împrejurare (respectiv a cunoscut că în borseta respectivă se aflau acte de identitate şi a
urmărit sau acceptat posibilitatea sustragerii lor).
2
T. S., s. pen., dec. nr. 2950/1970, în Colecţia de Decizii din 1970, p. 284
217
şi momentul epuizării, care este momentul încetării acţiunii de luare sau momentul
săvârşirii ultimei acţiuni de luare.
În doctrină1, referitor la momentul consumării infracţiunii, au fost formulate mai
multe teorii:
- teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul în care făptuitorul apucă, cu
mâna sau cu instrumentul de care se foloseşte, bunul pe care urmăreşte să-l însuşească pe
nedrept, indiferent dacă a reuşit sau nu să-l păstreze;
- teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul în care făptuitorul ridică
bunul din locul în care se afla, deplasându-l în alt loc;
- teoria potrivit căreia consumarea este determinată de ridicarea şi transportarea
bunului în locul unde făptuitorul a avut intenţia de a-l depune;
- teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul luării bunului în stăpânirea
de fapt a făptuitorului;
- teoria potrivit căreia furtul se consumă când făptuitorul ajunge în situaţia de a-şi
asigura stăpânirea asupra bunului, devine posesorul acestuia.
Teoria cea mai larg acceptată este aceea potrivit căreia luarea bunului presupune
două acte: - scoaterea bunului din posesia sau detenţia altuia şi intrarea făptuitorului în
stăpânirea acelui bun - furtul se consumă în momentul realizării celui de-al doilea act,
respectiv momentul când făptuitorul devine posesor (momentul „împosedării”)2. Nu
prezintă însă importanţă durata de timp cât făptuitorul a reuşit să păstreze efectiv posesia
bunului furat. În practica judiciară s-a reţinut (în mod corect, apreciem noi) că este autor
al infracţiunii consumate de furt, iar nu al tentativei la această infracţiune, inculpatul
surprins la locul faptei după ce a luat de pe rafturile magazinului o parte din bunuri pe
care le-a introdus în trei saci de rafie, pe care i-a abandonat când a fugit pentru a nu fi
prins de paznic3. Similar, în situaţia în care inculpaţii au fost surprinşi sustrăgând produse
petroliere din conductă, după ce au umplut mai multe butoaie cu 1700 de litri de
motorină4.
Dacă unele acte de sustragere se încadrează în prevederile art. 228 C. pen., iar
altele în prevederile art. 229 C. pen., pedeapsa se va aplica în baza dispoziţiilor art. 229
C. pen.5.
B. Modalităţi
Conform C. pen., infracţiunea de furt este prevăzută în norma de încriminare într-
o singură modalitate normativă: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia,
fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Luarea unui vehicul
din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul folosirii pe
nedrept va fi încadrată, aşa cum am mai arătat, la art. 230 C. pen., furtul în scop de
folosinţă.
C. Sancţiuni
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii… Vol III, op. cit., p. 467
2
Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., p. 264; Costică Bulai, Avram Filipaş,Constantin Mitrache, op.
cit., p. 296
3
C. de Apel Alba Iulia, d. pen. nr. 73/2002 în R.D.P. nr. 2/ 2004, p. 163
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1770 din 3 aprilie 2002, www.scj.ro
5
T.S. Secţia penală, decizia nr. 241/1971, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 50, indicată de Costică Bulai, Avram
Filipaş, Constantin Mitrache, op. cit., pp. 296-297
218
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Furtul săvârşit între membrii de
familie, de către un minor în paguba tutorelui sau de către cel care locuieşte împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepseşte numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate1.
Urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta
având doar obligaţia de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a
poliţiei judiciare. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit
Conform art. 231 alin. (2), în cazul infracţiunii de furt, împăcarea înlătură
răspunderea penală. Această prevedere se aplică în cazul în care acţiunea penală a fost
pusă în mişcare din oficiu. Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, retragerea acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Furtul calificat
(Art. 229 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori
a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se
Variantă agravată :
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.
Variantă agravată :
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
1
C. pen., art. 230
219
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune înpericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Faptele încriminate în art. 229 C. pen.1 sunt forme agravate ale infracţiunii de
furt, pe care am analizat-o anterior. De aceea, în privinţa elementelor structurale ale
infracţiunii prevăzute în art. 229 C. pen., vor fi avute în vedere precizările pe care le-am
făcut la analizarea infracţiunii de furt, dar se va ţine seama de particularităţile prevăzute
în art. 229 C. pen. [de exemplu, poate fi obiect material al infracţiunii prevăzute în art.
229 alin. (3), lit. a) C. pen: ţiţeiul, gazolina, condensatul, etanul lichid, benzina etc].
Analiza infracţiunii de furt calificat se va reduce la studiul împrejurărilor care dau
faptei calificarea prevăzută în norma de încriminare.
2. Împrejurările descrise de alin. (1):
a) săvârşirea furtului într-un mijloc de transport în comun
Mijloacele de transport oferă condiţii favorabile de săvârşire a furturilor.
Considerăm că motivul principal pentru care se impune această agravantă este
acela că făptuitorului îi este mult mai uşor să se folosească de aglomeraţia dintr-un mijloc
de transport în comun. C. pen. nu mai reţine ca furt calificat fapta săvârşită într-un loc
public. Totuşi, ar fi fost necesar, din aceleaşi raţiuni, să fie considerat furt calificat nu
doar fapta săvârşită într-un mijloc de transport în comun, ci şi fapta săvârşită profitând de
o aglomeraţie, pe durata unui concert în aer liber, de exemplu, sau a unui meci de fotbal
etc.
Prin mijloc de transport în comun se înţelege orice vehicul destinat transportului
mai multor persoane împreună. Se apreciază că autoturismele care practică taximetria
sunt exceptate de la această categorie, întrucât aceste autoturisme sunt destinate
circulaţiei, în acelaşi timp, a unui număr redus de persoane, între care, de regulă, există
relaţii de încredere reciprocă2, existând condiţii mai bune pentru asigurarea securităţii
bunurilor mobile aflate asupra persoanelor. Cu privire la această soluţie constatăm însă că
nici reglementarea anterioară, nici C. pen. în vigoare nu disting între diferitele mijloace
de transport în comun, iar unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem. De
asemenea, dacă în ceea ce priveşte încrederea dintre pasageri soluţia pare a fi corectă 3,
furtul unor bunuri care aparţin şoferului taxiului ar putea fi considerat furt calificat,
întrucât între acesta şi pasageri nu există „relaţii de încredere reciprocă” şi, credem,
pasagerii ar putea cu uşurinţă profita de momentele în care atenţia şoferului este
concentrată pe conducerea autovehiculului. Ar fi însă ilogic să se aplice standarde diferite
1
Reglementarea actuală, spre deosebire de vechiul Cod penal, nu mai reţine ca elemente de agravare a
furtului săvârşirea acestuia: de două sau mai multe persoane împreună; împotriva unei persoane ce se află
în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra; într-un loc public; în timpul unei calamităţi. În
aceste ipoteze se pot aplica circumstanţele agravate legale prevăzute de art. 77 C. pen. [punctele a)-dacă
sunt mai mult de trei persoane, d), g) sau e)]
2
Trib. jud. Tulcea, Dec. nr. 191/1976, în Tudorel Toader, op. cit., p. 186
3
În multe ţări europene, împărţirea unui taximetru de către necunoscuţi care se îndreaptă în aceeaşi direcţie
este un concept din ce în ce mai puternic promovat, în special din raţiuni de protecţie a mediului
înconjurător şi pentru a diminua traficul. Această tendinţă se regăseşte, în proporţii mai reduse, şi în ţara
noastră.
220
persoanelor ce se află în acelaşi vehicul; de aceea, considerăm că instanţa ar trebui să
analizeze cu atenţie fiecare caz în parte şi, în funcţie de aceasta, să poată considera şi
furtul care este comis într-un taximetru ca furt calificat, chiar dacă este săvârşit între
pasageri.
Pentru existenţa infracţiunii, în această circumstanţă, se impune ca în momentul
săvârşirii faptei, autovehiculul să fi slujit efectiv acestui scop, chiar dacă în acesta nu se
afla, în momentul săvârşirii faptei, decât făptuitorul (de exemplu, făptuitorul sustrage
piese componente din interiorul vehiculului) şi chiar dacă vehiculul staţionează. Este
necesar doar ca vehiculul să servească, în momentul săvârşirii faptei, transportului în
comun.
Nu îndeplineşte condiţia cerută de lege mijlocul de transport în comun care se află
parcat în garajul unităţii de transport.
b) furtul săvârşit în timpul nopţii
Această împrejurare constituie o agravantă şi pentru alte infracţiuni (cum este, de
exemplu, cazul furtului de material lemnos, faptă prevăzută în Codul silvic).
Pe timp de noapte, infractorii se pot apropia mai uşor de obiectul material asupra
căruia intenţionează să-şi desfăşoare activitatea infracţională, pot să dispară mai uşor fără
să fie văzuţi sau recunoscuţi; noaptea inspiră autorilor faptelor mai mult curaj1.
Şi în legătură cu această circumstanţă au existat discuţii în doctrină, iar instanţele
judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite. Totuşi, în majoritatea cazurilor, practica
judiciară este constantă în a dispune că sustragerea unor bunuri efectuată pe timp de
noapte din locuinţa unei persoane care-l invitase pe făptuitor, nu poate fi apreciată ca
fiind săvârşită în condiţiile acestei împrejurări, întrucât pentru pătrunderea în locuinţă
făptuitorul nu s-a folosit de întunericul nopţii2. În aceeaşi situaţie se găseşte şi cel care
fură noaptea bunuri din locuinţa celui care l-a găzduit3, cel care aflându-se la serviciu în
schimbul de noapte sustrage bunuri din fabrică4 sau de câte ori făptuitorul pătrunde la
locul faptei fără să profite de întunericul nopţii5.
Doctrina, dar şi practica judiciară, au decis că infracţiunea de furt comisă în
timpul nopţii este calificată în sensul art. 229 lit. b) C. pen., numai dacă în cauza judecată
se dovedeşte că într-adevăr această împrejurare l-a ajutat efectiv pe făptuitor. Considerăm
că o astfel de distincţie este potrivnică prevederilor legii, întrucât legiuitorul, încriminând
în formă agravată fapta săvârşită în această împrejurare, „în timpul nopţii”, nu
condiţionează în niciun fel sprijinul pe care noaptea l-a acordat făptuitorului, fiind
cunoscute toate influenţele obiective şi subiective pe care le produce noaptea asupra
comiterii faptei, asupra făptuitorului, persoanei vătămate, autorităţilor şi asupra
posibilităţii reduse pe timp de noapte a altor persoane de a interveni şi de a-l opri pe
făptuitor de la săvârşirea infracţiunii.
1
În acelaşi sens, George Antoniu, Furtul săvârşit în timpul nopţii, comentariu în R.R.D. nr. 6/1979, p. 103;
Ion Dobrinescu, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, comentariu în R.R.D. nr. 8/1967, p. 102; V.
Papadopol -Notă la decizia penală nr.1948/1965 a Tribunalului Dobrogea, în J.N. nr. 8/1966, p. 154; I. C.
Rătescu – Codul penal adnotat, vol. III, Bucureşti, 1936, p. 432, ş.a.
2
Tr. Dobrogea, d.p.nr. 8/1961 în L.P. nr. 12/1961, p. 84, Tr. Crişana, d.p.nr. 789/1963 în J.N. nr. 2/1964,
p. 157, ş.a.
3
T.S.col pen., d.nr. 1788/1962 în C.D. 1962, p. 449
4
Tr. Crişana, d.p. nr. 586/1967 în R.R.D. nr. 12/1967, p. 155
5
T.S. col.pen. d.nr.1075/1962 în C.D. 1962, p. 409; Tr. Suceava, d.p. nr. 150/1969 în R.R.D nr. 12/1969, p.
180 ; T.S. s.p.d. nr. 1377/1969 şi 3162/1969 (nepublicată)
221
Instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice legea în spiritul şi în litera ei.
Instanţele trebuie să fie preocupate de stabilirea timpului când s-a comis fapta şi dacă
aceasta s-a comis de la lăsarea întunericului şi până la dispariţia acestuia, să încadreze
fapta la agravanta analizată. Interpretarea acestui text în alt mod înseamnă o adăugare la
lege, ceea ce nu-i este permis niciunui organ de urmărire penală sau instanţei. Este
adevărat că factorul noapte, în cazul unor anumite infracţiuni, nu are nici o relevanţă (de
exemplu, cazul construirii ciocanului silvic falsificat).
Pentru a pune capăt acestor controverse, fostul Tribunal Suprem 1 a decis că
infracţiunea de furt este calificată, potrivit art. 229, lit. b) C. pen. în vigoare 2, ori de câte
ori se stabileşte că fapta a fost comisă în timpul nopţii, fără nicio altă condiţionare,
întrucât nu pot fi modificate prevederile exprese ale legii condiţionând aplicarea acestora
şi de dovedirea altor împrejurări. Această opinie a fost însuşită de majoritatea
teoreticienilor. Considerăm că aceasta este soluţia corectă, întrucât întunericul îl
favorizează întotdeauna pe făptuitor. În doctrină3 s-a arătat că instanţa trebuie să ţină cont
de situaţia concretă existentă în fiecare caz în parte, şi anume data calendaristică, ora,
poziţia topografică a localităţii în care a fost săvârşită infracţiunea şi condiţiile
atmosferice locale existente la momentul săvârşirii infracţiunii. Considerăm că factorul
noapte se va putea reţine şi pe durata eclipsei totale de soare.
Nenumărate discuţii s-au purtat în doctrină şi în legătură cu momentul de început
şi de sfârşit al nopţii4. S-a statuat, în doctrină şi practica judiciară, că noaptea există din
momentul în care întunericul s-a instalat (şi nu amurgul), lipsind vizibilitatea şi până
când lumina ia din nou loc întunericului (şi nu zorile)5. În fiecare caz în parte instanţa va
aprecia, în funcţie de împrejurările concrete în care s-a comis furtul, dacă fapta s-a
petrecut ziua ori noaptea.
Există şi aprecieri care susţin că trebuie avut în vedere criteriul astronomic, adică
în funcţie de ora şi minutul apusului soarelui şi ora şi minutul când răsare soarele la locul
unde s-a produs fapta6.
În legătură cu această agravantă, în practica judiciară ca şi în doctrină, s-a pus
problema infracţiunilor care au început în timpul zilei şi sunt continuate în timpul nopţii
sau invers. Practica judiciară7 a decis că atunci când făptuitorul şi-a prelungit acţiunea,
începută în cursul zilei, şi pe timpul nopţii, va fi aplicabilă agravanta privind săvârşirea
infracţiunii „în timpul nopţii”. În privinţa furtului este posibilă o astfel de situaţie, de
exemplu, atunci când făptuitorul a început sustragerea în cursul zilei şi a continuat
activitatea infracţională şi în timpul nopţii.
În ipoteza în care autorul a săvârşit, în executarea aceleiaşi rezoluţiuni
infracţionale, o pluralitate de acţiuni separate între ele prin intervale de timp, unele ziua,
1
P.T.S. d.î. nr. 3/1970, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 120
2
Art. 209 lit. g) vechiul C. pen.
3
George Antoniu, Furtul săvârşit în timpul nopţii…op. cit., pp. 107-108
4
Vintilă Dongoroz (coord), Explicaţii ... op. cit., p. 478
5
Codul Penal Standard al SUA (Model Penal Code) defineşte „noaptea”, la art. 221.0. alin. (2), ca fiind
perioada între 30 de minute după apusul soarelui şi 30 de minute înainte de răsărit.
6
Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale în legi speciale române, vol. IV, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1996, p. 605
7
T.S. s. pen. dec. nr.710/1970 în Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1969-1975, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 178
222
iar altele noaptea, va exista o infracţiune continuată căreia i se va aplica agravanta de
infracţiune săvârşită în timpul nopţii1.
c) furtul săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită
Este mascată acea persoană care îşi acoperă faţa astfel încât trăsăturile sale să nu
fie recunoscute. Deghizarea presupune schimbarea anumitor trăsături faciale, inclusiv a
părului sau a culorii părului sau aspectului altor părţi ale corpului (perucă, mustaţă sau
barbă falsă, lentile de contact care schimbă culoarea ochilor, ochelari etc.). Deghizarea se
poate referi şi la portul însemnelor unei profesii pe care făptuitorul nu o are (veşminte
clericale, uniforme etc.). Travestirea presupune schimbarea aparenţei unei persoane în
aşa fel încât aceasta să aibă înfăţişarea unei persoane de sex opus (bărbat travestit în
femeie sau invers).
Pentru a putea fi încadrată în această circumstanţă agravantă, este necesar ca
mascarea, deghizarea sau travestirea să aibă abilitatea de a induce în eroare; în caz
contrar, agravanta nu are incidenţă2.
Ipoteza cerută de lege există în raport cu toţi participanţii (circumstanţă reală), în
măsura în care aceştia au avut cunoştinţă sau ar fi putut avea cunoştinţă despre ea.
d) furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei adevărate ori a unei chei mincinoase
Circumstanţele denotă o pregătire pentru comiterea infracţiunii, stăruinţa,
perseverenţa făptuitorului în a înlătura obstacole, motiv pentru care pedeapsa prevăzută
de lege este mai aspră.
Efracţia presupune înlăturarea pe altă cale decât cea normală a oricăror obiecte
sau dispozitive ce se interpun între făptuitor şi bunul pe care acesta intenţionează să-l
sustragă (de exemplu, forţarea, spargerea unei uşi, a unui geam, a unui perete, a unui
tavan ş.a.). În orice situaţie, efracţia presupune o anumită violenţă, o anumită forţă a
acţiunii. Considerăm că nu este îndeplinită ipoteza cerută de lege în cazul în care
făptuitorul a introdus mâna prin geamul deschis al unui autoturism, a deschis o portieră şi
a intrat în interior de unde a sustras mai multe obiecte. În acelaşi sens, în practica
judiciară3 s-a arătat că nu pot fi considerate ca închizători acele dispozitive care permit
deschiderea fără niciun efort, fără a fi necesară folosirea forţei sau a vreunui instrument.
Zăvorul unei porţi, care poate fi tras întinzând mâna peste poartă sau sârma care prinde
un belciug sunt închizători care nu presupun niciun fel de efort pentru a fi îndepărtate,
astfel încât nu se poate reţine săvârşirea faptei prin efracţie.
Prin escaladare se înţelege depăşirea unui obstacol care se interpune între
făptuitor şi bunul mobil a cărui sustragere se urmăreşte de către făptuitor. Şi acest
obstacol trebuie să fie real iar nu simbolic, ca şi în cazul efracţiei. Sensul noţiunii de
„escaladare” folosit de lege nu este doar acela de a sui, urca sau sări peste, acţiunea
putând să fie reprezentată şi de o coborâre (de exemplu, coborârea de pe acoperiş sau de
la un etaj superior cu ajutorul unei corzi).
Prin acţiunea de escaladare nu este afectată integritatea obstacolului existent între
făptuitor şi bunul pe care intenţionează să-l sustragă (de exemplu, autorul trece peste un
zid şi pătrunde în curtea de unde fură bunul).
1
Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, op. cit., p. 606
2
Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.
362
3
C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 36/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998, p. 132
223
Escaladarea, ca şi efracţia, trebuie practicată cu scopul de a săvârşi furtul, pentru
ajungerea la obiectul furat sau pentru îndepărtarea de la locul faptei.
Prin expresia chei adevărate înţelegem cheile care sunt folosite în mod normal la
deschiderea încuietorilor de la uşi, încuietorilor caselor de bani, ale capacelor cutiilor,
cuferelor ş.a. în care sunt depozitate sau în care autorul crede că sunt depozitate bunuri de
valoare pe care intenţionează să le sustragă, indiferent de rezistenţa sau slăbiciunea
încuietorii.
Cheile mincinoase1 sunt cheile contrafăcute sau alte instrumente folosite la
descuierea încuietorilor (de exemplu, şperaclele sau chiar o bucată de sârmă îndoită).
Pentru existenţa infracţiunii săvârşite în modalitatea agravantă analizată, se
impune ca făptuitorul să fi folosit cheile adevărate sau mincinoase pentru a ajunge la
obiectul dorit, şi nu doar să le aibă asupra lui.
Dacă fapta de furt întruneşte elementele mai multor circumstanţe agravante din
cele analizate mai sus, se va reţine o singură infracţiune de furt calificat şi nu un concurs
de infracţiuni, întrucât împrejurările în care furtul devine calificat sunt modalităţi
alternative ale aceleiaşi infracţiuni şi nu infracţiuni distincte.
e) furtul săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de
supraveghere
În această ipoteză, furtul se comite prin scoaterea din funcţiune a sistemului de
alarmă sau de supraveghere prin tăierea unui cablu, acoperirea camerei de luat vederi,
întreruperea alimentării cu energie electrică a dispozitivului ş.a.m.d. Opinăm că va fi
reţinută agravanta şi dacă făptuitorul introduce un cod corect pentru dezactivarea alarmei,
obţinut într-un mod ilicit sau chiar de la adevăratul proprietar cu o altă ocazie sau într-o
altă împrejurare.
În situaţia în care sistemul de alarmă sau de avertizare nu era pornit sau nu
funcţiona nu se va putea reţine această agravantă.
3. Împrejurările descrise de alin. (2):
a) furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural
Conform art. 3, alin. (1) din Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural, „Patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri cu valoare
istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică,
reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu
acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a
minorităţilor naţionale la civilizaţia universală”. Furtul unui bun ce intră în categoria
celor la care se referă legea este mai grav datorită valorii deosebite, de neînlocuit a
acestor bunuri.
În practica judiciară2 a fost considerat furt calificat, în condiţiile alin. (2), lit. a),
sustragerea de la un colecţionar, a unor obiecte de artă ce făceau parte din patrimoniul
1
Există coduri penale, precum codul penal al republicii Malta, care nu operează cu această distincţie.
Conform art. 265 al Codului penal maltez, orice cârlig, şperaclu, cheie copiată sau adaptată sau o cheie
reală, atunci când este procurată prin furt sau orice formă de înşelăciune sau orice alt instrument adaptat
pentru a îndepărta sau deschide sisteme de închidere de orice fel, fie externe fie interne, va fi considerată
cheie falsă.
2
C.S.J., s. pen., dec.. nr. 5263/2001. Instanţa a decis şi obligarea la plata de daune morale pentru
prejudiciul moral cauzat prin lezarea sentimentelor proprietarului pentru artă şi, de asemenea, pentru că în
224
cultural, împreună cu un computer. S-a apreciat că inculpaţii cunoşteau valoarea
obiectelor sustrase întrucât, în speţa respectivă, era vorba despre casa unui colecţionar de
obiecte de artă. Apreciem însă că, în situaţia în care făptuitorul nu cunoaşte şi nici nu
avea posibilitatea să aprecieze calitatea obiectelor sustrase ca fiind obiecte de patrimoniu,
nu va putea fi reţinută circumstanţa analizată1, ci cea de furt săvârşit prin violare de
domiciliu, prevăzută la lit. b).
b) furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional
Cu privire la furtul ce are loc prin pătrunderea în domiciliul unei persoane sau în
sediul profesional existau, în baza reglementării vechiului Cod penal, o serie de
contradicţii atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă. Conform Codului penal în vigoare,
infracţiunea de violare a domiciliului sau cea de violare a sediului profesional este
absorbită în infracţiunea de furt calificat. Este vorba, în acest caz, despre furtul din
domiciliu sau sediu profesional care nu a fost comis prin efracţie şi escaladare. În situaţia
în care furtul are loc din domiciliu sau sediu profesional şi a fost comis prin escaladare
sau prin efracţie vor fi reţinute ambele circumstanţe agravante2. Similar, dacă furtul se
comite în domiciliu sau sediul profesional prin scoaterea din funcţiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere.
c) furtul săvârşit de o persoană având asupra sa o armă3
Furtul săvârşit într-o astfel de împrejurare este mai grav deoarece relevă un grad
sporit de pericol al făptuitorului, acesta înţelegând să recurgă, pentru săvârşirea
infracţiunii, la un mijloc de natură să-i asigure, într-o mai mare măsură, reuşita.
Prin persoană înarmată se înţelege persoana care, în momentul săvârşirii faptei,
are asupra sa o armă în sensul art. 179 alin. (1) C. pen.:„Arme sunt instrumentele,
dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale”. Prevederile Codului sunt
completate cu prevederile Legii 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, art. 2,
pct. I.1. unde arma4 este definită ca: „orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare
calculatorul sustras se afla teza de doctorat neterminată a părţii vătămate si un roman.

1
Spre exemplu, dacă furtul de obiecte de artă are loc dintr-un muzeu sau o instituţie publică, făptuitorilor le
va fi foarte greu să invoce necunoaşterea valorii deosebite a bunurilor. Pentru un cunoscător nu este foarte
dificil să afle dacă un bun face parte sau nu din patrimoniul cultural, existând mai multe baze de date cu
privire la aceste bunuri, disponibile inclusiv online. Dacă bunul este însă sustras dintr-o colecţie particulară
şi valoarea sa nu este evidentă pentru oricine, considerăm că nu va putea fi reţinută circumstanţa agravantă
decât dacă se face dovada că făptuitorul cunoştea valoarea bunurilor sustrase. Argumentul că bunul se află
în casa unui colecţionar nu pare a fi unul suficient, mai ales considerând că de multe ori valoarea unor
obiecte de artă este greu de stabilit. Este cunoscut procesul intentat şi câştigat de Constantin Brâncuşi
împotriva autorităţilor vamale americane, întrucât lucrarea sa „Pasăre în zbor” a fost considerată de vameşii
americani ca fiind obiect industrial, motiv pentru care i s-a cerut sculptorului să plătească taxe vamale.
2
Aceasta nu înseamnă în niciun caz că vor fi reţinute 2 infracţiuni distincte de furt calificat, ci doar că fapta
va fi încadrată la ambele circumstanţe agravante.
3
Art. 209 alin. (1) lit. b) din vechea reglementare se referea la furtul săvârşit „de o persoană având asupra
sa o armă sau o substanţă narcotică”. Este regretabil, credem, că noua reglementare nu a reţinut şi deţinerea
unei substanţe narcotice ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de furt. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, o
astfel de faptă nu constituie nici circumstanţă agravantă legală generală, iar deţinerea de morfină,
cloroform, gaze lacrimogene etc. este cu siguranţă de natură să încurajeze făptuitorul ce deţine astfel de
substanţe în comiterea faptei.
4
Conform aceluiaşi text de lege, arma de foc este definită ca: „orice armă portabilă cu ţeava care poate
arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin
acţiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o
alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de
225
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau
luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de
neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexă”.
Cerinţa legală este îndeplinită chiar dacă în momentul săvârşirii faptei arma se
afla asupra făptuitorului, indiferent dacă se găsea la loc vizibil sau nu. În situaţia în care
arma este folosită, fapta poate fi încadrată la infracţiunea de tâlhărie.
Dacă făptuitorul a folosit arma şi fapta va fi încadrată la infracţiunea de tâlhărie1
vor fi aplicate regulile privind concursul de infracţiuni, corespunzător urmărilor produse.
Există concurs de infracţiuni şi dacă arma nu a fost folosită, dar făptuitorul nu deţine
permis de port armă corespunzător categoriei din care face parte arma.
Conform art. 229 alin. (3), constituie infracţiune de furt calificat, furtul
următoarelor categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere2 sau gaze naturale din conducte3, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii4;
c) componente ale reţelelor electrice5;
incendiu sau alte situaţiide urgenţă publică;
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar6, rutier, naval, aerian şi
foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din care este confecţionat, poate fi transformat în
acest scop […]”
1
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,
Constantin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. 3, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 473
2
Fapta inculpatului care, în realizarea aceleiași rezoluţii, instigă la sustragerea de produse petroliere și,
ulterior, sustrage asemenea produse întrunește elementele infracţiunii de furt calificat în forma continuată,
calitatea de instigator la infracţiunea de furt calificat fiind absorbită de cea de autor. Î.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2745 din 20 mai 2004, www.scj.ro
3
Fapta inculpatului care a efectuat săpături pe un teren aflat în curtea casei sale, având cunoștinţă de faptul
că în locul unde a săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet existentă și,
fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat.
4
Electromotorul montat la o staţie de pompare pentru colectarea apei din canalul de desecare a terenului
constituie o component a sistemului de irigaţii, C.S.J., s. pen., dec. nr. 4380/2003 în R.D.P., nr 1, ianuarie-
martie, 2005, p. 161; constituie furt de componente ale sistemelor de irigaţii şi fapta inculpaţilor de a
sustrage 40 de dale de beton cu rol de a împiedica scurgerea apei în solul ce nu trebuie irigat și de a permite
trecerea apei spre solurile care au nevoie de irigaţii. Împrejurarea că, de mai mulţi ani, sistemul de irigaţii
nu a mai funcţionat este irelevant, de vreme ce el exista fizic la data săvârșirii furtului, C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2558 din 29 mai 2003, www.scj.ro; similar în cazul sustragerii unor vane şi hidaranţi dintr-o coloană de
irigaţii chiar dacă sistemul de irigaţii nu era în stare de funcţionare datorită sustragerii și degradării altor
componente, C.S.J., s. pen., dec. nr. 2150 din 9 mai 2003, www.scj.ro
5
Aşa cum s-a arătat în practica judiciară, sustragerea de cabluri electrice de pe stâlpii de susţinere
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, cablurile constituind componente ale
reţelei electrice –Î.C.C.J., s. pen.., dec. nr. 1889/2004 în R.D.P. nr. 2, aprilie-iunie, 2005, p. 146
6 În practica judiciară s-a arătat că este necesar ca autorul să aibă reprezentarea calităţii bunurilor furate,
pentru reţinerea infracţiunii în această formă. Astfel, dacă o persoană sustrage de pe câmp, la marginea
triajului C.F.R., piese metalice disparate, fără a-și da seama că acestea constituie piese ale unor vagoane de
226
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune înpericol siguranţa traficului şi a
precum şi componente de comunicaţii1.
Numărul foarte mare de fapte de sustragere precum şi importanţa bunurilor
enumerate de lege justifică o sancţionare mai aspră a furtului unor astfel de bunuri.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de furt calificat se pedepseşte:
- cu închisoare de la 1 la 5 ani -alin. (1);
- cu închisoare de la 2 la 7 ani -alin. (2);
- cu închisoare de la 3 la 10 de ani –alin. (3)
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Dacă faptele au fost săvârşite între
membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte
împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Urmărirea penală nu se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi controla
Pentru variantele prevăzute la alin. (1) şi (2) lit. b) şi c), împăcarea înlătură
răspunderea penală.
Furtul în scop de folosinţă

(Art. 230 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe
nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale
cărei limite speciale se reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat
fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
C. pen. în vigoare1 incriminează distinct furtul în scop de folosinţă, ca variantă
atenuantă a furtului simplu sau a furtului calificat. Este incriminată expres folosirea fără
pe care au fost demontate, fapta nu poate fi încadrată în prevederile art. 229 alin. (3) lit. f) C. pen. -
1
În privinţa cablurilor ori altor componente de comunicaţii, nu prezintă importanţă dacă acestea sunt
incluse în instalaţii de telecomunicaţii sau radiocomunicaţii, ori se află depozitate în afara instalaţiilor, dar
sunt destinate acestora –C.S.J., s. pen., dec. nr. 4380/2003 în R.D.P., nr 1, ianuarie-martie, 2005, p. 161;
Fapta inculpaţilor, de a tăia fire din cupru de la reţeaua de telecomunicaţii a CFR, fiind surprinși de către
poliţiști după ce acestea au fost rulate pentru a fi transportate, întrunește atât elementele constitutive ale
infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă prevăzută în art. 332 alin. (1) C. pen., cât și pe cele ale
infracţiunii de furt calificat, în forma consumată. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4431 din 18 iulie 2005,
www.scj.ro
227
drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau a unui terminal de comunicaţii racordat
fără drept la o reţea. În structura infracţiunii vom evidenţia doar elementele diferite faţă
de infracţiunile analizate mai sus.
2. Varianta tip
Furtul de folosinţă în varianta tip constă în luarea unui vehicul din posesia sau
detenţia altuia, în scopul de a-l folosi pe nedrept.
Observăm că legea nu distinge între diferite tipuri de vehicule, singurul criteriu în
baza căruia am putea opera o astfel de diferenţiere fiind folosirea de către C. pen. a
noţiunii de „mijloc de transport” la infracţiunea de tâlhărie calificată [art.234, alin. (1),
pct. e)] şi nu pe cea de vehicul. Prin urmare, obiectul material al infracţiunii poate fi un
vehicul, indiferent de tipul acestuia (autoturism, motocicletă, bicicletă, căruţă, autobuz,
betonieră, furgonetă etc.), indiferent dacă este capabil de autopropulsie sau nu.
Participaţia penală2 este posibilă în toate formele, însă nu va exista coautorat dacă
numai unul dintre făptuitori conduce efectiv vehiculul. Persoana care nu
conduce/operează vehiculul răspunde pentru complicitate. Considerăm că va exista
coautorat, numai în mod excepţional, dacă vehiculul poate fi condus/operat de mai multe
persoane în acelaşi timp3.
În doctrină4 s-a apreciat că nu va putea fi reţinut furtul de folosinţă, ci furtul în
situaţia în care autovehiculul nu este susceptibil de a fi folosit potrivit destinaţiei sale.
S-a arătat5 că dacă făptuitorul fură un autovehicul în scopul de a-l folosi pe
nedrept, folosind chei adevărate (sau false), se realizează conţinutul infracţiunii de furt
calificat, art. 229, alin. (1), pct. d), iar nu infracţiunea de furt simplu, aşa cum s-a
pronunţat instanţa într-o speţă, motivând prin faptul că fără folosirea cheii nu s-ar fi putut
fura autovehicului în scopul de a-l folosi. Într-adevăr, observăm că legea nu distinge în
cazul agravantei la care ne-am referit. Dacă făptuitorul va profita de faptul că subiectul
pasiv a lăsat uşa autovehiculului deschisă şi cheile în contact, atunci limitele de pedeapsă
vor fi cele prevăzute pentru infracţiunea de furt simplu care se vor reduce cu o treime.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
directă. Scopul furtului autovehiculului este acela de a-l folosi, iar nu însuşirea acestuia,
caz în care se va reţine infracţiunea de furt (art. 228 C. pen.) sau furt calificat (art. 229 C.
pen.). Dacă făptuitorul fură un vehicul în scopul folosirii acestuia pentru a transporta sau
pune la adăpost bunuri pe care le furase, cele două fapte vor fi reţinute în concurs,
respectiv infracţiunea de furt sau furt calificat, după caz, şi furtul de folosinţă.
1
În vechea reglementare, furtul în scop de folosinţă era asimilat furtului simplu.
2
Legea penală irlandeză (Theft Act, modificată în 1981) conţine o prevedere mai completă cu privire la
furtul de folosinţă prevăzând că va fi considerată furt de folosinţă fapta persoanei care ia un mijloc de
transport fără consimţământul proprietarului sau al unei autorităţi îndreptăţite, pentru a-l folosi în scop
propriu sau pentru altul sau, ştiind că mijlocul de transport a fost luat pe nedrept, îl conduce sau acceptă să
fie transportat în el sau pe el. Codul penal german (art. 248b) face referire la vehicule cu motor sau
biciclete. Codul penal spaniol adaugă cerinţa ca valoarea vehiculului furat să depăşească suma de 400 Euro
(art. 244). Pedeapsa prevăzută de Codul spaniol este munca în folosul comunităţii sau amenda, dacă
făptuitorul returnează vehiculul în 48 de ore. Dacă vehiculul nu este returnat în 48 de ore fapta va fi
considerată furt.
3
Spre exemplu o hidrobicicletă, o bicicletă acţionată cu două perechi de pedale (tandem) etc.
4
C. Barbu, Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului Cod penal, R.R.D. nr. 2/1969, p. 85 apud
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 199
5
Ilie Pascu în George Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 363
228
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care vehiculul este folosit pe
nedrept.
Furtul de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 228 C. pen. sau
cu cea de la art. 229 C. pen., ale căror limite se reduc cu o treime. Prin urmare, dacă
furtul de folosinţă are loc, de exemplu, în timpul nopţii, se va aplica pedeapsa prevăzută
la infracţiunea de furt calificat, ale cărei limite se reduc cu o treime.
3. Varianta asimilată
În doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare actualului Cod penal, nu
exista un consens cu privire la folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii. Spre
exemplu, s-a considerat că nu consituie furt fapta de instalare şi folosire clandestină a
unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat, pe seama căruia se
înregistrează şi sunt plătite convorbirile efectuate1. Touşi, doctrina majoritară considera
că fapta întruneşte elementele infracţiunii de furt, impulsurile electromagnetice
constituind obiect material pentru infracţiunea de furt, deoarece, ca şi energia electrică,
au o valoare economică2. Dacă în reglementarea anterioară fapta era considerată furt
(simplu), conform C. pen. aceasta va fi considerată furt de folosinţă.
Conform art. 230 alin. (2) C. pen., constituie infracţiune de furt în scop de
folosinţă şi folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii3 al altuia sau folosirea unui
terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, cu condiţia să se fi produs o
pagubă.
Observăm că legea stabileşte două modalităţi normative de comitere a faptei:
- folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia (folosirea unui
computer, telefon etc. al altuia fără drept);
- folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii racordat la o reţea (folosirea
unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea4).
Reglementarea variantei asimilate a fost inspirată de art. 255 şi 256 din Codul
penal spaniol5. Cu toate acestea, Codul penal spaniol cere crearea unui prejudiciu de
minim 400 de Euro pentru existenţa infracţiunii, aspect pe care C. pen. nu l-a preluat,
legea specificând doar că, în cazul acestei variante asimilate, este necesar să se producă o
pagubă.
1
T. Vâlcea, s. pen., dec. nr. 755/1985
2
Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 177
3
Conform H.G. nr. 88/2003, art. 5 lit. d), echipamentul terminal de informaţii este definit ca „un produs
sau o parte componentă relevantă din acesta, care permite comunicaţia şi care este destinat să fie conectat
direct ori indirect prin orice mijloace la interfeţele reţelelor publice de comunicaţii”. Litera b) a aceluiaşi
articol defineşte reţeaua de comunicaţii electronice ca „sistemele de transmisie şi, acolo unde este cazul,
echipamentele de comutare sau rutare, precum şi orice alte resurse, care permit transportul semnalelor prin
fir, radio, fibră optică sau orice alte mijloace electromagnetice, incluzând reţelele de comunicaţii prin
satelit, reţelele fixe, cu comutare de circuite sau de pachete, inclusiv internet şi reţelele mobile terestre,
sistemele de transport al energiei electrice, în măsura în care sunt utilizate în scopul transmiterii de
semnale, reţelele utilizate pentru transmiterea comunicaţiei audiovizuale şi reţelele de cablu TV, indiferent
de tipul informaţiei transportate”. De asemenea, conform literei c) reţeaua publică de comunicaţii este acea
„reţea de comunicaţii electronice care este utilizată, în întregime sau în principal, pentru furnizarea de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”.
4
De exemplu, instalarea şi folosirea clandestină a unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat,
pe seama căruia se înregistrează şi sunt plătite convorbirile efectuate.
5
www.just.ro –Menţiune şi precizări cu privire la Legea 286/2009 privind Codul penal
229
Din formularea articolului - „racordat la o reţea”- deducem că infracţiunea
subzistă şi dacă făptuitorul nu este cel care realizează racordarea, ci doar se foloseşte de o
racordare deja existentă.
Obiectul material al variantei asimilate este reprezentat de terminalul de
comunicaţii. Prin terminal de comunicaţii înţelegem orice tip de computer, tabletă,
telefon mobil sau telefon fix, fax, dar şi un modem etc.
Întrebarea ce se pune este dacă va fi considerată furt de folosinţă, în sensul art.
230 alin. (2) C. pen., şi fapta de a accesa fără drept o reţea de internet fără fir (wireless)?;
de asemenea, va fi considerată furt de folosinţă fapta de a utiliza cablul unui abonat
pentru a recepţiona televiziune prin cablu? Cele două situaţii par, cel puţin teoretic, să se
încadreze în ipotezele legale, cu condiţia ca, în urma comiterii faptei să se producă o
pagubă. Dovedirea unei astfel de pagube este însă foarte dificilă şi cu greu poate fi
considerată „pagubă”, în sensul la care se referă articolul de lege, recepţionarea unui
semnal mai slab, o calitate diminuată a semnalului de televiziune sau reducerea vitezei de
download (pentru internet). Trebuie să menţionăm că, dacă se accesează un sistem
informatic,1 nu va mai fi vorba despre infracţiunea de furt de folosinţă, ci de acces ilegal
la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 C. pen.2. Similar, dacă prin faptă se va
realiza interceptarea ilegală a unei transmisii de date electronice care nu este publică se
va reţine infracţiunea prevăzută de art. 361 C. pen. iar nu cea de furt de folosinţă;
alterarea integrităţii datelor informatice dintr-un sistem informatic va constitui
infracţiunea prevăzută de art. 362 C. pen. etc3.
Tentativa la furtul de folosinţă este posibilă şi se pedepseşte (art. 232 C. pen.).
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Pentru infracţiunile săvârşite între
membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte
împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la
În cazul infracţiunii analizate, împăcarea înlătură răspunderea penală.
1
Conform art. 181 C. pen. alin. (1), prin sistem informatic se înţelege „orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede
că: „Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă
care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic”.
2
Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei prevedea, în capitolul III, o
serie de infracţiuni informatice. Dispoziţiile capitolului III sunt în prezent abrogate prin art. 130 al Legii
187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, infracţiunile fiind introduse în C. pen. la Titlul VII,
Capitolul VI (Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice), într-o formă
foarte asemănătoare.
3
Vom analiza aceste infracţiuni în secţiunea destinată infracţiunilor informatice, respectând structura C.
pen.
230
Furtul urmãrit la plȃngerea prealabilă
(Art. 231 C.pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie, de
către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana
vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi
art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală.
Observăm că a fost exclus de la împăcare furtul calificat prevăzut la art. 229, alin.
(2) lit a) (asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural) şi la art. 229, alin. (3)
–furtul anumitor categorii de bunuri, ca ţiţei, gazolină, componente ale sistemelor de
irigaţii, ale reţelelor electrice etc. Pentru toate celelalte ipoteze prevăzute la art. 228, 229
şi 230, atunci când infracţiunile de furt, furt calificat sau furt de folosinţă sunt săvârşite
între categoriile de persoane la care se referă art. 231, urmărirea penală începe numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Cu toate că oficialitatea este un principiu general al dreptului penal şi un element
definitoriu între distincţia dintre ramurile de drept public şi cele de drept privat (unde
disponibilitatea este principiu general), legiuitorul a considerat că în unele situaţii
infracţiunea de furt este urmărită penal doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În considerarea unor astfel de situaţii se au în vedere relaţiile strânse dintre membrii de
familie şi relaţiile specifice care iau naştere între tutore şi minorul pe care acesta îl are în
grijă. De asemenea, sunt avute în vedere relaţiile de încredere dintre persoanele care
locuiesc împreună, precum şi dificultatea în a face o separaţie clară între bunurile pe care
aceştia le posedă.
2. Situaţiile în care este necesară plângerea prealabilă pentru urmărirea
penală a infracţiunii de furt
A. Furtul săvârşit între membrii de familie
Conform noii reglementări1 (art. 177), prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
În ceea ce priveşte ascendenţii sau descendenţii legea nu prevede un anumit grad
de rudenie. Cu privire la rudele în linie colaterală însă, prevederile art. 231 se aplică
numai cu privire la fraţii şi surorile persoanei vătămate şi copiii acestora. Prin urmare, în
cazul rudelor colaterale legea limitează rudenia la fraţi, surori şi copiii acestora 2. Dacă
1
Conform art. 149 din reglementarea anterioară, erau consideraţi rude apropriate: ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii,
astfel de rude. Art. 1491 prevedea că prin membru de familie se ȋnţelege soţul sau ruda apropriată, dacă
aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte ȋmpreună cu făptuitorul.
2
Prin urmare, legea limitează rudenia colaterală la gradul III (sunt exceptaţi unchii şi mătuşile).
231
fapta este săvarşită de un unchi sau de un afin, acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu. Adopţia produce aceleaşi efecte ca rudenia firească.
În cazul soţilor, pentru ca art. 231 să îşi găsească aplicarea, este necesar să existe
calitatea de soţ la data comiterii infracţiunii. Fapta unuia dintre soţi de a dispune pe
nedrept de bunuri comune ce se aflau în detenţia sa va constitui infracţiune de abuz de
încredere, nu infracţiune de furt.
Sfera familiei a fost extinsă faţă de vechea reglementare, fiind considerate ca fiind
membri de familie şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi
(concubinii) sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia să „convieţuiască”. Legea nu defineşte
noţiunea de „convieţuire” şi nici nu prevede o perioadă de timp. Cu toate acestea,
convieţuirea trebuie să dureze o perioadă rezonabilă de timp, astfel încât relaţia dintre cei
care locuiesc împreună să capete o oarecare stabilitate, să existe o încredere reciprocă, să
poată fi considerată ca „asemănătoare” cu cea dintre soţ şi soţie.
B. Furtul săvârşit de un minor în paguba tutorelui

Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin adopţie,
prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume
prevăzute de lege. Pentru a se aplica prevederile art. 231, este necesar ca subiectul activ
să fie minor şi subiectul pasiv să aibă calitatea de tutore la momentul comiterii
infracţiunii. Tutela se instituie conform dispoziţiilor Codului civil1 atunci cănd ambii
părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub
interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul
în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea
unei tutele.
În situaţia în care tutorele este cel care fură un bun al minorului, urmărirea penală
se va pune în mişcare din oficiu.
C. Furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată

Prin „persoane care locuiesc împreună”, C. pen. se referă la alte categorii de
persoane decât cele menţionate mai sus şi care împart o locuinţă pentru o anumită
perioadă de timp. A locui împreună presupune folosirea aceleiaşi locuinţe, în întregime
sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, dar având totuşi o durată care să-i
imprime caracter de stabilitate2. Nu pot fi considerate ca locuind împreună persoanele
care împart o locuinţă sau o cameră pentru o perioadă foarte scurtă de timp (o noapte sau
1
Articolele 110, 114 şi 118. În ceea ce priveşte tutela, prevederile legale trebuie să fie înţelese în sensul că,
aşa cum prevede art. 5 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, „intervenţia statului este complementară; statul asigură protecţia copilului şi garantează
respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile
publice cu atribuţii în acest domeniu”. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate
demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private
autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. În cazul în care, copilul este lipsit,
din diferite motive, temporar sau definitiv, de ocrotirea părintească (cum ar fi abandonul), se va institui
prin lege o protecţie specială, reprezentată de ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate
îngrijirii şi dezvoltării copilului. Protecţia specială poate dura până la momentul în care minorul va căpăta
capacitate deplină de exerciţiu.
2
Trib. Suprem, dec. nr. 8/1971
232
câteva zile). Această situaţie poate exista şi în cazul bunurilor care se află în curtea
locuinţei comune1. În situaţia în care persoanele locuiesc în acelaşi imobil dar ocupă
locuinţe separate sau o locuinţă ce a fost separată astfel încât nu mai are părţi comune, nu
va putea fi reţinută ipoteza prevăzută de art. 231.
D. Furtul săvârşit împotriva gazdei

Găzduirea presupune primirea în casă a oaspetelui de către gazdă, a oferi unei
persoane adăpost pentru o perioadă determinată de timp. Spre deosebire de contractul
hotelier, găzduirea este un act civil care nu este legat de scopul obţinerii unui profit, de
desfăşurarea unei activităţi organizate de către un profesionist. De asemenea, găzduirea
implică un anumit grad de familiaritate şi încredere între gazdă şi oaspete, încredere ce
este încălcată atunci când persoana găzduită sustrage bunuri ale gazdei. Nu va fi
considerat găzduit cel care este primit temporar într-o casă din diferite motive (cel a cărui
locuinţă a fost inundată sau incendiată şi este primit pentru o noapte de un vecin sau cel
care este invitat la o petrecere etc.).
Ipotezele descrise în art. 231 sunt circumstanţe personale care nu se vor aplica în
situaţia în care există mai mulţi făptuitori dintre care numai unii sau unul îndeplineşte
condiţiile cerute de lege. În cazul în care condiţiile sunt îndeplinite şi nu există o plângere
prealabilă nu va exista răspundere penală; circumstanţele analizate reprezintă cauze
speciale de nepedepsire. Şi în cazul furtului urmărit la plângerea prealabilă tentativa se
pedepseşte conform dispoziţiilor art. 232 C. pen.
Tȃlhãria
(Art. 233 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se
Infracţiunea de tâlhărie reprezintă o modalitate specială a infracţiunii de furt,
săvârşit prin mijloace violente ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace
pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca
făptuitorul să-şi asigure scăparea. Întrucât legea nu specifică, va fi considerată tâlhărie şi
sustragerea bunului în scop de folosinţă, dacă va fi săvârşită în modurile descrise de art.
233 C. pen.
Obiectul juridic al infracţiunii este complex, fiind format din:
- relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia bunurilor mobile;
1
Ilie Pascu, Explicaţii....op.cit., p. 370
233
- relaţiile sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
În doctrina penală, se apreciază că relaţiile sociale referitoare la proprietate
constituie obiectul juridic principal deoarece furtul reprezintă activitatea principală a
acestei infracţiuni, iar relaţiile sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea persoanei constituie obiect juridic secundar. Nu trebuie să înţelegem însă că
legiuitorul a pus pe un plan secund grija faţă de persoană şi pe primul plan grija faţă de
patrimoniu.
În cazul infracţiunilor complexe, interpretarea dispoziţiilor legale ale infracţiunii,
datorită caracterului absorbant, se face în raport cu cele privitoare la infracţiunile
respective contra persoanei1.
Întrucât obiectul juridic special este complex, şi obiectul material este complex,
fiind alcătuit din:
- un bun mobil a cărei sustragere este urmărită de făptuitor;
- corpul victimei, când infracţiunea se realizează prin întrebuinţarea de violenţe
ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de tâlhărie nu este circumstanţiat în norma de
încriminare, fapta putând fi săvârşită de orice persoană fizică sau juridică cu răspundere
penală.
La infracţiunea de tâlhărie, participaţia penală este posibilă în toate formele
(coautorat, instigare, complicitate), întrucât C. pen. nu mai reţine ca agravantă
coautoratul şi complicitatea2.
În practica judiciară s-a decis că în cazul în care două persoane, după o prealabilă
înţelegere, atacă o persoană, unul săvârşind actele de violenţă iar celalalt, concomitent,
sustrage bunuri aflate asupra părţii vătămate, amândouă au calitatea de autori ai
infracţiunii de tâlhărie, indiferent dacă, aşa cum s-a arătat, actele caracterizând latura
obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori 3.
În anumite împrejurări există participaţie penală la săvârşirea faptei, chiar dacă
unul dintre participanţi nu a desfăşurat nicio activitate. Astfel, practica judiciară a decis
că în situaţia în care numai unul dintre coinculpaţi a exercitat violenţe asupra paznicului
care i-a surprins, aceasta nu înseamnă ca numai el se face vinovat de infracţiunea de
tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop, care s-a şi finalizat, să se asigure
scăparea pentru ambii inculpaţi şi pentru păstrarea lucrurilor furate. Folosirea violenţei
faţă de paznic în scopurile arătate constituie o circumstanţă reală care se răsfrânge şi
asupra celuilalt făptuitor, din moment ce acesta era prezent şi a fost conştient că fără
agresarea paznicului nu-şi putea asigura scăparea şi păstrarea bunurilor sustrase. Este, de
asemenea, lipsit de relevanţă faptul că inculpatul care a exercitat violenţa, nu avea asupra
sa niciunul din lucrurile furate, toate fiind asupra celuilalt coinculpat, din moment ce
1
Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal român. Curs selectiv pentru
examenul de licenţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 279
2
Reglementarea anterioară incrimina tâlhăria în cadrul unui singur articol, iar săvârşirea faptei de două sau
mai multe persoane împreună era considerată agravantă.
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 719/1994, publicată în Dreptul nr. 3/1995, p. 94
234
amândoi au descărcat şi au încărcat într-un sac aceste lucruri, deci fapta, componentă a
infracţiunii de tâlhărie, era consumată1.
Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul fiind suprins în momentul
în care încerca să părăsească locul având asupra sa bunuri ale părţii vătămate şi utilizarea
de către acesta a unui spray paralizant pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar nu ale tentativei la infracţiunea de furt
calificat2.
În situaţia în care mai mulţi făptuitori săvârşesc furtul împreună, iar unul dintre ei,
fără o înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de persoana care
încearcă să-l reţină, după care toţi participanţii fug de la locul faptei, se va reţine
infracţiunea de tâlhărie pentru cel care a acţionat cu violenţă şi cea de furt, în cazul
celorlalţi3.
c) subiectul pasiv
Şi subiectul pasiv este necircumstanţiat, fapta putând fi săvârşită împotriva
oricărei persoane fizice.
Dacă subiectul pasiv la acţiunea de luare nu poate fi decât posesorul sau
detentorul bunului sustras, subiectul pasiv la acţiunea de constrângere poate fi şi o altă
persoană decât posesorul sau detentorul bunului sustras, respectiv persoana care s-a
interpus în calea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei (de exemplu, un agent de
pază).
Există pluralitate de subiecţi pasivi când bunurile care formează obiectul material
al infracţiunii de tâlhărie aparţin unor persoane diferite.
Dacă infracţiunea de tâlhărie este săvârşită concomitent asupra mai multor
persoane, prin acte violente, în scopul păstrării bunului furat, se săvârşeşte o pluralitate
de infracţiuni4, atâtea câte persoane au fost supuse acţiunilor violente.
Legea nu prevede condiţii speciale cu privire la locul sau timpul săvârşirii
infracţiunii. Dacă însă fapta este săvârşită în timpul nopţii, într-un mijloc de transport,
prin violare de domiciliu sau sediu profesional, fapta va fi încadrată la art. 234 C. pen.
(tâlhărie calificată) alin. (1) lit. d), e) şi f).
Infracţiunea de tâlhărie fiind o faptă complexă, şi elementul material este
complex, realizându-se prin două acţiuni strâns legate între ele :
- acţiunea de a sustrage un bun mobil aflat asupra victimei;
- acţiunea de exercitare a violenţei, ameninţării sau punerii victimei în stare de
inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra. Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se
impune să fie realizate ambele acţiuni, altfel vom reţine numai furtul, dacă nu s-au
exercitat violenţe sau ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau în
neputinţa de a se apăra.
1
C.A. Constanţa, s. pen. dec. nr. 80/1994, în Dreptul nr. 9/1994, p.94
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2717/2004 în R.D.P. nr. 2/ 2005, p. 155
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2062 din 6 mai 2003, www.scj.ro
4
George Antoniu, Costică Bulai, în Practică judiciară penală, Vol. I, p. 137 ; Constantin Mitrache,
Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 119-121
235
Acţiunile de deposedare sau violenţe pot fi îndreptate atât împotriva posesorului
sau detentorului bunului, dar şi împotriva altor persoane care ar putea interveni pentru a
împiedica săvârşirea furtului.
În cazul tâlhăriei în formă simplă, prevăzută de art. 233 C. pen., violenţele la care
se referă textul de lege sunt cele prevăzute de art. 193 C. pen. (lovire sau alte violenţe). În
cazul în care infracţiunea este comisă prin săvârşirea de acţiuni ce pot fi încadrate la art.
194 C. pen. (vătămare corporală), fapta va constitui tâlhărie în formă calificată, prevăzută
de art. 234 C. pen.
Violenţa exercitată cu ocazia săvârşirii infracţiunii trebuie să fie efectivă şi
trebuie să aibă aptitudinea de a înfrânge rezistenţa victimei în acţiunea de deposedare de
bunul mobil. Smulgerea telefonului mobil din mâna persoanei vătămate constituie
infracţiune de tâlhărie1.
Ameninţarea, prevăzută în norma de încriminare, presupune realizarea unei
constrângeri morale a victimei, în acelaşi scop, al deposedării de bunul mobil dorit de
făptuitor.
În practica judiciară, infracţiunea de tâlhărie este confundată uneori, cu alte
infracţiuni, cum ar fi de exemplu, infracţiunea de şantaj. Sub aspectul urmării
periculoase produsă prin fapta penală, infracţiunea de tâlhărie se deosebeşte de
infracţiunea de şantaj, prin aceea că la infracţiunea de tâlhărie rezultatul ameninţării se
produce concomitent sau imediat după exercitarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar
în cazul infracţiunii de şantaj, rezultatul survine la o dată ulterioară actelor de
constrângere executate de făptuitor.
Dacă partea vătămată, din cauza temerii, a remis inculpatului un bun aflat asupra
sa, pe care inculpatul a refuzat ulterior să i-l restituie, însușindu-și bunul, fapta constituie
infracţiunea de tâlhărie, și nu infracţiunea de abuz de încredere2. Aceasta deoarece
infracţiunea de abuz de încredere presupune existenţa unei situaţii premise: deţinerea
bunului în baza unui titlu. La momentul refuzului, în speţa indicată mai sus, infracţiunea
de tâlhărie era –aşa cum a reţinut instanţa în mod corect- deja consumată, odată cu
remiterea bunului de către partea vătămată ca urmare a temerii. Din contră, luarea de
către inculpat a unui telefon mobil, cu consimţământul părţii vătămate, în scopul de a-l
repara în schimbul unei sume de bani, urmată de refuzul de a-l restitui întrunește
elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, iar nu pe cele ale infracţiunii
de tâlhărie, întrucât inculpatul a intrat în posesia bunului mobil în baza unui raport juridic
patrimonial3.
Primirea de la persoana vătămată a unei sume în valută pentru a obţine în schimb,
pe loc, echivalentul în lei, urmată de lovirea acesteia şi fuga făptuitorului cu banii
constituie infracţiune de tâlhărie4.
Fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de folosirea unui spray paralizant
împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru a-și asigura scăparea,
1
C.S.J., s. pen., dec. 2025 din 17 aprilie 2002, www.scj.ro
2
3
4
C.S.J., dec. nr. 2037/2002 în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, pp.
152-153
236
întrunește atât elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 233 C.
pen., cât și pe cele ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 2571.
În doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia şi violenţa îndreptată împotriva
unui bun care nu se află asupra victimei poate constitui uneori o ameninţare (de exemplu
uciderea câinelui care o însoţea pe victimă, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un
autocamion cu scopul de a o incendia etc.)2.
Prin săvârşirea infracţiunii de tâlhărie sunt produse următoarele consecinţe pentru
victimă:
- producerea unei pagube patrimoniului;
- atingerea adusă libertăţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra
căreia s-a exercitat acţiunea de violenţă.
Între acţiunile făptuitorului şi deposedarea de bunuri trebuie să existe o legătură
de cauzalitate.
Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, atât în ceea ce priveşte
acţiunea principală, cât şi cea secundară. Ca şi în cazul infracţiunii de furt, scopul
specific, însuşirea unui bun mobil pe nedrept, trebuie să fie identificat în activitatea de
cercetare a faptei, iar în realizarea acestui scop să se folosească violenţa sau ameninţarea
ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. În acelaşi sens,
în practica judiciară s-a decis că pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se
săvârşeşte numai cu intenţie directă, este necesar ca această formă de vinovăţie să fie
prezentă atât în acţiunea principală, de furt, cât şi în cea adiacentă, de exercitare de
violenţe sau ameninţări, pentru a pune victima în stare de inconştienţă sau în neputinţa de
a se apăra3.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte în scopul deposedării victimei de unul sau mai
multe bunuri mobile. Dacă nu s-a realizat acest scop, va exista fie o tentativă la
infracţiunea în cauză, fie o altă infracţiune, în funcţie de urmările produse.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt incriminate. Tentativa 4 este posibilă
şi se pedepseşte conform art. 237 C. pen.
Infracţiunea de tâlhărie se consumă în momentul în care s-a realizat sustragerea
bunului mobil prin violenţe, ameninţări sau prin punerea victimei în stare de inconştienţă
1
2
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii…op. cit., p. 488
3
C.S.J. s. pen. dec. nr. 104/1999
4
Dacă inculpatul nu a luat nici un bun de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop
de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, iar nu
infracţiunea de tâlhărie în forma consumată. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1234 din 18 februarie 2005,
www.scj.ro
237
sau neputinţă de a se apăra, ori când furtul a fost urmat de întrebuinţarea unor astfel de
mijloace pentru păstrarea bunului furat, sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori
pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
B. Modalităţi
Conform C. pen. (art. 233), modalitatea normativă prin care poate fi săvârşită
infracţiunea de tâlhărie constă în întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de tâlhărie se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
Tȃlhãria calificatã
(Art. 234 C. pen.)
1. Conţinut legal
Varianta tip:
1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea
de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare
de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3 Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală.
Tâlhăria calificată este infracţiunea de tâlhărie ce prezintă o gravitate sporită,
deoarece este săvârşită în circumstanţele descrise de lege (art. 234 C. pen.) sau cu privire
la categoriile de bunuri descrise de art. 229 alin. (3).
Obiectul juridic special precum şi obiectul material sunt similare infracţiunii de
tâlhărie analizate anterior. Dacă infracţiunea de tâlhărie priveşte însă categoriile de
bunuri descrise de art. 229 alin (3), fapta va fi considerată mai gravă şi va fi încadrată la
alin. (2) al art. 234 C. pen. Nu poate fi obiect material al infracţiunii de tâlhărie o navă
aflată pe marea liberă sau o aeronavă, fapte ce vor fi considerate piraterie conform art.
235 C. pen.
238
Împrejurările descrise de alin. (1):
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
În ceea ce priveşte noţiunea de „armă” a se vedea explicaţiile de la furtul în formă
calificată. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme
şi care au fost întrebuinţate pentru atac1.
Materiile explozive sunt „explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii
explozive, mijloace de initiere, fitile detonante, fitile de siguranță, fitile de aprindere,
capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de șoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz
civil și articolele pirotehnice2”. Dacă prin comiterea faptei vor fi puse în pericol alte
persoane sau bunuri, se vor reține circumstanţele agravante prevăzute dee art. 77, lit. c).
Substanţele narcotice sunt acele substanţe ce pot induce starea de narcoză (stare
caracterizată prin pierderea cunoștinței, relaxare musculară, diminuarea sensibilității și a
reflexelor, provocată artificial); de exemplu eter, cloroform, xenon sau unele opioide.
Substanţele sau dispozitivele paralizante pun victima în imposibilitate de a se
apăra (de ex. sprayurile lacrimogene sau aparatele cu electroşocuri).
Pentru existenţa ipotezei cerute de lege este necesar ca făptuitorul să folosească
efectiv arma, substanţa explozivă, narcotică sau paralizantă.
Folosirea unei arme sau unei substanţe la care se referă alin. (1), pct. a) este o
circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor, în măsura în care au
cunoscut-o.
b) prin simularea de calităţi oficiale;
Calitatea este o funcţie care implică, prin natura sa, exerciţiul autorităţii, a puterii
de stat. Făptuitorul trebuie să simuleze credibil deţinerea unei funcţii oficiale, spre
exemplu aceea de: procuror, judecător, organ de urmărire penală, expert oficial etc. Fapta
va absorbi infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale prevăzută de art. 258 C. pen. În
acest sens, s-a decis că fapta inculpatului de a-şi atribui, fără drept, calitatea de detectiv
particular, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uzurpare de calităţi
oficiale, deoarece detectivul particular nu desfăşoară o activitate ce implică exerciţiul
autorităţii3.
Fapta nu va constitui infracţiunea de tâlhărie calificată prin simularea de calităţi
oficiale, ci tâlhărie în formă simplă, dacă se demonstrează că victima nu a crezut nicio
clipă şi nici nu putea să creadă că respectiva calitate simulată era reală.
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită
Cu privire la această împrejurare a se vedea comentariile făcute la furtul calificat
săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
d) în timpul nopţii;
săvârşit în timpul nopţii.
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
În acest caz, formularea pe care o foloseşte C. pen. poate genera unele
interpretări. În primul rând, observăm că aici legea nu mai foloseşte termenul de „mijloc
în transport în comun” aşa cum o face la infracţiunea de furt calificat, ci pe aceea de
mijloc de transport, noţiune în care se regăsesc toate mijloacele de transport (inclusiv
1
C. pen., art. 179, alin. (2)
2
Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, art. 1, alin. (2)
3
C.S.J. s. pen., dec. nr. 57/1994, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 176.
239
taxiuri, motociclete, autoturisme, autobuze, căruţe etc.). Cu toate acestea, legea nu
defineşte noţiunea de „mijloc de transport” şi nici nu distinge între diferitele mijloace de
transport. De altfel, o definiţie completă pentru „mijloc de transport” lipseşte şi în alte
ramuri de drept, fiind un termen generic prin care înţelegem orice vehicul capabil să se
deplaseze terestru, aerian sau naval1.
În ceea ce priveşte tâlhăria „asupra unui mijloc de transport”, în literatura de
specialitate2 s-a arătat că aceasta presupune că făptuitorii acţionează pentru a sustrage
bunuri transportate sau bunuri pe care le deţin persoanele care se află în mijlocul de
transport respectiv. Considerăm că nu constituie tâlhărie calificată, în condiţiile lit. e),
fapta săvârşită pentru a fura un mijloc de transport, prin întrebuinţarea violenţei sau prin
ameninţări. Aceasta deoarece noţiunea de „mijloc de transport” este una prea largă şi ar
putea crea situaţii în care furtul prin violenţă sau ameninţare a unui mijloc de transport de
o valoare redusă, ar fi considerat tâlhărie calificată. De altfel, textul art. 234, alin. (1) se
referă la „împrejurări”, nu la bunuri de o anumită valoare sau dintr-o anumită categorie,
aşa cum face la alin. (2). Este relevant deci aici faptul că activitatea infracţională se
îndreaptă asupra unui mijloc de transport care se află pe un drum public, asupra persoanei
care conduce un astfel de vehicul, faptă ce prezintă un grad ridicat de pericol întrucât
afectează şi siguranţa transportului pe drumurile publice.
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional
săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional. În această variantă, infracţiunea
de tâlhărie calificată absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu3.
Tâlhăria săvârşită în împrejurările prevăzute de art. 234, alin. (1) se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comiterea infracţiunii de tâlhărie cu privire la anumite bunuri - alin. (2):
Constituie tâlhărie calificată fapta comisă cu privire la următoarele categorii de
bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
1
Spre exemplu, Ordonanţa nr. 27/2011 privind transporturile rutiere defineşte vehiculul rutier, la art. 3 pct.
49, ca fiind un „sistem mecanic destinat circulaţiei pe drumurile publice, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, şi care se utilizează în mod normal pentru transportul de persoane şi/sau de mărfuri ori
pentru efectuarea de servicii sau lucrări”. Conform Codului fiscal ART. 262 Impozitul pe mijloacele de
transport nu se aplica pentru:
a) autoturismele, motocicletele cu ataş si mototriciclurile care aparţin persoanelor cu handicap locomotor şi
care sunt adaptate handicapului acestora;
b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul
în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei;
c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de
pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful
de transport este stabilit în condiţii de transport public.
e) vehiculele istorice definite conform prevederilor legale in vigoare. Observăm că şi aceste categorii de
vehicule sunt catalogate de Codul fiscal ca fiind mijloace de transport.
2
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 230
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2194 din 27 iunie 2014, www.scj.ro
240
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
precum şi componente de comunicaţii.
Observăm că în cazul acestui alineat, natura mai gravă a infracţiunii nu este dată
de o anumită împrejurare în care fapta este comisă ci de natura bunurilor. Nu este vorba
aici despre bunuri care au neapărat o valoare foarte mare, ci de bunuri cu privire la care
infracţiunile de furt şi tâlhărie au o frecvenţă mai mare (ţiţei, gazolină etc.) sau a căror
înlocuire este dificilă şi presupune eforturi foarte mari (componente ale sistemelor de
irigaţii sau ale reţelelor electrice) ori fără de care ar exista riscul producerii unor
catastrofe (dispozitive se semnalizare, alarmare sau alertare în caz de incendiu sau alte
situaţii de urgenţa publică).
Tâlhăria săvârşită cu privire la bunurile enumerate la art. 229 alin. (3) se
pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Tentativa se pedepseşte, conform art. 237.
Tâlhăria care are ca urmare vătămarea corporală a victimei –alin. (3)
Tâlhăria care are una dintre urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) se pedepseşte
cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Tentativa se pedepseşte conform art. 237. Art. 194, alin.
(1) se referă la producerea următoarelor consecinţe: o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de
zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, punerea în primejdie a
vieţii persoanei.
Din punct de vedere al laturii subiective, urmările la care se referă textul de lege
se produc cu praeterintenţie. Intenţia făptuitorului este aceea de a intra în posesia bunului
sau bunurilor şi pentru aceasta este gata să folosească ameninţări sau violenţe. Dacă însă
intenţia făptuitorului este aceea de a provoca vreuna din urmările prevăzute de art. 194,
alin. (1), va exista concurs între infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 C. pen. şi
vătămarea corporală prevăzută de art. 194, alin. (2) C. pen. Aceasta întrucât vătămarea
corporală producându-se cu intenţie nu se mai poate reţine, în acelaşi timp, că acest
rezultat s-a produs şi cu praeterintenţie1.
Dacă acţiunea principală (luarea bunurilor) rămâne în fază de tentativă, dar
acţiunea secundară (lovirea) îşi produce rezultatul mai periculos (vătămarea victimei),
atunci, conform art. 36, alin. 3 din C. pen., se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea
consumată.
1
Raţionament pe care îl considerăm corect, exprimat cu privire la tâlhăria care a avut ca urmare moartea
victimei în vechiul Cod penal, art. 211, alin. (3), Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 15/1979 în Tudorel Toader,
op. cit., p. 203
241
Pirateria
(Art. 235 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face
parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se
găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave
aflate în marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea
acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la
bord.
(3) Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este
(4) Există piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave şi
nave.
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu:
- patrimoniul persoanelor fizice sau juridice;
- integritatea corporală, sănătatea sau viaţa persoanelor fizice.
b) obiectul material sau fizic
Infracţiunea analizată are ca obiect material bunurile sustrase sau corpul
persoanei fizice vătămate.
a) subiectul activ
Infracţiunea de piraterie poate fi săvârşită de persoanele ce alcătuiesc echipajul
unei nave sau aeronave sau de pasagerii de pe o navă sau aeronavă, dar care trebuie să
îndeplinească şi condiţiile generale de răspundere penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică căreia i-au fost luate
bunurile ori persoana fizică căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea.
Potrivit dispoziţiilor normei de încriminare, pentru existenţa infracţiunii se cere ca
fapta să se fi săvârşit pe o navă sau aeronavă, fără a fi impuse condiţii speciale de timp.
242
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de piraterie se săvârşeşte prin acţiunea de furt 1 prin acte de violenţă
sau ameninţări săvârşite de echipajul sau pasagerii unei nave sau aeronave împotriva
persoanelor care se găsesc pe acea navă sau aeronavă ori împotriva altei nave sau
aeronave, dacă acestea se află în marea liberă sau în spaţiul aerian într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei niciunui stat. Va exista piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o aeronavă
sau între aeronave şi nave.
Conform art. 15 din Convenţia asupra mării libere de la Geneva2 constituie
piraterie actele enumerate mai jos:
„1) Orice act ilegal de violenţă, de detenţiune sau orice jefuire comisă pentru
scopuri personale de echipajul sau pasagerii unei nave particulare sau ai unei aeronave
particulare şi îndreptate:
a) împotriva unei alte nave sau aeronave, în marea liberă, sau împotriva
persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora;
b) împotriva unei nave sau aeronave, persoanelor sau bunurilor, într-un loc care
nu este sub jurisdicţia vreunui Stat.
2) Toate actele de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave, cînd
acela care le comite are cunoştinţă de faptele care dau acestei nave sau aeronave
caracterul unei nave sau aeronave-pirat;
3) Orice acţiune care are ca scop să incite la comiterea actelor definite în
alineatele 1 sau 2 din prezentul articol sau este întreprinsă cu intenţia de a le uşura”.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează:
- o pagubă în patrimoniul pasagerilor de pe navă sau aeronavă ori în paguba
persoanei juridice care a încredinţat bunuri pentru transport cu ajutorul navei sau
aeronavei;
- o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii unui pasager ori pierderea
vieţii acestuia.
Legătura cauzală dintre urmarea periculoasă şi elementul material rezultă din
săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de piraterie se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii de piraterie, norma de încriminare nu pretinde ca
A. Forme
a) tentativa
Datorită urmărilor deosebit de grave pe care le produce săvârşirea infracţiunii,
tentativa la infracţiunea de piraterie se pedepseşte.
1
Vechea reglementare folosea termenul de „jefuire”, ce putea duce la unele interpretări.
2
Convenţia asupra mării libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958
243
b) forma consumată
- s-a produs deposedarea persoanei fizice sau juridice de un bun;
- s-a produs vătămarea corporală gravă a unei persoane fizice ori pierderea vieţii
acesteia.
B. Modalităţi
Infracţiunea de piraterie poate fi săvârşită prin următoarele modalităţi prevăzute
în norma de încriminare:
- producerea unei pagube în patrimoniul pasagerilor de pe navă sau aeronavă ori
în paguba persoanei juridice care a încredinţat bunuri pentru transport cu ajutorul navei
sau aeronavei;
- producerea unei vătămări grave a integrităţii corporale sau sănătăţii unui
pasager.
Varianta agravată prevazută de alin. (3) este condiţionată de producerea unei
vătămări corporale. Forma cu care se produce vătămarea corporală este praeterintenţia
(intenția depășită). Dacă vătămarea corporală este produsă cu intenţie, va exista un
concurs între infracţiunea de piraterie în varianta tip [art. 235, alin. (1)] şi infracţiunea de
vătămare corporală, din raţiuni pe care le-am exprimat deja la infracţiunea de tâlhărie
calificată.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infarcţiunii de piraterie se pedepseşte. Astfel,
-varianta tip şi varianta asimilată se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi;
-pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi
Dacă acţiunea principală (luarea bunurilor) rămâne în fază de tentativă, dar
acţiunea secundară (lovirea) îşi produce rezultatul mai periculos (vătămarea victimei),
atunci, conform art. 36, alin. 3 C. pen., se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea
consumată.
Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei

(Art. 236 C. pen.)
Concept
Dacă faptele prevăzute în art. 233 - 235 au avut ca urmare moartea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
244
C. pen. incriminează distinct faptele de tâlhărie, tâlhărie calificată şi piraterie care
au ca rezultat moartea victimei.
Agravanta are aceleaşi condiţii preexistente şi aceiaşi subiecţi cu infracţiunile
analizate anterior.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea este comisă cu praeterintenţie.
Dacă prin săvârşirea tâlhăriei sau pirateriei făptuitorul a urmărit moartea victimei, atunci
se va reţine infracţiunea de tâlhărie, tâlhărie calificată sau piraterie în concurs cu
infracţiunea de omor (art. 188) sau omor calificat (189).
Fapta inculpatului, săvârșită într-un loc public, de a sustrage o sumă de bani de la
o persoană și de a lovi - pentru a păstra suma de bani furată și pentru a-și asigura
scăparea - persoana care a intervenit în sprijinul victimei furtului, cu consecința decesului
persoanei lovite, ca urmare a impactului cu dalele de beton prin căderea cauzată de
lovirea de către inculpat, întrunește1 (conform noului Cod penal) elementele constitutive
ale infracțiunii de tâlhărie sau piraterie urmată de moartea victimei (art. 236 C. pen.).
Sancţiune:
În analiza acestei agravante incriminate distinct de C. pen. trebuie să avem în
vedere şi prevederile art. 36 alin. 3 C. pen., conform căruia: „Infracţiunea complexă
săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii
secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă
consumată”. Atât infracţiunea de tâlhărie cât şi infracţiunea de piraterie sunt infracţiuni
complexe. La ambele infracţiuni acţiunea principală constă într-o deposedare de bunuri
iar acţiunea secundară în ameninţări sau violenţe. Prin urmare, în cazul tâlhăriei sau
pirateriei ce au ca urmare moartea victimei (infracţiuni săvârşite cu intenţie depăşită),
dacă acţiunea principală (luarea, sustragerea bunurilor) rămâne în faza tentativei din
diferite motive, dar rezultatul mai grav se produce (moartea victimei) se va aplica
pedeapsa pentru infracţiunea consumată.
Tâlhăria sau pirateria care au avut ca urmare moartea victimei se pedepsesc cu
în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.
b) C. pr. pen.].
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2493 din 22 iunie 2011,www.scj.ro
245
246
Capitolul II. Infracţiuni contra patrimoniului prin nescocotirea încrederii
Abuzul de încredere
(Art. 238 C. pen.)
1. Concept
(1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de
către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de
a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
vătămate.
Abuzul de încredere presupune o depăşire a atribuţiilor pe care le are o persoană
(folosirea unui calculator sau a unui telefon de către persoana căreia i-au fost încredinţate
pentru o reparaţie, folosirea autovehiculului în scopuri personale de către mecanicul auto
căruia i-a fost încredinţat pentru o reparaţie etc.), o întrebuinţare fără măsură, exagerată a
unui lucru (folosirea unui autovehicul pentru a transporta materiale de construcţii de către
persoana căruia îi fusese încredinţat pentru a se plimba cu el) sau refuzul de a restitui un
bun.
A. Situaţie premisă
Cerinţa premisă a infracţiunii este aceea ca între părţi să existe un raport juridic
patrimonial, însă acesta să fie unul netranslativ de proprietate1.
Obiectul juridic special principal al infracţiunii îl formează relaţiile sociale care se
formează şi se dezvoltă în legătură cu protecţia patrimoniului persoanei fizice sau
juridice. Obiectul juridic special secundar al infracţiunii este reprezentat de încrederea
reciprocă a părţilor unui raport juridic concret.
Infracţiunea analizată are ca obiect material un bun mobil al altuia, deţinut în baza
unui titlu. Pot fi considerate obiect material al infracţiunii analizate şi înscrisurile,
precum şi orice energie care are o valoare economică. Legiuitorul nu a mai indicat expres
aceste categorii întrucât, în acest sens, dispoziţiile referitoare la furt se aplică şi în cazul
celorlalte infracţiuni contra patrimoniului2. Pentru existenţa infracţiunii este necesar că
bunul să fie deţinut în mod legal şi să existe o obligaţie de restituire a acestuia, de
exemplu un contract de depozit sau de locaţiune. Nu poate fi obiect material bunul
deţinut ca urmare a unui contract translativ de proprietate (de ex. contractul de vânzare).
a) subiectul activ
Infracţiunea de abuz de încredere poate fi săvârşită numai de persoana fizică ce
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală care deţine, în baza unui titlu, un
bun mobil al altuia şi care dispune de acest bun pe nedrept ori refuză să-l restituie
proprietarului sau deţinătorului legitim sau îl foloseşte în alt scop.
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 518/1999, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 156
2
Ilie Pascu, în Explicaţii preliminare…, p. 238
247
Dacă persoana care săvârşeşte acţiunea incriminată prin lege are calitatea de
funcţionar public, fapta poate fi considerată infracţiune de delapidare, prevăzută de art.
295 C. pen. (dacă îşi însuşeşte, foloseşte sau trafică, în interesul său sau pentru altul bani,
valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau adminstrează).
complicitate). Pentru existenţa coautoratului se impune însă ca toţi participanţii să fi
deţinut cu orice titlu bunul ce constituie obiect material al infracţiunii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică, proprietară sau
deţinătoare legală a bunului pe care făptuitorul refuză să-l restituie ori îl foloseşte pe
nedrept.
Potrivit dispoziţiilor normei de încriminare, pentru existenţa infracţiunii nu se
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de abuz de încredere se săvârşeşte prin:
- acţiunea făptuitorului de a-şi însuşi un bun mobil al altuia, bun pe care îl deţine
cu orice titlu;
- acţiunea făptuitorului de a dispune, pe nedrept, de bunul pe care îl deţine cu
orice titlu;
- acţiunea făptuitorului de a refuza să restituie bunul pe care îl deţine cu orice
titlu;
- acţiunea făptuitorului de a folosi bunul deşi nu avea acest drept;
- acţiunea făptuitorului de a folosi bunul în alt scop decât cel pentru care i-a fost
încredinţat în baza unui titlu.
În modalitatea însuşirii bunului mobil, infracţiunea de abuz de încredere se
deosebeşte de infracţiunea de furt prin aceea că în cazul infracţiunii analizate, făptuitorul
a intrat legal în posesia bunului mobil, dar nu avea dreptul să-l folosească ori refuză să-l
restituie sau şi-l însuşeşte ori îl foloseşte în alt scop.
Fapta unuia dintre soţi de a dispune pe nedrept de bunuri comune ce se aflau în
detenţia sa va constitui infracţiune de abuz de încredere, nu infracţiune de furt.
Fapta persoanei căreia i-a fost dat un bun pentru examinare, în vederea eventualei
cumpărări constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de abuz de încredere, întrucât în
speţă nu a existat un raport juridic de drept civil anterior comiterii faptei 1. Înstrăinarea de
către muncitor a unui bun primit pentru a-l folosi în procesul muncii constituie
infracţiunea de furt, iar nu cea de abuz de încredere, deoarece făptuitorul nu posedă sau
deţine bunul înstrăinat în baza unui titlu, patronul păstrând, din punct de vedere juridic,
posesia şi detenţia bunului2. De asemenea, însuşirea unui aparat de radio ce a fost
încredinţat făptuitorului pentru a-l păzi pentru o scurtă perioadă de timp constituie
infracţiune de furt şi nu infracţiune de abuz de încredere3, întrucât nu a fost vorba despre
1
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3054/1973
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1197/2000 în R.D.P., nr. 3, 2002, p. 106
3
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1371/1973
248
un transfer, în sens juridic, al detenţiei1. În acelaşi sens, proprietarul bunului gajat (gaj
fără deposedare) nu comite infracţiunea de abuz de încredere dacă înstrăinează bunul,
întrucât el este încă proprietarul lucrului, nu un simplu detentor2. Detenţia presupune mai
mult decât simplul contact material cu bunul respectiv.
Va constitui infracţiune de abuz de încredere şi refuzul de a restitui bunurile
încredinţate în baza unui contract de muncă, după ce contractul respectiv s-a încheiat (de
exemplu, refuzul de a restitui telefonul de serviciu, laptopul, autovehiculul). Nu va
constitui infracţiunea analizată fapta persoanei care refuză să părăsească apartamentul de
serviciu, întrucât obiect material al infracţiunii poate fi doar un bun mobil.
Infracţiunea analizată presupune aşadar preexistenţa unui raport juridic (un
contract de depozit, împrumut, mandat, transport, gaj, fiducie, administrare etc. sau un
drept de uz, uzufruct). Făptuitor poate fi doar posesorul sau detentorul bunului în baza
unui contract sau al îndeplinirii unui anumit scop (de reparaţie, de evaluare, de testare).
La infracţiunea de furt, bunul este sustras fără consimţământul deţinătorului în scopul
însuşirii pe nedrept. În cazul infracţiunii de abuz de încredere însă, făptuitorul însuşeşte
bunul sau face acte de dispoziţie cu privire la acel bun sau schimbă scopul folosirii
bunului, prin deturnarea titlului sub care i-a fost încredinţat acel bun, prin încălcarea
încrederii pe care i-a acordat-o persoana vătămată.
Nu va constitui infracţiune de abuz de încredere imposibilitatea şi nici refuzul de
a restitui o sumă de bani primită cu titlu de împrumut, o astfel de acţiune atrăgând doar
răspunderea civilă a persoanei3.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate este afectat patrimoniul deţinătorului legitim
al bunului sau al proprietarului bunului. Subiectul pasiv nu mai are posibilitatea de a-şi
exercita un drept legal cu privire la bunul ce a fost însuşit de făptuitor, fiind lipsit de
posesia bunului sau prejudiciat ca urmare a folosirii bunului în alt scop decât cel potrivit
căruia bunul a fost încredinţat.
Legătura cauzală dintre urmarea imediată şi elementul material rezultă din
Infracţiunea de abuz de încredere se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau
indirectă).
Latura subiectivă a infracţiunii nu va fi realizată atunci când conduita
făptuitorului este motivată de anumite împrejurări, spre exemplu o contraprestaţie sau un
litigiu civil în curs4.
Pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, norma de încriminare nu
pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil.
A. Forme
1
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 17
2
Dorin Ciuncan, Înstrăinarea bunului gajat, în Revista de Drept Penal, nr. 4/1995, p. 78
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 301/1996
4
Tiberiu Medeanu în Matei Basarab, Viorel Paşca (coord.), Codul penal comentat, Vol. II, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p, 442
249
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de abuz de încredere este posibilă, dar nu se pedepsește.
Tentativa nu este posibilă atunci când fapta este săvârşită prin refuzul de a restitui un bun
încredinţat.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul îşi însuşeşte,
refuză restituirea, foloseşte bunul mobil pe care îl deţine cu orice titlu.
B. Modalităţi
Infracţiunea de abuz de încredere poate fi săvârşită prin următoarele modalităţi
prevăzute în norma de încriminare:
- însuşirea unui bun mobil al altuia, bun pe care făptuitorul îl deţine cu orice titlu;
- dispunerea, pe nedrept, de bunul pe care făptuitorul îl deţine cu orice titlu;
- folosirea fără drept a bunului;
- folosirea în alt scop decât cel în vederea căruia bunul a fost încredințat;
- refuzul restituirii bunului pe care făptuitorul îl deţine cu orice titlu.
b)modalităţi faptice
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
Acţiunea se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
indiferent dacă titularul dreptului real asupra bunului este statul, o persoană juridică sau o
persoană particulară.
poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor

(Art. 239 C. pen.)
1. Concept şi unele considerente introductive
Varianta tip:
(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în
parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în
scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Varianta asimilată:
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va
putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
vătămate.
250
Incriminarea abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor este nouă în
legislaţia românească.
Dacă la abuzul de încredere situaţia premisă este existenţa anterioară a unui raport
juridic patrimonial netranslativ de proprietate, în cazul abuzului de încredere prin
fraudarea creditorilor situaţia care trebuie să existe anterior este o obligaţie 1 (de a da, de a
face sau de a nu face) la care debitorul este ţinut faţă de creditorii săi. În cazul variantei
asimilate de la alin. (2), situaţia premisă constă într-o incapacitate de a plăti bunurile sau
serviciile achiziţionate.
S-a arătat că2, „deşi într-o relaţie ideală creditor-debitor intervenţia penalului nu
are ce căuta, în societatea reală, când cineva este vulnerabil, intervenţia penalului devine
necesară pentru reglementarea situaţiei”.
Prin incriminarea faptei, legiuitorul sancţionează atitudinea abuzivă a debitorului
de a se sustrage în mod fraudulos de la executarea unor obligaţii. O incriminare
asemănătoare există şi în Codul penal francez, de exemplu. Astfel, art. 314-5 al Codului
penal francez incriminează fapta debitorului sau a unui terţ gajist de a distruge sau
deturna obiectul gajat. Existenţa infracţiunii presupune reunirea următoarelor condiţii:
existența unui obiect ce poate fi gajat și existența unui contract de gaj.
Articolul 314-6 al Codului penal francez prevede că fapta persoanei, împotriva
căreia s-a pronunţat sechestrul, de a distruge sau deturna bunul sechestrat care se află în
detenţia sa, bun prin care se garantează o creanţă şi care este dat în paza sa sau a unui terţ
se pedepseşte cu închisoare şi amendă de 375.000 de euro.
Observăm că legea franceză se referă la bunuri mobile cu privire la care e necesar
să existe un raport obligaţional (de ex. o creanţă neplătită) și o decizie a instanţei.
Art. 314-7 al Codului penal francez, care se referă la fraude cu privire la starea de
insolvenţă, reglementează şi fapta debitorului, săvârșită chiar înainte de pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să constate existența datoriei sale, de a-și determina sau de a-și
agrava starea de insolvabilitate fie prin mărirea pasivului sau diminuarea activului
patrimoniului său, fie micșorând sau ascunzând toate sau o parte din veniturile sale ori
ascunzând anumite bunuri în vederea sustragerii de la executarea unei condamnări de
natură patrimonială pronunțată de o instanță penală sau de la executarea unei hotărâri
pronunțate de o instanță civilă în materie delictuală, cvasidelictuală ori privitor la o
obligație de întreținere, se pedepsește cu 3 ani de închisoare și 45.000 euro amendă.
Observăm că legea penală franceză (ca şi cea germană, de pildă), spre deosebire
de noul Cod penal român, nu incriminează orice situaţie în care debitorul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile contractuale, ci numai situaţiile când există deja o hotărâre
1
Conform art. 1164 Cod civil, obligaţia este „o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul sa obţină prestaţia datorată. Conform art. 1165 al
aceluiaşi Cod, „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii”.
2
Expunere de motive cu privire la noul C. pen., www.just.ro; considerăm că exprimarea prin care se
motivează introducerea infracţiunii în legislaţia noastră penală lasă de dorit, întrucât pare să sugereze că
„intervenţia penalului” este o măsură necesară doar într-o societate „reală”, penalul fiind deci incompatibil
cu relaţiile „ideale”. Rolul principal al normei de drept şi implicit a normei de drept penal este acela de a
proteja o valoare importantă pentru societate. Argumentul că unele relaţii juridice ce se stabilesc în alte
ramuri de drept sunt imperfecte nu poate fi susţinut pentru intervenirea unei norme penale. Se presupune că
legiuitorul are o viziune unitară, neafectată de distincţiile existente între ramurile de drept.
251
judecătorească, o stare de insolvenţă sau în cazul unui contract de gaj 1. În incriminarea
infracţiunii pe care o analizăm, art. 239 C. pen. nu se referă nici la iminenţa unei
executări silite sau la o decizie anterioară a instanţei.
S-a susţinut că în reglementarea anterioară2 singura soluţie era aceea a obligării la
executarea silită a prestaţiilor asumate de debitor, prin intermediul unui proces civil,
ipoteză teoretic corectă dar care, în fapt, supune creditorul unei victimizări procesuale (o
durată mare a litigiului civil respectiv) şi, mai grav, unui risc patrimonial sporit pentru
creditor (riscul de a suporta starea de insolvenţă a debitorului de rea-credinţă, agravată
sau chiar provocată de acesta). Considerăm că incriminarea unora dintre acţiunile
descrise era necesară. Avem aici în vedere mai ales alineatul (2). Cu toate acestea, soluţia
adoptată de legiuitor pare a fi una cu un grad prea mare de generalitate, ea aplicându-se
în cazul tuturor relaţiilor dintre debitor şi creditorul său. Legea ar fi trebuit, credem, să
limiteze incriminarea numai la unele situaţii (posibilitatea iminentă a unei executări silite,
de exemplu) sau la unele contracte (cum ar fi contractul de gaj) sau să fi prevăzut
condiţia preexistentă a unei hotărâri judecătoreşti sau, în fine, un anumit cuantum al
prejudiciului produs3. O astfel de reglementare cu un grad prea ridicat de generalitate
reprezintă, credem, o intruziune prea mare a penalului în raporturile juridice civile.
Obiectul juridic special principal îl formează relaţiile sociale care se formează şi
se dezvoltă în legătură cu protecţia patrimoniului persoanei fizice sau juridice. Obiectul
juridic special secundar este format din relaţiile de încredere şi onestitate care trebuie să
existe în relaţiile dintre creditori şi debitori.
Infracţiunea analizată are ca obiect material bunurile mobile dar şi imobile
întrucât legea nu distinge în acest sens. De asemenea, pot fi obiect material al infracţiunii
valorile sau înscrisurile asupra cărora se îndreaptă acţiunea incriminată. Dacă fapta este
săvârşită în condiţiile alin. (2), pot fi obiect material şi bunurile achiziţionate de persoana
care ştie că nu va putea plăti pentru acestea. Nu pot fi obiect material al infracţiunii
drepturile nepatrimoniale sau drepturile strict personale.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii, în varianta descrisă la alin. (1), poate fi numai
debitorul unei obligaţii. În cazul variantei asimilate de la alin. (2), poate fi subiect activ
1
În dreptul nostru, gajul a fost definit ca o garanţie reală mobiliară prin care debitorul constituie în
favoarea creditorului un drept real accesoriu, de garanţie, asupra unui bun mobil corporal sau titlu
negociabil al cărui proprietar este, prin remiterea bunului sau a titlului către creditor sau prin păstrarea
acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului sau, în cazul titlurilor la ordin, prin andorsarea
acestora. Prin gaj se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de
bunul afectat garanţiei indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor. Gabriel Boroi,
Alexandru Ilie, Comentariile Codului civil. Garanţiile personale. Privilegiile şi garanţiile reale, Ed.
2
Sergiu Bogdan, Abuzul de încredere în frauda creditorilor, în Noile coduri ale României, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 553-559
3
Codul penal de la 1936 incrimina, la art. 548, fapta de a frauda un creditor „de către care este chemat în
judecată sau care are un titlu executor obţinut în contra sa [...]”.
252
orice persoană cu răspundere penală care, fiind conştientă că nu va putea plăti,
achiziţionează bunuri sau servicii şi prin aceasta produce o pagubă creditorului. Dacă
însă făptuitorul falsifică, sustrage sau distruge evidenţele sau ascunde o parte din activul
averii1 (sau altă persoană pentru el) ori înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în
registre sume nedatorate2 ori înstrăinează în caz de insolvenţă a debitorului o parte din
active3, se va reţine infracţiunea de bancrută frauduloasă iar nu cea de abuz de încredere
prin fraudarea creditorilor.
Participaţia penală la infracţiunea analizată este posibilă în toate formele
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este circumstanţiat de lege, acesta putând
să fie doar creditorul (persoană fizică sau juridică), adică titularul dreptului de creanţă
care poate să pretindă debitorului îndeplinirea unei obligaţii. Prin creditor înţelegem atât
creditorul chirografar4 cât şi creditorii care beneficiază de unele garanţii sau siguranţe ale
obligaţiilor5.
A.Latura obiectivă
În varianta prevăzută la art. 239 alin. (1) C. pen., elementul material poate consta
doar într-una din următoarele acţiuni: înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau
distrugerea, în tot sau în parte, de valori sau bunuri din patrimoniul debitorului sau
invocarea de acte sau datorii fictive.
Înstrăinarea presupune trecerea bunului din patrimoniul debitorului în
patrimoniul altei persoane, indiferent dacă este vorba despre un transfer cu titlu gratuit
(donaţie) sau un contract cu titlu oneros.
Ascunderea de valori sau bunuri presupune dosirea, mascarea, tăinuirea bunului,
punerea într-un loc unde să nu poată fi găsit.
Deteriorarea presupune stricarea, uzarea bunurilor, scăderea valorii, afectarea
normalei lor funcţionări.
Distrugerea presupune nimicirea, ruinarea bunurilor, aducerea în stare de
neîntrebuinţare. În cazul săvârşirii infracţiunii analizate prin distrugere poate exista
concurs între infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 C.
pen.) şi infracţiunea de distrugere (art. 253 C. pen.).
1
2
C. pen., art. 241, alin. (1), lit. b)
3
C. pen., art. 241, alin. (1), lit. c)
4
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu beneficiază de o garanţie, ci de un drept de gaj general
asupra bunurilor debitorului.
5
În literatura de specialitate (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 117)
s-a arătat că garanţiile tranformă statutul juridic al creditorului, înfrângând astfel regula egalităţii la
executare. În sistemul de garanţii speciale intră şi dreptul de retenţie dar şi garanţiile personale
(fideiusiunea, scrisoarea de garanţie şi cea de confort). Conform Codului civil (art. 2327) sunt garanţii
reale: gajul, ipoteca şi privilegiile.
253
Invocarea de acte sau datorii fictive presupune prezentarea de către debitor a
unor acte sau datorii inexistente, transmiterea către creditor a unor informaţii fictive cu
privire la acte sau datorii pe care debitorul nu le are şi care, dacă ar exista, ar amâna sau
ar face imposibilă executarea obligaţiei.
Pentru ca elementul material al infracţiunii analizate să fie întregit, se cere ca
acţiunile incriminate să se exercite numai asupra valorilor sau bunurilor din patrimoniul
făptuitorului, al debitorului, în caz contrar fapta poate realiza conţinutul altor infracţiuni
(de ex. înşelăciune, abuz de încredere)1.
În opinia noastră, elementul material poate consta şi într-o inacţiune, însă numai
în situaţia în care debitorul nu ia măsuri pentru a preîntâmpina deteriorarea sau
distrugerea unui bun sau împlinirea unei prescripţii. Considerăm că nu poate fi realizat
conţinutul infracţiunii analizate prin refuzul debitorului de a accepta o moştenire şi nici
prin refuzul de a accepta o donaţie. S-a susţinut că2 succesibilul nu poate fi obligat să
justifice motivele pentru care a acceptat sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă
pentru consecinţele alegerii făcute. Conform art. 1106 al Codului civil, nimeni nu este
obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine. Cu toate acestea, creditorii personali ai
succesibilului au posibilitatea de a ataca, pe cale civilă, prin acţiunea pauliană, actul de
renunţare al debitorului care a fost făcut în frauda intereselor lor, dacă renunţarea nu a
devenit irevocabilă3 (în condiţiile art. 1123 Cod civil). De asemenea, tot în domeniul
dreptului civil, creditorii au la îndemână acţiunea oblică4. Cu atât mai mult, fapta nu va
putea fi încadrată în prevederile art. 239 alin. (1) în situaţia în care succesibilul refuză
acceptarea moştenirii din considerente morale, iar nu cu intenţia de a frauda creditorii.
Opţiunea pe cale oblică poate să fie refuzată creditorului dacă se dovedeşte că alegerea
succesibilului are la bază considerente de ordin moral, situaţie în care opţiunea
succesorală are caracter exclusiv personal şi nu patrimonial5. În această situaţie, în care
nici dreptul civil nu recunoaşte posibilitatea acţiunii oblice, nu se poate vorbi despre o
faptă penală.
Nu poate fi considerată infracţiune de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor fapta debitorului de a distruge, înstrăina ori deteriora bunuri sau valori din
patrimoniul său, dacă intenţia nu a fost aceea de a frauda creditorii.
Infracţiunea va subzista numai în situaţia în care diminuarea activului patrimonial
poate pune în pericol realizarea creanţei. Considerăm că în situaţia în care activul
patrimonial este suficient pentru a îndestula creditorii, nu se va putea reţine infracţiunea
1
Ilie Pascu, în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Partea specială, (coord. George Antoniu), vol.
III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 459
2
Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 388-389
3
Francisc Deak, op. cit., pp. 382-383. Conform art. 1122 Cod civil, creditorii succesibilului care a renunţat
la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen
de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea.
4
Conform art. 1107 Cod civil, „Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita
îndestulării creanţei lor”. În literatura de specialitate s-a susţinut faptul că acest drept este „discutabil” chiar
şi în dreptul civil, întrucât reprezintă o încălcare a principiului libertăţii acceptării moştenirii enunţat la art.
1106 Cod civil –Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod
civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 625
5
Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 89.
Conform art. 1560, alin. (2) Cod civil, creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns
legate de persoana debitorului.
254
analizată, chiar dacă făptuitorul săvârşeşte vreuna dintre acţiunile enumerate la alin. (1),
indiferent de scopul urmărit. Acceptarea altei concluzii ar presupune că multe dintre
actele efectuate în mod uzual de către comercianţi, de exemplu, ar intra sub incidenţa
prevederilor art. 239 C. pen., ceea ce nu este acceptabil (de pildă, invocarea unor datorii
ca tactică de renegociere).
În cazul variantei asimilate prevăzute la art. 239 alin. (2), elementul material
constă în achiziţionarea de bunuri sau servicii de către făptuitorul care la momentul
achiziţiei avea cunoştinţă că nu dispune de fondurile necesare pentru a plăti. Prevederile
alin. (2) incriminează unele fapte a căror încadrare era controversată înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod penal, spre exemplu situaţiile în care, conform uzurilor profesionale
plata pentru bunuri ori servicii are loc la o dată ulterioară (de ex. în cazul contractului de
furnizare, contractului hotelier, situaţia clientului în restaurant care comandă alimente şi
băuturi sau care efectuează o călătorie cu taxiul ştiind că nu va putea plăti etc.).
Urmarea imediată a infracţiunii, în varianta tip, constă în crearea unei stări de
pericol pentru realizarea creanţei, textul incriminator neprevăzând cerinţa fraudării
efective a creditorilor.
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), urmarea imediată constă în producerea
unei pagube, prin achiziţionarea de bunuri ori servicii, pe care făptuitorul ştie că nu le va
putea plăti.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea infracţiunii trebuie să
fie stabilit.
Din punct de vedere al laturii subiective, în cazul variantei tip [art. 239 alin. (1)],
infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, calificată prin scopul de a frauda pe
creditor. În ceea ce priveşte varianta asimilată [alin.(2)], aceasta se poate săvârşi cu
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată este posibilă şi se pedepseşte conform art. 248
C. pen., însă numai în situaţia prevăzută de art. 239 alin (1).
b) forma consumată
Infracţiunea analizată este una de pericol în varianta prevăzută la alin. (1), care se
consumă în momentul în realizarea creanţei a fost pusă în pericol prin acţiunea
frauduloasă a făptuitorului.
În varianta de la alin. (2), infracţiunea se consumă în momentul în care se produce
o pagubă creditorului, prin achiziţionarea de bunuri ori servicii de către persoana care ştie
că nu va putea plăti.
B. Modalităţi
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este prevăzută în
varianta tip şi o variantă asimilată.
Fapta poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
255
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor se
Va constitui infracţiune de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor doar fapta
săvârşită după data intrării în vigoare a C. pen., întrucât în reglementarea anterioară fapta
nu era prevăzută.
Bancruta simplă
(Art. 240 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică
ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul
prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
vătămate.
Reglementarea bancrutei nu este nouă în dreptul penal românesc, ea regăsindu-se
într-o formulare foarte asemănătoare şi înainte de adoptarea noului Cod penal, în Legea
nr. 85/2006 (art. 143) fiind, de asemenea, reglementată de Codul comercial din 18871.
Pentru existenţa infracţiunii de bancrută simplă se impune constatarea stării de
insolvenţă a profesionistului care desfăşoară activităţi lucrative (comerciantului), care
devine debitor.
Neexecutarea obligaţiilor2 la scadenţă, ca urmare a dificultăţilor băneşti cu care se
confruntă debitorul poate fi cauzată de o conducere necorespunzătoare a activităţii
comerciale, dar şi unor împrejurări nefavorabile, cum ar fi modificarea pieţei, catastrofele
naturale etc3.
1
În legislaţia românească veche, Codul Calimach şi Legiuirea Caragea conţineau unele dispoziţii cu
privire la faliment. Codul Calimach prevedea că debitorul poate să renunţe la averea sa în favoarea
creditorilor.
2
Noţiunea de obligaţie, în sens restrâns, desemnează latura pasivă a raportului juridic, respectiv datoria ce
revine debitorului –Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002, p.3
3
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 665
256
Insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și
exigibile, astfel:
a) insolvența debitorului se prezumă (prezumţie relativă) atunci când acesta, după
60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor;
b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti
la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.1
Incapacitatea de plată a debitorului trebuie să fie în legătură cu o datorie :
-certă ;
-lichidă ;
-exigibilă.
Este certă datoria care are o existenţă neîndoielnică, ce rezultă dintr-un înscris
sub semnătură privată sau dintr-un titlu executoriu. Are o existenţă îndoielnică acea
creanţă care face obiectul unui litigiu
Creanţa este lichidă atunci când cuantumul său poate fi determinat precis.
Plata se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică momentul când a
devenit exigibilă.
Este suficient ca o singură datorie să nu fie executată la scadenţă pentru
declanşarea procedurii insolvenţei2.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc şi dezvoltă în
legătură cu desfășurarea corectă a activităţilor economice, respectiv executarea cu bună
credinţă a obligaţiilor asumate prin contracte comerciale şi respectarea prevederilor
legale cu privire la insolvenţă în desfăşurarea activităţii economice.
Nerespectarea cerinţelor legale cu privire la desfăşurarea procedurii insolvenţei
poate crea consecinţe deosebit de grave pentru circuitul comercial.
Infracţiunea de bancrută simplă este lipsită de obiect material. De altfel, acesta
este unul dintre principalele elemente de diferenţiere între bancruta simplă şi bancruta
frauduloasă, infracţiune la care obiectul material este reprezentat de evidenţele sau
registrele debitorului care sunt falsificate, sustrase sau distruse.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de bancrută simplă este circumstanţiat de textul de
lege, acesta putând fi debitorul persoană fizică sau reprezentantul legal al persoanei
juridice debitoare, care se află în insolvenţă şi nu introduce sau introduce după depășirea
termenului prevăzut de lege, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Considerăm
că formularea textului de lege, „reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare” nu
exclude răspunderea penală a persoanei juridice. Astfel, persoana juridică respectivă
poate să fie considerată subiect activ al infracţiunii analizate.
Conform art. 3 din Legea nr. 85/2014, procedurile prevăzute de prezenta lege se
aplică profesioniștilor, astfel cum sunt definiți de art. 3 alin. (2) din Codul civil3 cu
1
Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență, art. 5 pct. 29
2
C.A. Cluj, dec. nr. 21/1998, secţia comercială şi de contencios administrativ
3
Conform Codului civil, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. De
257
excepția celor care exercită profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd
dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor.
De asemenea, conform alin. (2), procedura insolvenței se aplică și regiilor
autonome. În schimb, procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014 nu este aplicabilă
unităților și instituțiilor de învățământ preuniversitar, universitar și entităților prevăzute la
art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea
tehnologică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2003, cu
modificările și completările ulterioare1.
Conform prevederilor Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului
preventiv și mandatului ad-hoc, debitorului persoană juridică, care organizează o
întreprindere (nu şi persoanei fizice) aflat în dificultate financiară, i se aplică unele
proceduri preventive. Pe durata aplicării acestor proceduri, debitorul nu este considerat a
fi în insolvenţă2. Prin urmare, pe perioada când i se aplică procedurile preventive,
persoana respectivă nu poate fi subiect activ al infracţiunii de bancrută simplă.
La infracţiunea analizată participaţia este posibilă în toate formele (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru a se reţine participaţia în forma coautoratului este necesar
ca toţi coautorii să aibă calitatea cerută de lege pentru subiectul activ.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de creditorul ale cărui interese
legitime au fost puse în pericol prin introducerea tardivă sau prin neintroducerea cererii
de declanşare a procedurii insolvenţei. Subiect pasiv poate fi orice persoană, inclusiv
statul.
Conform art. 27 din Legea nr. 85/2014, debitorul care se află în stare de
insolvenţă este obligat să adreseze instanţei o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor
prezentei legi în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Conform art. 240
C. pen., este infracţiune introducerea tardivă sau neintroducerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei timp de 6 luni după împlinirea termenului de 30 de zile.
Elementul material al infracţiunii poate consta într-o acţiune – introducerea
tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, sau într-o inacţiune –
neintroducerea unei astfel de cereri de către subiectul activ. Pentru existenţa elementului
material este necesar ca persoana să fi avut posibilitatea de a introduce cererea de
asemenea, în accepțiunea Codului civil, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. [art. 3 alin.
(3)].
1
Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență, art. 3 alin. (3)
2
Organele care participă la procedura preventivă sunt instanţele judecătoreşti, mandatarul ad-hoc şi
conciliatorul. Mandatul ad-hoc este o procedură confidenţială, prin care un mandatar ad-hoc numit de
instanţă negociază cu creditorii, în scopul de a ajunge la o înţelegere cu aceştia. Există, de asemenea,
posibilitatea încheierii unui contract între debitor şi creditorii săi, constatat pe cale judecătorească, prin care
planul de redresare al debitorului este acceptat de creditorii săi (concordatul preventiv). Conciliatorul este
un practician în insolvenţă autorizat.
258
deschidere a procedurii. Dacă introducerea cererii nu este posibilă din cauze ce nu îi sunt
imputabile subiectului activ, fapta nu va fi considerată infracţiune.
O altă cerinţă1 esenţială este aceea ca cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei să nu fi fost deja introdusă de către unul dintre creditori2.
Rezultatul periculos constă în crearea unei stări de pericol pentru creditor. Pentru
existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unui prejudiciu efectiv, aceasta
deoarece infracţiunea prevăzută de art. 240 C. pen. este o infracţiune de pericol, nu de
rezultat.
Din punct de vedere al vinovăţiei, infracţiunea poate fi comisă cu intenţie directă
sau indirectă, dar şi din culpă, prin neintroducerea cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei în termenul prevăzut de lege.
A. Forme
a) tentativa
Atunci când infracţiunea este săvârşită prin omisiune tentativa nu este posibilă.
Nici actele preparatorii şi nici tenativa nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce un pericol pentru
siguranţa activităţii comerciale, respectiv momentul în care este creat pericolul de
nerecuperare a creanţelor de către creditori prin introducerea tardivă sau neintroducerea
cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
B. Modalităţi
Textul legal prevede o singură modalitate normativă, incriminată prin art. 240 C.
pen.
C. Sancţiuni
Bancruta simplă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate3.
1
Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionuț Andrei Barbu, Drept penal al afacerilor, Ed. C. H. Beck,
2
Procedura poate fi deschisă şi la cererea creditorilor, nu numai a persoanei aflate în insolvabilitate.
3
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde acţiunea penală se punea în mişcare din oficiu.
259
Bancruta frauduloasă
(Art. 241 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte
din activul averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt
act sau în situaţia financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
vătămate.
Înainte de intrarea în vigoare a C. pen., infracţiunea de bancrută frauduloasă era
incriminată prin art. 143 alin. (2) din Legea nr. 85/20061.
Înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., în doctrină s-a reţinut2 că situaţia
premisă a insolvenţei exista în cazul fiecărei modalităţi prevăzute de textul incriminator,
cu toate că, similar cu reglementarea actuală, doar ultima modalitate se referea la starea
de insolvenţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât infracţiunea era prevăzută în cadrul
aceluiaşi articol de lege în care era prevăzută şi infracţiunea de bancrută simplă (art. 143
din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei). Considerăm că în prezent, atât datorită
clarificării pe care o face Codul penal cu privire la rezultatul infracţiunii, respectiv
fraudarea creditorilor, cât şi a faptului că bancruta simplă şi bancruta frauduloasă sunt
incriminate distinct, precum şi a faptului că, în continuare, doar ultima modalitate
normativă prevede situaţia premisă a stării de insolvenţă a debitorului, infracţiunea va
putea fi reţinută [cu excepţia alin. (1) lit. c)], fără a exista o stare de insolvenţă. Aceasta
chiar dacă majoritatea codurilor penale europene prevăd o infracţiune similară la
infracţiunile legate de starea de faliment (de ex. Codul penal belgian sau Codul penal
spaniol) şi chiar dacă denumirea infracţiunii este aceea de „bancrută”. Considerăm că
dacă legiuitorul ar fi dorit ca situaţia premisă a infracţiunii, pentru toate acţiunile ce
reprezintă elementul material al infracţiunii, să constea într-o stare de insolvenţă, ar fi
prevăzut expres cerinţa insolvenţei şi în cazul lit. a) şi b). Nu credem că o interpretare
extinsă, în sensul adăugării condiţiei insolvenţei şi la lit. a) şi b) de la alin. (1) este
permisă3.
1
Art. 143, alin. (2) al Legii nr. 85/2006 (în prezent abrogat) prevedea:
„Constituie infracţiunea de bancrută frauduloasăşi se sancţionează cu pedeapsa de la 6 luni la 5 ani fapta
persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul
averii acestuia; b) infăţişează datorii inexistente sau prezintăîn registrele debitorului, în alt act sau în
situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste faptefiind săvârşite în frauda creditorilor; c)
înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active”.
2
Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionuț Andrei Barbu, op. cit., p. 131
3
Cf. Constantin Duvac în Explicaţii preliminare…op. cit., vol. III, p. 482; pentru opinia contrară a se vedea
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară. Conform noului
Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 244
260
Prin urmare, săvârşirea uneia dintre acţiunile enumerate de lege, dacă au ca
urmare fraudarea creditorilor şi sunt săvârşite cu intenţie, va constitui infracţiunea de
bancrută frauduloasă, chiar dacă debitorul nu se află în stare de insolvenţă.
Pentru infracţiunea analizată va exista însă o situaţie premisă cu privire la creanţa
pe care o au creditorii, creanţă ce trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Obiectul juridic special îl constituie (similar cu infracţiunea analizată anterior)
relaţiile sociale care se stabilesc şi se dezvoltă în legătură cu desfăsurarea corectă a
activităţii de către persoanele care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ, respectiv
executarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin contracte comerciale şi
respectarea prevederilor legale cu privire la insolvenţă în desfăşurarea activităţii
economice.
Obiectul material este reprezentat, după caz, de evidenţele debitorului sustrase,
falsificate sau distruse, registrele debitorului în care sunt prezentate datorii inexistente,
alte acte sau situaţia financiară care prezintă sume nedatorate. Pot fi, de asemenea, obiect
material al infracţiunii şi activele înstrăinate în caz de insolvenţă.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este circumstanţiat de
textul de lege, acesta putând fi atât debitorul, cât şi altă persoană cu răspundere penală,
inclusiv persoana juridică. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a arătat1 că
subiect activ poate fi doar o persoană care îndeplineşte o funcţie în cadrul societăţii şi
poate avea acces la evidenţele acesteia sau poate dispune asupra bunurilor societăţii (de
ex. administratori, reprezentanţi legali, experţi, acţionari etc.).
De cele mai multe ori, subiect activ al infracţiunii este debitorul însuşi, dar
legiuitorul a prevăzut şi situaţia în care o altă persoană ar comite una dintre acţiunile
descrise prin textul de lege. Pot fi astfel de persoane, credem, chiar şi persoanele care nu
îndeplinesc o funcţie în cadrul societăţii (de ex. soţul sau o rudă apropiată unei persoane
care deţine o funcţie importantă într-o societate, care are în cadrul societăţii suficientă
autoritate sau încredere, pentru a i se permite accesul la evidenţe şi a dispune asupra
bunurilor societăţii).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de persoana fizică sau juridică ale
cărei interese legitime au fost fraudate prin acţiunea sau acţiunile subiectului pasiv. Pot
fi, în primul rând, subiecţi pasivi ai infracţiunii creditorii (în general creditorii
chirografari) dar şi acţionarii sau asociaţii societăţii etc.
Textul de lege nu presupune existenţa unor condiţii de loc sau de timp.
1
Constantin Duvac, în Explicaţii….vol. III, op. cit., p. 485
261
Elementul material al infracţiunii poate consta doar într-o acţiune, respectiv:
-acţiunea de a falsifica, sustrage sau distruge evidenţele debitorului;
-acţiunea de a ascunde o parte din activul averii debitorului;
-înfăţişarea de datorii inexistente;
-prezentarea în registrele debitorului sau în alte acte de sume nedatorate;
-înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.
Falsificarea evidenţelor debitorului presupune contrafacerea scrierii sau
suprascrierea ori alterarea în orice mod de natură să producă consecinţe juridice (în
sensul art. 320 C. pen.).
Sustragerea presupune scoaterea de sub sfera de dispoziţie a societăţii prin
deplasarea obiectului din locul în care se află în alt loc, luarea fără drept a documentului
de către făptuitor.
Distrugerea presupune nimicirea, ruinarea bunurilor, aducerea în stare de
neîntrebuinţare. Distrugerea poate presupune şi împiedicarea unor măsuri de conservare a
înscrisului, întrucât subiectul activ are obligaţia de a păstra înscrisurile.
Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului presupune dosirea, tăinuirea
unor active patrimoniale (sume de bani, bunuri, drepturi patrimoniale etc.). Considerăm
că infracţiunea analizată poate fi comisă prin acţiunea de ascundere şi atunci când are loc
un transfer intrapatrimonial1, în caz de diviziune sau afectaţiune a patrimoniului, în
scopul de a prejudicia creditorii. Acţiunea la care ne-am referit nu reprezintă o
înstrăinare, întrucât o astfel de operaţiune juridică nu constituie o înstrăinare2.
Înfăţişarea de datorii inexistente presupune o mărire fictivă a pasivului
patrimonial Textul de lege nu prevede cerinţa înfăţişării unor datorii inexistente în faţa
unui organ sau unei autorităţi specifice. Datoriile inexistente pot fi înfăţişate în situaţia
financiară, în registrele debitorului sau în alte acte. Observăm însă că textul de lege
impune cerinţa ca înfăţişarea datoriilor inexistente să se facă într-o formă scrisă, printr-un
înscris. Prin urmare nu vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii dacă fapta
este săvârşită verbal, decât în situaţia în care afirmaţia respectivă este consemnată şi
asumată de către făptuitor.
Prezentarea în registrele debitorului sau în alte acte de sume nedatorate
presupune atestarea nereală a unor sume de bani.
Înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active3,
prevăzută la alin. (2), presupune o micşorarea a posibilităţii de recuperare a creanţelor de
1
Conform Codului civil, art. 31, alin. (2), patrimoniul poate face obiectul unei divizuni sau afectaţiuni, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (de ex. patrimoniul afectat exercitării unei profesii autorizate sau
în cazul constituirii unei fiducii).
2
Art. 32, alin. (2) Cod civil
3
Conform art. 80 din Legea nr. 85/2006, exista o prezumţie relativă de fraudă (prezumţie civilă şi care
poate fi răsturnată) astfel încât administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la
judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către
terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate
de debitor prin următoarele acte:
a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate
sponsorizările în scop umanitar;
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3
262
către creditori, în caz de insolvenţă, prin scoaterea din patrimoniul debitorului a unei părţi
din active, prin acte juridice între vii. Înstrăinarea poate fi cu titlu gratuit sau la preţuri
mult reduse faţă de preţul real al activelor, în scopul de a frauda creditorii. Nu va
constitui faptă penală în sensul acestui alineat, înstrăinarea unor active la preţul pieţei şi
plata creditorilor din suma rezultată, întrucât în această situaţie nu există intenţia de a
frauda creditorii. De asemenea, va constitui infracţiune de brancrută frauduloasă doar
înstrăinarea care are loc în caz de insolvenţă.
Art. 241 C. pen. a adăugat formularea „prin fraudarea creditorilor”, formulare ce
nu era prevăzută în reglementarea anterioară (L. 85/2006) decât în cazul ultimei
modalităţi. Până la intrarea în vigoare a C.pen., în cazul unora dintre modalităţi urmarea
infracţiunii se putea produce prin crearea unei stări de pericol. Cu toate că exprimarea „în
frauda creditorilor” pare să indice un prejudiciu care a fost cauzat prin acţiunea
făptuitorului, credem că ea se referă mai degrabă la scopul avut în vedere de către
subiectul activ, iar nu la rezultatul infracţiunii. Prin urmare, considerăm că infracţiunea
analizată este o infracţiune de pericol, nu de rezultat.
anianteriori deschiderii procedurii;

c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea
de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile;
d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul
acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar
putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
e) constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii;
f) plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă
scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;
g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei
deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/întârzia starea de insolvenţă ori de a frauda o persoană
fizică sau juridică faţă de care era la data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare
derivate,inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilateralaă (netting), realizate în baza
unuicontract financiar calificat, ori a devenit ulterior debitor, în sensul prezentei legi.
Prevederile alin. (1) lit. d) – f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună-credință, în executarea unui
acord cu creditorii, încheiat urmare unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor
debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară
a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol: „Următoarele operaţiuni, încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii cu persoanele aflate înraporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, sa fie anulate si
prestatiile recuperate, daca sunt în dauna creditorilor:
a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat detinând cel putin 20% din capitalul societăţii comerciale ori,
după caz, din drepturile de vot în adunarea generala a asociaţilor, atunci când debitorul este respectiva
societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;
b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;
c) cu un actionar detinând cel putin 20% din actiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot
înadunarea generală a acţionarilor, atunci când debitorul este respectiva societate pe acţiuni;
d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului,
societatecooperativă, societate pe acţiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă;
e) cu orice altă persoană fizică ori juridică, detinând o poziţie dominantă asupra debitorului sau a
activitătiisale;
f) cu un coindivizar asupra unui bun comun.
263
calificată prin scop. Scopul făptuitorului este acela de a frauda creditorii.
4. Forme. Sancţiuni.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile la infracţiunea analizată. Tentativa se
pedepseşte conform art. 248 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc periciclitarea intereselor
legitime ale creditorilor, ca urmare a acţiunii făptuitorului.
B. Sancţiuni
Bancruta frauduloasă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu
amendă.
Gestiunea frauduloasă
(Art. 242 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării
bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau
conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar,
de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un
folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
vătămate.
Condiţia premisă a infracţiunii constă într-un raport juridic anterior din care să
rezulte, pentru subiectul activ al infracţiunii, obligaţia administrării sau conservării unor
bunuri pentru subiectul pasiv.
264
Pentru varianta agravată prevăzută la alin (2) situaţia premisă este starea de
insolvenţă în care trebuie să se afle subiectul pasiv.
a) obiectul juridic
Obiectul juridic principal îl formează relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protejarea patrimoniului. Obiectul juridic secundar este
reprezentat de încrederea ce trebuie să existe în relaţiile cu privire la administrarea sau
conservarea bunurilor.
b)obiectul material
Infracţiunea analizată are ca obiect material bunurile pe care făptuitorul are
obligaţia să le administreze sau să le conserve. Gestiunea, prin specificul său, presupune
administrarea mai multor bunuri. Similar cu infracţiunile de abuz de încredere, delapidare
etc., făptuitorul are posesia obiectului material1.
Pot fi considerate obiect material al infracţiunii şi bunurile asupra cărora
făptuitorul are un drept de coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredinţat
acestuia şi administrarea sau conservarea părţii lui de proprietate.2
a) subiectul activ
Infracţiunea de gestiunea frauduloasă poate fi săvârşită de către orice persoană
fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală şi are
obligaţia să administreze sau să conserve bunul ce aparţine persoanei vătămate.
Conservarea sau administrarea poate fi o obligaţie legală (cum este cea a tutorelui sau
curatorului) sau o obligaţie ce izvorăşte dintr-un contract. De asemenea, obligaţia se
poate referi la bunuri proprietate publică sau proprietate privată. Poate fi subiect activ al
infracţiunii analizate: tutorele, curatorul, fiduciarul, concesionarul, mandatarul,
executorul testamentar etc.
Conform alin. (2) al art. 242, va constitui agravantă fapta săvârşită de persoana
care are calitatea de administrator judiciar, de lichidator al averii debitorului sau de un
reprezentant sau prepus al acestora.
Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician
în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de
art. 58 din Legea nr. 85/20143, în perioada de observaţie şi pe durata procesului de
reorganizare4. Atât administratorul judiciar cât şi reprezentantul său trebuie să aibă
calitatea de practician în insolvenţă5.
1
Tudorel Toader, op. cit. (2012), p. 209
2
Ilie Pascu în Explicaţii…vol. III, op. cit., p. 519
3
Conform art. 58, alin. (1) administratorul judiciar are anumite atribuţii specifice cum ar fi : examinarea
situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea unui raport prin care să se propună
intrarea în procedura simplificată sau continuarea perioadei de observaţie ; întocmirea unui raport asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă; examinarea activităţii debitorului ;
elaborarea planului de reorganizare ; introducerea de actiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate
de debitor în dauna drepturilor creditorilor etc. Conforma lin. (2), judecatorul-sindic poate stabili în sarcina
administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuţii în afara celor stabilite la alin. (1), cu excepţia
celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
4
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 705
5
Conform art. 57, alin. (8) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă
265
Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute la art. 64 din Legea nr. 85/20141, în cadrul procedurii falimentului, atât în
procedura generală cât şi în procedura simplificată2. Atât lichidatorul (persoană fizică sau
juridică), cât şi reprezentantul său trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă.
Prepusul este o persoană fizică ce acţionează în interesul comitentului3. Relaţia
care se poate stabili între comitent şi prepus poate fi de drept sau doar de fapt. Este de
drept raportul de subordonare când izvorăşte din lege sau contract 4 (de ex. contract de
muncă, mandat sau de antrepriză).
complicitate). Pentru existenţa coautoratului se impune însă ca toţi participanţii să aibă
obligaţia de a administra sau conserva bunurile debitorului.
c) subiectul pasiv
Şi subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, putând fi persoana fizică sau
juridică căreia îi aparţin bunurile pe care făptuitorul le gestionează fraudulos, adică
persoana care suferă o pagubă ca urmare a acţiunii sau inacţiunii gestionarului bunurilor
sale.
În cazul variantei agravate prevăzute la alin. (2), subiect pasiv este persoana care
se află în starea de insolvenţă.
D. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
A.Latura obiectivă
Elementul material poate consta în orice acţiune sau inacţiune îndeplinită
necorespunzător sau neîndeplinită de către subiectul activ, la care acesta era obligat în
baza unui contract sau în baza legii, prin care se aduce o pagubă subiectului pasiv cu
ocazia gestionării bunurilor acestuia.
Administrarea se referă la normala punere în valoare a unor bunuri sau a unui
patrimoniu, corespunzător naturii şi destinaţiei5 lor. Conservarea presupune luarea unor
măsuri de ocrotire a bunurilor, astfel încât acestea să nu fie distruse sau degradate, dar şi
1
Conform Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 64,
lichidatorul are ca atribuţii: examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă; conducerea activităţii
debitorului; introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor; aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor pentru conservarea
lor; menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor; verificarea creanţelor şi urmărirea
încasării creanţelor etc. Conform lit. l) a aceluiaşi articol, lichidatorul are orice alte atribuţii stabilite prin
încheiere de către judecătorul -sindic.
2
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 710
3
Conform art. 1373, alin. (2) Cod civil, este „comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul
legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia”.
4
Paul Vasilescu, op. cit., p. 646
5
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil (Ediţie
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 136
266
preîntâmpinarea pierderii unui drept (spre ex. întreruperea unei prescripţii). Prin natura
lor, actele de conservare presupun o cheltuială mai mică decât cea a dreptului căruia i se
preîntâmpină pierderea. Raportat la un patrimoniu, înstrăinarea unui bun poate fi
considerată act de conservare.
Înainte de intrarea în vigoare a C. pen., varianta agravată prevăzută la art. 242,
alin. (2) era încriminată ca infracţiune distinctă, specie a gestiunii frauduloase prevăzute
în reglementarea anterioară, în art. 144 din Legea nr. 85/20061.
Atât cel care administrează bunurile altuia, în temeiul legii, al unei hotărâri
judecătoreşti (de exemplu, lichidatorul judiciar) sau în temeiul unui act juridic, cât şi
persoana ale cărei bunuri sunt administrate, au un interes comun, până când
administrarea încetează şi socotelile sunt date şi aprobate. Prin urmare, infracţiunea
analizată este considerată mai gravă atunci când interesele celui care administrează sau
conservă bunurile sunt contrare cu cele ale persoanei căreia îi aparţin bunurile respective.
Conform alin. (3) al art. 242, este mai gravă fapta prevăzută la alin. (1) şi (2) săvârşită în
scopul de a dobândi un folos patrimonial.
Nu va constitui infracţiunea de gestiune frauduloasă fapta care nu depăşeşte
limitele puterii acordate gestionarului de către proprietarul bunurilor sau patrimoniului
gestionat.
Practica judiciară a statuat că fapta gestionarului unei asociaţii de locatari care îşi
însuşeşte sume de bani încasate de la locatari şi nepredate la CEC, falsificând în acelaşi
timp copiile chitanţelor prin înscrierea unor sume mai mici decât cele încasate, săvârşeşte
infracţiunea de delapidare şi fals material în înscrisuri oficiale şi nu infracţiunea de
gestiune frauduloasă2. De asemenea, s-a arătat că infracţiunea de gestiune frauduloasă se
deosebeşte de infracţiunea de delapidare3 (art. 295 C. pen.) mai ales prin natura
raportului juridic şi prin faptul că făptuitorul nu are calitatea de gestionar în baza
legislaţiei muncii şi, de asemenea, nu este necesar să urmărească obţinerea unui folos
material pentru el sau pentru alte persoane.
Urmarea imediată a infracţiunii analizate este reprezentată de crearea unei pagube
în patrimoniul subiectului pasiv. Infracţiunea de gestiune frauduloasă este o infracţiune
de rezultat.
Pentru existenţa infracţiunii, se impune să se facă dovada că pagubele pricinuite
se datorează administrării sau conservării îndeplinite într-un sens contrar intereselor
subiectului pasiv.
În vechea reglementare (art. 214 din Codul penal anterior) se prevedea că
pricinuirea unei pagube unei persoane cu ocazia administrării sau conservării bunurilor
acesteia, de către cel care trebuie să aibă grija acestei administrări sau conservări, trebuie
să se facă cu „rea-credinţă”. C. pen. nu mai reia această cerinţă. Cu toate acestea,
1
Veronica Stoica, Mirela Gorunescu, Varianta de specie a infracţiunii de gestiune frauduloasă prevăzută
de art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în R.D.C., nr. 9/2007, pp. 66-74
2
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.193
3
Victor Nicolcescu, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, în Revista de Drept
Penal, nr. 4/2000, p. 98
267
denumirea infracţiunii este în continuare aceea de „gestiune frauduloasă”. Frauda
presupune, în mod obligatoriu, o rea credinţă. De asemenea, dacă am considera că
infracţiunea ar putea fi săvârşită şi din culpă, ar însemna că ar putea fi incriminate faptele
păgubitoare de administrare sau conservare ale bunurilor altuia, care sunt săvârşite din
culpă, ceea ce ne apare ca fiind absurd. De asemenea, aşa cum prevede C. pen. şi s-a
subliniat deja în literatura de specialitate1 fapta comisă din culpă constituie infracţiune
numai când legea o prevede în mod expres2. Prin urmare, infracţiunea de gestiune
frauduloasă poate fi comisă doar cu intenţie, nu şi din culpă. În varianta tip şi în varianta
agravată prevăzută la alin. (2), infracţiunea analizată este săvârşită cu intenţie directă sau
indirectă. În varianta agravată prevăzută la alin. (3), infracţiunea poate fi săvârşită cu
intenţie directă calificată prin scop, respectiv scopul de a obţine un folos patrimonial.
Pentru săvârşirea infracţiunii de gestiunea frauduloasă, norma de încriminare nu
pretinde un anumit mobil sau ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop,
însă varianta agravată prevăzută la alin. (3) se impune ca fapta să fie săvârşită în scopul
obţinerii de către făptuitor a unui folos patrimonial3.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa la infracţiunea analizată sunt posibile dar nu sunt
pedepsite.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul, cu intenţie, a
produs o pagubă persoanei vătămate cu ocazia administrării sau conservării bunului
acesteia.
B. Modalităţi
Norma de incriminare prevede trei modalităţi normative pentru infracţiunea de
gestiune frauduloasă, respectiv o variantă tip şi două variante agravate.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de gestiune frauduloasă se pedepseşte:
- varianta tip cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;
- prima variantă agravată cu închisoare de la unu la 5 ani;
- a doua variantă agravată cu închisoare de la 2 la 7 ani.
1
Ilie Pascu, în Explicaţii…vol. III, op. cit., p. 517
2
C. pen., art. 16, alin. (6)
3
Bineînţeles că este vorba despre un folos patrimonial ilicit, prin care se produc unele pagube în
patrimoniul unei persoane, nu un folos patrimonial licit (de ex. retribuirea celui care administrează unele
bunuri de către proprietarul acestora).
268
Însuşirea bunului gãsit sau ajuns din eroare la fãptuitor

(Art. 243 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui
care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de
la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun
mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau
nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi
aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Situaţia premisă a infracţiunii este reprezentată de ieşirea fără voie a unor bunuri
mobile din posesia sau detenţia unei persoane şi ajungerea acestora la o altă persoană.
Obiectul juridic al infracţiunii îl formează relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protejarea patrimoniului.
Obiect material al infracţiunii analizate pot fi doar bunurile ce sunt găsite de
făptuitor2 sau bunuri care ajung din eroare la făptuitor. Dacă bunurile sunt sustrase de
făptuitor, se va reţine infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de însuşire a bunului găsit
sau ajuns din eroare la făptuitor. Obiectul material al infracţiunii nu poate fi reprezentat
de bunuri imobile sau de bunuri abandonate ori bunuri ce nu aparţin nimănui, ce nu pot
face obiectul unei aproprieri. Dacă bunul este uitat în prezenţa făptuitorului, care observă
1
Codul penal de la 1936 (Codul Carol) incrimina la art. 543 fapta aceluia „care găseşte un lucru şi nu-l
predă, în termen de 8 zile, autorităţilor sau aceluia care l-a pierdut, comite delictul de însuşire a lucrului
pierdut şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela una la 6 luni şi amendă dela 2.000 la 5.000 lei.
Pedeapsa este închisoarea corecţională dela 3 luni la un an şi amenda dela 2.000 la 5.000 lei, când lucrul a
fost găsit într'o casă, curte, grădină sau altă încăpere şi nu a fost arătat stăpânului ori chiriaşului locului.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi birjarului, şoferului, hotelului sau hangiului care nu predă autorităţilor
poliţieneşti vreun obiect uitat de client sau călător. Când faptele de mai sus sunt comise de rude, acţiunea
penală nu se pune în mişcare decât după plângerea prealabilă a părţii vătămate”.
Art. 544 al aceluiaşi Cod prevedea: „Comite delictul de deţinere pe nedrept şi se pedepseşte cu închisoare
corecţională dela 2 la 6 luni şi amendă dela 2.000 la 5.000 lei:
1. acela care, găsind o comoară, o deţine şi nu o declară autorităţii, în termen de 8 zile;
2. acela care, din eroare, ajunge în posesiunea unui lucru ce aparţine altuia şi fără a anunţa aceasta locului
respectiv, şi-l însuşeşte pe nedrept”.
Infracţiunea se regăsea şi în Codul penal anterior, într-o formă foarte asemănătoare, la art. 216.
2
Bunul găsit este bunul mobil pierdut de cineva şi găsit de o altă persoană –George Antoniu, Costică
Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 103
269
acest lucru, atunci bunul respectiv nu poate fi considerat găsit, deoarece el nu a ieşit în
mod efectiv din posesia altuia, iar făptuitorul ştia cui îi aparţine1.
Un bun este pierdut atunci când iese din posesia sau detenţia unei persoane, dintr-
o întâmplare, fără a intra însă în posesia sau detenţia altei persoane. Lipsa temporară a
contactului fizic cu bunul nu poate atrage însă pierderea proprietăţii sau a
dezmembrămintelor sale.
Un bun ajunge din eroare sau în mod fortuit la făptuitor atunci când se comite o
eroare cu privire la predarea bunului (de ex. este livrat un colet la un alt apartament). Este
necesar însă ca făptuitorul, la momentul când intră în detenţia bunului, să nu aibă
cunoştinţă despre eroare. Dacă făptuitorul sustrage coletul din cutia poştală a altei
persoane, fapta va întruni elementele constitutive ale infracţiunii de furt. Dacă făptuitorul
ştie că el nu este destinatarul coletului respectiv, dar îl induce în eroare pe cel care face
livrarea, fapta poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Nu poate fi considerat bun găsit acel bun care a fost lăsat temporar fără
supraveghere, nefiind un bun pierdut întrucât posesorul bunului ştie unde l-a lăsat şi
poate oricând să reintre în stăpânirea sa2. De asemenea, nu poate fi considerată „găsire”,
ci sustragere, luarea unui bun dintr-un loc unde bunurile se păstrează în mod obişnuit (de
ex. o haină dintr-o garderobă, o pălărie dintr-un cuier într-un restaurant, hainele dintr-un
vestiar etc.).
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană cu răspundere penală
care găseşte un bun şi nu îl predă posesorului, detentorului legitim sau autorităţilor în
termenul prevăzut de lege (10 zile). Poate fi subiect activ, în aceleaşi condiţii, şi persoana
la care un bun ajunge în mod fortuit sau din eroare.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este persoana care pierde un bun sau
persoana al cărei bun ajunge din eroare la făptuitor. Pentru existenţa infracţiunii nu este
necesar ca subiectul pasiv să aibă un drept real asupra bunului pierdut sau ajuns din
eroare la făptuitor.
cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc. Fapta de a nu preda bunul găsit sau ajuns din
întâmplare la subiectul activ către autorităţi sau către posesorul legitim devine infracţiune
doar după împlinirea termenului legal de 10 zile de la data găsirii bunului sau de la data
la care a avut cunoştinţă că bunul nu îi aparţine.
A.Latura obiectivă
1
Tiberiu Medeanu în Matei Basarab, Viorel Paşca (coord.), op. cit., p. 506
2
Ilie Pascu în Explicaţii…op. cit. vol. III, p. 528
270
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta într-o inacţiune sau într-o
acţiune a subiectului activ, după cum urmează:
1. nepredarea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor către autorităţi sau
persoanei care l-a pierdut în termen de 10 zile de la data găsirii
Predarea bunului se poate face către orice autoritate publică, nu este necesar ca
predarea să se facă organului de poliţie competent1. Predarea se poate face şi direct
persoanei care a pierdut bunul, dacă cel care îl găseşte reuseşte să o identifice şi să intre
în legătură cu aceasta (de ex. bunul pierdut este un portofel în interiorul căruia se află o
carte de vizită, o carte de identitate etc.). Neîndeplinirea, cu intenţie, a acţiunii prescrise
de lege timp de 10 zile constituie infracţiune de însuşire a bunului găsit sau ajuns din
eroare la făptuitor (art. 243 C. pen.). În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de 10 zile
începe să curgă de la momentul în care făptuitorul a cunoscut că bunul nu îi parţine.
Termenul legal nu poate începe să curgă decât din momentul în care bunul ajunge efectiv
în detenţia făptuitorului (nu poate începe să curgă, de ex., în situaţia în care făptuitorul nu
a ridicat un colet de la oficiul poştal).
Calculul termenului de 10 zile se realizează conform art. 186 C. pen., adică ziua
se socoteşte de 24 de ore2. În situaţia în care făptuitorul doreşte să predea bunul
autorităţilor înăuntrul termenului, dar ziua respectivă nu este o zi lucrătoare, termenul se
va considera împlinit la următoarea zi lucrătoare.
2. dispunerea de bunul găsit sau ajuns din eroare la făptuitor ca de un bun
propriu în termen de 10 zile de la data găsirii
Dispunerea de bunul găsit presupune efectuarea de acte juridice cu privire la
bunul respectiv (vânzarea, donarea etc.) dar şi acte materiale cu privire la bun, ca şi cum
ar fi un bun propriu3 (distrugerea cu intenţie, renunţarea la bun etc.).
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), nu va întruni elementele constitutive ale
infracţiunii analizate, fapta de a dispune de un bun ca de un bun propriu, atâta timp cât
făptuitorul nu a cunoscut că nu era bunul său.
Termenul relativ lung prevăzut de lege, de 10 zile, este dat atât pentru a oferi
posibilitatea făptuitorului de a se răzgândi (dacă dorea să îşi însuşească bunul găsit sau
ajuns din eroare în stăpânirea sa) cât şi pentru a nu afecta viaţa personală, programul
celui care găseşte bunul sau care ajunge printr-o eroare în detenţia bunului4. Termenul
este însă gândit, aşa cum este formulat textul incriminator, pentru persoana de bună
credinţă care găseşte un bun sau la care bunul ajunge din eroare. Dacă însă făptuitorul
face un act de dispoziţie cu privire la bunul respectiv, nu se mai poate vorbi despre
beneficiul termenului de 10 zile. În această situaţie fapta va constitui infracţiunea
analizată chiar dacă actul de dispoziţie are loc imediat după momentul găsirii bunului sau
după momentul la care făptuitorul a avut cunoştinţă că bunul a ajuns la el din eroare.
3. însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
1
Ilie Pascu în Explicaţii…vol. III, p. 530
2
C. pen., art. 186, alin. (1)
3
Mihail Udroiu, op. cit., p. 250
4
Un termen de 24 de ore, de exemplu, nu ar fi fost echitabil, mai ales din moment ce returnarea unui bun
nu presupune, pentru cel care l-a pierdut, obligaţia de a plăti vreo recompensă. Legea impune returnarea
pentru protejarea proprietăţii şi a dezmembrămintelor sale, indiferent de persoana care are stăpânirea de
fapt a bunului.
271
Cu privire la varianta prevăzută la alin. (1), textul incriminator instituie o
prezumţie legală de însuşire a bunului, la împlinirea termenului de 10 zile.
Însuşirea presupune luarea în stăpânire a bunului, efectuarea de acte cu privire la
bun ca şi cum ar fi un bun propriu.
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o pagubă adusă în patrimoniul
subiectului pasiv.
Nepredarea bunului în termenul de 10 zile produce o pagubă pentru subiectul
pasiv prin lipsirea de folosinţa unui bun pierdut sau a unui bun care dintr-o cauză fortuită
nu a ajuns la posesorul legitim.
Dispunerea de bunul găsit sau ajuns din eroare la făptuitor creează o pagubă în
patrimoniul subiectului pasiv reprezentată de contravaloarea bunului respectiv.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată trebuie să
existe în ambele variante ale infracţiunii.
Infracţiunea are denumirea marginală de „însuşire a bunului găsit sau ajuns din
eroare la făptuitor”. „Însuşirea” presupune în mod obligatoriu intenţia, prin urmare, în
ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea analizată poate fi comisă doar cu intenţie
directă sau indirectă. Aceasta inclusiv în situaţia în care fapta este comisă prin nepredarea
bunului în termenul legal.
Pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui
anumit scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
Pentru infracţiunea analizată, actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc.
Acestea sunt posibile, cu excepţia variantei omisive constând în nepredarea bunului găsit.
În acest caz, obligaţia găsitorului trebuie să fie îndeplinită în termenul prevăzut de lege.
Până la expirarea acestuia, făptuitorul poate oricând să îndeplinească obligaţia cerută de
textul de incriminare, nefiind loc de o tentativă în acest interval1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul nu returnează,
în termenul prevăzut de lege, bunul găsit sau ajuns la el dintr-o eroare, sau în momentul
în care făptuitorul dispune de bunul respectiv.
B. Modalităţi
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor are două
modalităţi normative:
-o variantă tip;
-o variantă asimilată.
1
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Mihai Adrian Hotca, Costică Păun, Ioan Chiş, Maxim
Dobrinoiu, Mirela Gorunescu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pp.235-236
272
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice,
care presupun o inacţiune, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de a preda bunul găsit sau
ajuns din eroare la făptuitor posesorului legitim sau autorităţilor sau printr-o acţiune,
respectiv dispunerea sau însuşirea bunului.
C. Sancţiuni
Pedeapsa infracţiunii este mult mai redusă decât în cazul altor infracţiuni contra
patrimoniului, întrucât bunul ajunge la făptuitor din eroare sau ca urmare a pierderii de
către deţinător sau posesor, nu ca urmare a unei sustrageri, unui abuz sau unei fraude.
Ceea ce încalcă făptuitorul este obligaţia legală de a returna un bun la proprietarul sau
detentorul legitim, indiferent de întâmplarea, de accidentul ce a dus ca bunul să ajungă în
detenţia sa.
Infracţiunea analizată se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu
amendă.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Înşelãciunea
(Art. 244 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru
sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de
alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
Înşelăciunea este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Faţă de celelalte infracţiuni contra patrimoniului, înşelăciunea se diferenţiază prin
aceea că, în cazul ei, paguba nu se produce prin luarea fără consimţământ a bunului
altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, ca în cazul furtului şi nici prin intervertirea calităţii
de detentor al unui bun în calitate de pretins proprietar al acestuia, ca în cazul abuzului de
1
Faţă de reglementarea anterioară, C. pen. prevede posiblitatea înlăturării răspunderii penale prin
împăcarea părţilor. Noua reglementare a renunţat şi la incriminarea distinctă a înşelăciunii cu prilejul
încheierii unui contract şi a înşelăciunii cu privire la cecuri. Aceste fapte vor fi încadrate, după caz, la alin.
(1) sau (2) al art. 244 C. pen. De asemenea, ca şi în cazul altor infracţiuni contra patrimoniului, s-a renunţat
la forma înşelăciunii cu consecinţe deosebit de grave, ca formă agravată a infracţiunii.
273
încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei de către făptuitor, care urmăreşte prin
aceasta obţinerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul1.
Înşelăciunea se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că, la infracţiunea
de înşelăciune, acordarea încrederii este obţinută prin amăgire, pe când la infracţiunea de
abuz de încredere este vorba despre un abuz al încrederii deja acordate2.
a) obiectul juridic
dezvoltă în legătură cu protejarea patrimoniului şi a unei minime încrederi ce trebuie să
existe între subiecţii de drept.
Pentru formarea şi desfăşurarea normală a relaţiilor cu caracter patrimonial este
necesară, în acelaşi timp, şi o anumită încredere pe care cei ce intră în aceste relaţii
trebuie să şi-o acorde reciproc, o anumită bună-credinţă a părţilor3.
Obiectul material al infracţiunii poate fi constituit atât din bunuri mobile cât şi din
bunuri imobile4, asupra cărora au fost efectuate manopere frauduloase de către făptuitor
(orice fel de bun, un tablou, un vehicul etc. dar şi înscrisuri). Nu pot fi obiect material al
infracţiunii de înşelăciune bunurile mobile sau imobile asigurate împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, dacă acestea sunt distruse, aduse în stare de
neîntrebuinţare, ascunse sau înstrăinate în scopul încasării asigurării, fapta întrunind în
aceste condiţii elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 245 C. pen.
(înşelăciunea privind asigurările), faptă incriminată distinct de legiuitor.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, nefiind circumstanţiat. În
doctrină5 s-a considerat că, în situaţia în care subiectul activ are calitatea de funcţionar
public, iar acţiunea de amăgire este săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fapta
nu constituie înşelăciune, ci o infracţiune de abuz în serviciu. Au fost exprimate şi unele
rezerve6 cu privire la această opinie. Considerăm că există diferenţe semnificative între
cele două infracţiuni. În primul rând, obiectul juridic este diferit, valoarea ocrotită prin
incriminarea abuzului în serviciu fiind reprezentată de desfăşurarea în condiţii optime a
activităţii persoanelor juridice publice şi private sau protecţia intereselor persoanelor
împotriva abuzurilor comise de funcţionarii publici. În al doilea rând, infracţiunea de
1
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1997,
p. 268
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii …Vol. III, p. 526
3
Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., p. 268
4
De exemplu, contractul simulat de vânzare-cumpărare a unui imobil, prin inducerea și menţinerea în
eroare a vânzătorului cu privire la caracterul pur formal al contractului - vânzătorul având convingerea că
va redeveni proprietar al imobilului potrivit înţelegerii dintre părţi - și vânzarea imobilului de către
cumpărător unei terţe persoane, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune - Î.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 1384 din 13 aprilie 2010, scj.ro.
5
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii …Vol. III, p. 527.
6
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară, conform
noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 255
274
înşelăciune presupune, în mod necesar, producerea unei pagube, ca urmare a faptei
subiectului activ, pe când la infracţiunea de abuz în serviciu textul incriminator nu
presupune existenţa vreunei pagube. Fapta persoanei de a pretinde, primi sau accepta
promisiunea de bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public va
constitui infracţiunea de trafic de influenţă (art. 291), iar nu cea de înşelăciune, chiar dacă
în realitate făptuitorul nu are influenţă asupra unui funcţionar public, ci doar se
prevalează de o astfel de influenţă (prezentând ca adevărată o faptă mincinoasă)1.
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate) întrucât norma de încriminare nu pretinde o anumită calitate a subiectului
activ. În cazul înşelăciunii săvârşite cu prilejul încheierii unui contract, intenţia de a
induce în eroare trebuie să existe la momentul încheierii contractului atât pentru autor,
cât și pentru complice, iar complicitatea presupune existenţa unui ajutor material sau
moral la încheierea contractului, ca moment la care se consumă infracţiunea de
înșelăciune2.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi persoana fizică sau juridică (privată
sau publică), căreia i s-a creat o pagubă de natură patrimonială în urma săvârşirii faptei.
Este posibil să existe şi un subiect pasiv al infracţiunii. Astfel, dacă este indusă în
eroare o persoană care are în grijă un bun al altuia (depozitarul) sau o persoană care
administrează sau dispune în mod legitim de un bun al altuia (fiduciarul, mandatarul,
administratorul etc.), prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune nu va fi afectată doar
această persoană (subiect pasiv principal) ci şi proprietarul bunului respectiv (subiect
pasiv secundar).
A.Latura obiectivă
Elementul material se realizează prin mai multe acţiuni, toate fiind desfăşurate
prin inducerea în eroare a victimei. Acţiunile infracţionale pot fi:
- prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate -alin. (1). Pentru realizarea acestei acţiuni, făptuitorul poate folosi mijloace de
inducere în eroare de orice natură, mai puţin prin folosire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase, situaţie în care fapta va fi încadrată la varianta agravată
prevăzută la alin. (2).
Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate presupune a face să se creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau
împrejurare care nu există, care a fost inventată sau a face să se creadă ca inexistentă o
faptă sau împrejurare care există în realitate.
1
2
275
Pentru existenţa infracţiunii, făptuitorul trebuie să folosească mijloace apte pentru
a produce rezultatul dorit. Simpla minciună, simplul fapt de a afirma un adevăr sau de a
nega un adevăr nu constituie prin el însuşi o infracţiune1. Aptitudinea unui mijloc
fraudulos de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este
folosit, ci şi de persoana victimei, de gradul ei de cultură, de starea psihică în care se
găsea la momentul săvârşirii faptei. Nu prezintă relevanţă, pentru existenţa infracţiunii
analizate, dacă subiectul pasiv s-a lăsat prea uşor convins, a fost prea naiv, prea credul
deoarece legea pedepseşte acţiunea ilicită tocmai pentru a apăra pe cei imprudenţi şi
încrezători fiindcă cei prudenţi şi diligenţi se apără, de regulă, singuri2.
- folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase (alin.
(2). Pentru ca o astfel de acţiune să poată produce efecte juridice se impune ca mijloacele
folosite să prezinte o mare aparenţă de veridicitate. Norma de încriminare prevede că, în
situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
Prin mijloc fraudulos se înţelege acel mijloc care pare veridic şi în mod obişnuit
inspiră încredere dar care în realitate este mincinos. Deosebirea dintre mijloacele
frauduloase şi mijloacele simple (şi prin urmare încadrarea faptei la varianta tip sau la
varianta agravată) constă în principal în aptitudinea mijloacelor de a induce în eroare pe
victimă, în pericolul pe care îl reprezintă, a capacităţii de a înşela, în aspectul de
veridicitate şi în zelul, hotărârea făptuitorului de a înşela.
În norma de incriminare, calităţile mincinoase sau folosirea de nume mincinoase
sunt doar exemple de mijloace frauduloase. Dacă folosirea mijloacelor frauduloase (de
ex. uzurparea de calităţi oficiale, folosirea de înscrisuri false etc.) constituie ea însăşi
infracţiune, fapta se va reţine în concurs cu infracţiunea de înşelăciune.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune folosirea de titluri sau funcţii pe care
făptuitorul nu le are în realitate. Calitatea reprezintă aici poziţia, rangul pe care o
persoană îl deţine în societate. În ceea ce priveşte numele mincinos, poate fi folosit
numele altei persoane sau poate fi inventat un nume.
Cu toate că în practică această situaţie este mai rar întâlnită, considerăm că
elementul material al infracţiunii de înşelăciune poate consta şi într-o inacţiune. Astfel va
constitui înşelăciune şi fapta de a menţine în eroare victima3. Chiar şi abţinerea în a da o
explicaţie poate fi un mijloc de amăgire, în anumite situaţii4.
Infracţiunea de înşelăciune presupune o viciere a voinţei juridice. Voinţa este
viciată atunci când nu este liberă şi netulburată în manifestarea ei 5. Infracţiunea analizată
produce efecte nu numai din punct de vedere penal, ci şi din punct de vedere civil. Din
punct de vedere civil, consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, obţinut
1
Alexandru Ionaş, Silviu Gabriel Barbu, Dumitrescu Alexandru, Drept penal. Partea specială. Teorie şi
practică judiciară, vol. I, Ed. Omnia Uni, Braşov, 2002, p. 447
2
Constantin Duvac în Justiţie, stat de drept şi cultură juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.
803
3
Art. 215, alin. (3) din Codul penal anterior prevedea şi varianta asimilată a inducerii sau menţinerii în
eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără
această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractual în condiţiile stipulate. Chiar dacă
această soluţie legislativă nu a mai fost reţinută în noua reglementare, fapta la care ne referim poate fi
reţinută ca infracţiune de înşelăciune, în varianta tip sau în varianta agravată, după caz.
4
Ketty Guiu, Adriana Voicu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 227
5
C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 81
276
prin dol, smuls prin violenţă sau în caz de leziune1. Există însă diferenţe importante între
dol, de exemplu şi înşelăciune, ca infracţiune prevăzută de legea penală. Prin dol (sau
viclenie)2 înţelegem orice manoperă frauduloasă, adică orice mijloc viclean întrebuinţat
pentru a înşela pe cineva cu ocazia încheierii unui act juridic3, sau omiterea, în mod
fraudulos, de a informa pe contractant cu privire la aspecte ale contractului a căror
dezvăluire era necesară. Din definiţie observăm că dolul este tot o eroare, însă o eroare
provocată părţii, prin folosirea unor mijloace viclene. Elementul material al dolului poate
consta fie în fapte comisive (folosirea de mijloace viclene pentru a înşela), fie în fapte
omisive (omisiunea de a informa pe contractant cu privire la aspecte ale contractului). În
toate cazurile însă, dolul trebuie să îşi producă efectele pentru a fi considerat viciu de
consimţământ, respectiv, să conducă la inducerea în eroare a părţii.Considerarea unei
fapte ca fiind dol sau alt viciu de consimţământ nu implică, în mod obligatoriu,
încadrarea sa la infracţiunea de înşelăciune4. Va fi considerată înşelăciune doar fapta care
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 244 C. pen. Conform
noii reglementări, fapta poate fi reţinută şi cu prilejul încheierii unui contract, nefiind însă
necesar ca inducerea în eroare să fi fost determinantă pentru încheierea sau executare
contractului de către persoana vătămată (cerinţă prevăzută expres în vechea reglementare
penală)5. Observăm că şi în domeniul penalului, similar cu relativ noua reglementare
civilă (unde a fost extinsă sfera viciilor de consimţământ) are loc o extindere a normei de
incriminare în ceea ce priveşte înşelăciunea în convenţii.
În ceea ce priveşte înşelăciunea prin cecuri, înainte de intrarea în vigoare a C.
pen., Înalta Curte a reţinut6 că emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra
unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în tot sau în parte, ori de a
interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă
posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune. Dacă însă beneficiarul cecului
are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia
la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 84, alin. (1), pct. 2 din Legea nr.
1
C. civ., art. 1206
2
Potrivit art. 1214, alin. (1) al C. civil, consimţământul este viciat atunci când partea s-a aflat într-o eroare
provocată de manopere frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos,
să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
3
C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 83
4
Chiar dacă în definiţia infracţiunii legiuitorul nu mai reţine pericolul social, ca trăsătură essenţială a
infracţiunii, aceasta nu înseamnă că orice faptă ce viciază consimţământul poate fi considerată înşelăciune.
Aceasta cu atât mai mult cu cât conform noului Cod civil, partea al cărei consimţământ este viciat prin dol
poate cere anularea contractului chiar şi atunci când eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. Aşadar,
este vorba despre dol şi în situaţia în care mijloacele frauduloase înşeală pe cineva cu privire la simple
motive ale contractului, nu numai cu privire la aspectele ce influenţează în mod decisiv încheierea
contractului. Asistăm, prin urmare, la o lărgire a sferei de cuprindere a dolului. De asemenea, potrivit noii
reglementări civile, leziunea este un viciu de consimţământ cu aplicare generală, adică atât în privinţa
persoanelor cu capacitate de exerciţiu deplină, cât şi în ceea ce priveşte persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, atunci când între prestaţii există o disproporţie evidentă.
5
6
Î.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. IX/2005 (M. Of. Nr. 123 din 9 februarie 2006)
277
59/19341. Prin urmare, dacă intenţia nu este aceea de a-l înşela pe beneficiarul cecului, nu
se va reţine infracţiunea de înşelăciune.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se produce un prejudiciu pentru persoana
vătămată, datorită inducerii în eroare pe care o realizează făptuitorul. Prejudiciul, de
regulă, este egal cu beneficiul pe care făptuitorul îl obţine prin săvârşirea faptei. Crearea
unei pagube este o cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii, prin urmare înşelăciunea
este o infracţiune de rezultat, nu de pericol. Paguba se produce ca urmare a conduitei
victimei care este indusă în eroare, prin remiterea unui bun sau folos material, prin
constituirea unui drept patrimonial, prin renunţarea la un drept etc. în favoarea
făptuitorului sau a altuia. Paguba trebuie să fie materială (nu morală), efectivă şi certă2.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se stabilească existenţa unei
legături de cauzalitate dintre acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă.
Infracţiunea de înşelăciune se poate săvârşi numai cu intenţie directă sau
indirectă, întrucât făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare,
că prin aceasta produce o pagubă, urmare a cărei producere o urmăreşte sau acceptă, în
scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust3.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare pretinde ca făptuitorul să
urmărească un scop, acela de a obţine un folos material injust pentru sine sau pentru altul.
Mobilul cu care a acţionat făptuitorul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii
analizate.
A. Forme
a)tentativa
1
Art. 84 din Legea 59/1934 asupra cecului, modificat prin art. 23 din Legea nr. 187/2012, prevede:
„Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni până la un an sau cu amendă, dacă fapta
nu constituie o infracţiune mai gravă, săvârşirea uneia dintre următoarele fapte:
1. emiterea unui cec fără a fi avut autorizarea trasului;
2. emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot ori în parte de
disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare;
3. emiterea unui cec cu data falsă sau căruia îi lipseşte unul dintre următoarele elemente esenţiale:
a) denumirea de cec;
b) suma de bani ce trebuie platită;
c) numele trasului;
d) data emiterii cecului;
e) semnătura prevăzută la art. 11;
4. emiterea unui cec cu încalcarea prevederilor art. 6 alin. 3."
2
Alexandru Ionaş, Silviu Gabriel Barbu, Dumitrescu Alexandru, op. cit., p. 448
3
În cazul infracţiunii de înșelăciune, cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe,
nemijlocit, în condiţii de publicitate și contradictorialitate, cu privire la existenţa intenţiei, constând, de
exemplu, în audierea părţilor civile sau a reprezentanţilor acestora cu privire existenţa unor înţelegeri
referitoare la modalitatea de plată sau cunoașterea, la data încheierii contractelor, a faptului că inculpatul
nu poate plăti sumele datorate ori audierea inculpatului cu privire la cunoașterea de către acesta a lipsei
disponibilului la momentul emiterii cecurilor și la condiţiile în care le-a emis. - Î.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2040 din 12 iunie 2012, www.scj.ro
278
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea analizată sunt posibile, iar tentativa
se pedepseşte conform art. 248 C. pen. Modalitatea de săvârşire a infracţiunii, pregătirea
prealabilă, imaginaţia făptuitorului, natura mijloacelor frauduloase folosite şi modul cum
acestea sunt folosite, abilitatea făptuitorului de a induce în eroare, pot fi luate în
considerare la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate.
b) forma consumată
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se produce paguba, ca
rezultat al activităţii de inducere în eroare desfăşurată de făptuitor.
Infracţiunea se poate realiza şi în formă continuată, în situaţia în care făptuitorul
repetă acţiunea de inducere în eroare, situaţie în care momentul consumării este
momentul când se produce ultimul act al acţiunii infracţionale. Paguba cauzată prin
infracţiune în forma continuată este constituită din totalul daunelor materiale provocate
prin acţiunile sau inacţiunile componente, indiferent dacă există constituire de parte
civilă pentru întreaga pagubă sau dacă numai o parte dintre persoanele vătămate sunt
cunoscute şi participă ca părţi civile în proces1.
B. Modalităţi
Pentru infracţiunea de înşelăciune legiuitorul a prevăzut două modalităţi
normative:
-o variantă tip;
-o variantă agravată.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de înşelăciune în varianta tip se pedespeşte cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani.
În cazul variantei agravate pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune este mai redusă în C. pen. în vigoare,
astfel încât acesta va fi considerat lege mai favorabilă.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Înşelãciunea privind asigurările

(Art. 245 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea
sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2598/2003, în R.D.P., nr. 4/ 2004, pp. 165-166
279
furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se
(2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează
sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte
Infracţiunea prevăzută la art. 245 C. pen., specie a infracţiunii de înşelăciune, este
nouă, neavând corespondent în reglementarea anterioară.
Situaţia premisă a infracţiunii o reprezintă existenţa anterioară a unui contract de
asigurare valabil încheiat, cu privire la bunuri sau la persoane. Contractul de asigurare
este acel contract aleatoriu prin care una dintre părţi, numită asigurat, se obligă să
plătească celeilalte părţi, numite asigurător, o sumă de bani determinată, numită primă de
asigurare, în schimbul asumării riscului că, în ipoteza producerii cazului asigurat, să-i
plătească lui sau beneficiarului asigurării o sumă de bani, numită indemnizaţie de
asigurare1.
În situaţia în care, la data comiterii faptei, contractul nu era valabil încheiat2 sau
devenise nul3, fapta nu va constitui infracţiune.
Asigurările de bunuri pot fi numai cu privire la bunuri corporale (vehicule sau alte
bunuri mobile, construcţii etc.). Asigurările de persoane sunt cu privire la valori
nepatrimoniale ale persoanei umane (integritatea corporală, viaţa, capacitatea de muncă
etc.). Asigurările de bunuri au un caracter de despăgubire, având drept scop repararea
prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, prin pieirea totală sau parţială a
bunului asigurat. În cazul asigurărilor de persoane, asiguratul sau beneficiarul asigurării
are dreptul, la survenirea cazului asigurat, să primească indemnizaţia de asigurat fără
relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar fără să existe o pagubă, întrucât asigurarea de
persoane nu are caracterul unei despăgubiri, ea fiind o măsură de prevedere, de
capitalizare a unor sume de bani4.
1
Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 345; Conform art.
2199 Cod civil, alin. (1) „ Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să
plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”. Alin. (2)
prevede: „Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind
o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima
de asigurare”.
2
Contractul de asigurare este un contract consensual, aleatoriu (întinderea sau chiar existenţa obligaţiei
[entru una dintre părţi sau pentru amândouă nu este cunoscută la momentul încheierii contractului, întrucât
depinde de un eveniment viitor şi incert) şi încheiat în formă scrisă (doar în caz de forţă majoră sau de caz
fortuit, proba contractului se poate face prin orice mijloc, altfel contractul de asigurare nu se poate dovedi
cu martori chiar dacă există un început de dovadă scrisă).
3
Fiind vorba despre un contract aleatoriu, acesta presupune, în mod obligatoriu un risc pentru toate părţile
contractante. Dacă riscul nu există pentru una dintre părţile contractante, atunci contractul este nul.
Conform art. 2205, alin. (1) Cod civil, contractul se consideră reziliat de drept dacă, înainte de a începe să
intre în vigoare obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă
sau, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă.
4
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 463
280
a) obiectul juridic
dezvoltă în legătură cu protejarea patrimoniului şi a unei minime încrederi ce trebuie să
existe între părţile contractului de asigurare. Prin textul incriminator sunt protejate atât
relaţiile cu privire la asigurările de bunuri cât şi asigurările de persoane.
Pentru formarea şi desfăşurarea normală a relaţiilor cu caracter patrimonial este
necesară, în acelaşi timp, şi o anumită încredere pe care cei ce intră în aceste relaţii
trebuie să şi-o acorde reciproc, o anumită bună credinţă a părţilor1.
b)obiectul material
Obiectul material la varianta tip îl constituie bunul mobil sau imobil care este
distrus, degradat, adus în stare de neîntrebuinţare, ascuns sau înstrăinat.
Obiectul material la varianta atenuată alin. (2) îl constituie corpul persoanei
asigurate. La varianta atenuată obiectul material poate să lipsească, în situaţia în care
subiectul activ simulează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii analizate, în varianta tip poate fi orice persoană
(fizică sau juridică) cu răspundere penală. În cele mai multe cazuri subiect activ este
chiar asiguratul, proprietarul bunului asigurat. Fapta însă poate fi comisă şi de un terţ sau
de beneficiarul asigurării2.
În cazul variantei atenuate de la alin. (2), subiectul activ este calificat, putând fi
doar persoana asigurată care simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări
corporale produse de un risc asigurat. Considerăm că în situaţia în care subiectul activ îi
cere unei alte persoane să îi provoace sau să îi agraveze leziuni sau vătămări, în scopul de
a încasa o primă de asigurare, aceasta din urmă va răspunde pentru complicitate la
infracţiunea analizată.
La varianta tip participaţia penală este posibilă în toate formele, coautorat,
instigare, complicitate, întrucât norma de încriminare nu pretinde o anumită calitate a
subiectului activ.
La varianta de la alin. (2) participaţia este posibilă doar în forma instigării şi a
complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este circumstanţiat, putând fi doar
asigurătorul, adică subiectele de drept care sunt îndreptăţite să desfăşoare activităţi de
asigurare în România, respectiv persoanele juridice: societăţi comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare sau de reasigurare, societăţi mutuale (autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor). Poate fi de asemenea subiect pasiv al infracţiunii analizate
şi sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un alt stat sau sucursala unei societăţi de
şi urm.
1
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1997,
p. 268
2
În contractul de asigurare sau în cursul executării contractului de asigurare (prin declaraţie scrisă
comunicată de asigurat societăţii de asigurare sau prin testament) poate fi indicată o terţă persoană care
devine astfel beneficiarul asigurării.
281
asigurare dintr-un stat membru UE, care a primit autorizaţie de la autoritatea competentă
a statului de origine1. În cazul asigurărilor obligatorii, pot fi asigurători doar societăţile de
asigurare special autorizate în acest sens de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
Uneori poate exista şi un subiect pasiv secundar, reprezentat de persoana străină
de contractul de asigurare, dar care are unele drepturi sau obligaţii cu privire la bunul
asigurat (creditorul sau depozitarul bunului etc.). Poate fi de asemenea subiect pasiv al
infracţiunii şi intermediatorul de asigurări (brokerul de asigurare, asistentul în brokeraj
etc.) care desfăşoară activitate de intermediere2.
A.Latura obiectivă
La varianta de la alin. (1), elementul material poate consta în distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun
asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului. Enumerarea pe
care o face textul incriminator este una limitativă. Nu va constitui faptă penală neplata
primelor de asigurare de către asigurat la termenele convenite3.
Este necesar ca bunul să fie asigurat pentru fapta pe care o comite făptuitorul. Nu
va constitui infracţiune fapta de a înstrăina un bun, în situaţia în care acesta era asigurat
doar pentru distrugere.
Distrugerea presupune nimicirea, anihilarea, ruinarea bunului. În situaţia în care
bunul asigurat este un animal, acţiunea de distrugere se referă la uciderea animalului.
Distrugerea poate presupune şi împiedicarea unor măsuri de conservare a bunului 4,
întrucât subiectul activ are obligaţia de a întreţine bunul asigurat, în condiţii
corespunzătoare5.
Degradarea presupune stricarea parţială a bunului, un proces de schimbare în rău,
o deteriorare a stării anterioare. Bunul mai poate fi întrebuinţat însă valoarea sa a fost
afectată, fiind lipsit de calităţile iniţiale, calităţi cărora li se dă o anumită valoare prin
contractul de asigurare.
Aducerea în stare de neîntrebuinţare presupune a face bunul să fie nefolositor, să
nu mai poată fi folosit conform rolului, funcţiei sale.
1
Titus Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 283
2
Conform Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, art. 2, pct. 58,
agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori
reasigurător, să încheie în numele şi în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare ori
de reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea
de asigurător, broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
3
Fapta va atrage rezilierea de drept a contractului, în lipsă unor stipulaţii contrare, conform art. 2206, alin.
(4) Cod civil.
4
De exemplu, făptuitorul lasă un autoturism sau un imobil să ardă, în scopul de a încasa prima de
asigurare, cu toate că ar fi putut cu uşurinţă şi fără a-şi pune în pericol propria viaţă să stingă incendiul;
făptuitorul loveşte autovehiculul luat în leasing de un capăt de pod, pentru a încasa asigurarea etc.
5
Art. 2216, alin. (1) Cod civil
282
Ascunderea presupune dosirea, tăinuirea unui bun, astfel încât să se creadă că
bunul a fost furat1 sau pierdut.
Înstrăinarea presupune trecerea unui bun în alt patrimoniu, printr-un act juridic
patrimonial sau cu titlu gratuit. Transferul intrapatrimonial, în caz de diviziune sau
afectaţiune a patrimoniului nu constituie o înstrăinare. Simpla înstrăinare a bunului
asigurat nu va constitui faptă penală. Conform art. 2220 Cod civil, alin. (1), „Dacă nu s-a
convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de
asigurare, care va produce efecte între asigurător şi dobânditor”. Chiar în situaţia în care
în contractul de asigurare s-ar prevede obligaţia de a nu înstrăina bunul, simpla
înstrăinare a bunului nu va constitui faptă penală ci va atrage, eventual, răspunderea
civilă.
La varianta de la alin. (2), elementul material poate consta în simularea, cauzarea
sau agravarea unei leziuni sau a unei vătămări corporale produse de un risc asigurat.
Simularea presupune o prefacere, a face să pară adevărat ceva ireal, respectiv
acţiunea subiectului activ de a face, în mod convingător, să pară reală o leziune sau o
vătămare pe care în realitate nu a suferit-o.
Cauzarea de leziuni sau vătămări corporale presupune acţiunea făptuitorului de
a-şi provoca singur afecţiuni, aşa cum sunt ele prezentate în art. 193 şi 194 C. pen.
Agravarea leziunilor sau vătămărilor corporale presupune o înrăutăţire a unor
afecţiuni deja existente, prin acţiunea făptuitorului. Considerăm că agravarea leziunilor
sau vătămărilor corporale poate fi comisă şi prin inacţiune, respectiv refuzul făptuitorului
de a urma un tratament. Bineînţeles, ne referim aici la un tratament obişnuit, care se
administrează în mod curent pentru asemenea suferinţe, nu un tratament foarte costisitor
sau unul experimental (de ex. refuzul de a pansa o rană). Şi în cazul acestei ipoteze textul
incriminator cere ca fapta să fie comisă în scopul de a frauda, de a înşela asigurătorul. Nu
va constitui faptă penală folosirea unor tratamente pe care persoana le consideră benefice
dar au efectul contrar (apelarea la un vraci, la o vrăjitoare etc.)
Pentru a fi considerate element material al infracţiunii de înşelăciune cu privire la
asigurări este necesar ca acţiunile (sau inacţiunea care este posibilă în cazul distrugerii şi
în cazul agravării leziunilor sau vătămărilor corporale) enumerate mai sus să fie comise
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, în mod fraudulos suma asigurată,
înşelând astfel asigurătorul, producându-i acestuia o pagubă materială. Dacă scopul nu
este acela de a înşela, fapta nu constituie faptă penală 2, întrucât orice persoană poate
dispune de bunurile sau de persoana sa aşa cum crede de cuviinţă, atâta timp cât nu
afectează alte persoane sau bunurile acestora.
În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată este reprezentată de producerea
unei pagube subiectului pasiv, fiind vorba despre o infracţiune de rezultat. Aceasta
deoarece infracţiunea analizată este o specie a infracţiunii de înşelăciune, infracţiune care
1
În doctrină- Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 260- s-a considerat că a săvârşit această faptă în
forma tentativei inculpatul I.M., care după ce a vândut autoturismul său a reclamat la poliţie că acesta
fusese furat şi s-a adresat SC G.A.S din Cluj-Napoca, unde autoturismul era asigurat pentru caz de furt,
cerând să i se plătească prima de asigurare, însă descoperindu-se realitatea, societatea de asigurări nu a
achitat despăgubirile. (C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001)
2
De exemplu, o persoană distruge un bun propriu, dar apoi recunoaşte în faţa asigurătorului că el este cel
care l-a distrus şi nu pretinde prima de asigurare.
283
este la rândul său o infracţiune de rezultat. În doctrină1 s-a exprimat şi opinia conform
căreia infracţiunea este o infracţiune de pericol şi prin urmare producerea unei pagube nu
este necesară.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune privind asigurările trebuie să se
stabilească existenţa unei legături de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi paguba
produsă.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi numai cu intenţie directă calificată prin
scop.
urmărească un scop, acela de a obţine un folos material injust pentru sine sau pentru altul,
respectiv o primă de asigurare. Mobilul cu care a acţionat făptuitorul nu prezintă
importanţă pentru existenţa infracţiunii analizate.
A. Forme
a)tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea analizată sunt posibile, iar tentativa
se pedepseşte conform art. 248 C. pen. Modalitatea de săvârşire a infracţiunii, pregătirea
prealabilă, imaginaţia făptuitorului, natura mijloacelor frauduloase folosite şi modul cum
acestea sunt folosite, abilitatea făptuitorului de a induce în eroare, pot fi luate în
considerare la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate.
b) forma consumată
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se produce paguba, ca
rezultat al activităţii făptuitorului.
B. Modalităţi
Pentru infracţiunea de înşelăciune legiuitorul a prevăzut două modalităţi
normative:
-o variantă tip;
-o variantă atenuată.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în varianta tip se pedespeşte cu
închisoarea de la cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În cazul variantei agravate pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani amenda.
1
Constantin Duvac în Explicaţii teoretice…vol. III, op. cit., p. 556
284
Împăcarea, ca şi în cazul infracţiunii de înşelăciune de la art. 244, înlătură
răspunderea penală.
Deturnarea licitaţiilor publice

(Art. 246 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o
licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice este o infracţiune nouă, fără
corespondent în reglementarea anterioară. Codul penal din 1936 prevedea o infracţiune
similară1.
Legiuitorul a considerat necesar să incrimineze infracţiunea de deturnare a
licitaţiilor publice2 din cauza diverselor manopere frauduloase la care au recurs unii
participanţi la licitaţiile publice, în scopul de a îndepărta alţi participanţi şi de a influenţa
preţul de adjudecare. Înainte de intrarea în vigoare a C. pen., astfel de fapte erau
încadrate la infracţiunea de înşelăciune, abuz în serviciu sau dare de mită, după caz.
Situaţia premisă pentru infracţiunea analizată este reprezentată de o procedură de
licitaţie publică. Considerăm că licitaţia poate fi organizată în legătură cu executarea
silită3 de către executorul judecătoresc, de organele de executare fiscală sau cu privire la
achiziţiile publice, în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/20064
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii sau de închiriere5 a bunurilor
1
Conform art. 266 din vechiul Cod penal, „Acela care, prin orice mijloace, împiedică sau turbură libera
concurenţă în licitaţiile care se fac de autorităţile publice sau înlătură pe concurenţi dela acestea, comite
delictul de împiedecare a concurenţii în licitaţii publice şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 2
luni la un an şi amendă dela 2.000 la 10.000 lei.
Dacă acest fapt este săvârşit de mai multe persoane înţelese în acest scop, pedeapsa este închisoarea
corecţională dela 6 luni la 2 ani şi amenda dela 2.000 la 10.000 lei.
Pedeapsa din alin. 1 se aplică şi ofertantului sau concurentului care cere sau primeşte, direct sau indirect,
bani, promisiuni sau orice alt profit şi apoi, datorită acestei cauze, se abţine de a participa la vânzare sau
licitaţie, ori îşi retrage oferta”.
2
Expunere de motive cu privire la noul Cod penal, www.just.ro
3
Conform noului Cod de procedură civilă, art. 643, sunt participanţi la executarea silită: părţile, terţii
garanţi, creditorii intervenienţi, instanţa de executare, executorul judecătoresc, Ministerul Public, agenţii
forţei publice, martorii asistenţi, experţii, interperţii şi alţi participanţi în condiţiile anume prevăzute de
lege.
4
Conform modificărilor aduse prin Legea 193 din 26 iunie 2013, autoritatea contractantă poate achiziţiona
direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei, nu depăşeşte echivalentul în lei a
30.000 euro exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziţie de produse ori servicii, respectiv a 100.000 euro
exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziţie de lucrări (art. 19). Achiziţia se realizează pe bază de document
justificativ.
5
Pentru procedura de licitaţie pentru închiriere nu există o reglementare specială, fiind aplicată procedura
generală prevăzută la contractul de concesiune.
285
proprietate publică. În doctrină1 a fost exprimată opinia conform căreia art. 246 C. pen.
nu îşi găseşte aplicarea decât în cazul licitaţiilor organizate de executorii judecătoreşti
sau de alte persoane prevăzute de lege (de ex. organele de executare fiscală), nu şi în
cazul achiziţiilor publice realizate în baza Odonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
34/2006. În literatura juridică a fost, de asemenea, exprimată şi opinia contrară2.
În cadrul procedurii executării silite3, conform art. 758 al Codului de procedură
civilă, dacă valorificarea bunurilor mobile urmează să se facă prin vânzare4 la licitaţie
publică, executorul judecătoresc va fixa prin încheiere definitivă, ziua, ora şi locul
licitaţiei. Vânzarea se va face la locul unde se află bunurile sechestrate. Articolul 759
alin. (1) permite efectuarea vânzării într-un alt loc, dacă există motive temeinice.
Executorul judecătoresc va aprecia după împrejurări existenţa acestor motive, în funcţie
de interesul de a face licitaţia în cele mai corespunzătoare condiţii, pentru obţinerea celui
mai bun preţ posibil5. În cazul bunurilor imobile, care sunt executate silit, vânzarea se
face la sediul organului de executare sau al instanţei de executare ori la locul unde se află
imobilul, sau în orice alt loc, dacă se consideră că este potrivit pentru buna valorificare a
acestuia.
Considerăm că dispoziţiile art. 246 C. pen. nu se aplică în cazul licitaţiilor private
sau vânzării voluntare prin licitaţie a lichidării stării de indiviziune, de exemplu, atunci
când niciunul dintre coindivizari nu-şi manifestă dorinţa de a prelua bunul în întregime,
prin plata unei sulte către ceilalţi6. Considerăm însă că art. 246 se va aplica în cazul în
care vânzarea prin licitaţie este obligatorie şi se înfăptuieşte prin intermediul justiţiei7.
Obiectul juridic principal al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale în
legătură cu desfăşurarea corectă a licitaţiilor publice. Obiectul juridic secundar al
infracţiunii este reprezentat de relaţiile cu privire la protejarea patrimoniului8.
Considerăm că în varianta îndepărtării unui participant de la o licitaţie publică,
infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Eventualele beneficii realizate prin
săvârşirea infracţiunii reprezintă produs al infracţiunii, nu obiect material. În situaţia în
care îndepărtarea participantului de la licitaţia publică se săvârşeşte prin constrângere
fizică, corpul persoanei va reprezenta obiect material al acelei infracţiuni (loviri sau alte
1
Constantin Duvac, în Explicaţii...vol. III, op. cit., pp. 568 şi urm.
2
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 263
3
Executarea silită este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o
hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat
competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu
–Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 598
5
Gabriel Boroi (coord.) şi colectiv, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II, Ed.
6
Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 987
7
De exemplu, în situaţia în care printre copărtaşi se află un incapabil sau coindivizarii nu se înţeleg asupra
licitaţiei voluntare.
8
În Codul penal din 1936 infracţiunea făcea parte din Titlul III intitulat „crime şi delicte contra
administraţiei publice”.
286
violenţe sau vătămare corporală, după caz), cu care infracţiunea de deturnare a licitaţiei
publice va intra în concurs. În cazul celei de a doua variante, respectiv înţelegerea între
participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare, considerăm că obiectul material poate
fi reprezentat tocmai de preţul (suma de bani) de adjudecare al licitaţiei.
a) subiectul activ
În prima situaţie, aceea a îndepărtării prin constrângere sau corupere a unui
participant de la o licitaţie publică, subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană cu
În cea de-a doua variantă, a înţelegerii pentru a denatura preţul de adjudecare,
subiectul activ este calificat, putând fi doar persoanele care participă la o licitaţie publică
şi se înţeleg între ele pentru a denatura preţul de adjudecare. Persoanele care nu pot
participa la licitaţie1 nu pot fi subiect activ al infracţiunii, în cazul acestei variante.
La prima variantă a infracţiunii, cea a îndepărtării unui participant de la o licitaţie
publică, participaţia este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
În cazul celei de a doua variante, când are loc o înţelegere între participanţi pentru
a denatura preţul, fapta poate fi comisă doar în coautorat, de către cel puţin doi
participanţi la licitaţie. Prin urmare infracţiunea, în această variantă, nu poate avea un
singur autor. Instigarea şi complicitatea sunt posibile.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul, în calitate de garant al
corectitudinii cu care trebuie să se desfăşoare licitaţiile publice. Subiectul pasiv secundar
este reprezentat de persoana fizică sau juridică ce a fost afectată prin comiterea faptei.
Textul incriminator nu presupune condiţii de timp sau de loc. În prima variantă,
subiectul pasiv poate fi oprit de a ajunge la o licitaţie publică (înainte să înceapă licitaţia)
dar poate fi şi îndepărtat de la o licitaţie (după ce aceasta a început). Atât în cazurile
licitaţiilor organizate de executorul judecătoresc, cât şi în cazurile licitaţiilor pentru
contractele de achiziţii publice, calitatea de participant este dobândită dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile pentru a participa, inclusiv aceea ca oferta să fie însoţită de o
garanţie2. Varianta a doua presupune o înţelegere anterioară licitaţiei între participanţi
(dar, bineînţeles, după ce aceştia au dobândit calitatea de participanţi la licitaţie) cu
privire la denaturarea preţului de adjudecare.
1
Conform art. 766, alin. (2) C. pr. civ., nu poate participa la licitaţie debitorul urmărit, nici personal, nici
prin persoană interpusă. De asemenea, nu pot participa [art. 766 C. pr. civ. alin. (3)] nici creditorii
urmăritori sau intervenienţii, nici persoanl, nici prin persoane interpuse. În cazul în care bunul este un
imobil, conform art. 841 al C. pr. civ., nu poate participa la licitaţie debitorul, nici personal şi nici prin
persoane interpuse. Creditorii urmăritori pot participa la licitaţie, însă nu pot să adjudece bunurile oferite
spre vânzare la o valoare mai mică de 75% din preţul de pornire a primei licitaţii, altfel actul de adjudecare
va fi nul absolut. Executorii judecătoreşti nu pot participa nici ei la licitaţie, fie că este vorba despre bunuri
mobile sau imobile.
2
Conform art. 33 alin. (3) lit. b) din H.G.nr. 925/2006, garanţia trebuie să fie în cuantumul, forma şi având
perioada de valabilitate solicitate. În cazul licitaţiilor organizate de executorul judecătoresc, în cadrul
procedurii de executare silite, participanţii sunt obligaţi sa depună o garanţie în valoare de cel puţin 10%
din valoarea preţului de începere, pentru bunurile pe care doreşte să le achiziţioneze.
287
Considerăm că infracţiunea analizată nu poate fi comisă printr-o inacţiune.
În cazul primei variante, infracţiunea poate fi comisă prin acţiunea de îndepărtare
a subiectului pasiv de la licitaţie, de a preveni participarea acestuia la licitaţie sau de a-l
înlătura de la o licitaţie la care deja participă. Îndepărtarea trebuie să aibă loc prin
constrângere sau corupere.
Constrângerea poate îmbrăca forma constrângerii fizice sau cea a constrângerii
morale. În cazul în care acţiunea de constrângere întruneşte ea însăşi elementele unei
infracţiuni (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.), atunci acea infracţiune se va
reţine în concurs cu infracţiunea prevăzută la art. 246 C. pen. Chiar dacă nu întruneşte
elementele unei alte infracţiuni, este necesar ca acţiunea de constrângere să poată
produce o temere, să aibă capacitatea efectivă de a constrânge persoana, de a o forţa să
urmeze comportamentul dorit de făptuitor.
Coruperea presupune oferirea de bani sau orice alte foloase (inclusiv promisiunea,
nefiind necesară darea efectivă a lor), astfel încât subiectul pasiv secundar să fie
determinat să renunţe în a licita pentru un anumit bun.
În cazul celei de-a doua variante, este vorba despre o deturnare a scopului
licitaţiei. Vânzarea la licitaţie presupune, în mod obligatoriu, ca licitaţia să fie câştigată
de persoana care face oferta cea mai bună. Deturnarea preţului prin înţelegerea între
participanţi anihilează practic menirea licitaţiei, prin care trebuie să se urmărească
obţinerea celui mai bun preţ posibil, prin concurenţa dintre cei care doresc să
achiziţioneze un bun scos la licitaţie. Nu va exista infracţiune în această formă atunci
când la licitaţie participă un singur concurent. Indiferent de modalitatea în care bunurile
sunt scoase la licitaţie publică, este important ca acestea să nu se deprecieze, tocmai
pentru a nu le scădea valoarea în mod accidental sau voit1.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale ce se nasc şi se dezvoltă în legătură cu desfăşurarea corectă a licitaţiilor
publice sau patrimoniul persoanei (fizice sau juridice) ale cărei bunuri sunt scoase la
licitaţie publică. Aşadar, infracţiunea analizată este o infracţiune de pericol, nu de
rezultat, întrucât textul incriminator nu cere producerea unui astfel de rezultat sau a unei
pagube.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei.
Din punct de vedere al laturii subiective, în cazul primei variante, infracţiunea
poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. În cazul celei de a doua variante,
infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.
Mobilul nu este relevant pentru existenţa infracţiunii, însă poate fi luat în
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul infracţiunii, în cazul celei de-a doua
variante, este acela de a denatura preţul de adjudecare, de a determina scăderea
1
Gabriel Boroi şi colectiv, Noul Cod de procedură civilă...op.cit., p. 266
288
artificială, frauduloasă a preţului de cumpărare a bunurilor ce sunt scoase la licitaţie
publică.
A. Forme
a) tentativa
Fiind vorba despre o infracţiune de pericol, aceasta se consumă fie în momentul
în care un participant este îndepărtat în mod ilegitim de la o licitaţie publică, fie în
momentul (pentru varianta a doua) în care se perfectează înţelegerea dintre participanţi
pentru a denatura preţul de adjudecare al licitaţiei publice.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede două modalităţi normative. Chiar dacă legiuitorul a
ales să incrimineze fapta folosind o singură frază, textul de lege se referă, în mod evident,
la două situaţii diferite, respectiv o variantă tip şi o variantă asimilată.
Infracţiunea nu are o variantă agravată.
Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută la art. 246 C. pen. este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile

(Art. 247 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri,
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face
să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă
de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
Varianta agravată:
(2) Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă
la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Infracţiunea nu are echivalent în reglementarea anterioară. Libertatea de a încheia
contracte şi de a intra în raporturi obligaţionale este esenţială în orice societate care
pretinde că este democratică. Libertatea presupune însă, în mod obligatoriu, şi un
discernământ neviciat, capacitatea de înţelegere şi asumare a deciziilor luate precum şi a
consecinţelor acestora. Tocmai de aceea, era necesară, credem, introducerea unei
289
prevederi cu caracter penal pentru a proteja persoanele1 împotriva exploatării
patrimoniale. Incriminarea faptei nu poate fi considerată o intervenţie prea „agresivă” a
penalului în viaţa, în circuitul civil, deoarece în practică modalităţile faptice de săvârşire
a infracţiunii pot îmbrăca uneori forme abominabile, creând prejudicii grave tocmai
persoanelor care ar avea nevoie în cea mai mare măsură de protecţie socială şi implicit de
protecţie legală (spre exemplu, exploatarea patrimonială a unor persoane ce suferă de o
boală într-o fază terminală, de o infirmitate gravă sau a persoanelor care depind chiar de
făptuitor, acesta fiind, în multe cazuri, curatorul lor sau reprezentantul legal). Era, de
asemenea, necesară incriminarea, pentru a asigura un echilibru între incriminarea faptelor
pe care le poate comite doar debitorul obligaţiei (bancruta frauduloasă, de pildă) şi cele
pe care le poate săvârşi creditorul.
În cazul primei variante a infracţiunii analizate, prima condiţie premisă este
reprezentată de existenţa unui împrumut. Împrumutul este un contract prin care o
persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane numită împrumutat un lucru
anume, cu dreptul pentru împrumutat să se folosească de acesta potrivit naturii şi
destinaţiei sale, cu obligaţia de a-l restitui2. Împrumutul poate fi de folosinţă (numit şi
comodat) sau de consumaţie (mutuum3)4. Cu toate că împrumutul de folosinţă este, prin
natura sa, un contract gratuit (şi în practică infracţiunea va fi săvârşită mai rar în legătură
cu acest tip de împrumut), infracţiunea analizată va exista şi în acest caz. Împrumutul de
consumaţie este „contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de
bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul
se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate
de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”5.Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca
împrumutul, constând în bani sau bunuri, să fie dat efectiv6, nefiind suficientă simpla
promisiune de împrumut.
A doua condiţie premisă în cazul primei variante a infracţiunii analizate este
aceea că debitorul trebuie să se afle într-o stare de vădită vulnerabilitate sau într-o relaţie
de dependenţă faţă de creditor.
În cazul variantei agravate starea de vulnerabilitate nu este preexistentă, fiind
provocată prin acţiunea făptuitorului.
Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale cu
privire la protecţia patrimoniului. Obiectul juridic secundar al infracţiunii este reprezentat
de relaţiile fireşti, oneste, ce trebuie să existe între creditor şi debitor, dar şi delibertatea
contractuală7 a persoanei.
1
Suplimentar faţă de sancţiunile civile cum este nulitatea contractului pentru leziune.
2
Titus Prescure, op. cit., p. 248
3
Contract de consumaţie sau propriu-zis –Francisc Deak, op. cit., p. 354
4
5
6
Împrumutul este un contract real, ce ia naştere doar prin tradiţiunea (remiterea, darea) materială a bunului
după ce a intervenit acordul de voinţă în acest sens.
7
În doctrina de specialitate (Ioan Albu, Libertatea contractuală, revista Dreptul, nr.3/1993, Bucureşti, p.
29), libertatea contractuală a fost definită ca posibilitatea pe care o au persoanele fizice şi juridice, conform
290
Considerăm că obiectul material al infracţiunii analizate poate fi un bun mobil sau
imobil, precum şi înscrisurile care au o valoare patrimonială1. În cazul primei variante,
banii sau bunul care este dat cu titlu de împrumut reprezintă mijlocul de care se foloseşte
făptuitorul pentru a obţine un drept cu o valoare mult mai mare exploatându-l pe
subiectul pasiv.
a) subiectul activ
În cazul variantei tip, subiectul activ este calificat, acesta putând fi doar creditorul
care acordă un împrumut, indiferent de tipul împrumutului.
În cazul variantei agravate prevăzute la alin. (2), subiectul activ al infracţiunii nu
este circumstanţiat, putând fi orice persoană cu răspundere penală.
Participaţia este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate). La
varianta tip va exista coautorat numai dacă participanţii au calitatea de creditor.
c) subiectul pasiv
În cazul primei variante, subiectul pasiv este calificat, putând fi doar debitorul,
obligat la restituirea împrumutului.
La cea de-a doua variantă, subiectul pasiv este persoana căreia îi este provocată,
de către făptuitor, o stare de intoxicaţie cu alcool sau substanţe psihoactive.
Textul incriminator nu prevede condiţii speciale cu privire la locul sau la timpul
săvârşirii infracţiunii.
În varianta tip, elementul material este reprezentat de acţiunea făptuitorului de a-l
determina pe debitor să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept
real sau de creanţă, de valoare vădit disproporţionată faţă de prestaţia creditorului. În
cazul primei variante, aşa cum am arătat, pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca
împrumutul, constând în bani sau bunuri, să fie dat efectiv, nefiind suficientă simpla
promisiune de împrumut. Considerăm că la acest aspect s-a referit legiuitorul folosind
exprimarea „cu ocazia dării cu împrumut” iar nu la faptul că infracţiunea poate fi
săvârşită doar concomitent cu darea împrumutului, nu şi ulterior. Prin urmare,
legii, de a crea contracte şi de a le stabili conţinutul. Limita libertăţii convenţiilor sau a actelor juridice
unilaterale este respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, limitare stipulată expres în art. 11 al
Codului civil. În acelaşi timp, în dreptul civil, principiul autonomiei de voinţă poate fi definit ca libertatea
pe care o are orice persoană, de a încheia contracte (sau de a refuza să încheie un contract), de a determina
conţinutul şi forma acestor contracte, de a dispune de bunurile sale, precum şi de a îndeplini orice alt act
producător de efecte juridice civile, aşa cum crede de cuviinţă, în limitele stabilite de lege, cu respectarea
ordinii publice şi bunelor moravuri. Observăm că autonomia de voinţă are o sferă mai largă decât libertatea
contractuală, primul fiind un principiu general iar al doilea un principiu specific unor instituţii de drept
civil. Prin urmare considerăm că în analiza acestei infracţiuni este corectă folosirea noţiunii de „libertate
contractuală”, ca valoare afectată prin săvârşirea faptei, iar nu pe aceea de „autonomie de voinţă”.
1
Cf. Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 265. Pentru opinia contrară a se vedea Constantin Duvac
în Explicaţii…vol. III, p. 247. Şi autorul indicat consideră însă că prin textul incriminator se ocroteşte în
special patrimoniul persoanei vulnerabile.
291
determinarea debitorului de a constitui sau transmite un drept real sau de creanţă poate să
aibă loc chiar la momentul dării împrumutului, dar şi la un moment ulterior (de exemplu,
debitorul nu poate să returneze împrumutul şi creditorul îl determină, profitând de starea
de vulnerabilitate sau de situaţia de dependenţă în care se află, să transmită sau să
constituie un drept de o valoare vădit disproporţionată).
Cu privire la starea de vulnerabilitate a debitorului, este necesar ca aceasta să fie
vădită, să fie cunoscută făptuitorului. Conform art. 50 C. pen., circumstanţele privitoare
la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
În ceea ce priveşte varianta agravată, considerăm că este necesară o precizare.
Starea de vulnerabilitate în care se află subiectul pasiv este una temporară, de relativ
scurtă durată, cauzată de intoxicaţia cu alcool sau cu substanţe psihoactive. Conform
Codului civil intrat în vigoare din 20111, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege,
în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea
funciară. Înscrierea în cartea funciară, spre deosebire de reglementarea civilă anterioară,
în cazul înstrăinării şi constituirii de drepturi reale imobiliare va avea caracter
constitutiv2. Prin urmare, în cazul variantei agravate, rezultatul infracţiunii nu va putea
consta în înstrăinarea unui bun imobil. Infracţiunea va exista totuşi, chiar şi în această
ipoteză (atunci când făptuitorul încearcă să determine victima, căreia i-a provocat în
prealabil o stare vădită de vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii, să constituie în
favoarea sa un drept real imobiliar însă nu reuşeşte) în situaţia în care s-a produs o
pagubă, întrucât aceasta este cerinţa legii pentru această variantă, iar nu neapărat
constituirea sau transmiterea unui drept real sau de creanţă de valoare disproporţionată
(condiţie pentru prima variantă). Atunci când nu se va produce o pagubă, infracţiunea va
rămâne în faza tentativei, care se pedepseşte conform art. 248 C. pen.
Urmarea imediată a infracţiunii analizate constă în crearea unui prejudiciu în
patrimoniul subiectului pasiv.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi crearea unei pagube trebuie
să fie probată, întrucât nu rezultă din simpla săvârşire a faptei.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, considerăm că infracţiunea analizată poate fi
săvârşită, în varianta tip, cu intenţie directă sau indirectă.
În varianta agravată infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă
calificată prin scop.
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea fi luat în
considerare la individualizarea pedepsei.
1
Codul civil, art. 557 alin. (4) şi art. 885, alin. (1)
2
Cu precizarea că prevederea legală referitoare la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se va
aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, până la
acea dată înscrierea făcându-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi – Gabriel Boroi, Liviu
Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
34
292
În cazul celei de-a doua variante, scopul urmărit de făptuitor este acela de a
obţine un folos patrimonial injust, prin determinarea victimei să consimtă la constituirea
sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, după ce i-a
provocat o intoxicaţie (cu alcool sau substanţe psihoactive), cunoscând că în condiţii
normale victima nu ar fi încheiat un astfel de act juridic.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile la infracţiunea analizată. Tentativa se
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce o pagubă în patrimoniul
subiectului pasiv, fiind o infracţiune de rezultat.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are două modalităţi normative:
-o variantă tip – alin. (1)
-o variantă agravată – alin. (2)
Infracţiunea poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice, care pot
fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile se pedepseşte
cu închisoarea de la unu la 5 ani, în varianta tip şi cu închisoarea de la 2 la 7 ani în cazul
variantei agravate.
293
Capitolul III. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice
Mereu surprinzătoarele descoperiri ale tehnologiei şi mai ales spaţiul virtual au

avut un impact asupra vieţii sociale pe care abia începem să îl înţelegem. De la acces
instantaneu la informaţie până la locuri de muncă, socializare şi uşurinţă în prelucrarea
informaţiilor sistemele informatice şi mai ales internetul par să ofere mai mult decât am
fi sperat vreodată. Cu toate acestea, nici criminalitatea specifică acestui domeniu nu a
întârziat să apară. În noua „lume virtuală” este posibilă o clasificare a infracţiunilor în:
infracţiuni ce presupun folosirea sistemele informatice (furtul de identitate, înşelăciuni
prin folosirea mediului virtual, de ex. organizarea de licitaţii false etc.), infracţiuni asupra
sistemelor informatice (sistemul informatic devine obiect material al infracţiunii –
inclusiv prin spargerea de reţele computerizate, sau programe, aşa numitul hacking sau
furtul de informaţii din sisteme informatice, aşa numitul cracking) şi infracţiuni cu
privire la conţinutul păstrat în sistemele informatice (de ex. deţinerea de materiale
pornografice cu minori)1.
Noţiunea de criminalitate informatică a fost definită ca fiind orice acţiune ilegală
în care un calculator constituie instrumentul sau obiectul delictului, altfel spus, orice
infracţiune al cărei mijloc este influenţarea funcţiei calculatorului2. Includem în această
noţiune largă şi comiterea unei infracţiuni în legătură cu un sistem informatic, chiar dacă
legătura este numai una incidentală, însă la momentul respectiv infracţiunea nu ar fi putut
fi comisă în alt mod. Criminalitatea prin folosirea de sisteme informatice a devenit mai
periculoasă o dată cu importantele schimbări în domeniu, cu globarizarea continuă a
reţelelor de calculatoare.
În Capitolul IV al Titlului II (infracţiuni contra patrimoniului) sunt incriminate
trei infracţiuni distincte: frauda informatică (art. 249); efectuarea de operaţiuni financiare
în mod fraudulos (art. 250) şi acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos (art. 251). Prin incriminarea acestor fapte se protejează în primul rând
patrimoniul persoanelor şi în subsidiar relaţiile cu privire la protejarea integrităţii datelor
informatice sau a sistemelor informatice.Specific acestor infracţiuni este faptul că
sistemele informatice şi mijloacele de plată electronice sunt folosite în scopul de a
frauda. Dacă scopul făptuitorului nu este acela de a frauda, fapta nu va constitui
infracţiune în sensul acestei secţiuni, însă poate întruni elementele uneia dintre
infracţiunile prevăzute la Titlul VII, Capitolul VI C. pen.
Infracţiunile prin care sunt vizate sistemele informatice şi datele informatice sunt
incriminate separat de C. pen., la Titlul VII (infracţiuni contra siguranţei publice),
Capitolul VI intitulat „Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice”3.
1
Davis S. Wall, The Internet as a conduit for criminal activity, Technology and the criminal justice system,
Ed. A. Pattavina, 2005, pp. 77-98
2
Ioana Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 27
3
Unde sunt incriminate infracţiunile de: acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.);
interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.); alterarea integrităţii datelor
informatice (art. 362 C. pen.); perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 363 C. pen.); transferul
neautorizat de date informatice (art. 363 C. pen.); operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice (art. 364 C. pen.)
294
Frauda informatică
(Art. 249 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea
accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem
informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă
s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Incriminarea din noul Cod penal reia dispoziţiile prevăzute anterior la art. 491 din
Legea nr. 161/2003 privind prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevăzând însă o
pedeapsă mai mică decât cea pe care o prevedea legea specială. România şi-a asumat
obligaţia de a incrimina astfel de fapte prin ratificarea Convenţiei privind criminalitatea
informatică2.
Situaţia premisă a infracţiunii este reprezentată de existenţa unor date informatice
sau a unui sistem informatic.
Obiectul juridic special al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile cu
privire la patrimoniul persoanelor. Obiectul juridic secundar îl reprezintă relaţiile cu
privire la protejarea integrităţii datelor informatice.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de suportul material pe care se
află datele informatice sau de sistemul informatic care este împiedicat să funcţioneze. Pot
fi considerate suporturi de stocare a datelor: un hard disk (disc magnetic folosit pentru
stocarea datelor la computere); un CD (disc optic); o dischetă (suport magnetic); orice fel
de dispozitive portabile utilizate ca mediu de stocare al informaţiei (memory stick) etc.
a) subiectul activ
1
Articol abrogat prin art. 130, alin. (2) al Legii nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal
2
Conform art. 7 al Convenţiei cu privire la criminalitatea informatică este instituită obligaţia fiecărei părţi
semnatare de a „adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca
infracţiune, potrivit dreptului său intern, introducerea, alterarea, ştergerea sau suprimarea intenţionată şi
fără drept a datelor informatice, din care să rezulte date neautentice, cu intenţia ca acestea să fie luate în
considerare sau utilizate în scopuri legale ca şi cum ar fi autentice, chiar dacă sunt sau nu sunt în mod
direct lizibile şi inteligibile. O parte va putea condiţiona răspunderea penală de existenţa unei intenţii
frauduloase sau a unei alte intenţii delictuale”. Art. 8 al aceleiaşi Convenţii prevede obligaţia, pentru statele
semnatare, de a „adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca
infracţiune, potrivit dreptului său intern, fapta intenţionată şi fără drept de a cauza un prejudiciu
patrimonial unei alte persoane:
a) prin orice introducere, alterare, ştergere sau suprimare a datelor informatice;
b) prin orice formă care aduce atingere funcţionării unui sistem informatic, cu intenţia frauduloasă sau
delictuală de a obţine fără drept un beneficiu economic pentru el însuşi sau pentru altă persoană”.
295
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană cu răspundere
penală. În practică infracţiunea este comisă cel mai frecvent de persoane care au
cunoştinţe avansate în domeniu, însă textul incriminator nu prevede o astfel de cerinţă1.
Participaţia este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ce a suferit o pagubă de
natură patrimonială ca urmare a acţiunii făptuitorului.
Textul incriminator nu prevede cerinţa unor condiţii de loc sau de timp pentru
săvârşirea infracţiunii. Specific infracţiunii analizate, ca şi în cazul altor infracţiuni
informatice, este faptul că ea poate fi săvârşită şi de la distanţă.
Elementul material al infracţiunii poate consta numai într-o acţiune, constând în
introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, precum şi în restricţionarea
accesului la date informatice sau împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem
informatic.
Introducerea de date informatice presupune inserarea unor astfel de date, într-un
mod ilegitim, fără a exista un drept sau o autorizaţie în acest sens, fie că este vorba
despre date reale sau date mincinoase.
Modificarea datelor reprezintă acţiunea făptuitorului de a schimba, transforma,
aspectul, forma sau conţinutul datelor informatice. Modificarea poate fi totală sau
parţială.
Ştergerea de date presupune înlăturarea unor date informatice, astfel încât acestea
să nu mai existe.
Restricţionarea accesului la date presupune îngrădirea sau limitarea accesului la
date informatice prin ascunderea datelor, criptarea, transformarea fişierelor respective
etc. Datele devin inaccesibile persoanelor care sunt autorizate să le folosească.
Împiedicarea funcţionării unui sistem informatic poate cuprinde atât atacuri fizice
(tăierea unor cabluri, întreruperea alimentării cu energie electrică etc.) dar şi atacuri
logice care împiedică funcţionarea normală a sistemului (modificarea unor setări,
blocarea tastaturii, consumarea resurselor de memorie sau a spaţiului de stocare pe
discuri etc.)2.
Infracţiunea ar putea consta, de exemplu, în modificarea informaţiilor din baza de
date a unei bănci şi efectuarea unui transfer de bani.
În oricare dintre formele sale, elementul material al infracţiunii analizate implică
cerinţa esenţială ca făptuitorul să acţioneze în scopul de a obţine un beneficiu material
pentru sine sau pentru altul.
Vânzările fictive de bunuri on-line, realizate prin intermediul platformelor
specializate în tranzacţionarea de astfel de bunuri, care cauzează un prejudiciu
persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la
1
Ar putea fi, de exemplu, şi o persoană care deşi nu deţine cunoştinţe în domeniu foloseşte un ghid
(tutorial) detaliat. Accesul la astfel de ghiduri este relativ facil pe internet, iar numărul lor este foarte mare.
2
Ioana Vasiu în Explicaţii…Vol. III, op. cit., p. 604
296
existenţa bunurilor și determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri
inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică. În
acest caz, nu sunt întrunite și elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune,
întrucât infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracţiunii de
înșelăciune săvârșită în mediul virtual1.
Infracţiunea analizată este o infracţiune de rezultat, ce presupune crearea unei
pagube în patrimoniul unei persoane.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi crearea unui prejudiciu în
patrimoniul unei persoane trebuie să fie dovedită.
Considerăm că infracţiunea se poate comite numai cu intenţie directă calificată
prin scop, respectiv scopul de a obţine un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul.
Nu este necesară realizarea efectivă a acestui beneficiu, ci numai urmărirea realizării
acestuia2, este însă necesar ca prin săvârşirea infracţiunii să se producă o pagubă.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul urmărit de făptuitor este acela de a
obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile la infracţiunea analizată. Tentativa se
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce o pagubă în patrimoniul
unei persoane, ca urmare acţiunii făptuitorului.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.
Infracţiunea poate fi comisă într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
1
2
297
Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos
(Art. 250 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin
utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a
datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează efectuarea uneia dintre operaţiunile
prevăzute în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau
prin utilizarea de date de identificare fictive.
(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare,
în vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), se pedepseşte cu
Înainte de intrarea în vigoare a C. pen. fapta era incriminată prin art. 27 1 din
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. Noua incriminare este similară, însă au
fost reduse limitele de pedeapsă, prin urmare C. pen. în vigoare constituie legea mai
favorabilă.
Infracţiunea se poate comite numai în legătură cu instrumente de plată
electronice.
privire la protejarea patrimoniului persoanelor prin garantarea securităţii domeniilor
utilizate în comerţul electronic, prin protejarea serviciilor de plată electronică şi de
utlizare a datelor de identificare.
Instrumentul de plată electronică este un instrument ce permite titularului său să
efectueze următoarele tipuri de operaţiuni2:
a) tansferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii
financiare;
b) retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de
monedă electronică.
Instrumentul de plată cu acces la distanţă este acel instrument de plată electronică
prin care titularul poate să îşi acceseze fondurile deţinute într-un cont la o instituţie
financiară şi să autorizeze efectuarea unei plăţi, utilizând un cod personal de identificare
sau un alt mijloc de identificare similar3.
Instrumentul de monedă electronică este acel instrument de plată electronică
reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu acces la distanţă, pe care unităţile de
1
Articol abrogat prin Legea nr. 187/2012, art. 107, alin. (2)
2
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, art. 1, pct. 10
3
298
valoare sunt stocate electronic şi care permite titularului său să efectueze tipurile de
operaţiuni menţionate la pct. 101.
Datele de identificare sunt informaţiile care pot permite sau facilita efectuarea
tipurilor de operaţiuni menţionate la pct. 10 (transfer de fonduri, retrageri de numerar,
precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică), precum un
cod de identificare, numele sau denumirea, domiciliul ori sediul, numărul de telefon, fax,
adresa de poştă electronică, numărul de înmatriculare sau alte mijloace similare de
identificare, codul de înregistrare fiscală, codul numeric personal şi altele asemenea2.
Conform art. 180 C. pen., prin instrument de plată electronică se înţelege un
instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi
descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.
Obiectul material al variantei tip îl constituie instrumentul de plată. Obiectul
material poate fi reprezentat, de exemplu, şi de un card de alimentare cu combustibil3. În
cazul celorlalte modalităţi ale infracţiunii analizate obiectul material nu există.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere penală,
indiferent dacă are sau nu cunoştinţe de specialitate cu privire la instrumentele de plată
sau comerţul electronic.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi orice persoană fizică sau juridică,
căreia îi aparţin instrumentele de plată sau datele de identificare.
Textul incriminator nu prevede condiţii de loc sau de timp cu privire la săvârşirea
infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin următoarele acţiuni:
În varianta tip elementul material constă în efectuarea unei operaţiuni de retragere
în numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică sau de
transfer de fonduri, prin utilizarea unui instrument de plată electronică sau a datelor de
identificare ce permit utilizarea acestuia, fără consimţământul titularului.
În varianta asimilată elementul material constă în efectuarea unei operaţiuni de
retragere în numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică
sau de transfer de fonduri, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau
prin utilizarea de date de identificare fictive.
1
2
3
CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 6664/R din 28 octombrie 2009, www.jurisprudenta.org
299
În cazul primei variante efectuarea de operaţiuni de retragere numerar, încărcare
sau descărcare se realizează folosind un instrument de plată sau date de identificare, însă
fără consimţământul proprietarului. Considerăm că în cazul acestei variante legiuitorul se
referă la instrumente de plată sau date de identificare reale, care sunt folosite însă fără
deţinătorului (de ex. făptuitorul sustrage un card pe care ulterior îl foloseşte pentru a
retrage o sumă de bani sau fapta este comisă prin furtul de identitate, aşa numitul identity
theft, formă de săvârşire a infracţiunii ce a căpătat proporţii îngrijorătoare în unele state).
În doctrină1 s-a exprimat opinia că în acest alineat –alin. (1)- legiuitorul se referă atât la
instrumente de plată reale cât şi la instrumente falsificate (carduri clonate, de exemplu).
Considerăm că legiuitorul se referă aici doar la instrumente de plată reale, folosirea de
instrumente de plată falsificate fiind incriminată ca infracţiune de punere în circulaţie de
valori falsificate (art. 313). La art. 250 alin. (1) C. pen., legiuitorul se referă la
îndeplinirea acţiunii incriminate „fără consimţământul titularului”. Prin urmare, dacă ar
exista consimţământul titularului, fapta nu ar fi considerată infracţiune, concluzie ce nu s-
ar putea trage în ipoteza în care textul de lege s-ar referi şi la instrumente de plată
falsificate. Falsificarea de instrumente de plată electronică constituie infracţiune de
falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată în formă agravată şi se pedepseşte
conform art. 311, alin. (2) C. pen., cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. În cazul celei de a doua variante, operaţiunile se fac prin
utilizarea oricăror date de identificare sau utilizând date de identificare fictive.
În cazul variantei atenuate de la alin. (3), elementul material constă în
transmiterea neautorizată a oricăror date de identificare, în scopul săvârşirii faptelor
descrise la alin. (1) şi (2). Legea nu prevede o modalitate anume de transmitere a datelor,
ci doar condiţia ca aceasta să fie neautorizată. Prin urmare, infracţiunea va subzista
indiferent de modul în care datele sunt transmise. Infracţiunea nu va subzista însă, atunci
când cel care transmite datele este chiar titularul respectivelor date.
Transmiterea neautorizată, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași
rezoluţii infracţionale, prin intermediul unui sistem informatic, către mai multe persoane,
a datelor de identificare care permit utilizarea unor cărţi de credit, fără consimţământul
titularilor acestora, în vederea retragerii de numerar din conturile titularilor, întrunește
elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos2 prevăzută în art. 250, alin. (3) C. pen., în formă continuată.
Fapta de nu preda organelor de poliţie portofelul pierdut de partea vătămată şi de
a folosi cardul bancar găsit în portofelul acesteia pentru a retrage o sumă de bani,
profitând de faptul că în acelaşi portofel se găsea şi codul PIN al cardului bancar, notat pe
o hârtie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit,
prevăzută de art. 243 C. pen., în concurs real cu infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, prin utilizarea unui instrument de plată electronică fără
consimţământul titularului instrumentului respectiv, prevăzută de art. 250 alin. (1) C.
pen3. În situaţia în care cardul este găsit, fapta nu se va putea reţine în concurs cu
infracţiunea de furt, retragerea de bani de pe card constituind o modalitate specială de
comitere a infracţiunii de furt, ce absoarbe atât în latura obiectivă, cât şi în cea subiectivă
1
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3574 din 13 octombrie 2011, www.scj.ro
3
CA. Constanta, s. pen. şi ptr. minori şi familie, I dec. nr. 143 din 19 martie 2009, www.jurisprudenta.org
300
şl elementele constitutive ale infracţiunii de furt1. Fapta inculpatului care prin efracţie a
sustras mai multe bunuri, printre care şi un card bancar, iar ulterior a folosit acest
instrument de plată electronică profitând de faptul că de el era ataşată o notă conţinând
codul PIN aferent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în
concurs real cu infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos.
Modalitatea de intrare în posesie a cardului bancar face să fie evidentă şi lipsa
consimţământului posesorului legitim al cardului2.
Infracţiunea analizată este o infracţiune de pericol, întrucât legea nu cere
producerea unui anumit rezultat, ci doar punerea în pericol a valorilor ocrotite prin
obiectul juridic special.
Fiind vorba despre o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea săvârşirii faptei.
Din punct de vedere al laturii subiective, considerăm că infracţiunea analizată
poate fi săvârşită numai cu intenţie directă, calificată prin scop în cazul alin. (3).
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii însă instanţa îl poate
lua în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei. Textul incriminator prevede
cerinţa unui scop la alin. (3), respectiv ca transmiterea neautorizată de date de identificare
să aibă drept scop săvârşirea faptelor incriminate la alin. (1) şi (2).
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate la infracţiunea analizată.
Acţiunea incriminată la alin. (3) nu poate fi considerată act pregătitor, ci variantă
atenuată a infracţiunii dacă este neautorizată şi săvârşită în scopul comiterii faptelor
prevăzute la alin. (1) şi (2).
Fiind vorba, aşa cum am arătat, despre o infracţiune de pericol, ea se consumă în
momentul în care prin acţiunile incriminate sunt puse în pericol valorile ocrotite descrise
la obiectul juridic special. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei
pagube.
B. Modalităţi
Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos este incriminată într-o
variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă atenuată.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită într-o multidudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
1
2
CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 295 din 8 mai 2008, www.jurisprudenta.org
301
În forma variantei tip şi variantei asimilate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani. Pentru varianta atenuată pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos

(Art. 251 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri,
cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat
sau utilizat fără consimţământul titularului său, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează acceptarea uneia dintre operaţiunile
prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror
date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
privire la protejarea patrimoniului persoanelor prin garantarea securităţii domeniilor
utilizate în comerţul electronic, prin protejarea serviciilor de plată electronică şi de
utlizare a datelor de identificare.
Infracţiunea analizată nu are obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, el neputând fi decât o persoană (cu
răspundere penală) care are atribuţii de acceptare de operaţiuni financiare în mod curent,
în virtutea atribuţiilor sale de serviciu sau de efectuare de operaţiuni de transfer de
fonduri1.
complicitate), însă pentru coautorat se cere ca toate persoanele să îndeplinească cerinţele
prevăzute de lege.
c) subiectul pasiv
1
Ioana Vasiu, Explicaţii…vol. III, op. cit., p. 623
302
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu este afectat
sau pus în pericol prin săvârşirea infracţiunii.
Norma de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp cu privire la
Conform normei de incriminare, elementul material poate consta într-una din
următoarele acţiuni:
În varianta tip:
- acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este
efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat;
efectuată fără consimţământul titularului său.
În varianta asimilată:
-acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare;
efectuată prin utilizarea de date de identificare fictive.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că
instrumentul de plată electronică este fals, că lipseşte consimţământul titularului, că a
avut loc o utilizare neautorizată de date de identificare sau că au fost utilizate date de
identificare fictive.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol cu privire la valorile
ocrotite prin obiectul juridic special al infracţiunii, fără ca legea să ceară producerea unui
rezultat păgubitor.
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea poate fi săvârşită numai
cu intenţie (directă sau directă).
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile. Tentativa se pedepseşte conform art.
252 C. pen.
303
Infracţiunea se consumă în momentul în care sunt puse în pericol valorile ocrotite
prin norma de incriminare.
B. Modalităţi
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos este incriminată
într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Infracţiunea poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
304
Capitolul IV. Distrugerea şi tulburarea de posesie
În cadrul acestui capitol, C. pen. incriminează fapte care afectează relaţiile de

natură patrimonială cu privire la calitatea şi integritatea bunurilor şi fapte care duc la o
restrângere ilegitimă a normalei folosinţe a unui bun imobil.
Distrugerea
(Art. 253 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui
astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3
Prima variantă agravată:
(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în
parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă
prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
A doua variantă agravată:
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din
patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
A treia variantă agravată:
(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul
aparţine făptuitorului.
(6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile de natură
patrimonială ce iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu integritatea bunurilor mobile sau
imobile.
1
C. pen. prevede o incriminare mai „suplă” a infracţiunii de distrugere, renunţând la referirea expresă la
conducte petroliere sau de gaze, cabluri de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de comunicaţii ş.a.m.d.,
cum o făcea reglementarea anterioară. Este introdusă însă o nouă formă agravată a infracţiunii, în situaţia
în care bunul distrus este un înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane
dacă serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială.
În ceea ce priveşte sancţionarea, minimul special a fost majorat şi maximul special a fost redus.
305
Obiectul material este reprezentat de bunul mobil sau imobil, care aparţine
patrimoniului persoanelor fizice sau juridice de drept public sau privat şi care a fost
distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuinţare prin acţiunea infracţională.
În general, distrugerea propriului bun nu este pedepsită de lege. Cu caracter de
excepţie, potrivit dispoziţiilor din alin (5), infracţiunea de distrugere se săvârşeşte chiar
dacă bunul distrus aparţine făptuitorului, atunci când respectivul bun face parte din
patrimoniul cultural [alin. (3)] sau dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare este săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc,
dacă modalitatea prin care bunul este distrus este de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri. Dacă bunul distrus este în evidenţa debitorului, fapta poate fi
încadrată la infracţiunea de bancrută frauduloasă1. Distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, instalaţiilor de cale
ferată etc. poate constitui infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă 2 . Dacă
subiectul activ este debitor şi distruge sau deteriorează valori sau bunuri din patrimoniul
său, în scopul de frauda creditorii, fapta poate constitui infracţiunea de abuz de încredere
prin fraudarea creditorilor3. Dacă bunul distrus era asigurat şi distrugerea se comite în
scopul de a obţine suma asigurată, fapta poate constitui înşelăciune privind asigurările 4.
Distrugerea unui înscris autentic poate constitui infracţiunea de sustragere sau distrugere
de înscrisuri5 ş.a.m.d.
Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, corpul
persoanei nu poate constitui obiect material al infracţiunii analizate.
Pentru a fi îndeplinite cerinţele de bază ale infracţiunii se impune ca bunul
(inclusiv înscrisurile) să prezinte o valoare şi să fie susceptibil de a suferi o vătămare în
substanţa sa6, care să-l facă inutilizabil sau care să îl degradeze. De asemenea, este
necesar ca bunul corporal sau necorporal să poată constitui un obiect al unui drept
patrimonial7, să poată constitui obiect al unei aproprieri. Pentru ca bunul să reprezinte o
valoare, nu este necesară posibilitatea evaluării sale la un anumit preţ, putând constitui
obiect material al infracţiunii şi bunurile care în sine nu au o valoare patrimonială
deosebită, dar cărora deţinătorul le acordă o valoare afectivă (o scrisoare, un suvenir
dintr-o călătorie etc.).
Obiect material al infracţiunii analizate poate fi şi un animal dacă acesta este
8
ucis . În cazul în care este ucis animalul altei persoane, considerăm că infracţiunea de
1
2
C. pen., art. 332, alin. (1)
3
C. pen., art. 239, alin. (1)
4
C. pen., art. 245, alin. (1)
5
C. pen., art. 259
6
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei,
7
8
Există numeroase dispoziţii, în diferite acte normative, cu privire la protecţia animalelor, în formulări
precum: „deţinătorii de animale au obligaţia de a avea un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea,
de a asigura condiţiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, precum şi de a nu le părăsi
sau izgoni” - Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, art. 4. Deţinătorii de animale au, de
asemenea, obligaţia de a asigura adăpost corespunzător, hrană şi apă, posibilitate de mişcare suficientă,
îngrijire şi atenţie şi le este interzis să aplice tratamente rele precum lovirea, schingiuirea şi alte asemenea
cruzimi (Legea nr. 205/2004, art. 5). Actele normative prevăd evitarea oricăror suferinţe inutile provocate
306
distrugere poate intra în concurs cu infracţiunea de ucidere a animalelor cu intenţie, fără
drept, prevăzută în lege specială1.
La varianta agravată de la alin. (2), obiect material poate fi doar un înscris sub
semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane (deci inclusiv situaţia în
care înscrisul aparţine şi făptuitorului) şi care serveşte la dovedirea unui drept de natură
patrimonială, dacă s-a produs o pagubă.
La varianta agravată de la alin. (3), obiect material al infracţiunii poate fi numai
un bun ce face parte din patrimoniul cultural2.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, rezultând că fapta poate fi
săvârşită de către orice persoană fizică sau juridică ce îndeplineşte condiţiile generale de
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv poate fi persoana fizică sau juridică de drept privat sau public al
cărei bun a fost distrus, precum şi persoana care avea un drept legal asupra bunului (spre
ex. un creditor, locatorul, deponentul, constitutorul unei fiducii etc.).
complicitate).
d) condiţii de loc şi de timp.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde condiţii speciale
de loc sau de timp.
animalelor, în cazul tăierii sau uciderii. Fără a intra mai adânc în analiza dezbaterilor privind drepturile
animalelor (există chiar concepţii radicale potrivit cărora ar trebui recunoscută autonomia de voinţă a
animalelor sau instituită prohibiţia consumului de carne etc.), necesitatea protejării animalelor împotriva
suferinţei sau cruzimii este de necontestat. În acelaşi timp însă, recunoaşterea, similar cu drepturile omului,
de drepturi pentru animale (altele decât mijloace de protecţie ale lor) sau pentru anumite organisme,
instituţii sau popoare (dreptul la luptă împotriva tiraniei) ar fi o deturnare a conceptului de drepturi
fundamentale, care se poate adresa doar fiinţei umane, doar individului, ca titular de drepturi şi obligaţii.
1
Art. 23 din Legea 205/2004 privind protecţia animalelor, modificat prin art. 145 din Legea 187/2012
prevede:
(1) Constituie infractiune si se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda:
a) uciderea animalelor, cu intenţie, fără drept;
b) practicarea tirului pe animale domestice sau pe animale sălbatice captive;
c) organizarea de lupte între animale sau cu animale;
d) folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea;
e) rănirea sau schingiuirea animalelor;
f) intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurative, cum
ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi
dinţilor.
(2) În cazul condamnării pentru una dintre infracţiunile prevazute la alin. (1), instanţa poate dispune ca
pedeapsa complementară interdicţia de a deţine animale pentru o perioadă de la un an la 5 ani.
2
Vechea reglementare se referea [vechiul Cod penal, art. 217, alin. (2)] la bunuri de o deosebită valoare
artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau de o altă asemenea valoare. Cu privire la bunuri ce fac parte din
patrimoniul cultural a se vedea explicaţiile oferite la analiza infracţiunii de furt calificat [art. 229 C. pen.,
alin. (2), pct. a)].
307
Infracţiunea de distrugere poate fi săvârşită prin una dintre următoarele acţiuni
(nu este posibilă săvârşirea infracţiunii printr-o inacţiune):
- acţiunea de distrugere, ce constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât
acesta încetează să existe în materialitatea sa (de ex., dărâmarea unui imobil, incendierea
unei construcţii din lemn, uciderea unui animal, incendierea unui înscris şi distrugerea
lui, în acest fel, în totalitate ş.a.);
- acţiunea de a degrada bunul, ce constă într-o atingere adusă bunului în aşa fel
încât acesta îşi pierde o parte din calităţile sale esenţiale, situaţie ce face ca bunul să nu
mai poată fi folosit la valoarea sa iniţială (de ex., ştergerea cu apă sau cu alte substanţe a
unei părţi esenţiale din înscrisul cu valoare economică). Va exista degradare şi în situaţia
în care este afectată estetica bunului (de ex. zgârierea sau aruncarea cu vopsea peste un
tablou);
- acţiunea făptuitorului de a aduce în stare de neîntrebuinţare bunul (de ex.,
ruperea unui înscris în aşa fel încât nu mai poate fi refăcut, ştergerea cu apă sau cu alte
substanţe a întregului scris depus pe un document cu valoare economică);
- acţiunea de împiedicare a luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui
bun sau înlăturarea măsurilor de conservare şi salvare a bunului, după ce au fost luate (de
ex., ameninţarea cu o armă de foc a pompierilor care s-au deplasat pentru stingerea
incendiului).
Comiterea mai multor acţiuni asupra unui bun chiar succesiv sau contra mai
multor bunuri în acelaşi timp va întruni elementele constitutive ale unei singure
infracţiuni1.
Nu va fi reţinută infracţiunea de distrugere dacă bunul aparţine în întregime
făptuitorului şi prin acţiune nu sunt puse în pericol bunurile altora sau alte persoane. Va
fi totuşi reţinută infracţiunea analizată, dacă este distrus un înscris sub semnătură privată
care aparţine şi altei persoane (şi care serveşte la dovedirea unui drept de natură
patrimonială), dacă bunul face parte din patrimoniul cultural sau dacă distrugerea,
degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun este realizată prin
incendiere, explozie sau mijloace asemănătoare şi este de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri.
Uneori, aşa cum am mai arătat, acţiunea de distrugere sau degradare a unui bun
poate intra în alcătuirea conţinutului constitutiv al altor infracţiuni.
Infracţiunea de distrugere, în oricare dintre modalităţile ei, poate intra în concurs
cu infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu, furtul, tâlhăria, ultrajul contra bunelor
moravuri şi tulburarea liniştii publice, nerespectarea regimului materiilor explozive ş.a.
Luând în considerare unele opinii doctrinare şi soluţii din jurisprudenţă, C. pen. a
incriminat la un alineat distinct [alin. (2)] distrugerea unor înscrisuri care servesc la
dovedirea unui drept de natură patrimonială, ca variantă agravată. În acest sens, practica
judiciară2 a statuat că fapta aceluia care rupe un înscris care aparţine altuia şi în care sunt
consemnate raporturi patrimoniale dintre el şi acea persoană, constituie infracţiunea de
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. III, p. 550
2
T. Vâlcea, dec.pen. nr. 44/1969, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 161.
308
distrugere, chiar dacă actul nu a fost în întegime distrus şi a putut fi refăcut parţial şi
chiar dacă dreptul de creanţă încorporat în actul rupt era prescris.
Fapta va fi şi mai gravă, conform alin. (4) dacă distrugerea este de natură să pună
în pericol şi alte persoane sau bunuri (prin incendiere, explozie etc.). Pentru a se reţine
agravanta nu este necesar ca alte persoane sau bunuri să fi fost afectate prin săvârşirea
infracţiunii, ci doar ca mijloacele folosite să constituie un pericol pentru acestea.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube persoanei vătămate prin
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun ori
împiedicărea luării de măsuri de conservare sau de salvare a bunului care aparţine
acesteia. Infracţiunea analizată este o infracţiune de rezultat, însă varianta agravată de la
alin. (4) va fi reţinută doar dacă distrugerea are aptitudinea, prin mijloacele folosite, de a
pune în pericol alte persoane sau bunuri.
Rezultatul dintre acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să fie dovedită.
Din punct de vedere al vinovăţiei, infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie
directă sau indirectă. Infracţiunea de distrugere din culpă este incriminată distinct la art.
255.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii sunt posibile dar nu se pedepsesc. Tentativa se pedepseşte
doar cu privire la faptele prevăzute la alin. (3) şi (4). Există tentativă în situaţia în care
făptuitorul a pus în executare acţiunile de distrugere, degradare, aducere în stare de
neîntrebuinţare sau de împiedicare ori de înlăturare a măsurilor de salvare a bunului, dar
aceste acţiuni nu au produs urmarea periculoasă din cauze independente de voinţa
făptuitorului. (de ex., făptuitorul se opune măsurilor luate de pompieri pentru stingerea
incendiului declanşat asupra unei clădiri, dar pompierii reuşesc să-l imobilizeze şi
salvează clădirea).
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce rezultatul păgubitor,
respectiv atunci când un bun este distrus, adus în stare de neîntrebuinţare sau degradat.
B. Modalităţi
Fapta poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea analizată se pedepseşte:
- varianta tip prevăzută la alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă;
309
- varianta agravată prevăzută la alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă;
- varianta agravată prevăzută la alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani;
- varianta agravată prevăzută la alin. (4) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7
ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
pentru faptele prevăzute la alin. (1) şi (2). În cazul alineatelor (3) şi (4) acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează în mod obligatoriu de către
judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Distrugerea calificată
(Art. 254 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a
unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca
urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Art. 254 incriminează distinct o agravantă a infracţiunii de distrugere, respectiv
distrugerea care a avut ca urmare producerea unui dezastru. Incriminarea distinctă se
impune din cauza rezultatelor foarte grave pe care le are comiterea faptei.
Situaţia premisă a infracţiunii analizate este reprezentată de existenţa unui bun,
care să se afle într-o stare corespunzătoare, similar cu infracţiunea anterioară.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile de natură
patrimonială ce iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu integritatea bunurilor mobile sau
imobile, similar cu infracţiunea anterioară.
În ceea ce priveşte obiectul material, majoritatea doctrinei consideră că nu există
deosebiri între obiectul infracţiunii analizate şi cel al distrugerii în formă simplă. Trebuie
totuşi să observăm că textul incriminator leagă existenţa infracţiunii de producerea unui
dezastru. Dezastrul este definit la alin. (2) ca fiind distrugerea sau degradarea unor
1
Spre deosebire de reglementarea anterioară, C. pen. în vigoare nu mai reţine ca formă calificată a
infracţiunii de distrugere faptele care au avut consecinţe deosebit de grave. De asemenea, pedeapsa a fost
semnificativ redusă iar din categoria bunurilor cu privire la care se poate produce rezultatul mai grav au
fost eliminate mijloacele de transport în comun.
310
bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi
care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor
persoane. Prin urmare, obiectul material al infracţiunii de distrugere calificată este
reprezentat, pe lângă bunul imobil, lucrările, echipamentele, instalaţiile sau componentele
acestora şi de corpul persoanelor vătămate sau ucise.
Cu privire la subiecţii infracţiunii facem trimitere la analiza infracţiunii
anterioare, distrugerea calificată neprezentând diferenţieri sub acest aspect.
Elementul material al infracţiunii este identic cu cel al infracţiunii de distrugere
prevăzute la art. 253 C. pen.
Urmarea imediată este principalul criteriu de diferenţiere între infracţiunea de
distrugere (art. 253 C. pen.) şi cea de distrugere calificată (art. 254 C. pen.). Textul
incriminator impune cerinţa ca, prin săvârşirea faptei, în formă consumată, să se producă
un rezultat foarte grav, rezultat pe care îl şi descrie, respectiv un dezastru. Legea cere,
atunci când descrie „dezastrul” la alin. (2), îndeplinirea cumulativă a rezultatului mai
grav pentru forma consumată a infracţiunii, respectiv atât distrugerea unor bunuri imobile
ori lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora precum şi ca fapta să aibă
ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane. Dacă fapta
nu va avea ca rezultat moartea sau vătămarea a două sau mai multor persoane, ci
vătămarea sau moartea unei singure persoane, se va reţine infracţiunea contra persoanei
(ucidere din culpă, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă, după caz) în concurs cu infracţiunea
de distrugere în formă simplă (art. 253 C. pen.).
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca paguba produsă să aibă o anumită
valoare patrimonială, atâta timp cât poate fi considerată dezastru, aşa cum este el descris
la alin. (2).
Rezultatul dintre acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să fie dovedită.
Distrugerea se comite cu intenţie directă sau indirectă, însă rezultatul mai grav, pe
care făptuitorul nu l-a avut în vedere, deşi putea şi trebuia să îl prevadă sau a socotit fără
temei că nu se va produce, se produce din culpă. Prin urmare, din punct de vedere al
vinovăţiei, infracţiunea analizată se săvârşeşte cu praeterintenţie.
Dacă intenţia făptuitorului este aceea de a de a omorî o persoană, iar nu aceea de
a distruge un bun, se va reţine infracţiunea de omor sau omor calificat, după caz, în
concurs cu infracţiunea de distrugere.
D. Mobilul şi scopul
A. Forme
a) tentativa
311
Fiind vorba despre o infracţiune complexă (fiind afectate mai multe valori), în
cazul infracţiunii analizate sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (3) C. pen., conform
cărora infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea complexă consumată. Prin urmare, dacă distrugerea unui bun rămâne
în faza tentativei, dar rezultatul mai periculos, respectiv dezastrul, se produce totuşi, fapta
va fi pepepsită ca distrugere calificată.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce rezultatul păgubitor,
respectiv dezastrul, aşa cum este el definit la alin. (2).
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură variantă tip.
Fapta poate fi săvârşită printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea analizată se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi.
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Cu toate acestea, dacă
săvârşirea infracţiunii are ca urmare moartea unei persoane, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36
Distrugerea din culpă

(Art. 255 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă,
a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită
prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să
pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă.
Varianta agravată:
(2) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la
5 la 12 ani.
1
Faţă de reglementarea anterioară, a fost mărit minimul special şi diminuat maximul special. C. pen. nu
mai reţine ca variantă asimilatădistrugerea din culpă a conductelor petroliere sau de gaze, reţelelor
electrice, echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii etc. şi nici varianta agravată a distrugerii din
culpă săvârşite de către personalul de conducere al unui mijloc de transport sau de către personalul care
asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
312
Condiţiile preexistente sunt identice cu cele ale infracţiunii de distrugere (art. 253
C. pen.).
În ceea ce priveşte participaţia penală, instigarea şi complicitatea sunt posibile
numai sub forma participaţiei improprii; coautoratul este, de asemenea, posibil. Atunci
când, datorită unor acte efectuate din culpă, simultan sau succesiv, de mai multe
persoane, s-a produs un rezultat care întregeşte conţinutul unei fapte din culpă prevăzute
de legea penală, toate acele persoane vor fi socotite coautori ai faptei din culpă, întrucât
contribuţia fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului1. În practica
judiciară s-a decis că există răspunderea penală a ambilor conducători de vehicule, dacă
actele comise succesiv sau simultan au avut la bază culpa2.
Elementul material al infracţiunii poate consta într-o acţiune dar şi într-o
inacţiune. Este însă necesar ca bunul (inclusiv un bun al făptuitorului) să fie distrus prin
incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc, dacă pune în pericol alte bunuri sau
persoane3. Este necesar, de asemenea, ca pericolul să fie unul real, nu ipotetic.
Distrugerea din culpă, cauzată de o manevrare greşită a unui autovehicul aflat în
traseu care a avut ca urmare distrugerea unui cablu electric de joasă tensiune, reparat la
scurt timp, nu va constitui infracţiune de distrugere din culpă4.
Pentru a se putea reţine varianta agravată de la alin. (2) este necesar ca prin
comiterea faptei să se producă un dezastru, aşa cum este el definit în C. pen., la art. 254,
alin. (2).
În cazul variantei tip, urmarea imediată este reprezentată de crearea unei stări de
pericol, printr-o incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace, de natură să pună în
pericol alte bunuri sau persoane.
În cazul variantei agravate, urmarea imediată este reprezentată de producerea unui
rezultat, respectiv producerea unui dezastru.
În cazul variantei tip, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
În cazul variantei agravate, legătura de cauzalitate dintre faptă şi producerea
dezastrului trebuie să fie demonstrată.
Din punct de vedere al vinovăţiei, aşa cum ne şi spune în mod expres norma de
incriminare, fapta se poate comite doar din culpă. Latura subiectivă, respectiv culpa, este
elementul principal de diferenţiere dintre infracţiunea analizată şi distrugerea calificată.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice...op. cit, p. 194
2
Trib. Argeş, dec. pen. nr. 2567/1972 în R.R.D. nr. 7/1973, p. 177
3
Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă a unui bun, constituie
infracţiune numai dacă este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă
rezultă pericol public. - T.S. S.p. d. nr. 4523/1972, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în
Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, pp. 151-152. C. pen. nu
mai reţine exprimarea „pericol public”, ci se referă la faptă „de natură să pună în pericol alte bunuri sau
persoane”. Prin urmare, fapta trebuie să aibă nu numai aptitudinea de a pune în pericol ci şi să prezinte un
pericol real.
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1053/1996 în Alexandru Ionaş şi colaboratorii, Drept penal...op.cit., vol. I, p. 467
313
A. Forme
a) tentativa
Fiind o infracţiune săvârşită din culpă, nici actele pregătitoare şi nici tentativa nu
sunt posibile.
În cazul variantei tip de la alin. (1), infracţiunea se consumă în momentul
producerii unei stări de pericol.
În cazul variantei agravate de la alin. (2), infracţiunea se consumă în momentul în
care are loc producerea unui dezastru.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă agravată.
Infracţiunea de distrugere din culpă poate fi săvârşită într-o multitudine de
modalităţi faptice, însă acestea se pot realiza doar printr-o incendiere, explozie sau prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri.
C. Sancţiuni
Distrugerea din culpă în varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă. În varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Tulburarea de posesie
(Art. 256 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare
ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia
altuia se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
vătămate.
În noua reglementare, spre deosebire de cea anterioară, nu mai constituie
infracţiune refuzul de a elibera un imobil ocupat pe nedrept. De asemenea, nu se mai
reţine ca formă agravată săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane
împreună.
314
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, la momentul ocupării fără drept,
imobilul să se afle în posesia altei persoane.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale care se
formează şi se dezvoltă în legătură cu patrimoniul, respectiv cu asigurarea unei paşnice şi
netulburate posesii de fapt a bunurilor imobile fie că acestea sunt în proprietate publică
sau privată.
Infracţiunea analizată poate avea şi un obiect juridic secundar, reprezentat de
corpul persoanei, atunci când fapta este săvârşită prin violenţă sau de libertatea de voinţă
a persoanei, atunci când fapta este săvârşită prin ameninţare.
Infracţiunea poate avea ca obiect material doar un bun imobil, ce se află în
posesia altei persoane.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale de răspundere penală. Subiect activ al infracţiunii poate fi şi proprietarul, dacă
subiectul pasiv are un drept cu privire la posesia imobilului (spre ex. drepturile izvorâte
din contractul de locaţiune). Ca şi în cazul furtului, posesia nelegitimă nu poate fi opusă
proprietarului1.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana care are posesia imobilului sau a
părţii din imobil care constituie obiectul infracţiunii.
Infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv secundar, reprezentat de proprietarul
imobilului, în situaţia în care persoana care are posesia asupra imobilului este alta decât
proprietarul.
Potrivit dispoziţiilor normei de încriminare, pentru existenţa infracţiunii, nu se
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta numai într-o acţiune,
respectiv ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, prin folosirea violenţelor sau a
ameninţărilor sau prin desfiinţarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia
altuia.
Acţiunea de ocupare presupune pătrunderea în imobil cu intenţia de a rămâne, de
a exercita posesia de fapt (posesie precară), neavând relevanţă dacă acţiunea a vizat
imobilul în întregime sau doar o parte a acestuia şi nici intervalul de timp în care acţiunea
s-a prelungit, atâta timp cât poate fi considerat suficient pentru a dovedi în mod clar
1
Tiberiu Medeanu în Codul penal comentat, vol. II, op. cit., p. 528
315
intenţia făptuitorului. În situaţia în care luarea în stăpânire a imobilului nu este efectivă,
fiind vorba despre o simplă pătrundere, fără o durată mai mare, fapta va constitui
infracţiunea de violare de domiciliu, nu infracţiunea de tulburare de posesie.
La fel în situaţia desfiinţării semnelor de hotar, făptuitorul trebuie să aibă intenţia
de a poseda terenul respectiv. Este necesar ca ocuparea să se facă fără drept. Fapta
inculpatului de a ocupa o porţiune din grădina soţiei fratelui său, prin desfiinţarea
semnelor de hotar nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie, lipsindu-i latura
subiectivă, dacă drepturile celor două părţi aveau caracter litigios, iar între loturi nu era
stabilit niciun hotar1.
Prin desfiinţarea semnelor de hotar se înţelege fie distrugerea acestora, fie luarea
lor de la locul unde se aflau şi transportarea sau aruncarea în altă parte, astfel încât să nu
mai existe niciun hotar.
Prin strămutarea semnelor de hotar se înţelege deplasarea lor în interiorul
terenului asupra căruia se efecturează acţiunea ocupării. Fapta inculpaţilor care odată cu
construcţia gardului, au desfiinţat şi strămutat fără drept, semnele ce delimitau drumul,
închizând accesul părţii vătămate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
tulburare de posesie, indiferent dacă posesorul imobilului a fost sau nu de faţă2.
Ca urmare a comiterii infracţiunii se produce un transfer ilicit al stării de fapt pe
care o are imobilul, acesta trecând din posesia de fapt a subiectului pasiv în cea a
făptuitorului. Textul incriminator nu prevede cerinţa existenţei unei pagube, prin urmare
este vorba despre o infracţiune de pericol.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate de lege. Fapta
rămasă în faza tentativei comisă prin violenţă sau ameninţări poate întruni elementele
constitutive ale altei infracţiuni (de ex. lovire, ameninţare).
Consumarea acţiunii se produce atunci când un imobil sau o parte dintr-un imobil
este ocupat în mod ilicit sau atunci când sunt desfiinţate sau strămutate semnele de hotar.
B. Modalităţi
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2263/1993 în Alexandru Ionaş şi colaboratorii, Drept penal...op.cit., vol. I, p. 470
2
Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2744/1974, în R.R.D. nr. 3/1975, p. 75
316
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani sau cu amenda.
317
TITLUL III. INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI FRONTIERA
DE STAT
Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii
În cazul infracţiunilor contra autorităţii au fost menţinute în linii generale

incriminările din vechiul cod penal. Legiuitorul a renunţat însă la incriminarea
infracţiunii de ofensă adusă unor însemne şi au fost introduse două infracţiuni care erau
prevăzute în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (trecerea
frauduloasă a frontierei şi sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul
României1.
Ultrajul
(Art. 257 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2),
dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1) - (3), comise asupra unui poliţist sau jandarm,
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor
atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale
cărei limite se majorează cu jumătate.
Spre deosebire de vechea reglementare, nu mai constituie variantă agravată a
infracţiunii fapta comisă împotriva magistraţilor, aceasta fiind incriminată separat în
cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (ultrajul judiciar2). Sunt incriminate ca
ultraj şi faptele comise în scop de intimidare sau răzbunare împotriva unui membru de
familie al funcţionarului public [alin. (3)], aceasta reprezentând în fapt o formă specială
de ameninţare împotriva funcţionarului pentru fapte îndeplinite în exercitarea atribuţiilor
de serviciu sau în legătură cu acestea3.
1
2
C. pen. art. 279
3
Expunere de motive cu privire la noul Cod penal –just.ro
318
Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu asigurarea autorităţii funcţiei publice, prestigiul funcţionarului
public însărcinat cu îndeplinirea unei funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat.
Obiectul juridic secundar diferă în funcţie de modalitatea de săvârşire a faptei, fiind
reprezentat de relaţiile cu privire la asigurarea integrităţii corporale şi sănătăţii
funcţionarului public şi a membrilor de familie ai acestuia, de dreptul la proprietate şi alte
drepturi reale ale acestora, de libertatea de voinţă şi acţiune etc.
Obiectul material este preluat de la infracţiunea prin intermediul căruia se comite
1
fapta . În situaţia în care fapta este comisă prin ameninţare de exemplu, infracţiunea nu
va avea obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ nu este circumstanţiat, fapta putând fi săvârşită de către orice
persoană, inclusiv un funcţionar public, care acţionează împotriva unui alt funcţionar
public aflat în exerciţiul funcţiunii şi în timpul exercitării autorităţii de stat.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este autoritatea reprezentată de funcţionarul public, iar
subiect pasiv secundar poate să fie un funcţionar public2 care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii sau membrii de familie ai funcţionarului respectiv.
Sunt funcţionari care îndeplinesc o astfel de funcţie, primarii, membrii Guvernului şi
Parlamentului, prefecţii, lucrătorii de poliţie, agenţii de circumscripţii financiare, agenţii
de pază, executorii judecătoreşti etc. Nu pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii de ultraj,
persoanele din cadrul organelor care înfăptuiesc puterea de stat, dar efectuează acte
administrative, acte de gestiune, activităţi interne financiar-contabile ş.a. Conform alin.
(4), fapta este mai gravă dacă este îndreptată împotriva unui poliţist sau jandarm aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Dacă subiectul pasiv are
calitatea de magistrat sau avocat, infracţiunea ce se va reţine va fi aceea de ultraj judiciar,
1
Mirela Gorunescu în Noul Cod penal…op.cit., p. 344
2
Conform art. 175 alin. (1) C. pen., funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
319
iar nu infracţiunea pe care o analizăm. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi, conform alin.
(3) şi un membru de familie al funcţionarului public1.
Pentru ca un funcţionar public să poată exercita autoritatea publică, trebuie să fie
învestit cu o astfel de autoritate de către un organ de stat competent. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis că partea vătămată neavizată, conform legii, de organele de
poliţie pentru a desfăşura activităţi de pază, nu poate fi asimilată persoanelor care
îndeplinesc o funcţie publică, implicit nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj2.
Pentru existenţa infracţiunii nu sunt prevăzute condiţii speciale de loc, este însă
necesar ca fapta să se comită în timpul în care funcţionarul îşi exercită atribuţiile de
serviciu sau în legătură cu acestea.
În varianta prevăzută la alin. (1), elementul material este acelaşi cu cel al
infracţiunilor de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte sau omor, dacă acestea sunt îndreptate împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii. Prin
„funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat" se înţelege acea funcţie care conferă
funcţionarului atribuţia de a da dispoziţii şi de a verifica aplicarea lor, putând, la nevoie,
să acţioneze pentru executarea dispoziţiilor date.
Dacă fapta penală este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi funcţionari
publici care exercită autoritatea de stat şi se află în exerciţiul funcţiunii, se va reţine
concurs de infracţiuni. Dacă însă fapta este săvârşită în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale împotriva mai multor funcţionari se va reţine, conform art. 35 alin. (1) pct.
b) (art. 238 din Legea nr. 187/2012) o singură infracţiune în formă continuată, dacă
subiectul pasiv principal (autoritatea împotriva căreia se comite fapta) este unic 3. Dacă
făptuitorul săvârşeşte împotriva aceleiaşi persoane mai multe acţiuni ce constituie
element material al infracţiunii, se va reţine o singură infracţiune de ultraj.
Ameninţarea presupune ca funcţionarul să ia cunoştinţă de aceasta în mod
nemijlocit sau prin intermediul mijloacelor de comunicare directă. Ameninţarea se poate
transmite prin orice mijloace de comunicare directă (telefon, fax, prin poştă sau poştă
electronică etc.).
Funcţionarul public se află în exerciţiul funcţiunii pe tot timpul când îndeplineşte
aceste atribuţii, fie că le îndeplineşte la locul de muncă sau în afara acestuia, fie chiar în
1
Conform art. 177, alin. (1) C. pen., (1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în
care convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se
aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 476 din 28 februarie 1996
3
Cf. Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 298; pentru opinia contrară a se vedea Mihail Udroiu, op.
cit., p. 278
320
afara orelor de program dacă natura funcţiei o cere (de ex. poliţistul sau jandarmul). Se
impune, însă, ca funcţionarul să nu depăşească cadrul legal al exercitării atribuţiilor
funcţiei sale şi să nu abuzeze de funcţie. Dacă funcţionarul public abuzează de funcţia sa,
pierde protecţia legală suplimentară i-a fost acordată prin incriminarea faptei de ultraj.
Dacă au fost produse anumite consecinţe prin fapta săvârşită împotriva unui astfel de
funcţionar, făptuitorul va răspunde, în condiţii obişnuite, corespunzător urmărilor pe care
le-a produs fapta sa.
În varianta asimilată de la alin. (2), elementul material poate consta în săvârşirea
oricărei infracţiuni [alta decât cele prevăzute la alin. (1)], împotriva unui funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra
bunurilor acestuia, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, dacă este comisă în
scop de intimidare sau de răzbunare.
În a doua variantă asimilată prevăzută la alin. (3), elementul material este similar
cu cel de la alin. (2), dar fapta este comisă împotriva unui membru de familie al
funcţionarului public.
Fapta va fi mai gravă, conform alin. (4) dacă va fi îndreptată împotriva unui
poliţist sau jandarm aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuţii. Exercitarea de acte de agresiune - constând în răsucirea unui
braţ la spate și comprimarea braţului cu greutatea corpului agresorului - asupra unui
poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, în cadrul unei intervenţii determinate de un apel
telefonic de urgenţă, cauzându-i o ruptură musculo-tendinoasă care a necesitat pentru
vindecare un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive
ale infracţiunii de ultraj1 prevăzută în art. 257 alin. (4) C. pen.
Urmarea imediată constă în principal în crearea unei stări de pericol la adresa
autorităţii statale. În secundar, urmarea imediată o reprezină urmarea infracţiunii prin
care este comisă fapta de ultraj (lezarea libertăţii de voinţă, a onoarei, reputaţiei
funcţionarului sau membrilor de familie ai acestuia, a integrităţii corporale, sănătăţii,
pierderea vieţii etc.).
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie
să fie dovedită.
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, aceasta este intenţia directă sau indirectă.
În cazul alin. (2) şi (3) scopul făptuitorului este acela de a intimida, iar mobilul
este reprezentat de dorinţa de răzbunare.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă la momentul în care se consumă infracţiunea ce
constituie element material al ultrajului.
1
321
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip, două variante asimilate şi o variantă
agravată.
Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip şi variantele asimilate, fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea ce constituie element material al ultrajului, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime, iar în cazul agravatei prevăzute la alin. (4), limitele se
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C. proc. pen.,
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit.
a) C. pr. pen.].
Când s-a săvârşit infracţiunea de omor sau când infracţiunea săvârşită a avut ca
urmare moartea unei persoane, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. a) şi b) C. pr. pen.].
Uzurparea de calităţi oficiale

(Art. 258 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii
de stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care
continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut
acest drept conform legii.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o
persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi
publice, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, care se referea la folosirea oricărei
calităţi oficiale, C. pen. incriminează doar folosirea fără drept a unei calităţi oficiale ce
implică exerciţiul autorităţii de stat. Portul fără drept de uniformă sau semne distinctive
ale unei autorităţi publice constituie variantă agravată1.
1
Fapta era incriminată în vechiul Cod penal la art. 242 (portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive).
322
dezvoltă în legătură cu respectul faţă de autoritatea de stat şi atribuţiunile sale oficiale.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Nici în varianta prevăzută la
alin. (3) uniformele sau semnele distinctive ale unei autorităţi publice nu pot constitui
obiect material, ele fiind mijloace de săvârşire a infracţiunii.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală care foloseşte fără
drept o calitate oficială ce implică exerciţiul autorităţii de stat. În varianta asimilată de la
alin. (2), subiect activ poate fi numai funcţionarul public care continuă să exercite o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept conform
legii.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este organul puterii de stat a cărei autoritate a fost uzurpată prin
Pentru existenţa infracţiunii textul incriminator nu prevede condiţii speciale de
loc sau de timp. În cazul alin. (2) există însă cerinţa ca funcţionarul public să exercite o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept conform
legii.
În varianta tip prevăzută la alin. (1) elementul material constă în realizarea
cumulativă a următoarelor acţiuni: folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică
exerciţiul autorităţii de stat; îndepinirea unui act legat de acea calitate. Comiterea unei
singure acţiuni nu va întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate.
Folosirea de calităţi oficiale presupune atribuirea unei astfel de calităţi, indiferent
de modul în care se realizează acest lucru. Nu prezintă importanţă dacă persoana faţă de
care făptuitorul a folosit fără drept calitatea oficială a fost sau nu indusă în eroare1.
Îndepinirea unui act legat de o calitate oficială care implică exerciţiul autorităţii
de stat presupune efectuarea unui act ce intră numai în atribuţiile unei persoane legal
investite cu exerciţiul acelei calităţi.
În varianta prevăzută la alin. (2) elementul material constă în acţiunea
funcţionarului public care a avut la un moment dat dreptul să exercite o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, dar continuă să exercite funcţia respectivă, după ce a
pierdut acest drept conform legii.
Elementul material în varianta agravată prevăzută la alin. (3) constă în săvârşirea
faptelor prevăzute la alin. (1) sau (2) de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau
semne distinctive ale unei autorităţi publice. O primă cerinţă esenţială este aceea ca
1
Tudorel Toader, op cit. (2012), p. 248
323
uniforma sau semnul distinctiv purtat nelegal să aparţină unui organ de stat. Dacă
uniforma sau semnul nu aparţine unei autorităţi publice, ci aparţine, de exemplu, unui
cult religios sau unei asociaţii profesionale, fapta nu constituie infracţiunea prevăzută la
art. 258 C. pen. Este de asemenea necesar ca portul uniformei sau semnelor distinctive să
se facă fără drept şi să aibă loc în public.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa autorităţii
publice.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă la momentul comiterii celor două acţiuni prevăzute în
textul incriminator.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip şi varianta asimilată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată cu închisoare de la unu la 5 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

(Art. 259 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în
deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se
324
(2) Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Spre deosebire de reglementarea anterioară nu se mai face distincţie între
distrugerea din culpă şi distrugerea intenţionată şi nici nu se mai face o enumerare a
categoriilor de înscrisuri, prevederile art. 259 aplicându-se tuturor înscrisurilor care se
află în păstrarea sau deţinerea unei persoane din cele arătate la art. 175 alin. (2) sau 176
C. pen.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce iau naştere
şi se dezvoltă în legătură cu autoritatea de stat şi securitatea înscrisurilor deţinute de
autorităţile publice.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de înscrisurile ce se află în
deţinerea autorităţilor publice. Nu pot constitui „înscrisuri”: moneda de hârtie, titlurile de
credit sau titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor1. Sustragerea sau distrugerea
acestora constituie, după caz, furt, distrugere sau altă infracţiune contra patrimoniului.
Conform Codului de procedură civilă2, înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare şi stocare.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere penală. Fapta
este mai gravă, conform alin. (2), dacă este săvârşită de un funcţionar public în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv sunt instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează
sau exploatează bunurilor proprietate publică3 sau persoanele care exercită un serviciu de
interes public pentru care au fost investite de autorităţile publice sau care sunt supuse
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public4. Infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv, reprezentat de cel care a depus
anumite înscrisuri la una din persoanele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2).
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp.
1
Virgil Rămureanu, op. cit., p. 42
2
C.pr. civ., art. 265; în funcţie de condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea lor, înscrisurile pot fi
împărţite în înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.
3
C. pen., art. 176
4
C. pen., art. 175, alin. (2)
325
Elementul material constă sustragerea sau distrugerea unui înscris care se află în
păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin.
(2).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol privind buna desfăşurare
a activităţii a uneia din persoanele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) prin
sustragerea sau distrugerea unui înscris.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte, conform alin. (3).
Infracţiunea se consumă în momentul când înscrisurile sunt sustrase sau distruse.
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede producerea unui prejudiciu.
B. Modalităţi
Infracţiunea se poate săvârşi printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. În varianta agravată
de la alin. (2), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Ruperea de sigilii
(Art. 260 C. pen.)
1. Concept1
1
Faţă de vechea reglementare nu există deosebiri de conţinut, regimul sancţionator este însă mai aspru în
C. pen. în vigoare.
326
(1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 2 ani sau amenda.
dezvoltă în legătură cu înfăptuirea autorităţii statului.
Obiectul material este reprezentat de sigiliul legal aplicat, material de care se
folosesc autorităţile pentru a asigura conservarea sau identificarea anumitor bunuri
mobile sau imobile.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii în varianta tip poate fi orice persoană cu răspundere
penală. În varianta agravată subiect activ poate fi doar custodele bunurilor sigilate.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, prin organul, autoritatea publică care a
aplicat sigiliul.
Elementul material constă în înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
Distrugerea presupune nimicirea materialului în care este imprimat sigiliul iar înlăturarea
presupune îndepărtarea materialului respectiv de pe bunul sigilat.
Înlăturarea unui sigiliu legal aplicat şi sustragerea unor bunuri constituie
infracţiunea analizată în concurs cu infracţiunea de furt (aceasta din urmă neputând
absorbi infracţiunea de rupere de sigilii) 1.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea
publică.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs rezultă
din săvârşirea faptei.
1
Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Drept penal român. Curs selectiv pentru licenţă,
Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 424.
327
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă atunci când sigiliul este distrus sau înlăturat.
B. Modalităţi
Art. 260 C. pen. prevede o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
În varianta agravată înfracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau cu amenda.
Sustragerea de sub sechestru

(Art. 261 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 2 ani sau amenda.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile cu privire la
asigurarea autorităţii sechestrului legal aplicat asupra unor bunuri.
Obiect material este reprezentat de bunul legal sechestrat asupra căruia se
săvârşeşte acţiunea de sustragere.
a) subiectul activ
328
În varianta tip a infracţiunii, subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică cu răspundere penală. Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi şi
proprietarul bunurilor sechestrate, când acestea au fost date în păstrare în custodia altei
persoane.
În modalitatea agravată prevăzută în alin. (2), subiect activ nemijlocit poate să fie
numai custodele.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este organul de stat care a instituit sechestrul, iar subiect
pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică care a suferit un
prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
Elementul material constă în acţiunea de sustragere a unui bun care a fost legal
sechestrat. În practica judiciară1 s-a decis că fapta inculpatului de a sustrage bunuri
proprietatea sa, dar care erau legal sechestrate şi se aflau în custodia unei unităţi publice,
constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru şi nu infracţiunea de furt.
Infracţiunea poate fi săvârşită în concurs real cu infracţiunea de rupere de sigilii,
atunci când bunul care a fost sustras de sub sechestru se afla într-o cameră, într-o
magazie, cutie sau alt ambalaj peste care s-a aplicat legal sigiliul.
Dacă fapta de sustragere este săvârşită de către custode, fapta constituie o
agravantă legală, conform alin. (2). Dacă debitorul are şi calitatea de custode, fapta sa de
sustragere de sub sechestru va fi încadrată tot în dispoziţiile alin. (2).
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „sustragerea” nu este sinonimă cu
„însuşirea”, deorece poate exista infracţiunea de sustragerea de sub sechestru chiar şi
atunci când luarea bunului sechestrat s-a făcut în alt scop decât acela al însuşirii pe
nedrept2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa autorităţii care a
aplicat sechestrul în mod legal.
1
T.S. S.p. d. nr. 45/1974, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 405
2
George Antoniu, Costică Bulai, Practica judiciară penală, Vol. III, op. cit., p. 203
329
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care bunul legal sechestrat este sustras.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă în
varianta tip şi cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă în varianta agravată.
330
Capitolul II. Infracţiuni privind frontiera de stat
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

(Art. 262 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a
României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Varianta agravată:
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea
unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod
dreptul de intrare sau de şedere în ţară, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de o victimă a traficului de persoane
sau de minori, nu se pedepseşte.
Infracţiunea fără corespondent în Codul penal anterior, era prevăzută în art. 70 al
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 105/2001.
frontierei de stat a României.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală. În cazul variantei
agravate, subiectul activ poate fi un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis
în orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară. Nu poate fi subiect activ al
infracţiunii persoana care este victimă a traficului de persoane sau de minori.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, în calitate de garant al protecţiei graniţelor
de stat.
Legea nu prevede condiţii speciale de timp, pentru existenţa infracţiunii este însă
necesar ca făptuitorul să treacă fraudulos frontiera de stat. Conform art. 1 lit. a) al O.U.G.
nr. 105/2001, frontiera de stat este „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă,
de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu
semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte
ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi
înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că
331
principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe
mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul
pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele
laterale ale mării teritoriale a României”.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (1) constă în acţiunea de intrare
sau ieşire din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României. Dacă pentru
trecerea frontierei s-a comis o faptă penală se va reţine concursul de infracţiuni.
Considerăm că infracţiunea analizată se poate reţine în concurs şi cu infracţiunea de
contrabandă prevăzută la art. 270 din Legea nr. Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal
al României1 sau cu cea de contrabandă calificată, prevăzută la art. 271 din aceeaşi lege.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca trecerea frontierei de stat să se facă
într-un alt mod decât cel prevăzut de lege.
În varianta agravată prevăzută la alin. (2), elementul material este identic, însă
este necesar ca fapta să fie săvârşită în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de
libertate sau ca făptuitorul să fie un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în
orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară. Declararea ca indezirabil este o măsură
care se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea
naţională sau ordinea publică2. Dreptul de şedere al străinului încetează de la data
pronunţării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil. Punerea în executare a
hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea
străinului până la frontieră sau până în ţara de origine, de către personalul specializat al
Oficiului Român pentru Imigrări3. Perioada pentru care un străin poate fi declarat
indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă
perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele
care au determinat luarea acestei măsuri.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa
frontierei de stat, prin trecerea ilegală a acesteia.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei nefiind necesară dovedirea ei.
Infracţiunea analizată se comite cu intenţie directă sau indirectă. În ipoteza
prevăzută la alin. (2) pct. a), forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul este determinant numai în ipoteza
prevăzută la alin. (2), pct. a), unde textul incriminator prevede ca scopul să fie acela de a
1
În acelaşi sens Mirela Gorunescu în Noul Cod penal…op. cit., p. 361; Alexandru Boroi, Mirela
Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, op. cit., p. 310
2
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, art. 85, alin. (1)
3
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, art. 85, alin. (7) şi (8)
332
se sustrage de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a
unei măsuri educative, privative de libertate.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte conform art. 262 alin. (3).
Infracţiunea se consumă în momentul când făptuitorul trece în mod ilegal
frontiera de stat a României.
B. Modalităţi
Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
În varianta agravată infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Conform alin. (4), nu se pedepseşte fapta săvârşită de o victimă a traficului de
persoane sau de minori.
Traficul de migranţi
(Art. 263 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau
adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Varianta agravată:
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa
Infracţiunea era prevăzută în art. 71 din O.U.G. 105/2001 privind frontiera de stat
a României.
333
frontiera de stat a României.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, în calitate de garant al protecţiei graniţelor
României. Subiect pasiv secundar poate fi persoana traficată, migrantul.
Legea nu prevede condiţii speciale de timp sau de loc.
Elementul material constă în una din următoarele acţiuni: racolarea, îndrumarea,
călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane în scopul trecerii
frauduloase a frontierei de stat a României. Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă
fapta a fost săvârşită în scopul de a obţine un folos patrimonial, prin mijloace care pun în
pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului, prin supunerea migrantului la
tratamente inumane sau degradante.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă România este ţară de
tranzit sau de destinaţie.
frontierei de stat. În secundar, urmarea imediată poate consta în punerea în pericol a
vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii de voinţă şi acţiune a migrantului.
Infracţiunea analizată se comite cu intenţie directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. În varianta prevăzută la alin. (1) scopul este
acela de a trece frontiera de stat în mod fraudulos. Fapta este mai gravă, conform alin.
(2), dacă scopul este acela de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte conform art. 262 alin. (3).
334
Pentru consumarea infracţiunii nu este necesar ca frontiera de stat să fie efectiv
trecută în mod fraudulos, fiind suficientă racolarea, adăpostirea etc. unei persoane în
acest scop.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
În varianta agravată infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
poliţiei judiciare. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit
Facilitarea şederii ilegale în românia

(Art. 264 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe
teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de
minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
Varianta agravată:
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
Variantă atenuată
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite cu privire la un
alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.
Infracţiunea era prevăzută în art. 141 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România.
frontiera de stat şi regimul juridic al şederii străinilor în România.
335
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală. Fapta va fi mai gravă,
conform alin. (2), dacă persoana are calitatea de funcţionar public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul. Subiect pasiv secundar poate fi
victima unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi.
Elementul material constă în acţiune sau inacţiune cu caracter ilegal prin care se
facilitează rămânerea pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de
trafic de persoane, de minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici
domiciliul în România.
Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
Fapta este mai gravă dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau dacă este săvârşită în scopul obţinerii unui folos
patrimonial.
Fapta este mai puţin gravă, conform alin. (3), dacă este săvârşită cu privire la un
alt străin (care nu este victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de
migranţi) aflat ilegal pe teritoriul României.
frontierei de stat. În secundar, urmarea imediată poate consta în punerea în pericol a
vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii de voinţă şi acţiune a victimei unei infracţiuni de
trafic de persoane, minori sau migranţi.
Infracţiunea analizată se comite cu intenţie directă sau indirectă. În cazul în care
fapta este comisă în scopul de a obţine un folos patrimonial, se va încadra în dispoziţiile
alin. (2) şi va constitui agravantă.
considerare la individualizarea pedepsei. Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă
scopul este acela de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial.
A. Forme
a) tentativa
336
Actele pregătitoare şi tentativa deşi posibile nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care este facilitată şederea ilegală în
România.
B. Modalităţi
Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă
atenuată.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani şi
În varianta agravată infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
În varianta atenuată de la alin. (3) limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul româniei

(Art. 265 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de autorităţile competente, de
către străinul faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a
fost dispusă interzicerea dreptului de şedere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
Infracţiunea era prevăzută în art. 138 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România.
frontiera de stat şi regimul juridic al şederii străinilor în România.
a) subiectul activ
Subiectul activ este calificat fiind străinul faţă de care s-a dispus măsura
îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea dreptului de şedere.
337
Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să îndeplinească condiţiile
cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul.
Elementul material constă în sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de
autorităţile competente cu privire la îndepărtarea de pe teritoriul României sau a
interzicerii dreptului de şedere. Pentru existenţa elementului material este necesară
îndeplinirea unei situaţii premise: să se fi dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul
României sau interzicerea dreptului de şedere. Împotriva străinilor care au intrat ilegal, a
căror şedere pe teritoriul României a devenit ilegală, a căror viză sau drept de şedere a
fost anulat sau revocat, a acelora cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere
temporară, a acelora cărora le-a încetat dreptul de şedere permanentă, precum şi a foştilor
solicitanţi de azil Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe
teritoriul României1. În cazul străinilor declaraţi indezirabili, precum şi împotriva celor
pentru care instanţa a dispus măsura de siguranţă a expulzării, îndepărtarea de pe
teritoriul României se face prin punerea în aplicare a prevederilor hotărârii instanţei prin
care s-a dispus măsura respectivă2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autorităţile
competente să dispună măsura îndepărtării de pe teritoriul României sau interzicerea
dreptului de şedere.
Infracţiunea analizată se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care se împlinesc termenele prevăzute de
autorităţile competente.
B. Modalităţi
1
O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, art. 81, alin. (1)
2
O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, art. 81, alin. (2)
338
Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
339
TITLUL IV. INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFÃPTUIRII JUSTIŢIEI
ASPECTE GENERALE
Noţiunea de jusţiţie are mai multe înţelesuri. Prin justiţie putem înţelege un ideal
de dreptate şi de echitate. Datorită faptului că între drept şi morală nu există nici acum o
linie dreaptă, care să separe cele două noţiuni1, atât echitatea, cât şi justiţia, noţiuni
inseparabil legate, pot fi considerate principii juridice, cu toate că este evidentă natura lor
etică.Idealul de justiţie include şi ideea de echitate ce presupune ca toţi indivizii să fie
trataţi la fel, în situaţii similare, dar şi să fie trataţi diferit în cazul în care există diferenţe
relevante pentru situaţia în care se află. Ideea de egalitate raţională care trebuie să existe
între persoane libere este în strânsă legătură cu ideea de justiţie.
Regula de drept este călăuzită de ideea de just şi aceasta, dincolo de includerea
preceptelor elementare de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da fiecăruia
ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele
conflictuale, în vederea asigurării ordinii esenţiale, menţinerii progresului societăţii
umane2. Înfăptuirea justiţiei este dependentă de modul în care cetăţenii percep ideea de
justiţie.
Convenţia europeană a drepturilor omului stipulează dreptul la un proces
echitabil3, astfel încât: „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială instituită prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa”.
Într-o formulare asemănătoare, Carta universală a judecătorului prevede că: „în
cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces
echitabil. Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public,
într-o perioadă de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale,
1
Cu privire la separaţia ce există între drept şi morală este cunoscută dezbaterea ce a avut loc acum mai
bine de jumătate de secol între profesorii Hart şi Fuller. H. L. A. Hart, Positivism and the separation of law
and morale, Harvard Law Review, vol. 71, 1958, p. 619-621; Lon L. Fuller, Positivism and fidelity to law,
A reply to Proffesor Hart, Harvard Law Review, No. 71, 1958, p. 648-651.După cum spunea Nicolae
Steinhardt, „împotriva invaziei moralei în drept, s-a produs reacţiunea afirmării autonomiei dreptului, a
justificării acestuia prin el însuşi, independent de orice altă disciplină: psihologie, sociologie, sau morală”
(N. Steinhardt, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional, Editura Solstiţiu, Satu
Mare, 2000, p. 46). Steinhardt afirmă că a recunoaşte autonomia dreptului înseamnă a şti că orice problemă
de natură juridică poate să fie soluţionată cu elemente din interiorul disciplinei (Ibidem, p. 47). Nu este
vorba, după cum subliniază autorul, despre o „autarhie intelectuală”, ci de posibilitatea de a rezolva, în
drept numai, orice chestiune. Putem afirma că legătura dintre drept şi morală are şi astăzi, în general,
aceleaşi caracteristici. Deşi nu există o independenţă clară, nu există linii foarte precise între drept, ca
ştiinţă, şi alte ştiinţe sociale, determinarea, precum şi metodele prin care sunt rezolvate problemele juridice
aparţin în totalitate dreptului. Dacă la origine dreptul se confunda cu alte sisteme valorice (spre ex. unele
confuzii dintre drept şi religie care existau în dreptul roman), în dreptul modern linia care separă dreptul de
morală este una mai clară, cu toate că nu este nici acum şi nici nu poate fi una dreaptă, categorică, ci mai
degrabă una sinuoasă.
2
François Gény, Science et technique en droit privé positif, Ed. Sirey, Paris, 1913, p. 268
3
Convenţia europeană asupra drepturilor omului, art. 6 alin. (1)
340
constituită conform legii, în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale
acesteia sau în cazul oricărei acuzaţii penale împotriva sa”1.
Independenţa judecătorului este esenţială pentru o justiţie imparţială. Judecătorul
trebuie să îşi exercite funcţia fără să fie supus presiunilor sociale, economice şi politice şi
în mod independent faţă de alţi judecători şi de administraţia sistemului judecătoresc 2. O
justiţie care nu este independentă nu va putea niciodată să ofere soluţii echitabile.
Prin justiţie înţelegem şi organ de justiţie (organ ce soluţionează conflictele sau
litigiile dintre persoane şi care aplică, atunci când este necesar, sancţiunile prevăzute de
lege3.Un alt sens ar fi acela de justiţie ca una din formele fundamentale ale statului, dar şi
acela de jusţiţie care depăşeşte înţelesul de organ jurisdicţional. Astfel, atunci când legea
penală se referă la infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei are în vedere „nu numai
organele de justiţie propriu-zise, adică instanţa de judecată, dar şi alte activităţi
funcţionale caracteristice operei de realizare a justiţiei; în acest înţeles înfăptuirea
justiţiei se realizează atât prin organele de jurisdicţie, dar şi prin organe care realizează
funcţii complementare ale acesteia, cum ar fi organele de urmărire penală şi de
executare a hotărârilor judecătoreşti”4.
Nedenunţarea
(Art. 266 C. pen.)
1. Concept
Variantă tip:
(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu
înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
A doua cauză de nepedepsire:
(3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
În reglementarea anterioară fapta de nedenunţare exista numai în legătură cu
infracţiunile intenţionate contra vieţii, care au avut ca urmare moartea victimei. În C. pen.
în vigoare nedenunţarea se referă la toate faptele contra vieţii sau care au avut ca urmare
moartea victimei.
1
Carta universală a judecătorului (1999) art. 1
2
Carta universală a judecătorului (1999) art. 2
3
George Antoniu, Reflecţii asupra justiţiei universale, studiu apărut în In honorem prof. univ. dr. Nicolae
Popa, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 13
4
Idem, autorul citat indică pe Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal,
partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pp. 162-163
341
Situaţia premisă a infracţiunii analizate este existenţa unei fapte prevăzute1 de
legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane. Este necesar,
de asemenea, ca făptuitorul să aibă cunostinţă despre comiterea faptei prevăzute de legea
penală.
Obiect juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în
legătură cu înfăptuirea justiţiei.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material2.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de nedenunţare poate fi orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală, cu unele excepţii.
În primul rând, legea instituie o cauză de nepepsire pentru persoana care are
calitatea de membru de familie3. În această situaţie fapta va constitui infracţiune, însă nu
se pedepseşte. De asemenea, nu poate fi subiect activ autorul sau participanţii infracţiunii
cu privire la care există obligaţia de denunţare (fapte contra vieţii sau care au avut ca
urmare moartea victimei), întrucât nimeni nu poate fi obligat să se autodenunţe.
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii nici funcţionarul public care ia cunoştinţă
de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia
îşi îndeplineşte sarcinile, această faptă fiind incriminată separat la art. 267 C. pen.
Participaţia penală este posibilă numai în forma instigării sau complicităţii
morale, obligaţia de denunţare având un caracter personal4. Prin urmare, dacă mai multe
persoaneau cunoştinţă despre o faptă penală dintre cele la care se referă textul de lege,
fiecare va săvârşi fapta în calitate de autor, existând atâtea infracţiuni câţi autori sunt.
Fiind o infracţiune omisivă, complicitatea materială nu este posibilă.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul, în calitatea sa de garant
al înfăptuirii justiţiei. Considerăm că subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică sau juridică ale cărei interese legitime, cu privire la înfăptuirea justiţiei au
fost puse în pericol.
Pentru existenţa infracţiunii, legea pretinde ca nedenunţarea să nu se fi realizat
„de îndată”. Cu toate că nu este precizat un interval de timp, o astfel de apriecere
1
Legea nu foloseşte termenul de „infracţiune”, dând astfel un sens mai larg incriminării
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…op. cit., Vol. IV, p. 199
3
Aşa cum am mai arătat în cuprinsul lucrării, conform art. 177 C. pen., prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în
care convieţuiesc.
Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se
aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
4
342
rămânând la latitudinea judecătorului, termenul „de îndată” presupune totuşi trecerea
unui interval de timp. Nu va putea fi considerată infracţiune în sensul art. 266 C. pen.
nedenunţarea care nu a avut loc în timp util, dacă aceasta a fost întârziată de cauze
invincibile ce au fost independente de voinţa făptuitorului, caz în care îşi pot găsi
aplicarea cauzele justificative1 sau cauzele de neimputabilitate2. Dacă fapta va fi
denunţată cu întârziere va fi întrunit conţinutul constituiv al infracţiunii de nedenunţare a
unor infracţiuni. Intervalul de timp va fi apreciat în funcţie de fiecare caz în parte de către
organele judiciare.
Elementul material al laturii obiective constă într-o omisiune ce are în vedere
nedenunţarea faptelor menţionate în mod expres în norma de încriminare în alin. (1).
Elementul material al infracţiunii analizate constă într-o inacţiune. Legea foloseşte
termenul de „faptă penală contra vieţii” iar nu pe acela de „infracţiune contra vieţii”. Prin
urmare, chiar dacă există o cauză de impunitate, cu privire la fapta săvârşită contra vieţii,
obligaţia persoanelor de a denunţa fapta autorităţilor subzistă, nedenunţarea constituind
infracţiune, conform art. 266 C. pen. Pentru existenţa infracţiunii analizate este irelevantă
forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta penală contra vieţii sau care a avut ca
urmare moartea unei persoane (putând fi omor, omor calificat, uciderea la cererea
victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, încăierarea prin care se cauzează
moartea unei persoane, uciderea nou –născutului de către mamă, ucidere din culpă, loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, tâlhăria sau pirateria care au avut ca urmare moartea
victimei etc.).
Fapta va deveni infracţiune, aşa cum am arătat mai sus, doar dacă denunţarea nu
are loc într-un interval de timp util scurt („de îndată”), însă rezonabil, care să îi poată
permite persoanei să încunoştiinţeze efectiv autorităţile, în funcţie de fiecare situaţie de
fapt în parte. Considerăm, alături de alţi autori3, că denunţul nu trebuie să îndeplinească
toate condiţiile cerute de Codul de procedură penală. De asemenea, considerăm că nu
este necesar ca denunţarea să se facă neapărat faţă de organul competent să efectueze
urmărirea penală.Aceasta întrucât textul incriminator nu face nicio precizare în acest
sens, iar acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.În situaţia în care
organul în faţa căruia se face denunţul nu este competent, acesta are obligaţia de a
înştiinţa de îndată organul competent4.Atunci când o persoană ia cunoştinţă de săvârşirea
mai multor fapte penale dintre cele la care se referă textul incriminator, obligaţia de a
denunţa ia naştere în raport cu fiecare dintre ele. În această situaţie, nedenunţarea unei
singure fapte poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii analizate.
Nu este necesar ca denunţătorul să cunoască toate trăsăturile conţinutului
infracţiunii, aşa cum sunt prevăzute în norma de incriminare, ci doar să aibă
reprezentarea că este vorba despre o infracţiune pentru care legea cere obligaţia
denunţării5. Există de altfel prezumţia că făptuitorul a ştiut că fapta constituie infracţiune,
1
C. pen., art. 19-22
2
C. pen., art. 23-31
3
Radu Bodea în Codul penal comentat….vol. II, op. cit., p. 678
4
5
Victor Dan Zlătescu, Infracţiunea de omisiune a denunţării, în J.N. nr. 6/1958, p. 1036, apud Tudorel
343
întrucât există o prezumţie generală cu privire la cunoaşterea legii şi nimeni nu poate
invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem). Nu este necesar nici ca
denunţătorul să aibă toate datele cu privire fapta respectivă fiind suficient, de exemplu, să
aibă cunoştinţă despre comiterea faptei, chiar dacă nu cunoaşte cine este autorul.
Dacă pe lângă nedenunţare, făptuitorul va da şi ajutor autorului faptelor prevăzute
de legea penală contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane, în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, se va reţine infracţiunea de
favorizare a făptuitorului, iar nu concurs între înfracţiunea de favorizare a făptuitorului
(art. 269 C. pen.) şi infracţiunea analizată (art. 266 C. pen.)1.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public şi ia cunoştinţă de
săvârşirea unei fapte penale în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile, fapta va constitui infracţiune conform art. 267, iar nu conform articolului
analizat.
Constă în crearea unei stări de pericol pentru realizarea în condiţii de operativitate
şi legalitate a urmării penale şi a judecării cauzelor privitoare la infracţiunile menţionate
în conţinutul articolului analizat. Prin urmare infracţiunea analizată este o infracţiune de
pericol, deoarece legea nu cere producerea unui anumit rezultat.
materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice şi să
administreze alte probe.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie direct sau indirect, întrucât
făptuitorul, cu bună ştiinţă, omite să sesizeze un organ al statului despre săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile la care face referire norma de incriminare. Fapta nu este
tipică în situaţia în care a fost comisă din culpă2. Luând în considerare obligaţia tututor
cetăţenilor de a cunoaşte legea şi prezumţia că legea este în general cunoscută, rezultă că
orice subiect de drept cu răspundere penală înţelege, atunci când ia cunoştinţă de o faptă
dintre cele la care se referă textul incriminator, că fapta respectivă este de natură penală.
În cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un
anumit mobil ori scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop,
se va ţine seama de acestea pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Fiind vorba despre o infracţiune omisivă, nici actele preparatorii şi nici tentativa
nu sunt posibile.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a luat la
cunoştinţă despre săvârşirea vreuneia dintre faptele menţionate în norma de încriminare
Toader, op. cit. (2012), p. 311

1
Pentru opinia contrară, Radu Bodea în Codul penal comentat….vol. II, op. cit., p. 679
2
344
şi nu sesizează un organ al statului sau lasă să treacă un interval de timp nejustificat de
lung între momentul luării la cunoştinţă a faptelor şi sesizare.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o singură variantă tip.
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Textul legal prevede şi două cauze de nepedepsire:
-conform alin. (2) nu se pedepseşte nedenunţarea săvârşită de un membru de
familie;
-conform alin. (3) nu se pedepseşte persoana care înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate,
încunoştiinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în
mişcare a acţiunii penale a, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
La alin. (3) textul incriminator se referă la „autorităţi competente” nu la
„autorităţi” aşa cum face la alin. (1). Deducem că, pentru a-şi găsi aplicarea cauza de
nepedepsire prevăzută la acest alineat, este necesar ca făptuitorul să denunţe fapta penală
către organul jurisdicţional competent.
Potrivit art. 44 alin. (3) C. pr. pen., tăinuirea, favorizarea infractorului şi
nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la
care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine
unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei
superioare în grad.
Omisiunea sesizãrii
(Art. 267 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite
sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3
(2) Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la
un an sau amenda.
345
C. pen. în vigoare nu mai reţine, în cazul acestei infracţiuni, ca variantă agravată,
săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar care are atribuţii de control. Fapta săvârşită
din culpă este incriminată expres, ca variantă atenuată.
Situaţia premisă a infracţiunii analizate este reprezentată de existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală. Funcţionarul public trebuie să ia cunoştinţă de fapta prevăzută
de legea penală în legătură cu atribuţiile sale de serviciu.
formează şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei.
Infracţiunea este lipsită de obiect material. În doctrină1 s-a exprimat şi opinia
conform căreia, atunci când s-a făcut o sesizare intenţionat inexactă sau incompletă, care
echivalează cu o omisiune de a sesiza, actul de sesizare nesincer va constitui obiectul
material al infracţiunii. Nu subscriem la această opinie, întrucât valoarea ce ar trebui să
se materializeze prin obiectul material este înfăptuirea justiţiei, iar în acest caz nu
considerăm că o astfel de „materializare” s-ar produce.
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice funcţionar public care
luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale, în cadrul atribuţiilor sale de serviciu,
omite sesizarea organului judiciar competent. Subiectul activ al infracţiunii este deci
calificat, fiind necesar ca acesta să aibă calitatea de funcţionar public la momentul
săvârşirii faptei şi să ia cunoştinţă despre aceasta în legătură cu atribuţiile sale de
serviciu.
Noţiunea de funcţionar public este definită de C. pen., la art. 175:
(1) - Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu
permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a. exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b. exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c. exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral
sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) - De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Similar cu infracţiunea analizată anterior, participaţia penală este posibilă numai
în forma instigării sau complicităţii morale, obligaţia de denunţare având un caracter
personal. Prin urmare, dacă mai multe persoane, care au calitatea de funcţionar public iau
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…Vol. IV, op. cit., p. 206.
346
cunoştinţă despre o faptă penală, în cadrul atribuţiilor lor de serviciu, fiecare va săvârşi
fapta în calitate de autor, existând atâtea infracţiuni câţi autori sunt. Fiind o infracţiune
omisivă, complicitatea materială nu este posibilă.
c) subiectul pasiv
al înfăptuirii justiţiei. Considerăm că subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică sau juridică ale cărei interese legitime, cu privire la înfăptuirea justiţiei au
fost puse în pericol.
Cu privire la condiţiile de loc şi de timp facem trimitere la infracţiunea analizată
anterior (art. 266 C. pen.).
Infracţiunea de omisiune a sesizării se săvârşeşte printr-o inacţiune, care poate fi
intenţionată sau poate fi săvârşită din culpă.
Norma de incriminare prevede obligaţia funcţionarului public de a sesiza organele
de urmărire penală numai cu privire la faptele prevăzute de legea penală, de care ia
cunoştinţă în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. Dacă
funcţionarul ia cunoştinţă de fapte prevăzute de lege în alt mod, care nu are nicio legătură
cu serviciul, şi nu denunţă aceste fapte, infracţiunea reţinută va fi cea de nedenunţare (art.
266 C. pen.) sau de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C.
pen.), după caz, iar nu cea de omisiune a sesizării (art. 267 C. pen.). Este necesar ca
funcţionarul să aibă cunoştinţe certe cu privire la comiterea faptei penale1, neexistănd
obligaţia de a denunţa simple bănuieli sau presupuneri.
Fapta penală cu privire la care ia naştere obligaţia sesizării poate fi comisă de un
coleg al funcţionarului, un alt funcţionar public sau de orice altă persoană, dacă fapta
penală se răsfrânge asupra serviciului. „Faptă penală” poate fi orice infracţiune, dacă are
o legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul, nu doar
infracţiunile de corupţie şi de serviciu.Funcţionarul public nu are obligaţia de a sesiza
organele de urmărire penală cu privire la propria faptă, ceea ce ar echivala cu un
autodenunţ.
Pentru existenţa infracţiunii analizate nu prezintă importanţă modul în care
funcţionarul ia cunoştinţă despre săvârşirea faptei penale. De asemenea, nu prezintă
importanţă faza de executare în care se află fapta penală ce îi este adusă la cunoştinţă
(tentativă sau faptă consumată), dacă fapta este incriminată de legea penală.
În unele împrejurări, infracţiunea analizată poate fi absorbită de alte infracţiuni,
cum este de exemplu, cazul funcţionarilor care, surprinzând diferite persoane ce au
sustras mărfuri, nu au sesizat organele judiciare, ci au pretins şi obţinut de la acestea
sume de bani sub ameninţarea că le vor denunţa. O astfel de faptă întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de şantaj, iar în sarcina lor nu se mai poate reţine şi
infracţiunea de omisiune a sesizării2, aşa cum s-a arătat în practica judidiară mai veche
(soluţie care îşi păstrează validitatea şi sub imperiul noii legislaţii penale).
1
2
T.Jud. Galaţi s. pen., dec. nr. 850/1972, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 135.
347
În aceeaşi situaţie se află şi persoana în sarcina căreia se va reţine săvârşirea
infracţiunii de tăinuire1, infracţiune ce va absorbi infracţiunea de omisiune a sesizării2.
Funcţionarul public are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală, atunci
când ia cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale în legătură cu serviciul în cadrul căruia
îşi îndeplineşte sarcinile şi atunci când fapta este săvârşită de un membru de familie (de
ex. fapta săvârşită de un alt funcţionar public, coleg de serviciu care are şi calitatea de
membru de familie). Şi în această situaţie se poate reţine infracţiunea analizată3, iar legea
nu prevede pentru infracţiunea analizată nicio cauză de nepdepsire.
Fapta funcţionarului public din cadrul Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului care, luând cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă de către un
asistent maternal asupra minorului aflat în grija sa - asistent maternal a cărui activitate
este evaluată şi monitorizată de direcţie -, omite sesizarea de îndată a organelor de
urmărire penală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omisiune a sesizării
prevăzută în art. 267 C. pen4.
Observăm că în cazul infracţiunii analizate leigiuitorul nu mai foloseşte termenul
mult mai general de „autorităţi” ci pe acela de „organe de urmărire”, întrucât se justifică
obligarea funcţionarul public, prin specificul serviciului pe care îl are şi prin pregătirea
pe care trebuie să o aibă, de a cunoaşte care sunt organele de urmărire penală. Conform
Codului de procedură penală, art. 55, organele de urmărire penală
sunt:procurorul;organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; organele de cercetare
penală speciale.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind vorba despre o
infracţiune de pericol, neexistând obligaţia dovedirii producerii unei pagube.
Varianta tip, prevăzută la alin. (1) poate fi săvârşită cu intenţie directă sau
indirectă.
În ceea ce priveşte varianta atenuată de la alin. (2), aceasta poate să fie săvârşită
doar din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Fiind o infracţiune omisivă, actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile.
1
Art. 270, C. pen.
2
T.Jud. Timiş, s. pen., dec. nr. 1262 /1973, în R.R.D. nr. 12 /1974, p. 75, indicată de Vasile Papadopol,
Mihai Popovici, în op. cit.,p. 303.
3
Aşa cum am arătat în analiza infracţiunii de nedenunţare prevăzută de art. 266 C. pen., constituie
infracţiune şi nedenunţarea membrului de familie, însă legea instituie o cauză specială de nepdepsire.
4
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1998 din 11 iunie 2014, www.scj.ro
348
Infracţiunea se consumă atunci când, după trecerea unui interval scurt de timp,
dar totuşi rezonabil, funcţionarul public care ia cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale
în legătură cu serviciul, nu sesizează organele de urmărire penală sau le sesizează tardiv.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
Varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Varianta atenuată de la alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
Inducerea în eroare a organelor judiciare

(Art. 268 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de
către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită
persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor
judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au
produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Ca şi în cazul celor două infracţiuni analizate anterior, C. pen. în vigoare, spre
deosebire de reglementarea anterioară, se referă la o faptă prevăzută de legea penală, nu
la o infracţiune. Cauza de reducere a pedepsei ce exista în reglementarea anterioară [art.
259, alin. (3)] devine cauză specială de nepedepsire prevăzută la alin. (3).
Existenţa infracţiunii presupune o situaţie premisă, aceea a existenţei unei fapte
penale anterioare.
349
Obiectul juridic al infracţiunii analizate (similar cu infracţiunile analizate
anterior) este reprezentat de relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu
înfăptuirea justiţiei.Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, reprezentat de
onoarea, demnitatea şi libertatea persoanei împotriva căreia se face învinuirea nereală sau
împotriva căreia se produc sau ticluiesc probe nereale.
Şi această infracţiune este lipsită de obiect material. Probele produse sau ticluite
reprezintă modalitatea prin care este comisă fapta, nu obiectul material1, întrucât valoarea
protejată (înfăptuirea justiţiei) nu se poate concretiza, materializa în aceste elemente. Nu
probele nereale, plângerea sau denunţul sunt vătămate prin comiterea faptei, ci valori
precum buna desfăşurare a justiţiei penale, demnitatea, onoarea, libertatea unei
persoane2.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană fizică (sau juridică)
cu răspundere penală, chiar dacă persoana respectivă are calitatea de funcţionar public3.
Poate fi subiect activ şi persoana vătămată printr-o infracţiune. În doctrină4 s-a afirmat că
din analiza textului incriminator pare să reiasă că legiuitorul nu incriminează şi
autoînvinuirea mincinoasă. Observăm însă că legiuitorul se referă la o „anumită
persoană” (în sensul de arătare, indicare, individualizare a unei anumite persoane), fără să
specifice cine poate fi respectiva persoană. Prin urmare, legiuitorul nu distinge dacă fapta
se poate comite şi prin autoînvinuirea nereală, iar unde legea nu distinge nici noi nu
trebuie să distingem. Aşadar, o astfel de faptă ar putea, cel puţin ipotetic, întruni
conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate. Considerăm că o astfel de situaţie are însă
o aplicare foarte limitată (de ex. situaţia în care o persoană simte o responsabilitate
morală, care nu are niciun fundament juridic, cu privire la săvârşirea unei fapte penale şi
se autoînvinuieşte; situaţia în care o persoană se autoînvinuieşte în mod mincinos, pentru
a executa o pedeapsă privativă de libertate, întrucât îi lipsesc mijloacele materiale de
existenţă etc.), respectiv ipoteza în care subiectul activ se autoincriminează în mod
nereal, fără a intenţiona prin aceasta să dea ajutor unei alte persoane în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate (situaţie în care s-ar reţine
infracţiunea de favorizare a făptuitorului –art. 269 C. pen.).
Considerăm că subiect activ poate fi şi persoana juridică, atunci când fapta este
comisă în realizarea obiectului de activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice.
complicitate). Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate5, în situaţia în care unul
dintre autori face învinuirea mincinoasă (sesizarea nereală) iar celălalt ticluieşte probe,
1
2
Maria Oprea, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în R.D.P., nr.
2, 2013, p. 85
3
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii…vol. IV, op. cit., p. 168
4
Maria Oprea, op. cit., pp. 87-90
5
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii…vol. IV, op. cit., p. 168
350
nu va exista coautorat, întrucât primul săvârşeşte infracţiunea în forma simplă iar cel de-
al doilea în forma agravată. Sunt coautori, de exemplu, semnatarii unui denunţ nereal cu
privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală1.
c) subiectul pasiv
al înfăptuirii justiţiei. Considerăm că subiect pasiv secundar al infracţiunii este persoana
învinuită pe nedrept.
sau de timp.
Spre deosebire de cele două infracţiuni analizate anterior, infracţiunea de inducere
în eroare a organelor judiciare este o infracţiune comisivă. Sesizarea, învinuirea
mincinoasă şi producerea sau ticluirea de probe trebuie să se facă, similar cu infracţiunile
analizate anterior, cu privire la o faptă prevăzută de legea penală. Nu va întruni
conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate sesizarea nereală cu privire la o
contravenţie sau un fapt de natură civilă (neexecutarea unui contract, un viciu de
consimţământ etc.).
a. Elementul material în cazul variantei tip de la alin. (1)
Este important să observăm, în primul rând, că varianta tip a infracţiunii prevede
două modalităţi alternative de realizare a infracţiunii2. În doctrină3 cele două modalităţi
au fost clasificate în sesizare mincinoasă (sesizarea nereală cu privire la existenţa unei
fapte penale) şi învinuire mincinoasă (sesizarea nereală cu privire săvârşirea unei fapte
penale de către o anumită persoană). În continuare vom analiza cele două modalităţi de la
alin. (1):
- sesizarea mincinoasă;
Presupune acţiunea de a sesiza, printr-o plângere sau printr-un denunţ, comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că o astfel de faptă nu există în realitate.
Pericolul la adresa valorii ocrotite (înfăptuirea justiţiei) este realizat prin efortul,
cheltuielile, risipa de energie şi timp pe care organele judiciare trebuie să le facă
cercetând o faptă care în realitate nu există. Elementul material al acestei variante ar
putea consta şi printr-o acţiune de exagerare a adevărului, dacă este vorba despre o
exagerare voită, conştientă (de ex. o ceartă simulată între prieteni, o joacă ce este
prezentată prin sesizare ca o încăierare, dacă făptuitorul îşi dă seama că nu este vorba
despre o încăierare reală).
-învinuirea mincinoasă.
1
Maria Oprea, op. cit., p. 86
2
În vechea reglementare, sesizarea mincinoasă trebuia să fie făcută împotriva unei anumite persoane, pe
care făptuitorul să o indice direct sau care să poată fi identificată fără echivoc. Sesizarea nereală cu privire
la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală (de ex. distrugerea unui bun, fără ca bunul să fie distrus),
cu toate că producea consecinţe foarte grave (de ex. cheltuieli făcute de organele judiciare cu deplasarea la
faţa locului), nu era incriminată.
3
351
Presupune sesizarea, prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală de către o anumită persoană, cunoscând că persoana indicată
nu a comis fapta. Spre deosebire de varianta analizată anterior, fapta prevăzută de legea
penală există, este reală, însă făptuitorul i-o atribuie altei persoane, cunoscând faptul că
ea este nevinovată.
O astfel de faptă ar putea fi încadrată la infracţiunea de favorizare a infractorului 1,
dacă prin aceasta se urmăreşte să se dea un ajutor făptuitorului, în scopul împiedicării sau
îngreunării cercetărilor într-o cauză penală.
În cazul acestei variante este necesar ca indicarea persoanei să fie clară, să
permită identificarea sa. Nu este necesară indicarea numelui şi prenumelui, fiind
suficientă folosirea oricăror mijloace, dacă acestea permit ca persoana să fie identificată
fără echivoc.
În cazul ambelor variante de la alin. (1) nu este necesar ca denunţul sau plângerea
prin care se face sesizarea nereală să îndeplinească toate condiţiile impuse de Codul de
procedură penală pentru aceste moduri de sesizare2 (art. 289 şi 290 ale noului Cod de
procedură penală), dacă acestea conţin suficiente elemente care să permită începerea
urmăririi penale. Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, faptul că denunţul
calomnios este sau nu semnat de către cel care l-a făcut3, dacă plângerea sau denunţul
oral a fost consemnat într-un proces verbal constator sau o astfel de consemnare nu s-a
făcut4. Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care plângerea sau denunţul au fost
înaintate unor autorităţi care nu sunt competente, întrucât acestea au obligaţia legală 5 de a
trimite la organele competente.
b. elementul material în cazul variantei agravate prevăzute la alin. (2)
Elementul material al infracţiunii în varianta agravată reglementată prin alin. (2)
constă în producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unor
fapte prevăzute de legea penală sau săvârşirea unor astfel de fapte de către o persoană
care este nevinovată.
Producerea presupune crearea, aducerea în faţa autorităţilor a unor probe ce nu
sunt adevărate, ce sunt creaţia făptuitorului, acesta urmărind să întărească veridicitatea
unei plângeri sau a unui denunţ6.
Ticluirea presupune aranjarea, aşezarea unor probe (obiecte, urme materiale,
situaţii sau stări simulate) astfel încât ele să creeze o impresie falsă, ce nu există în
realitate.
1
C. pen., art. 269
2
De exemplu, conform art. 289, alin. (2) al Codului de procedură penală, „plângerea trebuie să cuprindă:
numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane
juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar,
indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,
precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute”.
3
George Antoniu, Costică Bulai, Practica judiciară penală, Partea specială, vol.III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1987, pp. 226-227
4
Avram Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pp. 23 şi urm.
5
De exemplu, conform art. 289, alin. (9) - Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la
instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
6
Avram Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, op. cit., p. 29
352
Pentru a se reţine agravanta este necesar ca probele să fie produse sau ticluite în
scopul de a dovedi că există unele fapte prevăzute de legea penală, fapte care în realitate
nu există sau că o anumită persoană este vinovată de săvârşirea unor astfel de fapte. Dacă
scopul urmărit este altul, de exemplu să dea un ajutor celui care a săvârşit o faptă penală,
infracţiunea reţinută va fi aceea de favorizare a infractorului, aşa cum am mai arătat.
Considerăm că infracţiunea va subzista şi atunci când faptele penale există, sunt
reale sau în situaţia în care persoana împotriva căreia se produc sau ticluiesc probe se
face într-adevăr vinovată de respectivele fapte. Aceasta întrucât textul incriminator
pretinde doar ca probele să fie nereale nu şi faptele penale.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în punerea în pericol a valorii protejate
prin textul incriminator, respectiv înfăptuirea justiţiei. În subsidiar, poate fi pusă în
pericol şi onoarea, demniteatea sau libertatea unei persoane, dacă acţiunea făptuitorului
poate duce la acest pericol.
infracţiune de pericol, pentru care legea nu cere producerea unui rezultat.
În cazul variantei tip, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
În cazul variantei agravate de la alin. (2), legea cere un anumit scop, respectiv
acela de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală sau că o faptă prevăzută
de legea penală a fost săvârşită de o persoană anume. Prin urmare, în cazul acestei
variante forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. Va exista varianta agravată doar dacă scopul
urmărit este cel prevăzut expres în norma de incriminare.
A. Forme
a) tentativa
Atât actele preparatorii cât şi tentativa sunt posibile la infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare, însă nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care denunţul, plângerea sau probele
nereale ajung la organele competente, nu la momentul în care sunt întocmite, respectiv
produse sau ticluite şi nici la momentul când probele ajung la altă autoritate publică.
Consumarea infracţiunii analizate nu este condiţionată de inducerea în eroare efectivă a
organelor judiciare, fiind vorba despre o infracţiune de pericol.
B. Modalităţi
Alin. (1) al textului incriminator prevede o variantă tip şi o variantă asimilată
(faptul că ambele variante sunt menţionate de legiuitor în cadrul aceluiaşi alineat nu le
afectează autonomia, faptul că, aşa cum am mai arătat în curs, legiuitorul se referă la
două situaţii diferite).
Alin. (2) al textului incriminator prevede o variantă agravată şi o variantă
asimilată.
353
Alin. (3) prevede o cauză de nepedepsire.
C. Sancţiuni
Fapta prevăzută la alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Fapta prevăzută la alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Alin. (3) prevede o cauză de nepedepsire pentru persoana care declară, înainte de
reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de
care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau
probele nu sunt reale.
Favorizarea făptuitorului
(Art. 269 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor
într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Art. 264 al vechiului Cod penal se referea la ajutorul dat „infractorului” şi la
„infracţiune”. Noul legiuitor a considerat, pe bună dreptate, că înfăptuirea justiţiei poate
fi afectată şi prin fapte care nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii (de ex.
minoritatea făptuitorului). Noua reglementare nu mai prevede nici fapta de a da ajutor
făptuitorului pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii, faptă ce va fi încadrată la
infracţiunea de tăinuire.
Existenţa infracţiunii presupune o situaţie premisă, aceea a existenţei unei fapte
penale anterioare.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea
justiţiei.
Infracţiunea de favorizare a infractorului este lipsită de obiect material.
354
a) subiectul activ
Subiectul activ nu este calificat, putând fi orice persoană cu răspundere penală.
Dacă subiectul activ are calitatea de membru de familie, infracţiunea va subzista, dar
fapta nu va fi pedepsită, conform alin. (3).
Favorizatori nu pot fi participanţii la săvârşirea faptei penale în legătură cu care se
realizează fapta de favorizare. Cu toate că actele de autofavorizare nu sunt pedepsite,
dacă un astfel de act realizează prin el însuşi conţinutul altei infracţiuni, autorul actului
de autofavorizare va răspunde pentru această infracţiune1.
Considerăm că subiect activ al infracţiunii analizate poate fi şi victima, însă
numai în situaţia în care acţiunea penală pentru fapta respectivă se poate pune în mişcare
şi din oficiu. Dacă acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă,
nedepunerea sau retragerea plângerii nu pot fi considerate acţiuni de favorizare a
făptuitorului. Subiect activ poate fi şi avocatul făptuitorului, dacă îi dă acestuia ajutor în
scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la
răspunderea penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
La infracţiunea analizată participaţia penală este posibilă în toate formele
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, ca garant al înfăptuirii justiţiei. Subiect pasiv
secundar poate fi persoana ale cărei interese legitime sunt afectate prin comiterea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare pretinde ca ajutorul dat
făptuitorului să se producă după săvârşirea faptei penale pentru care se acordă
favorizarea. În mod contrar, fapta de ajutor dat în orice fel infractorului va constitui
complicitate şi nu favorizare.
Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiunea de a acorda ajutor unui făptuitor, fără o
înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, pentru
a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răpsundere penală,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Prin ajutor înţelegem sprijinul ilegitim dat unei persoane care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, incluzând aici atât actele comisive cât şi actele omisive, fie ele
materiale sau morale, prin care se produce o stare de pericol la adresa înfăptuirii justiţiei.
Infracţiunea analizată este o infracţiune corelativă şi subzistă numai dacă
persoana căreia i s-a acordat ajutorul, în condiţiile art. 269, a săvârşit anterior o faptă
penală2.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- ajutorul acordat făptuitorului să se realizeze fără o înţelegere prealabilă. Dacă
ajutorul dat este rezultatul unei înţelegeri anterioare, fapta nu va constitui favorizare, ci
un act de complicitate la infracţiunea săvârşită3;
1
Tudorel Toader, op. cit.(2012), p. 314
2
T.S. s. pen., dec. nr. 427/1974, în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 172
3
C.A. Bucureşti,. s. pen., dec. nr. 1044/2000, în Culegere de practică judiciară pe anul 2000, p 23
355
- ajutorul dat de făptuitor fie dat în scopulde a acorda ajutor unui făptuitor, pentru
a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răpsundere penală,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate În acest sens în practica
judiciară s-a decis că fapta unei persoane care, aflându-se în executarea unei pedepse
private de libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală afirmând că
este autorul unei anume infracţiuni, pe care el n-o comisese, pentru a zădărnici urmărirea
penală împotriva adevăraţilor vinovaţi pe care îi cunoştea, constituie infracţiunea de
favorizare a făptuitorului1.
Întrucât infracţiunea de favorizare a infractorului este o infracţiune autonomă, în
cazul în care infractorul nu este trimis în judecată, va exista, totuşi, răspundere penală
pentru favorizator. Practica judiciară a statuat că favorizatorul poate fi condamnat chiar
dacă cel căruia i-a dat ajutor, în condiţiile prevăzute de art. 269, nu a fost trimis în
judecată pentru infracţiunea săvârşită2.Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi însă
mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autorul faptei penale
ce a fost favorizat [C. pen., art. 269, alin. (2)].
Pentru existenţa infracţiunii nu este relevant dacă persoana favorizată este autor,
instigator sau complice la fapta prevăzută de legea penală şi nici dacă ajutorul este dat cu
privire la toate actele de comitere a faptei penale sau numai a unora dintre ele. De
asemenea, aşa cum am mai arătat, infracţiunea va subzista şi dacă persoana favorizată
comite o infracţiune sau dacă pentru fapta respetivă intervine o cauză de neimputabilitate
(de ex. iresponsabilitatea sau eroarea).
Este necesar ca făptuitorul să ştie, să aibă cunoştinţă despre faptul că persoana
care o favorizează a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.În consecinţă, ajutorul dat
unei persoane a cărei faptă nu constituie faptă penală nu întrunește condiţiile favorizării
infractorului.
Înţelegerea între o persoană și autorii furtului, de a transporta bunurile furate cu
autoturismul, survenită într-un moment când bunurile fuseseră scoase din depozit și erau
duse spre a fi aruncate peste gardul curţii, constituie pentru cel dintâi infracţiunea de
favorizare a infractorului, iar nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului
înainte sau în timpul săvârșirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără
existenţa unei înţelegeri anterioare3.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea
justiţieiprin îngreunarea sau imposibilitatea prinderii făptuitorului sau prin nerecuperarea
prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte penale.
infracţiune de pericol pentru care legea nu cere producerea unui anumit rezultat.
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se săvârşeşte cu
intenţie directă, întrucât făptuitorul este conştient că acordă ajutor unei persoane care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar prin ajutorul dat pune în pericol înfăptuirea
justiţiei.
1
C.A.B. s. a II-a pen., dec. nr. 216/1996, publicată în Practica judiciară I, p. 640
2
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1072 din 27 februarie 2002, www.scj.ro
356
În situaţia în care persoana care a acordat ajutorul nu a cunoscut că favorizează o
persoană care a săvârşit o faptă penală, nu va exista infracţiune, întrucât fapta săvârşită
din culpă, nu este încriminată şi, deci, nu este pedepsită.
considerare la individualizarea pedepsei. Legea cere un anumit scop urmărit de infractor,
acela de a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere
penală, executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care înfăptuirea justiţiei este pusă
în pericol, prin acţiunile infractorului, în condiţiile art. 269 C. pen., indiferent dacă
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate a
fost efectiv împiedicată sau îngreunată. Este posibilă şi săvârşirea infracţiuniide
favorizare a făptuitorului în formă continuă, epuizarea având loc în momentul încetării
ajutorului acordat făptuitorului. De asemenea, este posibilă şi săvârşirea în formă
continuată, situaţie în care infracţiunea se epuizează în momentul realizării ultimului act
de executare.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o cauză de nepedepsire.
C. Sancţiuni
Infracţiunea în varianta tip de la alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la unu la
Alin. (2) prevede în mod expres că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi
mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. Aceasta nu
înseamnă însă că pedeapsa ce se va aplica favorizatorului nu poate fi mai mare decât
pedeapsa aplicată autorului faptei preexistente. De exemplu, în cazul infracţiunii de
lovire sau alte violenţe, prevăzute la art. 193 C. pen., dacă autorul acestei infracţiuni
primeşte o pedeapsă de 6 luni, aceasta nu înseamnă că favorizatorul va primi o pedeapsă
ce nu poate depăşi aceste 6 luni, ci că nu va putea primi o pedeapsă mai mare decât
maximul special prevăzut la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, respectiv 2 ani
pentru varianta tip sau 5 ani pentru varianta agravată.
Alin. (3) prevede o cauză specială de nepedepsire în cazul în care favorizarea se
săvârşeşte de către un membru de familie.
357
Tãinuirea
(Art. 270 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de
către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta
provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte
natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
C. pen. în vigoare nu mai reţine condiţia urmăririi unui folos prin comiterea
faptei. Prin noua reglementare este redusă pedeaapsa şi se introduce alternativa amenzii,
de asemenea este prevăzută o cauză de nepedepsire, atunci când fapta este comisă de un
membru de familie.
La infracţiunea analizată există o situaţie premisă, respectiv existenţa prealabilă a
unei fapte prevăzute de legea penală.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce se
formează şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei dar şi de relaţiile cu privire la
protejarea patrimoniului. Făcând să se piardă urma bunurilor ce provin din săvârşirea
unei fapte penale, se stânjeneşte, în acelaşi timp, identificarea şi sancţionarea
infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiţiei1.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de bunul care provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi care este primit, dobândit, transformat
sau a cărui valorificare este înlesnită.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere penală.
Membrul de familie poate fi subiect activ, însă fapta sa nu va fi pedepsită.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii...vol. III, op. cit., p. 570
358
Subiect activ poate fi chiar şi proprietarul bunului1, dacă acesta tăinuieşte bunuri
ce provin din săvârşirea unei fapte penale care au fost comise împotriva posesorului,
detentorului, fiduciarului, depozitarului etc.
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii persoana care este autor sau pariticpant la
comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul. Dacă există o
înţelegere prealabilă sau concomitentă între făptuitor şi făptuitorii faptei penale
preexistente, nu se va reţine infracţiunea de tăinuire, ci complicitate la fapta penală
preexistentă.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei iar
subiect pasiv secundar este persoana al cărei patrimoniu a fost pus în pericol prin
comiterea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde îndeplinirea unor
Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin primirea, dobândirea,
transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun.
Primirea presupune luarea în detenţie, acceptarea unui bun cu orice titlu (primirea
în depozit, acceptarea unui gaj etc.), dacă bunul a provenit din săvârşirea unei fapte
penale preexistente şi făptuitorul are cunoştinţă sau a prevăzut acest lucru.
Dobândirea presupune un act translativ de proprietate cu privire la bunul
respectiv (acceptarea unei donaţii, cumpărarea, schimbul etc.).
Transformarea bunului tăinuit presupune modificarea aspectului sau a substanţei
bunului (topirea, vopsirea, demontarea, turnarea într-o altă formă, chiar schimbul unei
sume de bani într-o monedă străină etc.), astfel încât bunul sau bunurile devin mai greu
sau chiar imposibil de recunoscut.
Înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă penală preexistentă
presupune ajutorul pe care făptuitorul îl dă pentru realizarea unui folos (de ex. făptuitorul
intermediază vânzarea bunurilor respective, pune un anunţ în vederea vânzării bunului,
ajută la o negociere).
Pentru existenţa infracţiunii este suficient să se săvârşească numai una dintre
acţiunile infracţionale prevăzute în norma de încriminare. Dacă făptuitorul transformă
bunul şi apoi înlesneşte valorificarea nu va exista concurs de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca bunul să provină din săvârşirea unei
fapte penale, chiar dacă fapta preexistentă nu va constitui infracţiune şi făptuitorul iniţial
nu răspunde penal. Nu are relevanţă dacă, în momentul în care are loc acţiunea
făptuitorului, se începuse sau nu urmărirea penală, se pronunţase sau nu o hotărâre
1
359
judecătorească, dacă aceasta a rămas sau nu definitivă, dacă s-a început sau nu executarea
pedepsei1 pentru fapta penală preexistentă.
Este necesar ca făptuitorul să nu fi fost autor sau participant la fapta penală
preexistentă. Dacă inculpatul a participat efectiv la săvârşirea faptei de deposedare prin
violenţă, acesta a comis fapte ce întră în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de
tâlhărie2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna înfăptuire a
justiţiei.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei. Cunoaşterea faptului că
bunurile provin din săvârşirea unei fapte penale trebuie să fie dovedită, nu poate fi
prezumată.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Culpa nu poate fi
reţinută în cazul acestei infracţiuni, întrucât textul de lege prevede că făptuitorul trebuie
să fi cunoscut sau să fi prevăzut că bunul provine din săvârşirirea unei fapte prevăzute de
legea penală. Dacă făptuitorul nu acunoscut acest fapt, aflându-se în eroare, fapta nu va
avea un caracter penal. Nu este necesar ca subiectul activ să cunoască exact fapta penală,
ci doar să ştie sau să fi prevăzut că bunul provine dintr-o faptă penală.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea
fi luat în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care făptuitorul a primit,
dobândit sau transformat un bun sau a înlesnit valorificarea unui bun, cunoscând că
acesta provine dintr-o infracţiune.
Considerăm că infracţiunea de tăinuire poate fi săvârşită şi în formă continuată, în
situaţia în care prin săvârşirea faptei sunt primite, transformate, dobândite sau valorificate
mai multe bunuri. Dacă primirea, dobândirea se realizează de la aceeaşi persoană pentru
infracţiuni diferite, care se săvârşesc după prima acţiune de tăinuire, iar persoana care
procură bunuri se bazează pe ajutorul pe care i-l dă tăinuitorul în continuarea activităţii
sale infracţionale, tăinuitorul se transformă în complice al autorului faptelor din care
provin bunurile sustrase3.
B. Modalităţi
Textul normativ cuprinde o variantă tip la alin. (1) şi o cauză de nepedepsire la
alin. (3).
1
T.S. s. pen., dec. nr. 3304/1973, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 147; T.S. s. pen., dec. nr. 1469/1973, în C.D. pe
anul 1973, p. 430
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 336/1999 în R.D.P., nr. 3/2001, p. 185
3
Ilie Măgureanu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 262
360
C. Sancţiuni
Infracţiunea de tăinuire în varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amendă. Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută pentru fapta săvârşită de autor (autorul faptei penale preexistente).
Conform alin. (3) nu se pedepseşte tăinuirea săvârşită de un membru de familie.
Obstrucţionarea justiţiei
(Art. 271 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în
condiţiile legii, un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile
deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea
soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate
pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.
Infracţiunea nu are corespondent în vechea reglementare. Deşi autonomă,
infracţiunea analizată are un caracter subsidiar, în sesnusl că va fi reţinută doar atunci
când fapta nu întruneşte conţinutul constitutiv al unei infracţiuni mai grave (de ex.
favorizarea făptuitorului, mărturia mincinoasă etc.).
Situaţia premisă a infracţiunii este reprezentată de avertizarea prealabilă a
făptuitorului cu privire la consecinţele faptei sale. Este necesar să preexiste un proces
penal, în cadrul căruia făptuitorul să nu aibă calitatea de învinuit sau de suspect 1. ‚
1
Procesul penal a fost definit ca „ansamblul activităţilor reglementate de lege, desfăşurate de organele
judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a
infracţiunilor şi tragerii la răspundere penală a făptuitorilor, astfel încât să se asigure ordinea de drept,
precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor” Anca-Lelia Lorincz, Drept procesual
penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 9
361
şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei. Pot constitui obiect juridic secundar
interesele legitime ale persoanelor, ce sunt lezate prin comiterea infracţiunii. Nu pot fi
subiect activ al infracţiunii, conform alin. (2), persoanele care sunt urmărite sau judecate
pentru infracţiunea ce formează obiectul procesului penal.
În varianta de la alin. (1) lit. a), infracţiunea nu are obiect material.
În varianta de la alin. (1) lit. b) obiectul material al infracţiunii poate fi
reprezentat de înscrisurile sau bunurile deţinute, care au fost solicitate în mod explicit, în
condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
a) subiectul activ
penală, cu excepţia expres prevăzută la alin. (2): persoane urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Obligarea suspectului (învinuitului)
sau inculpatului de a pune el însuşi la dispoziţia organului de urmărire penală sau a
instanţei toate datele, informaţiile sau înscrisurile care l-ar incrimina, ar echivala cu o
autoacuzare, ceea ce ar fi inacceptabil.
complicitate), cu reţinerea aspectelor pe care le-am arătat la analiza subiectului activ al
infracţiunii. Dacă suspectul sau inculpatul nu poate avea calitatea de autor, cu atât mai
mult acesta nu poate fi instigator sau complice.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii
justiţiei.
-În cazul modalităţii prevăzute la lit. a):
Elementul material constă în împiedicarea, fără drept, a organului de urmărire sau
a instanţei de a efectua, în condiţiile legii un act procedural. Actele procedurale sunt
mijloacele prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile
procesuale1. Împiedicarea trebuie să fie cu privire la un act procedural (de ex. ascultarea
martorilor, ascultarea persoanei vătămate, indentificarea de obiecte şi înscrisuri,
supravegherea video, audio sau prin fotografiere, percheziţia domiciliului etc.). De
asemenea, împiedicarea trebuie să fie fără drept şi cu privire la un act procedural pe care
organul de urmărire îl efectuează în condiţiile legii. Împiedicarea unui act care nu se
desfăşoară în condiţiile legii nu va constitui infracţiune.
1
Anca-Lelia Lorincz, op. cit., p. 266; spre deosebire de actele procesuale care sunt manifestări de voinţă
prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limita drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea
procesului penal –Idem.
362
-În cazul modalităţii prevăzute la lit.b):
Elementul material constă în refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire
penală, a instanţei sau a judecătorului sindic, în tot sau în parte, a datelor, informaţiilor,
înscrisurilor sau bunurilor deţinute care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile
legii, în vederea soluţionării unei cauze. Refuzul poate consta într-o acţiune sau într-o
inacţiune. Va fi asimilat unui refuz, în sensul prevăzut la alin. (1) lit. b) şi punerea la
dispoziţie doar în parte a datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor solicitate.
Aprecierea cu privire la utilitatea datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor pentru
soluţionarea cauzei se face de către organul judiciar, nu de către persoana căreia îi sunt
cerute1.
Cerinţa cu privire la „avertizarea asupra consecinţelor faptei sale” nu trebuie
interpretată în sensul că organele jurisdicţionale ar avea obligaţia de a realiza o informare
completă cu privire la conţinutul constitutiv al infracţiunii, întrucât există prezumţia
generală că subiecţii de drept penal cunosc prevederile legii, ei neavând posibilitatea de a
invoca necunoaşterea legii pentru a justifica o faptă (nemo censetur ignorare legem), ci
doar o avertizare cu privire la caracterul penal al faptei.Aşa cum se arată în expunerea de
motive cu privire la noul Cod penal, prin această reglementare se urmăreşte în primul
rând prevenirea comiterii faptelor incriminate şi „numai în cazul în care mijloacele
nepenale se dovedesc ineficiente să se aprecieze asupra oportunităţii recurgerii la
mijloace de natură penală”2. Prin urmare, fapta va fi considerată infracţiune, în ambele
variante normative de la alin. (1), doar în situaţia în care făptuitorul persistă în comiterea
faptelor incriminate, după ce i s-a atras atenţia cu privire la consecinţele pe care astfel de
fapte le-ar putea avea. Dacă o astfel de avertizare nu a existat în prealabil, fapta nu va fi
considerată infracţiune. Conform art. 283, alin. (4), lit. a) al Codului de procedură penală,
constituie abatere săvârşită în cursul procesului penal şi se sancţionează cu amenda
judiciară de la 500 la 5000 lei: „împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu
procesul, a atribuțiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de
specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor, experților desemnați de
organul judiciar în condițiile legii, agenților procedurali, precum și altor salariați ai
instanțelor și parchetelor”. Lit. d) al aceluiaşi alineat prevede: „neîndeplinirea de către
orice persoană a obligației de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și
neîndeplinirea aceleiași obligații de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau
de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații”.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol cu privire la înfăptuirea
justiţiei.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, întrucât legea
nu cere producerea unui anumit rezultat.
Infracţiunea analizată se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
1
2
363
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în varianta de la litera a), atunci când este împiedicat fără
drept organul de urmărire sau instanţa să efectueze un act procedural.
În varianta de la litera b), infracţiunea se consumă atunci când datele,
informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute nu sunt puse la dispoziţia organului de
urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte.
B. Modalităţi
Alineatul (1) prevede două modalităţi normative distincte: o variantă tip şi o
variantă asimilată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea, în variantele prevăzute la alin. (1), se pedepseşte cu închisoarea de la
3 luni la un an sau cu amendă.
Influenţarea declaraţiilor
(Art. 272 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de
calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu
sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să
dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă
actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
(2) Nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi
persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
364
Art. 261 din Codul penal anterior prevedea încercarea de a determina mărturia
mincinoasă1, iar la art. 2611 era incriminată infracţiunea de împiedicare a participării în
proces2. C. pen. în vigoare preia elemente din ambele infracţiuni prevăzute în vechea
reglementare. Cu toatea că denumirea marginală este aceea de influenţare a declaraţiilor,
observăm că incriminarea are un conţinut mai larg, referindu-se nu doar la declaraţii ci şi
la împiedicarea participării în proces. Faţă de reglementarea anterioară, pedeapsa este
majorată şi a fost eliminată alternativa amenzii.
Prin incriminarea faptei se urmăreşte asigurarea accesului liber la justiţie,
înlăturarea constrângerilor ilegitime sau coruperii.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale ce iau
naştere şi se formează în legătură cu înfăptuirea justiţiei. Considerăm că obiectul juridic
secundar al infracţiunii este reprezentat de libertatea de voinţă a persoanei.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. În situaţia în care
infracţiunea se comite prin constrângerea fizică a persoanei, se vor aplica regulile privind
concursul de infracţiuni între infracţiunea analizată, prevăzută la art. 272 C. pen. şi
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală etc., după caz. Corpul persoanei va deveni
obiect material al acelei infracţiuni (de lovire, vătămare etc.), iar nu al inracţiunii de la
art. 272 C. pen.
a) subiectul activ
penală. Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi şi persoana care a comis
infracţiunea în legătură cu care ia naştere cauza penală, neputând fi vorba aici despre o
obligaţie la autoincriminare.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul în calitatea sa de garant al
înfăptuirii justiţiei. Subiectul pasiv secundar este necalificat, putând fi orice persoană,
indiferent de calitatea acesteia.
Existenţa infracţiunii nu depinde de îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau
de timp.
1
Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o
cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, se pedepseşte cu
Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul în care fapta este săvârşită faţă de un expert sau de
un interpret.
2
Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor,
expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere
îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7
ani. Tentativa se pedepseşte.
365
Infracţiunea analizată este o infracţiune comisivă. Elementul material constă într-
o acţiune a făptuitorului care încearcă să determine sau determină o persoană, prin
corupere, constrângere sau prin altă faptă ce are un efect vădit intimidant, săvârşită
asupra sa ori asupra unui membru de familiei ale acesteia, să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii
mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
Coruperea presupune îndemnul adresat unei persoane de a primi bani sau alte
foloase în scopul de a îndeplini acţiunea dorită de făpuitor.
Constrângerea, care se poate realiza fizic sau psihic, presupune acţiuni de o natură
violentă asupra unei persoane fizice.
Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care încercarea nu are efectul dorit de
făptuitor . De exemplu, în situaţia în care făptuitorul încearcă să convingă o persoană,
prin corupere sau constrângere să nu sesizeze organele de urmărire penală, însă persoana
va duce mai departe acţiunea de sesizare, vor fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute la art. 272 C. pen. Pentru existenţa infracţiunii este însă necesar ca
acţiunea făptuitorului de constrângere, corupere sau altă faptă, să aibă un efect vădit
intimidant, adică acţiunea trebuie să poată insufla teamă, să aibă capacitatea de a naşte o
temere suficient de puternică în mintea subiectului pasiv, astfel încât acesta să
îndeplinească acţiunea dorită de făptuitor. Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii,
dacă victima s-a temut efectiv sau nu, dacă mijloacele folosite de făptuitor ar fi putut
induce o temere.
Simplele rugăminţi sau încercarea de a convinge o persoană cu privire la
nevinovăţie, la inexistenţa unei fapte penale, la calităţile unui făptuitor nu vor întruni
elementele constitutive ale infracţiunii analizate. Dacă în încercarea respectivă nu s-au
întrebuinţat mijloace de constrângere sau corupere, faptei îi lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii1.
Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune se vor
aplica regulile cu privire la concursul de infracţiuni.
Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care fapta comisă anterior nu îndeplineşte
conţinutul constitutiv al unei infracţiuni. De asemenea, este irelevant dacă încercarea sau
determinarea este cu privire la o împrejurare esenţială sau nu. Caracterul esenţial al unei
fapte într-o cauză penală sau al unei împrejurări, acţiuni etc. într-o cauză civilă sau într-o
altă procedură judiciară este stabilit de instanţă, nu de părţi, cu excepţia desigur a acelor
drepturi de care acestea din urmă pot dispune în baza principiului disponibilităţii.
Conform alin. (2) nu constituie infracţiune inţelegerea de natură patrimonială (şi
nici înţelegerea care nu are o astfel de natură) dintre infractor şi persoana vătămată, în
cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
1
T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe anul 1972, p. 367;T.J. Bistriţa-Năsăud,
s. pen., dec. nr. 368/1970, publicată în R.R.D., nr. 12/1970 p. 179
366
sau pentru care intervine împăcarea, întrucât în aceste situaţii, ca şi în cauzele civile,
victima are posibilitatea de a dispune (conform principiului disponibilităţii).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei dar pot fi afectate şi interesele legitime ale unor persoane (fizice sau
juridice).
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, întrucât textul
incriminator nu cere producerea unui anumit rezultat.
Din punct de vedere al vinovăţiei, infracţiunea analizată se comite cu intenţie
directă, întrucât făptuitorul este conştient că prin acţiunea sa va influenţa în mod negativ
înfăptuirea justiţiei.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt incriminate. Considerăm că tentativa
la infracţiunea analizată nu este posibilă, întrucât infracţiunea se consumă în momentul în
care se realizează încercarea de corupere, constrângere sau altă activitate cu efect vădit
intimidant. Tentativa este asimilată faptei consumate.
Aşa cum am arătat mai sus, infracţiunea se consumă în momentul în care se
realizează încercarea de corupere, constrângere sau altă activitate cu efect vădit
intimidant. Infracţiunea se poate comite şi în formă continuată, când făptuitorul repetă
încercarea sa, la intervale de timp diferite, asupra aceleiaşi persoane, în baza aceleiaşi
rezoluţii, fapta epuizându-se în momentul ultimei încercări.
B. Modalităţi
Textul infracţiunii prevede o variantă tip şi o cauză justificativă.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani.
367
Mãrturia mincinoasã
(Art. 273 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură
cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu
(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a
martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai marese pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
(3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte
de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte
de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei
mincinoase.
Faţă de reglementarea anterioară, infracţiunea de mărturie mincinoasă se poate
reţine nu numai într-o cauză penală, civilă sau în orice altă cauză în care se ascultă
martori, ci şi în orice altă procedură în care se ascultă martori1.
Situaţia premisă la infracţiunea analizată este reprezentată de existenţa unei cauze
penale, civile sau orice altă procedură în care se ascultă martori.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este unul complex, fiind format din:
- relaţiile sociale cu privire la justiţie, a cărei înfăptuire se poate realiza doar prin
sinceritatea persoanelor ascultate ca martori ori folosite ca experţi sau interpreţi.
Ascultarea acestor categorii de persoane vizează stabilirea adevărului în cauzele penale,
civile, disciplinare sau în orice altă procedură în care sunt ascultaţi martori sau sunt
folosiţi experţi sau interpreţi (obiect juridic principal). Între mijloacele de probă,
declaraţiile martorilor, precum şi înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare
servesc la cunoaşterea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
făptuitorului şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei,
contribuind la aflarea adevărului2.
1
Art. 260, alin. (1) din Codul penal anterior prevedea: „Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce
ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani”.
2
Conform art. 97, alin. (2) C. pr. pen., sunt mijloace de probă : a) declarațiile suspectului sau ale
368
- relaţiile sociale referitoare la atributele esenţiale ale persoanei - libertate,
demnitate, patrimoniu, care pot fi încălcate prin mărturia mincinoasă, relatarea
interpretului sau prin efectuarea unei expertize incorecte (obiect juridic secundar).
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Declaraţia martorului,
raportul de expertiză, declaraţia interpretului care nu corespund realităţii reprezintă
mijloace de săvârşire a infracţiunii, nu obiect material.
a) subiectul activ
În cazul variantei tip de la alin. (1), subiectul activ este calificat, acesta putând fi
un martor, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă
martori.Martor este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă1, sau în altă cauză
şi este ascultat oficial de către organul de urmărire sau de către instanţă.
Conform art. 115, alin. (1) al Codului de procedură penală, orice persoană poate fi
citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali
principali2. Martorul este audiat cu privire la fapte sau împrejurări de fapt care constituie
inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile
civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Conform
art. 259, C. pr. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii,
mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin
mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
Art. 309 din noul Cod de procedură civilă prevede ca regulă generală admisibilitatea probei cu martori în
toate cazurile în care legea nu dispune altfel. Un act juridic nu poate fi însă dovedit cu martori, dacă
valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, cu excepţia dovedirii unui act juridic contra unui
profesionist, când dovada cu martori este permisă indiferent de valoarea actului, dacă a fost făcut de acesta
în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. În cazul
în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
Conform art. 309, alin. (4) este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea
cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului
juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să
dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză
ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre
ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).
1
În dreptul civil martorul a fost definit ca fiind: o terţă persoană care a asistat la îndeplinirea unui act sau a
unui fapt juridic, sau are cunoştinţă personal şi declară judecătorului ce ştie relativ la acel act sau fapt ce
face obiectul litigiului -C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 129.
2
Conform aceluiaşi articol, alin. (2): „Persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod
rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana
este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea”. Conform
alin. (3), pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar poate
dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare pe care o consideră necesară, prin mijloacele prevăzute
369
obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat1, însă pentru verificarea credibilităţii sale,
audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare2. Nu pot face
obiectul declaraţiei martorului faptele sau împrejurările al căror secret sau
confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare, decât atunci când autoritatea
competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când
există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau
confidenţialitatea3.
Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soțul, ascendenții și
descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului,
precum şi persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului 4. Însă,
dacă aceste persoane nu refuză să fie audiate în calitate de martor, li se vor aplica
dispoziţiile cu privire la drepturile şi obligaţiile martorilor.
De asemenea, nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii partea civilă şi partea
responsabilă civilmente, însă persoana vătămată ce nu s-a constituit parte civilă poate fi
autor al infracţiunii.
Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației
a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită
împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării
declarației, calitatea procesuală anterioară5.
În cazul variantei agravate de la alin. (2),poate fi subiect activ martorul cu
identitate protejată sau aflat în programul de protecţie a martorilor, un investigator sub
acoperire, o persoană care întocmeşte un raport de expertiză sau un interpret. De
asemenea, poate fi subiect activ al infracţiunii analizate, în această variantă, oricare dintre
persoanele enumerate mai sus (inclusiv martorul), dacă mărturia mincinoasă este dată în
legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Martorul cu identitate protejată este persoana cu privire la care, conform art. 125
C. pr. pen., există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea,
bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al
acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor
judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de
martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute la
art. 1266 sau 1277, după caz.
de lege.
1
C. pr. pen., art.116, alin. (1)
2
3
C. pr. pen., art.116, alin. (3) şi (4)
4
5
C. pr. pen., art. 118
6
În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, procurorul dispune aplicarea
uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a. supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
b. însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c. protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;
d. audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere,
cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
7
În cursul judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, instanța dispune aplicarea uneia sau
a mai multora dintre următoarele măsuri:
370
Persoana care se află înprogramul de protecţie a martorilor este, potrivit legii1,
persoana care prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant
în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea
producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin
săvârşirea unor astfel de infracţiuni şi care este inclus în programul de protecţie a
martorilor pentru protejarea sa şi a membrilor de familie, precum şi a persoanelor
apropriate acestuia. O persoană este inclusă în programul de protecţie a martorilor dacă
viaţa, integritatea corporală sau libertatea este ameninţată, ca urmare a informaţiilor şi
datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a
declaraţiilor sale2.
Conform C. pr. pen., art. 148 alin. (4),investigatorii sub acoperire sunt lucrători
operativi din cadrul poliției judiciare. În cazul investigării infracțiunilor contra securității
naționale și infracțiunilor de terorism pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și
lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de
informații în vederea asigurării securității naționale3.
În materie penală, expertul4 este persoana care posedă cunoştinţe de specialitate
în domeniul de interes pentru cauză şi este chemat de organul judiciar ca prin
cunoştinţele sale să clarifice anumite aspecte ale cauzei aflată în faza de urmărire penală
sau de judecată. Expertul trebuie să facă parte dintr-un birou de expertize înregistrat legal
şi să efectueze expertiza în cadrul procesului penal, răspunzând la întrebările pe care i le
pune organul judiciar, după consultarea părţilor.
Expertiza poate fi efectuată şi de către un grup de experţi, situaţie în care, dacă nu
menţionează adevărul în raportul de expertiză pe care îl întocmesc şi îl înaintează la
organul judiciar care a dispus expertiza, săvârşesc, în coautorat, infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
În domeniul dreptului penal, interpretul este persoana chemată într-o cauză
penală, pentru ca prin posibilităţile şi cunoştinţele pe care le are să ajute una dintre părţi
care nu cunoaşte limba română să se facă înţeleasă de către organul judiciar, sau pentru a
traduce unele înscrisuri necesare cauzei.
a. supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b. însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c. nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;
d. ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt
suficiente;
e. protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune
mărturie.
1
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, modificată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 56
2
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, art. 2, alin. (2), lit. b)
3
Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, „ Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza
ordonanței emise potrivit alin. (1)—(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal”.
4
Conform art. 172, alin. (7), C. pr. pen., „În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor
sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire
penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționeazăîn cadrul organelor judiciare sau în afara
acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător”.
371
În doctrina penală s-a apreciat că numai expertul care este numit sau chemat de
organul judiciar să întocmească expertiza poate săvârşi infracţiunea de mărturie
mincinoasă1. Conform C. pen. însă, pot fi autori ai infracţiunii şi persoanele care nu au
fost numite în cauză de un organ judiciar.
În ceea ce priveşte participaţia, coautoratul nu este posibil la infracţiunea
analizată, fiind o infracţiune cu participare unică, deoarece obligaţia de a nu face mărturii
mincinoase este o obligaţie personală. Dacă experţii sau interpreţii care lucrează în
echipă se înţeleg între ei să denatureze adevărul, fiecare dintre ei va comite infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
În privinţa instigării, în practica judiciară s-a decis că determinarea unei persoane
să se prezinte din propria iniţiativă la poliţie şi să dea o declaraţie neadevarată - în sensul
că s-a aflat la locul unui accident de circulaţie, care s-a produs în condiţii ce exclud culpa
conducătorului auto constituie instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă2.
Cu privire la fapta instigatorului, în practica judiciară s-a decis că în cazul în care
martorul, dând urmare îndemnurilor instigatorului, a făcut declaraţii mincinoase,
infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Prin urmare, chiar dacă martorul îşi
retrage mărturia în timp util, în condiţiile alin. (3), beneficiind astfel de cauza de
nepedepsire prevăzută de lege pentru autor, instigatorul se va sancţionacu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor3.
Dacă instigarea la mărturie mincinoasă se realizează prin corupere, prin
constrângere sau prin altă faptă cu un vădit caracter intimidant, se va reţine infracţiunea
de influenţare a declaraţiilor prevăzută de art. 272 C. pen., iar nu instigare la infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, întrucât statul are obligaţia de a veghea, prin
organele sale, la aflarea adevărului în cauzele supuse soluţionării de către organele
judiciare.
Infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv secundar, atunci când interesele
legitime ale unei persoane fizice sau juridice sunt puse în pericol prin comiterea
infracţiunii.
Norma de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta atât într-o acţiune, cât şi
într-o inacţiune.
Acţiunea constă în afirmaţiile mincinoase pe care le face martorul, expertul,
interpretul, sau investigatorul sub acoperire în faţa organelor judiciare, într-o cauză
penală, civilă4 sau în orice altă procedură în care se ascultă martori (cauză administrativă,
procedură succesorală etc.). Infracţiunea va subzista şi dacă martorul, expertul,
1
2
C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 236/A/1997.
3
T. S. s. pen., dec. nr. 2900/1971, publicată in R.R.D. nr. 11/1971, p. 150.
4
C.A. Iaşi s. pen., dec. nr. 312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 144.
372
interpretul sau investigatorul relatează fapte ca şi cum ar fi luat cunoştinţă de ele în mod
direct, însă despre care a aflat în realitate din alte surse.
Inacţiunea constă în fapta martorului, expertului, interpretului sau investigatorului
sub acoperire de a nu spune tot ce ştie, cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora
a fost întrebat, în sensul că omite, trece sub tăcere, ascunde împrejurări ale săvârşirii
faptei despre care are cunoştinţă, sau omite să traducă tot ce a spus persoana (în cazul
interpretului). Dacă martorul nu este întrebat cu privire la unele împrejurări esenţiale
pentru soluţionarea cauzei, fapta acestuia de a nu face afirmaţii cu privire la împrejurarea
respectivă nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii analizate1. În această
situaţie „omisiunile” trebuie să se refere la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost
întrebat. Sunt întrebări esenţiale, acele întrebări care au legătură directă sau indirectă cu
cauza şi urmăresc să clarifice aspecte ale acelei cauze. Caracterul esenţial este determinat
pentru fiecare caz în parte.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune de pericol, ce
va subzista indiferent de efectele pe care le-a avut mărturia respectivă şi de soarta cauzei.
martorul, expertul, interpretul sau investigatorul sub acoperire conştientizează că ceea ce
relatează este neadevărat, urmărind sau acceptând ca prin relatările sale să influenţeze, în
sensul dorit de el, în mod ilegal actul de justiţie.
Dacă făptuitorul se află în eroare cu privire la unele fapte sau împrejurări va
opera cauza de neimputabilitate a erorii, conform art. 30 C. pen.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care subiectul activ face o mărturie
neadevărată sau nu spune tot ce ştie referitor la faptele sau împrejurările esenţiale cu
privire la care este întrebat. Semnarea declaraţiei mincinoase de către martor sau
interpret, depunerea expertizei mincinoase de către expert la organul judiciar, sunt
momentele în care infracţiunea se consumă.Fapta de mărturie mincinoasă constituie, aşa
cum am arătat, o infracţiune de pericol şi nu are relevanţă dacă depoziţia mincinoasă,
expertiza sau declaraţia interpretului au influenţat sau nu soluţia pronunţată2.
B. Modalităţi
1
Î.C.C.J., s. pen. dec. nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 147
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1319 din 28 februarie 2006, Î.C.C.J., Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 59 şi urm.
373
Textul incriminator prevede o variantă tip, o variantă agravată şi o cauză de
nepedepsire.
C. Sancţiuni
Varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Conform alin. 3, autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele
penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte
cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a
mărturiei mincinoase. Aşadar, în cauzele penale, dacă autorul îşi retrage mărturia după
reţinere, arestare sau după punerea în mişcare a acţiunii penale, cauza de nepedepsire nu
va opera. De asemenea, în alte cauze (civile, administrative), dacă mărturia este retrasă
după ce se pronunţă o hotărâre sau se dă o altă soluţie, cauza de nepedepsire nu va opera.
Observăm că textul alin. (3) se referă doar la autor, nu şi la participanţi. Prin urmare,
instigatorul şi complicele nu vor putea beneficia cauza de nepedepsire.
Rãzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei

(Art. 274 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie
al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele
prevăzute în art. 273, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Incriminarea este nouă şi prin ea se doreşte o protecţie mai eficientă a persoanelor
care contribuie la înfăptuirea justiţiei şi a membrilor de familie ale acestora. Răzbunarea
pentru ajutorul dat justiţiei este o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său
alte infracţiuni, contra persoanei, patrimoniului, înfăptuirii justiţiei etc.
Situaţia premisă la infracţiunea analizată este reprezentată de existenţa unei cauze
penale, civile sau orice altă procedură judiciară.
Obiectul juridic principal al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile cu
privire la înfăptuirea justiţiei, prin garantarea siguranţei persoanelor care sesizează
organele de urmărire penală, dau declaraţii sau prezintă probe într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
374
Obiectul juridic secundar este reprezentat de valorile protejate prin incriminarea
infracţiunii absorbite (patrimoniul, persoana, încrederea în justiţie etc.)
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de obiectul material al
infracţiunii absorbite (un bun distrus, corpul persoanei etc.).
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală. Nu este necesar ca
subiectul activ al infracţiunii analizate să fie şi subiectul activ al infracţiunii absorbite.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei.
Subiectul pasiv secundar este persoana afectată prin săvârşirea infracţiunii, care a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii sau a prezentat probe într-o cauză penală,
civilă sau în altă procedură judiciară.
Dacă subiectul pasiv secundar are calitatea de funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se află în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu sau fapta este comisă în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, fapta va întruni
conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj (art. 257 C. pen.), iar nu cel al infracţiunii de
răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei.
Dacă subiectul pasiv secundar este un judecător, un procuror, un avocat sau
membrii de familie ai acestora şi fapta este săvârşită în legătură cu exercitarea atribuţiilor
de serviciu sau a profesiei, va fi întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj
judiciar (art. 279 C. pen.).
Norma de incriminare nu presupune existenţa unor condiţii speciale de loc sau de
timp.
Elementul material contă în săvârşirea unei alte infracţiuni, împotriva unei
persoane sau a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de
urmărire penală, a dat declaraţii sau a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură judiciară. Infracţiunea analizată va subzista dacă sunt îndeplinite
două condiţii esenţiale:
-este săvârşită o infracţiune;
În principiu poate fi vorba despre orice infracţiune, împotriva vieţii,
patrimoniului, o altă infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei etc.
-mobilul determinant în săvârşirea infracţiunii este răzbunarea pentru ajutorul pe
care subiectul pasiv l-a acordat justiţiei, printr-o sesizare a organelor de urmărire penală,
prin declaraţii, prin prezentarea de probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară.
375
Aşa cum s-a arătat în doctrină1, infracţiunea va subzista numai dacă victima
infracţiunii a fost de bună credinţă în ajutorul dat justiţiei. Nu va beneficia de ocrotirea
sporită oferită prin norma de incriminare persoana care induce în eroare organele
judiciare sau cel care face o mărturie mincinoasă, orice faptă îndreptată asupra acestora
constituind o infracţiune de drept comun, iar nu infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul
dat justiţiei2. Totuşi ajutorul dat justiţiei nu trebuie să fie unul efectiv, adică să ducă la
realizarea cauzei. Infracţiunea va subzista, de exemplu, şi dacă victima de bună credinţă
face o sesizare cu privire la o faptă care în realitate nu a existat sau nu a avut caracter
penal sau chiar dacă declaraţia dată nu duce la rezolvarea cauzei.
Urmarea imediată a infracţiunii analizate este aceea de punere în pericol a
înfăptuirii justiţiei prin comiterea infracţiunii absorbite.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Trebuie totuşi să fie
dovedită legătura cu infracţiunea absorbită.
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie
directă. Considerăm că nu este necesar ca făptuitorul să urmărească un anumit scop prin
comiterea infracţiunii, însă mobilul este determinant pentru existenţa infracţiunii, aşa
cum am arătat.
Mobilul este un element determinant pentru existenţa infracţiunii. Dacă fapta nu
este săvârşită din răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei, nu va fi întrunit conţinutul
constitutiv al infracţiunii analizate.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa deşi posibilă nu este incriminată.
Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei se consumă în momentul
săvârşirii infracţiunii absorbite.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip.
Infracţiunea analizată poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei se pedepseşte cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se majorează cu
o treime.
1
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p.372
2
Idem
376
Modalitatea de punerea în mişcare a acţiunii penale, competenţa de efectuare a
urmăririi penale precum şi competenţa de judecată în primă instanţă sunt cele prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri

(Art. 275 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace
materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o
procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează împiedicarea, în orice alt mod, ca un
înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat
acestuia, să ajungă la destinatar.
Faţă de reglementarea anterioară, fapta este extinsă la orice mijloc material de
probă folosit în cadrul unei proceduri judiciare. Infracţiunea poate fi comisă prin
sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare.
legătură cu înfăptuirea justiţiei, întrucât fapta se săvârşeşte în scopul împiedicării aflării
adevărului într-o procedură judiciară.
Obiectul material al variantei tip este reprezentat de mijloacele materiale de probă
sau de înscrisurile care sunt sustrase, distruse, reţinute, ascunse sau alterate.
Prin înscris înţelegem orice scriere sau alt fel de consemnare ce cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare şi stocare1.
Înscrisurile ocupă un rol important în rândul mijloacelor de probă, întrucât
cuprind declaraţiile părţilor, constatări despre încheierea actelor juridice sau declaraţii ale
martorilor care au asistat la încheierea actului juridic. Înscrisurile pot fi clasificate în
funcţie de mai multe criterii, dintre care îl vom reţine pe cel mai important. Astfel, în
funcţie de modul în care se întocmesc (de ce forţă probantă au) distingem:
– înscrisul autentic este acel tip de înscris întocmit sau autentificat, cu
solemnităţile prevăzute de lege, de o autoritate publică, care are drept de a funcţiona în
locul unde actul s-a făcut. Înscrisul autentic face dovadă deplină faţă de oricine (este
opozabil erga omnes);
– înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care poartă semnătura părţilor.
În cazul înscrisului sub semnătură privată există o singură condiţie generală de
valabilitate, anume aceea să fie semnat de părţile (sau partea) care l-au redactat.
1
C. pr. civ., art. 253.
377
Inscrisurile pot fi reprezentate şi de forma scrisă în care se consemnează alte
mijloace de probă (de ex. rapoarte de expertiză).
Conform art. 97 C. pr. pen., alin. (1) „Constituie probă orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. Alin. (2)
al aceluiaşi articol prevede că: „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele
mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Nu trebuie să confundăm noţiunea de probă cu aceea de mijloc de probă. Probele,
ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, sunt aduse la
cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Mijloacele de probă
sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor sau, altfel spus, ele sunt
izvorul probelor1.
Conform art. 197, C. pr. pen., alin. (1), „Obiectele care conțin sau poartă o urmă a
faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt
mijloace materiale de probă”2.
Conform Codului de procedură civilă, art. 341, alin. (1), sunt mijloace materiale
de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care
le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea
procesului.Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile,
filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace
tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri3.
În modalitatea prevăzută la varianta asimilată, obiectul material al infracţiunii
este reprezentat de înscrisul necesar soluţionării cauzei, emis de un organ judiciar sau
adresat acestuia, care este împiedicat, în orice mod, să ajungă la destinatar.
Numai instanţa poate aprecia dacă un înscris este sau nu necesar soluţionării
cauzei. Infracţiunea analizată va exista şi atunci când se apreciază că înscrisul respectiv
nu a fost necesar soluţionării cauzei. Pot fi obiect material atât înscrisurile oficiale cât şi
înscrisurile sub semnătură privată.
a) subiectul activ
1
Anca Lelia Lorincz, op. cit., p. 159; De asemenea, arată în continuare autoarea indicată, nu trebuie să
confundăm noţiunea de probă cu aceea de probaţiune, ca activitate de strângere şi verificare a probelor,
activitate care constă, mai întâi, în stabilirea de fapte şi împrejurări legate de infracţiunea comisă, ca apoi,
prin coroborarea şi aprecierea acestora, să se dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia infractorului.
2
Alin. (2) prevede că: „Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii”.
3
C. pr. civ., art. 341, alin. (2)
378
penală. Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public, infracţiunea analizată va fi
reţinută în concurs cu infracţiunea de serviciu (abuz în serviciu).
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana ale cărui drepturi sunt vătămate prin
sustragerea, distrugerea, alterarea sau ascunderea mijlocului material de probă sau a
înscrisului.
Norma de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp pentru
existenţa infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii analizate se realizează cel mai des printr-o
acţiune, dar se poate realiza şi printr-o inacţiune (nu previne distrugerea sau alterarea, nu
înregistrează un înscris, întârzie cu intenţie expedierea unui înscris etc.).
Elementul material în cazul variantei tip constă în sustragerea, distrugerea,
reţinerea, ascunderea sau alterarea mijloacelor materiale de probă sau a înscrisurilor.
În varianta asimilată, elementul material constă în împiedicarea, în orice mod, a
înscrisurilor necesare soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat
acestuia să ajungă la destinatar.
Sustragerea presupune însuşirea frauduloasă a unui înscris sau mijloc material de
probă.
Distrugerea presupune nimicirea sau suprimarea totală sau parţială a substanţei
fizice a înscrisului sau a mijlocului material de probă (rupere, ardere, scriere peste text
astfel încât acesta să devină iligibil etc.).
Reţinerea presupune oprirea, netrimiterea înscrisului sau mijlocului material de
probă.
Ascunderea presupune schimbarea locului, aşezării înscrisului sau mijlocului
material de probă, astfel încât acesta să nu poată fi găsit de organele judiciare (aruncă
arma crimei într-un râu, ascunde un înscris, parolează sau schimbă denumirea unui fişier
electronic etc.).
Alterarea se realizează prin atingerea adusă mijlocului de probă, astfel încât
acesta îşi modifică aspectul sau calităţile esenţiale.
În cazul variantei asimilate, împiedicarea înscrisului să ajungă la destinatar poate
fi comisă în orice mod.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol cu privire la activitatea
de înfăptuire a justiţiei. Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă are loc o
îngreunarea a soluţionării cauzei sau o imposibilitate a soluţionării.
379
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatatea săvârşirii faptei, nefiind
necesară dovedirea unui rezultat păgubitor.
În cazul variantei tip, infracţiunea se comite cu intenţie directă calificată prin
scop.
În cazul variantei asimilate, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul este determinant pentru existenţa
infracţiunii în varianta tip a infracţiunii, fiind acela de a împiedica aflarea adevărului într-
o procedură judiciară.
În cazul variantei asimilate mobilul şi scopul nu sunt determinante pentru
existenţa infracţiunii dar pot fi avute în vedere pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă, în varianta tip, atunci când mijloacele materiale de
probă sau înscrisurile sunt sustrase, distruse, reţinute, ascunse sau alterate. În cazul
reţinerii sau ascunderii infracţiunea are caracter continuu1.
Infracţiunea se consumă, în varianta asimilată la momentul când înscrisul necesar
soluţionării cauzei ar fi trebuit să ajungă la destinatar. Şi în acest caz infracţiunea poate
avea caracter continuu.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip şi o variantă asimilată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Presiuni asupra justiţiei

(Art. 276 C. pen.)
Abrogat2
1
Pentru opinia contrară, Mihail Udroiu, op. cit., p. 317
2
La data de 18 februarie 2014, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege pentru abrogarea art. 276.
În expunerea de motive se arată că „dată fiind formularea acestui articol, declaraţiile oricărei persoane, cu
atât mai mult cele apărute în mass media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la
380
Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii
publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire
penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea
respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
Raţiunea incriminării era aceea de a asigura şi proteja imparţialitatea şi libertatea
judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor judiciare conferite
de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora 1. Incriminarea
infracţiunii de presiuni asupra justiţiei a dat naştere unor controversece au dus în final la
abrogarea ei.
Elementul material al infracţiunii consta în acţiunea de a face declaraţii publice
nereale, pe durata unei proceduri judiciare în curs cu privire la săvârşirea, de către
judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri
disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze.
Pentru existenţa infracţiunii era necesară întrunirea mai multor elemente:
-în primul rând, infracţiunea subzista numai dacă persoana care făcea declaraţiile
publice avea cunoştinţă, la momentul comiterii faptei, că respectivele declaraţii sunt
nereale, fapt ce trebuia să fie dovedit de către organele judiciare în instrumentarea cauzei.
Spre exemplu, considerăm că nu putea comite infracţiunea analizată un jurnalist care, în
ciuda faptului că nu investighează temeinic o cauză, aşa cum cere deontologia profesiei,
face declaraţii care nu au susţinere în realitate, dacă respectivul jurnalist nu are cunoştinţă
că declaraţiile nu sunt reale;
-era necesar ca declaraţiile să fie publice şi ca declaraţia respectivă să ajungă, să
fie diseminată la judecător sau la organele de urmărire penală, altfel nu ar putea intimida
sau pune presiune. Se impunea, de asemenea, ca făptuitorul să fi avut cunoştinţă de faptul
că declaraţia este publică. Nu săvârşea infracţiunea persoana care, făcând declaraţii (chiar
despre care ştie că sunt neadevărate) în cadrul unei reuniuni familiale, era înregistrată şi
apoi înregistrarea era făcută publică;
-era necesar ca declaraţiile publice să permită identificarea clară a persoanelor la
care se referea făptuitorul. O afirmaţie vagă cu privire la justiţie în general nu întrunea
conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate. Nu era necesar însă ca făptuitorul să indice
efectiv numele judecătorului sau organelor de urmărire penală sau să indice exact cauza;
-era, de asemenea necesar, ca declaraţiile publice nereale să fie făcute în scopul
de a influenţa sau intimida judecătorul sau organele de urmărire penală.
Scopul urmărit trebuie să fie acela de a intimida sau influenţa judecătorul sau
organele de urmărire penală.
adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să crească
posibilitatea pronunţării unor soluţii arbitrare care să aducă atingere libertăţii de exprimare”. Şi mai
departe: „Dispoziţia este de natură să îngrădească libertatea de exprimare, instituind sancţiuni pentru o
serie de fapte care fac parte din demersurile jurnalistice uzuale. Rolul mass media este acela de a culege
informaţii şi de a realiza cercetări în orice domeniu şi de a transmite ulterior aceste informaţii publicului”
(http://www.senat.ro/Legis/PDF/2013/13b745EM.pdf). Preşedinţia României a trimis o cerere de
reexaminare Parlamentului în care cere menţinerea infracţiunii de la articolul276 din C. pen. Legea
159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost Publicată in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 887 din 5 decembrie 2014
1
381
Observăm din cele de mai sus discrepanţa dintre argumentarea legii de abrogare
şi conţinutul constitutiv al infracţiunii. Nu considerăm că prin incriminarea faptei se
îngrădea libertatea de exprimare sau că erau „instituite sancţiuni pentru o serie de fapte
care fac parte din demersurile jurnalistice uzuale”. Ne-ar plăcea să credem că declaraţiile
publice nereale făcute cu privire la săvârşirea unei fapte de către judecător sau de
organele de urmărire penală, în scopul de a influenţa sau intimida nu fac parte din
„demersurile jurnalistice uzuale”.
În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, Convenţia europeană a drepturilor
omului prevede o rezervă generală de ordine publică, la art. 10, alin. (2): garantarea
autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti (alături de protejarea interesului general şi
protejarea altor drepturi individuale). În practica CEDO1 s-a arătat că acuzaţiile împotriva
unui judecător, „în absenţa unor baze reale”, au apărut ca fiind prejudiciabile. În opinia
Curţii, buna credinţă sau conformarea cu etica jurnalistică nu pot fi invocate în acest caz.
Documentarea jurnalistului nu pare adecvată pentru a susţine acuzaţii atât de grave. Este
adevărat –arată în continuare Curtea- că libertatea de expresie îşi găseşte aplicarea nu
numai în cazul „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt favorabile sau privite ca inofensive,
ci şi în cazul celor care ofensează, şochează sau perturbă statul sau o parte a comunităţii;
libertatea presei presupune şi folosirea exagerărilor sau chiar a provocării. Totuşi,
pedeapsa pronunţată de instanţa naţională (120 de zile-amendă) „nu apare ca fiind
disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit”, ci ca o necesitate în statul democratic.
Hotărârea instanţei naţionale nu constituie o încălcare a articolului 10.
Considerăm regretabilă abrogarea art. 276 C. pen.
Compromiterea intereselor justiţiei

(Art. 277 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul,
modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un
magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-
o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de
acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu
amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un
martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de
procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
1
CEDO, Prager şi Oberschlick contra Austriei, 15974/90, 26 aprilie 1995
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57926#{"itemid":["001-57926"]}
382
(4) Nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau
activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Incriminarea este nouă, fără corespondent în reglementarea anterioară. Prin
incriminare se urmăreşte o mai bună protecţie a informaţiilor confidenţiale privind data,
timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă în
cursul urmăririi penale, prevenind astfel împiedicarea sau îngreunarea administrării unei
probe. De asemenea, în scopul de a întări garanţiile privind dreptul la un proces echitabil
şi prezumţia de nevinovăţie consacrate prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a incriminat fapta de dezvăluire fără
drept de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei1.
înfăptuirea justiţiei, prin protejarea unor informaţii confidenţiale sau unor mijloace de
probă. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, reprezentat de relaţiile
sociale cu privire la patrimoniul, libertatea, demnitatea unei persoane.
Mijloacele materiale de probă sau înscrisurile oficiale pot constitui obiect
material al infracţiunii. În cazul în care informaţiile sau mijloacele de probă nu au o
formă materială, infracţiunea este lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
Subiect activ al variantei tip de la alin. (1) poate fi doar magistratul sau alt
funcţionar public care ia cunoştinţă de informaţii confidenţiale cu privire la data, timpul,
locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, în virtutea
funcţiei.
Subiect activ al primei variante atenuate de la alin. (2) poate fi funcţionarul public
care ia cunoştinţă de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală în
virtutea funcţiei.
Subiect activ al variantei atenuate de la alin. (3) poate fi matorul, expertul sau
interpretul, dacă legea de procedură impune o interdicţie cu privire la dezvăluirea
informaţiilor dintr-o cauză penală.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi autorii să aibă calitatea
cerută de lege (funcţionar public, martor, expert sau interpret).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei,
protecţiei demnităţii persoanelor, garant al respectării prezumţiei de nevinovăţie. Subiect
pasiv secundar poate fi persoana ale cărei interese legitime sunt puse în pericol prin
1
383
Legea nu prevede condiţii speciale de loc cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Norma de incriminare prevede în cazul variantei de la alin. (1), ca divulgarea să aibă loc
în timpul urmăririi penale. În cazul variantei de la alin. (2), dezvăluirea de mijloace de
probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, trebuie să aibă loc înainte de a se
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei.
Infracţiunea analizată este una comisivă. Conţinutul constitutiv al infracţiunii nu
va fi întrunit, în niciuna dintre variante, dacă informaţiile divulgate sau mijloacele
materiale de probă dezvăluite sunt cu privire la activităţi vădit ilegale comise de autorităţi
într-o cauză penală, întrucât astfel de activităţi nu pot şi nici nu trebuie să beneficieze de
confidenţialitate, dat fiind faptul că prin acestea înfăptuirea justiţiei este deturnată iar
ordinea poate fi restaurată tocmai prin divulgarea sau dezvăluirea lor. Acesta este motivul
pentru care legiuitorul instituie o cauză justificativă la alin. (4). De asemenea, nu va
constitui infracţiune de compromitere a intereselor justiţiei fapta comisă în legătură cu o
cauză civilă, administrativă etc., textul incriminator fiind restrâns doar la cauzele penale.
Elementul material în cazul variantei tip de la alin. (1) constă în divulgarea fără
drept de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin
care urmează să se administreze o probă, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau
împiedicată urmărirea penală.
Divulgarea presupune dezvăluirea, transmiterea informaţiilor confidenţiale, în
orice mod. Textul incriminator nu prevede cerinţa ca divulgarea să fie publică, prin
urmare va comite infracţiunea analizată şi magistratul sau alt funcţionar public care
divulgă informaţiile într-un mediu restrâns, dacă prin aceasta poate fi pusă în pericol
activitatea de urmărire penală. Informaţiile a căror divulgare este interzisă prin textul
incriminator nu sunt informaţii secrete, ci informaţii care au un caracter confidenţial şi
care dacă ar fi dezvăluite ar putea îngreuna sau împiedica urmărirea penală. Este necesar
pentru existenţa infracţiunii, în primul rând ca divulgarea să se facă fără drept. În al
doilea rând, este necesar ca magistratul sau funcţionarul public care face divulgarea să ia
cunoştinţă de informaţiile confidenţiale în virtutea funcţiei pe care o deţine. Nu va
constitui faptă de divulgare informaţiile care erau deja cunoscute la data săvârşirii faptei,
sau informaţiile care nu prezintă importanţă pentru desfăşurarea urmăririi penale. Nu este
necesar ca prin divulgarea informaţiilor urmărirea penală să fie efectiv îngreunată sau
împiedicată, fiind suficient ca fapta (întrucât infracţiunea analizată este o infracţiune de
pericol) să aibă aptitudinea de a îngreuna sau împiedica urmărirea penală.
Elementul material în cazul variantei atenuate de la alin. (2) constă în
dezvăluirea fără drept de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei. Ar putea comite infracţiunea în modalitatea de la alin. (2)
funcţionarul care face publice declaraţii ale martorilor1, înregistrări etc.
1
Conform art. 129, alin. (5) C. pr. pen., „În cursul urmăririi penale declarația se semnează de organul de
urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la
audierea martorului și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de
acesta și va fi păstratăîn dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiții de confidențialitate”.
384
Elementul material în cazul variantei atenuate de la alin. (3) constă în
dezvăluirea fără drept de informaţii, într-o cauză penală, atunci când legea de procedură
penală impune o interdicţie cu privire la dezvăluire, pentru martor, expert sau interpret.
Fapta va întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate numai atunci când legea de
procedură penală prevede interdicţia dezvăluirii. De exemplu, conform art. 143, alin. (3)
din C. pr. pen., „Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă
decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care
are obligația de a păstra confidențialitatea”. Conform art. 352, alin. (8) C. pr. pen.,
„Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce
participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra
confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului”.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol, prin compromiterea
intereselor justiţiei într-o cauză penală. Textul incriminator nu cere producerea unui
rezultat păgubitor.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, întrucât făptuitorul
cunoaşte că fapta sa va pune în pericol, va compromite interesele justiţiei şi urmăreşte
sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate de lege.
Infracţiunea se consumă în momentul în care sunt divulgate informaţii
confidenţiale sau în momentul în care sunt dezvăluite mijloace de probă sau înscrisuri
oficiale sau în momentul în care martorul, expertul sau interpretul dezvăluie fără drept
informaţii dintr-o cauză penală, atunci când există o interdicţie cu privire la o astfel de
dezvăluire.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip, două variante atenuate şi o cauză
justificativă.
C. Sancţiuni
Varianta tip prevăzută la alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Varianta atenuată de la alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă.
385
Varianta atenuată de la alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă.
Conform alin. (4), nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori
dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art.
56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Încãlcarea solemnitãţii şedinţei

(Art. 278 C. pen.)
1. Concept1
Întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să
perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o
procedură care se desfăşoară în faţa instanţei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă.
Pentru existenţa infracţiunii analizate este necesară îndeplinirea situaţiei premise
a desfăşurării unei proceduri în faţa instanţei, indiferent dacă este o cauză civilă, penală
etc.
înfăptuirea justiţiei. Obiectul juridic secundar poate fi reprezentat de demnitatea
persoanelor care participă sau asistă la o procedură în faţa instanţei.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană cu răspundere penală
care participă sau asistă la o procedură ce se desfăşoară în faţa instanţei. Considerăm că
judecătorul nu poate fi subiect activ al infracţiunii analizate, întrucât textul incriminator
presupune cerinţa ca întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene să fie de
natură a perturba activitatea instanţei. Aceeaşi persoană nu poate cumula calitatea de
subiect pasiv (secundar) cu aceea de autor, în cadrul aceleiaşi infracţiuni, prin urmare
judecătorul nu poate fi autor sau participant la infracţiunea analizată. Membrii
completului pot totuşi să fie subiecţi activi ai altor infracţiuni, de exemplu ai infracţiunii
de purtare abuzivă (art. 296 C. pen.), dacă întrebuinţează expresii jignitoare faţă de o
persoană anume. Considerăm că alte persoane, cum ar fi avocatul sau procurorul pot fi
1
Codul penal anterior prevedea infracţiunea de sfidare a organelor judiciare. Credem că există însă
suficiente elemente de diferenţiere între această infracţiune şi cea prevăzută la art. 277 C. pen., încât să
considerăm infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei o incriminare nouă.
386
subiecţi activi ai infracţiunii analizate. În cazul procurorului, dacă fapta sa întruneşte şi
conţinutul constituiv al infracţiunii de purtare abuzivă, considerăm că cele două
infracţiuni pot fi reţinute în concurs, întrucât valorile apărate prin cele două infracţiuni
sunt diferite.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană care participă sau asistă la o procedură ce
se desfăşoară în faţa instanţei căreia îi este lezată demnitatea, onoarea.
Textul incriminator impune condiţia ca fapta să se comită în cadrul unei
proceduri care se desfăşoară în faţa instanţei. Dacă fapta este comisă în alt loc sau după
terminarea procedurii, nu vor fi întrunite condiţiile pentru încadrarea sa la art. 277 C.
pen.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în întrebuinţarea de gesturi
jignitoare sau obscene în cadrul unei proceduri ce se desfăşoară în faţa instanţei. Este
necesar ca gesturile sau cuvintele jignitoare sau obscene să fie suficient de grave astfel
încât să fie de natură să perturbe activitatea instanţei.
Fapta se poate săvârşi prin cuvinte, gesturi ce pot fi considerate jignitoare,
obscenetriviale, indecente. Infracţiunea poate fi săvârşită şi prin atribuirea unor defecte
sau infirmităţi care, chiar dacă ar fi reale nu ar trebui să fie relevate. Aprecierea cu privire
la caracterul jignitor sau obscen se face în funcţie de fiecare caz în parte. Simpla
exprimare a dezamăgirii, a dezaprobării, starea de nervozitate, de refuz nu poate fi
considerată jignire. Este necesar ca fapta să prezinte o oarecare gravitate. De asemenea,
textul incriminator prevede o condiţie suplimentară: aceea ca gesturile sau cuvintele
obscene sau jignitoare să fie de natură a perturba instanţa în activitatea sa.
Fapta va exista şi dacă subiectul activ proferează blesteme sau cuvinte jignitoare
fără a indica o persoană anume.
Dacă fapta constă în ameninţări la adresa instanţei sau a altor funcţionari publici
care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, fapta va constitui
ultraj (art. 257 C. pen.) iar nu infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei.
justiţiei. Chiar dacă sala de judecată nu este un spaţiu sacru în dreptul modern, orice
activitate de înfăptuire a justiţiei (şi cu atât mai mult în cazul procedurilor ce se
desfăşoară în faţa instanţei), presupune o atitudine civilizată din partea celor care
participă sau asistă la o astfel de activitate.
387
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă numai cu
intenţie directă sau indirectă, întrucât făptuitorul prevede că prin folosirea de cuvinte ori
gesturi jignitoare sau obscene va perturba activitatea instanţei şi urmăreşte acest rezultat
sau acceptă producerea lui. Considerăm că infracţiunea nu poate fi comisă din culpă.
fi luat în considerare la individualizarea pedepsei. Dacă însă scopul urmărit de făptuitor
va fi acela de a intimida instanţa sau un alt funcţionar public prezent în sala de judecată,
fapta ar putea întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj [art. 257, alin. (2) sau
alin. (4) C. pen.].
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei este o faptă cu consumare
instantanee, la momentul întrebuinţării de cuvinte ori gesturi jignitoare ori obscene.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o singură modalitate normativă.
C. Sancţiuni
Încălcarea solemnităţii şedinţei se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni
sau cu amendă.
Ultrajul judiciar
(Art. 279 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau
procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu
jumătate.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori
împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
388
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2),
dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.
(4) Dispoziţiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Prin art. 279C. pen. sunt incriminate faptele săvârşite împotriva unui judecător,
procuror, avocat sau a membrilor de familie ai acestora. Faptele săvârşite împotriva
funcţionarilor publici în general sunt incriminate prin art. 257 C. pen. (ultraj).
privire la înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea analizată are şi un obiect juridic secundar,
reprezentat de libertatea de voinţă, patrimoniul, integritatea corporală sau viaţa
judecătorilor, procurorilor, avocaţilor şi membrilor de familie ai acestora, întrucât
realizarea justiţiei presupune o protecţie sporită a principalilor „actori”, a celor chemaţi în
primul rând să realizeze actul de justiţie în cele mai bune condiţii, dincolo de orice
interferenţe sau constrângeri ilegitime.
În cazul în care fapta este săvârşită prin ameninţare, în condiţiile alin. (1),
infracţiunea este lipsită de obiect material.
În celelalte situaţii, obiectul material este reprezentat de corpul precum şi de
bunurile magistratului, avocatului sau membrilor de familie ai acestora.
a) subiectul activ
penală. Textul incriminator nu prevede cerinţa ca subiectul activ să aibă o anumită
calitate, spre exemplu să fie urmărit penal. Poate comite infracţiunea analizată şi un
funcţionar public.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv secundar este circumstanţiat, fiind un judecător, procuror, avocat sau
membru de familie al acestora, dacă fapta este săvarşită în legătură cu exercitarea unor
atribuţii de serviciu (sau în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în cazul
judecătorului şi procurorului) sau unor atribuţii profesionale.Dacă infracţiunea este
săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi subiecţi pasivi (de ex. doi judecători, un judecător
şi un membru de familie al acestuia în scop de răzbunare etc.), se vor reţine, în concurs,
atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.
Legea nu cere îndeplinirea unor condiţii speciale de loc pentru existenţa
infracţiunii.Cu privire la condiţiile de timp, dacă fapta este îndreptată împotriva unui
procuror sau judecător, în condiţiile alin. (1), se va reţine infracţiunea analizată în timpul
389
când magistraţii se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Condiţia va fi îndeplinită pe
parcursul întregii perioade de timp când procurorul sau judecătorulîndeplineşte atribuţii
de serviciu, fie că le îndeplineşte la locul de muncă sau în afara acestuia, fie chiar în afara
orelor de program dacă natura funcţiei o cere. Condiţia de timp va fi însă îndeplinită
numai dacă făptuitorul are cunoştinţă de faptul că subiectul pasiv este un procuror sau
judecător şi că se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Elementul material al infracţiunii analizate constă într-o acţiune (sau inacţiune în
cazul omorului) corespunzătoare infracţiunilor (săvârşite în timpul sau în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu)de: ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor, orice infracţiune săvârşită
împotriva subiecţilor pasivi secundari în scop de intimidare sau răzbunare sau împotriva
bunurilor acestora.
Pentru existenţa infracţiunii analizate se cere îndeplinirea unei condiţii esenţiale:
aceea ca infracţiunea să fie săvârşită împotriva unui judecător, procuror, avocat (sau
membru de familie ai acestora), care se află în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Infracţiunea de ultraj judiciar absoarbe
infracţiunile de ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc. Dacă fapta
penală absorbită nu se comite în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu (sau în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu) sau în legătură cu exercitarea profesiei nu se va
putea reţine infracţiunea analizată.
Infracţiunea analizată nu se va reţine nici dacă procurorul, judecătorul sau
avocatul depăşeşte cadrul legal al exercitării atribuţiilor funcţiei sau profesiei sale şi
abuzează de această funcţie sau profesie. Un astfel de abuz duce la pierderea protecţiei
suplimentare oferite categoriilor de persoane descrise limitativ în norma de incriminare.
Observăm că textul incriminator prevede la alin. (1):„aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu”; la alin. (2) textul incriminator prevede: „în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu”. Prin urmare, dacă fapta este comisă în timpul când
judecătorul sau procurorul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se va reţine
infracţiunea analizată, în varianta tip de la alin. (1), chiar dacă fapta nu are legătură cu
exercitarea acestor atribuţii. Dacă fapta nu este comisă în timpul când procurorul sau
judecătorul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar se comite în scop de
răzbunare sau intimidare în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se va reţine
varianta asimilată de la alin. (2).
Pentru a se putea reţine infracţiunea în varianta asimilată prevăzută la alin. (2),
este necesar ca săvârşirea infracţiunii împotriva judecător, procuror sau avocat sau
bunurilor acestora trebuie să se comită în scopul de a intimida sau în scop de răzbunare.
Dacă scopul urmărit este altul decât cel de a intimida sau răzbunarea, nu se va putea
reţine infracţiunea analizată.
În ceea ce priveşte infracţiunile ce sunt absorbite de infracţiunea de ultraj judiciar
(ameninţare, lovire sau alte violenţe etc.), facem trimitere la analiza anterioară a acestora,
pe care am realizat-o în cadrul cursului.
390
înfăptuirea justiţiei.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă în cazul variantei tip de
la alin. (1) şi cu intenţie calificată prin scop în cazul variantei asimilate de la alin. (2).
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul prezintă importanţă în cazul variantei
asimilate de la alin. (2), textul incriminator prevăzând cerinţa ca fapta să se comită în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu sau cu exercitarea profesiei (în cazul
avocatului), în scopul de a intimida sau din răzbunare.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte atunci când legea
prevede pedepsirea tentativei pentru infracţiunile absorbite de infracţiunea de ultraj
judiciar.
Infracţiunea se consumă la momentul în care este pusă în pericol realizarea
justiţiei, prin comiterea infracţiunii absorbite.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip şi trei variante asimilate.
C. Sancţiuni
Textul incriminator prevede sancţionarea cu pedeapsa pentru infracţiunea
absorbită, ale căror minim şi maxim special se majorează cu jumătate.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. 3 lit. b) C. pr. pen. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr.
pen.]. Când a fost săvârşită o infracţiune de omor ori infracţiunea săvârşită a avut ca
urmare moartea unei persoane, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
tribunalului [potrivit art. 36 alin. 1 lit. b) C. pr. pen.].
Cercetarea abuzivã
(Art. 280 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei
persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea
391
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de
probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Noua incriminare aduce unele modificări faţă de Codul penal anterior. Sunt
enumerate limitativ persoanele care pot avea calitatea de subiect activ: organ de cercetare
penală, procuror, judecător. Prin varianta asimilată este incriminată fapta de a produce,
falsifica sau ticlui probe nereale.
Situaţia premisă la infracţiunea analizată este existenţa unei urmăriri penale.
privire la înfăptuirea justiţiei. Aflarea adevărului într-o cauză penală nu poate presupune
un tratament necorespunzător al suspectului sau inculpatului. Declaraţiile obţinute prin
promisiuni ameninţări nu prezintă certitudinea sincerităţii lor, ceea ce duce la o deturnare
a scopului justiţiei şi aflării adevărului. Obiectul juridic secundar este reprezentat de
libertatea de acţiune a persoanei sau integritatea corporală a acesteia. Dacă sunt
provocate victimei puternice suferinţe fizice sau psihice, care ar putea fi considerate
tortură, fapta poate întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii de tortură, prevăzute la
art. 282 C. pen., iar nu pe cel al infracţiunii analizate.
Dacă fapta se săvârşeşte prin întrebuinţarea de promisiuni sau ameninţări,
infracţiunea nu va avea obiect material. În situaţia în care sunt întrebuinţate violenţe
împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, obiectul material al
infracţiunii va fi corpul persoanei. În cazul variantei asimilate de la alin. (2), considerăm
că obiect material al infracţiunii nu pot fi probele nereale, produse, falsificate sau ticluite
de organul de cercetare penală, acestea fiind mijlocul de săvârşire a infracţiunii.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, în ambele variante, acesta putând fi
doar organul de cercetare penală (organ al poliţiei judiciare sau organ de cercetare
special), procurorul sau judecătorul.
complicitate). Pentru a se reţine însă coautoratul, este necesar ca toţi autorii să aibă, la
data comiterii faptei, calitatea cerută de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv secundar este suspectul sau inculpatul dintr-o cauză penală.
392
Norma de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc pentru săvârşirea
infracţiunii. Există însă cerinţa ca fapta să se comită în timpul cât se desfăşoară urmărirea
penală, până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei.
Elementul material în varianta tip constă într-o acţiune: întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o
cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător. Cerinţa
esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca subiectul pasiv secundar să fie urmărit sau
judecat (suspect1 sau inculpat) într-o cauză penală. În situaţia în care nu sunt întrebuinţate
promisiuni, ameninţări sau violenţe, infracţiunea reţinută va fi aceea de abuz în serviciu
sau de influenţare a declaraţiilor. O altă cerinţă pentru existenţa infracţiunii este aceea ca
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe să se realizeze în scopul de a
determina pe suspect sau inculpat să dea, să nu dea declaraţii, să dea declaraţii
mincinoase sau să îşi retragă declaraţiile. Considerăm că în noţiunea de violenţe nu pot
intra şi relele tratamente2 la care se referă art. 281 C. pen. (tratamente degradante ori
inumane la care este supusă o persoană aflată în stare de reţinere, deţinere ori în
executarea unei masuri de siguranţă sau educative, privative de libertate).
Infracţiunea analizată va absorbi infracţiunea de ameninţare sau infracţiunea de
lovire sau alte violenţe, dar nu va absorbi infracţiunea de vătămare corporală sau de
omor, cu care se va reţine în concurs.
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), elementul material constă în
producerea, falsificarea sau ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător.
Producerea presupune crearea de probe care nu au existat anterior. Falsificarea
presupune schimbarea, transformarea unor probe. Ticluirea presupune aranjarea, aşezarea
unor probe astfel încât ele să creeze o impresie falsă, ce nu există în realitate.
Fapta inculpatului având calitatea de ajutor de şef de post la poliţia unei comune,
de a întrebuinţa violenţe împotriva unei persoane în exercitarea activităţii de cercetare
penală, pentru a obţine de la aceasta o declaraţie de recunoaştere a unei fapte de furt,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă3.
Urmarea imediată constă în crearea unui pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Infracţiunea analizată va exista şi dacă nu se produce rezultatul, adică şi dacă persoana nu
dă curs cererii de a da declaraţii mincinoase, de a nu da declaraţii sau de a retrage
declaraţiile.
În cazul variantei tip de la alin. (1) forma de vinovaţie este intenţia directă
1
C. pen. în vigoare înlocuieşte noţiunea de „învinuit” din reglementarea anterioară cu cea de „suspect”, în
conformitate cu modificările efectuate în Codul de procedură penală.
2
Pentru opinia contrară: Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 390
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6218, în Î.C.C.J., Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006…op. cit., pp. 60-62
393
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), forma de vinovaţie este intenţia directă
sau indirectă, legea necerând aici un scop anume. Infracţiunea va subzista şi atunci când
organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul, considerând că o persoană este
vinovată, înţeleg să „ajute” urmărirea penală prin producerea, ticluirea sau falsificarea de
probe. Numai probele reale şi corect administrate pot duce la aflarea adevărului şi la
tragearea la răspundere a făptuitorilor.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul la varianta de la alin. (1) trebuie să fie
acela de a determina persoana să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii
mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile. Dacă scopul comiterii faptei este altul, nu se va
putea reţine infracţiunea analizată ci eventual infracţiunea de influenţare a declaraţiilor.
Scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii în varianta asimilată de la alin.
(2), însă va putea fi luat în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Consumarea infracţiunii se produce, în cazul variantei de la alin. (1), atunci când
sunt întrebuinţate promisiunile, ameninţările sau violenţele, indiferent dacă subiectul
pasiv secundar (suspectul sau inculpatul) dă sau nu curs acestor cerinţe.
În varianta asimilată, fapta se consumă atunci când sunt produse, falsificate sau
ticluite probele.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Pentru ambele variante pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pe lângă această
pedeapsă se va aplica, în mod obligatoriu, şi pedeapsa complementară a interzicerii
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Supunerea la rele tratamente

(Art. 281 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale se pedepseşte cu
394
închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în
stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Principala deosebire între actuala şi vechea reglementare constă în calificarea
tratamentelor ca fiind „degradante ori inumane”1, faţă de „rele”. Conform art. 22, alin.
(2) din Constituţia României: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de
pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede:
„Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
S-a susţinut că există situaţii în care autorităţile pot considera necesar să reţină o
persoană suspectă de terorism, dar să nu fie pregătite să formuleze acuzaţii în cadrul unui
proces. Multe din informaţiile pe care le deţin autorităţile pot proveni dintr-o sursă
confidenţială, care nu poate fi făcută publică sau dintr-o investigaţie în curs. Astfel, au
reapărut discuţii privind necesitatea detenţiei preventive a suspecţilor de terorism, fără
formularea unor acuzaţii. Astfel de practici au existat şi în trecut (reţinerea în anii 1919-
1920 a mai multor japonezi, inclusiv de cetăţenie americană), dar şi în perioada imediat
următoare atacurilor din 11 septembrie 2001 (când au fost reţinute câteva mii de arabi şi
musulmani). S-a dovedit că aceste persoane nu prezentau în realitate un pericol şi că
deţinerea lor a fost nefondată2. În opinia autorului indicat, cu toate că, spre deosebire de
tortură, care este universal condamnată, problema detenţiei nu este susceptibilă de
răspunsuri absolute3, există trei argumente importante care ne îndeamnă să fim sceptici
cu privire la detenţia preventivă, în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale4:
-în primul rând, detenţia preventivă se bazează pe capacitatea de a prevedea
comportamentul viitor;
-în al doilea rând, riscul reţinerii neîntemeiate a nevinovaţilor este foarte ridicat,
deoarece factorii de decizie pot adeseori să greşească. Atunci când un judecător
1
Formularea de „pedeapsă crudă şi neobişnuită” (cruel and unusual punishment) apare pentru prima dată în
Declaraţia drepturilor (Bill of rights) de la 1689. În prezent, art. 5 al Declaraţiei drepturilor omului prevede
că: „Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Similar, art. 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului prevede că: „Nimeni nu poate fi supus torturii,
nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. CEDO a arătat, în cauzaSoering c. Regatului
Unit (1989), că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie „una
din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”.
2
David Cole, Out of the Shadows: Preventive Detention, Suspected Terrorists, and War, California Law
Review, Vol. 97, 2009, p.694
3
În cazul Fox, Campbell şi Hartley v. Marea Britanie (prin hotărârea din 30.08.1990), CEDO a statuat că
art. 5, alin. (1), lit. c) al Convenţiei europene a drepturilor omului, nu trebuie să fie aplicat într-o astfel de
manieră încât să adauge dificultăţi disproporţionale în modul în care autorităţile publice ale statelor
membre iau măsuri pentru a lupta cu formele organizate de terorism. În opinia Curţii, statelor membre nu li
se poate cere să arate motivele ce au dus la arestarea preventivă a unui suspect de terorism, dacă prin
aceasta sunt dezvăluite surse confidenţiale sau chiar fapte care ar putea dezvălui identitatea unor astfel de
surse. Cu toate acestea Curtea a susţinut că este necesară respectarea esenţei art. 5 al Convenţiei. Astfel,
autorităţile trebuie să furnizeze cel puţin unele fapte sau informaţii capabile să arate Curţii că există indicii
rezonabile că persoana arestată se face vinovată de comiterea unor astfel de fapte.
4
David Cole, op. cit., pp. 696-697
395
eliberează o persoană care se dovedeşte a fi încă un pericol pentru societate, aceasta este
o greşeală vizibilă, însă atunci când este deţinut un individ care nu a comis nicio
infracţiune, eroarea este de cele mai multe ori una invizibilă şi imposibil de cuantificat;
-în al treilea rând, detenţia preventivă este o gravă încălcare a libertăţii personale.
Am putea să adăugăm că există sau că trebuie să existe şi alte mijloace sau măsuri
de care autorităţile publice se pot servi, fără a fi necesar să recurgă la o astfel de măsură
excepţională şi ultimă, chiar atunci când este vorba despre terorism. Stabilirea vinovăţiei
unei persoane poate avea loc numai în urma unui proces penal. Dincolo de a fi o evidentă
şi gravă încălcare a libertăţii individuale, detenţia preventivă presupune capacitatea de a
prevedea viitorul comportament al unei fiinţe umane. Asumarea de către o autoritate
publică a unei astfel de puteri apare ca o anulare totală a prezumţiei de nevinovăţie.
Situaţia premisă a infracţiunii analizate este reprezentată de executarea unei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.
privire la înfăptuirea justiţiei. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile
sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu drepturile prevăzute de lege pentru
persoanele reţinute, condamnate, ori aflate în executarea unor măsuri de siguranţă sau
educative.
Infracţiunea de supunere la rele tratamente are ca obiect material corpul persoanei
fizice aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală şi are competenţa legală de a
dispune în legătură cu regimul de executare a pedepselor şi măsurilor prevăzute în norma
de încriminare (organizarea, conducerea, paza, supravegherea, tratamentul medico-
educativ a unor persoane aflate în stare de reţinere sau de deţinere, ori în executarea unei
măsuri de siguranţă sau educative)1.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală, sub toate formele sale:
coautorat, instigare şi complicitate. Sub forma coautoratului infracţiunea poate fi
săvârşită dacă toţi participanţii au atribuţii legale de a supraveghea modul de executare a
pedepselor sau a măsurilor educative şi de siguranţă la care a fost obligată persoana
vătămată.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei şi
al respectării drepturilor fundamentale ale omului. Subiect pasiv secundar al infracţiunii
1
Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Drept penal român. Curs selectiv pentru licenţă,
Ed. Mihaela Press, Bucureşti, 1997, p. 476.
396
poate fi numai o persoană fizică care a fost pedepsită în mod legal cu reţinerea, deţinerea
ori cu executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, dar este supusă unui regim de
executare ilegal sau persoana care este supusă unui tratament degradant sau inuman.
Pentru existenţa infracţiunii, legea pretinde ca activitatea infracţională să se
realizeze în timpul în care persoana vătămată este supusă măsurilor de reţinere, arestare
sau de executare a unei măsuri educative sau de siguranţă.
Elementul material al infracţiunii analizate, în varianta tip, constă în supunerea
unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod
decât cel prevăzut de dispoziţiile legale. Infracţiunea va subzista în varianta tip chiar dacă
persoana nu este supusă prin pedeapsă la tratamente inumane sau degradante.
Incriminarea, limitele pedepsei şi modurile de a pedepsi nu pot fi decât opera
legiuitorului, numai în acest fel se asigură obiectivitatea, distanţarea necesară. Dacă o
persoană care execută o pedeapsă, o măsură de siguranţă sau educativă prevăzute de lege,
însă sunt supuse unui tratament degradant sau inuman, se va reţine infracţiunea analizată
în varianta agravată de la alin. (2).
Este considerat tratament inuman sau dregradant orice pedeapsă sau măsură prin
care se crează o suferinţă persoanei, un tratament discriminatoriu, o umilinţă (diminuarea
raţiei de alimente, refuzul tratamentului medical, încătuşarea atunci când această măsură
nu era necesară şi menţinerea în această stare o lungă perioadă de timp etc.) Nu va
constitui un astfel de tratament pedeapsa sau suferinţa ce este inerentă executării unei
pedepse pronunţate în condiţiile legii. Nu va exista infracţiunea analizată, ci infracţiunea
de tortură, dacă fapta va întruni conţinutul constitutiv al art. 282 C. pen.
Pentru a se reţine infracţiunea analizată în varianta agravată de la alin. (2), este
necesar ca infracţiunea să se prelungească în timp pentru o durată suficientă astfel încât
victima să simtă că a suferit un tratament inuman sau degradant, altfel fapta va fi
încadrată la altă infracţiune.
Infracţiunea se poate comite şi printr-o inacţiune, atunci când, de exemplu, nu i se
asigură unei persoane ce se află în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri
de siguranţă sau educative, tratamentul medical1.
Elementul material al infracţiunii analizate nu poate consta într-o lovire, caz în
care se va reţine infracţiunea de purtare abuzivă.
Constă în supunerea persoanei arestate, reţinute sau supuse la executarea unei
măsuri de siguranţă sau educative, la suferinţe suplimentare faţă de cele normale impuse
de astfel de sancţiuni.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei. Nu trebuie să se demonstreze
că o persoană anume a simţit tratamentul ca fiind inuman sau degradant. Aceasta ar duce
la concluzia că un tratament degradant sau inuman pentru o persoană ar putea să nu fie
1
Într-o cauză din 2002 (Algür c. Turciei), CEDO a precizat că statul are obligaţia de a asigura tratament
medical, arătând că dreptul de a cere examinarea de către un medic ales, de către deţinut reprezintă o
garanţie fundamentală pentru a asigura prevenirea relelor tratamente în locul de detenţie.
397
astfel pentru altă persoană, ceea ce este inacceptabil. Tratamentul este considerat inuman
sau dregradant pentru orice persoană, indiferent de capacitatea sa de a rezista, de mediul
social din care provine, de stilul de viaţă, sexul, vârsta persoanei sau orice alte criterii.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea analizată se comite cu intenţie
directă sau indirectă. Supunerea unei persoane la tratemente inumane sau degradante din
culpă ar putea fi încadrată la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în niciun caz la
infracţiunea analizată.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care o persoană este supusă la executarea
unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative neprevăzute de lege –alin. (1) sau în
momentul în care persoana este supusă la tratamente inumane sau degradante –alin. (2).
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică (pe care
instanţa este obligată să o aplice).
În varianta agravată infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani şi
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică (pe care
instanţa este obligată să o aplice).
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit.
a) C. pr. pen.].
Tortura
(Art. 282 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice
suferinţe fizice ori psihice:
398
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană
informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-
a comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida
sau a face presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală,
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
(5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de
război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă
stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate
fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni
legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1984, defineşte tortura ca
„orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe
puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această
persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un
act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv
bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau
suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană
care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit
al unor asemenea persoane” (art. 1). Nicio circumstanţă nu poate fi invocată pentru a
justifica tortura, inclusiv ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice1. Mai mult
decât atât, statul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau să extrădeze o persoană spre un
alt stat, dacă există motive serioase de a crede că persoana respectivă riscă să fie supusă
torturii în acel stat (art. 3)2. Potrivit Convenţiei, orice victimă a torturii are dreptul să se
plângă autorităţilor competente ale statului şi de a obţine reparaţii sau despăgubiri, iar în
cazul în care victima a murit, urmaşii ei au dreptul la o indemnizaţie.În baza acestei
Convenţii a fost înfiinţat un Comitet, printr-o rezoluţie adoptată de Adunarea generală în
anul 1984. Fiecare stat parte va lua măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte
1
C. pen., art. 282, alin. (5)
2
Cauza Soering contra Regatului Unit (1989); Curtea Europeană a considerat că extrădarea lui Jens
Soering, din Germania de Vest în S.U.A., în statul Virginia, unde urma să primească pedeapsa capitală
pentru uciderea a două persoane, constituie o încălcare a art. 3 al Convenţiei; Cauza Soldatenko contra
Ucrainei (23 octombrie 2008)
399
măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub
jurisdicţia sa1.
Convenţia europeană a drepturilor omului interzice tortura la art. 3, conform
căruia „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”.De la prevederile acestui articol nu există nicio excepţie, nici măcar în
lumina dispoziţiilor art. 152. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene interzice
tortura şi pedepsele inumane ori degradante la art. 4. În conformitate cuarticolul 52
alineatul (3) din Cartă, acest articol are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi
articolul din CEDO. Autorităţile publice ale statelor au obligaţia de a investiga orice
plângere cu privire la rele tratamente sau tortură3.
Cu toate acestea, există opinii potrivit cărora, în unele cazuri, folosirea metodelor
coercitive de interogare ar putea fi justificate în unele situaţii excepţionale4. Cu toate că,
în opinia autorului indicat, interzicerea absolută a torturii trebuie să fie apărată, anumite
cazuri extreme sau catastrofale ne îndreptăţesc să nu scoatem din ecuaţie nici folosirea
unor mijloace coercitive de interogare, pentru a stabili politici generale 5, pentru a obţine
informaţii care ar ajuta autorităţile să prevină viitoare atacuri teroriste. Dincolo de
evidenta încălcare a unui drept fundamental, dacă tortura sau alte tratamente inumane ar
fi permise în unele cazuri, cine ne poate garanta că aceasta nu se va repeta? De asemenea,
ce autoritate ar fi în măsură să aprecieze cu privire la situaţiile în care tratamentele
inumane ar fi permise pentru obţinerea de informaţii? Cine ar putea avea puterea de a lua
o astfel de decizie şi ce efecte ar avea creearea unui astfel de precedent? În opinia
noastră, există unele valori ce nu pot fi puse în balanţă, indiferent cât de mult ar cântări
nevoia de a respinge un atac terorist imediat şi indiferent de potenţialul pericol al acelui
atac. Unele din drepturile fundamentale ale omului, inclusiv dreptul de a nu fi torturat,
sunt astfel de valori, ce nu pot fi renegociate, ci trebuie să fie garantate. Tortura sau
tratamentele inumane nu pot fi permise, chiar în situaţia în care prin acestea s-ar putea
evita un atentat terorist. În cazul unor astfel de drepturi, cum este cel de a nu fi torturat,
nu poate fi vorba de un bine cantitativ, de transformarea unei vieţi omeneşti într-o simplă
ecuaţie al cărei rezultat probabil ar fi salvarea mai multor vieţi. În acelaşi timp însă,
folosirea forţei, de orice natură, trebuie să fie proporţională, pentru a proteja cetăţenii
oricărui stat împotriva violenţei injuste. Există deja mecanisme de protecţie care, folosite
eficient, pot apăra cetăţenii împotriva oricăror atacuri, inclusiv împotriva atacurilor
teroriste. Raţionamentul acestor mecanisme, al acestor reacţii, trebuie să fie similar, în
opinia noastră, cu cele care stau în spatele recunoaşterii legitimei apărări. În toate
1
Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, art.
2
2
Conform art. 15, alin. (1) „În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă
Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în
măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte
obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. Dispoziţia de la alin. (1) nu permite, conform alin. (2) nicio
derogare în ceea ce priveşte dreptul la viaţă (cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de
război) şi nici de la dreptul de a nu fi torturat.
3
C.E.D.O., Assenov contra Bulgariei, 1998; C.E.D.O., Labita contra Italiei, 6.04.2000
4
Oren Gross, The Prohibition on Torture and the Limits of the Law, Torture, Sanford Levinson, ed.,
Oxford University Press, 2004, p. 23
5
Oren Gross, op. cit., pp. 25-26
400
cazurile, forţa letală trebuie să fie o soluţie ultimă, menită să apere împotriva unui atac
direct, material, imediat şi injust.
În numele unor aşa numite „scopuri politice”, actele teroriste pun în pericol viaţa
a mii de oameni, fără nicio deosebire şi fără a ţine cont de graniţe, ceea ce sporeşte
semnificativ teama de astfel de atacuri. În acelaşi timp, multe dintre măsurile anti-
terorism sunt o ameninţare reală pentru drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, au
fost aduse serioase limitări libertăţilor personale prin luarea de măsuri administrative,
prin detenţia pe perioade nedeterminate, prin legi mai aspre privind imigraţia şi
supravegherea fără o hotărâre în acest sens, din partea unei instanţe. Ameninţarea
terorismului, precum şi conflictul dintre măsurile anti-terorism şi drepturile omului, au
dat naştere inclusiv la întrebări privind eficienţa legilor internaţionale. Convenţiile
internaţionale cu privire la terorism, mai ales în perioada recentă, includ dispoziţii cu
privire la protejarea drepturilor omului1. Din dispoziţiile acestor tratate, apare evident
faptul că ele nu abrogă dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului şi că
nu fac nicio distincţie în ceea ce priveşte deţinătorii drepturilor recunoscute, nicio
prevedere care să limiteze drepturile pe care le au persoanele acuzate de terorism. De
asemenea, jurisprudenţa este unitară în sensul protejării drepturilor omului pentru toate
fiinţele umane, inclusiv protecţia drepturilor persoanelor suspectate de terorism2.
Mai mult decât atât, potrivit jurisprudenţei unor curţi3, nici nu poate avea loc o
extrădare, atunci când există pericolul ca persoana respectivă să fie torturată sau
condamnată la pedeapsa cu moartea, chiar şi atunci când acea persoană este o ameninţare
la adresa securităţii naţionale.
1
Convenţia Inter-Americană împotriva terorismului din 2002 prevede la art. 15, alin. (1) că „Măsurile luate
de către statele părţi la Convenţie se vor lua cu respectarea în totalitate a legii, drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „Orice persoană luată în custodie sau
împotriva căreia s-au luat măsuri de orice fel sau au fost declanşate anumite proceduri [...] va beneficia de
prevederile Convenţiei cu privire la un tratament echitabil, inclusiv respectarea tuturor drepturilor şi
garanţiilor, în conformitate cu legea statului sau teritoriului unde acea persoană este prezentă, precum şi cu
dispoziţiile legii inernaţionale. În acelaşi sens, Convenţia privind prevenirea terorismului adoptată de
Consiliul Europei la 16.05.2005, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 949 din 24.11.2006, prevede
la art. 3, alin. (1) că „Fiecare parte va lua măsurile adecvate, îndeosebi în domeniul pregătirii autorităţilor
care au competenţă în ceea ce priveşte aplicarea legii şi altor organe, precum şi în domeniile educaţiei,
culturii, informaţiei, mass-media şi conştientizării publicului, în vederea prevenirii infracţiunilor de
terorism şi a efectelor negative ale acestora, cu respectarea drepturilor omului şi a obligaţiilor prevăzute,
după caz, de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de
Pactulinternaţional privitor la drepturile civile şi politice şi a altor obligaţii ce ţin de dreptul internaţional”.
2
În cazul McCann şi alţii v. Marea Britanie (C.E.D.O., 06.10.1995), Curtea a trebuit să decidă dacă
uciderea a trei terorişti suspectaţi de aducerea unei bombe în Gibraltar, în timpul unei operaţiuni a forţelor
speciale britanice este o violare a art. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului (dreptul la viaţă).
Curtea a recunoscut că autorităţile britanice au fost confruntate cu o dilemă “pe de o parte li se cerea să îşi
facă datoria, să protejeze vieţile oamenilor din Gibraltar, inclusiv pe a lor şi a personalului militar, şi pe de
altă parte, să facă uz minim de recurgerea la forţă letală împotriva celor suspectaţi de această ameninţare, în
lumina obligaţiilor ce decurg atât din dreptul naţional cât şi din cel internaţional” (paragraful 192). În
concluzie, Curtea a statuat că, folosirea forţei trebuie să fie strict proporţională pentru a proteja persoanele
împotriva violenţei injuste. Întreaga operaţiune a trebuit să fie planificată şi controlată de autorităţile
responsabile într-un fel care să minimalizeze „până în cel mai înalt grad posibil, recursul la forţa letală”.
Curtea a arătat că, în acest caz, autorităţile ar fi putut opri pe suspecţi să călatorească în Gibraltar, astfel
încât folosirea forţei letale nu poate fi considerată ca fiind „absolut necesară”.
3
Decizia C.E.D.O. în cauza Chahal v. Marea Britanie, 54, 15.11.1996
401
privire la înfăptuirea justiţiei. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile
sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu dreptul oricărei persoane de a nu fi
supusă torturii.
În situaţia în care suferinţele provocate victimei prin tortură sunt de natură fizică,
obiect material al infracţiunii este corpul persoanei.
a) subiectul activ
Subiectul activ este determinat, cel puţin unul dintre participanţi trebuind să aibă
calitatea de funcţionar public care exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat. În
cazul torturii, făptuitorul poate fi şi un funcţionar din sfera puterii executive ori a altei
autorităţi publice1. Cel care săvârşeşte infracţiunea la instigarea sau cu consimţământul
unui funcţionar public, nu trebuie să îndeplinească o anumită calitate cerută de lege,
putând să fie orice persoană cu răspundere penală.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
Dacă la săvârşirea faptei nu participă şi un funcţionar public (în calitate de instigator sau
complice), nu va fi întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de tortură.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, în calitatea sa de garant al
înfăptuirii justiţiei. Subiect pasiv secundar este persoana torturată2, indiferent dacă este
sau nu vinovată de o faptă penală şi indiferent de gravitatea faptei pe care a comis-o sau
care se presupune că ar fi comis-o3.
Legea nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp pentru existenţa
infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiuni sau inacţiuni care au
ca urmare producerea producerea unei suferinţe fizice sau psihice. Nu sunt considerate
tortură suferinţele care rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor
sancţiuni sau ocazionate de ele4. Intensitatea suferinţei produse, indiferent dacă este de
natură psihică sau fizică este elementul principal de diferenţiere între infracţiunea de
tortură şi infracţiunea de supunere la rele tratamente. Poate constitui element material al
1
Vasile Dobrinoiu în Noul Cod penal, Partea specială, op. cit. (2014), p. 450
2
Conform C.E.D.O., mutilarea unui cadavru nu constituie tortură, însă o astfel de acţiune poate fi
considerată o încălcare a art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte suferinţele provocate persoanelor
apropiate (şi cu privire la acest aspect „Curtea nu are nicio îndoială”) persoanei decedate, atunci când
tatălui şi surorii victimei le-a fost prezentat corpul mutilat.
3
C.E.D.O., Labita contra Italiei, 6.04.2000
4
C. pen., art. 282, alin. (6); C.E.D.O., V. contra Regatului Unit, 1999
402
torturii: detenţia condamnatului în contextul unor grave probleme de sănătate1;
neacordarea unui tratament medical corespunzător unei persoane ascultate 2; deţinerea
unei persoane cu handicap sever în condiţii inadecvate, chiar şi pentru o singură noapte 3;
ameninţarea unei persoane, dacă prin aceasta se produce o temere suficient de puternică
etc.
Considerăm că infracţiunea analizată este o infracţiune de rezultat 4, ce trebuie să
existe între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi suferinţele provocate victimei. Dacă
suferinţele nu sunt puternice, fapta nu va întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii
analizate, însă poate să constituie o altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, supunere la
rele tratamente etc.). Instanţa va aprecia, pentru fiecare caz în parte, dacă fapta întruneşte
conţinutul constitutiv al infracţiunii de tortură sau al celei de rele tratamente. Conform
jurisprudenţei europene în domeniu, linia de separaţie dintre tortură şi tratamente
inumane sau degradante depinde de intensitatea suferinţei, de cruzimea faptei, care pot
varia în funcţie de factori precum vârsta, sexul sau starea de sănătate a victimei5.
Legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi suferinţele fizice sau
psihice ale victimei trebuie să fie dovedită.
Infracţiunea, în varianta tip,se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin
scop, acela de a obţine de la o persoană informaţii sau declaraţii, de a pedepsi pentru un
act pe care victima sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune că l-ar fi comis, de a
intimida sau de a face presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.
În cazul variantelor agravate, forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Mobilul infracţiunii poate fi reprezentat de orice formă de discriminare (de ex. ura
faţă de persoanele aparţinând unei anumite minorităţi şi crearea unui regim diferenţiat de
detenţie).
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată este posibilă în cazul variantei tip şi se
pedepseşte conform C. pen., art. 282, alin. (4). În cazul variantelor agravate, dat fiind că
forma de vinovăţie este praeterintenţia, tentativa nu este posibilă.
În cazul variantei tip, infracţiunea se consumă în momentul când victima percepe
puternice suferinţe fizice sau psihice, ce sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni
ilegitime.
1
C.E.D.O., Bragadireanu contra României, 6.03.2008; McGlinchey şi alţii contra Regatului Unit,
29.07.2003
2
C.E.D.O., Olteanu contra României, 14.04.2009
3
C.E.D.O., Price contra Regatului Unit, 10.10.2001 (Adele Ursula Price prezenta deficienţe ale membrelor
superioare şi inferioare)
4
În doctrina recentă s-a afirmat că urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol la
adresa înfăptuirii justiţiei, iar pe de altă parte în provocarea unei suferinţe fizice sau psihice care, în raport
cu prevederile legale este ilicită –Vasile Dobrinoiu în Noul Cod penal. Partea specială, op. cit., p. 453
5
C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976
403
În cazul primei variante agravate de la alin. (2), infracţiunea se consumă atunci
când, ca urmare a torturii, se produce o vătămare corporală.
În cazul celei de a doua variante agravate de la alin. (3), infracţiunea se consumă
atunci când, ca urmare a torturii, are loc moartea victimei.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip şi două variante agravate.
C. Sancţiuni
-în cazul variantei tip, cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi;
-în cazul primei variante agravate, cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi;
-în cazul celei de a doua variante agravate, cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Conform alin. (5), nicio împrejurare excepţională, fie că este vorba despre stare
de război,ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat
ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36
Represiunea nedreaptă
(Art. 283 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă
neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
(2) Reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este
nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
Codul penal reia, în mare măsură dispoziţiile din reglementarea anterioară. Sunt
adăugate măsurile neprivative de libertate şi obligativitatea interzicerii ocupării unei
funcţii publice. Spre deosebire de Codul anterior, legiuitorul a prevăzut o variantă tip şi o
variantă agravată.
404
Obiectul juridic principal al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce
iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei. Obiectul juridic secundar este
reprezentat de dreptul la libertate al persoanei şi de respectarea demnităţii fiinţei umane.
Infracţiunea este în general lipsită de obiect material, însă acesta ar putea fi
reprezentat de corpul persoanei, dacă se produc suferinţe fizice, ca urmare a represiunii
nedrepte.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, putând fi doar un funcţionar public
care este competent să pună în mişcare o acţiune penală, să ia o măsură preventivă
neprivativă de libertate, să trimită în judecată, să reţină, să aresteze sau să condamne o
persoană.
coautorat, instigare şi complicitate. Pentru săvârşirea infracţiunii sub forma coautoratului,
este necesar ca toţi participanţii să aibă atribuţiuni legale în privinţa măsurilor represive
la care este supusă persoana vătămată.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni analizate anterior, este
statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei. Subiect pasiv secundar este persoana
împotriva căruia se îndreaptă represiunea nedreaptă.
sau de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate, în varianta tipconstă în realizarea
uneia din următoarele acţiuni, împotriva unei persoane, ştiind că este nevinovată: punerea
în mişcare a acţiunii penale; luarea unei măsuri preventive neprivativă de libertate;
trimiterea în judecată.
În cazul variantei agravate, elementul material constă în reţinerea, arestarea sau
condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Punerea în mişcare a acţiunii penale reprezintă activitatea prin care Ministerul
Public declanşează acţiunea penală împotriva unei persoane, atunci când există probe cu
privire la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni şi nu există cauze de împiedicare a
acţiunii1, prevăzute la art. 16, alin. (1) C. pen.2.
1
George Antoniu, Costică Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2011, p. 766
2
Potrivit C. pr. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale reprezintă o condiţie necesară pentru luarea
măsurii controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune, arestului la domiciliu, arestării preventive sau
pentru încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei –Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea
generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 89
405
Luarea unei măsuri preventive neprivativă de libertate reprezintă luarea măsurii
controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune. Cât timp se află sub control
judiciar, inculpatul trebuie să respecte anumite obligaţii1.
Trimiterea în judecată presupune trimiterea în faţa instanţei a unei persoane
învinuite de comiterea unei fapte penale. Procurorul emite rechizitoriu prin care dispune
trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a
fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal2.
Reţinerea este o măsură preventivă privativă de libertate pe care organul de
urmărire penală o poate dispune prin ordonanţă faţă de suspect sau inculpat, dacă există
probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o
infracţiune şi că măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal, al împiedicări sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau
de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni3.
Arestarea este o măsură privativă de libertate pe care o poate dispune instanţa de
judecată dacă o consideră necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal ori pentru
executarea unei pedepse privative de libertate4.
În cazul măsurii de reţinere sau al arestării, organul judiciar este obligat să ofere
un set minim de fapte şi informaţii, care să poată convinge instanţa cu privire la existenţa
acestor indicii temeinice, dar acest lucru nu presupune ca autorităţile să dispună de probe
suficiente pentru a formula acuzaţia împotriva inculpatului în momentul arestării5.
Condamnarea este soluţia pe care o pronunţă o instanţă printr-o hotărâre
judecătorească şi care constă în aplicarea unei pedepse. Condamnarea se pronunţă dacă
instanţa constată că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de
către inculpat6.
Infracţiunea va subzista numai dacă acţiunile care reprezintă elementul material
se îndreaptă împotriva unei persoane nevinovate.
Urmarea imediată constă în primul rând în crearea unei stări de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei, dar şi în supunerea unei persoane la suferinţele inerente represiunii
penale, deşi făptuitorul ştie că persoana respectivă este nevinovată.
identifice şi să administreze alte probe.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirect, autorul
cunoscând că persoana împotriva căreia se îndreaptă represiunea este nevinovată. Nu se
va reţine infracţiunea analizată, ci eventual neglijenţă în serviciu, dacă fapta este comisă
din culpă.
1
C. pen., art. 215
2
C. pr. pen., art. 327, lit. a)
3
Mihail Udroiu, Procedură penală…op. cit., p. 390
4
George Antoniu, Costică Bulai, op. cit., pp. 71 şi urm.
5
Î.C.C.J, s. pen., dec. nr. 429/2009
6
George Antoniu, Costică Bulai, op. cit., p. 184
406
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă pot fi
luate în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de represiunea nedreaptă, deşi posibilă, nu este
pedepsită.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care, făptuitorul a dispus
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri preventive neprivativă de
libertate, trimiterea în judecată, reţinerea, arestarea, sau condamnarea pe nedrept a
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În varianta agravată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
Asistenţa şi reprezentarea neloială

(Art. 284 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei
proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei
reprezentate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează înţelegerea frauduloasă dintre avocat
sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în
cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
văţămate.
Incriminarea este nouă, fără corespondent în vechea reglementare. Înainte de
intrarea în vigoare a C. pen., o serie de fapte de o gravitate evidentă rămâneau în afara
sferei penalului, fiind sancţionate doar ca simple abateri disciplinare.
407
iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei. Obiectul jurdic secundar este
reprezentat de dreptul la apărare al persoanelor, precum şi de libertatea de voinţă şi
deontologia profesională a unor categorii de persoane.
a) subiectul activ
Subiectul activ este calificat, putând fi numai un avocat sau un reprezentant al
unei persoane. Aşadar, poate fi subiect activ al infracţiunii analizate atât avocatul, cât şi
persoana mandatată, consilierul juridic sau reprezentantul legal al unei persoane.
Considerăm că mediatorul nu poate fi subiect activ nemijlocit al acestei infracţiuni,
deoarece medierea nu este o procedură judiciară sau notarială, iar mediatorul nu poate fi
considerat reprezentant al persoanei.
complicitate), dar pentru a exista coautorat, este necesar ca toţi autorii să îndeplinească
cerinţele prevăzute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei interese legitime sunt puse în pericol sau
vătămate.
Pentru existenţa infracţiunii nu se cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau
de timp.
În varianta tip, elementul material constă în înţelegerea frauduloasă pe care o
încheie avocatul sau reprezentantul unei persoane, cu o persoană cu interese contrare în
aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale. Situaţia premisă este deci
reprezentată de existenţa unei proceduri judiciare sau notariale, ce presupun o
contradictorialitate a intereselor părţilor. Fapta săvârşită în afara unor astfel de proceduri
nu va întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate. Observăm şi că, pentru
existenţa infracţiunii în această variantă, textul incriminator prevede cerinţa producerii
unui rezultat: acela de vătămare a intereselor legitime ale clientului sau ale persoanei
reprezentate. Vătămarea poate consta în pierderea sau nevalorificarea unui drept al
clientului sau persoanei reprezentate, ca rezultat al activităţii făptuitorului.
Elementul material în cazul variantei asimilate constă în înţelegerea frauduloasă
dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va
pronunţa în cauză, dacă prin aceasta se urmăreşte vătămarea intereselor clientului sau ale
persoanei reprezentate. În cazul variantei asimilate de la alin. (2), textul incriminator nu
408
prevede cerinţa producerii unui rezultat. Aşadar, infracţiunea va subzista şi dacă nu se
produce o vătămare efectivă.
În doctrina recentă s-a arătat deja, pe bună dreptate credem, că este criticabil
faptul că, legiuitorul a considerat la fel de gravă înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentant cu un terţ, care are interese într-o procedură judiciară sau notarială, ca
înţelegerea dintre avocat sau reprezentant şi partea adversă într-o procedură judiciară sau
notarială1. Mai mult decât atât, legiuitorul prevede, aşa cum am arătat mai sus, cerinţa ca
fapta în varianta tip să producă un anumit rezultat, o anumită vătămare, iar în cazul
variantei asimilate doar punerea în pericol a intereselor legitime ale clientului sau
reprezentatului.
În cazul variantei tip de la alin. (1), urmarea imediată constă în producerea unui
rezultat: vătămarea intereselor clientului sau persoanei reprezentate.
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), urmarea imediată constă în producerea
unei stări de pericol pentru interesele legitime ale clientului sau persoanei reprezentate.
În cazul variantei tip, legătura de cauzalitate trebuie să fie dovedită. În cazul
variantei asimilate, legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei.
În cazul variantei tip, forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă, iar în
cazul variantei asimilate intenţia directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul este relevant pentru existenţa infracţiunii
în varianta asimilată. Dacă scopul nu este acela de a frauda interesele clientului sau ale
persoanei reprezentate, infracţiunea nu va subzista.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibile, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt sancţionate.
În cazul variantei tip, infracţiunea se consumă atunci când interesele legitime ale
clientului sau ale reprezentatului sunt vătămate efectiv.
În cazul variantei asimilate, infracţiunea se consumă atunci când interesele
legitime ale clientului sau ale reprezentatului sunt puse în pericol, chiar fără a fi
pricinuită o pagubă.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă asimilată.
C. Sancţiuni
În cazul ambelor variante, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
1
Vasile Dobrinoiu în Noul Cod…op. cit. (2014), pp. 462 şi urm.
409
art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.]. Dacă infracţiunea este săvârşită de un avocat,
competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel [conform art. 38 alin. 1
lit. d) C. pr. pen.]
Evadarea
(Art. 285 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Evadarea din starea legală de reţinere sau deţinere se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Se consideră evadare:
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă,
aflat în exteriorul locului de deţinere.
(4) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Faţă de reglementarea anterioară, este majorată pedeapsa pentru varianta tip şi
diminuată pedeapsa pentru varianta agravată. Art. 285C. pen. nu mai reţine ca formă
agravată săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane împreună, situaţie în care
se va reţine circumstanţa agravantă legală prevăzută la art. 77 lit. a). Pedeapsa aplicată
pentru evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la momentul evadării,
nu la pedeapsa ce se execută.
Situaţia premisă a infracţiunii analizate este existenţa unei stări legale de reţinere
sau de deţinere. În doctrină a fost susţinută opinia conform căreia, infracţiunea de
evadare subzistă şi dacă se stabileşte ulterior că persoana reţinută sau arestată preventiv
nu este vinovată de infracţiunea a cărei presupusă săvârşire a determinat luarea măsurii 1,
aceasta însă cu condiţa ca starea de reţinere sau deţinere să fie una legală.
şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei, cu necesitatea respectării hotărârilor
1
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Şansa, 1997, p. 413
410
instanţei sau ale organelor de urmărire penală. Obiectul juridic secundar al infracţiunii
poate fi reprezentat de relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea
persoanei, dacă infracţiunea este săvârşită prin violenţă.
Infracţiunea poate avea şi un obiect material, reprezentat de corpul persoanei sau
de bunurile distruse, dacă este săvârşită în modalitatea agravată.
a) subiectul activ
Subiectul activ este circumstanţiat, fapta putând fi săvârşită de către o persoană
care se află în stare legală de reţinere sau deţinere (preventivă sau de executare a
pedepsei). Pentru a fi îndeplinită această condiţie este necesar ca starea de reţinere sau
deţinere să fi fost luată de organele judiciare în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii persoana care a fost lipsită în mod ilegal de
libertate, după ce a expirat durata legală a reţinerii sau a deţinerii sau cel arestat în baza
unei hotărâri care nu este executorie. Nu sunt în stare de deţinere persoanele supuse
internării ca măsură de siguranţă sau ca măsură educativă. Părăsirea unor astfel de locuri
poate întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale,
prevăzută la art. 288 alin. (2) C. pen.
Participaţia penală este posibilă în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare, numai
sub forma coautoratului şi a instigării, deoarece complicitatea este încriminată separat în
art. 286 C. pen.(înlesnirea evadării).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, care are obligaţia de a veghea la respectarea
condiţiilor legale referitoare la privarea de libertate a persoanelor. Poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în cazul variantei agravate, dacă fapta a fost săvârşită prin
violenţă.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca evadarea să se producă din locuri stabilite
prin lege în care pot fi reţinute sau deţinute persoane şi în timp ce persoana este reţinută
sau arestată.
Elementul material infracţiunii de evadare, în varianta tip, îl constituie acţiunea de
a părăsi locul de reţinere sau de deţinere, în mod voit de către autorul faptei care ştie că
acţiunea sa este ilegală.Acţiunea de evadare poate fi realizată de făptuitor prin fugă, prin
părăsirea spitalului în care a fost temporar internat, părăsirea unor locuri de reţinere sau
deţinere, prin sustragerea şi folosirea unor mijloace de transport, prin folosirea unor chei
mincinoase sau adevărate, fuga de sub escortă etc.Dacă acţiunea prin care se săvârşeşte
evadarea (mituirea unor funcţionari care asigurau paza, distrugerea unor bunuri etc.)
întruneşte elementele constitutive a unei fapte penale, infracţiunea de evadare va fi în
concurs cu fapta penală respectivă.
Conform alin. (3), este asimilată evadării şi:
-neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
411
-părăsirea, fără autorizare de către persoana condamnată a locului de muncă aflat
în exteriorul locului de deţinere.
Conform alin. (2), se va reţine variantă agravată săvârşirea evadării prin folosirea
de violenţe sau arme. Infracţiunea de evadare, în această variantă, se poate reţine în
concurs cu alte infracţiuni cum ar fi: corupţia, distrugerea, vătămarea corporală, omor,
nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor etc. Conform art. 179 alin. (1) C.
pen.:„Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii
legale”. Sunt considerate arme şi orice alte obiecte ce pot fi folosite ca arme şi care au
fost întrebuinţate efectiv. Prevederile Codului sunt completate cu prevederile Legii
295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, art. 2, lit. I.1. unde arma este definită ca:
„orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în
una dintre categoriile prevăzute în anexă”. Pentru existenţa variantei agravate este
necesar ca făptuitorul să se folosească efectiv de arme, simpla deţinere a acestora nefiind
suficientă. Pentru a se reţine agravanta, este necesar ca violenţa să se îndrepte împotriva
unei persoane, nu împotriva unui bun. Poate constitui element material al infracţiunii, în
această variantă: provocarea unor incendii, explozii, ameninţarea, lovirea sau uciderea
paznicilor etc.
Nu prezintă relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, tipul de regim de executare
(regim de maximă siguranţă, regim închis, semideschis1 sau deschis).
Urmarea imediată a infracţiunii analizate constă în crearea unei stări de pericol
pentru înfăptuirea justiţiei. În cazul variantei agravate urmarea poate consta şi în crearea
unei stări de pericol pentru viaţa, integritatea sau sănătatea unei persoane.
Evadarea fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din
săvârşirea faptei, nefiind necesară dovedirea acesteia.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, considerăm că infracţiunea analizată se poate
săvârşi numai cu intenţie directă sau indirectă. Ar putea exista intenţie indirectă atunci
când făptuitorul nu se prezintă în mod nejustiticat la locul de deţinere, la expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, dacă autorul nu urmăreşte producerea
rezultatului, dar acceptă posibilitatea producerii lui.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată este posibilă şi se pedepseşte, atât în cazul
variantei tip, cât şi al variantei agravate, conform art. 285, alin. (5) C. pen. Există
tentativă atunci când făptuitorul încearcă să evadeze, dar nu reuşeşte, din motive
independente de voinţa lui.
1
412
Infracţiunea se consumă în momentul în care persoana aflată în stare legală de
reţinere sau de deţinere a reuşit să treacă, în mod ilegal, în starea de libertate, chiar şi
pentru o perioadă foarte scurtă de timp, întrucât pentru existenţa infracţiunii norma de
încriminare nu prevede o anumită durată de timp în care făptuitorul să fi beneficiat de
libertatea dobândită în mod ilicit1. În doctrină2 s-a arătat, într-o exprimare oarecum
plastică dar corectă că: „practic, infracţiunea va fi în formă consumată atunci când, într-
un caz concret, făptuitorul a reuşit să calce cu ambele picioare în afara penitenciarului
sau în afara locului de deţinere de la o secţie de poliţie, chiar dacă s-a aflat în această
stare un interval de timp foarte mic, chiar nesemnificativ”. Dacă evadarea are loc de sub
escortă, infracţiunea se va reţine în formă consumată chiar dacă făptuitorul reuşeşte să
facă doar câţiva paşi până când este prins. Infracţiunea de evadare, consumându-se la
momentul evadării, nu poate deci să îmbrace forma infracţiunii continue3.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
Conform art. 285, alin. (4), pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se
adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării. Aşadar, prin excepţie
faţă de regimul general cu privire la pluralitatea intermediară, pedeapsa pentru
infracţiunea de evadare se va cumula aritmetic cu restul de pedeapsă rămasă de executat
din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării, fără a se
putea depăşi maximul general al pedepsei închisorii4.
Înlesnirea evadării
(Art. 286 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
1
Ilie Măgureanu, Drept penal…op. cit., p. 373
2
Alexandru Boroi, Drept penal…op. cit., p. 451
3
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. IV, p. 263
4
Mihail Udroiu, Drept penal…op.cit., p. 331
413
(2) Înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori
condamnate la o astfel de pedeapsă se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană
care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu o treime.
(4) Înlesnirea evadării, săvârşită din culpă, de către o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la
2 ani.
Similar cu infracţiunea de evadare, obiectul juridic al infracţiunii analizate este
reprezentat de relaţiile ce iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei, cu
necesitatea respectării hotărârilor instanţei sau ale organelor de urmărire penală. Obiectul
juridic secundar al infracţiunii poate fi reprezentat de relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, dacă infracţiunea este săvârşită prin
violenţă.
Infracţiunea poate avea şi un obiect material, reprezentat de corpul persoanei sau
de bunurile distruse, dacă este săvârşită în modalitatea agravată.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate, în varianta tip şi în varianta agravată
prevăzută la alin. (2), poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de
răspundere penală, exceptând (aşa cum am arătat când am analizat infracţiunea de
evadare) persoana care evadează. Dacă o persoană înlesneşte evadarea cuiva iar apoi
evadează şi ea, se va reţine infracţiunea de înlesnire a evadării în concurs cu infracţiunea
de evadare. În cazul variantei agravate prevăzute la alin. (3), subiect activ poate fi doar
funcţionarul public care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut. Similar în
cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (4), atunci când fapta este săvârşită din culpă,
subiect activ poate fi doar funcţionarul public care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel
reţinut sau deţinut.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie, în toate formele sale (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, în cazul variantelor prevăzute
la alin. (3) şi (4), este necesar ca toţi participanţii să îndeplinească condiţiile cerute de
norma de incriminare.
414
c) subiectul pasiv
Poate exista şi un subiect pasiv secundar, atunci când fapta este săvârşită prin folosirea de
violenţe, în cazul alin. (2) şi (3).
Pentru existenţa infracţiunii legea pretinde ca făptuitorul să fi săvârşit infracţiunea
în timp ce persoana care a evadat să se fi aflat într-o stare legală de reţinere sau deţinere.
Elementul material al infracţiunii poate consta în orice mijloc folosit pentru a
înlesni evadarea unei persoane. Infracţiunea va subzista indiferent dacă ajutorul dat este
unul material sau moral, atâta timp cât prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se
acordă o înlesnire efectivă pentru evadarea unei persoane care este privată de libertate în
mod legal. Ajutorul dat trebuie să fie anterior sau concomitent momentului evadării.
Dacă ajutorul este dat după ce evadarea a avut loc, nu se va reţine infracţiunea de
înlesnire a evadării, ci cea de favorizare a făptuitorului. Infracţiunea se poate reţine în
concurs cu alte infracţiuni cum ar fi, de exemplu, luarea de mită.
În cazul variantei agravate prevăzute la alin. (2), elementul material constă în
acţiunea de a înlesni evadarea prin:
-folosirea de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
- a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
- a unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori
condamnate la o astfel de pedeapsă.
În situaţia variantei atenuate de la alin. (4), acţiunea sau inacţiunea de înlesnire a
evadării se săvârşeşte din culpă de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe
cel evadat.
Urmarea imediată constă în punerea în pericol a înfăptuirii justiţiei, şi în
subsidiar, în punerea în pericol a vieţii sau integrităţii fizice a unei persoane, dacă fapta
se comite prin folosirea de violenţe.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei, nefiind necesară dovedirea
ei.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă, în cazul alin. (1)- (3) şi din culpă în cazul alin. (4).
A. Forme
a) tentativa
415
Actele pregătitoare deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa la alin. (1)-(3) este
posibilă şi se pedepseşte conform C. pen. art. 286, alin. (5). Tentativa nu este posibilă în
cazul variantei atenuate de la alin. (4), fapta fiind săvârşită din culpă.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care persoana ajutată să
evadeze a ieşit de sub puterea de control şi supraveghere a organelor îndreptăţite în mod
legal la supravegherea sa.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip, două variante agravate şi o variantă
atenuată.
Infracţiunea se poate realiza printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
-varianta tip cu închisoare de la unu la 5 ani;
-varianta agravată cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi;
-în cazul celei de a doua variante agravate limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime;
-varianta atenuată cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Tentativa se pedepseşte pentru faptele prevăzute la alin. (1)-(3).
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

(Art. 287 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre
judecătorească, prin care este obligatsă îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care auaceastă obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în
muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15
zile de la data cererii deexecutare adresate angajatorului de către partea interesată;
416
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea
şi recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărârijudecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2ani sau cu amendă.
(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d) - g), acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă apersoanei vătămate.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive a cărei executare să nu se fi
prescris.
Obiectul juridic special este complex, fiind alcătuit din:
- relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care sunt încălcate de făptuitor
prin nerespectarea hotărârii judecătoreşti;
- relaţiile sociale privind drepturile persoanelor interesate în respectarea hotărârii
judecătoreşti (de ex. dreptul la salariu);
- relaţiile sociale privitoare la integritatea fizică şi psihică a persoanei în cazul
săvârşirii infracţiunii prin acte de violenţă sau ameninţare ori prin acte de violenţă;
- relaţiile sociale ce au în vedere înfăptuirea măsurilor de siguranţă.
Infracţiunea are obiect material când fapta se săvârşeşte împotriva bunurilor.
a) subiectul activ
În cazul variantei de la alin. (1) lit. a), subiect activ al infracţiunii poate fi orice
persoană care având cunoştinţă despre hotărârea de executare, se împotriveşte la
executare, opunând rezistenţă faţă de organul de executare.
În cazul variantei de la alin. (1) lit. b), subiect activ al infracţiunii poate fi organul
de executare care are îndatorirea de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească şi refuză
să facă acest lucru.
În cazul variantei de la alin. (1) lit. c), subiect activ al infracţiunii poate fi
persoana care are obligaţia legală de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare
a hotărârii şi refuză să facă acest lucru. Sunt astfel de persoane: organele de poliţie,
jandarmerie, alte organe ale statului cu atribuţiuni în acest sens.
În cazul variantei de la alin. (1) lit. d) şi e), subiect activ al infracţiunii poate fi
angajatorul care refuză reintegrarea în muncă a unui salariat sau nu execută hotărârea
judecătorească cu privire la plata salariului în termen de 15 zile de la data cererii de
executare.
În cazul variantei de la alin. (1) lit. f), subiect activ al infracţiunii poate fi casa
publică de pensii sau administratorul fondului privat de pensii.
În cazul variantei de la alin. (1) lit. g), subiect activ al infracţiunii poate fi
persoana căreia îi este opozabilă hotărârea judecătorească şi care împiedică folosirea, în
tot sau în parte, a unui imobil. În orice altă situaţie, fapta de a împiedica, fără drept,
folosirea unui imobil constituie tulburare de posesie.
417
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei,
prin punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Subiect pasiv secundar poate fi
persoana al cărei drept a fost recunoscut printr-o hotărâre a instanţei de judecată şi care
nu este respectat de subiectul activ.
Textul incriminator prevede o cerinţă de timp în cazul variantei de la alin. (1) lit.
e), respectiv plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate
angajatorului de către partea interesată. De asemenea, în cazul tuturor variantelor, este
necesar, hotărârea să fi fost investită cu formulă executorie1 şi ca termenul pentru
executarea hotărârilor judecătoreşti să nu se fi prescris.
Conform art. 287 alin. (1) C. pen., elementul material al infracţiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti se realizează prin:
a. Acţiunea de împotrivire la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de
organul de executare. În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a apreciat
că împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau
ameninţare întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii analizate şi nu şi pe
cele ale infracţiunii de ultraj, întrucât faptele săvârşite cu ocazia punerii în executare a
unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o incriminare expresă pentru violenţele săvârşite în
astfel de situaţii. Instanţa supremă a decis că infracţiunea de nerespectare a hotărârii
judecătoreşti, săvârşită prin acte de violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare
cuprinde în latura sa obiectivă şi elementele infracţiunii de ultraj 2. Cu toate acestea, dacă
actele de ameninţare sunt îndreptate, de exemplu, împotriva unui poliţist care însoţeşte
organul de executare, fapta va constitui ultraj, întrucât poliţistul nu îşi pierde calitatea sa
prin faptul că însoţeşte organul de executare şi nu devine el însuşi organ de executare 3.
Acţiunea de împotrivire trebuie să se refere la executarea unei hotărâri judecătoreşti, a
unei ordonanţe preşedinţiale sau a unei hotărâri de expedient, deoarece şi acestea au,
conform normelor procedurale, caracterele unei hotărâri judecătoreşti 4. Nu are relevanţă,
pentru existenţa infracţiunii, care este natura hotărârii, fie că este vorba despre una civilă,
penală, administrativă etc. Poate constitui element material al infracţiunii, în varianta
analizată şi actele care au caracter ameninţător, fără a fi însoţite de cuvinte, de exemplu
împiedicarea executorului judecătoresc să pună în executare o hotărâre judecătorească
definitivă, de către inculpatul care ţine în mână o toporişcă5.
b. Refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act. Elementul material în cazul acestei
variante poate consta atât prin refuzul de executare ca urmare a unei somaţii exprese cât
şi prin simpla neîndeplinire a obligaţiilor de către organul de executare (fie el civil sau
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 3313/2000, www.scj.ro
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1497/1993, publicată în Practica judiciară I, pp.651- 652
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1012/1996,www.scj.ro
4
5
C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 65/1997, www.legex.ro
418
penal), aceasta fiind asimilată refuzului, în cazul în care există prin lege obligaţia de
punere în executare a hotărârii1.
c. Refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligaţie conform legii. Persoanele care au obligaţia de a
sprijini organul de executare conform legii sau la cererea acestuia (de ex. organele de
poliţie) au obligaţia să intervină, pentru a asigura punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, atunci când este necesar.
d. Neexecutarea de către angajator a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
reintegrarea în muncă a unui salariat. Angajatorul este „persoana fizică sau juridică ce
poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de
muncă”2.
e.Neexecutarea de către angajator a hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor
în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată. Fapta nu va deveni infracţiune decât după împlinirea termenului expres
prevăzut de 15 zile. Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza
contractului individual de muncă3.
f. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor.
g. Împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Pentru
existenţa infracţiunii în această variantă este necesar ca fapta să se săvârşească cu privire
la un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Considerăm că textul
de lege foloseşte aici noţiunea de „imobil” din dreptul civil4.
justiţiei. În subsidiar, urmarea imediată constă şi în punerea în pericol al unui drept ce a
fost recunoscut unei persoane, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se comite cu intenţie (directă sau
indirectă) în toate variantele.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei. Infracţiunea va subzista şi în
situaţia în care cel care se opune hotărârii judecătoreşti are convingerea că aceasta nu este
echitabilă. Împrejurarea că inculpatul consideră că sentinţa nu este corectă nu are nicio
relevanţă juridică, din moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare5.
1
Norel Neagu în Noul Cod…op.cit. (2014), p. 479
2
Codul muncii, art.14 alin. (1)
3
Codul muncii, art. 159, alin. (1); alin. (2) al aceluiaşi articol prevede: „Pentru munca prestată în baza
contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
4
Conform art. 537 Cod civil: „Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent”.
5
C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 177/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998, p. 139
419
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care se crează o stare de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei prin punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Nu este necesar
ca nerespectarea hotărârii judecătoreşti să se întindă pe o anumită perioadă de timp, atâta
timp cât intervalul este suficient pentru a pune în pericol înfăptuirea justiţiei. La varianta
prevăzută la litera e) este necesar ca nexecutarea de către angajator a hotărârii
judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare
adresate angajatorului de către partea interesată.
B. Modalităţi
Infracţiunea este reglementată într-o variantă tip şi şase variante asimilate.
C. Sancţiuni
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Conform alin. (2), în cazul faptelor
prevăzute în lit. d) - g) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
Neexecutarea sancţiunilor penale

(Art. 288 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit.
c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai
gravă.
(2) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin
neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate se
420
(3)Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se
pedepseşte cu amendă.
Incriminarea este nouă, dar preia unele din dispoziţiile art. 271, alin. (4) şi (5) ale
Codului penal anterior.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile care iau
naştere şi se dezvoltă în legătură cu înfăptuirea justiţiei, care sunt nesocotite prin
neexecutarea pedepselor accesorii, complementare şi a măsurilor de siguranţă.
a) subiectul activ
În cazul variantei tip prevăzute la alin. (1), subiectul activ este circumstanţiat,
putând fi numai persoana fizică, dacă se sustrage de la executare sau nu execută conform
legii o pedeapsă complementară, accesorie sau o măsură de siguranţă prevăzute în art.
108 lit. b) şi c). Sunt măsuri de siguranţă, conform articolului indicat, internarea medicală
şi interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii.
În cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (2), subiect activ al infracţiunii poate
fi numai minorul sau minorul devenit major,împotriva căreia s-a luat o măsură educativă
privativă de libertate şi care părăseşte fără drept centrul educativ sau centrul de detenţie
sau care nu se prezintă după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate.
În cazul variantei atenuate de la alin. (3), subiect activ poate fi numai mandatarul
sau administratorul unei instituţii publice, partid politic, sindicat, patronat, organizaţie
religoasă sau aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii sau persoanelor
juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. Faţă de aceste persoane juridice
nu se pot lua decât următoarele măsuri complementare1:
-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani;
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la
unu la 3 ani;
- plasarea sub supraveghere judiciară;
- afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Coautoratul este posibil numai în varianta prevăzută la alin. (3), atunci când
există mai mulţi mandatari sau administratori ai persoanei juridice şi săvârşesc fapta
împreună2. În celelalte cazuri nu se poate reţine coautoratul, obligaţia de a executa
sancţiunile penale fiind una personală.
c) subiectul pasiv
al înfăptuirii justiţiei, prin punerea în executare a sancţiunilor penale.
1
C. pen., art. 136, alin. (3), coroborat cu art. 141, alin. (1)
2
Norel Neagu în Noul Cod penal…op.cit. (2014), p. 486
421
Pentru existenţa infracţiunii în cazul variantei atenuate de la alin. (2) este necesar
ca fapta pentru care s-a dispus o măsură educativă privativă de libertate să fi fost
săvârşită în timpul minorităţii.
La varianta tip prevăzută la alin. (1), elementul material constă într-o acţiune sau
inacţiune, respectiv în sustragerea de la executare sau în neexecutarea conform legii a
unei pedepse complementare1 ori accesorii sau a măsurii de siguranţă (internarea
medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii) prevăzute în
art. 108 lit. b) şi c). Sustragerea de la executare sau neexecutarea conform legii a
pedepsei complementare sau accesorie sau a măsurii de siguranţă are caracter subsidiar,
infracţiunea reţinându-se numai dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (de ex.
uzurparea de calităţi oficiale –art. 258 C. pen.).
În cazul variantei atenuate de la alin. (2), elementul material este reprezentat de
acţiunea de sustragere de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin inacţiunea de
neprezentare a făptuitorului după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
În cazul celei de a doua variante atenuate, de la alin. (3), elementul material
constă în neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare
aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141C. pen.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea
înfăptuirii justiţiei.
ei.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă.
1
Conform art. 66, alin. (1) C. pen., „Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă
în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele
drepturi: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege; e) drepturile părinteşti; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa
funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii; h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite
categorii de vehicule stabilite de instanţă; j) dreptul de a părăsi teritoriul României; k) dreptul de a ocupa o
funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite
localităţi stabilite de instanţă; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu
membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea; o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau
alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată”.
422
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care valoarea ocrotită este pusă în pericol
prin săvârşirea faptei incriminate.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip şi două variante atenuate.
C. Sancţiuni
În cazul variantei tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda,
dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Varianta atenuată de la alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an
sau cu amenda. În situaţia în care făptuitorul este minor la data săvârşirii infracţiunii
analizate, sancţiunea va consta într-o măsură educativă.
Varianta atenuată de la alin. (3) se pedepseşte cu amenda.
423
TITLUL V. INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU
Capitolul I. Infracţiuni de corupţie
ASPECTE GENERALE
Aşa cum se arată în preambulul Convenţiei de la Strasbourg cu privire la corupţie

din 19991, „corupţia constituie o ameninţare la adresa principiilor statului de drept,
democraţiei şi drepturilor omului, subminează principiile bunei administrări, echităţii şi
justiţiei sociale, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi periclitează
stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii”.
Faptele de corupţie sunt incriminate şi prin legi speciale, un important sediu al
materiei rămânând, chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Legea nr.
78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 2. Conform
art. 1, Legea nr. 78/2000 se aplică următoarelor persoane:
a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în
cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o
însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul
serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale,
societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;
c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
1
Ratificată de România prin Legea nr. 147 din 10 aprilie 2002
2
Modificată prin Legea nr. 187/2012; Legea nr. 78/2000 prevede (cu titlu de exemplu):
Art.6 „Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevazută la art.
290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevazută la art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă,
prevazută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispozitiile
art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător”.
Art. 10 „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi
următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte
foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând
operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în
cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia
unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul
unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de
administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei
subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte
scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice”.
-Art.11 : (1) Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un
operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte
efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator
economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, constituie infracţiune şi
se pedepseste cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Dacă fapta prevăzută la
alin. (1) a fost săvârşita într-un interval de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6
luni la 3 ani sau amenda.
-Secţiunea 41 a Legii incriminează infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
424
d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura
în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă
specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire
la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar
sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori
privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi
internaţionale;
f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică,
într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau
fundaţie;
g) alte persoane fizice decat cele prevăzute la lit. a) - f), în condiţiile prevăzute de
lege.
Sunt considerate principii care guvernează conduita profesională a funcţionarilor
publici:
Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici sunt
următoarele1:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici
au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în
exercitarea funcţiei publice;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi
regim juridic în situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de
a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine
şi conştiinciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici
sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic,
religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este
interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun
avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, sau să abuzeze în
vreun fel de această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici
pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a
bunelor moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei
publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de
bună-credinţă;
1
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, art. 3
425
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor.
Luarea de mită
(Art. 289 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru
altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu
sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în
art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Incriminarea luării de mită în Codul penal este una mai largă, legiuitorul
renunţând la formularea din reglementarea anterioară: „în scopul de a îndeplini, a nu
îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri2” care este înlocuită cu „în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri”. Au fost astfel înlăturate o mare parte din dificultăţile ce apăreau în practică
legate de distincţia dintre infracţiunea de luare de mită şi cea de primire de foloase
necuvenite (infracţiune pe care nu o mai regăsim reglementată distinct în Codul penal,
dar al cărei element material este absorbit de infracţiunea analizată).
Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie3:
„Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
1
Conform art. 3 al Convenţiei de la Strasbourg din 1999 cu privire la corupţie, „Fiecare parte adoptă
măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a stabili drept infracţiune penală în
conformitate cu dreptul său intern, în cazul când actul a fost comis intenţionat, faptul unuia dintre agenţii
săi publici de a solicita sau primi, direct sau indirect, orice avantaj necuvenit pentru el însuşi sau pentru
oricine altcineva, sau de a accepta o ofertă sau o promisiune a unui avantaj pentru a efectua sau a se abţine
de la efectuarea unui act în exerciţiul funcţiunilor lui”.
2
Aşa cum prevedea C. pen. anterior la art. 254, alin. (1)
3
Modificat prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
426
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de
sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293din Codul penal se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează
cu o treime”.
în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cu o atitudine
corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să se asigure
respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi ocrotirea şi realizarea
drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor1.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,
valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în mod
nemijlocit activitatea infracţională, ci produs al acesteia.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de luare de mită poate să fie numai un funcţionar
public (subiect activ calificat), adică persoana2 care, cu titlu permanent sau temporar, cu
sau fără o remuneraţie:
a. exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b. exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c. exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome,
al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar
de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Este, de asemenea, asimilată funcţionarului public şi persoana3 care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public.
Fapta este mai gravă, conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, dacă fapta este
săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică (de exemplu,
Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele Camerei Deputaţilor,
miniştri, primarietc.), de un judecător sau procuror, de un organ de cercetare penală sau
1
Conform art. 5, alin. (2) din Legea nr. 7/2004, „În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au
obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa
administrativă, pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi
eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice”; Art. 14 al aceleiaşi legi prevede: „Funcţionarii publici nu
trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt
destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de
natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot
constitui o recompensăîn raport cu aceste funcţii”.
2
C. pen., art. 175, alin. (1)
3
C. pen., art. 175, alin. (2)
427
cu atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau de o persoană prevăzută
la art. 293 C. pen.1.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca subiectul activ aibă calitatea cerută
de lege (aceea de funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului public), la
data comiterii faptei2.
Expertul care a primit o însărcinare retribuită de la birou de expertize, are
calitatea de funcţionar şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită3. Similar în
cazul lichidatorului judiciar al unei societăţi comerciale, numit prin hotărâre
judecătorească4 sau al medicului5.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să
întrunească condiţiile prevăzute de lege, referitoare la calitatea specială de funcţionar
public sau de persoană asimilată funcţionarului public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică, instituţia
publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
Subiect pasiv principal poate fi reprezentat, de asemenea, de instituţii, persoane juridice,
altele decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul subiect activ al
infracţiunii de luare de mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică ce
a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc, fiind însă
necesar ca, la momentul comiterii faptei, subiectul activ să aibă calitatea de funcţionar
public sau de persoană asimilată funcţionarului public. Nu prezintă importanţă (spre
deosebire de reglementarea anterioară) dacă funcţionarul săvârşeşte fapta la momentul
primirii, acceptării mitei sau promisiunii de mită sau la un moment ulterior, atâta timp cât
fapta are legătură cu îndatoririle sale de serviciu.
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:
- pretinde bani sau alte foloase necuvenite;
1
Art. 293 C. pen. se referă la persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj sunt chemate să pronunţe o
hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă
procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
2
Existenţa infracţiunii de luare de mită nu este condiţionată de împrejurarea ca îndeplinirea actului de
serviciu să fie în competenţa exclusivă a inculpatului. Este suficient ca, în virtutea atribuţiilor specifice
funcţiei, acesta să abiă competenţe generale în emiterea sau îndeplinirea actului respective şi, în concret, să
poată influenţa luarea deciziei de care este interesată persoana care remite folosul necuvenit. Î.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 273 din 27 ianuarie 2010, www.scj.ro
3
4
5
C.S.J., s. pen., dec. nr. 4055/2000, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 173; C.S.J., s. pen., dec. nr. 78/1993 în R.D.P
nr. 2/1994, p. 165
428
A pretinde presupune a cere, în mod direct sau prin aluzii, dacă din acestea reiese
cu claritate că făptuitorul pretinde primirea de bani sau de alte foloase. Nu este necesar ca
cererea să fie acceptată. În situaţia în care funcţionarul pretinde o sumă de bani datorată
în mod legal, executarea unei obligaţii legale izvorâte dintr-un contract de care
condiţionează îndeplinirea unui act ce face parte din atribuţiile sale de serviciu, nu se va
putea reţine infracţiunea de luare de mită (ci eventual cea de abuz în serviciu) 1, întrucât
textul art. 289 face referire la bani sau alte foloase care nu i se cuvin 2 funcţionarului.
Pretinderea trebuie să se refere la un obiect determinat sau determinabil 3. În această
variantă, iniţiativa de mituire aparţine funcţionarului, el fiind cel care iniţiază, care
„pretinde”. Considerăm că nu prezintă importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă
pretinderea este directă sau doar implicită, aluzivă, atâta timp cât ea a fost exteriorizată
într-un mod ce poate fi înţeles.
- primi bani sau alte foloase necuvenite;
Primirea presupune acceptarea, căpătarea de către funcţionar a unei sume de bani
sau a altor foloase. Considerăm că primirea poate să fie efectivă (primirea unei sume de
bani) sau simbolică (primirea cheilor de la un autoturism). Considerăm că va constitui
primire, în sensul art. 289, şi acceptarea cheilor unui imobil, chiar dacă transferul de
proprietate în cazul bunurilor imobile se dobândeşte prin înscrierea în carte funciară 4, iar
nu la momentul acordului de voinţă5. De altfel, şi acceptarea folosinţei imobilului poate
întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate. Se va putea reţine infracţiunea
analizată şi dacă o sumă de bani este primită cu titlu de împrumut 6. Primirea poate fi
pentru sine sau pentru altul, în mod direct sau prin persoane interpuse.
- de a accepta promisiunea de aprimi bani sau alte foloase necuvenite.
Observăm că nu este necesar ca sumele de bani să fie primite efectiv sau ca
funcţionarul să beneficieze efectiv de alte foloase necuvenite, infracţiunea subzistând şi
dacă acesta doar pretinde sau acceptă promisiunea primirii unor astfel de foloase.Nu
prezintă importanţă valoarea efectivă a mitei, întrucât legea nu distinge. Infracţiunea va
subzista şi în situaţia în care funcţionarul nu ar fi putut beneficia niciodată de foloasele
pretinse, primite (de exemplu, banii primiţi se dovedesc a fi falşi sau nu mai sunt în
circulaţie) sau a căror promisiune o acceptă (de exemplu, mituitorul nu a avut niciodată
intenţia de a îndeplini promisiunea), dacă funcţionarul nu a avut cunoştinţă de acest
lucru.
1
Valerică Dabu, Ana-Maria Guşanu, Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită în Noul Cod penal, în
Revista de drept penal, nr. 1, ianuarie-martie 2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p.35
2
În doctrină (Valerică Dabu, Ana-Maria Guşanu, op. cit., p. 36) s-a realizat o distincţie între executarea
obligaţiilor perfecte şi a celor natural (obligaţii ce nu mai pot fi asigurate prin forţa de constrângere a
statului). Nu credem că o astfel de distincţie este pertinentă aici, fiind evident că astfel de obligaţii fac parte
din „foloasele cuvenite”.
3
4
C. pen., art. 557, alin. (4)
5
Considerăm că într-o astfel de situaţie nu va fi vorba despre acceptarea promisiunii mitei, ci despre o
primire. Aceasta întrucât exemplul la care ne-am referit depăşeşte în mod evident o simplă promisiune. Şi
în situaţia în care funcţionarul nu intră efectiv în stăpânirea lucrului (spre ex. imobilul este distrus, dintr-un
caz fortuit; data biletului de avion a expirat etc.), considerăm că ne aflăm tot în situaţia unei „primiri”,
întrucât funcţionarul şi-a păstrat posibilitatea de a intra în stăpânirea, de a beneficia de lucrul respectiv.
6
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6560/2004 în R.D.P., nr. 1/2006, p. 157; C.A. Cluj, s. pen. şi min., dec. nr. 51/A
din 12 mai 2009, Anamaria Trancă, Luarea şi darea de mită, traficul de influenţă. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 1-15
429
Există posibilitatea ca funcţionarul public să ajungă în posesia sumei de bani sau
a altor foloase (de ex. o persoană îi pune pe masă o sumă de bani), iar funcţionarul să nu
refuze dar nici să îşi manifestă expres acceptul de a primi. Într-o astfel de situaţie se
poate reţine infracţiunea analizată, în forma primirii, care poate să fie şi tacită, nu numai
expresă, manifestată direct. Elementul material al infracţiunii analizate poate consta, aşa
cum reiese clar din conţinutul legal, şi din acceptarea promisiunii de bani sau alte
foloase. Referitor la această situaţie sunt necesare, credem, unele precizări. Articolul 254,
alin. (1) din vechiul C. pen. prevedea: „ Fapta funcţionarului public [...] ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge [...]”. Codul penal actual nu se mai
referă la nerespingerea promisiunii. În doctrină au fost exprimate unele puncte de vedere
diferite. Conform unei opinii1, „nerespingerea promisiunii de mită este o acceptare tacită,
astfel încât nu trebuie să fie incriminată distinct pentru a se stabili obligaţia
funcţionarului public de a respinge o asemenea promisiune şi a-l sili să iasă din apatie
faţă de solicitările exterioare, asociindu-l astfel la opera de prevenire a infracţiunilor şi de
apărare a onoarei şi prestigiului funcţiei pe care o ocupă”. În acelaşi timp, s-a afirmat 2 că
în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, aşa cum este ea prevăzută în C. pen., nu
se mai regăseşte modalitatea de săvârşire a faptei sub forma nerespingerii promisiunii
unor astfel de foloase, deci (în opinia autorilor indicaţi), săvârşirea faptei prin această
modalitate apare ca fiind dezincriminată. Considerăm că incriminarea din reglementarea
anterioară era mai completă şi că incriminarea distinctă a nerespingerii promisiunii de
mită nu era în niciun caz redundantă sau subînţeleasă. În acelaşi timp, nu considerăm că
ar fi vorba despre o dezincriminare a acestei modalităţi, întrucât, aşa cum reiese de altfel
şi din conţinutul Codului penal, funcţionarul public are îndatorirea de a respinge, în mod
activ, categoric, orice încercare de corupere a sa. Prin urmare, credem şi noi că
acceptarea tacită a promisiunii de mită poate fi realizată, în anumite situaţii (pe care
instanţa va trebui să le analizeze distinct, având în vedere şi comportamentul ulterior al
funcţionarului) şi prin nerespingerea promisiunii. Reţinerea în practică a acestei
modalităţi (cu privire la care existau unele controverse şi dificultăţi şi înainte de intrarea
în vigoare a Codului penal) va fi însă, credem, foarte dificilă sub aspect probatoriu.
Respingerea promisiunii de mită nu trebuie neapărat să îmbrace o anumită formă.
Credem că după ce o promisiune de mită a fost făcută, nu există decât două acţiuni
posibile logic: acceptarea sau respingerea. Ignorarea promisiunii de mită de către
funcţionar echivalează în fapt tot cu o respingere. Lipsa incriminării nerespingerii
promisiunii ar însemna o cale de mijloc, ceea ce ne apare ca o imposibilitate logică.
Acţiunile enumerate mai sus trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri 3. Va fi întrunit
conţinutul constitutiv al infracţiunii şi dacă funcţionarul pretinde banii sau foloasele
pentru altul sau dacă foloasele sunt pretinse sau primite în mod direct de către funcţionar
1
Vasile Dobrinoiu în Noul Cod…op. cit., p. 498
2
Valerică Dabu, Ana-Maria Guşanu, op. cit., pp. 28-29
3
Convingerea denunţătorului că în situaţia în care nu va da curs solicitării, inculpatul are posibilitatea, în
calitate de primar, să împiedice pe viitor derularea contractului încheiat este un element necesar şi suficient
pentru a reţine îndeplinirea condiţiei cerute de textul de incriminare, în sensul că primirea foloaselor are ca
scop îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu. T. Neamţ, s. pen., dec. nr. 37 din 17 martie 2011,
Anamaria Trancă, op. cit., pp. 15-18
430
sau printr-o persoană interpusă. Este necesar ca acţiunea în legătură cu care este
acceptată mita sau promisiunea ei să fie de competenţa funcţionarului, să intre în
atribuţiile sale de serviciu (fie şi parţial, chiar şi limitat1), altfel nu se va reţine
infracţiunea analizată ci infracţiunea de înşelăciune sau eventual trafic de influenţă. Este,
de asemenea, necesar ca suma de bani sau foloasele de altă natură să fie pretinse sau
primite în mod nelegal, să nu fie vorba despre un drept al funcţionarului pe care acesta îl
pretinde în mod legal.
Legiuitorul foloseşte expresia „alte foloase” într-un sens foarte larg. Sunt astfel
incluse în sfera noţiunii foloasele de orice natură (patrimonială sau nepatrimonială), cu
excepţia favorurilor de natură sexuală, care sunt incriminate distinct în Codul penal la art.
299 (folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual). Prin urmare, pot fi considerate „alte
foloase”: acordarea unui împrumut fără dobândă sau cu o dobândă mai mică decât cea
practicată în mod normal; efectuarea de lucrări (de orice natură, de ex. de reparaţii, de
construcţie); numirea într-o funcţie; menţinerea într-o funcţie etc.
A săvârşit2 infracţiunea de luare mită paznicul de la o societate care a convenit cu
alte persoane ca, în schimbul unei sume de bani, să le permită acestora să sustragă o
cantitate de porumb din cel pe care îl avea sub pază. Faptul că paznicul i-a ajutat pe
ceilalţi inculpaţi la săvârşirea furtului prin ajutorul pe care l-a dat la încărcarea
porumbului într-un mijloc de transport, nu-l absolvă de infracţiunea de luare de mită
reţinându-se un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunea de furt
(în calitate de complice). Infracţiunea se poate reţine în concurs şi cu traficul de
influenţă.
Conform art. 289 C. pen., alin. (2), fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită de una din
persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen.3 constituie infracţiune numai când este
comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Aşadar, elementul material este restrâns în această variantă, nemaiputând consta în
îndeplinirea sau în urgentarea îndeplinirii unui act ce intră în atribuţiile de serviciu.
Aceasta întrucât persoanele prevăzute la art. 175, alin. (2) îndeplinesc actele în schimbul
unui onorariu şi pot percepe, în mod legal, un cost suplimentar pentru îndeplinirea
urgentă a anumitor acte (spre exemplu, notarul public).
Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, spre exemplu cu cea de
favorizare a infractorului4. Fapta inculpatului care, în calitate de agent de poliţie, sesizat
cu o plângere penală sub aspectul infracţiunii de distrugere, contactează pe făptuitor şi îi
pretinde o anumită sumă de bani destinată procurorului de caz, unui martor ale cărui
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 391/1999, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 180
2
T.S. s. pen. dec. nr. 61/1972 în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op.cit., p. 273
3
Conform art. 175 C. pen., alin. (2) „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.
4
Fapta procurorului care primeşte, de mai multe ori, de la martorul denunţător sume de bani pentru a
substitui şi a-i restitui acestuia bunuri ce constituie corpuri delicte în cadrul unui dosar aflat pe rolul
instanţei de judecată şi în care martorul denunţător are calitatea de inculpate întruneşte elementele
constitutive a două infracţiuni: luare de mită şi favorizarea infractorului. Infracţiunea de favorizare a
infractorului nu este absorbită în infracţiunea de luare de mită, obiectele juridice afectate fiind diferite.
431
declaraţii le va influenţa şi lui însuşi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor
de luare de mită şi trafic de influenţă, în concurs ideal1.
Infracţiunea de luare de mită nu este condiţionată de infracţiunea de dare de mită.
Astfel, infracţiunea analizată va subzista, de exemplu, şi în ipoteza în care persoana care
dă bani sau alte foloase se află în eroare cu privire la destinaţia acestora, împrejurare, de
asemenea, lipsită de importanţă2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt. Pentru existenţa
infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în patrimoniul unităţii unde îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte persoane.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).
Cu toate că mobilul este acela de a primi bani sau foloase necuvenite, în cazul
acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori
scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama
de acestea pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Observăm însă că tentativa
este asimilată formei consumate, prin incriminarea pretinderii sau a acceptării
promisiunii primirii unor bani sau altor foloase necuvenite.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,
primeşte sau acceptă promisiunea primirii de bani sau alte foloase necuvenite. Prin
urmare, pentru reţinerea în formă consumată, nu este necesar să se creeze un anumit
prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte foloase sau ca acestea să aibă o anumită
valoare şi nici să se încheie înţelegerea dintre persoana care oferă şi cea care cere.
Infracţiunea se poate reţine şi în formă continuată3.
B. Modalităţi
1
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 85 din 21 martie 2011, Anamaria Trancă, op. cit., pp. 57-59
2
C.S.J., s. mil., dec. nr. 11/1995, în R.D.P. nr. 2/1996, p. 118
3
Fapta procurorului şef al secţiei de urmărire penală în cadrul parchetului de pe lângă tribunal, de a primi,
la două date diferite, în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale, două sume de bani pentru a înlocui cu
produse de serie, la două date diferite, în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale, armele originale care
constituiau corpuri delicte într-un dosar penal privind infracţiunea de nerespectare a regimului armelor și
muniţiilor pe care l-a instrumentat și pentru a restitui persoanei inculpate și trimise în judecată în acest
dosar armele originale, care prezentau o valoare pentru persoana inculpată, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată - Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1801 din 6 mai
2010, www.scj.ro
432
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (primirea
unei sume de bani; primirea unor bilete de odihnă, bilete de avion, concert spectacol;
acceptarea unor materiale de construcţii; simularea unui contract sau a unei datorii;
acceptarea promisiunii unor astfel de foloase etc.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip şi varianta asimilată, cu închisoare de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a
exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Conform alin. (3), banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse
confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Alin. (3) îşi va găsi aplicarea atunci când făptuitorul a primit efectiv bani, valori sau orice
alte bunuri. Bunurile care au fost doar promise, nu şi primite efectiv nu vor putea face
obiectul confiscării.
a) C. pr. pen.].
Darea de mită
(Art. 290 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate
în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cauză care înlătură caracterul penal:
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a
fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat,
dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut
în alin. (3).
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării,
iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Similar cu infracţiunea analizată anterior, acţiunea făptuitorului nu mai este
condiţionată de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau întârzia îndeplinirea unui act cu
privire la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar. Conform Codului penal,
este suficient ca acţiunea să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri,
433
în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cuo atitudine
drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,
valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în mod
nemijlocit activitatea infracţională, ci mijlocul de săvârşire al acesteia.
a) subiectul activ
Subiect activ1 al infracţiunii de dare de mită poate să fie orice persoană cu
complicitate).
c) subiectul pasiv
publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele decât
cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc sau de timp.
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:
-promite bani sau alte foloase;
Promisiunea presupune angajamentul pe care şi-l ia mituitorul de a da bani sau
alte foloase funcţionarului public sau persoanei asimilate funcţionarului. Promisiunea
poate fi făcută personal, prin intermediul altor persoane, prin înscrisuri sau mijloace de
comunicare electronice. Este necesar, însă, ca promisiunea să ajungă la cunoştinţa
funcţionarului. Nu are relevanţă dacă funcţionarul acceptă sau nu promisiunea.
-oferi bani sau alte foloase;
Oferirea reprezintă o promisiune concretă cu privire la un bun determinat sau la o
sumă de bani determinată, pentru a-l convinge pe funcţionar să îndeplinească, să nu
1
Făptuitorul care oferă bani sau alte foloase unui funcţionar, în modurile și în scopurile arătate în art. 290
C. pen., are calitatea de autor al infracţiunii de dare de mită și nu de complice, chiar dacă banii ori foloasele
provin de la alte persoane, iar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau actul contrar
îndatoririlor de serviciu se referă la acestea - Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 181 din 21 ianuarie 2008, www.
scj.ro
434
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale
de serviciu sau să facă un act contrar acestor îndatoriri.
-da bani sau alte foloase.
Darea presupune înmânarea, predarea efectivă a unei sume de bani sau a altor
foloase către funcţionar, direct sau indirect. Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă
dacă a fost sau nu îndeplinit actul de către funcţionar, dar credem că se impune ca banii
sau bunurile să fi ajuns la funcţionar. Nu poate exista infracţiunea analizată, dacă
intermediarul şi-a însuşit banii sau bunurile şi nu a adus la cunoştinţă funcţionarului
înţelegerea sa cu mituitorul.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca banii sau foloasele să fie necuvenite
şi ca acestea să fie promise, oferite sau date ca o contraprestaţie pentru un act ce intră în
îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri. Dacă fapta nu are legătură cu îndatoririle de serviciu ale funcţionarului,
nu se va putea reţine infracţiunea analizată. Nu prezintă importanţă momentul mituirii,
fapta constituind dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea are loc anterior
îndeplinirii actului de către funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau
foloaselor are loc după îndeplinirea actului, indiferent dacă a existat sau nu o înţelegere
anterioară comiterii actului1 şi indiferent dacă actul este contrar sau conform cu
îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.
Art. 290C. pen. prevede şi o cauză specială de neimputabilitate[alin. (2)], în
situaţia în care mituitorul a fost constrâns să dea mită. Constrângerea trebuie să vină din
partea funcţionarului şi să nu pornească de la o iniţiativă a celui ce dă mita. Cauza de
înlăturare a caracterului penal va opera indiferent de natura constrângerii, dacă aceasta
este morală sau psihică. Pentru a opera cauza care înlătură caracterul penal este însă
necesar să existe o constrângere reală, care să exercite o influenţă semnificativă asupra
psihicului celui care dă mită, astfel încât acesta să aibă convingerea că nu există nicio altă
soluţie2. În situaţia în care, pentru persoana care dă mită, actul solicitat nu era absolut
necesar şi ar fi putut renunţa la el, fără a avea consecinţe importante de natură
patrimonială sau morală, cauza de nepedepsire nu-şi va produce efecte. Aceeaşi soluţie
va fi adoptată şi în situaţia în care cel ce dă mită ar fi putut, cu relativă uşurinţă, să
găsească o altă modalitate de a-şi rezolva interesul său privind realizarea actului, fără să
dea mită.
activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt. Pentru existenţa
infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în patrimoniul unităţii unde îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte persoane.
1
Vasile Dobrinoiu în Noul Cod…op. cit., p. 507
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii …op. cit.,Vol. IV, p. 148
435
Legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori scop. În
cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama de
acestea la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Observăm însă că tentativa
este asimilată formei consumate, prin incriminarea promisiunii unor bani sau altor
foloase necuvenite.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite 1, oferă
sau dă bani sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public. Nu este necesar să se
creeze un anumit prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte foloase sau ca acestea
să aibă o anumită valoare şi nici să se încheie înţelegerea dintre persoana care oferă şi cea
care cere.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Alin. (2) prevede o cauză care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea
mituitorului, prin orice mijloace, de către cel care a luat mita.
Alin. (3) prevede o cauză de nepedepsire pentru mituitorul care denunţă fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri ce pot fi evaluate în bani se vor restitui
persoanei dacă aceasta a fost constrânsă să promită, ofere sau dea bani sau alte foloase
necuvenite, de către cel care a luat mita sau dacă mituitorul a denunţat fapta mai înainte
ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta [alin. (4)]. Banii,
valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu
se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Banii, valorile sau orice alte bunuri
oferite sau date vor fi supuse confiscării şi în situaţia în care mituitorul denunţă fapta,
însă face acest lucru după ce organul de urmărire penală a fost sesizat cu privire la faptă.
a) C. pr. pen.].
1
Darea de mită este o infracţiune instantanee şi se consumă în modalitatea promisiunii unor sume de bani,
în momentul realizării promisiunii respective. C.A. Oradea, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 98/A din 24
noiembrie 2009, Anamaria Trancă, op. cit., pp. 73-77
436
Traficul de influenţă
(Art. 291 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care
promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze
ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, „faptele de luare de mită sau trafic de
influenţă săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare
a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite
se majorează cu o treime”1.
Codul penal prevede expres în ce poate consta promisiunea traficantului de
influenţă: să îl determine pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau
să îndeplineasacă un act contrar acestor îndatoriri.
Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de trafic de influenţă este lipsită
de obiect material.
a) subiectul activ
1
În practica judiciară s-a arătat că fapta de trafic de influenţă, săvârşită de persoana care are calitatea de
ofiţer de poliţie din categoria organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, se încadrează în varianta
agravată a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c)
teza I din Legea nr. 78/2000, indiferent dacă fapta are sau nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale
făptuitorului, pentru reţinerea dispoziţiilor art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 fiind suficientă
întrunirea cerinţei ca făptuitorul să aibă calitatea de organ de cercetare penală. I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
404/A din 27 noiembrie 2014 www.scj.ro
437
Subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă poate să fie orice persoană fizică
ce răspunde penal. Conform art. 7 din Legea nr. 78/20001, dacă subiect activ este o
persoană care: exercită o funcţie sau demnitate publică; este judecător sau procuror; este
organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a
contravenţiilor; este una din persoanele prevăzute la art. 293 C. pen., fapta se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 291 C. pen., ale cărei limite se majorează cu o
treime.
complicitate).
c) subiectul pasiv
publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul. Subiect pasiv
principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele decât cele publice,
în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică
care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv funcţionarul a cărei
influenţă este traficată.
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a pretinde, primi sau
accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau
indirect, dacă făptuitorul are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatotirile sale
de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
A „avea influenţă asupra unui funcţionar”, înseamnă a avea trecere, a se bucura în
mod real de încredererea acelui funcţionar, a fi în raporturi bune cu acesta2.
Elementul material poate consta şi într-o inacţiune, atunci când subiectul activ nu
neagă, nu dezminte3 afirmaţiile făcute de altă persoană cum că ar avea o influenţă asupra
unui funcţionar public şi primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase pentru
a-l influenţa pe funcţionarul respectiv.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să aibă influenţă sau să
lase să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar anume. Nu este necesar ca
făptuitorul să-l şi nominalizeze sau ca influenţa să fie reală4, însă nu se va reţine
1
Modificată prin Legea nr. 187/2012
2
T.S. s. pen. dec. nr. 1202/1983, în R.R.D. nr. 5/1984, p. 67
3
T. Bucureşti, s. a II-a pen., sent. nr. 544 din 22 aprilie 2004, www.portal.just.ro
4
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1083 din 25 martie 2009, www.scj.ro; Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2398 din 12
aprilie 2006, www.scj.ro; pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca făptuitorul să
precizeze numele funcţionarului asupra căruia a lăsat să se creadă că are influenţă, fiind suficient să-l fi
determinat doar prin calitatea acestuia. T. Neamţ, s. pen., dec. nr. 75 din 3 aprilie 2009, Anamaria Trancă,
op. cit., pp. 89-90
438
infracţiunea analizată dacă făptuitorul face referire la influenţa pe care o are în general
asupra funcţionarilor, fără a specifica cel puţin instituţia sau autoritatea unde lucrează
funcţionarul. Nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului
asupra căruia are influenţă, fiind suficient să-l fi determinat numai prin calitate1.
Se va reţine infracţiunea analizată, iar nu infracţiunea de înşelăciune, în situaţia în
care subiectul activ nu avea de fapt niciun fel de influenţă asupra funcţionarului sau
funcţionarul respectiv nici nu exista (atunci cand făptuitorul foloseşte un nume fictiv) 2.
Chiar dacă fapta descrisă anterior întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de
înşelăciune, textul art. 291 C. pen. are caracter special şi, prin urmare, va deroga de la
incriminarea generală a faptei de înşelăciune prevăzute la art. 244 C. pen. Considerăm
însă, că în situaţia în care traficantul de influenţă aflase că actul pentru care a fost rugat
să intervină a fost deja realizat în sensul dorit de persoana care apelează la el şi promite
că va interveni pe lângă funcţionar ca actul să fie făcut, fapta va constitui infracţiunea de
înşelăciune, iar nu de trafic de influenţă.
În situaţia în care făptuitorul promite, oferă sau dă o sumă de bani sau alte foloase
unui funcţionar public, în sensul prevăzut la art. 290 C. pen., se poate reţine infracţiunea
analizată în concurs cu darea de mită. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii
dacă fapta se referă la un act ce intră în atribuţiile legale ale funcţionarului sau la un act
ilegal. Este suficient ca acest funcţionar să aibă anumite atribuţii de natură să permită
influenţarea şi rezolvarea favorabilă a pretenţiilor solicitate de persoana interesată în
efectuarea actului nelegal3.
Nu va exista infracţiunea analizată fără pretinderea, primirea ori acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase.
activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul. Pentru existenţa infracţiunii
nu este necesară producerea unei pagube în patrimoniul unităţii unde îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul sau al unei alte persoane.
administreze alte probe. Traficul de influenţă este o infracţiune de pericol4.
A. Forme
a) tentativa
1
C.S.J. s. pen. dec. nr. 2383/1999, în Pro lege, nr. 1/2001, p. 115
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3420/2007, scj.ro
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2398 din 12 aprilie 2006, Î.C.C.J., Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 54-57
4
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1688 din 26 aprilie 2010, www.scj.ro
439
Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa este asimilată
formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca făptuitorul să
reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia funcţionarului public.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,
primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase. Infracţiunea se poate comite şi
în formă continuată. Pretinderea și primirea de mai multe ori, la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiași rezoluţii, a unor sume de bani, de către persona care lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă un act ce intră
în atribuţiile sale de serviciu, constând în aprobarea unei cereri de angajare, constituie
infracţiunea de trafic de influenţă în forma continuată1.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip. Art. 7 din Legea nr.
78/2000 prevede şi o modalitate agravată.
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (de ex. prin
primirea unor sume de bani în schimbul asigurărilor pe care făptuitorul le dă altor
persoane că are relaţiile necesare pentru a le obţine acestor persoane permise de
conducere, fără susţinerea efectivă a examenului2).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip,cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Fapta este mai gravă, limitele pedepsei majorându-se cu o treime, dacă subiectul
activ face parte din categoriile de persoane enumerate la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
a) C. pr. pen.].
Cumpărarea de influenţă
(Art. 292 C. pen.)
1. Concept3
Varianta tip:
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau
pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că
are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4171 din 7 decembrie 2011, www.scj.ro
2
3
Anterior intrării în vigoare a Codului penal, infracţiunea era prevăzută în art. 61 din Legea nr.78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În urma modificărilor aduse de Legea
nr. 87/2012 s-a renunţat la variantele agravate care erau prevăzute la art. 7 şi art. 9.
440
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă
au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării,
iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de cumpărare de influenţă este
lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate să fie orice persoană
fizică ce răspunde penal.
complicitate).
c) subiectul pasiv
publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul. Subiect pasiv
principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele decât cele publice,
în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv funcţionarul a cărei influenţă
este traficată.
Elementul material constă în promisiunea, oferirea sau dare de bani ori alte
foloase, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau
441
să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Observăm că diferenţa între
infracţiunea analizată şi darea de mită constă în aceea că influenţa care se cumpără este a
unui terţ, nu a funcţionarului public. Terţul a cărui influenţă este cumpărată poate să fie şi
un funcţionar public, dar nu unul în ale cărui îndatoriri de serviciu intră actul cerut de
cumpărător (în caz contrar, infracţiunea va constitui dare de mită).
Fapta de a promite și de a da sume de bani unui consilier al vicepreședintelui unei
instituţii publice, care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
funcţionarilor din cadrul instituţiei, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce
intră în atribuţiile lor de serviciu, privitoare la monitorizarea modului în care sunt
respectate clauzele unui contract de privatizare, întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de cumpărare de influenţă1.
Similar cu infracţiunile analizate anterior, urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează
funcţionarul. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unui prejudiciu.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa este asimilată
formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca persoana a cărei
influenţă este cumpărată să reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia
funcţionarului public.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă
sau dă bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseştecu închisoare de la 2 la 7 ani.
1
442
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri
care au fost date după denunţ se restituie persoanei care le-a dat. Banii, valorile sau orice
alte bunuri date înainte de denunţ vor fi confiscate, chiar dacă operează cauza de
nepedesire.
a) C. pr. pen.].
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de abritraj sau în legătură cu

aceştia
(Art. 293 C. pen.)
Dispoziţiile art. 289 şi art. 290 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor

care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la
un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă
procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
Conform Protocolului adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei
privind corupţia, adoptat la Strasbourg la 15 mai 20031, art. 1, alin. (1), termenul
„arbitru” trebuie înţeles prin referire la dreptul naţional al statului parte la prezentul
protocol, dar în orice caz trebuie să includă o persoană care, având în vedere un acord de
arbitraj, este chemată să ia o decizie care obligă din punct de vedere juridic cu privire la
un litigiu care îi este prezentat chiar de către părţile acestui acord. Conform alin. (2) al
aceluiaşi articol, termenul „acord de arbitraj” înseamnă un acord recunoscut de dreptul
naţional şi prin care părţile convin să supună un litigiu unui arbitru pentru a decide.
Dispoziţiile art. 289 (luare de mită) şi art. 290 (dare de mită) se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să
pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile
la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori
în baza unei alte legi.Dispoziţiile art. 293 se aplică indiferent dacă membrii instanţelor de
arbitraj sunt români sau străini2.
Articolul 293 C. pen. nu se referă şi la infracţiunea de trafic de influenţă (şi nici la
cea de cumpărare de influenţă), prin urmare, traficarea influenţei membrilor instanţelor
de arbitraj nu este incriminată.
1
Ratificat prin Legea nr. 260/2004
2
Legea nr. 187/2012, art. 243
443
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia
(Art. 294 C. pen.)
Prevederile prezentului capitol se aplică în privinţa următoarelor persoane,

dacă, prin tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei
organizaţii publice internaţionale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care
România este parte;
c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii
Europene;
d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a
căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele
acestor instanţe;
e) funcţionarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
Anterior intrării în vigoare a Codului penal, era prevăzută o reglementare similară
în art. 81 din Legea nr. 78/2000. Deosebirea constă în faptul că, potrivit noii reglementări,
art. 294 C. pen. nu îşi găseşte aplicarea dacă se dispune altfel prin tratate internaţionale la
care România este parte.
Art. 294 se referă la toate infracţiunile din prezentul capitol (prin urmare şi la
traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă).
444
Capitolul II. Infracţiuni de serviciu
Delapidarea
(Art. 295 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul
său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
Art. 295 C. pen. nu prevede o variantă agravată, însă conform art. 309 C. pen.,
dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306
sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
formează şi se dezvoltă în legătură cu privire la corecta gestionare sau administrare a
bunurilor de către un funcţionar, cu relaţiile de serviciu normale şi corecte. Se poate
vorbi, în cazul infracţiunii analizate, şi de un obiect juridic secundar, reprezentat de
patrimoniul persoanei juridice, afectat prin acţiunea făptuitorului.
Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie banii, valorile sau alte
bunuri pe care făptuitorul le gestionează sau administrează şi pe care le sustrage, în
interesul său ori al altei persoane.
Prin bani înţelegem biletele de bancă şi monedele româneşti sau străine care au
putere circulatorie. Va exista infracţiunea analizată şi în situaţia în care banii nu aveau
putere circulatorie, dar făptuitorul nu cunoştea această situaţie şi a sustras o parte din ei
sau pe toţi.
Prin valori se înţeleg înscrisurile de orice fel care încorporează un drept de
creanţă realizabil în bani (obligaţiile C.E.C., cecurile, biletele la ordin, cambiile, timbre
sau alte asemenea înscrisuri).
Prin bunuri se înţeleg: bunurile materiale, mijloacele băneşti sau orice alte
valori.Sunt bunuri (în sens general) lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial2. Obiect material al infracţiunii analizate pot fi însă numai
bunurile mobile care au o existenţă corporală.
Prin alte bunuri vom înţelege bunurile mobile corporale, altele decât banii sau
valorile asimilate acestora, care au valoare economică, o existenţă materială şi se află în
gestiunea sau administrarea făptuitorului.
1
Faţă de reglementarea anterioară, limitele pedepsei sunt mai reduse, însă se prevede obligativitatea
aplicării pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică. Infracţiunea nu mai
face parte din faptele contra patrimoniului, aşa cum prevedea vechiul cod, ci din infracţiunile de serviciu.
2
C. civ. art. 535
445
Pot constitui obiect material al infracţiunii de delapidare: bunurile unor persoane
fizice aflate în gestionarea sau administrarea unei persoane juridice, plusurile în gestiune,
indiferent de sursa acestora, bunurile create prin fraudarea altor persoane, bunul mobil
care a ajuns din eroare în gestiunea sau administrarea unităţii1 şi care se află în gestiunea
sau administrarea făptuitorului.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de delapidare este dublu circumstanţiat, putând fi
numai persoana care, la data săvârşirii faptei, are calitatea de funcţionar şi de
administrator sau gestionar.
Conform art. 175 C. pen., funcţionar public este persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, exercită o funcţie publică, exercită atribuţii şi responsabilităţi stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii, exercită atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al unei regii autonome, al altui operator economic sau
al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat. Este, de asemenea,
considerat funcţionar public persoana care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Nu are
relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă funcţionarul este remunerat sau nu, pentru
activitatea sa.
Gestionarul este persoana care are ca atribuţii principale de serviciu primirea,
păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar
temporară, a unei organizaţii publice, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde
se aflau bunurile2.
Dacă subiectul activ nu întruneşte condiţiile cerute de norma de incriminare, nu se
va reţine infracţiunea de delapidare ci, eventual, infracţiunea de gestiune frauduloasă
prevăzută la art. 242 C. pen. sau cea de abuz de încredere (art. 238 C. pen.)3. Fapta
inculpatului, inspector de impozite şi taxe în cadrul unei administraţii financiare, de a-şi
însuşi sume de bani din încasările făcute în această calitate, constituie infracţiunea de
delapidare, şi nu infracţiunea de gestiune frauduloasă. Aceasta, deoarece inculpatul are
calitatea de funcţionar, iar în cadrul atribuţiilor sale de serviciu îi revenea şi obligaţia de a
gestiona sumele încasate4.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi autorii să
întrunească condiţiile cerute de lege (calitatea de funcţionar public şi să gestioneze sau
administreze bunuri proprietate publică).
c) subiectul pasiv
1
2
George Antoniu, Costică Bulai, Dicţionar…op.cit., p. 409
3
Persoana angajată ca merceolog la o societate comercială, pe baza unui contract de prestări servicii,
potrivit căruia avea obligaţia să achiziţioneze produse pentru plata cărora ridica sumele necesare de la
casierie, nu are calitatea de funcţionar, prin urmare fapta de a-şi însuşi banii primiţi constituie infracţiunea
de abuz de încredere, iar nu aceea de delapidare. C.S.J., s. pen., dec. nr. 3502 din 4 iulie 2002, www.scj.ro
4
C.S.J., s. pen. dec. nr. 1005/1998, Dreptul, nr. 10/1999, p. 158
446
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi doar autoritatea publică,
instituţia publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri
proprietate publică1.
Elementul material poate consta în una din următoarele acţiuni: însuşirea,
folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri pe care funcţionarul public le
gestionează sau le administrează.
Însuşirea presupune scoaterea unui bun mobil din posesia sau detenţia autorităţii,
instituţiei publice sau persoanei juridice care exploatează bunul respectiv. Instanţa a
reţinut că fapta unui gestionar de a-şi însuşi unele materiale ce i-au fost încredinţate în
custodie, aparţinând unităţii în care este încadrat în muncă, şi care au fost depozitate în
magazia unde erau păstrate şi bunurile pe care le gestiona, constituie infracţiunea de
abuz de încredere, nu de delapidare2.
Folosirea presupune utilizarea ilegală a bunului de către funcţionar. Nu are
importanţă, pentru existenţa infracţiunii, durata de timp cât bunul sau suma de bani au
fost utilizate în mod ilegitim şi nici dacă bunul a fost deteriorat prin utilizare sau nu. Este
necesar ca bunul sau suma de bani să fie readuse în gestiunea instituţiei sau unităţii de
unde au fost luate. Dacă făptuitorul îşi aproprie bunul sau suma de bani şi nu le utilizează
doar, se va reţine însuşirea. Prejudiciul adus subiectului pasiv prin această acţiune constă
în lipsirea de folosinţa sumei de bani, valorilor sau altor bunuri.
Traficarea de bani, valori sau alte bunuri presupune scoaterea acestora din
patrimoniul instituţiei, unităţii sau persoanei juridice şi supunerea acestora unor
operaţiuni speculative.
Infracţiunea de delapidare se poate săvârşi şi în formă continuată, atunci când o
persoană a sustras, în mod repetat, sume de bani la diferite intervale de timp, de la două
casierii ale aceleiaşi unităţi, la care îndeplinea concomitent funcţia de casier, dacă în
raport cu metodele folosite se constată că toate aceste susutrageri au fost comise cu o
rezoluţie infracţională unică3.
Urmarea imediată constă în crearea unei pagube pentru subiectul pasiv. Paguba
trebuie să fie reală, dar poate fi reprezentată şi de lipsa, de scoaterea temporară a bunului
din patrimoniul subiectului pasiv. Valoarea prejudiciului va fi luată în considerare la
individulizarea pedepsei.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între însuşire, folosire sau traficare şi
prejudiciul cauzat subiectului pasiv.
1
Ilie Pascu în Noul Cod... op. cit., p. 332
2
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p.17
3
T.S. s. pen. dec. nr. 561/1975, în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., pp. 117-118; Î.C.C.J., s. pen
dec. nr. 2643 din 27 aprilie 2006, www.scj.ro
447
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu se va putea reţine
infracţiunea analizată dacă fapta este comisă din culpă ci, eventual, infracţiunea de
neglijenţă în serviciu.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare nu sunt incriminate, însă tentativa se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă atunci când sumele de bani, valorile sau alte bunuri sunt
însuşite, folosite sau traficate de funcţionarul public.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o singură variantă tip. O variantă agravată este însă
prevăzută la art. 309 C. pen.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În cazul variantei agravate prevăzute la art. 309 C. pen., limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu jumătate.
Se va aplica în mod obligatoriu şi pedeapsa complementară a interzicerii
Purtarea abuzivă
(Art. 296 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau
cu amendă.
1
Spre deosebire de reglementarea anterioară, subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care se
află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nemaiexistând o deosebire în ceea ce priveşte sancţiunea între
funcţionarul public şi alţi funcţionari. De asemenea, C. pen. nu mai reţine ca variantă agravată fapta care
are ca urmare vătămarea corporală a subiectului pasiv.
448
(2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este unul complex, fiind reprezentat de
relaţiile de serviciu normale, corecte şi pe de altă parte de protecţia demnităţii fiinţei
umane, a integrităţii fizice şi morale.
Infracţiunea poate avea obiect material numai în varianta agravată, acesta fiind
reprezentat de corpul persoanei lovite de funcţionar.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, fiind o persoană care se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa infracţiunii,
dacă subiectul activ se află în serviciul unei persoane publice sau private şi nici dacă este
remunerat sau nu pentru activitatea pe care o desfăşoară.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi subiecţii activi să
îndeplinească condiţiile cerute de lege (să se afle în exercitarea atribuţiilor de serviciu).
În jurisprudenţă s-a reţinut că fapta de a exercita acte de violenţă asupra unei persoane,
săvârșită de către funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întrunește
elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 296 alin. (2)
C. pen., iar neintervenţia celorlalţi funcţionari publici prezenţi pentru stoparea actelor de
violenţă exercitate asupra persoanei constituie complicitate la infracţiunea de purtare
abuzivă, sub forma complicităţii prin inacţiune1.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi o persoană juridică
publică sau privată, dar şi o persoană fizică (spre ex. o persoană care exercită o profesie
liberală), pentru care făptuitorul prestează o muncă, indiferent de natura acesteia.
Subiectul pasiv principal este persoana împotriva căreia s-au întrebuinţat expresii
jignitoare, care a fost ameninţată sau lovită.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde speciale de loc, însă este necesar
ca fapta să fie săvârşită în timpul când subiectul activ este în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
Elementul material al variantei tip prevăzute la alin. (1) constă în întrebuinţarea
de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
1
449
Prin expresii jignitoare înţelegem orice atingere adusă onoarei sau demnităţii unei
persoane, prin utilizarea de insulte, folosirea de cuvinte care exprimă o desconsiderare şi
sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane (cuvintele de ocară sau umilitoare)1.
Nu prezintă importanţă, pentru existenţa infracţiunii, modul în care expresiile jignitoare
sunt adresate persoanei, respectiv dacă fapta se comite în mod direct sau prin mijloace de
comunicare, inclusiv la distanţă (telefon, fax, poştă, poştă electronică etc.). Fapta poate fi
comisă şi prin gesturi ale subiectului activ, dacă acestea pot fi percepute ca fiind
jignitoare.
Elementul material al variantei agravate prevăzute la alin. (2) este reprezentat de
elementul material al infracţiunii de ameninţare, prevăzute la art. 206 C. pen. sau de cel
al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute la art. 193 C. pen. Aşa cum s-a arătat
în doctrină2, sensul de „violenţă” este însă mai larg aici decât la infracţiunea de lovire sau
alte violenţe. Astfel, poate fi considerată violenţă (şi prin urmare ca întrunind conţinutul
constitutiv al infracţiunii analizate), îmbrâncirea unei persoane, în aşa fel încât i-au căzut
ochelarii şi s-au spart sau ruperea unei petiţii şi aruncarea ei în faţa celui tratat abuziv.
Lovirea persoanei vătămate de către lucrători de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, prin care i-au cauzat leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr
de 35-40 zile de îngrijiri medicale întruneşte conţinutul art. 296 alin. (2) raportat la art.
193 alin. (2) C. pen3.
Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, de exemplu, cu
infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), infracţiune ce nu va fi absorbită de
purtarea abuzivă. Dacă subiectul activ nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu se
poate reţine infracţiunea de ameninţare sau lovire şi alte violenţe, după caz.
normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu şi la adresa demnităţii, integrităţii corporale
sau a sănătăţii persoanei abuzate.
infracţiune de pericol, pentru care legea nu cere producerea unui rezultat.
A. Forme
a) tentativa
Atât actele preparatorii cât şi tentativa sunt posibile la infracţiunea purtare
abuzivă, însă nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care persoana este jignită (în varianta
tip), ameninţată sau lovită (în varianta agravată).
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…Vol. IV, op. cit., p. 113
2
Idem; Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 485
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 42/A din 5 martie 2014, www.scj.ro
450
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau
cu amendă.
În varianta agravată, infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru ameninţare1 (închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă), sau cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru lovire sau alte violenţe2 (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă sau închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă, dacă gravitatea faptei prin care se
produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane este evaluată prin
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile), ale căror limite special se majorează cu o
treime.
Abuzul în serviciu
(Art. 297 C. pen.)
1. Concept3
Varianta tip:
(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau
ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 anişi interzicerea
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor deserviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori
creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Întrucât incriminarea are caracter general, ori de câte ori, găsim distinct
incriminate forme ale abuzului contra intereselor persoanei, vor prima acele
reglementările speciale. Aşadar, art. 297 C. pen. îşi va găsi aplicarea numai dacă nu este
întrunit conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni cu privire la serviciu.
1
Art. 206 C. pen.
2
Art. 193 C. pen.
3
Principalul element de noutate îl constituie reunirea într-o singură infracţiune a abuzului în serviciu contra
intereselor persoanelor, abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi şi a abuzului în serviciu contra
intereselor publice, fapte care, în reglementarea anterioară erau prevăzute la articole distincte.
451
Conform art. 308 C. pen., dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la îndeplinirea
normală, cu respectarea legii, a îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Obiectul juridic secundar este reprezentat de drepturile şi interesele legitime ale
cetăţenilor, prejudiciate prin neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de serviciu.
Infracţiunea analizată are obiect material numai în situaţia în care fapta se
îndreaptă asupra unui bun determinat (de ex. refuzul nejustificat al funcţionarului public
de a elibera un înscris, aplicarea abuzivă a unui sechestru pe anumite bunuri etc.), în caz
contrar, infracţiunea fiind lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii analizate poate fi numai un funcţionar
public, în sensul prevăzut de art. 175 C. pen., care nu-şi exercită în mod corespunzător
atribuţiunile de serviciu. În varianta atenuată, subiect activ poate fi una dintre persoanele
prevăzute la art. 308 C. pen.1
La infracţiunea analizată, participaţia penală este posibilă în toate formele
(coautorat, instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi
făptuitorii să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este instituţia publică sau persoana care exercită un
serviciu de interes public sau autoritatea în serviciul căreia se află făptuitorul. Subiect
pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei drepturi şi interese legitime sunt
afectate prin comiterea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde condiţii speciale
de loc, însă este necesar ca fapta să se săvârşească în timpul în care funcţionarul public se
află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Elementul material al variantei tip de la alin. (1) poate consta atât într-o acţiune:
îndeplinirea unui act în mod defectuos, cât şi printr-o inacţiune: neîndeplinirea unui act la
care era obligat conform îndatoririlor de serviciu.
Prin act înţelegem orice operaţiune pe care funcţionarul public trebuie să o
îndeplinească, conform îndatoririlor de serviciu.
1
Persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintrecele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei
persoane juridice.
452
Pentru existenţa infracţiunii, în varianta prevăzută la alin. (1), este necesar să se
producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau juridice.
Prin „vătămarea intereselor legale ale unei persoane", înţelegem orice încălcare,
lezare sau prejudiciere, morală, fizică sau materială adusă intereselor legale ale persoanei
(fizice sau juridice).
Elementul material al variantei asimilate prevăzute la alin. (2) constă în îngrădirea
unui drept al unei persoane sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe
temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA. În ipoteza prevăzută de alin. (2), textul incriminator nu prevede, pentru
existenţa infracţiunii, cerinţa de a fi creată o pagubă. Este suficient ca funcţionarul să
adopte un comportament de discriminare a unei persoane, în baza unor criterii de sex,
religie, avere etc. Lista motivelor ce pot constitui discriminare conform art. 297 alin. (2)
C. pen. pare a fi mai cuprinzătoare decât cea din art. 14 al Convenţiei europene a
drepturilor omului1. Totuşi, temeiurile ce pot duce la crearea unei situaţii de inferioritate,
conform C. pen. sunt prevăzute limitativ, pe când lista întocmită la art. 14 al Convenţiei
nu este una limitativă.
Recunoaşterea unor diferenţe nu înseamnă în mod obligatoriu discriminare. Art.
14 al Convenţiei europene a drepturilor omului nu interzice orice diferenţă de tratament
în exercitarea drepturilor recunoscute. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului,
„noţiunea de discriminare cuprinde în mod obişnuit cazurile în care un individ sau un
grup este, fără o justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât un altul, deşi Convenţia
nu cere tratarea mai favorabilă”2. Curtea reţine două criterii cumulative de definire a
discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept
recunoscut şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile3. Nu va exista o inegalitate de
tratament, decât atunci când se face o distincţie între situaţii similare şi comparabile 4.
Dreptul la nediscriminare este încălcat şi atunci „când, fără o justificare obiectivă şi
rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit unor persoane aflate în situaţii sensibil
diferite”5 (discriminare indirectă).
Prin dizabilitate se înţelege un handicap (de orice natură) de care suferă persoana
vătămată. Îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean se poate realiza
1
Conform căruia: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie
asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie”.
2
CEDO, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali contra Marii Britanii, 28 mai 1985 în Frédéric Sudre, Drept
european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 208
3
Frédéric Sudre, op. cit., p. 208
4
CEDO, Van der Mussele contra Belgiei, 23 noiembrie 1983; Curtea a arătat că dispoziţiile art. 14 din
Convenţie pot fi aplicate autonom, fără ca aceasta să presupună o încălcare a altor dispoziţii. „În acelaşi
timp, el nu are o existenţă independentă din moment ce are efect numai în relaţie cu exercitarea drepturilor
şi libertăţilor protejate prin alte dispoziţii materiale” – http://hudoc.echr.coe.int/
5
CEDO, Thlimmenos contra Greciei, 6 aprilie 2000, în Frédéric Sudre, op. cit., p. 209 şi
http://hudoc.echr.coe.int/
453
şi prin acte omisive, de ex., refuzul de a angaja o anumită persoană, deşi postul este
vacant şi sunt îndeplinite toate condiţiile legale1.
Existenţa infracţiunii, în ambele variante, este condiţionată de legătura ce trebuie
să existe între acţiunea şi inacţiunea funcţionarului şi atribuţiile sale de serviciu. Nu
prezintă importanţă dacă funcţionarul exercită respectivele atribuţii permanent sau
temporar sau dacă este remunerat sau nu pentru activitatea sa.
Fapta primarului unei comune de a încheia acte adiţionale prin care s-a diminuat
cuantumul arendei stabilite prin contracte de arendare încheiate în baza hotărârii
consiliului local, prin care s-a produs o pagubă consiliului local şi s-a obţinut un folos
necuvenit pentru persoana juridică cocontractantă, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz în serviciu, cu reţinerea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/20002
(conform căruia, în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei,
dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime). Fapta inculpatului, care are calitatea de
director al sucursalei unei bănci, de a-și exercita în mod defectuos atribuţiile de serviciu
privitoare la încheierea contractelor de creditare și a actelor adiţionale la acestea,
prezentând conducerii băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care
conţin date nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului
creditelor anterior acordate, care au prejudiciat banca, întrunește elementele constitutive
ale infracţiunii de abuz iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune3.
Pentru a se reţine varianta agravată prevăzută la art. 308 C. pen., este necesar ca
fapta să producă consecinţe deosebit de grave. Conform art. 183 C. pen, prin consecinţe
deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
Urmarea imediată în cazul variantei tip constă în producerea unei pagube sau a
unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Paguba presupune o pierdere de natură patrimonială pentru subiectul pasiv principal sau
pentru cel secundar4. Considerăm, însă, că în cazul vătămării drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane nu este necesar ca respectiva vătămare să aibă un conţinut
patrimonial (putând fi de exemplu o atingere de natură morală), dacă fapta prezintă totuşi
o anumită gravitate.
În varianta asimilată, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol
pentru relaţiile normale de serviciu şi pentru dreptul persoanei de a nu fi discriminată, de
a nu-i fi creată o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
În varianta tip legătura de cauzalitate, respectiv legătura dintre faptă şi urmarea
produsă, trebuie să fie demonstrată atunci când s-a produs o pagubă.
În varianta asimilată, legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei
(infracţiune de pericol, legea neprevăzând în acest caz producerea unui rezultat).
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…Vol. III, op. cit., p. 90.
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 217/A din 16 iulie 2014, www.scj.ro
3
4
454
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se săvârşeşte în
varianta tip cu intenţie directă sau indirectă.
În varianta asimilată de la alin. (2), considerăm că infracţiunea se poate săvârşi
numai cu intenţie directă, funcţionarul cunoscând că persoana are o anumită origine
etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală, apartenenţă politică etc. şi intenţionând să
îi îngrădească acesteia un drept sau să îi creeze o situaţie de inferioritate.
Scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea fi luat în
considerare la individualizarea pedepsei. Similar în ceea ce priveşte mobilul, în cazul
variantei prevăzute la alin. (1). În cazul variantei asimilate, mobilul este determinant, el
putând fi reprezentat de ura faţă de o anumită naţionalitate, clasă socială, facţiune politică
etc., astfel încât funcţionarul îngrădeşte exercitarea unui drept al persoanei sau creează o
situaţie de inferioritate.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce o pagubă, o
vătămare a intereselor sau drepturilor legitime ale unei persoane, este îngrădită
exercitarea unui drept sau creată o situaţie de inferioritate.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă asimilată. Art. 309 C. pen.
prevede o variantă agravată.
Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice (de
exemplu prin prin transferarea ilegală a unor angajaţi în locuri de muncă unde nu puteau
fi încadraţi).
C. Sancţiuni
Infracţiunea în varianta tip de la alin. (1) şi varianta asimilată de la alin. (2) se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Se va aplica de asemenea, în mod obligatoriu,
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate (art. 309 C. pen.).
Neglijenţa în serviciu
(Art. 298 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
455
Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu,
prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. Existenţa
infracţiunii nu este condiţionată de tulburarea însemnată a bunului mers a organului,
instituţiei sau unităţii sau o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane,
fiind suficient să se producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la îndeplinirea
corectă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public. Obiectul juridic secundar
poate fi reprezentat de relaţiile cu privire la protejarea drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor.
Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar
public (sau funcţionar), potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, ori acele
sarcini care sunt inerente naturii acelui serviciu1.
Infracţiunea are obiect material numai în situaţia în care acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului se resfrânge în mod nemijlocit asupra unui bun, indiferent dacă acesta face
parte din avutul public sau privat. Obiectul material poate fi reprezentat de instalaţii,
maşini, utilaje, animale sau chiar de corpul uman.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi numai funcţionarul public, în sensul prevăzut
la art. 175 C. pen. sau o persoană prevăzută la art. 308 C. pen. (situaţie în care se va
reţine varianta atenuată).
Fiind o infracţiune comisă din culpă, participaţia penală este posibilă numai în
forma participaţiei improprii, când instigatorii şi complicii răspund penal numai dacă au
determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie pe autor la comiterea neglijenţei în serviciu2.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana publică sau
care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană
fizică sau juridică, dacă i s-a cauzat o pagubă sau a fost vătămat un drept sau un interes
legitim.
1
2
456
condiţii speciale de loc. Este însă necesar ca funcţionarul public să comită fapta în timpul
cât se află în exercitarea îndatoririlor de serviciu.
Elementul material al infracţiunii poate consta în una din următoarele acţiuni sau
inacţiuni: încălcarea unei îndatoriri de serviciu, neîndeplinirea unei îndatoriri la care
funcţionarul era obligat şi îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesară îndeplinirea cumulativă a două
condiţii: fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu şi ca
prin comiterea faptei să se cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Codulpenal nu mai
prevede condiţia ca prin faptă să se cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui
organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi de interes public, este însă
necesar ca tulburarea să fie una suficient de gravă încât să constituie infracţiune.
Fapta notarului public, săvârșită din culpă, de a nu verifica dacă statul şi-a
exercitat dreptul de preemţiune cu privire la un imobil cuprins în lista monumentelor
istorice şi de autentifica în aceste condiţii un contract de vânzare-cumpărare, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu1.
Încălcarea din culpă, de către funcţionarul public din sistemul administraţiei
penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind supravegherea persoanelor private de
libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri, care a avut ca rezultat
vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de către o altă persoană privată
de libertate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu 2.
Încălcarea din culpă, de către executorul judecătoresc, a îndatoririlor de serviciu privind
notificarea actelor judiciare și extrajudiciare - încălcare constând în încheierea unui
contract de mandat, cu avocatul persoanei care a solicitat notificarea, pentru efectuarea
notificărilor privind convocarea adunării generale a asociaţilor unei societăţi în scopul
majorării capitalului social -, prin care s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor
legale ale unui asociat al societăţii, care, nefiind notificat în mod corespunzător, nu a avut
posibilitatea de a participa la luarea deciziei privind majorarea capitalului social al
societăţii, devenind asociat minoritar prin diminuarea părţilor sociale, întrunește
elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu3.
Fapta va fi mai gravă, conform art. 309 C. pen., dacă se produc consecinţe
deosebit de grave. Varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen. se va reţine şi în
situaţia în care subiect activ al infracţiunii este una dintre persoanele prevăzute la art. 308
C. pen.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. În cazul
1
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 946 din 14 martie 2014, www.scj.ro
3
457
variantei agravate de la art. 309, urmarea imediată constă în producerea unor consecinţe
deosebit de grave1.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea faptei trebuie să fie
demonstrată.
Infracţiunea se poate săvârşi numai din culpă (uşurinţă sau neglijenţă).
Fiind vorba despre o infracţiune care se comite din culpă, nu poate fi vorba despre
un mobil sau un scop urmărit de făptuitor.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, fiind o infracţiune din culpă.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se produce o pagubă sau
sunt vătămate drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip, o variantă atenuată (prevăzută la art. 308 C. pen.)
şi o variantă agravată (prevăzută la art. 309 C. pen.).
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
În varianta atenuată de la art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc
cu o treime.
În varianta agravată de la art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual

(Art. 299 C. pen.)
1. Concept2
Varianta tip:
1
Aşa cum am mai arătat, conform art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei.
2
Infracţiunea nu are corespondent în vechea reglementare, în care fapta putea, însă, să întrunească
elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită.
458
(1) Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a
urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură
sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
(2) Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un
funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de
superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptuluide a
ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
Conform art. 308 C. pen., dispoziţiile art. 299 se aplică în mod corespunzător şi
faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice.
şi se dezvoltă în legătură relaţiile corecte, fireşti de serviciu. Infracţiunea are şi un obiect
juridic secundar, reprezentat de libertatea sexuală a persoanei de la care funcţionarul
pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi numai funcţionarul public
(persoanele la care se referă art. 175 C. pen.) sau una dintre persoanele la care se referă
art. 308 C.pen.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi autorii să
îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana publică sau
care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar este persoana de la
care se pretind sau se obţin favoruri de natură sexuală.
C. condiţii de loc şi de timp.
459
Infracţiunea analizată este o variantă de specie a infracţiunii de luare de mită.
Elementul material poate consta în pretinderea sau obţinerea de favoruri sexuale.
Pretinderea presupune a cere insistent, a solicita favoruri de natură sexuală.
Infracţiunea se va reţine în formă consumată şi dacă solicitarea funcţionarului este
refuzată de către persoana căreia îi sunt pretinse favorurile de natură sexuală.
Obţinerea de favoruri de natură sexuală presupune dobândirea, primirea de astfel
de favoruri. Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă favorurile au fost
obţinute ca urmare a solicitării funcţionarului sau dacă acesta a acceptat oferta persoanei
direct sau indirect interesate de efectele actului de serviciu sau a persoanei faţă de care
funcţionarul se află într-o situaţie de autoritate sau superioritate.
Legea nu defineşte „favorurile de natură sexuală”, prin urmare infracţiunea va
subzista indiferent de natura favorului cerut, dacă acesta este de natură sexuală.
Considerăm însă că pentru ca infracţiunea să subziste este necesar ca favorul să fie
perceput ca fiind de natură sexuală atât de către funcţionarul public sau persoana la care
se referă art. 308 C. pen., cât şi de persoana de la care sunt pretinse sau obţinute
favorurile.
În varianta prevăzută la alin. (1) este necesar ca favorurile sexuale să fie pretinse
sau obţinute în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau întârzierii îndeplinirii
unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.
În cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (2), funcţionarul public care pretinde
sau obţine favoruri de natură sexuală se prevalează sau profită de o poziţie de autoritate
ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia obţinută. Prin urmare,
influenţa pe care o are funcţionarului asupra subiectului pasiv secundar, puterea de care
se prevalează acesta pentru a învinge libertatea de voinţă a subiectului pasiv secundar
trebuie să decurgă din funcţie (de ex. un superior ierarhic).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru normala
desfăşurare a relaţiilor de serviciu, prin afectarea bunului renume al persoanei juridice în
cadrul căreia făptuitorul îşi desfăşoară activitatea. În subsidiar, urmarea imediată poate
consta şi în afectarea libertăţii sexuale a subiectului pasiv secundar.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, întrucât legea
nu cere producerea unui anumit rezultat.
Considerăm că infracţiunea se comite cu intenţie directă calificată prin scop, în
ambele variante.
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă scopul este
determinant. Scopul urmărit de făptuitor este, aşa cum arată şi denumirea marginală a
infracţiunii, acela de a obţine favoruri de natură sexuală1.
1
Iar nu acela de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Pentru opinia că
elementele enumerate mai sus ar reprezenta scopul infracţiunii în varianta tip a se vedea Vasile Dobrinoiu,
Norel Neagu, op. cit., p. 503; Ilie Pascu în Noul Cod…op. cit., p. 553
460
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate; tentativa
poate fi asimilată formei consumate, dacă elementul material constă în pretinderea de
favoruri de natură sexuală.
Infracţiunea se consumă în momentul când favorurile de natură sexuală sunt
pretinse sau obţinute în condiţiile prevăzute la art. 299.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă atenuată. Art. 308 prevede o variantă
atenuată pentruvariantele incriminate la art. 299.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
În varianta atenuată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la
3 luni la 2 ani.
În cazul ambelor variante se va aplica, în mod obligatoriu, pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a
exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Dacă subiectul activ face parte din categoriile de persoane prevăzute la art. 309 C.
pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Uzurparea funcţiei
(Art. 300 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
Fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu
intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în
art. 297, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Conform art. 309 C. pen., fapta este mai gravă dacă s-au produs consecinţe
deosebit de grave.
1
Incriminarea nu are correspondent în reglementarea anterioară, existând deosebiri semnificative între
infracţiunea analizată şi uzurparea de calităţi oficiale.
461
naştere şi se formează în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către
funcţionari competenţi, cu atribuţii clar delimitate.
Infracţiunea analizată este are obiect material numai în situaţia în care fapta se
îndreaptă în mod nemijlocit asupra unui bun.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi numai funcţionarul public sau
persoanele la care se referă art. 308 C.pen.
complicitate). Pentru existenţa coautoratului se cere însă ca toţi autorii să îndeplinească
condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii este persoana juridică în serviciul căreia
se află funcţionarul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană afectată prin
îndeplinirea actului de către un funcţionar care nu are atribuţii în acest sens.
Existenţa infracţiunii nu depinde de îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau
de timp.
Elementul material constă într-o acţiune, respectiv în îndeplinirea unui act
(indiferent de tipul actului respectiv, de ex. un aviz de autorizare şi funcţionare a
profesionistului, o autorizare sanitară, de construcţii etc.) de către un funcţionar public,
ce nu intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia. Pentru existenţa infracţiunii este necesar
să se producă una dintre urmările prevăzute la art. 297 C. pen., adică să se cauzeze o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau
ale unei persoane juridice sau îngrădirea unui drept al unei persoane sau crearea unei
situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitateorigine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
În ceea ce priveşte urmarea imediată, aceasta constă în producerea uneia dintre
urmările prevăzute la art. 297 C. pen.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată trebuie să
fie dovedită, fiind o infracţiune de rezultat.
Din punct de vedere al vinovăţiei, infracţiunea analizată se comite cu intenţie
directă sau indirectă.
462
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul când se produce una din urmările prevăzute
la art. 297 C. pen.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip, o variantă atenuată prevăzută de art. 308 C. pen. şi
o variantă agravată prevăzută la art. 309 C.pen.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu
amendă.
În varianta prevăzută la art. 308, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.
În varianta prevăzută la art. 309, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu
jumătate.
Conflictul de interese
(Art. 301 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau
indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un
afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori
beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării
actelor normative.
Dispoziţiile art. 301 se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către
sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
1
Reglementarea este similară cu cea din codul penal anterior.
463
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice1.
Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale ce iau naştere şi se
formează în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către funcţionari, în
condiţii de echitate şi imparţialitate. Obiectul juridic secundar poate fi reprezentat de
relaţiile cu privire la protejarea intereselor legitime ale persoanelor.
Infracţiunea analizată are obiect material numai în situaţia în care acţiunea
făptuitorului se îndreaptă în mod nemijlocit asupra unui bun.
a) subiectul activ
Subiectul activ este calificat, acesta putând fi poate fi numai funcţionarul public
sau persoanele la care se referă art. 308 C.pen. Nu poate fi subiect activ al infracţiunii
funcţionarul care are atribuţii cu privire la emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor
normative.
Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi făptuitorii să îndeplinească
cerinţele prevăzute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii este persoana juridică în serviciul căreia
se află funcţionarul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană afectată prin
îndeplinirea actului de către un funcţionar care nu are atribuţii în acest sens.
Textul de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp.
Elementul material al infracţiunii constă în îndeplinirea unui act sau participarea
la luarea unei decizii, de către un funcţionar, dacă fapta are ca urmare obţinerea unui
folos patrimonial pentru respectivul funcţionar, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru
un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază
de foloase de orice natură.
Un aspect important în diferenţierea infracţiunii analizate de infracţiunea de luare
de mită, de exemplu, este că în cazul celei de a doua, sfera atribuţiilor de serviciu
încălcate este una mult mai largă.
Pentru întregirea elementului material este necesară reunirea a două condiţii
esenţiale:
-în primul rând, ca fapta funcţionarului să fie în legătură cu atribuţiile sale de
serviciu, ca el să fie competent să îndeplinească un act sau să aibă posibilitatea de a
1
C. pen., art. 308
464
participa la luarea unei decizii. Considerăm că în situaţia în care funcţionarul nu era
competentsau nu avea posibilitatea de a participa la luarea unei decizii, infracţiunea
analizată nu subzistă;
-în al doilrea rând, ca prin comitereafaptei să se obţină un folos patrimonial, direct
sau indirect, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul
II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de
muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de
orice natură.
Prin folos patrimonial înţelegem orice fel de avantaj care este primit şi care poate
fi evaluat în bani (inclusiv un împrumut fără dobândă, de exemplu).
Fapta psihologului, care are calitatea de membru al comisiei de evaluare a
persoanelor adulte cu handicap constituită la nivelul unui consiliul judeţean, de a
participa la luarea deciziei privind stabilirea gradului de handicap şi de a semna
certificatul de încadrare în grad de handicap pentru mama sa, prin care aceasta a obţinut
un folos patrimonial constând în indemnizaţia lunară, bugetul complementar şi
indemnizaţia de însoţitor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de
interese1. Fapta primarului unei comune de a emite, în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
dispoziţia de angajare a fiicei sale în funcţia de consilier al primarului comunei
respective, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial constând în salariu, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese2. Fapta persoanei care are
calitatea de primar al unei comune de a încheia un contract de servicii, ca reprezentant al
primăriei, cu o societatea comercială al cărei unic asociat şi administrator este fiul său,
realizând un folos material pentru acesta, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de conflict de interese3.
Legiuitorul a lăsat în afara incriminării faptele care sunt în legătură cu emiterea,
aprobarea sau adoptarea actelor normative.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de pericol persoana
juridică în serviciul căreia se află funcţionarul public.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei. Existenţa
infracţiunii este însă condiţionată de obţinerea unui folos patrimonial, în condiţiile art.
301 C. pen., fapt ce trebuie să fie demonstrat.
făptuitorul prevede sau urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, direct sau indirect,
pentru sine sau pentru una dintre categoriile de persoane enumerate la art. 301 C. pen.,
ştiind că prin această faptă va pune în pericol relaţiile normale de serviciu, care presupun
îndeplinirea atribuţiilor specifice cu integritate.
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 109/A din 24 aprilie 2014, www.scj.ro
3
465
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care subiectul activ sau o altă persoană
dintre cele enumerate la art. 301 obţin un folos patrimonial. Pentru existenţa infracţiunii
nu are importanţă dacă actul îndeplinit de funcţionar sau decizia la a cărei luare a
participat a profitat şi altor persoane sau chiar dacă a produs şi rezultate rezultate
pozitive, benefice.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă atenuată (coroborat cu art.
308 C. pen.).
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi cu
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În varianta atenuată1 limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Violarea secretului corespondenţei

(Art. 302 C. pen.)
1. Concept2
Varianta tip:
(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei
corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei
asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost
deschisă din greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cuamendă.
(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate
prin telefon sau prin oricemijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare
1
Atunci când fapta este săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 C. pen.).
2
În reglementarea anterioară fapta era incriminată la titlul II, capitolul II, art. 195 (infracţiuni contra
libertăţii persoanei). Spre deosebire de vechea reglementare, a fost introdusă o cauză justificativă specială,
astfel nu va constitui infracţiune săvârşirea faptei de către persoana care suprinde săvârşirea unei
infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni sau de către cel care surprinde fapte de
interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice
mai mari decât prejudicial produs persoanei vătămate.
466
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un
funcţionar public care areobligaţia legală de a respecta secretul profesional şi
confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană
sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate,
chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Cauze justificative speciale:
(5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii uneiinfracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a cărordivulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul
produs persoanei vătămate.
Variantă atenuată la varianta prevăzută la alin. (2):
(6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de
interceptare ori de înregistrare acomunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
(7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la
Conform art. 244 din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 302 se aplică indiferent
dacă faptele au fost săvârşite în cadrul unor relaţii de serviciu sau în afara acestora.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară prezenţa unei corespondenţe adresate
altuia sau a unei convorbiri ori comunicări, efectuate prin telefon, telegraf, alte mijloace
de comunicare la distanţă1, inclusiv prin internet.
dezvoltă în legătură cu dreptul persoanelor fizice sau juridice la viaţă privată, la
inviolabilitatea secretului corespondenţei, indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta
(scrisoare, telegramă, poştă electronică etc.) şi indiferent de conţinutul informaţiei
transmise. Conform art. 28 din Constituţia României, „secretul scrisorilor, al
telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare este inviolabil”. Dreptul la libertatea corespondenţei poate
fi totuşi restrâns, însă numai în condiţiile şi limitele legii 2.Potrivit art. 53 alin. (2) din
1
Vintilă Dongoroz şi colab., op. cit., vol. III, p. 331
2
Conform Constituţiei, art. 53, alin. (1), „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
467
Constituţia României, „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o,
să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii”. Acest text constituţional este, în fapt, o recunoaştere a principiului
proporţionalităţii. Proporţionalitatea presupune ca măsura să nu meargă mai departe decât
este necesar, pentru atingerea unui obiectiv, iar atunci când există posibilitatea de a alege
între două sau mai multe măsuri să fie preferată cea care aduce atingerile cele mai mici
pentru cel împotriva căruia se ia măsura, indiferent dacă acesta este o persoană fizică sau
juridică. Elementele unui principiu, vor prevala, conform proporţionalităţii, în faţa
elementelor altui principiu, doar atunci când acest lucru este absolut necesar, doar ca
excepţie şi doar în limitele admise de lege. Ca o consecinţă a faptului că o constituţie se
află în vârful ierarhiei juridice, de la dispoziţiile sale se va putea deroga doar atunci când
acest lucru este menţionat expres în textul legii fundamentale. Derogările, în special de la
regula generală a protejării şi neîncălcării drepturilor fundamentale, sunt şi trebuie să fie
menţionate expres, ele sunt, întotdeauna, un rezultat al ciocnirii unor principii
constituţionale. Spre exemplu, dreptul la libertate este un drept esenţial al fiinţei umane,
însă atunci când un individ încalcă o lege, atunci când pentru această faptă se prevede
pedeapsa cu închisoarea, în urma dovedirii vinovăţiei sale, persoana respectivă va fi
nevoită să suporte o pedeapsă privativă de libertate.
Cu toate că în Codul penal, fapta este incriminată în cadrul infracţiunilor de
serviciu, îndeplinirea corectă, în condiţiile legii ale relaţiilor de serviciu poate fi numai
obiect juridic secundar al infracţiunii analizate. De altfel, considerăm mult mai potrivită
încadrarea faptei în rândul infracţiunilor contra libertăţii persoanei, aşa cum făcea vechea
reglementare.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corespondenţa deschisă,
sustrasă, distrusă, reţinută etc. Considerăm că în cazul săvârşirii faptei în condiţiile
prevăzute la alin. (2) obiectul material al infracţiunii poate să lipsească.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană fizică cu răspundere penală. Fapta este mai
gravă, conform alin. (3), dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar public ce are
obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor. Nu
poate fi subiect activ persoana care are dreptul de a deschide corespondenţa altei
persoane, spre exemplu părintele copilului minor.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică (indiferent dacă este
vorba despre destinatarul sau expeditorul corespondenţei) căreia i-a fost violat secretul
corespondenţei.
468
Norma de incriminare nu presupune existenţa unor condiţii speciale de loc sau de
timp.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (1) constă în una dintre
următoarele acţiuni: deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea fără drept a unei
corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei
asemenea corespondenţe.
Deschiderea presupune darea la o parte, înlăturarea, îndepărtarea învelişului,
ambalajului în care se află corespondenţa. Pentru realizarea elementului material în
această variantă este suficientă simpla deschidere, chiar dacă făptuitorul nu a luat
cunoştinţă de conţinutul corespondenţei.
Reţinerea presupune păstrarea corespondenţei în mod ilegitim, de către cel la care
a ajuns, indiferent de calitatea sa şi de modul în care i-a parvenit respectiva
corespondenţă.
Divulgarea presupune dezvăluirea conţinutului unei corespondenţe. Va exista
„divulgare”, în sensul prevăzut la alin. (1) şi în situaţia în care corespondenţa a fost
trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (2) constă în interceptarea fără
drept a unei convorbiri sau a unei comunicaţii efectuate prin telefon sau prin orice mijloc
electronic de comunicaţii. Această variantă se va reţine numai în cazul în care
comunicarea are loc la distanţă1, prin folosirea unui telefon sau a oricărui mijloc
electronic de comunicaţii (de ex. poştă electronică, skype etc.).
Fapta va fi mai gravă, conform alin. (3), dacă cel care săvârşeşte infracţiunea are
calitatatea de funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional
şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (4) constă în divulgarea,
difuzarea, prezentarea sau transmiterea către o altă persoană sau către public, fără drept, a
conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul
a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare. Considerăm că subiect activ
în cazul acestei variante poate fi şi persoana care efectuează interceptarea în mod legal,
cu respectarea dispoziţiilor art. 139 şi 140 din C.pr.pen. În acest sens, prin interceptarea
comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul,
monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem
informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare2.
Alin. (5) instituie două cauze justificative speciale. Astfel, nu va exista infracţiune
în situaţia în care:
-făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni;
-surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi
a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei
vătămate.
1
2
C. pr.pen., art. 138, alin. (2)
469
„Avantajul public” se va aprecia pentru fiecare caz în parte, însă în niciun caz
dispoziţiile alin. (5) nu trebuie să fie interpretate abuziv.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (6) constă în deţinerea sau
confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor. Pentru reţinerea acestei variante nu este necesar ca mijloacele specific de
interceptare ori de înregistrare să fie folosite efectiv.
Urmarea imediată a infracţiunii analizate constă în punere în pericol a dreptului la
libertatea corespondenţei. În subsidiar, urmarea imediată poate consta şi în punerea în
pericol a unor relaţii de serviciu.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie
Mobilul şi scopul nu sunt determinante pentru existenţa infracţiunii, însă ele pot
servi la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa deşi posibilă nu este incriminată.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii uneia dintre acţiunile ce formează
elementul material.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip, trei variante agravate, o variantă
atenuată la varianta prevăzută la alin. (2) şi două cauza justificative speciale.
C. Sancţiuni
În varianta de la alin. (1) infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
În varianta de la alin. (2) infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
În varianta de la alin. (3) infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani. Se va aplica, în mod obligatoriu, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi.
În varianta de la alin. (4) şi în cea de la alin. (6) infracţiunea se pedepseşte cu
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, cu excepţia faptelor prevăzute la
alin. (1), pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
470
Divulgarea informaţiilor secrete de stat

(Art. 303 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le
cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei
persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
(2) Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce
conţine informaţii secretede stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176, se pedepseştecu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(3) Persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care
poate afecta activitateauneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se
pedepseşte dacă predă de îndată documentul laorganul sau instituţia emitentă.
limitele special ale pedepsei se majorează cu jumătate.
legătură cu serviciul, prin protejarea informaţiilor considerate secrete de stat.
Informaţii secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel potrivit legii2.
Înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele
la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine
unor asemenea persoane3.
Chiar dacă dreptul de acces la informaţiile de interes public este garantat, accesul
la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea
procedurilor prevăzute de lege4. Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor
1
Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai este necesar ca urmarea imediată a faptei să constea în
punerea în pericol a siguranţei statului, fiind suficientă punerea în pericol a activităţii desfăşurate de una
dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176 C. pen.
2
C. pen., art. 178, alin. (1)
3
C. pen., art. 178, alin. (2)
4
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 2
471
clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii numai cu
acordul Autorităţii Naţionale de Securitate1.
Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de suportul pe care se află
informaţiile. Dacă acţiunea incriminată nu se îndreaptă în mod nemijlocit asupra unui
suport material, infracţiunea este lipsită de obiect material.
Conform art. 15, lit. a) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, prin „informaţii” înţelegem orice documente, date, obiecte sau activităţi,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie. Conform
aceluiaşi art., lit. c), clasele de secretizare sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu.
Informaţii secrete de stat sunt acele informaţii care privesc securitatea naţională, prin a
căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării. Informaţiile secrete
de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei
persoane juridice de drept public sau privat2.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate, în varianta tip,este calificat, fiind un
funcţionar care cunoaşte informaţiile secrete de stat datorită atribuţiilor de serviciu.
În varianta prevăzută la alin. (2), subiect activ poate fi orice persoană cu
răspundere penală, inclusiv un funcţionar care îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu prin
deţinerea fără drept a unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
În varianta prevăzută la alin. (3), subiect activ poate fi orice persoană care intră în
posesia unui document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea
uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176 şi care nu predă de îndată
documentul la organul sau instituţia emitentă.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi făptuitorii să
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este una dintre persoanele juridice prevăzute la art.
176, afectată prin comiterea faptei.
Norma de incriminare nu prevede condiţii speciale de loc pentru existenţa
infracţiunii. În varianta prevăzută la alin. (3), fapta se va pedepsi numai dacă cel care a
intrat în posesia unor informaţii secrete de stat nu va preda, de îndată, documentul
respectiv la organul sau instituţia emitentă. Legea nu defineşte ce presupune „de îndată”,
acesta fiind însă un interval de timp cât mai scurt cu putinţă, astfel încât documentul care
conţine informaţii secrete să se întoarcă în stăpânirea organului sau instituţiei care are
paza sa.
1
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 6, alin. (1)
2
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 15, lit. d), e), f)
472
Elementul material al infracţiunii constă în divulgarea, fără drept a unor
informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiile de serviciu,
dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute la
art. 176. Se va reţine „divulgarea” indiferent dacă făptuitorul face cunoscut conţinutul
documentului unei singure sau mai multor persoane şi indiferent de calitatea persoanelor
cărora le sunt divulgate informaţiile (dacă acestea nu aveau dreptul să le cunoască). Dacă
însă informaţiile secrete de stat sunt transmise unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, fapta va constitui trădare prin transmiterea de informaţii secrete de
stat1, iar nu infracţiunea analizată.
În varianta prevăzută la alin. (2) elementul material constă în deţinerea, fără drept,
în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca deţinerea documentului, prin depăşirea
îndatoririlor de serviciu, să poată afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice
prevăzute în art. 176.
În varianta prevăzută la alin. (3), elementul material constă în deţinerea unui
document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea dintre
persoanele juridice prevăzute în art. 176. Persoana care deţine un astfel de document nu
se pedepseşte dacă va preda, de îndată, documentul respectiv la organul sau instituţia
emitentă.
În varianta tip urmarea imediată constă în afectarea intereselor unei persoane
juridice dintre cele prevăzute în art. 176.
În varianta atenuată prevăzută la alin. (2), urmarea imediată constă în punerea în
pericol a activităţii uneia din persoanele juridice prevăzute în art. 176.
În cazul variantei agravate (art. 303 coroborat cu art. 309 C. pen.), urmarea
imediată constă în producerea unor consecinţe deosebit de grave (o pagubă mai mare de
2 milioane lei) pentru una din persoanele juridice prevăzute în art. 176.
În cazul variantei tip şi variantei agravate, legătura de cauzalitate dintre acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să fie dovedită.
În cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (2), legătura de cauzalitate rezultă
din materialitatatea săvârşirii faptei, nefiind necesară dovedirea unui rezultat păgubitor.
Divulgarea secretelor de stat din culpă constituie infracţiunea prevăzută de art. 305 C.
pen.(neglijenţă în păstrarea informaţiilor).
A. Forme
a) tentativa
1
C. pen., art. 395
473
Infracţiunea se consumă, în varianta tip, atunci când sunt afectate interesele unei
persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176, iar în varianta agravată atunci când se
produc consecinţe deosebit de grave.
În varianta atenuată prevăzută la alin. (2), infracţiunea se consumă în momentul
când un document care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute
în art. 176 este deţinut în afara îndatoririlor de serviciu.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
În varianta atenuată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În varianta agravată (prevăzută la art. 309 C. pen.), limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate.
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice

(Art. 304 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă
prin aceasta sunt afectate interesele sauactivitatea unei persoane, se pedepseşte cu
(2) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Variante agravate:
(3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), s-a săvârşit o
infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a
persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de
la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este
1
Înainte de intrarea în vigoare a C. pen. exista o reglementare asemănătoare în art. 298 din Codul penal
anterior (divulgarea secretului economic) şi art. 20 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.
474
Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate1.
iau naştere şi se dezvoltă în legătură cu serviciul, relaţii ce presupun şi nedivulgarea unor
informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii.
Infracţiunea analizată are obiect material numai atunci când informaţiile divulgate
se află pe un suport material. În caz contrar nu poate fi vorba despre un obiect material al
infracţiunii.
a) subiectul activ
În varianta tip, subiect activ al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public sau
o persoană care îndeplineşte atribuţii de serviciu pentru o persoană juridică şi ia
cunoştinţă de informaţii secrete de serviciu sau nepublice datorită atribuţiilor sale.
În varianta atenuată de la alin. (2), subiect activ poate fi orice persoană fizică, ce
ia cunoştinţă de informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii şi le
divulgă fără drept.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul, în cazul alin. (1) este necesar ca toţi autorii
să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este persoana juridică (publică sau
privată) prejudiciată prin divulgarea informaţiilor. Poate fi vorba şi despre un subiect
pasiv secundar, reprezentat de orice altă persoană afectată prin divulgarea informaţiilor,
iar în cazul prevăzut la alin. (3) de un investigator sub acoperire2, un martor protejat sau
o persoană inclusă în Programul de protecţie a martorilor 3.Martorul protejat este
1
C. pen., art. 309
2
Conform art. 148, alin. (4) C.pr.pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul
poliţiei judiciare. În cazul investigăriiinfracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism
pot fi folosiţi ca investigatori subacoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care
desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţiiîn vederea asigurării securităţii naţionale.
3
Programul de protecţie a martorilor, reprezintă activităţile specifice desfăşurate de Oficiul Naţional
pentru Protecţia Martorilor, cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale
şi locale, în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale si sănătăţii persoanelor care au dobândit calitatea de
martori protejaţi, în condiţiile legii [Legea nr. 682/2002, art. 3, lit. f)].
În program poate fi inclusă numai persoana care îndeplineşte următoarele condiţii (conform art. 4 din
Legea nr. 682/2002):
-are calitatea de martor conform Codului de procedură penală, se află în cursul executării unei pedepse
privative de libertate sau fără a avea o calitate procesuală în cauză, contribuie la aflarea adevărului în cauze
privind infracţiuni grave [persoana care are calitatea prevăzută la art. 2 lit. a), d) sau e)];
-persoana se află în stare de pericol fiindu-i ameninţată, lui sau membrilor de familie ori persoanelor
apropiate, viaţa, integritatea corporal sau libertatea, ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care
a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declaraţiilor sale;
-persoana cu privire la care există o propunere motivată din partea organelor abilitatea;
475
martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de
protecţie a martorilor1.
Nu sunt prevăzute condiţii speciale de loc sau de timp.
Cu toate că de cele mai multe ori elementul material constă într-o acţiune, nu este
exclusă comiterea faptei printr-o inacţiune (spre exemplu, în situaţia în care funcţionarul
lasă, permite accesul unei persoane la informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii).
Elementul material constă în divulgarea (dezvăluirea, darea în vileag,
transmiterea) fără drept a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate
publicităţii.
Dacă informaţiile divulgate sunt cu privire la data, timpul, locul, modul sau
mijloacele prin care urmează să se administreze o probă şi făptuitorul este un magistrat
sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virutea funcţiei, nu se va
reţine infracţiunea analizată, ci infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei (art.
277 C. pen.).
Considerăm că infracţiunea este una de rezultat, în toate variantele. În cazul
variantelor prevăzute la alin. (1) şi (2), urmarea imediată constă în afectarea intereselor
sau activităţii unei persoane.
În cazul alin. (3), unde sunt prevăzute două variante agravate, urmarea imediată
constă în săvârşirea unei infracţiuni (în cazul primei variante agravate) sau a unei
infracţiuni cu intenţie contra vieţii împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului
protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor.
În cazul variantei agravate prevăzute la art. 309 C. pen., urmarea imediată constă
în producerea unor consecinţe deosebit de grave.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată trebuie să fie
demonstrată pentru fiecarea variantă a infracţiunii.
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se comite cu
intenţie directă sau indirectă. Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca
făptuitorul să ştie că informaţiile sunt secrete de serviciu sau că nu sunt destinate
publicităţii şi să prevadă că prin faptă va afecta interesele persoanei respective sau că se
va comite o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau
a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor. Săvârşirea faptei din culpă
este incriminată de art. 305 C. pen. (neglijenţa în păstrarea informaţiilor).
-persoana care are, într-o altă cauză, calitatea de: organizator ori conducător de grup sau organizaţie
criminal; instigator ori autor al infracţiunii de omor sau omor calificat.
476
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa deşi posibile nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip, o variantă atenuată şi trei variante
agravate [două variante agravate la alin. (3) şi o variantă agravată la art. 309 C. pen.].
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau
cu amendă.
În varianta prevăzută la alin. (2) infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o
lună la un an sau cu amendă.
În cele două variante agravate prevăzute la alin. (3), infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor

(Art. 305 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau
sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa
care a prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informaţii se pedepsesc cu
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi
art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.
Reamintim că noţiunea de „informaţii secrete de stat” este definită de C. pen. la
art. 178 şi de Legea nr. 182/2002, la art. 18.
1
Spre deosebire de art. 252 din Codul penal anterior (neglijenţa în păstrarea secretului de stat),
infracţiunea nu mai este condiţionată de atingerea adusă interelor statului.
477
naştere şi se dezvoltă în legătură cu desfăşurarea firească a relaţiilor de serviciu, relaţii ce
presupun şi responsabilitatea în păstrarea secretelor de stat sau de serviciu.
Infracţiunea poate avea ca obiect material documentul sau orice fel de suport
material pe care este redată informaţia ce constituie secret de stat, de serviciu sau care nu
sunt destinate publicităţii, dacă acesta este distrus, alterat, pierdut sau sustras. În lipsa
unui astfel de suport, infracţiunea nu are obiect material.
a) subiectul activ
Considerăm că subiect activ al variantei tip de la alin. (1) poate fi numai un
funcţionar care are ca atribuţie păstrarea informaţiei secrete de stat1, cu toate că textul
incriminator nu face o astfel de distincţie ea apare însă ca fiind una logică, întrucât
neglijenţa în păstrarea informaţiei poate fi reţinută numai în sarcina persoanelor care au
datoria de a o păzi. De asemenea, infracţiunea face parte din infracţiunile de serviciu.
Subiectul activ al variantei asimilate de la alin. (2) este acelaşi cu subiectul activ
de la infracţiunea prevăzută la art. 303 C. pen., alin. (1) (divulgarea informaţiilor secrete
de stat), respectiv 304 C. pen. (divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice).
Fiind vorba despre o infracţiune săvârşită din culpă, participaţia este posibilă
numai în forma participaţiei improprii, în condiţiile art. 52 C. pen.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană juridică care a produs ori care
a avut în păstrare un document ce constituie secret de stat, de serviciu sau informaţie care
nu este publică şi care, din neglijenţă, a fost sustras, alterat, pierdut sau sustras ori s-a dat
prilejul unei alte persoane să afle un asemenea secret.
Legea nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp cu privire la săvârşirea
infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii, în varianta tip, constă dintr-o acţiune sau
inacţiune neglijentă care au permis să fie cunoscut secretul de stat. Subiectul activ are nu
numai îndatorirea de a păstra secretul informaţiei de stat, ci şi de a preveni accesul
neautorizat la astfel de informaţii, de a identifica împrejurările şi persoanele care prin
acţiunile lor pot pune în pericol securitatea informaţiilor secrete, că informaţiile sunt
distribuite exclusiv persoanelor care au dreptul să le cunoască şi să asigure protecţia lor
fizică2. Standardele nationale de protecţie a informaţiilor clasificate sunt obligatorii şi se
stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii numai cu acordul Autorităţii Nationale
de Securitate, în concordanţă cu interesul naţional, criteriile şi recomandările NATO3.
1
Cf. Ilie Pascu în Noul Cod penal…op. cit., p. 579
2
Legea nr. 182/2002, art. 5
3
Legea nr. 182/2002, art. 6; În cazul unui conflict între normele interne privind protecţia informaţiilor
clasificate şi normele NATO, în această materie vor avea prioritate normele NATO
478
Tocmai de aceea, sensul noţiunii de „neglijenţă” este unul mai larg în ceea ce priveşte
păstrarea secretului de stat şi prin el trebuie să înţelegem nu numai lipsa de grijă ci şi
imprudenţa, nepăsarea sau lipsa de pricepere a făptuitorului în păstrarea documentelor
respective1.
Se va reţine infracţiunea analizată, iar nu infracţiunea de trădare prin transmitere
de informaţii secrete de stat2, dacă drept urmare a neglijenţei funcţionarului informaţiile
secrete de stat ajung să fie cunoscute de o putere, organizaţie străină sau agenţii acestora,
întrucât infracţiunea prevăzută la art. 395 C. pen. se comite cu intenţie.
Elementul material al variantei asimilate este acela al infracţiunilor la care face
trimitere textul incriminator.
Urmarea imediată a faptei prevăzute la alin. (1) constă în distrugerea, alterararea,
pierderea sau sustragerea unui document ce conţine secrete de stat sau în prilejul oferite
altei persoane să afle asemenea informaţii.
Urmarea imediată a variantei asimilate de la alin. (2) este aceeaşi cu urmarea
imediată a infracţiunilor la care textul face trimitere [art. 303, alin. (1) şi art. 304 C. pen.].
Legătura de cauzalitate dintre comportamentul neglijent al făptuitorului şi
rezultatul produs trebuie să fie dovedită.
Infracţiunea se săvârşeşte din culpă (uşurinţă sau neglijenţă).
Fiind vorba despre o infracţiune săvârşită din culpă nu poate fi vorba despre un
mobil sau despre un scop urmărit de făptuitor.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, fiind vorba despre o infracţiune
comisă din culpă.
Infracţiunea se consumă, în varianta tip, în momentul în care se produce rezultatul
prevăzut de lege: distrugerea,alterararea, pierderea sau sustragerea unui document ce
conţine secrete de stat sau la momentul când i se oferă prilejul unei alte persoane de a
afla asemenea informaţii.
În ceea ce priveşte consumarea infracţiunii în varianta asimilată, momentul
acesteia este acela la care se consumă infracţiunile la care face trimitere textul
incriminator.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
1
Vintilă Dongoroz şi colectivul, op. cit., vol IV, p. 126
2
C. pen., art. 395
479
În ambele variante infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 1 an
sau cu amendă.
Obţinerea ilegală de fonduri

(Art. 306 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori
incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor
obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a
acestor fonduri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior1.
protejarea intereselor financiare naţionale prin asigurarea acordării finanţărilor sau
garanţiilor din fonduri publice în baza unor criterii oneste. Observăm că, deşi legiuitorul
include fapta în cadrul infracţiunilor de serviciu, relaţiile de serviciu pot constitui obiect
juridic special al infracţiunii numai în subsidiar. Infracţiunea analizată este una
complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de uz de fals2.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate3 s-a apreciat că infracţiunea de
obţinere ilegală de fonduriare ca obiect material documentele falsificate, inexacte sau
incomplete, folosite pentru a obţine pe nedrept finanţări obţinute sau garantate prin
fonduri publice.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi atât o persoană fizică cu răspundere
penală cât şi o persoană juridică4.
1
Exista o incriminare asemănătoare înainte de intrarea în vigoare a C. pen., în art. 9 din O.U.G. nr. 64/2007
precum şi în art. 18 din Legea nr. 78/2000.
2
3
Ilie Pascu, în Noul Cod…op. cit., p. 583; Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 527
4
Aşa cum se arată în preambulul Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene, întreprinderile joacă un rol important în domeniile finanţate de Comunităţile Europene şi
persoanele care au putere de decizie în întreprinderi nu ar trebuisă fie exonerate de răspunderea penală în
480
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al unei gestiuni
eficiente şi corecte a fondurilor publice. Subiect pasiv secundar poate fi instituţia care
acordă efectiv finanţarea sau garantarea.
Textul incriminator nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp
Elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiunea defolosire ori
prezentare de documente sau date false, inexacte ori incomplete în scopul de a primi
aprobări sau garanţii necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri
publice.
Este necesar ca documentele sau datele false, inexacte ori incomplete să aibă
capacitatea de a induce în eroare, de a înşela, astfel încât să fie obţinute fondurile sau
garanţiile dorite.
Urmarea imediată constă în afectarea intereselor financiare, prin obţinerea în mod
ilegal de fonduri publice. Art. 306 C. pen. prevede cerinţa producerii unui rezultat:
obţinerea pe nedrept de fonduri publice.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi obţinerea de fonduri
publice în mod ilegal trebuie să fie demonstrată.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă numai cu
intenţie directă calificată prin scop.
Varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen. se poate comite cu intenţie (directă
sau indirectă) sau cu intenţie depăşită.
Mobilulnu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea fi luat în
considerare la individualizarea pedepsei.Scopul este însă determinant, fiind acela de a
obţine pe nedrept fonduri publice.
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte
conform art. 306 C. pen., alin. (2).
Infracţiunea se consumă în momentul în care fondurile publice sunt obţinute în
mod ilegal.
anumite împrejurări.
481
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip şi o variantă agravată prevăzută la art. 309
C. pen.
C. Sancţiuni
În varianta prevăzută la art. 306, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
În varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se
Deturnarea de fonduri
(Art. 307 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate
unei autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale, se
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea
prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau
garantate din fonduri publice.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de perturbarea activităţii unităţii sau de
producerea unei pagube.
legătură cu respectarea regimului legal al fondurilor băneşti destinate unităţilor,
instituţiilor organizaţiilor publice şi desfăşurarea în condiţii normale a activităţii unei
autorităţi publice.
Obiectul material este reprezentat de fondurile băneşti sau resursele materiale de
care au fost prejudiciate unitatea publică prin săvârşirea infracţiunii. În varianta asimilată,
obiectul material este reprezentat de fondurile provenite din finanţările obţinute sau
garantate din fonduri publice.
482
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate în varianta tip poate fi orice persoană cu
răspundere penală şi care are posibilitatea ca în cadrul atribuţiunilor sale de serviciu să
poată dispune cu privire la fondurile băneşti ale unităţii publice prejudiciate. Prin urmare,
subiect activ al infracţiunii poate fi numai funcţionarul public.
În cazul variantei asimilate, subiect activ poate fi persoana care schimbă
destinaţia fondurilor pe care le-a obţinut sau care sunt garantate din fonduri publice.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, în cazul variantei tip, este necesar ca
toţi autorii să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al folosirii corecte, în
condiţii de legalitate şi eficienţă a fondurilor publice. Subiect pasiv secundar poate fi
instituţia publică prejudiciată prin săvârşirea faptei.
Legea nu cere îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau de timp pentru
existenţa infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii analizate constă într-o acţiune de schimbare a
destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale destinate activităţii economico-
financiare a unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se
referă art.176 C. pen.
Infracţiunea reprezintă o formă specială de abuz în serviciu, dar pentru că
reprezintă un pericol deosebit pentru buna desfăşurare a activităţii unităţii publice,
legiuitorul a încriminat această formă de abuz în mod distinct de celelalte forme ale
abuzului.
interesele financiare ale statului sau ale instituţiei publice.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă în cazul variantei tip şi
a variantei asimilate şi cu intenţie sau intenţie depăşită în cazul variantei agravate
prevăzute la art. 309 C. pen.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei
A. Forme
a) tentativa
483
Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte conform art. 307,
alin. (3) C. pen.
Infracţiunea se consumă la momentul în care este sunt puse interesele financiare
ale subiectului pasiv, prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată are o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă agravată
prevăzută la art. 309 C. pen.
C. Sancţiuni
În varianta tip şi varianta asimilată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de
la 2 la 7 ani.
În varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se
INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU COMISE DE ALTE

PERSOANE
(Art. 308 C. pen.)
(1) Dispoziţiile art. 289 - 292, 295, 297 - 301 şi 304 privitoare la funcţionarii
publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.
175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice1.
(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave

(Art. 309 C. pen.)
Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304,
art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
1
Conform practicii judiciare, fapta de dare de mită săvârşită în legătură cu o persoană care are calitatea de
director executiv adjunct în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură se încadrează în
dispoziţiile art. 290 C. pen., iar nu în dispoziţiile art. 290 raportat la art. 308 C. pen. privitoare la varianta
atenuată a infracţiunii de dare de mită, întrucât directorul executiv adjunct din cadrul Agenţiei de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (1) C. pen.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 404/A din 27 noiembrie 2014, www.scj.ro
484
Aşa cum am mai arătat, prin „consecinţe deosebit de grave” înţelegem (conform
art. 183 C. pen.) producerea unei pagube materiale mai mare de 2.000.000 lei.
485
TITLUL VI. INFRACŢIUNI DE FALS
Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori
Falsificarea de monede
(Art. 310 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
în legătură cu încrederea publică care trebuie să se acorde monedelor de orice fel, emise
de autoritatea competentă. Cunoscută încă din antichitate1, falsificarea de bani sau de alte
valori poate avea consecinţe foarte grave, nu numai la nivel naţional dar şi european. Aşa
cum se arată în Directiva Consiliului Europei nr. 62/20142 privind protecţia prin măsuri
de drept penal a monedei euro şi a altor monede împotriva falsificării, de la introducerea
monedei euro în 2002, falsificarea acesteia, ca monedă care se află permanent în atenţia
grupărilor de crimă organizate active în domeniul falsificării banilor, a generat prejudicii
financiare de cel puţin 500 de milioane euro.
Obiectul material diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează într-o
acţiune de contrafacere sau de alterare.
Dacă falsificarea se realizează prin contrafacere (reproducere), obiectul material îl
constituie materialele din care se confecţionează monedele3 sau bancnotele (oţel, alamă,
cupru, nichel, material plastic, polimeri, cerneluri etc.).
Dacă falsul se produce prin alterare, obiect material este moneda sau titlul de
valoare asupra căruia s-a efectuat operaţia de alterare. În această modalitate, moneda
(metalică sau „de hârtie”) alterată este cea reală, dar se desfăşoară asupra sa manopere
falsificatoare.
a) subiectul activ
1
În dreptul roman, de pildă, prin Lex Cornelia de falsis erau incriminate faptele de: introducere în aliajul
unui lingou de aur a unei cantităţi de metal de o valoare mai mică; deprecierea monedei ţării prin folosirea
de deşeuri sau orice altă manipulare asemănătoare; fabricarea în particular de bani de metal prin imitarea
acelora care reprezintă moneda ţării; folosirea cu bună ştiinţă de monede false; refuzul monedelor emise de
stat.
2
Prin care a fost înlocuită Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului Europei
3
Moneda a fost definită ca instrument-etalon legal de plată pentru facilitarea schimburilor şi pentru
acumulări, fiind măsurătorul general de valori care poartă girul autorităţii emitente, statul, şi care se bucură
de încredere juridică –Dan D. Şaguna, Drept financiar public, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 21
486
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale de răspundere penală. Cu toate acestea, datorită măsurilor de siguranţă din ce în
ce mai complexe care se iau pentru protejarea monedelor1, de cele mai multe ori subiecţi
activi ai infracţiunii analizate sunt persoane cu aptitudini, cu pregătire specială în
domeniu.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul sau Uniunea Europeană,
(dacă moneda falsificată este euro), prin instituţia emitentă. Conform art. 316 C. pen.,
„Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte
monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate”. Subiect
pasiv secundar este persoana al cărei patrimoniu a fost afectat.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde condiţii speciale de loc sau de
timp. Infracţiunea va subzista şi dacă monedele sunt falsificate după ce au fost emise de
către autorităţile competente, dar înainte să fie puse în circulaţie în mod oficial.
Elementul material constă în acţiunea de falsificare prin contrafacere ori alterare
de monedă cu valoare circulatorie sau de monedă emisă de către autorităţile competente,
înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia. Aşadar, pentru existenţa infracţiunii
este necesar ca moneda să aibă valoare circulatorie la momentul falsificării sau ca ea să
capete o astfel de valoare ulterior. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate2,
infracţiunea va exista şi dacă sunt falsificate monede emise în scop numismatic, care au
putere cirulatorie pe teritoriul ţării noastre. Infracţiunea analizată nu va subzista însă dacă
moneda falsificată este, spre exemplu, o monedă antică (monede greceşti vechi sau
romane).
Prin „contrafacere" se înţelege confecţionarea, producerea, imitarea unei monedei
sau valori, care trebuie să fie cât mai apropiată ca formă de cea reală, pentru ca fapta să
producă consecinţe juridice. Moneda metalică falsă se poate realiza prin turnare sau
forjare. Bancnota de „hârtie”3 falsă sau alte valori realizate ca înscrisuri, sunt
contrafăcute prin imprimare sau prin orice alte procedee grafice de plăsmuire.
1
Aşa cum se arată în Regulamentul (CE) Nr. 1338/2001 al Consiliului Europei din 28 iunie 2001, de
definire a măsurilor necesare protecţiei monedei euro împotriva falsificării, art. 4, „Măsurile care trebuie
adoptate pentru protecţia euro împotriva falsificării privesc Comunitatea, în temeiul responsabilităţii
acesteia faţă de moneda unică. Protecţia juridică a euro nu poate fi asigurată suficient în mod individual de
către statele membre, din cauza faptului că bancnotele şi monedele euro vor fi puse în circulaţie în afara
teritoriilor statelor membre participante. Trebuie, prin urmare, să se adopte o legislaţie comunitară care să
definească măsurile necesare pentru circulaţia bancnotelor şi monedelor euro, în condiţii care să asigure
protecţia globală, efectivă şi omogenă împotriva activităţilor susceptibile de a aduce atingere credibilităţii
sale şi, în felul acesta, să se adopte măsurile corespunzătoare pentru ca totul să fie pregătit în timp util
înainte de 1 ianuarie 2002”.
2
3
Bancnotele moderne se confecţionează dintr-un polimer special. Pentru falsificarea acestora se utilizează
487
În situaţia în care contrafacerea sau alterarea este grosolană, este vizibil falsul
pentru percepţia majorităţii populaţiei, nu va putea fi pedepsit falsificatorul pentru
infracţiunea consumată, întrucât nu poate produce consecinţe juridice. O astfel de
bancnotă sau de monedă nu va putea avea forţă circulatorie, fapta constituind tentativă la
infracţiunea pe care o analizăm, tentativă care se pedepseşte conform C. pen., art. 310,
alin. (3).
În situaţia în care mijloacele folosite au fost absolut improprii pentru a realiza
plăsmuirea sau dacă însăşi activitatea materială de executare a fost concepută într-un
mod absurd, nu va exista infracţiune, nici în formă consumată, nici în formă de tentativă.
Prin alterare se înţelege modificarea conţinutului sau aspectului exterior al unei
monede sau alte valori (de ex., făptuitorul adaugă un zero sau mai multe pe o bancnotă,
intenţionând să mărească valoarea acesteia).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere cu privire la
valoarea de circulaţie a monedelor.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare, deşi posibile nu sunt incriminate. Cu toate acestea, actele
pregătitoare pot întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 314 C. pen.
(deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori).
Tentativa se pedepseşte conform art. 310, alin. (3) C. pen.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care moneda a fost falsificată şi
este aptă de a fi pusă în circulaţie, de a amăgi, de a crea aparenţa unei monede reale.
Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca o singură monedă falsă susceptibilă de a
putea fi pus în circulaţie, să fi fost contrafăcută sau alterată, neavând relevanţă valoarea
sa nominală. Când se procedează la falsificarea mai multor monede sau valori,
infracţiunea are formă continuată, dacă falsurile se realizează în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. Întemeiem această opinie şi pe formularea art. 310, care se referă la „o
monedă”, respectiv „unei monede” la alin. (2).
B. Modalităţi
de obicei materiale plastice.

488
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată

(Art. 311 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea
plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică,
legătură cu încrederea publică care trebuie să se acorde titlurilor de credit public,
cecurilor, titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori
de alte instituţii de credit competente ori alte titluri şi valori asemănătoare.
În situaţia în care infracţiunea se comite prin alterare, obiectul material este
reprezentat de titlul de credit, de plată sau titlul cu o valoare asemănătoare care este
falsificat.
În situaţia în care infracţiunea se comite prin contrafacere, obiectul material este
reprezentat de materialele folosite pentru realizarea titlului fals (cerneluri, hârtii, alte
substanţe).
a) subiectul activ
Subiectul activ nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană cu răspundere
penală.
1
O deosebire semnificativă faţă de reglementarea anterioară constă în renunţarea la varianta agravată,
prevăzută pentru situaţia în care, prin comiterea infracţiunii s-ar fi putut crea o pagubă importantă
sistemului financiar.
489
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este instituţia autorizată să emită
titlul de credit, titlul sau instrumentul de plată sau titlul ori valoarea asemănătoare.
Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană al cărei patrimoniu a fost afectat prin
comiterea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii norma de incriminare nu prevede condiţii de loc sau
de timp.
Elementul material al infracţiunii analizate constă în falsificarea (prin alterare sau
contrafacere) a unui titlu de credit, titlu sau instrument pentru efectuarea plăţilor sau a
oricăror altor titluri ori valori asemănătoare.
Titlul de credit este acel înscris în temeiul căruia posesorul său legitim este
îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris1. Nu toate titlurile de
credit implică însă şi o creditare2.
Sunt titluri de credit3 (clasificarea se realizează în funcţie de mai multe criterii:
conţinutul, modul în care circulă şi cauza lor): efectele de comerţ (cambia, biletul la
ordin, cecul); valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni); titlurile reprezentative ale
mărfurilor (conosamentul, recipisa de depozit, warantul).
În practica judiciară s-a stabilit că ordinul de plată nu poate servi direct ca mijloc
de plată, astfel că el nu poate constitui titlu pentru efectuarea plăţilor, în accepţiunea art.
311 C. pen., prin urmare falsificarea acestuia s-ar încadra în dispoziţiile art. 322 C. pen.
(falsul în înscrisuri sub semnătură privată)4.
Instrumentele de plată sunt titluri prin care se achită o sumă de bani (observăm că
există o asemănare între funcţia acestor instrumente şi funcţia monedei). Cambia5 spre
exemplu îndeplineşte trei funcţii: de instrument de schimb valutar, instrument de credit şi
instrument de plată.
Fapta va fi mai gravă, conform alin. (2), dacă priveşte un instrument de plată
electronică. Instrumentul de plată electronică (instrument de plată cu acces la distanţă)
este acel instrument prin intermediul căruia titularul său poate să îşi acceseze fondurile
1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit. (2012), p. 602
2
Spre exemplu cecul, este un titlu de plată (iar nu de credit), prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin
necondiţionat unei bănci să plătească la vedere o sumă determinată de bani. Cecul cuprinde: denumirea de
cec trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu; ordinul
necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; numele celui care trebuie să plătească (tras); arătarea
locului unde trebuie să fie făcută plata; arătarea datei şi a locului emiterii; semnătura celui care emite cecul
(trăgătorul) –Daniel Mihail Şandru, Drept comercial român, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2004, p. 313
3
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit. (2012), pp. 603-605
4
C.S.J. s. pen., dec.nr. 4548/2000, în R.D.P. nr. 3/2000, p. 151
5
Cambia este un act complex, un titlu de credit complet şi formal, care dă expresie voinţei unui debitor de
a stinge datoria sa, provenită dintr-un raport obligaţional preexistent, pe calea plăţii făcute de către un terţ,
la scadenţă sau la ordinul beneficiarului cambiei –Vasile Luha, Titluri de credit. Cambia, Ed. Lumina Lex,
490
deţinute într-un cont la o instituţie financiară şi să autorizeze efectuarea unei plăţi,
utilizând un cod personal de identificare sau un alt mijloc de identificare similar 1.
Conform aceluiaşi act normativ, instrumentul de monedă electronică este acel instrument
de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu acces la distanţă, pe
care unităţile de valoare sunt stocate electronic şi care permite titularului său să
efectueze: transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii
financiare; retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de
monedă electronic2.
Sub aspectul elementului material, infracţiunea de falsificare a unui instrument de
plată electronică nu presupune, în mod obligatoriu, confecţionarea prin imitare perfectă a
unor astfel de dispozitive, fiind suficient ca acestea să permită efectuarea anumitor tipuri
de operaţiuni. Nu este necesar, aşadar, ca instrumentele de plată electronică să prezinte
oricare dintre elementele de individualizare considerate obligatorii în situaţia
instrumentelor de plată electronică autentice3.
Infracţiunea va subzista, conform art. 316 C. pen. şi dacă priveşte titluri de
valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit fără ca pentru valorificarea sa să
existe acoperirea necesară nu va constitui infracţiunea analizată, ci infracţiunea de
înşelăciune (întrucât fapta nu constituie o falsificare), dacă beneficiarul cecului nu avea
cunoştinţă, la momentul emiterii că nu există disponibilul necesar sau infracţiunea
prevăzută la art. 84, alin. (1), pct. 2 din Legea nr. 59/1934, dacă beneficiarul avea
cunoştinţă despre lipsa acoperirii4.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică
în titlurile de credit, titlurile sau instrumentele pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror
alte titluri ori valori asemănătoare.
Aşa cum reiese din textul de incriminare, forma de vinovaţie este intenţia directă
sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare, deşi posibile nu sunt incriminate. Cu toate acestea, actele
pregătitoare pot întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 314 C. pen.
(deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori).
1
Legea 365/2002 privind comerţul electronic, art. 1, alin. (1), pct. 11
2
Legea 365/2002 privind comerţul electronic, art. 1, alin. (1), pct. 10 şi 12
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1742 din 12 mai 2009 www.scj.ro
4
Î.C.C.J., Dec. nr. 12 din 24 octombrie 2005, secţiile unite, M. Of. Nr. 123 din 9 februarie 2006
491
Tentativa se pedepseşte conform art. 311, alin. (3) C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când sunt falsificare titlurile de
credit, titlurile sau instrumentele pentru efectuarea plăţilor sau orice alte titluri ori valori
asemănătoare şi acestea devin apte de a induce în eroare, de a crea impresia că sunt reale.
În situaţia în care sunt falsificate mai multe titluri fapta îmbracă forma infracţiunii
continuate.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
În varianta agravată infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
Falsificarea de timbre sau efecte poştale

(Art. 312 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi
poştale sau cupoane răspuns internaţional se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate îl constituie relaţiile sociale ce se
formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea publică în timbre, mărci poştale, plicuri
poştale, cărţi poştale sau cupoane răspuns internaţional.
Atunci când falsificarea se realizează prin contrafacere, obiectul material constă
în materialele folosite la comiterea faptei (hârtii, materiale plastice, vopseluri etc.)
1
Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai pot constitui obiect material al infracţiunii analizate
biletele ori foile de călătorie sau transport, iar limita superioară a pedepsei a fost redusă.
492
Atunci când falsificarea se realizează prin alterare, obiectul material este
reprezentat de în timbrele, mărcile, plicurile sau cărţile poştale sau în cupoanele de
răspuns internaţional.
Poate fi obiect material al infracţiunii orice fel de timbru, indiferent dacă este
timbru fiscal, timbru de mediu, timbru poştal etc.
Cupoanele răspuns internaţional sunt modalităţi de plată a taxelor pentru
scrisorile trimise în afara ţării.
Şi în cazul acestei infracţiuni se impune ca timbrele, mărcile poştale etc. să aibă
putere circulatorie. Cupoanele răspuns internaţional pot fi utilizate pe termen nelimitat pe
teritoriul oricărei ţări membre a Uniunii Poştale Universale ca modalitate de procurare a
timbrelor aferente francării unei trimiteri de corespondenţă standard prioritară1.
a) subiectul activ
penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este instituţia abilitată prin lege să emită şi să pună în
circulaţie, valorile ocrotite prin art. 312 C. pen. Subiect pasiv secundar poate fi orice
persoană fizică sau juridică prejudiciată, dacă fapta s-a săvârşit prin punerea în circulaţie
a valorilor falsificate.
Legea nu prevede condiţii speciale cu privire la locul săvârşirii faptei. În ceea ce
priveşte timpul, aşa cum am mai arătat, este necesar ca fapta să fie săvârşită în timpul cât
valoarea ocrotită se află în circulaţie.
Falsificarea se poate realiza prin contrafacerea, prin imitarea valorilor oficiale
legale sau prin alterarea (modificarea) valorilor oficiale menţionate în norma de
încriminare. În urma unui asemenea procedeu făptuitorul urmăreşte să dea o valoare mai
mare bunului oficial falsificat. Apreciem că se săvârşeşte infracţiunea analizată, prin
modalitatea falsificării, şi atunci când valoarea falsificată nu se mai află în circulaţie dar
prezintă o valoare de altă natură, cum ar fi cea filatelică, iar când infracţiunea se
săvârşeşte prin modalitatea punerii în circulaţie, fapta va constitui infracţiunea de
înşelăciune, dacă făptuitorul a cunoscut că valoarea în cauză nu se mai află în circulaţie şi
n-o valorifică ca valoare filatelică ci ca pe o valoare oficială, reală, aflată în circulaţie.
Şi în cazul acestei infracţiuni este necesar ca valoarea falsificată să aibă
capacitatea de a induce în eroare, să nu fie un fals grosolan, ce nu ar avea capacitatea de a
înşela.
1
http://www.posta-romana.ro/posta-romana/tarife/modalitati-de-tarifare.html
493
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea
acordată timbrelor, mărcilor sau altor efecte poştale.
Rezultă din săvârşirea faptei, nefiind necesară dovedirea ei.
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, aceasta poate fi intenţia directă sau
indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepeseşte conform art. 312, alin. (2) C. pen.
Infracţiunea se consumă la momentul falsificării valorilor ocrotite.
B. Modalităţi
Infracţiunea are o variantă tip.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Punerea în circulaţie de valori falsificate

(Art. 313 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310 - 312,
precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în
circulaţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de
falsificare prin care au fost produse.
(2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310 - 312,
săvârşită de către autor sau un participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează
1
Cu toate că în vechea reglementare nu exista un articol cu această denumire marginală, punerea în
circulaţie a valorilor falsificate constituia o variantă a infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori.
Aşa cum se arată şi în expunerea de motive cu privire la C. pen., alin. (3) constituie o revenire la soluţia
tradiţională în dreptul nostru (art.389 C.pen. din 1936).
494
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost
produse.
(3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310 - 312, de
către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată,
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin
care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
Obiectul juridic special este acelaşi cu cel al infracţiunilor de falsificare, respectiv
încrederea care trebuie să existe în monede, titluri de credit, instrumente de plată etc.
În ceea ce priveşte obiectul material, acesta este reprezentat de valoarea falsificată
prin una din faptele prevăzute la art. 310-312 C. pen.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii, în varianta tip, poate fi orice persoană cu răspundere
penală.
Subiect activ al infracţiunii, în varianta asimilată, de la alin. (2), poate fi numai
autorul sau participantul la infracţiunea de falsificare.
În cazul variantei atenuate de la alin. (3), subiect activ poate fi numai persoana
care a constatat ulterior intrării în posesia bunului că acesta este falsificat şi l-a repus în
circulaţie.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Similar infracţiunilor analizate anterior, subiect pasiv principal este instituţia
abilitată prin lege să emită şi să pună în circulaţie, valorile ocrotite prin art. 310-312 C.
pen. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică prejudiciată, dacă
fapta s-a săvârşit prin punerea în circulaţie a valorilor falsificate.
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii de loc sau de timp.
În varianta de la alin. (1), elementul material constă punerea în circulaţie,
primirea, deţinerea sau transmiterea în vederea punerii în circulaţie de monede, titluri de
credit, instrumente de plată, timbre sau efecte poştale falsificate. Prin „punere în
circulaţie” înţelegem folosirea valorilor falsificate ca şi cum ar fi veritabile (de ex.
efectuarea de plăţi sau schimburi), în orice mod şi indiferent de perioada de timp în care
acţiunea a avut loc. Punerea în circulaţie a instrumentelor de plată falsificate presupune
introducerea acestora în circuitul financiar, putându-se realiza prin efectuarea de
transferuri de fonduri, retrageri de n merar şi alte astfel de operaţiuni. Spre exemplu,
495
efectuarea unui singur schimb folosind o monedă falsă, indiferent de valoarea monezii ce
a fost falsificată, întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate. Primirea,
deţinerea sau transmiterea de valori falsificate va constitui infracţiune numai dacă aceste
acţiuni au fost făcute în vederea punerii lor în circulaţie. Prin urmare, simpla deţinere a
unei valori falsificate nu constituie infracţiune (dacă deţinătorul o păstrează, de exemplu,
ca o curiozitate sau ca parte dintr-o colecţie).
În varianta atenuată prevăzută la alin. (3), elementul material constă în acţiunea
de repunere în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310 - 312, de către o
persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată. Pentru
existenţa infracţiunii în această variantă este deci necesar ca făptuitorul să nu fi cunoscut
că valoarea era falsă atunci când a intrat în posesia ei, dar să cunoască acest fapt atunci
când o repune în circulaţie.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea în
valorile protejate prin art. 310-312 C. pen.
Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii
este necesar că făptuitorul să aibă cunoştinţă, la momentul comiterii faptei, că valorile
sunt falsificate.
Scopul prezintă relevanţă în cazul variantei tip, dacă elementul material constă în
primirea, deţinerea sau transmiterea de valori falsificate. Fapta va constitui infracţiune,
aşa cum am arătat, numai dacă este săvârşită în scopul punerii în circulaţie a valorilor
falsificate.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 313, alin. (4) C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care încrederea publică în valorile
protejate este pusă în pericol prin punerea în circulaţie, repunerea în circulaţie, primirea,
deţinerea sau transmiterea valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, în vederea
punerii lor în circulaţie.
B. Modalităţi
Art. 313 C. pen. prevede o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care valorile falsificate au fost produse.
În varianta atenuată de la alin. (3), sancţiunea este pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare, ale cărei limite special se reduc la jumătate.
Tentativa se pedepseşte.
496
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori

(Art. 314 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau
materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310,
art. 311 alin. (1) şi art. 312 se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv
hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată
electronică, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele
prevăzute în alin. (1) sau alin. (2), înainte de descoperirea acestora şi înainte de a se fi
trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau materialele deţinute
autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor.
Obiectul juridic special este similar cu cel al infracţiunilor prevăzute la art. 310-
312, respectiv relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea
publică în anumite valori.
Obiectul material este reprezentat de instrumentele, materialele, echipamentele,
inclusiv hardware sau software folosite la falsificarea valorilor apărate de lege, prin art.
310-312 C. pen.
a) subiectul activ
penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este reprezentat de instituţiile care sunt competente să
emită valorile protejate prin art. 310-312 C. pen.. Subiect pasiv secundar este persoana
prejudiciată prin comiterea faptei.
C. Condiţii de loc şi de timp
497
Elementul material constă în fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de
instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor
prevăzute la art. 310-312.
În varianta agravată de la alin. (2), elementul material constă în fabricarea,
primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu
scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronice.
Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii dacă instrumentele sau materialele
sunt folosite efectiv pentru a falsifica valori, fiind suficient ca ele să fie fabricate, primite,
deţinute sau transmise în acest scop. De asemenea, nu are relevanţă gradul de sofisticare
al instrumentelor sau faptul că acestea s-ar putea preta mai multor utilizări, nu doar la
falsificarea de valori. Este însă necesar ca instrumentele sau materialele să poată efectiv
servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute la art. 310-312.
Dacă instrumentele sau materialele au scopul de a servi la falsificarea unor valori
diferite (de ex. monede şi titluri de credit) se va reţine o singură infracţiune.
Fapta de a confecţiona un aparat artizanal constând în montarea unui cap de citire
pe un dispozitiv skimming la A.T.M. şi instalarea de camere de luat vederi în scopul
înregistrării codului PIN întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii analizate1.
Identificarea în posesia inculpatului, în urma efectuării percheziţiei informatice,
de fişiere de date şi o aplicaţie software specifică, ce serveşte în mod efectiv la citirea,
scrierea, copierea sau inscripţionarea unor carduri cu bandă magnetică de natura celor
folosite de unităţile bancare ca instrumente de plată electronică - stocate în memoria hard
disk-ului calculatorului personal, deţinut la domiciliu – întruneşte conţinutul constitutiv
al infracţiunii analizate. Situaţia de fapt relevă în mod cert că scopul descărcării şi
stocării aplicaţiei este specific celui prevăzut de norma incriminatoare, inculpatul
neputând justifica care a fost mobilul obţinerii şi stocării acestei aplicaţii, câtă vreme nu
desfăşoară nicio activitate licită, care să aibă în obiect citirea sau modificarea unor
carduri cu bandă magnetică2.
Pentru existenţa infracţiunii, legiuitorul nu pretinde ca făptuitorul să fi şi săvârşit
falsul de valori. Simpla deţinere de echipamente hardware sau software, apte din punct de
vedere tehnic să servească la falsificarea instrumentelor de plată electronică, realizează
latura obiectivă a infracţiunii analizate, chiar dacă nu au fost utilizate la falsificarea
instrumentelor de plată electronică3. Dacă s-a săvârşit şi o asemenea faptă, se va reţine un
concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunea corespunzătoare urmării
produse.
Urmarea imediată constă în punerea în pericol a valorilor apărate de lege prin art.
310-312 C. pen.
1
2
C. A. Constanţa, s. pen. şi pt. minori. şi fam., dec. nr. 77/P/2009, www.jurisprudenta. org
3
498
Forma de vinovăţie constă în intenţie directă calificată prin scop.
Scopul este determinant pentru existenţa infracţiunii. Făptuitorul fabrică,
primeşte, deţine sau transmite instrumentele, materialele sau echipamentele în scopul de
a servi la falsificarea valorilor sau a titlurilor prevăzute la art. 310-312. Mobilul nu este
determinant, dar poate fi luat în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Acţiunile incriminate la art. 314 C. pen. constituie în fond acte pregătitoare la
infracţiunile prevăzute la art. 310-312, devenind infracţiune distinctă, prin voinţa
legiuitorului. Cu toate acestea, atât actele pregătitoare cât şi tentativa sunt posibile la
infracţiunea pe care o analizăm, însă nu sunt pedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se comite una dintre acţiunile
incriminate, în scopul de a falsifica valori sau titluri dintre cele prevăzute la art. 310-312
C. pen.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În varianta agravată fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Conform alin. (3), nu se pedepseşte persoana care, după comiterea vreuneia
dintre faptele prevăzute la alin. (1) sau (2), înainte de descoperirea acestora şi înainte de
a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau materialele
deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor.
Cauza de nepedepsire, fără precedent în reglementarea anterioară, exista totuşi în
legislaţia mai multor state europene. Existenţa acestei cauze de nepedepsire se regăseşte
în raţiuni ce ţin de politică penală, dat fiind că fenomenul de falsificare de monede, titluri
de credit sau alte valori a căpătat proporţii îngrijorătoare.
Emiterea frauduloasă de monedă

(Art. 315 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
499
destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau
fără acordul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie a monedei
confecţionate în condiţiile alin.(1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea
acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.
Incriminarea este nouă, fără corespondent în legislaţia anterioară.
în legătură cu încrederea publică în valoarea monedei autentice.
Considerăm că în varianta tip a infracţiunii obiectul material lipseşte, moneda
autentică fiind produsul infracţiunii, iar nu obiect material al acesteia1.
În cazul variantei asimilate, obiectul material este reprezentat de moneda care este
pusă în circulaţie, primită, deţinută sau transmisă în vederea punerii în circulaţie.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii, în ambele variante, poate fi orice persoană cu
răspundere penală. Cu toate acestea, este greu de crezut că infracţiunea poate fi săvârşită
fără participaţia unei persoane care are în mod legal acces la instalaţii sau materiale
destinate confecţionării de monedă autentică.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este persoana juridică ce poate emite monedă în mod
legal. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică prejudiciată prin
comiterea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde anumite cerinţe de loc sau de timp.
În cazul variantei tip, elementul material constă în confecţionarea de monedă
autentică, prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea
condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
În varianta asimilată, elementul material constă în punere în circulaţie a monedei
confecţionate, primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia în vederea punerii ei în
circulaţie.
Instituţia competentă să emită monedă autentică este Banca Naţională a
României. Observăm că în cazul acestei infracţiuni moneda confecţionată nu este falsă, ci
1
Pentru opinia contrară a se vedea Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 558.
500
autentică, însă a fost confecţionată cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
competente sau fără acordul acestora. Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă
numărul de monede emise sau valoarea nominală a acestora, infracţiunea subzistând şi în
cazul emiterii frauduloase a unei singure monede.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa încrederii
publice în moneda autentică.
În cazul variantei asimilate, este necesar însă să se dovedească primirea, deţinerea sau
transmiterea monedei confecţionate în vederea punerii în circulaţie.
În varianta asimilată, este necesar că făptuitorul să ştie că moneda a fost emisă
fără acordul autorităţii competente sau cu încălcarea condiţiilor stabilite de aceasta şi să
fie puse în circulaţie sau să fie primite, deţinute sau transmise în vederea punerii în
circulaţie.
Scopul este determinant în cazul variantei asimilate, dacă moneda este primită,
deţinută sau transmisă este necesar ca scopul urmărit să fie acela de punere în circulaţie.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii stării de pericol, respectiv în
momentul confecţionării, punerii în circulaţiei, primirii, deţinerii sau transmiterii în
vederea punerii în circulaţie a monedei.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
501
Falsificarea de valori străine
(Art. 317 C. pen.)
1. Concept
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi în cazul când infracţiunea
priveşte monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
Conform art. 316 C. pen., faptele incriminate la art. 310-315, constituie
infracţiune şi dacă infracţiunea priveşte monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente
de plată emise în străinătate.
502
Capitolul II. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
Falsificarea de instrumente oficiale

(Art. 317 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de
care se folosescpersoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art.
175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de
care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu
în legătură cu încrederea publică în ştampile sau instrumente de marcare.
Obiectul material diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează într-o
acţiune de contrafacere sau de alterare.
Dacă falsificarea se realizează prin contrafacere (reproducere), obiectul material îl
constituie materialele din care se confecţionează sigiliile, ştampilele sau instrumentele de
marcare.
Dacă falsul se produce prin alterare, obiect material este reprezentat de sigiliul,
ştampila sau instrumentul de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute la art. 175
alin. (2) şi 176 sau de care se folosesc alte persoane (în varianta atenuată).
Ştampila este un instrument format dintr-o placă de cauciuc, lemn sau metal,
fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un semn, o inscripţie sau o emblemă cu care se
ştampilează acte mărfuri, obiecte etc.
Sigiliul este o placă (fixată pe un mâner) pe care este gravată o monogramă, o
emblemă, o efigie etc. și care se aplică pe un act, ca dovadă a autenticității lui.
Instrumentul de marcare este acel instrument care se aplică pe un obiect pentru a
atesta calităţile acestuia (metale preţioase, diverse aparate sau dispozitive etc.).
a) subiectul activ
generale de răspundere penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
1
Infracţiunea are corespondent în art. 286 din Codul penal anterior. Spre deosebire de acesta, se introduce
pedeapsa alternativă a amenzii precum şi varianta atenuată de la alin. (2).
503
Subiect pasiv al infracţiunii în varianta tip poate fi o autoritate publică, instituţie
publică sau altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică1 sau o persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public2.
Subiect pasiv al infracţiunii în varianta atenuată de la alin. (2) poate fi orice
persoană cu excepţia celor menţionate la alin. (1).
timp.
Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de falsificare a unui
sigiliu, instrument de marcat sau a unei ştampile.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să fi
folosit instrumentul, sigiliul sau ştampila falsificate. În cazul în care s-a produs şi o astfel
de urmare, va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea pe care o analizăm şi
infracţiunea prevăzută în art. 318 –folosirea instrumentelor false.
Prin „contrafacere" se înţelege confecţionarea, producerea, imitarea unui
instrument, sigiliu sau ştampilă, care trebuie să fie cât mai apropiate ca formă de cele
reale, pentru ca fapta să producă consecinţe juridice. Şi în cazul acestei infracţiuni, în
situaţia în care contrafacerea sau alterarea este grosolană, este vizibil falsul pentru
percepţia majorităţii populaţiei, nu va putea fi pedepsit falsificatorul pentru infracţiunea
consumată, întrucât nu poate produce consecinţe juridice. Prin alterare se înţelege
modificarea conţinutului sau aspectului exterior.
Pentru a exista infracţiunea analizată trebuie ca falsul să poarte asupra ştampilei,
sigiliului sau instrumentului de marcare iar nu asupra urmei sau marcării pe care acestea
o realizează (caz în care nu se va reţine infracţiunea analizată, ci o altă infracţiune –fals
în înscrisuri, fals material în înscrisuri oficiale etc.).
autenticitatea sigiliilor, ştampilelor sau marcajelor.
1
C. pen., art. 176
2
C. pen., art. 175, alin. (2)
504
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare, deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte
conform art. 317, alin. (3) C. pen.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care sigiliul, ştampila sau
instrumentul de marcare falsificate sunt apte de a amăgi, de a crea aparenţa realităţii.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
amendă.
În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
Folosirea instrumentelor false

(Art. 318 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Similar cu infracţiunea analizată anterior, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea publică în ştampile
sau instrumente de marcare.
Aşa cum se arată în opinia majorităţii autorilor2 obiectul material al infracţiunii
analizate este reprezentat atât de sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcare falsificate
cât şi de materialul asupra căruia se aplică instrumentul folosit. Prin urmare, obiectul
material al infracţiunii analizate poate fi reprezentat atât de hârtia, lemnul, materialul
1
Spre deosebire de reglementarea anterioară, fapta este incriminată într-o singură variantă. Este introdusă
pedeapsa alternativă a amenzii.
2
De exemplu, Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 567; Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, op. cit., p. 636
505
plastic, ceara, metaulul preţios etc. pe care se aplică ştampila, sigiliul sau marcajul, cât şi
de acestea din urmă.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii în varianta tip poato autoritate publică, instituţie
publică sau altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică1 sau o persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public2. Subiect pasiv poate fi şi orice altă
persoană al cărei sigiliu, ştampile sau instrument de marcat este falsificat şi folosit.
timp.
Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de a folosi un sigiliu,
instrument de marcat sau a unei ştampile falsificate.
autenticitatea sigiliilor, ştampilelor sau marcajelor.
Nici în cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile nu sunt incriminate.
1
C. pen., art. 176
2
C. pen., art. 175, alin. (2)
506
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care sigiliul, ştampila sau
instrumentul de marcare falsificate sunt folosite conform destinaţiei specifice a acestora,
ca şi cum ar fi autentice.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Falsificarea de instrumente de autentificare străine

(Art. 319 C. pen.)
1. Concept
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte
instrumente de autentificare sau de marcare folosite de autorităţile unui stat străin.
Prevederea nu are corespondent în reglementarea anterioară. Art. 319 face
trimitere la infracţiunile analizate în capitolul II.
507
Capitolul III. Falsuri în înscrisuri
Falsul material în înscrisuri oficiale

(Art. 320 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii
sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se
(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe încrederea
publică în înscrisurile oficiale, relaţii care nu s-ar putea desfăşura normal fără ca membrii
societăţii să aibă încredere în documentele (înscrisurile) care se emit de către autorităţi
sau alte persoane juridice publice sau private.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial, care a fost alterat
(prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii).
Conform art. 178 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care emană de
la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în
art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.
În categoria „înscrisurilor oficiale" pot intra şi înscrisuri care, chiar dacă sunt
emise de alte unităţi decât cele publice (de ex., certificate, autorizaţii, diplome de studii
emise de unităţi private), ori chiar de către persoane fizice (de ex., o declaraţie de martor,
o expertiză ş.a., predate şi înregistrate la o unitate publică) sunt considerate de interes
public.
Înscrisuri oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul cât şi duplicatul,
triplicatul (certificate de organul public), precum şi copiile legalizate. Conform alin. (3)
al art. 320 C. pen., sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a falsifica un abonament de
călătorie pe CFR, emis pe numele lui, constituie infracţiunea analizată1.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii, în varianta tip, prevăzută la alin. (1) poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală.
1
T. S. s. pen., dec. nr. 4700/1971, publicat în Revista Română de Drept nr. 7/1972 p. 158
508
În varianta agravată de la alin. (2), subiect activ poate fi doar o persoană care are
calitatea de funcţionar public şi se află în exerciţiul atribuiţiilor de serviciu.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul, în cazul variantei agravate de la alin. (2),
este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de funcţionar public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi persoana competentă să
emită înscrisul oficial. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică
(publică sau privată) care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii (de ex.,
unitatea de învăţământ care angajează o persoană pe un post superior pregătirii sale, pe
baza unei diplome false; Casa de pensii, care stabileşte o pensie mai mare pentru o
persoană, pe baza unei adeverinţe de vechime false ş.a.).
timp.
Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea care se poate realiza
prin:
- falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii, de
natură să producă consecinţe juridice;
- falsificarea unui înscris oficial prin alterarea, în orice mod a scrierii ori a
subscrierii, de natură să producă consecinţe juridice. Practica judiciară a statuat că fapta
aceluia care gestionează sumele de bani primite de la locatarii blocului care îşi însuşeşte
sumele de bani încasate de la locatari şi pe care nu le predă la CEC, falsificând în acelaşi
timp, copiile chitanţelor prin înscrierea unor sume mai mici decât cele încasate,
săvârşeşte infracţiunea analizată1.
Falsul material privind înscrisurile oficiale este un mod ilicit de contrafacere sau
de modificare a unui înscris, făcându-l să aibă, aparent, însuşirile şi, deci, efectele
probatorii ale unui înscris oficial adevărat.
Scrierea reprezintă partea scrisă conţinută de act, situată deasupra semnăturii şi a
impresiunii de ştampilă, iar subscrierea reprezintă partea de sub scris, adică semnătura,
impresiunea de ştampilă şi alte menţiuni amplasate sub scris.
Prin acţiunea de „contrafacere a scrierii" se înţelege activitatea de plăsmuire,
confecţionare a unui înscris fictiv prin imitarea scrisului şi a subscrisului de pe un
document original, dându-i astfel aparenţa unui înscris oficial autentic.
Prin contrafacerea semnăturii, înţelegem executarea acesteia prin reproducere de
pe un document original sau prin semnătură fictivă, realizată în numele şi în locul celei
oficiale2.
Prin „alterarea scrierii" de pe un înscris oficial se înţelege denaturarea materială
sau fizică a scrisului, prin diverse mijloace şi procedee de înlăturare, modificare,
1
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p.192
2
Ilie Măgureanu, op. cit., p. 385
509
schimbare, transformare sau adăugare de text, de natură a afecta conţinutul scrierii
oficiale existente înainte de săvârşirea falsului (de ex., în partea finală a unei adeverinţe
de vechime în muncă se modifică numărul de ani vechime în câmpul muncii, pentru ca
titularul adeverinţei să beneficieze de o vechime în muncă mai mare decât cea trecută
iniţial în adeverinţa eliberată de la locul său de muncă).
În practica judiciară1 s-a decis că fapta unei persoane de a modifica atât conţinutul
unei declaraţii autentificate, cât şi încheierea de autentificare, nu constituie infracţiunea
de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci infracţiunea de fals material în înscrisuri
oficiale.
Pentru existenţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, se impune ca
fapta săvârşită să îndeplinească următoarele cerinţe:
- falsul să se realizeze asupra unui înscris oficial (să emane de la unităţi,
organizaţii, instituţii, alte persoane juridice de drept public). Apreciem că sunt înscrisuri
oficiale şi înscrisurile care emană de la persoane juridice private, întrucât şi acestea
funcţionează în baza unor prevederi legale şi se impune ca şi documentele emise de astfel
de unităţi să fie protejate;
- falsul să se realizeze prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii;
- înscrisul falsificat să fie apt pentru a produce consecinţe juridice. Rezultă că în
situaţia în care este realizat în mod grosolan un fals, care nu ar înşela vigilenţa obişnuită a
funcţionarilor sau a oricăror persoane, nu constituie infracţiunea de fals, întrucât în
norma de încriminare se cere ca înscrisul falsificat să fie apt pentru a produce consecinţe
juridice;
- săvârşirea falsului de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu
(pentru ca fapta să fie încadrată în forma agravantă prevăzută în alin. (2).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele
oficiale.
urmărească un anumit mobil sau scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui
mobil sau scop, se va ţine seama de acestea pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
1
T.S. s. pen., dec. nr. 55/1974, indicată în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 167
510
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat falsul
atât de bine încât documentul falsificat este apt pentru a produce consecinţe juridice.
Întrucât legea pretinde ca actul fals să fie apt pentru a produce consecinţe juridice,
este lipsit de relevanţă că falsificatorul, sau o altă persoană căreia i-a înmânat
falsificatorul actul, l-a prezentat sau nu la o unitate publică sau privată, ori unei persoane
fizice, în vederea producerii de consecinţe juridice.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Falsul intelectual
(Art. 321 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte
sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În linii mari este menţinută incriminarea din reglementarea anterioară. Limita
inferioară a pedepsei se majorează în C. pen.
Similar cu infracţiunea analizată anterior, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile sociale care se bazează pe încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii care
nu s-ar putea desfăşura normal fără ca membrii societăţii să aibă încredere în
documentele (înscrisurile) care se emit de către autorităţi sau alte persoane juridice
publice sau private.
Obiect material îl poate constitui numai înscrisul oficial care a fost falsificat, cu
ocazia întocmirii lui, de către funcţionarul care l-a realizat.
a) subiectul activ
511
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat. Astfel, acesta poate fi
numai un funcţionar public, ce se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care este
competent să emită actul respectiv, care ştiind că împrejurările pe care le-a menţionat în
act nu sunt reale, ori omite, cu ştiinţă să însereze unele date sau împrejurări ce ţin de
natura actului.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi făptuitorii să aibă
calitatea cerută de lege.
c) subiectul pasiv
Subiecţi pasiv principal al infracţiunii este instituţia în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică
ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare pretinde ca falsul să fie
realizat în timpul întocmirii înscrisului.
Infracţiunea de fals intelectual se poate realiza prin:
- acţiunea de falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de
către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
- acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
în actul oficial întocmit;
- inacţiunea de omisiune cu ştiinţă de a fi înserate unele date sau împrejurări, care
se impuneau a fi atestate datorită naturii actului.
Prin „atestare” se înţelege consemnarea sau menţionarea unor fapte sau
împrejurări care au existat sau există şi care sunt evidenţiate cu prilejul întocmirii actului.
Atestarea este necorespunzătoare adevărului în situaţia în care faptele sau
împrejurările sunt prezentate în mod denaturat, şi pentru existenţa infracţiunii analizate se
impune ca denaturarea adevărului să se facă intenţionat.
Prin omisiune, funcţionarul nu alterează forma înscrisului, ci numai conţinutul
înscrisului care, nu corespunde realităţii, iar omisiunea, prin lacuna pe care o conţine
alterează actul, repercutându-se, în mod obligatoriu, asupra întregului act, afectându-l pe
titularul actului.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
- falsul să fie realizat de către un funcţionar, aflat în exerciţiul atribuţiunilor sale
de serviciu;
- atestarea mincinoasă sau omisiunea atestării să se realizeze cu intenţie de către
funcţionar;
- atestarea mincinoasă sau omisiunea să se producă cu prilejul întocmirii actului
oficial.
Comparând infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale cu cea de fals
intelectual constatăm că falsul material în înscrisuri oficiale este săvârşit după întocmirea
actului oficial şi eliberarea lui de la unitatea emitentă, în orice condiţii de loc şi de timp,
iar falsul intelectual nu poate fi săvârşit decât în timpul în care se întocmeşte înscrisul, la
512
locul unde s-a produs (de ex., un fals într-un act notarial). În acelaşi sens, în practica
judiciară s-a decis că actul de vânzare-cumpărare întocmit şi autentificat de notarul
public constituie „înscris oficial", iar notarul public are calitatea de funcţionar. Ca
urmare, autentificarea de către notarul public a unui act de vânzare-cumpărare în care
semnăturile nu aparţin vânzătorilor constituie infracţiunea de fals intelectual1.
Dacă o persoană (alta decât funcţionarul la care se face referire în art. 321 C.
pen.), denaturează adevărul cu prilejul întocmirii unui înscris oficial de către un
funcţionar de bună credinţă şi se obţine un înscris oficial fals, funcţionarul nu va
răspunde penal, dar persoana respectivă va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de fals
în declaraţii2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele
oficiale.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea de fals intelectual se consumă în momentul în care funcţionarul a
predat spre aprobare şi expediere înscrisul falsificat cu prilejul întocmirii, în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
1
C.S.J. s. pen., dec. nr. 3378 din 23 decembrie 1998
2
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 360
513
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

(Art. 322 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se bazează pe încrederea
publică în sinceritatea menţiunilor făcute în înscrisurile sub semnătură privată.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul sub semnătură privată al
cărui conţinut a fost denaturat în mod voit.
„Înscris sub semnătură privată" este acel înscris care emană de la o persoană
fizică, poartă semnătura acesteia, consfinţeşte stări, situaţii sau împrejurări producătoare
de efecte juridice (de ex., acte de vânzare-cumpărare încheiate de vânzător şi cumpărător,
testamente olografe, chitanţe „de mână", contracte de închiriere, scrise de către
proprietar, cambia, cecul, ordin de plată, declaraţia scrisă personal de către învinuit,
martor, persoană vătămată ş.a.).
Pentru ca înscrisul să fie considerat „înscris sub semnătură privată" trebuie să fie
semnat.
Înscrisurile sub semnătură privată autentificate, certificate de o autoritate, devin
înscrisuri oficiale. Copiile legalizate sunt, aşa cum am mai arătat, înscrisuri oficiale, nu
înscrisuri sub semnătură privată. Dacă un înscris sub semnătură privată a devenit un
înscris oficial, prin autentificare, nu mai poate fi considerat ca fiind obiect material al
infracţiunii analizate2.
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere
penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
1
Art. 290 din Codul penal anterior conţinea prevederi asemănătoare. Este introdusă modalitatea normativă
prevăzută la art. 321, alături de cea de la art. 320
2
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, op cit., p. 369
514
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană care ar fi putut suferi un
prejudiciu, ale cărei drepturi şi interese legitime au fost puse în pericol prin săvârşirea
faptei.
Elementul material al infracţiunii analizate presupune existenţa cumulată a
următoarelor acţiuni:
- falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321;
- folosirea înscrisului falsificat sau încredinţarea altei persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice1.
Dacă făptuitorul falsifică actul şi îl foloseşte, realizează conţinutul unei singure
infracţiunii, aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi nu două infracţiuni în
concurs, adică fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.
Infracţiunea analizată subzistă şi în situaţia în care falsificatorul încredinţează
documentul falsificat altei persoane, pentru a-l folosi, dar acea persoană nu îl foloseşte.
În cazul în care persoana căreia i-a fost încredinţat înscrisul falsificat a cunoscut
că înscrisul este fals, şi îl foloseşte, va răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.
Există infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată dacă falsificatorul
întocmeşte în fals, documentul, o dată cu redactarea lui, dar şi atunci când falsifică
documentul întocmit de o altă persoană fizică.
Pentru existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în legătură
cu un document întocmit în numele altei persoane, se impune ca falsificatorul să nu fi
avut consimţământul persoanei în numele căreia întocmeşte sau modifică actul. În
practica judecătorească2 s-a hotărât că fapta inculpatului de a fi întocmit, pentru o altă
persoană, o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism şi de a fi semnat cererea
respectivă cu numele acelei persoane nu constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată, atâta vreme cât inculpatul a scris şi semnat actul cu acordul autorului
aparent al scrierii, iar conţinutul înscrisului reprezintă voinţa acestuia.
În practica judiciară3 s-a reţinut că fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul
unei fundaţii - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus
menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei se compune
dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul pentru intrarea acestuia
în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a autentificat și le-a folosit
în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constând în
1
Fapta inculpatei de a prezenta instanţei înscrisul sub semnătură privată pe care ea l-a falsificat, pentru a
obţine câştig de cauză în procesul de partaj, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată iar nu şi cele ale uzului de fals. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1277/1997 în
Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară…op. cit., p. 345 şi urm.
2
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 21/A/1996 în Revista de drept penal. Studii şi practică
judiciară…op. cit., p. 345
3
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2696 din 12 iulie 2011, www.scj.ro
515
dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei, înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea
dreptului de proprietate asupra imobilului, întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Falsificarea de borderouri de achiziţie și de facturi fiscale, de către
administratorul unei societăţi comerciale, întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu ale infracţiunilor de fals
material în înscrisuri oficiale și uz de fals1.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele sub
semnătură privată.
administreze alte probe. Nu va exista legătură cauzală dacă documentul falsificat a ajuns
la persoana care îl foloseşte prin intermediul altor persoane şi nu predat de falsificator,
întrucât norma de încriminare pretinde ca falsificatorul să încredinţeze documentul fals în
scopul folosirii.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul falsifică un
înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 320 sau 321 şi îl
foloseşte sau îl încredinţează altei persoane pentru a-l folosi.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
1
516
Uzul de fals
(Art. 323 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este
fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial,
şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub
semnătură privată.
Obiectul juridic special îl constituie încrederea publică referitoare la valabilitatea
înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul fals folosit, fie că este
înscris oficial ori sub semnătură privată.
Pentru ca aceste înscrisuri să poată produce consecinţe juridice, se impune ca ele
să aibă valoare probatorie şi să poată fi folosite în scopul producerii de consecinţe
juridice.
Un înscris are valoare probatorie atunci când este apt să servească la dovedirea
completă sau cel puţin într-o anumită măsură a unor drepturi sau obligaţii, sau chiar a
unor situaţii de fapt, generatoare de efecte juridice.
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică cu
responsabilitate penală.
Dacă falsul în înscrisuri sub semnătură privată este folosit de către falsificator,
fapta nu va constitui concurs de infracţiuni între infracţiunea respectivă şi infracţiunea de
uz de fals, ci o singură infracţiune, cea de fals în declaraţii sub semnătură privată.
Dacă înscrisul sub semnătură privată este falsificat şi încredinţat altei persoane
pentru a-l folosi, această persoană săvârşeşte infracţiunea de uz de fals, dacă a cunoscut
că înscrisul folosit a fost falsificat.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial îl şi foloseşte, va săvârşi un
concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi
infracţiunea de uz de fals.
complicitate).
c) subiectul pasiv
1
Singura deosebire între C. pen. şi Codul anterior constă în introducerea pedepsei amenzii la varianta tip.
517
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei interese
legitime au fost puse în pericol prin comiterea faptei.
Elementul material constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură
privată, falsificat. Folosirea presupune orice mijloc de valorificare al înscrisului respectiv
(la instanţa de judecată, la organele de urmărire penală, la organele administrative de la
toate nivelurile, la casele de pensii sau de sănătate, pentru obţinerea unor drepturi sau
anularea unor datorii ş.a.). Se impune, însă ca folosirea înscrisului să vizeze producerea
de consecinţe juridice, indiferent de natura acestora. Fără îndeplinirea acestei condiţii
infracţiunea analizată nu va subzista.
Activitatea judiciară cunoaşte dese cazuri în care uzul de fals este asociat altor
fapte penale, cum ar fi: delapidarea, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, violarea de
domiciliu, când pătrunderea în locuinţă s-a efectuat prin folosirea de calităţi mincinoase
ş.a.
În practica judiciară1 s-a stabilit că fapta inculpatului de a depune la serviciul de
cadre al instituţiei în care funcţiona o adeverinţă falsificată, în scopul de a i se recunoaşte
ca vechime în muncă timpul pretins trecut în acestă adeverinţă, constituie infracţiunea de
uz de fals, chiar dacă rezultatul urmărit nu a putut fi realizat, falsul fiind descoperit cu
ocazia verificării conţinutului adeverinţei după depunerea acesteia.
În doctrina penală s-a apreciat că nu va constitui infracţiune fapta unei persoane
de a supune unei expertize (chiar şi neoficiale) un înscris pentru a se constata dacă este
sau nu autentic2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în
înscrisurile autentice sau în cele sub semnătură privată.
Legătură cauzală între elementul material al laturii obiective sub care s-a acţionat
infracţional şi urmarea periculoasă creată rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.
urmărească un anumit mobil. În ceea ce priveşte scopul, acesta este esenţial, fiind acela
de a produce consecinţe juridice prin folosirea înscrisului autentic sau sub semnătură
privată.
A. Forme
a) tentativa
1
T.S. s. pen., dec. nr. 1911/1970, în R.R.D. nr. 12/1970, p. 181, în Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op.
cit., pp. 434-435
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, vol. IV, op. cit., p. 289
518
Infracţiunea de uz de fals se consumă în momentul în care făptuitorul a folosit
înscrisul (oficial sau sub semnătură privată) pentru a produce consecinţe juridice. Pentru
existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice.
Practica judiciară1 a statuat că infracţiunea de uz de fals, fiind o infracţiune
instantanee, termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă din momentul
întrebuinţării actului falsificat. Fapta nu se poate săvârşi în formă continuată.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată,
ambele regăsindu-se în acelaşi alineat.
C. Sancţiuni
amendă.
În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Falsificarea unei înregistrări tehnice

(Art. 324 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin
determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea
înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor
a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează folosirea unei înregistrări tehnice
falsificate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
(3) Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înţelege atestarea
unei valori, greutăţi,măsuri ori a desfăşurării unui eveniment, realizată, în tot sau în
parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este
destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice.
1
519
Reglementarea este nouă, fără corespondent în reglementarea anterioară. Aşa cum
se arată în expunerea de motive la noul Cod penal, reglementarea era justificată de
evoluţia tehnologiei din viaţa social contemporană, în care tot mai multe documente ce
atestă o anumită împrejurare şi care pot produce efecte juridice sunt eliberate automat,
fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar, impunându‐se o protecţie penală a
veridicităţii acestor atestări, în condiţiile în care falsificarea lor nu putea fi încadrată pe
baza textelor reglementării precedente.
Obiectul juridic special îl constituie încrederea publică referitoare la autenticitatea
înregistrărilor tehnice.
Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de înregistrarea tehnică
falsificată. Aşa cum se arată în alin. (3), prin înregistrare tehnică se înţelege atestarea
unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment realizată, în tot sau în parte,
în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a
proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice. Poate constitui obiect
material: un contor de gaze, energie electrică, apă, un mijloc tehnic omologat de
măsurare a alcoolemiei, a vitezei cu care circulă un autovehicul etc.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Pentru existenţa infracţiunii, textul de incriminare nu pretinde îndeplinirea unor
Elementul material, în varianta tip, constă în falsificarea unei înregistrări tehnice,
dacă a fost urmată de folosirea acesteia de către făptuitor sau de încredinţarea acesteia
unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice. Similar cu
infracţiunile de fals şi uz de fals, observăm că în cazul infracţiunii analizate conţinutul
constitutiv este întregit numai dacă înregistrarea este folosită sau încredinţată unei alte
persoane spre folosire. Infracţiunea nu va subzista dacă înregistrarea falsificată nu poate
produce consecinţe juridice.
În varianta asimilată, elementul material constă în folosirea unei înregistrări
tehnice falsificate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
520
înregistrările tehnice.
urmărească un anumit mobil sau scop. Existenţa unui mobil sau scop poate fi relevantă în
individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul falsifică o înregistrare
tehnică şi o foloseşte sau o încredinţează unei alte persoane spre folosire în vederea
producerii unor consecinţe juridice. În varianta asimilată, infracţiunea se consumă la
momentul folosirii unei înregistrări tehnice, cunoscând că aceasta este falsificată, în
vederea producerii unor consecinţe juridice.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Falsul informatic
(Art. 325 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a
restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare
adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
1
Incriminarea nu are corespondent în Codul anterior, dar ea exista, într-o formă asemănătoare, în Legea nr.
161/2003, la art. 44, alin. (1).
521
Obiectul juridic special îl constituie încrederea publică referitoare la autenticitatea
datelor infromatice. Considerăm că se poate vorbi şi despre un obiect juridic secundar în
cazul infracţiunii analizate, reprezentat de relaţiile ce se formează şi se dezvoltă în
legătură cu inviolabilitatea datelor informatice şi cu protejarea secretului corespondenţei1
şi dreptului la viaţă personală.
Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de entitatea pe care sunt
stocate datele informatice sau de datele informatice, adică de succesiunea de biţi ce
formează datele informatice. Aşa cum am mai arătat în cuprinsul cursului, C. pen.
defineşte datele informatice la art. 181, alin. (2) ca fiind „orice reprezentare a unor fapte,
informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic”2.
a) subiectul activ
răspundere penală. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca subiectul activ să aibă
o anumită calificare, o cunoaştere avansată a utilizării sistemelor informatice, chiar dacă
fapta este comisă de cele mai multe ori de către astfel de persoane.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Elementul material constă în modificarea, ştergerea sau deteriorarea de date
informatice sau în restricţionarea accesului la aceste date, în scopul de a fi utilizate în
vederea producerii unei consecinţe juridice. Deteriorarea datelor presupune alterarea
integrităţii acestora sau a programelor (spre exemplu, printr-un virus). Ştergerea
reprezintă echivalentul distrugerii obiectelor corporale, astfel încât acestea nu mai sunt
accesibile. Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai
multor acţiuni exercitate de făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare,
astfel încât utilizatorul de drept să nu le mai poată regăsi în forma lor iniţială sau prin
1
Aşa cum prevede Convenţia europeană a drepturilor omului, la art. 8.
2
Art. 181, alin. (1) C. pen. defineşte sistemul informatic ca fiind „orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic”.
522
procedurile standard de operare a sistemelor de calcul1. Dacă prin acţiunea sa făptuitorul
nu urmăreşte producerea unei consecinţe juridice, nu se va putea reţine infracţiunea
analizată, ci infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice, prevăzută la art. 362
C. pen. Considerăm că infracţiunea de fals informatic se va putea reţine şi în concurs cu
infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice, aceasta mai ales din moment ce
legiuitorul a prevăzut cele două infracţiuni la titluri distincte.
Fapta inculpaţilor de a crea mai multe profiluri nereale în cadrul unor reţele de
socializare, în scopul obţinerii de foloase ilicite, nu poate fi redusă la o simplă convorbire
ci, dimpotrivă, reprezintă o introducere a unor date informatice - referitoare la identitatea
sexuală, vârstă - într-o formă ce este apoi prelucrată în mod automat cu ajutorul unor
programe informatice ale site-ului, care permit selectarea profilului după criteriile vizate
de cel ce doreşte să realizeze un contact, rezultând date necorespunzătoare adevărului2.
autenticitatea datelor informatice.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă calificată prin scop.
urmărească un anumit scop. Aşa cum am arătat, este necesar că făptuitorul să urmărească
producerea unei consecinţe juridice.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul introduce, modifică sau
şterge date informatice ori restricţionează accesul la datele respective, dacă prin aceasta
s-au produs alte date sau situaţii juridice care nu sunt reale.
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (de ex.
crearea unei pagini web false, a unor conturi false de mesagerie electronică sau în reţele
de socializare etc.).
C. Sancţiuni
1
2
CA. Cluj, s. pen., dec. nr. 8/A din 26 ianuarie 2010, www.jurisprudenta.org
523
Falsul în declaraţii
(Art. 326 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele
prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în
vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când,
potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei
consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere încrederea ce
trebuie să existe în declaraţiile date organelor sau instituţiilor de stat ori unei alte unităţi
dintre cele la care se referă art. 175 C. pen.
Aşa cum s-a arătat în doctrina penală2, infracţiunea analizată nu are obiect
material întrucât înscrisul oficial în care se consemnează declaraţia făptuitorului
constituie produsul infracţiunii, iar nu obiectul său material.
a) subiectul activ
răspundere penală, cu excepţia martorului, expertului sau interpretului. Apreciem că
aceste categorii de persoane nu pot fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni întrucât
mărturia lor mincinoasă este pedepsită potrivit art. 273 C. pen.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită în participaţie penală numai în forma
instigării şi a complicităţii. Coautoratul nu este posibil, întrucât activitatea de a face
declaraţii este personală, nu poate fi colectivă.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este autoritatea sau unitatea abilitată să emită
înscrisuri oficiale în baza unei declaraţii din partea unei persoane capabile şi îndreptăţite
potrivit legii să dea acea declaraţie3. Infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv secundar,
reprezentat de persoana fizică sau juridică ale cărei interese legitime au fost puse în
pericol prin declaraţia falsă.
1
Incriminarea este similară cu cea din reglementarea anterioară (art. 292 al fostului Cod penal).
2
Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru
examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 446; Vintilă Dongoroz
ş.a., op. cit., vol. IV, p. 457
3
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, op. cit., p. 674
524
Infracţiunea de fals în declaraţii se săvârşeşte prin declararea necorespunzătoare
adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care
se referă art. 175 C. pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Pentru existenţa infracţiunii se mai cere ca declaraţia să fie aptă, potrivit legii ori
împrejurărilor, să servească pentru producerea unor consecinţe juridice, pentru făptuitor
sau pentru alte persoane. În practica judiciară au existat şi opinii contrare acestei
dispoziţii a legii1.
Nu prezintă importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă declaraţia a fost făcută
în scris sau oral, spontan sau la cerere.
autenticitatea declaraţiilor date în condiţiile cerute de lege. Nu este necesar, pentru
existenţa infracţiunii, ca declaraţia falsă să producă o consecinţă juridică, ci doar ca
aceasta să fi făcută în scopul producerii unei astfel de consecinţe.
urmărească un anumit scop. Aşa cum am arătat, este necesar că făptuitorul să urmărească
producerea unei consecinţe juridice, prin declaraţia falsă pe care o dă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul introduce, modifică sau
şterge date informatice ori restricţionează accesul la datele respective, dacă prin aceasta
s-au produs alte date sau situaţii juridice care nu sunt reale. Dacă în urma declaraţiei false
se produce o consecinţă juridică (de ex. înşelăciune), se vor aplica regulile concursului de
infracţiuni. Infracţiunea se poate comite şi în formă continuată2. În situaţia în care însă
1
Nu este generatoare de efecte juridice şi nu poate duce la reţinerea infracţiunii analizate, o declaraţie care,
deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări ulterioare obligatorii a conţinutului său (C.A.
Cluj, s.p. dec. nr. 67/R din 21. 01. 1999).
2
Fapta inculpatului care, pentru a obţine o locuinţă în centrul civic al Municipiului Bucureşti, în perioada
28 ianuarie 1988- 27 februarie 1990, a dat mai multe declaraţii scrise, în care a arătat în mod neadevărat că
locuieşte într-o garsonieră de 10 mp, împreună cu soţia, mama şi doi copii minori, deşi avea şi o locuinţă
proprietate personală, era divorţat, iar fosta soţie şi copii locuiau în altă parte, constituie infracţiunea de fals
525
declararea necorespunzătoare a adevărului este făcută mai multor persoane dintre cele
prevăzute în art. 175, nu se va mai putea reţine înfracţiunea analizată în formă continuată,
ci concursul de infracţiuni (deoarece pentru a se reţine infracţiunea în formă continuată,
legea prevede şi cerinţa ca fapta să fie îndreptată împotriva aceluiaşi subiect pasiv1).
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (făptuitorul
face o declaraţie care este falsă, în parte sau în totalitate, în faţa unei instituţii sau
autorităţi publice, indiferent dacă i s-a cerut să facă o declaraţie sau o face din proprie
iniţiativă).
C. Sancţiuni
Falsul privind identitatea

(Art. 327 C. pen.)
1. Concept2
Varianta tip:
(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei
persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei
unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
în declaraţii comisă în mod continuat, deoarece inculpatul a dat –la diferite interval de timp- toate aceste
declaraţii în realizarea unui scop unic. C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 42/1996 în Revista de drept penal.
Studii şi practică judiciară…op. cit., p. 343
1
C. pen., art. 35, alin. (1)
2
Faţă de incriminarea din vechiul Cod penal (art. 293), a fost introdusă, la alin. (2), o variantă agravată,
dacă prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane. O deosebire esenţială faţă de
vechea reglementare o constituie şi faptul că, potrivit C. pen., fapta nu mai poate fi săvârşită prin viu grai.
526
(3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea
stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere
încrederea publică în adevărul privind identitatea persoanelor, în concordanţa dintre
identitatea sub care se prezină persoanele în faţa unui funcţionar public competent în ceea
ce priveşte identificarea persoanelor şi identitatea reală a acestora.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de înscrisul care serveşte pentru
dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare, care este folosit fără drept şi
care nu corespunde cu identitatea reală a făptuitorului (de ex. o carte de identitate, o
legitimaţie, un paşaport etc.).
a) subiectul activ
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită sub toate formele participaţiei penale. În
situaţia în care autorul infracţiunii atribuie o identitate falsă pentru o altă persoană, iar
aceasta, prezentă fiind, confirmă identitatea respectivă, va fi considerată coautor. În
situaţia în care persoana nu este prezentă la momentul săvârşirii faptei, dar a consimţit,
va fi considerată complice.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este autoritatea, instituţia publică sau persoana ce
exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
Aşa cum se arată în expunerea de motive cu privire la C. pen.1, noua reglementare
a tranşat disputa ce exista anterior privind necesitatea utilizării unor documente de
identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu‐se de la premisa că funcţionarul
în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare
simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării
persoanei. Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să se
prezinte sub o identitate falsă sau să atribuie o astfel de identitate unei alte persoane, prin
folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea
1
La pct.2.81
527
stării civile sau a unui astfel de act falsificat. Aşadar, infracţiunea nu poate fi săvârşită
prin viu grai.
Infracţiunea subzistă numai dacă fapta este săvârşită în faţa unui funcţionar public
care reprezintă o instituţie sau autoritate public, care se află în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu şi care este competent să verifice identitatea făptuitorului sau dacă documentul
este trimis unei unităţi în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea.
În varianta tip prevăzută la alin. (1), infracţiunea de fals privind identitatea se
săvârşeşte prin două acţiuni alternative:
-prezentarea sub o identitate falsă;
-atribuirea unei identităţi false unei alte persoane.
În varianta agravată prevăzută la alin. (2), elementul material constă în acţiunea
de folosire a unei identităţi a unei persoane reale.
În varianta atenuată de la alin. (3), elementul material constă în acţiunea de
încredinţare a unui înscris care serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
civile, în scopul folosirii pe nedrept.
documentele ce atestă identitatea persoanelor. Nu este necesar, pentru existenţa
infracţiunii, ca funcţionarul în faţa căruia făptuitorul a comis fapta să fi fost indus efectiv
în eroare şi nici să se fi produs anumite consecinţe juridice.
urmărească un anumit scop. În varianta tip şi varianta agravată, scopul constă în
inducerea sau menţinerea în eroare a funcţionarului, în vederea producerii unor
consecinţe juridice.
În cazul variantei atenuate, scopul este acela al folosirii înscrisului fără drept, în
vederea producerii unor consecinţe juridice.
A. Forme
a) tentativa
În varianta tip, infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul se
prezintă în faţa funcţionarului public sub o identitate falsă sau atribuie o astfel de
identitate altei persoane.
În varianta atenuată, infracţiunea se consumă în momentul în care înscrisul este
încredinţat unei alte persoane, pentru a fi folosit pe nedrept.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip, o variantă agravată şi o
variantă atenuată.
528
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (de ex.
prezentarea unui act de indentitate fals unui notar public în scopul încheierii unui contract
de vânzare cumpărare; prezentarea unui act de identitate fals unui organ de poliţie etc.).
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin

(Art. 328 C. pen.)
1. Concept1
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte
acte emise de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie
internaţională instituită printr-un tratat la care România este parte sau declaraţii ori o
identitate asumate în faţa acesteia.
Prevederile art. 328 asigură principiul legalităţii incriminării şi fac posibilă
tragerea la răspundere penală, pentru infracţiunile de fals în înscrisuri săvârşite în
străinătate şi în legătură cu autoritatea unui stat străin2.
În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, subiecţii şi conţinutul constituti, facem
trimitere la infracţiunile analizate anterior.
1
Incriminarea nu are corespondent în vechea reglementare. Art. 328 C. pen. face trimitere la toate
infracţiunile din prezentul capitol (infracţiunile prevăzute la art. 320-327).
2
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, op. cit., p. 684
529
TITLUL VII. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI PUBLICE
Capitolul I. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă

(Art. 329 C. pen.)
1. Concept1
Variantă tip:
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de
către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, se pedepseşte cu
(2) Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este
Obiect juridic special principal îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu siguranţa circulaţiei pe calea ferată. Obiectul juridic secundar este
reprezentat de relaţiile sociale cu privire la viaţa sau patrimoniul persoanelor afectate prin
În varianta tip infracţiunea este lipsită de obiect material. În varianta agravată,
infracţiunea poate avea ca obiect material mijloacele de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată.
a) subiectul activ
Subiectul activ este calificat în cazul ambelor variante, fiind reprezentat de
angajaţii care gestionează infrastructura feroviară sau de operatorii de transport
intervenţie sau manevră.
complicitate), însă pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toate persoanele să
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul, deoarece el are
îndatorirea de a asigura siguranţa transportului pe calea ferată, chiar şi atunci când
operatorii de transport sunt persoane private.
timp.
1
Articolul 329 C. pen. reia, în linii generale, reglementarea din Codul penal anterior.
530
Elementul material constă într-o acţiune sau o inacţiune, respectiv neîndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, de către angajaţii care
gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenţie sau
manevră.
Fapta este mai gravă dacă are ca rezultat producerea unui accident de cale ferată.
Conform art. 333 C. pen., accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea
adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul
circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe
calea ferată.
Fapta prevăzută la alin. (1) are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol
pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată. Pentru reţinerea faptei în varianta agravată prevăzută la alin. (2) este necesară
producerea unui rezultat, respectiv un accident de cale ferată.
În cazul faptei prevăzute la alin. (1) legătura de cauzalitate rezultă din comiterea
faptei. În cazul agravantei de la alin. (2) legătura de cauzalitate între faptă şi producerea
accidentului de cale ferată trebuie să fie demonstrată.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă în varianta tip
şi cu intenţie depăşită (praeterintenţie) în varianta agravată.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care este pusă în pericol
siguranţa traficului pe calea ferată (în varianta tip) sau în momentul când se produce un
accident de cale ferată (în varianta agravată).
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.În
varianta agravată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
531
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din

culpă
(Art. 330 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din
culpă, de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de
transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, se pedepseşte cu
Varianta agravată:
(2) Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este
Infracţiunea se deosebeşte de cea analizată anterior prin forma de vinovăţie a
subiectului activ, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 330 C. pen. aceasta constând în
culpă (uşurinţă sau neglijenţă). Participaţia penală este posibilă în forma participaţiei
penale prevăzute la art. 52 C. pen.
Sancţiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda,
în cazul variantei tip şi închisoarea de la unu la 5 ani în varianta agravată. Ceea ce
deosebeşte cele două modalităţi este urmarea mai gravă în cazul alin. (2), respective
producerea unui accident de cale ferată ca urmare a comiterii faptei.
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor

substanţe
(Art. 331 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Părăsirea postului, în orice mod şi sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii
privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de
către un angajat având atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport,
1
C. pen. aduce o serie de modificări faţă de art. 275 din vechea reglementare. Sunt adăugate explicit şi alte
substanţe alături de alcool, alin. (3) nu mai reţine tulburarea în activitatea de transport pe cale ferată ca
urmare a infracţiunii şi nici producerea unei catastrofe de cale ferată.
532
intervenţie sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge ori se află sub influenţa unor substanţe psihoactive.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au avut ca urmare un accident de
cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Obiectul juridic al infracţiunii este similar cu cel al infracţiunilor analizate
anterior.
Obiectul material lipseşte la primele două alineate. În varianta agravată de la alin.
(3), obiectul material este reprezentat de mijloacele de transport sau instalaţiile de cale
ferată.
a) subiectul activ
Subiectul activ este calificat, fiind o persoană fizică ce are calitatea de angajat cu
atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe
calea ferată.
complicitate), pentru a se reţine însă coautoratul este necesar ca toţi participanţii să
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, întrucât el este cel care asigură siguranţa
transportului pe cale ferată. Subiect pasiv secundar poate fi persoana al cărei patrimoniu
sau activitate a fost afectată.
Elementul material în cazul variantei tip de la alin. (1) constă părăsirea postului,
în orice mod şi sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii privind siguranţa circulaţiei pe
calea ferată. Nu prezintă importanţă dacă părăsirea postului s-a produs prin abandonarea
serviciului, printr-o demisie de ultimă oră, sau dacă este de lungă ori scurtă durată,
temporară sau definitivă1, dacă părăsirea postului a fost folosită de angajat pentru a se
distra ori pentru a se odihni ş.a. Aceste împrejurări pot servi la individualizarea pedepsei.
Elementul material al variantei asimilate de la alin. (2) constă în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu de către persoana care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge ori se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Conform art. 241
din Legea nr. 187/2012, prin substanţe psihoactive înţelegem substanţele stabilite prin
lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii. Chiar presupunând că atribuţiile de serviciu
vor fi îndeplinite în mod corect, fapta va constitui infracţiune.
1
533
Conform art. 331, alin. (3), fapta va fi mai gravă dacă faptele prevăzute la alin.
(1) şi (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată.
Pentru variantele prevăzute la primele două alineate textul incriminator nu
prevede cerinţa producerii unui rezultat. Varianta agravată presupune însă producerea
unui accident de cale ferată.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei în varianta tip şi varianta
asimilată. În cazul variantei agravate legătura de cauzalitate dintre săvârşirea faptei şi
producerea accidentului de cale ferată trebuie să fie dovedită.
indirectă la primele două variante şi intenţia depăşită (praeterintenţia) în cazul variantei
agravate..
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare şi tentativ nu sunt pedepsite.
Infracţiunea se consumă la momentul producerii unui pericol la adresa siguranţei
circulaţiei pe calea ferată sau la momentul producerii unui accident de cale ferată.
B. Modalităţi
Art. 331 C. pen. prevede o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de închisoarea de la 2 la 7 ani pentru
săvârşirea faptei în condiţiile primelor două alineate şi cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi în cazul variantei agravate.
Distrugerea sau semnalizarea falsă

(Art. 332 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de
cale ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii
534
feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare
ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată, se pedepseşte cu
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea de acte de semnalizare falsă
sau săvârşirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulaţia
mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată în timpul executării
serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare un accident
de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(4) Când faptele prevăzute în alin. (1) - (3) sunt săvârşite din culpă, limitele
Obiectul juridic special este similar cu cel al infracţiunilor analizate anterior.
Infracţiunea are ca obiect material linia de cale ferată, materialul rulant,
instalaţiile de cale ferată sau cele de comunicaţii feroviare precum şi orice alte bunuri
sau dotări aferente infrastruscturii feroviare.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul întrucât asigurarea transportului feroviar în
condiţii de siguranţă este în sarcina sa. Subiect pasiv secundar poate fi persoana afectată
prin săvârşirea faptei.
Elementul material al infracţiunii în modalitatea prevăzută la alin. (1) constă în
acţiunea de distrugere, degradare ori de aducere în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate
sau a instalaţiilor de cale ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport ale căilor ferate. Conform celei de a doua teze a alin. (1),
elementul material constă în acţiunea de a aşeza obstacole pe linia ferată, dacă prin
aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate.
535
Elementul material al infracţiunii în modalitatea prevăzută la alin. (2) constă în
săvârşirea de acte de semnalizare falsă sau săvârşirea oricăror acte care pot induce în
eroare personalul care asigură circulaţia mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie
pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un
pericol de accident de cale ferată. Este necesar ca actele să poată induce efectiv în eroare
personalul care asigură circulaţia mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe
calea ferată, dar nu este necesar ca prin aceste acte personalul să fie indus în eroare,
infracţiunea fiind şi în această variantă, o infracţiune de pericol.
Fapta şoferului unui autovehicul care nu a respectat obligaţia participanţilor la
trafic de a da dovadă de prudenţă sporită la apropierea şi traversarea liniilor de cale
ferată1 şi prin conduita sa - de a nu manifesta suficientă prudenţă la trecerea la nivel cu
calea ferată simplă, fără bariere -a condus la coliziunea cu un tren, fapta având ca urmare
un accident de cale ferată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere
sau semnalizare falsă prevăzută în art. 332 alin. (1), (3) şi (4) C. pen2.
Infracţiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au ca urmare
un accident de cale ferată3.
Urmarea imediată constă în producerea uneia din următoarele consecinţe:
- o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată. Astfel, practica judiciară 4 a
decis că trecerea cu un autovehicul peste un pod de cale ferată, destinat exclusiv acestui
fel de circulaţie şi având plantate la capete avertizoare şi bariere, dacă prin aceasta a fost
degradat podul şi s-a cauzat o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată,
constituie infracţiunea analizată. Inculpatul nu poate susţine că s-a aflat în eroare de fapt
cu privire la producerea urmărilor sus-menţionate, întrucât, au existat indicatoare,
avertizoare şi bariere;
- pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport;
- producerea unui accident pe calea ferată.
În cazul variantei prevăzute la alin. (1), prima teză, şi alin. (3) legătura de
cauzalitate trebuie să fie demonstrată. În cazul variantei prevăzute la alin. (1), teza a doua
şi a variantei de la alin. (2), legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei.
Forma de vinovăţie poate fi intenţia (directă sau indirectă) dar şi culpa (uşurinţă
sau neglijenţă). Dacă forma de vinovăţie este culpa, limitele speciale ale pedepsei se
reduc la jumătate5.
A. Forme
a) tentativa
1
O.U.G. nr. 195/2002, art. 60
2
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 238/A din 5 septembrie 2014 –scj.ro
3
C. pen., art. 332, alin. (3)
4
T.S. S.p. d. nr. 6285/1970, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 153
5
C. pen., art. 332, alin. (4)
536
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul alin. (1) şi (2), conform art. 332
alin. (5).
Infracţiunea se consumă când valorile protejate prin incriminare sunt puse în
pericol, în cazul variantei prevăzute la alin. (1) şi (2), legătura de cauzalitate rezultă din
săvârşirea faptei. Infracţiunea se consumă la momentul producerii rezultatului cerut de
lege în cazul alin. (3).
B. Modalităţi
Infracţiunea este reglementată într-o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă
agravată şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
Fapta se pedepseşte:
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi în varianta
tip şi varianta asimilată;
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi în
varianta agravată;
- în cazul variantei atenuate limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
537
Capitolul II. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

(Art. 334 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(2) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu
(3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals
de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei
remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase
sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se
în legătură cu asigurarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice. Pentru a se realiza
acest scop este necesar ca autorităţile să cunoască elementele de identificare ale tuturor
vehiculelor pentru care legea prevede cerinţa înmatriculării.
Infracţiunea analizată are ca obiect material vechiculul neînmatriculat sau
neînregistrat potrivit legii.
a) subiectul activ
penală. Dacă persoana respectivă nu deţine permis de conducere, se va reţine infracţiunea
prevăzută la art. 334 în concurs cu conducerea fără permis (art. 335 C. pen.).
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul în calitatea sa de garant al siguranţei
circulaţiei pe drumurile publice.
1
Înainte de intrarea în vigoare a C. pen., infracţiunile contra siguranţei pe drumurile publice erau prevăzute
în O.U.G. nr. 195/2002.
538
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de timp. Este însă
necesar ca vehiculul neînmatriculat să fie pus în circulaţie pe drumurile publice. Conform
O.U.G. 195/2002, art. 6, alin. (14) prin drum public se înţelege „orice cale de
comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal
sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt închise circulaţiei publice
sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile”.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (1) constă în punerea în
circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul1 sau a unui tramvai
neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii. Conform O.U.G. 195/2002, art. 11, alin.
(2), înmatricularea vehiculelor este continuă, de la admiterea în circulaţie până la
scoaterea definitivă din circulaţie a unui vehicul din categoria celor supuse acestei
condiţii, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, şi presupune următoarele
operaţiuni:
- înscrierea în evidenţele autorităţilor competente, potrivit legii, a dobândirii
dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar;
- transcrierea în evidenţele autorităţilor competente, potrivit legii, a tuturor
transmiterilor ulterioare ale dreptului de proprietate asupra unui vehicul.
Aceste operaţiuni se realizează pe baza datelor de identificare ale vehiculului şi
ale proprietarului şi condiţionează eliberarea de către autorităţile competente, potrivit
legii, a unui certificat de înmatriculare, precum şi a plăcuţelor cu numărul de
înmatriculare atribuit şi transcrierile necesare în certificatul de înmatriculare şi în cartea
de identitate a vehiculului2.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (2) constă în punerea în
circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare.
În cazul infracţiunii prevăzute la alin. (3), elementul material constă în tractarea
unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau
înregistrare.
Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (4) constă în conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul
înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.
Urmarea imediată constă în punerea în pericol a siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice.
1
Conform O.U.G. 195/2002, art. 6, alin. (6), autovehiculul este „vehiculul echipat cu motor în scopul
deplasării pe drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Mopedele, vehiculele
care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole şi forestiere,
precum şi vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe
drumul public, nu sunt considerate autovehicule”.
2
O.U.G. 195/2002, art. 11, alin. (3)
539
Forma de vinovăţie constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul în care vehiculul supus înmatriculării sau
înregistrării conform legii este pus în circulaţie sau condus pe drumurile publice.
B. Modalităţi
Art. 334 prevede în fapt patru infracţiuni distincte.
C. Sancţiuni
Infracţiunea prevăzută:
-la alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă
-la alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă
-la alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă
-la alin. (4) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

(Art. 335 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de
către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
(2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de
conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte
vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea
dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
540
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana care încredinţează un
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere
pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care ştie că se află în una
dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului ori a unor
substanţe psihoactive.
Obiectul juridic special este similar cu cel al infracţiunii analizate anterior.
a) subiectul activ
Subiect activ este o persoană care nu posedă permis de conducere sau posedă
permis de conducere necorespunzător pentru o anumită categorie de vehicule ori al cărei
permis a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost
suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. În varianta
prevăzută la alin. (3), subiect activ este persoana care încredinţează un vehicul unei alte
persoane, ştiind că aceasta se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin.
(2) sau sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive.
Participaţia penală este posibilă de regulă, în forma coautoratului doar în cazul
alin. (3)
c) subiectul pasiv
Similar cu infracţiunea anterioară, subiect pasiv este statul, în calitate de garant al
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.
Legea nu prevede condiţii speciale de timp, însă prevede condiţia ca vehiculul să
fie condus pe drumurile publice.
Elementul material al variantei de la alin. (1) constă în conducerea unui
autovehicul sau a unui tramvai pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă
permis de conducere. Fapta este mai puţin gravă, conform alin. (2) dacă este săvârşită de
o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător sau al cărei permis a fost
retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care
nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Constituie de asemenea variantă
atenuată, conform alin. (3) încredinţarea unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere, unei persoane despre care ştie că se află
în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului ori a
unor substanţe psihoactive.
circulaţiei pe drumuile publice.
541
A. Forme
a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când siguranţa circulaţiei este pusă în
pericol prin săvârşirea unei dintre faptele prevăzute de textul art. 335
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o variantă
asimilată celei atenuate.
C. Sancţiuni
Fapta săvârşită în condiţiile alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
Faptele prevăzute la alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce
şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa de
judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe

(Art. 336 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul
prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor
substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere.
542
(3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase
ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului
de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul juridic special este similar cu cel al infracţiunilor analizate anterior.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii este persoana care conduce pe drumurile publice un
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere şi care
are la momentul prelevării mostrelor biologice, o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge sau este sub influenţa unor substanţe psihoactive.
Participaţia penală nu este posibilă de regulă, decât în forma instigării şi
complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, întrucât el are sarcina de a asigura siguranţa
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de timp, însă textul
incriminator prevede ca fapta să fie săvârşită pe drumurile publice.
În ceea ce priveşte varianta tip, elementul material constă în conducerea pe
drumurile publice a unui vechicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere, de către o persoană care la momentul prelevării mostrelor
biologice are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau sub influenţa
unor substanţe psihoactive, în cazul variantei asimilate.
Fapta este mai gravă dacă persoana ce se află în una din situaţiile prevăzute la
alin. (1) şi (2) efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse
periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea
permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului
pentru obţinerea permisului de conducere. Considerăm că în cazul acestei variante nu
prezină importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă făptuitorul transporta persoane,
substanţe sau produse periculoase în mod legal sau nu.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa siguranţei
543
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
A. Forme
a) tentativa
Tentativa şi actele preparatorii nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă la momentul când valorile protejate sunt puse în pericol
prin acţiunea făptuitorului.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă asimilată şi o variantă
agravată.
C. Sancţiuni
Varianta tip şi varianta asimilată se pedepsesc cu închisoarea de la de la unu la 5
ani sau cu amendă. Varianta agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

(Art. 337 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în
procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere,
de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei
ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
Existenţa unei cereri exprese din partea autorităţilor competente cu privire la
prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor
substanţe psihoactive.
544
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este similar cu cel al infracţiunilor
analizate anterior.
a) subiectul activ
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi conducătorul unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere sau instructorul auto aflat în
procesul de instruire sau examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Participaţia penală este posibilă, cu excepţia coautoratului, dat fiind specificul
infracţiunii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, întrucât asigurarea siguranţei pe drumurile
publice este în sarcina sa.
Elementul material constă în refuzul sau sustragerea subiectului activ de la
prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei
unor substanţe psihoactive. Pentru existenţa infracţiunii este necesar, aşa cum am mai
arătat ca vehiculul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului să fie
condus pe drumurile publice. Considerăm că infracţiunea va subzista indiferent dacă
făptuitorul era sau nu sub influenţa alcoolului sau a substanţelor psihoactive, dacă a
refuzat sau s-a sustras de la prelevarea de probe biologice.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa siguranţei
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, infracţiunea se comite cu intenţie directă
sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
545
Infracţiunea se consumă la momentul în care subiectul activ refuză sau se
sustrage de la prelevarea de mostre biologice.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă asimilată, ambele
regăsindu-se în alin. (1).
C. Sancţiuni
Fapta se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia

(Art. 338 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului
care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către
instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii
competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica
starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el
însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde
asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi
numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un
registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de
îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a
cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de
constatare;
1
Infracţiunea analizată a fost preluată din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier), în care era prevăzută la art.
89, cu un conţinut diferit de cel cuprins în C. pen.
546
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat
evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.
Legislaţia specială în domeniul circulaţiei rutiere1 precizează care este înţelesul
unor termeni şi expresii, astfel:
- drum public – orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate,
special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice,
drumurile care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii
vizibile;
- parte carosabilă – porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei
vehiculelor. Un drum poate cuprinde mai multe părţi carosabile complet separate una de
cealaltă printr-o zonă despărţitoare sau prin diferenţa de nivel;
- acostament – fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea
platformei drumului;
- trotuar – spaţiul longitudinal situat în partea laterală a drumului, separat în mod
vizibil de partea carosabilă prin diferenţa sau fără diferenţa de nivel, destinat circulaţiei
pietonilor;
- vehicul – sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori
pentru efectuarea de servicii sau lucrări;
- autovehicul – orice vehicul echipat, prin construcţie, cu un motor cu propulsie,
în scopul deplasării pe drum. Mopedele, troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt
considerate autovehicule. Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie,
tractoarele folosite exclusiv în exploatările agricole şi forestiere, precum şi vehiculele
destinate pentru efectuarea de servicii sau lucrări, denumite maşini autopropulsate, care
se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule;
- conducător – persoana care conduce pe drum un grup de persoane, un vehicul sau
animale de tracţiune, animale izolate sau în turmă, de povară ori de călărie;
- accidentul de circulaţie2 este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele
condiţii:
i. s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un
asemenea loc;
ii. a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori
avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;
iii.în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
Traficul rutier este reprezentat de totalitatea participanţilor în mişcare (vehicule,
persoane) care utilizează drumul la un moment dat, sau într-o perioadă de timp.
În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că noţiunea de accident de
circulaţie exclude fapte intenţionate, referindu-se doar la incidentele auto produse din
culpă, cu caracter întâmplător3.
1
Codul Rutier, O.U.G. nr. 195/2002, art. 6
2
Art. 75 din Codul rutier
3
Mihai Adrian Hotca, Comentariu la art. 89 din OUG nr. 195/2002, în Mihai Adrian Hotca, Maxim
Dobrinoiu, op.cit., p. 524
547
Situaţia premisă constă în producerea unui accident de circulaţie anterior
realizării elementului material. Accidentul trebuie să fi avut loc pe drumurile publice sau
să fi avut originea pe drumurile publice. De asemenea, accidentul este necesar ca
accidentul să fi avut ca urmare anumite consecinţe indicate în norma de incriminare,
respectiv să fi provocat moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii mai
multor persoane.
Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de art. 89 din OUG nr. 195/2002 îl
constituie valoarea socială constând în siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi
relaţiile sociale create în jurul acestei valori pentru a căror ocrotire legiuitorul a instituit
în sarcina conducătorului vehiculului, a instructorului auto, aflat în procesul de instruire
şi a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice
ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicaţi într-un accident de
circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei
infracţiuni, a obligaţiei de a nu părăsi locul producerii accidentului fără încuviinţarea
organelor de poliţie1.
referitoare la conduita corectă pe care trebuie s-o aibă conducătorii vehiculelor,
instructorii auto sau examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, toţi aceştia
dacă au fost implicaţi într-un accident de circulaţie şi părăsesc locul accidentului, fără
încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei.
În literatura de specialitate2 s-a arătat că infracţiunea de părăsire a locului
accidentului are şi un obiect juridic adiacent, fiind ocrotite în subsidiar prin incriminarea
acestei fapte şi relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, fiind îngreunată, în
cazul săvârşirii acestei infracţiuni, activitatea de aflare a adevărului, precum şi relaţiile
sociale referitoare la acordarea primului ajutor victimelor accidentelor de circulaţie,
opinie la care ne raliem şi noi.
Infracţiunea are obiect material numai în forma referitoare la modificarea stării
locului sau ştergerea urmelor accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane. În această
formă a infracţiunii, obiect material îl constituie:
- locul în care s-a produs accidentul, dacă a fost modificat după accident fără
încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei;
- urmele accidentului de circulaţie, care au fost şterse sau modificate faţă de
starea lor iniţială rezultată după producerea accidentului de circulaţie.
Relevante pentru existenţa situaţiei premise în cazul acestei infracţiuni sunt doar
accidentele de circulaţie în urma cărora s-a produs moartea sau vătămarea integrităţii
1
Laura Stănilă, Consideraţii cu privire la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, Analele
Universităţii de Vest din Timişoara, nr. 2/2012, p. 50
2
Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii,
Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2010, p. 518
548
corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor persoane sau accidentele produse ca urmare
a unei infracţiuni, indiferent de urmările produse, în acest din urmă caz.
În legătură cu înţelesul sintagmei vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii
uneia sau mai multor persoane, nu se poate recurge decât la ceea ce este evident că s-a
urmărit prin reglementarea dată acestor noţiuni în Codul penal1, respectiv infracţiunile
contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
Relevantă pentru existenţa situaţiei premise este condiţia numărului zilelor de
îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunii victimei, produse prin accidentul de
circulaţie, chiar dacă imediat după producerea accidentului leziunile par superficiale.
a) subiectul activ
În cazul săvârşirii faptei în condiţiile alin. (1), subiectul activ al infracţiunii este
circumstanţiat, putând fi persoana fizică care are calitatea de:
- conducător al vehiculului implicat în accidentul de circulaţie;
- instructor auto, aflat în procesul de instruire a persoanelor care se pregătesc
pentru obţinerea permisului de conducere auto;
- examinator al autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor
practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, care a fost implicat
într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca
urmare a unei infracţiuni.
Toate aceste categorii de persoane se presupune că au responsabilitate penală,
dacă îndeplinesc astfel de funcţii. Totuşi, în situaţia în care organul de urmărire penală
ori instanţa de judecată are dubii cu privire la starea de sănătate mintală a făptuitorului
sunt obligate să dispună efectuarea unei expertize neuro-pshiatrice pentru a afla adevărata
stare de sănătate.
În cazul săvârşirii faptei în condiţiile alin. (2), subiectul activ al infracţiunii nu
este circumstanţiat, putând fi:
- orice persoană fizică cu răspundere penală care a modificat starea locului sau a
şters urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei
de cercetare la faţa locului.
b) subiectul pasiv
Subiectul pasiv general al acestei infracţiuni este statul, întrucât el este garantul
ordinii sociale şi are obligaţia ca prin organele sale să ia măsurile necesare pentru
identificarea şi tragerea la răspundere a infractorului sau infractorilor. Statul, prin
organele sale este împuternicit prin lege să efectueze cercetarea la faţa locului şi
urmărirea penală în cazul săvârşirii unor accidente de circulaţie şi care prin faptele
săvârşite de părăsire a locului accidentului, de modificare a acestuia ori de ştergere a
urmelor accidentului, îngreunează activitatea de identificare a celui care a comis
accidentul, dar şi de stabilire în concret a împrejurărilor în care s-a comis accidentul şi
implicit a vinovăţiei făptuitorului. Modificarea locului accidentului şi ştergerea urmelor
acestuia sunt fapte cu urmări ireversibile prin care autorii urmăresc să facă imposibilă sau
să îngreuneze identificarea lor.
1
Î.C.C.J., s. unite, dec. nr. 66 din 15 octombrie 2007, www.dreptonline.ro
549
În cazul în care în urma accidentului de circulaţie a rezultat moartea sau
vătămarea corporală a uneia sau a mai multor persoane, acestea nu vor fi subiect sau
subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni, ci subiect sau subiecţi pasivi ai infracţiunilor de
ucidere din culpă sau de vătămare corporală, corespunzător urmării concrete produse prin
fapta penală.
Infracţiunea analizată nu poate fi săvârşită de către persoanele juridice, dar poate
fi săvârşită cu autovehiculele persoanelor juridice, situaţie în care va răspunde penal
numai persoana fizică care a săvârşit fapta penală.
Conform reglementării prevăzută în alin. (3) al articolului analizat, nu sunt
subiecţi activi ai infracţiunii, deşi părăsesc locul accidentului, următorii:
- conducătorul vehiculului, care în lipsa altor mijloace de transport, transportă el
însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară şi la care a declarat datele
personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus,
consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
- conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară, care anunţă de
îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a
cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de
constatare;
- conducătorul de vehicul, care anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată
unitate de poliţie, în cazul în care victima părăseşte locul faptei. Se înţelege că şi în
această ultimă situaţie conducătorul auto părăseşte locul accidentului fără să aştepte
venirea la locul accidentului a autorităţilor competente pentru constatare şi cercetare.
Odată cu înfiinţarea serviciului de urgenţă „112”, credem că formularea legală prevăzută
la alin. (3), lit. d) al articolului analizat, ar fi fost mai clară şi mai completă în următoarea
formulare: „când victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul vehiculului anunţă
imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie, primind încuviinţarea de
părăsire a locului accidentului”. Susţinem această formulare întrucât în practica judiciară
se cunoaşte cât de importantă este păstrarea intactă a locurilor în care s-au produs
accidentele de circulaţie şi a urmelor rezultate pentru clarificarea împrejurărilor în care s-
a produs accidentul. S-a constatat că de foarte multe ori se înrăutăţeşte starea victimelor
care părăsesc locul accidentului imediat după eveniment şi de aceea se impune ca
cercetarea la faţa locului să se realizeze şi în situaţia în care victimele pleacă şi nu
aşteaptă sosirea la faţa locului a organelor de poliţie.
La săvârşirea infracţiunii analizate pot participa şi alte persoane în afară de autor.
Astfel de persoane pot contribui la săvârşirea infracţiunii în calitate de instigatori sau
complici. De ex., o persoană cu răspundere penală aflată în autovehiculul ce a lovit un
biciclist, îl îndeamnă pe conducătorul auto să părăsească locul săvârşirii faptei, motivând
că este noapte, că se află în afara localităţii, nu a văzut nimeni momentul producerii
accidentului şi el nu va spune nimănui nimic din ce s-a întâmplat, iar conducătorul auto
dă curs acestui sfat.
Pentru aceste forme de participaţie penală, legea nu pretinde o anumită calitate a
subiectului activ, chiar şi în situaţia alin. (1) în care am văzut că pentru autor se cere o
asemenea calitate.
Dacă doi conducători de autovehicule au provocat un accident de circulaţie care a
avut ca urmare moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane şi
550
părăsesc locul accidentului fără aprobarea legală, fiecare va fi autor unic al unei
infracţiuni distincte de părăsire a locului accidentului.
Coautoratul, în forma de bază a infracţiunii prevăzută la alin. (1), nu este posibil,
întrucât calitatea cerută de legiuitor nu o poate avea decât autorul (nu pot avea comenzile
vehiculului două persoane, nu pot fi instructori sau examinatori pe acelaşi vehicul, două
persoane). Coautoratul, în condiţiile formei alternative ale alin. (2), este posibil, de ex.,
examinatorul împreună cu cel examinat mută poziţia cadavrului, îndepărtându-l de
trecerea de pietoni pe care a avut loc accidentul.

1. Condiţii de loc:
Stabilirea locului unde s-a săvârşit fapta este necesară pentru a se stabili
competenţa teritorială a organelor judiciare abilitate de lege să intervină pentru
soluţionarea cauzei penale. Este necesar ca fapta să se fi produs pe un drum deschis
circulaţiei publice ori să-şi fi avut originea într-un asemenea loc. Drumul public nu
include doar partea carosabilă, ci şi trotuarul.
2. Condiţii de timp:
Pentru existenţa infracţiunii, legea pretinde ca fapta instructorului auto să fi fost
săvârşită în timpul în care se află în procesul de instruire. De asemenea, fapta
examinatorului autorităţii competente trebuie să fie săvârşită în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Pentru conducătorii autovehiculelor cu regim de circulaţie prioritară, fapta trebuie
să fie săvârşită în timp ce conducătorul autovehiculului se afla în misiune, pentru a nu fi
pedepsit pentru părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a
procurorului care efectuează cercetarea locului faptei.
Dacă fapta de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor
acestuia a fost săvârşită de către categoriile de persoane menţionate în conţinutul
infracţiunii analizate, respectiv: instructorii auto sau examinatorii pentru obţinerea
permisului auto, dar care nu se aflau în procesul de instruire şi, respectiv, în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere,
fapta poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii analizate, dar în condiţiile tezei
referitoare la conducătorul auto.
În cazul săvârşirii infracţiunii analizate, elementul material îl constituie una sau
mai multe dintre activităţile prevăzute de lege, efectiv realizate de către făptuitor în
momentul săvârşirii infracţiunii, acestea fiind:
- părăsirea locului accidentului, cu nerespectarea dispoziţiilor legale;
- modificarea stării locului accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea
sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului;
- ştergerea urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului. Rezultă că în cazul în care în urma
accidentului de circulaţie nu a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
551
sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fapta de ştergere a urmelor accidentului de
circulaţie sau de modificare a stării locului accidentului de circulaţie nu constituie
infracţiune;
- inacţiunea ce constă în fapta conducătorului vehiculului care a produs accidentul
şi a transportat el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară, de a nu
declara datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a
vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă nu se înapoiază imediat la
locul accidentului;
- inacţiunea conducătorului autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară, care
a produs un accident de circulaţie, de a nu anunţa de îndată poliţia despre accident şi de a
nu se prezenta, la terminarea misiunii, la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de
competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
- inacţiunea conducătorului de vehicul care a produs un accident de circulaţie a
cărei victimă părăseşte locul faptei de a nu anunţa imediat evenimentul la cea mai
apropiată unitate de poliţie.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, în unele situaţii, se cere ca elementul
material să se realizeze prin mai multe inacţiuni sau modalităţi faptice, cum sunt:
neanunţarea de îndată a poliţiei despre producerea accidentului şi neprezentarea la sediul
unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea
întocmirii documentelor de constatare.
În situaţia lovirii unei persoane cu intenţia de a ucide, urmată de părăsirea locului
faptei, se va reţine tentativă la infracţiunea de omor, iar nu şi infracţiunea de părăsire a
locului accidentului. Această din urmă infracţiune nu subzistă dacă lovirea victimei s-a
produs ca urmare a intenţiei făptuitorului de a o agresa, deoarece fapta nu poate constitui
accident1.
Dacă părăsirea locului accidentului sau modificarea ori ştergerea urmelor
accidentului de circulaţie s-au produs din motive independente de voinţa celui care a
produs accidentul, fapta nu va constitui infracţiune. De ex., în cazul în care cel care a
produs accidentul cu victime umane este în pericol real de a fi vătămat sau omorât de
către rudele sau consătenii victimei, şi sub imperiul unei astfel de temeri părăseşte locul
accidentului, fapta nu va constitui infracţiunea analizată.
Urmarea infracţiunii analizate constă în creearea unei stări de pericol. Activitatea
infracţională de părăsire a locului accidentului ori de modificare sau ştergerea a urmelor
acestuia, prin urmările ei periculoase vatămă grav relaţiile sociale referitoare la siguranţa
publică dar şi la înfăptuirea justiţiei în cazul producerii accidentelor de circulaţie, prin
părăsirea locului accidentului, prin modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, fapte ce
duc la îngreunarea efectuării urmăririi penale şi a judecării cauzei respective.
Doctrina a arătat că pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca activitatea de
stabilire a adevărului să fie afectată2, opinie pe care nu o împărtăşim deoarece, părăsind
locul accidentului, organele judiciare sunt private de obţinerea mijloacelor materiale de
probă strict necesare stabilirii adevărului.
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2878/2001 în R.D.P., nr. 3, iulie-septembrie, pp. 112-113
2
Mihai Adrian Hotca, Comentariu la art. 89 din OUG nr. 195/2002 în Mihai Adrian Hotca, Maxim
Dobrinoiu, op.cit., p. 52
552
În cazul infracţiunii analizate, forma de vinovăţie este intenţia, directă sau
indirectă, cu precizarea că pentru existenţa infracţiunii nu este necesară intenţia de
sustragere de la urmărire, ci de zădărnicire a efectuării unor constatări utile1.
Autorul faptei prevede rezultatul acţiunii sale (de ex., în cazul distrugerii urmelor)
şi urmăreşte producerea unui asemenea rezultat pentru a face imposibilă identificarea sa
ori pentru a diminua răspunderea penală (de ex., pentru a face să se creadă că a existat o
culpă comună la producerea accidentului).
Şi în cazul părăsirii locului accidentului, există infracţiune numai dacă făptuitorul
a acţionat cu intenţia de a nu fi identificat ca autor al accidentului.
Nu se va putea reţine infracţiunea analizată dacă urmele accidentului de circulaţie
au fost distruse până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului de către intemperii,
fără vreo culpă a celui care a produs accidentul ori de către pompieri sau orice alte
persoane (inclusiv autorul accidentului) care au acţionat pentru stingerea incendiului
produs în urma accidentului sau pentru salvarea victimelor.
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă vor
A. Forme
În cazul infracţiunii analizate, actele pregătitoare, ca şi tentativa, deşi posibile, nu
sunt incriminate. Fapta se consumă în momentul în care executarea acţiunilor descrise în
verbum regens – părăsirea locului accidentului – este finalizată, adică făptuitorul s-a
deplasat de la locul producerii accidentului fără aprobările legale, cu excepţiile prevăzute
de lege, ori a şters sau a modificat în orice fel aspectul locului faptei.
Întrucât legiuitorul face referire în norma de incriminare doar la accidentele care
au produs anumite urmări - uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
uneia sau mai multor persoane, în literatura de specialitate s-a apreciat că legiuitorul nu a
avut în vedere şi situaţiile în care accidentele au fost produse ca urmare a săvârşirii unor
infracţiuni. S-a apreciat că a include în situaţia premisă şi accidentele produse ca urmare
a unei infracţiuni, înseamnă a încălca previzibilitatea normei de incriminare, extinzând
sfera de aplicabilitate a normei penale şi la situaţii care nu sunt prevăzute expres în
ipoteza normei penale2. Considerăm incorectă această interpretare întrucât art. 338 C.
pen., nu distinge între accidentele care au produs urmările arătate în conţinutul său şi alte
infracţiuni care au produs cu vehicule aceleaşi urmări sau ar fi putut să producă aceleaşi
urmări (vătămări corporale sau moartea). Un exemplu îl constituie infracţiunea de
nerespectare a atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor, alin. (2),
unde se face referire la producerea unui accident de circulaţie care a avut ca urmare
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane şi la
cazurile în care din accident a rezultat moartea uneia sau mai multor persoane. Acceptând
opinia autoarei indicate, ar trebui să acceptăm că în aceste cazuri conducătorul auto care
a produs accidente cu astfel de urmări şi a părăsit locul faptei, ori a şters urmele
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2878/2001, www.scj.ro.
2
Laura Stănilă, op. cit., pp. 54-55
553
infracţiunii ori a modificat locul accidentului nu ar putea fi pedepsit, şi pentru
infracţiunea analizată, ceea ce nu ni se pare acceptabil. În acelaşi sens s-a pronunţat şi
practica judiciară, care a arătat că producerea unui accident de circulaţie cu un
autovehicul furat prin violenţă și condus fără permis de autorul tâlhăriei nu îl scutește pe
acesta de obligaţia de a nu părăsi locul accidentului, motivând că prin rămânerea în acel
loc până la sosirea poliţiei s-ar autoincrimina pentru săvârșirea anterioară a tâlhăriei și a
conducerii fără permis1.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi o variantă asimilată.
fi:
- fuga de la locul accidentului în care au rezultat victime omeneşti;
- sprijinul acordat conducătorului autovehiculului cu care s-a produs accidentul de
a îndepărta cadavrul de la locul accidentului şi de a-l arunca într-un lac;
- înlăturarea urmelor de anvelope de la locul accidentului şi crearea altor urme cu
un alt autovehicul;
- anunţarea cu întârziere a autorităţilor despre accidentul în care a fost omorâtă o
persoană, fără motive întemeiate, în speranţa că o ploaie sau alte împrejurări vor distruge
urmele accidentului pentru a nu fi stabilite în mod corect împrejurările producerii
accidentului şi folosirea lor în interes propriu.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani, indiferent
dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (1) sau ale alin. (2).
Legiuitorul a prevăzut şi cauze de înlăturare a caracterului penal, dacă fapta de
părăsire a locului accidentului a fost săvârşită în anumite condiţii:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el
însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă
medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de
înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special,
dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată
poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază
de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat
evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.
Autorul faptei va răspunde, totuşi, din punct de vedere penal, pentru săvârşirea
altor infracţiuni, dacă a rezultat moartea uneia sau a mai multor persoane ca urmare a
accidentului (infracţiunea de ucidere din culpă – art. 192, alin. (2) C. pen., în cazul în
care fapta nu a fost săvârşită cu intenţie, pentru că practica judiciară cunoaşte şi astfel de
1
Toate aceste infracţiuni au fost comise în mod obiectiv, pe baza unor rezoluţii infracţionale distincte, așa
încât condamnarea inculpatului pentru toate faptele de către instanţa de fond a fost corectă, iar încadrarea
juridică a acestor fapte a fost legal stabilită de prima instanţă. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1877 din 11 aprilie
2003
554
situaţii ori dacă s-a produs vătămarea corporală a uneia sau a mai multor persoane ca
urmare a accidentului (infracţiunea de vătămare corporală din culpă - art. 196, alin. (3) C.
pen.
Cele trei situaţii în care caracterul penal este înlăturat, se referă nu numai la
făptuitor, dar şi la ceilalţi eventuali participanţii.
Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice

(Art. 339 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor
acestora, fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în
eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public se pedepseşte
(2) Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe
drumurile publice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează aşezarea de obstacole care îngreunează
sau împiedică circulaţia pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei
ori se aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
(4) Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui
vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 3 ani sau cu amendă.
anterior.
Infracţiunea are obiect material numai în varianta prevăzută la alin. (1), constând
în mijloacele de semnalizare rutieră. Vehiculele care participă la întreceri neautorizate,
obstacolele care îngreunează sau împiedică circulaţia pe drumul public sau vehiculul care
transportă produse sau substanţe periculoase constituie mijloace de săvârşire a
infracţiunii, iar nu obiect material al acesteia.
a) subiectul activ
555
Subiectul activ este circumstanţiat numai în varianta prevăzută la alin. (2), putând
fi doar conducătorul vehiculului care participă la întreceri neautorizate pe drumurile
publice.
Participaţia penală este posibilă în toate formele, cu excepţia faptei prevăzute la
alin. (2) în cazul căreia coautoratul nu este posibil.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv este statul, în calitate de garant al siguranţei pe drumurile publice.
Legea nu prevede condiţii speciale de timp pentru existenţa infracţiunii însă
prevede că fapta să fie săvârşită pe drumurile publice.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (1) constă în acţiunea de a
instala mijloace de semnalizare rutieră sau în modificarea poziţiei acestora fără să existe
în acest sens o autorizaţie eliberată de autorităţile competentă, dacă aceste acţiuni sunt de
natură să inducă în eroare participanţii la trafic sau să îngreuneze circulaţia pe drumul
public. Nu are relevanţă locul unde sunt instalate mijloacele de semnalizare (de ex. în
faţa casei făptuitorului) dacă acestea sunt în spaţiul drumului public şi prezintă un pericol
pentru siguranţa circulaţiei.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (2) constă în participarea la
întreceri neautorizate care au loc pe drumurile publice, în calitate de conducător de
vehicul. Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii dacă vehiculul folosit este sau nu
capabil de autopropulsie (poate fi şi o bicicletă, un skateboard, patine etc.).
În cazul variantei de la alin. (3), elementul material constă în aşezarea de
obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia, dacă se pune în pericol siguranţa
circulaţiei sau se aduce atingere dreptul la liberă circulaţie al celorlalţi participanţi la
trafic. Considerăm că pot constitui obstacole orice fel de bunuri care îngreunează
circulaţia (materiale de construcţii, vehicule abandonate, turme de animale etc.).
În varianta agravată de la alin. (4), elementul material constă în lăsarea fără
supraveghere, pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă
produse sau substanţe periculoase. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii durata
de timp cât vehiculul este lăsat nesupravegheat însă apreciem că această durată trebuie să
fie una rezonabilă, astfel încât să poată crea un pericol real pentru siguranţa drumurilor
publice.
Cu toate că denumirea marginală a articolului 339 este „împiedicarea sau
îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice”, infracţiunea analizată este o infracţiune de
pericol.
556
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă la momentul în care valoarea protejată este pusă în
pericol prin acţiunea incriminată.
B. Modalităţi
Art. 339 C. pen. prevede patru infracţiuni distincte.
C. Sancţiuni
-în varianta de la alin. (1) cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă;
-în varianta de la alin. (2) şi în cea prevăzută la alin. (3) cu închisoare de la de la 3
luni la un an sau cu amendă;
- în varianta de la alin. (4) cu închisoare de la de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea

reparaţiilor
(Art. 340 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică
ori inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor
referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice de către persoanele care
au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a pus în pericol
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
(2) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un accident de
circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia
sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a
produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite din culpă,
limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
557
(4) Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având
urme de accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se pedepseşte cu
anterior.
Obiectul material este reprezentat de autovehicule, remorci sau tramvaie.
a) subiectul activ
Subiectul activ este circumstanţiat fiind reprezentat de persoanele care au atribuţii
de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică, efectuare a unor reparaţii sau
intervenţii tehnice a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul întrucât asigurarea siguranţei circulaţiei publice
este în sarcina sa. Subiect pasiv secundar este persoana a cărei siguranţă este pusă în
pericol sau care a fost afectată prin comiterea faptei.
Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) constă în îndeplinirea
defectuoasă sau în neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică, inspecţie tehnică
periodică, efectuare a unor reparaţii sau intervenţii tehnice necorespunzătoare.
Fapta este mai gravă dacă urmarea faptei prevăzute la alin. (1) este producerea
unui accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane. Fapta este şi mai gravă dacă urmarea faptei este
moartea uneia sau mai multor persoane.
Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) se săvârşesc din culpă, limitele speciale
ale pedepsei se reduc cu o treime.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (4) constă în repararea
autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor care au urme de accident, fără să
fie respectate condiţiile prevăzute de lege. Conform O.U.G. 195/20021 conducătorii de
vehicule implicaţi într-un accident de circulaţie în urma căruia au rezultat numai
avarierea vehiculelor şi/sau alte pagube materiale sunt obligaţi:
1
O.U.G. 195/2002, art. 79, alin. (1)
558
a. să scoată imediat vehiculele în afara părţii carosabile ori, dacă starea
vehiculelor nu permite acest lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau
acostament, semnalizându-le prezenţa;
b. să se prezinte la unitatea de poliţie competentă pe raza căreia s-a produs
accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru
întocmirea documentelor de constatare.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, se exceptează de la obligaţiile prevăzute la
alin. (1) lit. b):
a. conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în
condiţiile legii;
b. conducătorul de vehicul care deţine o asigurare facultativă de avarii auto, iar
accidentul de circulaţie a avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.
Urmarea imediată a infracţiunii în varianta prevăzută la alin. (1) constă în
producerea unei stări de pericol la adresa siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.
Urmarea imediată în cazul alin. (2) constă în producerea unui accident de circulaţie care a
avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii sau moartea uneia sau mai
multor persoane.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei în cazul alin. (1). În situaţia
alin. (2) legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi producerea
accidentului trebuie să fie dovedită.
Infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie dar şi din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa şi actele pregătitoare nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în varianta prevăzută la alin. (1) în momentul când se
produce o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei publice şi în formele agravate
atunci când se produce urmarea mai gravă prevăzută de lege.
B. Modalităţi
Art. 340 prevede o variantă tip, două variante agravate [la alin. (2)], o variantă
atenuată şi o modalitate asimilată.
C. Sancţiuni
-cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă în varianta de la alin. (1) şi în
cea prevăzută la alin. (4);
559
- cu închisoarea de la 1 la 5 ani în prima variantă agravată de la alin. (2) şi cu
închisoarea de la 3 la 10 ani în a două variantă agravată de la alin. (2).
Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) se săvârşesc din culpă, limitele speciale
ale pedepsei se reduc cu o treime.
Când infracţiunea a avut ca urmare moartea unei persoane, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. c) C. proc.
pen., iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art. 36
alin. 1 lit. b) C. pr. pen.].
Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public

(Art. 341 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau
reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără
autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor
stabilite în autorizaţie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea
condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru
siguranţa circulaţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile
corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepseşte cu
(4) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (3) se sancţionează şi persoana autorizată de
către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea
carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a
lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie.
anterior.
560
Infracţiunea are obiect material în varianta prevăzută la alin. (1), fiind reprezentat
de drumul public afectat prin lucrările neautorizate1. Construcţiile, panourile sau
reclamele publicitare amplasate în zona drumului fără autorizaţie constituie mijloace de
săvârşire a faptei, iar nu obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ al faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) nu este circumstanţiat,
putând fi orice persoană cu răspundere penală. În cazul alin. (3) subiectul activ este
persoana autorizată de administratorul căii ferate, iar în cazul alin. (4) subiectul activ este
persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări
pe partea carosabilă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, pentru a se reţine însă
coautoratul în condiţiile prevăzute de alin. (3) şi (4) este necesar ca toate persoanele care
săvârşesc în mod nemijlocit fapta să întrunească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul, întrucât asigurarea siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice este în sarcina sa.
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de timp, este însă
necesar ca faptele incriminate să aibă loc în spaţiul drumului public.
Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) constă în efectuarea de
lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de
amenajare a accesului rutier la drumul public fără autorizaţie de construcţie eliberată în
condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie. Nu prezintă
importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă lucrările erau sau nu utile, dacă aduc sau
nu îmbunatăţiri drumurilor publice şi fluidizării traficului.
În varianta de la alin. (2) elementul material constă în amplasarea de construcţii,
panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată
în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se
creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei.
În varianta de la alin. (3) elementul material constă în inacţiunea persoanei
autorizate de administratorul căii ferate, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru a
semnaliza trecerile la nivel cu cale ferată. Omisiunea constă în principal în
nesemnalizarea corespunzătoare a trecerii la nivel cu cale ferată (cu semnale luminoase,
instalare de bariere etc.).
Elementul material al variantei de la alin. (4) constă în omisiunea persoanei
autorizate de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe
partea carosabilă de a lua măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau
a lucrărilor pe drumurile publice.
1
561
Urmarea imediată a infracţiunilor prevăzute la alin. (1) şi (2) şi (3) constă în
crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. Urmarea
imediată a infracţiunii prevăzute la alin. (4) constă în producerea unui accident de
circulaţie.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei. În cazul alin. (4) legătura de
cauzalitate dintre omisiunea de a semnaliza obstacolele şi lucrările pe drumurile publice
şi producerea accidentului de circulaţie trebuie să fie demonstrată.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă şi indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă:
- în momentul efectuării lucrărilor fără autorizaţie sau cu încălcarea condiţiilor
stabilite prin aceasta [alin. (1)];
-în momentul când se crează o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei, prin
amplasarea de construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără
autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii [alin. (2)];
-în momentul în care persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia
măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată [alin.
(3)];
-în momentul producerii unui accident de circulaţie ca urmare a neluării măsurilor
corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice
de către persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau executantul
unei lucrări pe partea carosabilă [alin. (4)].
B. Modalităţi
Art. 341 C. pen. prevede patru modalităţi normative, care sunt în fapt infracţiuni
distincte.
C. Sancţiuni
Infracţiunile se pedepsesc:
-în varianta de la alin. (1) cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;
-în varianta de la alin. (2) cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă;
- în varianta de la alin. (3) cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă;
- în varianta de la alin. (4) cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
562
563
Capitolul III. Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare şi al materiilor explozive
Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor

(Art. 342 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind
circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau
funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu
(2) Deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse
autorizării se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Sustragerea armelor sau muniţiilor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se
(4) Portul armelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), fără drept, în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public
ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral, se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) au ca obiect arme interzise sau
muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se
(6) Nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat în termen de 10 zile
de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(7) Fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru
acestea:
a) din orice componente esenţiale traficate ilicit;
b) fără o autorizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru
în care are loc fabricarea sau asamblarea;
c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate
cu prevederile legale, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Apreciem că se impunea ca întreaga gamă de activităţi ce se pot desfăşura cu
arme şi muniţii, cu materiale explozive sau radioactive ori toxice (fabricarea, deţinerea,
folosirea, prelucrarea, transportul, depozitarea, comercializarea ş.a.), să aibă un regim
special, să fie strict reglementate prin lege şi să se efectueze un control permanent,
amănunţit şi serios, asupra acestora, întrucât materialele în cauză prezintă un real pericol
1
În reglementarea anterioară infracţiunea era denumită nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor şi era
prevăzută în art. 279 C. pen.
564
pentru ordinea publică, pentru viaţa şi siguranţa cetăţenilor, a bunurilor şi chiar a
siguranţei statului.
Pentru a evita interpretarea neuniformă la nivel naţional a dispoziţiilor sale, Legea
specială1, în art. 2, prezintă definiţiile şi categoriile armelor, muniţiilor, persoanelor şi
documentelor, astfel:
I. Definiţii generale
1. Arma - orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea
unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri
incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care
se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexă;
2. Arma de foc - orice armă portabilă cu ţeava care poate arunca, este concepută
să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea
unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a
arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie dacă
are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din care
este confecţionat, poate fi transformat în acest scop; în înţelesul prezentei legi, nu sunt
incluse în definiţia armelor de foc armele prevăzute în categoriile D şi E din anexă;
3. Piesa - orice element sau element de înlocuire special conceput pentru o armă
de foc, care este esenţial pentru funcţionarea acesteia, inclusiv o ţeavă, ori un recuperator
de gaze, manşonul mobil sau butoiaşul, cuiul percutor ori închizătorul şi orice dispozitiv
conceput sau adaptat pentru a reduce zgomotul provocat de tragerea unui foc de armă;
4. Componentă esenţială - mecanismul de închidere, camera cartuşului şi/sau
ţeava armelor de foc, care, în calitate de obiecte separate şi în măsura în care sunt
funcţionale, sunt incluse în categoria armelor de foc pe care sunt montate sau pentru care
sunt concepute să se monteze;
5. Muniţia - ansamblul format din tub cartuş, încărcătură de azvârlire, capsă de
aprindere şi, după caz, proiectil;
6. Operaţiuni cu arme, piese şi muniţii - producerea, confecţionarea, asamblarea,
intermedierea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea,
cumpărarea, închirierea, schimbul, donaţia, comodatul, sponsorizarea, importul, exportul,
transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea
armelor de foc, a pieselor şi a muniţiilor pentru acestea;
7. Uz de armă - executarea tragerii cu o armă;
8. Urmărire - urmărirea sistematică a armelor de foc şi, atunci când este posibil, a
pieselor şi a muniţiei pentru acestea, de la fabricant până la cumpărător, pentru a sprijini
autorităţile competente în procesul de detectare, investigare şi analizare a fabricării ilicite
şi a traficului ilicit.
II. Categorii de arme şi muniţii
1. Arme şi muniţii interzise - armele şi muniţiile prevăzute în categoria A din
anexă, a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi
juridice, cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în domeniul apărării, ordinii
publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în subordonarea sau coordonarea
acestora, înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi societăţilor
1
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României
nr. 425 din 10 iunie 2014
565
comerciale constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de armament
şi muniţie;
2. Arme şi muniţii letale - arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza
moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă;
3. Arme şi muniţii neletale - armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar
sau pentru agrement ori autoapărare, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu
se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.
III. Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei
1. Arme militare - arme destinate uzului militar;
2. Arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor
fizice, precum şi a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3. Arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecţionate pentru a
împrăştia gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de
autoapărare;
4. Arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege;
5. Arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe
ţevi, care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, recunoscute în condiţiile prevăzute de
lege;
6. Arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor
activităţi din domeniile cinematografic, teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial,
agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva
dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază şi protecţie a
activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor, valorilor şi a transporturilor de bunuri şi
valori, respectiv a activităţilor de protecţie a persoanelor;
7. Arme şi dispozitive de agrement - arme şi dispozitive neletale, construite pe
principii asemănătoare armelor care nu folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice
şi sunt destinate a fi folosite atât în scop recreativ, cât şi în cadrul competiţiilor sportive;
sunt incluse în această categorie şi arcurile;
8. Replici de arme tip airsoft - replici după arme şi dispozitive militare reale, la
scară 1/1, cu mecanism electric, mecanic sau pe bază de gaz neiritant, construite pe
principii asemănătoare armelor, care nu folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice;
9. Dispozitive paintball - dispozitive neletale cu mecanism pe bază de gaz sau
mecanic, care aruncă proiectile sferice nemetalice umplute cu vopsea;
10. Arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor,
prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
11. Arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate
unui scop industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
12. Arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin
injectarea de substanţe tranchilizante;
13. Arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a
dezactivării lor sau datorită gradului avansat de deteriorare, atestate de către un armurier
autorizat în condiţiile legii;
566
14. Arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele,
aflate sau nu în stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică,
artistică, ştiinţifică ori documentară;
15. Arme vechi - arme letale produse până în anul 1899 inclusiv sau reproduceri
ale acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;
16. Arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate sau devenite
inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii
instituţiilor specializate în domeniul artistic.
IV. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv
1. Arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune
aflate într-o butelie recipient;
2. Arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror
lungime totală nu depăşeşte 60 cm;
3. Arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală
depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. Arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. Arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se
reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe
trăgaci;
6. Arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă
manual, prin introducerea pe ţeava a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul
unui mecanism;
7. Arme de foc cu o singură lovitură - armă de foc fără încărcător, care este
încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de
încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă;
8. Arme albe cu lamă - armă care îndeplineşte următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă
corp comun cu mânerul său;
b) are tăiş dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lăţimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă.
a) obiectul juridic special al infracţiunii
Prin săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor
sunt lezate relaţiile sociale ce au în vedere siguranţa publică, întrucât nerespectarea
acestora pune în pericol şi viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanelor, valori
protejate şi prin prevederile legii speciale referitoare la arme şi muniţii1.
Legea specială stabileşte, după cum am arătat mai sus, categoriile de arme şi
muniţii, precum şi condiţiile în care deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu aceste
1
Legea 295/2004, privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial nr. 814 din 17
noiembrie 2011 în baza art. VII din Legea 117/2011 pentru modificarea şi completarea Legii 295/2004
567
arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul României şi face precizarea că prevederile sale
nu se aplică operaţiunilor cu arme şi muniţii efectuate de către instituţiile publice cu
atribuţii în domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.
b) obiectul material al infracţiunii
Obiectul material al infracţiunii poate fi:
- arme letale, muniţii, mecanisme sau dispozitivele acestora (alin. (1);
- atelierele de reparare a armelor letale, care funcţionează fără drept (alin. (1);
- armele neletale din categoria celor supuse autorizării (alin. (2);
- arme interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora (alin. (5).
Când astfel de arme sau muniţii sunt obiect material al infracţiunii, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu o treime.
Am precizat mai sus ce semnifică fiecare categorie de armă şi muniţie, potrivit
definiţiilor date de către legiuitor.
În practica judiciară s- a hotărât că obiect material al infracţiunii poate fi şi un
pistol cu gaze1.
În literatura de specialitate s-a apreciat că nu constituie obiect material al
infracţiunii piesele dintr-o armă şi nici armele care nu funcţionează2, sau cele care nu mai
sunt considerate ca arme3. Dispoziţia instanţei era valabilă în condiţiile fostei Legi nr.
17/1996, care, însă a fost abrogată, iar noua lege specială nu mai conţine prevederi de
acest fel.
a) subiectul activ
În cazul săvârşirii faptelor de deţinere, port, confecţionare, reparare în ateliere
care funcţionează fără drept, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale
sau neletale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora, sustragerea armelor
sau muniţiilor menţionate, arme interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale
acestora, fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru
acestea, subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală.
În cazul săvrşirii faptei de nedepunere a armei şi a muniţiei la un armurier
autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de
armă, subiect activ al infracţiunii este circumstanţiat, adică persoana care a deţinut în
mod valabil un permis de armă, dar a cărei valabilitate a expirat.
Sesizăm faptul că spre deosebire de vechea reglementare, în care legiuitorul se
referea în mod concret şi la deţinătorii de ateliere de reparat, în conţinutul actual al
infracţiunii nu se mai face referire la activităţi ilicite care s-ar poatea săvârşi în ateliere de
reparat sau confecţionat arme ori muniţii decât în cazul armelor letale. Cum şi deţinerea
sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării constituie
infracţiune, ar fi logic ca şi operaţiunile ce se desfăşoară în atelierele de reparare a
acestor arme să fie ilegale. Este adevărat că în alin. (7) al articolului analizat se face
referire la fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie, dar nu se
indică locul în care sunt desfăşurate activităţile ilicite, acestea putând fi realizate şi în
1
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 555/2004, în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară…op. cit., p. 301
2
3
C.A.Cluj-Napoca. dec. pen. nr. 338/1996, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 139
568
pivniţe, garaje, locuinţe, poduri ş.a. Considerăm că vechea reglementare era mai clară cu
privire la acest aspect.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită şi de către persoanele juridice, dacă
atelierele de reparare a armelor letale funcţionează fără drept în cadrul acestora. Pe lângă
persoana juridică, va răspunde penal şi persoanele fizice care săvârşesc în mod nemijlocit
una sau mai multe dintre activităţile incriminate.
Participaţia penală este posibilă în toate cazurile sub forma instigării sau
complicităţii morale. Participaţia penală este posibilă şi sub forma coautoratului în
cazurile în care infracţiunea constă în confecţionarea, transportul, precum şi orice
operaţie privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau când făptuitorii deţin împreună un
atelier de reparat arme care funcţionează ilegal. Nu este posibil coautoratul pentru fapta
prevăzută în alin. (6), când nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat în
termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă cade în
sarcina persoanei titulare a permisului de armă (obligaţie personală).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin
săvârşirea faptei ce aduce atingere regimului armelor şi muniţiilor.
Legea condiţionează locul săvârşirii infracţiunii numai în condiţiile alin. (6), în
care portul armelor letale şi neletale din categoria celor supuse autorizării, pentru a fi
infracţiune trebuie să aibă loc, fără drept, în sediul autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării
procesului electoral.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde ca faptele să fie săvârşite în
anumite condiţii de timp, cu excepţia perioadelor de timp în care se desfăşoară alegeri,
cerinţă prevăzută în alin. (4). Apreciem că formularea din lege „în spaţiile rezervate
desfăşurării procesului electoral” se referă atât la perioada de timp de dinaintea
desfăşurării procesului electoral efectiv, cât şi la perioada ce urmează acestui proces.
Elementul material al laturii obiective constă din activitatea fizică desfăşurată de
autorul faptei în momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul săvârşirii infracţiunii analizate,
elementul material îl constituie una sau mai multe dintre activităţile prevăzute de lege,
efectiv realizate de către făptuitor (făptuitori) în momentul săvârşirii infracţiunii, acestea
fiind:
a. fapta de a: deţine, purta, confecţiona, precum şi orice operaţiune privind
circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora (alin. (1),
prima teză). În condiţiile în care fapta are ca obiect material arme interzise sau muniţii,
mecanisme ori dispozitive ale acestora, activitatea de deţinere, port, confecţionare,
precum şi orice operaţiune privind circulaţia fără drept constituie o împrejurare
agravantă, incriminată în alin. (5) al articolului analizat, limitele speciale ale pedepsei
569
prevăzută în alin. (1) urmănd să fie majorate în mod obligatoriu de către instanţa de
judecată cu o treime;
b. fapta de a pune în funcţiune un atelier de reparare a armelor letale, fără drept
[alin. (1), teza a doua]. Este pedepsită mai aspru, în condiţiile prevăzute în alin. (5) al
articolului analizat, punerea în funcţiune a unui atelier de reparat a armelor interzise sau
muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora, situaţie în care limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu o treime;
c. fapta de a deţine sau de a purta, fără drept, arme neletale din categoria celor
supuse autorizarii -alin. (2). Nu interesează cum a intrat făptuitorul în posesia armei sau
muniţiei, iar în cazul în care le-a sustras, săvârşeşte şi infracţiunea prevăzută de art. 342
alin. (3), în concurs cu infracţiunea de deţinere sau port ilegal de armă;
d. fapta de a sustrage arme letale sau neletale sau a muniţiilor, mecanismelor sau
dispozitivelor acestora -alin. (3). În cazul în care fapta de sustragere are ca obiect arme
interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu o treime, conform dispoziţiilor alin. (5) din articolul analizat
(342 C. pen.);
e. fapta de a purta arme letale sau neletale, fără drept, în sediul autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spatiile
rezervate desfăşurării procesului electoral -alin. (4). De remarcat este faptul că legiuitorul
nu a prevăzut ca circumstanţă agravantă a infracţiunii şi portul în aceste locuri a muniţiei
pentru astfel de arme, situaţie care ni se pare nefirească, întrucât armele fără muniţia
aferentă nu pot fi folosite ca arme de foc. Totuşi, în situaţia în care cel ce poartă arma în
sediile menţionate are asupra sa şi muniţie, portul muniţiei va fi considerat infracţiune în
condiţiile alin. (1) sau alin. (2), după caz şi se va reţine astfel un concurs de infracţiuni.
f. inacţiunea ce constă în nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat
în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă (alin.
6);
g. fapta de a fabrica sau asambla arme letale, piese sau muniţie pentru acestea
(alin. (7). Pentru existenţa infracţiunii în această variantă, legiuitorul a pretins ca fapta de
fabricare sau asamblare să se realizeze:
- din orice componente esenţiale traficate ilicit;
- fără o autorizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în
care are loc fabricarea sau asamblarea;
- fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor în conformitate cu
prevederile legale.
Apreciem că nu are relevanţă dacă fapta de a fabrica sau asambla arme letale,
piese sau muniţie pentru acestea s-a desfăşurat în ateliere special construite pentru astfel
de activităţi ilicite sau în case, apartament, garaje, pivniţe ş.a. asemenea locuri în care
dotarea şi suprafaţa permite realizarea activităţilor ilicite incriminate.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, cerinţa esenţială este ca faptele incriminate,
în oricare din modalităţile alternative enumerate de lege, sa fie săvârşite fără drept.
Funcţionarea atelierelor de reparat este considerată fără drept, atunci când
persoana care se ocupă cu reparatul armelor nu deţine autorizaţia prevăzută de lege
pentru desfăşurarea unei asemenea activităţi, ori nu au fost respectate alte condiţii
prevăzute în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
Sunt considerate fără drept realizarea următoarelor operaţii:
570
- împrumutul sau înstrăinarea armelor sau muniţiilor de către persoane care nu
sunt în drept să le deţină;
- introducerea sau scoaterea din ţară de către cetăţeni români sau de către
persoane domiciliate sau venite temporar în România, a altor arme decât cele de
vânătoare, de tir, muniţiile acestora, arme de foc pentru panoplie care sunt înscrise în
actele de trecere a frontierei;
- scoaterea din ţară a acestor arme sau muniţii în alt număr sau în altă cantitate
decât cele pe care au dreptul să le deţină.
Fapta pădurarului de a deţine o altă armă decât cea de serviciu, constituie
infracţiune prevăzută de art. 342 alin. (1)1.
Constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, prin
deţinerea şi folosirea armelor de foc de către persoane neautorizate şi prin funcţionarea
atelierelor de reparat arme, pentru care nu s-au cerut sau nu s-au obţinut aprobările legale
de funcţionare, ori nu este respectat obiectul de activitate pentru care s-a dat aprobare de
funcţionare, ori a expirat termenul pentru care s-a dat aprobarea de funcţionare.
Rezultă din săvârşirea faptei penale.
- în forma prevăzută în alin. (1-5) şi alin. (7) faptele se săvârşesc numai cu
intenţie (directă sau indirectă) deoarece fapta constă într-o acţiune;
- omisiunea de predare a armei sau muniţiei, prevăzută în alin. (6) se poate săvârşi
cu intenţie directă sau indirectă ori din culpă, sub ambele sale forme (de ex., posesorul
armei a neglijat, a uitat sâ verifice care este perioada de valabilitate a permisului de
armă).
A. Forme
a) tentativa
Conform art. 347, tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi alin.
(3) se pedepseşte. În vechea reglementare tentativa era pedepsită în toate variantele
incriminării.
Nu este posibilă tentativa la modalitatea normativă prevăzută în alin. (6),
referitoare la nedepunerea armei.
Infracţiunea se consumă în momentul sustragerii, deţinerii, portului,
confecţionării, transportului sau orice alte operaţiuni privind circulaţia armelor,
nedepunerea armei, începerea funcţionării atelierelor de reparaţii, fabricarea sau
asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea.
Infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor poate fi săvârşită în
formă continuă (de ex., în cazul deţinerii sau funcţionării unui atelier de reparat arme, în
cazul fabricării sau asamblării de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea, în
cazul supunerii spre vânzare ilegală de arme sau muniţii şi se epuizează o dată cu
desfiinţarea atelierului sau cu încetarea fabricării ori montării), sau continuată (în cazul
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1560 din 31.05.1995, publicată în Practica judiciară I, p. 662
571
efectuării unor transporturi repetate de arme, în cazul sustragerilor, în cazul oferirii spre
vânzare ilegală de arme sau muniţii ş.a.).
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip, două variante atenuate şi patru variante
agravate.
fi:
- procurarea unor arme vechi pentru care nu se obţine autorizaţie de deţinere;
- confecţionarea într-un garaj dezafectat a unor arme artizanale care folosesc
cartuşele letale ale unor alte arme;
- ansamblarea, fără autorizaţiile legale, de arme sau dispozitive ale acestora într-o
înteprindere dezafectată;
- sustragerea din unităţi militare sau deţinerea ori valorificarea de grenade,
aruncătoare de grenade, pistoale automate, puşti mitraliere, rachete pentru aruncătoarele
portabile ş.a.;
- nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat în termenul prevăzut de
lege de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă cu intenţia de a o
folosi la braconaj.
C. Sancţiuni
Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor se sancţionează:
- cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, în cazul deţinerii, portului,
confecţionării, precum şi a oricăror operaţiuni privind circulaţia armelor letale, a
muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora. Aceeaşi pedepsă este prevăzută şi
pentru funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept -alin. (1);
- cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an sau cu amendă, în cazul deţinerii sau
portului fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării -alin. (2);
- cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, în
cazul sustragerii de arme letale sau neletale ori a muniţiilor acestora -alin. (3);
- cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi, în cazul
portului armelor letale sau neletale, fără drept, în sediul autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării
procesului electoral -alin (4);
- majorarea cu o treime a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute în alin. (1) şi
alin. (3), dacă faptele de: sustragere, deţinere, portul, confecţionarea, precum şi orice
operaţiune privind circulaţia armelor interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale
acestora, sau dacă au fost puse în funcţiune atelierelor de reparare a armelor interzise sau
muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora -alin. (5);
- cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, în cazul nedepunerii armei şi a
muniţiei la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de
valabilitate a permisului de armă -alin. (6);
- cu pedeapsa închisorii de la 2-7 ani, în cazul fabricării sau asamblării de arme
letale, de piese sau de muniţie pentru acestea:
a) din orice componente esenţiale traficate ilicit;
572
b) fără o aturizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în
care are loc fabricarea sau asamblarea;
c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor în conformitate cu
prevederile legale.
Uzul de arma fără drept

(Art. 343 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 3 ani.
(2) Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept, se
referitoare la siguranţa persoanelor, prin incriminarea faptelor ce pot duce la pierderea
vieţii sau la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanelor.
Prin uzul de armă se înţelege2 „executarea tragerii cu o armă”. Considerăm
formularea corectă, întrucât şi uzul de armă efectuat în aer este de natură să alarmeze, să
intimideze persoanele, să le determine să adopte o atitudine dorită de către cel ce
efectuează o astfel de tragere ilegală.
În concluzie, considerăm că infracţiunea nu are obiect material. Arma nu poate fi
considerată obiect material, întrucât ea reprezintă mijlocul prin care se săvârşeşte
infracţiunea, iar nu forma materializată asupra căreia se răsfrânge fapta penală. Dacă uzul
de armă este îndreptat împotriva unei persoane, corpul persoanei nu reprezintă obiectul
material al infracţiunii analizate, ci al celei cu care aceasta se va reţine în concurs ideal
(vătămare corporală, omor etc., după caz).
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii, în ambele variante de incriminare, poate fi orice
persoană fizică cu răspundere penală care efectuează tregeri în mod ilegal cu arme letale
sau interzise, ori cu arme neletale.
1
Infracţiunea analizată nu a fost prevăzută în vechiul Cod penal, dar are corespondent în art. 133 şi art. 135
din Legea nr. 295/2004, privind regimul armelor şi al muniţiilor. Legea specială incrimina separat uzul de
armă letală şi cel de armă neletală. Faţă de legea specială, Codul penal se referă şi la uzul de armă interzisă.
2
Legea nr. 295/2004, art. 2, pct. 7
573
Subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana juridică dacă pe teritoriul aflat sub
stăpânirea sa se produc trageri fără drept cu armele prevăzute în norma de incriminare.
Sunt astfel de locuri poligoanele în care se organizează trageri cu arme de foc fără să fi
fost autorizate pentru tragerile respective, societăţi publice sau private în incinta sau pe
terenurile cărora se organizează vânători ilegale, antrenamente sau instruiri ilegale pentru
folosirea sau încercarea armelor, ateliere de reparat care funcţionează ilegal şi în care se
fac trageri pentru verificarea modului în care s-a reparat arma ş.a.
În practica judiciară, a fost trimis în judecată inculpatul B. G. pentru săvârşirea
infracţiunilor de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor (deţinerea mai multor
arme), uzul de armă letală fără drept şi deţinerea de armă neletală din categoria celor
supuse autorizării fără drept1, B.G. fiind condamnat pentru aceste fapte la 2 ani
închisoare, şi fiindu-i confiscate armele deţinute ilegal, respectiv revolverul cu butoiaş,
puşca tip flintă, pistolul cu aer comprimat precum şi muniţia confecţionată artizanal. De
asemenea, a fost obligat să plătească către stat suma de 600 lei cheltuieli judiciare.
La săvârşirea infracţiunii analizate pot participa şi alte persoane în calitate de
instigatori sau complici.
Ca regulă, coautoratul nu este posibil întrucât numai o persoană apasă pe trăgaciul
armei cu care se efectuează în mod ilegal tragerea. Chiar şi acolo unde la activitatea de
tragere trebuie să participe două sau mai multe persoane, tot o singură persoană apasă pe
trăgaci. Persoana care încarcă arma, care îi furnizează muniţia este complice. De ex., la
tragerea fără drept cu puşca mitralieră, cu un tun, cel ce încarcă cartuşele sau proiectilele
în camera cartuşului sau în camera proiectilului este complice şi nu autor sau coautor,
întrucât nu el apasă pe trăgaci.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv general al acestei infracţiuni este statul, întrucât este obligat ca
prin organele sale publice, de specialitate să ia toate măsurile pentru a preveni trageri
ilegale cu categoriile de arme prevăzute în norma de incriminare.
Pentru existenţa infracţiunii legiutitorul nu a pretins ca fapta să fie săvârşită în
anumite condiţii de loc, cum ar fi: pădure, câmpie, locuinţă, birou, depozite, porturi,
ateliere de reparat şi alte asemenea locuri. În cazul uzului de armă de vânătoare, legea
specială2 face o excepţie, precizând: „(2) Prin excepţie de la prevederile legii [alin. (1) -
uz de armă de vânătoare se poate face numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat
în condiţiile Legii nr. 407/2006, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate],
armele de vânătoare pot fi folosite şi în caz de legitimă apărare, stare de necesitate ori caz
fortuit, în condiţiile legii”.
Ca regulă, legea generală, ca şi legea specială, nu condiţionează, în cazul
infracţiunii analizate, existenţa infracţiunii de anumite condiţii de timp. Nu are relevanţă,
deci, dacă tragerea s-a efectuat în timpul zilei sau al nopţii. În unele situaţii, cum ar fi de
1
Jud. Hârlău, Sent. Pen. nr. 231/2011, http://legeaz.net/spete-penal/sentinta-penala-infractiuni
2
Legea nr. 295/2004, art. 37, alin. (2)
574
exemplu uzul de armă de vânătoare, legea specială1 precizează că titularul dreptului de a
purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de armă înscrisă în permisul de armă
numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006,
precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii.
Elementul material al laturii obiective îl constituie efectuarea tragerii, fără drept,
cu una dintre categoriile de arme menţionate în norma de incriminare (letale, interzise
sau neletale din categoria celor supuse autorizării).
Urmarea imediată produsă prin săvârşirea infracţiunii este reprezentată de starea
de pericol pentru persoane, dar şi pentru bunuri, pe care o crează uzul ilegal cu armele de
foc, fiind cunoscut efectul letal pe care îl au armele asupra persoanelor, animalelor, dar şi
efectul de teamă produs de astfel de arme. În multe ocazii, doar portul la vedere sau doar
ameninţarea cu o armă, determină teamă şi adoptarea de către persoane a unui
comportament impus de cel ce ameninţă.
Activitatea infracţională, în cazul acestei fapte penale, se realizează prin acţiune,
aceea de a executa o tragere, fără drept, cu arma şi nu prin inacţiune. Portul, fără drept, al
armei este incriminat distinct, după cum am văzut, în art. 342 C. pen.
În cazul în care prin uzul de armă, fără drept, s-a cauzat vătămarea corporală sau
moartea uneia sau a mai multor persoane, va exista un concurs ideal de infracţiuni între
uzul de armă fără drept şi urmările efectiv produse.
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare se deduce din săvârşirea faptei,
adică a uzului, fără drept, de armă, fără a fi necesară dovedirea sa.
Latura subiectivă a infracţiunii, adică atitudinea psihică manifestată de făptuitor
în momentul tragerii ilegale cu arma de foc, este caracterizată prin intenţie, întrucât
legiuitorul precizează că efectuarea tragerii, pentru a fi considerată infracţiune, trebuie să
se realizeze „fară drept”. Autorul faptei prevede rezultatul acţiunii sale ilicite şi urmăreşte
producerea unui asemenea rezultat, adică tragerea cu arma de foc.
În situaţia culpei, spre exemplu situaţia în care o persoană dorind să cureţe arma
apasă pe trăgaci fără să ştie că arma este încărcată, deşi nu a fost folosită de mult timp, nu
vom putea reţine infracţiunea analizată. Dacă au fost produse alte urmări periculoase,
cum ar fi vătămarea corporală sau sănătatea uneia sau a mai multor persoane, trăgătorul
neglijent va răspunde numai pentru acele infracţiuni, corespunzător urmărilor efective
produse.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei în cazul în care sunt identificate
prin urmăririrea penală efectuată sau în urma judecării cauzei.
A. Forme
1
Legea nr. 295/2004, art. 37, alin. (2)
575
În cazul infracţiunii analizate, actele pregătitoare, ca şi tentativa, nu sunt
pedepsite. Este pedepsită numai fapta consumată, respectiv efectuarea tragerii, fără drept,
cu o armă interzisă, o armă letală sau o armă neletală din categoria celor supuse
autorizării.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
fi: tragerea cu arma (pe care făptuitorul o deţine sau nu legal), fără drept, într-o piaţă
publică, la întâlniri festive, în locurile în care se desfăşoară activităţi electorale, în
ateliere de reparat, în localuri publice, în şcoli sau în alte locuri publice, cu ocazia unor
altercaţii între persoane, împuşcarea unor animale fără stăpân sau ale vecinilor,
împuşcarea unor animale la braconaj ş.a.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii este pedepsită:
- în forma de bază, varianta tip (alin. (1), cu închisoarea de la unu la 3 ani;
- în varianta atenuată (alin. (2), cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
Autorul va răspunde penal şi pentru orice alte urmări cu caracter penal pe care le-
a produs prin tragerea ilegală cu arma de foc, dar va răspunde şi pe latură civilă pentru
daunele produse persoanelor, animalelor sau bunurilor, dacă prin tragerea, fără drept, cu
arma a cauzat urmări păgubitoare pentru acestea.
Falsificarea sau modificarea. Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe

arme letale
(ART. 344 C. pen.)
1. Concept1
Falsificarea sau ştergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor
de pe arme letale se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.
referitoare la siguranţa publică, prin posibilitatea identificării armelor de foc după
1
Infracţiunea, care nu era prevăzută în vechiul Cod penal, a fost preluată din Legea nr. 295/2004, privind
regimul armelor şi al muniţiilor, art. 136. Faţă de incriminarea din legea specială, în C. pen., este
incriminată numai fapta de falsificare sau ştergere, înlăturare ori modificare fără drept a marcajelor de pe
armele letale. O altă modificare constă în faptul că maximul special al pedepsei cu închisoarea este mai mic
cu 2 ani, dar a fost introdusă şi pedepsa alternativă a amenzii, care nu era prevăzută în legea specială.
576
marcajele lor, dar şi de relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin
imposibilitatea identificării proprietarilor sau a posesorilor armelor de foc care au fost
folosite la săvârşirea unor infracţiuni, cunoscut fiind faptul că prin identificarea
persoanelor care au deţinut arma se poate ajunge mult mai uşor la cel care a folosit arma
în activităţi infracţionale.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie armele letale ale căror marcaje au
fost falsificate sau şterse ori au fost înlăturate sau modificate, fără drept.
a) subiectul activ
În cazul săvârşirii faptei analizate, subiect activ al infracţiunii poate fi orice
persoană fizică cu răspundere penală, inclusiv persoanele juridice.
complici.
Întrucât norma de incriminare nu pretinde o anume calitate a autorului, este
posibil şi coautoratul, dacă activităţile de falsificare sau ştergere, înlăturare ori
modificare, fără drept, a marcajelor de pe arme letale au fost realizate, în mod efectiv, de
către două sau mai multe persoane. De ex., o persoană îl ajută pe autorul înlăturării seriei
de pe armă, pilind şi el seria de pe corpul armei pentru ca proprietarul armei să nu poată
fi identificat după registrul de vânzare a armelor.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv general al acestei infracţiuni este statul, întrucât el este garantul
ordinii sociale şi are obligaţia ca prin organele sale să ia măsurile necesare pentru ca
fapte de natura celor incriminate, care afectează grav regimul legal al armelor letale, dar
şi înfăptuirea justiţiei, să nu se producă.
În cazul în care falsificarea sau şteregerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept,
a marcajelor de pe arme letale s-a produs fără ştirea celor care le cumpără, aceştia nu vor
răspunde penal pentru fapta analizată. Dacă, însă, astfel de fapte se săvârşesc la cererea
proprietarilor de arme, aceştia vor răspunde penal în calitate de instigatori ai
infractorului.
Stabilirea locului unde s-au săvârşit una dintre următoarele fapte incriminate în
lege, respectiv, falsificarea sau ştergerea, înlăturarea ori modificarea, marcajelor de pe
arme letale, nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, întrucât legea nu condiţionează
existenţa infracţiunii de locul săvârşirii ei.
Pentru existenţa infracţiunii, nici timpul în care s-a săvârşit infracţiunea nu are
relevanţă.
Elementul material al laturii obiective, care poate fi realizat prin mai multe acţiuni
prevăzute în norma de incriminare, constă din activitatea fizică desfăşurată de autorul
577
faptei de falsificare sau şteregere, de înlăturare ori modificare, fără drept, a marcajelor de
pe arme letale.
Urmarea imediată rezultă din săvârşirea infracţiunii, fără a fi necesar să mai fie
dovedită. În concret, urmarea periculoasă se referă la imposibilitatea identificării
persoanelor care au avut în proprietate şi uneori a persoanelor care au deţinut arma a
căror marcaje aplicate de constructorul armei letale au fost falsificate sau şterse,
înlăturate ori modificate, fără drept.
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare, se deduce din însăşi săvârşirea
infracţiunii. În concret, pentru existenţa infracţiunii, între faptele de falsificare sau
ştergere, înlăturare ori modificare, fără drept, a marcajelor de pe arme letale şi
imposibilitatea identificării proprietarului armei, trebuie să existe o legătură cauzală
directă.
Latura subiectivă a infracţiunii, rezultând din atitudinea psihică manifestată de
făptuitor, înainte şi în timpul săvârşirii infracţiunii de falsificare sau şteregere, înlăturare
ori modificare, fără drept, a marcajelor de pe arme letale este reprezentată de intenţie.
Deşi posibilă, culpa (de ex., o persoană dorind să cureţe o armă aflată într-o stare
avansată de ruginire, dar care se dovedeşte a fi, totuşi, letală, şterge una sau mai multe
cifre care reprezintă seria armei) nu este pedepsită de norma de incriminare.
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.
A. Forme
pedepsite. Este pedepsită numai fapta consumată, respectiv cea care a dus la falsificarea
sau şteregerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a unuia sau a tuturor marcajelor de
pe arme letale.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură modalitate normativă.
fi:
- pilirea seriei de pe corpul armei;
- folosirea unor substanţe chimice pentru înlăturarea cifrelor în relief reprezentând
seria armei;
- pilirea seriei şi pansonarea cu alte cifre a unei noi serii, pentru a disculpa pe cel
învinuit ca fiind proprietarul armei;
- înlocuirea unor piese ale armei cu alte piese de la alte arme, cu alte marcaje
decât cele originale, în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare. De ex., înlocuirea
ţevii armei cu care s-a tras asupra victimei în care s-a găsit glonţul cu o altă ţeavă pentru
arme asemănătoare, pentru ca la expertiza balistică, pe gloanţele trase experimental să nu
existe coincidenţă între urmele de striaţii de pe glonţul corp delict cu urmele de striaţii de
pe gloanţele trase experimental, produse de ghinturile noii ţevi a armei.
578
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii este pedepsită cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu
amendă.
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii

radioactive
(Art. 345 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, instrăinărea,
dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor
materii radioactive, precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora, fără drept, se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive se
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au pus în pericol alte persoane
sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsă
(4) În cazul în care faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare
moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsă este închisoarea de la 10 la 20 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1), 3 şi 4 au fost săvârşite din culpă, limitele
Este complex:
- în principal, relaţiile sociale ce privesc siguranţa publică şi respectarea
regimului instituit pentru materialele nucleare sau a altor materii radioactive;
1
În reglementarea anterioară fapta era incriminată în art. 279 1, cu aceeaşi denumire marginală.
Sub aspect comparativ între vechea reglementare privind această infracţiune şi noua reglementare,
remarcăm mai multe deosebiri, printre care:
- în actuala reglementare este pedepsită şi fapta săvârşită din culpă;
- în noua reglementare, legiuitorul a prevăzut, ca limite minime, pedepse mai aspre decât în vechea
reglementare, cu excepţia alin. (1), în care cuantumul pedepsei este acelaşi.
579
- în secundar, relaţiile sociale referitoare la viaţa şi integritatea corporală a
persoanelor, patrimoniul public sau privat.
- materialele nucleare sau alte materii radioactive;
- în cazul în care fapta a avut una din urmările prevăzute în alin. (3) şi alin (4),
respectiv a pus în pericol alte persoane sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia
sau mai multor persoane sau a avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane,
infracţiunea are, în secundar, ca obiect material şi corpul persoanei sau corpurile
persoanelor care au fost vătămate sau ucise, precum şi bunurile materiale care au fost
puse în pericol.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute
subiectului unei infracţiuni.
Este posibilă sub toate formele, coautorat, instigare sau complicitate, întrucât
subiectul activ nu este calificat.
c) subiectul pasiv
- subiect pasiv principal este statul, care are obligaţia supravegherii desfăşurării
în mod legal a oricăror activităţi cu asemenea materiale, deosebit de periculoase pentru
sănătatea şi viaţa oamenilor;
- subiectul pasiv secundar: persoana fizică sau persoanele fizice ori persoana sau
persoanele juridice proprietare, deţinătoare a bunurilor asupra cărora s-au răsfrânt
consecinţele faptei incriminate.
Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin:
- acţiuni de primire, deţinere, folosire, cedare, modificare, înstrăinare, dispersare,
expunere, transport sau deturnare de materiale nucleare sau a altor materii radioactive,
precum şi orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora -alin. (1);
- acţiunea de a sustrage materiale nucleare sau alte materii radioactive (alin. (2).
Dispersarea înseamnă răspândire, împrăştiere de material radioactiv. Expunerea
presupune oferirea unor asemenea materiale periculoase.
Expresia „orice alte operaţiuni privind circulaţia materialelor nucleare" semnifică
orice alte iniţiative infracţionale privind materialele radioactive, cum ar fi de exemplu,
fapta de a efectua cercetări, proiectări, amplasări, producţie, construcţia sau montajul
obiectelor ori instalaţiilor nucleare, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea,
dezafectarea, importul sau exportul instalaţiilor nucleare, fără drept, fapta de a distruge
materialele nucleare sau alte materii radioactive, precum şi dezvoltarea, fabricarea,
deţinerea, importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive
explozive nucleare, fapta de a scoate din funcţiune în totalitate sau în parte a
echipamentelor de supraveghere şi control, în cazul când fapta nu este justificată de
securitatea nucleară sau de radioprotecţie.
Modalităţile normative enumerate de legiuitor constituie modalităţi alternative de
realizare a elementului material al infracţiunii. Pentru existenţa faptei este suficient ca
580
aceasta să se săvârşească prin oricare dintre aceste modalităţi, dacă activitatea se
desfăşoară fără drept.
În cazul alin. (1) şi (2), legea nu cere producerea unui rezultat. Dacă faptele
prevăzute la alin. (1) sau (2) pun în pericol alte persoane sau bunuri sau au produs
vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, se va reţine varianta agravată de la
alin. (3). Dacă urmarea constă în moartea uneia sau mai multor persoane, se va reţine
varianta agravată de la alin. (4).
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea activităţilor incriminate. În cazul
alin. (3), teza a doua, şi alin. (4), legătura de cauzalitate trebuie să fie demonstrată.
Infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau radioactive se
săvârşeşte:
1. Cu intenţie directă sau indirectă;
- în cazul faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2);
2. Cu praeterintenţie, în cazul variantelor agravante, prevăzute în alin. (3) şi alin.
(4), adică atunci când s-au produs vătămari corporale sau chiar moartea uneia sau a mai
multor persoane, ori au fost puse în pericol bunuri.
3. Din culpă, dacă faptele au fost săvârşite în condiţiile alin. (1), (3) şi (4).
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată se pedepseşte, conform dispoziţiilor art. 347 C.
pen.
Infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive se consumă în momentul în care se săvârşeşte oricare din acţiunile
incriminate, în variantele simple ale alin. (1) şi alin. (2) şi oricare dintre consecinţele
agravate (vătămari corporale, moartea uneia sau a mai multor persoane, bunuri puse în
pericol), în variantele agravate prevăzute în alin. (3) şi alin. (4). Dacă, în afară de
urmările periculoase menţionate în norma de incriminare s-au produs şi alte urmări, va
exista concurs de infracţiuni între infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor
nucleare sau al altor materii radioactive şi infracţiunile corespunzătoare urmărilor care s-
au produs.
B. Modalităţi
Articolul 345 C. pen. incriminează fapta de nerespectare a regimului materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive într-o variantă tip, trei variante agravate şi o
variantă atenuată.
fi:
- sustragerea de materiale nucleare sau alte materii radioactive din trenurile sau
autocamioanele în care sunt transportate, autorul faptei cunoscând că sustrage asemenea
materiale;
581
- împrăştierea, răspândirea de materiale nucleare sau alte materii radioactive în
locuinţa fostei soţii, socrilor, într-o comunitate umană, autorul ştiind că a răspândit astfel
de materiale. În cazul în care nu s-a produs vătămarea corporală sau moartea uneia sau a
mai multor persoane ori nu au fost puse în pericol bunuri, fapta va fi încadrată la art. 345
alin. (1), iar dacă s-au produs astfel de urmări, fapta va fi încadrată la art. 345 alin. (3)
sau (4), în funcţie de urmările produse;
- transportul, fără drept, cu autoturismul proprietate personală, cu autobuzul
pentru transport persoane, cu trenul sau avionul, pe bicicletă sau prin altă modalitate, de
materiale nucleare sau alte materii radioactive, dintr-un depozit într-un alt loc din ţară sau
străinătate, în schimbul unor sume de bani, autorul faptei ştiind că transportă astfel de
materiale periculoase pentru persoane şi bunuri ş.a.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a
altor materiale radioactive este pedepsită:
- cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (alin. (1);
- cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. (2);
- cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. (3);
- cu închisoare de de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
(alin. (4).
În noua reglementare, legiuitorul a prevăzut şi varianta săvârşirii infracţiunii din
culpă, situaţie în care limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate -alin. (5).
pen.
Nerespectarea regimului materiilor explozive

(Art. 346 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori
folosirea materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără
drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
1
Faţă de reglementarea anterioară, activităţile ce constituie elementul material al laturii obiective sunt
aceleaşi, în conţinutul alin. (1), deosebirea constând în aceea că în noua reglementare se foloseşte expresia
„sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora”, iar în reglementarea veche se făcea referire la „orice
alte operaţiuni privind aceste materii”. Considerăm că vechea formulare era mai cuprinzătoare, întrucât nu
se referea numai la circulaţia materiilor explozive, ci şi la orice alte activităţi cu acestea care nu fuseseră
enumerate în mod expres.
582
(2) Sustragerea materiilor explozive se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) privesc o cantitate mai mare de
1 kg echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este însoţită de materiale de iniţiere,
(4) În cazul în care faptele prevăzute în alin. (1)-(3) au avut ca urmare moartea
uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
Conform dispoziţiilor art. 347 C. pen., tentativa la această infracţiune se
pedepseşte.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la siguranţa publică şi
ansamblul de valori: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanelor, patrimoniul
public şi privat, care sunt apărate prin respectarea regimului instituit pentru materiile
explozive.
Obiectul material îl formează materiile explozive.
Potrivit dispoziţiilor din art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/1995 1, materiile
explozive cuprind: explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace
de iniţiere, fitile detonante, fitile de siguranţă, fitile de aprindere, capse electrice, capse
pirotehnice, tuburi de şoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil şi articolele
pirotehnice.
În art. 2 din aceeaşi lege se prevede că producerea şi procesarea de materii
explozive sunt permise numai persoanelor juridice care posedă autorizaţie din partea
inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea.
„Trotilul” este o substanţă solidă cristalizată, incoloră sau galbenă-deschisă,
obţinută din toluen, folosită ca exploziv puternic; trinitrotoluen.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
răspunderii penale şi care desfăşoară vreuna dintre activităţile interzise de lege pentru
persoanele fizice.
Potrivit art. 7, alin. (1) din Legea nr. 126/ 1995, persoanele fizice nu au dreptul să
deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să experimenteze ori să mânuiască
explozivi de uz civil sau articole pirotehnice dacă nu fac dovada calităţii de artificier,
respectiv de pirotehnician autorizat şi nu reprezintă o persoană juridică autorizată şi
înregistrată conform prevederilor legale, iar art. 8 al aceleiaşi legi, prevede: „Pentru a
putea prepara materii explozive, persoanele juridice care, prin actul constitutiv al
societăţii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni sunt obligate să obţină în prealabil
1
Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995 - privind regimul materiilor explozive, a fost publicată în M.O. nr.
298 din 28 decembrie 1995, republicată în 2014
583
autorizaţia din partea inspectoratului teritorial de muncă şi de la Direcţia Generală de
Poliţie a Municipiului Bucureşti sau inspectoratul judetean de poliţie pe raza cărora îşi
desfăşoară activitatea”. Aceleaşi obligaţii revin şi persoanelor care deţin, transportă şi
folosesc materii explozive, persoanele care produc, deţin, transportă şi folosesc obiecte
artizanale şi de distracţie, pe bază de amestecuri pirotehnice.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de către persoanele juridice, care desfăşoară fără
autorizaţie legală, activităţile indicate în conţinutul legal al infracţiunii.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
c) subiectul pasiv
Subiecţii infracţiunii sunt:
- statul, care are obligaţia de a veghea la respectarea regimului materiilor
explozive, deosebit de periculoase pentru oameni;
- persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea faptelor penale.
Elementul material se poate realiza printr-una din acţiunile prevăzute de legiuitor:
- acţiunea de a produce, experimenta, prelucra, deţine, transporta sau folosi
materiale explozive sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără drept (alin.
(1);
- acţiunea de sustragere de materii explozive (alin. (2). Fapta este mai gravă dacă
a avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane.
Cele două categorii de acţiuni infracţionale menţionate mai sus, sunt pedepsite
mai aspru în situaţia în care faptele privesc o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil
sau când cantitatea explozivă este însoţită de materiale de iniţiere.
Folosirea materialelor explozive presupune a da acestora o anumită întrebuinţare,
neavând relevanţă modul în care sunt folosite sau scopul acţiunii (de ex., pentru a
produce dezordine - dacă nu este o faptă de terorism, pentru a disloca o uşă blindată în
scopul sustragerii de bunuri, pentru pescuit, pentru activităţi ilicite de extracţie minieră,
pentru demolarea ilegală a unor clădiri în scopul sustragerii fierului înglobat în ele ş.a.).
Pentru realizarea elementului material este necesar ca, şi la infracţiunea de
nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, acţiunile
incriminate să se desfăşoare fără drept.
Caracterul exemplificativ al acţiunilor este subliniat prin folosirea în text a
expresiei „sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora".
- a folosi materiale explozive înseamnă a da acestora o anumită întrebuinţare. Nu
are relevanţă modul în care sunt folosite, scopul folosirii, condiţii de loc sau de timp în
care sunt folosite.
Operaţiunile ce se pot efectua cu materii explozive şi evidenţa acestora sunt
prevăzute în Capitolul 3 al legii speciale (Legea nr. 126/1995), prin care se stabileşte
regimul juridic al acestora.
Constă în crearea unei stări de pericol pentru viaţa şi integritatea corporală a
persoanei, pentru patrimoniul public sau privat.
584
Infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive se poate săvârşi
numai cu intenţie. Fapta se poate prezenta şi sub formă de vinovăţie a praeterintenţiei, în
situaţia în care s-au produs consecinţe mai grave decât cele prevăzute şi dorite de autor,
respectiv cele din alin. (4), respectiv moartea uneia sau mai multor persoane.
A. Forme
a) tentativa
Conform dispoziţiilor art. 347 C. pen., tentativa se pedepseşte.
b) consumarea faptei
Infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive se consumă în
momentul în care prin fapta ilicită se realizează una din modalităţile prevăzute în norma
de incriminare.
B. Modalităţi
Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice (de ex.
folosirea de explozibil pentru pescuit).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor explozive se
pedepseşte:
- cu închisoare de la 2 la 7, alin. (1);
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (2);
- cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, în cazul
circumstanţei agravante prevăzute în alin. (3);
- cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, în
cazul circumstanţei agravante prevăzute în alin. (4).
pen.
585
Capitolul IV. Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi
reglementate de lege
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi

(Art. 348 C. pen.)
1. Concept1
Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere
autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială
prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se
legătură cu exercitarea unei profesii sau a unei activităţi.
Infracţiunea are obiect material numai dacă acţiunea prin care se exercită
profesia sau altă activitate se efectuează asupra unui lucru sau asupra unei persoane (de
ex., corpul persoanei operate, instalaţia electrică2 executată de o persoană care nu are
autorizaţie pentru astfel de lucrări, exercitarea profesiei de avocat, mediator, executor ş.a.
de către persoane neautorizate ş.a.).
a) subiectul activ
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală şi care nu are o autorizaţie (sau
autorizaţia i-a fost restrasă ori a expirat), când legea cere o astfel de condiţie pentru
activitatea respectivă.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul care este obligat să vegheze la
respectarea regimului de desfăşurare legală a oricărei profesii sau activităţi.
Apreciem că subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana juridică, dacă este
necesară o autorizaţie pentru activitatea pe care o desfăşoară, iar persoana nu a solicitat,
nu a obţinut sau i-a expirat, i-a fost retrasă autorizaţia şi continuă să desfăşoare
activităţile în mod ilegal (de ex., unei societăţi comerciale i-a fost retrasă autorizaţia de a
valorifica produse din carne şi continuă să vândă astfel de produse).
1
Fapta incriminată este preluată din vechiul Cod penal, art. 281, cu un conţinut asemănător. Noua
reglementare se deosebeşte de vechea reglementare prin:
- minimul special al pedepsei cu închisoarea este mai mare în noua reglementare;
- denumirea marginală în noua incriminare se referă la „profesii sau activităţi”, spre deosebire de
incriminarea veche care avea în vedere numai „profesii”, deşi în conţinutul legal al infracţiunii erau
pedepsite şi activităţile care se desfăşurau fără autorizaţie, când cel ce le efectua trebuia să aibă autorizaţie
pentru activitatea realizată.
2
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2003 , p. 471
586
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o acţiune, aceea de a exercita o
profesie sau o altă activitate reglementată de lege fără autorizaţie sau în alte condiţii
decât cele prevăzute în autorizaţie. Practica judiciară a decis că există infracţiunea
analizată dacă acţiunea de exercitare a unei profesii sau a unei activităţi îndeplineşte
anumite condiţii, cum ar fi:
- exercitarea profesiei sau a activităţii pentru care legea cere o autorizaţie, să se
facă fără drept sau exercitarea să se efectueze în alte condiţii decât cele legale;
- în legea specială să se menţioneze că astfel de fapte se sancţionează potrivit legii
penale şi că pentru activitatea respectivă este necesară o autorizaţie.
A exercita o profesie sau o altă activitate înseamnă a efectua acte specifice unei
profesii sau unei activităţi stabilite prin diferite legi speciale1. Practica judiciară a statuat
că efectuarea unor acte care au doar o simplă contingenţă cu un act profesional nu
realizează elementul material al infracţiunii analizate2.
Constă în crearea unei stări de pericol pentru bunuri şi persoanele asupra cărora
desfăşoară făptuitorul activitatea ilicită, prin lipsa de calificare pe care legea o cere
pentru profesia respectivă.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie. Legiuitorul nu a sancţionat şi fapta
săvârşită din culpă, deşi este posibilă o astfel de faptă.
În cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde, în mod expres, ca autorul faptei să
fi urmărit un anumit mobil ori scop.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii analizate, deşi posibilă, nu este pedepsită.
În cazul exercitării unei profesii fără drept, infracţiunea analizată se consumă în
momentul în care făptuitorul a început să exercite, fără autorizaţia legală necesară, o
profesie sau o altă activitate care potrivit dispoziţiilor legale, nu se poate realiza fără
autorizarea unui organ competent al statului. Efectuarea unui singur act legat de o
anumită profesie sau o anumită activitate nu este suficient pentru a se considera săvârşită
infracţiunea. Se impune ca actul să se repete, numai aşa poate fi considerată activitatea
1
2
T. Jud. Suceava, d.p. nr. 119/1973, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 171
587
exercitată ca o profesie aşa cum pretinde şi denumirea marginală a articolului. De
exemplu, conform art. 26, alin. (1) din Legea nr. 51/19951, exercitarea oricărei activităţi
de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană
fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul
avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
Se pune întrebarea dacă şi în cazul desfăşurării unei activităţi fără autorizaţie, se
cere repetarea faptei pentru a fi considerată infracţiune.
Norma de incriminare se referă la profesii sau activităţi. Aşa cum pentru profesii,
practica judiciară a statuat că trebuie ca fapta să se repete pentru a fi considerată
infracţiune, se impune ca şi pentru activităţi doctrina, ca şi practica judiciară, să clarifice
dacă voinţa legiuitorului a fost de a-l pedepsi pe făptuitor pentru o singură activitate sau
pentru mai multe activităţi realizate ştiind că nu are autorizaţie, deşi trebuia să aibă.
Întrucât termenul activităţi desemnează un ansamblu de acte fizice, intelectuale şi
morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor
proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva; muncă, ocupaţie,
îndeletnicire, lucru”. Dacă „activităţi”, potrivit dicţionarului, înseamnă un „ansamblu de
acte” în vederea obţinerii „unui anumit rezultat”, apreciem că problema repetării faptei
nu se mai pune, fiind pedepsibilă şi o singură activitate dacă a fost realizată fără
autorizaţia necesară. Activitatea presupune o anumită întindere în timp a faptei, însă nu
credem, că voinţa legiuitorului a fost aceea de a pedepsi o persoană numai pentru că a
exercitat o singură activitate fără a fi autorizat pentru ea. Prin urmare, executarea unui
singur act ce este specific unei activităţi pentru care se cere autorizare nu ar putea, în
principiu, să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii analizate. Ar putea exista
şi unele excepţii, de la regula generală, dacă astfel de excepţii sunt stipulate în legi
speciale.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în două modalităţi normative, ambele prevăzute la acelaşi
alineat.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice (de ex.,
exercitarea profesiei de medicul stomatolog fără ca în prealabil făptuitorul să obţină
autorizaţiile necesare, exercitarea profesiei de avocat fără a avea această calitate conform
legii etc.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea privind exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi se
În practica judiciară s-a decis că în cazul infracţiunii de exercitare fără drept a
unei profesii, inculpatul este ţinut să plătească impozitul stabilit de organul de specialitate
pentru perioada în care a exercitat, fără autorizaţie, profesia sau meseria2.
1
Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
2
588
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă

(Art. 349 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă
de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un
pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă.
referitoare la securitatea şi sănătatea persoanelor angajate într-un anumit loc de muncă
ori într-o anumită profesie, la asigurarea unor condiţii de muncă echitabile şi corecte2.
Infracţiunea nu are un obiect material.
În cazul în care s-au produs consecinţe (vătămarea corporală sau a sănătăţii),
pentru persoanele salariate, obiectul material (pentru infracţiunea corespunzătoare
urmărilor concrete produse), îl constituie corpul persoanei angajate într-un anumit loc de
muncă ori într-o anumită profesie, pentru care, prin neluarea vreuneia dintre măsurile
legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua
aceste măsuri, s-a creat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
îmbolnăvire profesională.
Pentru existenţa infracţiunii analizate nu este necesar ca persoana angajată în
muncă sau într-o anumită profesie să fi fost accidentată sau omorâtă în timpul muncii sau
să se fi îmbolnăvit de o boală profesională.
a) subiectul activ
În cazul săvârşirii faptei în condiţiile alin. (1), subiectul activ al infracţiunii este
circumstanţiat, putând fi numai persoana care avea îndatorirea de a lua toate măsurile
necesare pentru a nu se produce un accident de muncă sau o îmbolnăvire profesională.
1
Fapta analizată este incriminată sub o formă de bază şi una atenuată şi a fost preluată din Legea nr.
319/2006, art. 37, cu un conţinut diferit. În legea specială, conţinutul infracţiunii era alcătuit din trei
alineate, iar în alin. (2) era incriminată fapta prevazută la alin. (1) care a produs consecinţe deosebite.
2
Conform art. 9 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în formă consolidată), în definirea şi
punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea ţine seama de cerinţele privind promovarea unui
nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterea
excluziunii sociale, precum şi de cerinţele privind un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi
de protecţie a sănătăţii umane.
589
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită şi de către persoanele juridice.
complici. Pentru aceste forme de participaţie penală, legea nu pretinde o anumită calitate
a subiectului activ, chiar şi în situaţia alin. (1) în care am văzut că pentru autor se cere o
asemenea calitate.
Coautoratul, în forma de bază a infracţiunii prevăzută la alin. (1), este posibil
numai dacă două sau mai multe persoane aveau împreună obligaţia de serviciu de a lua
măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă şi nu au luat astfel de măsuri.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul, întrucât el este
protectorul securităţii şi sănătăţii persoanelor şi are obligaţia ca prin organele sale să ia
măsurile necesare pentru identificarea şi tragerea la răspundere a persoanelor care au
îndatorirea de a lua, la orice loc de muncă sau în orice loc în care se exercită o profesie,
toate măsurile necesare pentru a nu se produce un accident de muncă sau o îmbolnăvire
profesională.
Subiect pasiv secundar este persoana angajată într-un anumit loc de muncă ori
într-o anumită profesie, care prin neluarea vreuneia dintre măsurile prevăzute de
dispoziţii legale de securitate şi sănătate în muncă a fost supusă unui pericol iminent de
producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Protecţia
persoanelor angajate în muncă se bazează şi pe dispoziţiile Codului muncii1, precum şi
pe documente europene precum Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2.
Cu ocazia efectuării urmăririi penale în cazul producerii pericolului la care se
referă norma de incriminare, organul judiciar va trebui să solicte fişa postului pentru a
constata dacă persoana suspectă, inculpatul, avea sau nu obligaţia de a lua măsuri de
prevenire a pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau de
1. Condiţii de loc
Legea nu condiţionează, în cazul acestei infracţiuni, existenţa infracţiunii sau
gravitatea acesteia de un anumit loc, totuşi acesta trebuie să fie acela unde se desfăşoară
activitatea lucrativă şi în legătură cu care nu au fost luate măsurile legale de securitate şi
sănătate în muncă.
2. Condiţii de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde ca fapta angajatorului de a nu lua
vreuna dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă şi care a dus la crearea
unui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională, să fi fost săvârşită în condiţii speciale de timp.
1
Art. 6 alin. (1) din Codul muncii prevede că orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii
de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi
de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nicio discriminare.
2
Care prevede, la art. 31, alin. (1), că orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte
sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
590
Elementul material al laturii obiective îl constituie nerespectarea de către orice
persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau de îmbolnavire profesională. Infracţiunea poate fi comisă (aşa cum arată şi
denumirea marginală) numai printr-o inacţiune.
Conform dispoziţiilor legale1, prin accident de muncă se înţelege vătămarea
violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul
procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă
incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces,
iar prin „boală profesională”2 se înţelege afecţiunea care se produce ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau
sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
Urmarea imediată constă în faptul că prin săvârşirea infracţiunii se crează un
pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
În cazul în care prin neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
s-a produs un pericol iminent pentru sănătatea celor care muncesc, urmarea periculoasă
nu se realizează imediat, ci mai târziu. De reţinut că legiuitorul nu-l pedepseşte pe
angajator când s-a produs în mod efectiv accidentul de muncă sau îmbolnăvirea
profesională, ci atunci când s-a creat starea de pericol, întrucât nu şi-a îndeplinit
îndatoririle pe linia protecţiei muncii. Este vorba, prin urmare de o infracţiune de pericol,
nu de rezultat.
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare nu este prevăzut în norma de
incriminare, el se deduce cercetând celelalte două componente ale laturii obiective:
neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă şi pericolul care s-a creat prin
această inacţiune şi care poate duce la un accident de muncă sau îmbolnăvire
profesională.
Latura subiectivă a infracţiunii constă în atitudinea psihică manifestată de
făptuitor3, sub două forme, în cazul infracţiunii analizate:
- sub forma intenţiei, în cazul alin. (1);
- sub forma culpei, în cazul alin. (2).
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii analizate,
însă vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei, dacă sunt identificate
în urma efectuării urmăririi penale sau a judecării cauzei.
A. Forme
1
Legea nr. 319, art. 5, lit. g)
2
Legea nr. 319, art. 5, lit. h)
3
591
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt posibile la infracţiunea analizată, fiind
vorba despre o infracţiune omisivă.
B. Modalităţi
Infracţiunea analizată este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
fi:
- nepăsarea faţă de importanţa luării de măsuri pentru a preveni accidentele şi
îmbolnăvirile profesionale:
- neglijenţa cu privire la luarea unor asemenea măsuri;
- neefectuarea sau efectuarea sumară a instructajului de protecţie a muncii pentru
postul fiecărui angajat sau în cazul executării unor anumite lucrări pentru care legea
pretinde un instructaj special. Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului
T.I. care în calitate de unic administrator al SC Oltinvest SRL, în calitate de angajator, de
a omite respectarea cu stricteţe a tuturor dispoziţiilor legale privitoare la disciplina în
construcţii, angajarea legală a unui personal calificat, neefectuarea instructajului cu
protecţia muncii deşi acestui inculpat se incumbau aceste obligaţii, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii1. Încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor privitoare la
disciplina în construcţii şi protecţia muncii care a avut ca urmare decesul victimei C.F. în
data de 10.10.2006, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din
culpă. Ca formă de vinovăţie, în cauză s-a reţinut culpa asimplă, deoarece făptuitorul nu a
prevăzut deşi putea şi trebuia să prevadă că prin omisiunea de a lua măsurile legale de
securitate şi sănătate în muncă, s-ar putea produce decesul unei persoane ce desfăşura o
astfel de activitate2.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă, pentru fapta intenţionată şi cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă,
pentru fapta săvârşită din culpă.
Autorul faptei va răspunde penal conform concursului formal de infracţiuni3 şi
pentru urmările accidentului de muncă sau îmbolnăvirii profesionale, dacă s-au produs
astfel de urmări.
Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă

(Art. 350 C. pen.)
1. Concept4
1
Legea nr. 319/2006 privind protecţia şi securitatea muncii
2
Jud. Craiova, sent. pen. nr. 2456/2008, www.jurisprudenta.com
3
Art. 38 Cod penal
4
Infracţiunea analizată a fost preluată din Legea nr. 319/2006, art. 38, cu un conţinut diferit. În lege,
592
Varianta tip:
(1) Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite
cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol
iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează repunerea în funcţiune a instalaţiilor,
maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat
măsura opririi lor.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite din culpă se pedepsesc cu
referitoare la securitatea şi sănătatea persoanelor angajate într-un anumit loc de muncă
ori într-o anumită profesie.
În forma de bază -alin. (1), infracţiunea nu are un obiect material. În cazul în care
s-au produs consecinţe (vătămarea corporală sau a sănătăţii unei persoane), pentru
persoanele salariate, obiectul material (pentru infracţiunea corespunzătoare urmărilor
concrete produse), îl constituie corpul persoanei.
Pentru existenţa infracţiunii analizate nu este necesar ca persoana angajată în
muncă sau într-o anumită profesie să fi fost accidentată sau omorâtă în timpul muncii sau
să se fi îmbolnăvit de o boală profesională. Este suficient să se creeze un pericol iminent
de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
În forma alternativă a infracţiunii prevăzută în alin. (2), obiectul material al
infracţiunii îl constituie instalaţiile, maşinile şi utilajele care au fost repuse în funcţiune
mai înainte de a fi eliminate toate deficienţele pentru care s-a luat măsura opririi lor.
a) subiectul activ
În cazul săvârşirii faptei, subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat,
putând să fie orice persoană cu răspundere penală care nu a respectat obligaţiile şi
măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă sau orice persoană cu
responsabilitate penală care a repus în funcţiune instalaţii, maşini şi utilaje, anterior
eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Apreciem că în cazul alin. (1) subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana care
nu lucrează efectiv la locul de muncă respectiv, ci se află doar în trecere, în vizită la locul
respectiv de muncă unde s-a produs prin fapta sa pericolul iminent de producere a unui
accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, dacă persoana respectivă se afla
acolo cu acceptul celui sau celor care trebuiau să asigure respectarea măsurilor de
securitate şi sănătate în muncă.
conţinutul infracţiunii era alcătuit din trei alineate, în alin. (2) era incriminată fapta prevazută la alin. (1)
care a produs consecinţe deosebite.
593
Considerăm că subiect activ al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică.
La săvârşirea infracţiunii analizate pot participa şi alte persoane în afară de autor,
în calitate de instigatori sau complici. Ca şi în cazul infracţiunii anterioare, care aduce
atingere relaţiilor de muncă, pentru aceste forme de participaţie penală legea nu pretinde
o anumită calitate a subiectului activ.
Coautoratul, în forma de bază a infracţiunii prevăzută la alin. (1), nu este posibil
întrucât fiecare persoană care se află la locul său de muncă are obligaţia de a respecta
toate măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă.
În condiţiile alin. (2), coautoratul este posibil dacă mai multe persoane care au
putere de decizie hotărăsc de comun acord repunerea în funcţiune a instalaţiilor,
maşinilor şi utilajelor, înaintea eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura
opririi lor.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul, în calitatea sa de garant
al luării măsurilor de securitate şi sănătate în muncă.
Şi în cazul acestei infracţiuni, cu ocazia efectuării urmăririi penale, dacă se
produce pericolul la care se referă norma de incriminare, organul judiciar va trebui să
solicite fişa postului pentru a constata dacă persoana suspectă avea sau nu obligaţia de a
lua măsuri de prevenire a pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau
de îmbolnăvire profesională.
Legea nu condiţionează, în cazul acestei infracţiuni, existenţa infracţiunii sau
gravitatea acesteia de un anumit loc, totuşi acesta trebuie să fie acela unde se desfăşoară
activitatea lucrativă şi în legătură cu care nu au fost respectate, de către orice persoană,
obligaţiile şi măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin
aceasta se crează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde ca fapta oricărei persoane de a nu
respecta obligaţiile şi măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă să
fi fost săvârşită în condiţii speciale de timp.
Elementul material al laturii obiective constă din nerespectarea de către orice
persoană a unei obligaţii sau măsuri stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă şi prin acţiunea pe care o întreprinde creează un pericol iminent de producere a
unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
În varianta asimilată de la alin. (2), elementul material constă în repunerea în
funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, cu toate că deficienţele pentru care s-a luat
măsura opririi lor nu au fost eliminate.
594
Urmarea imediată rezultă din săvârşirea infracţiunii, fără a fi necesar să mai fie
dovedită. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în crearea pericolului
iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta
de a nu respecta măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă şi pericolul iminent
creat. Chiar dacă textul de lege se referă la nerespectarea obligaţiilor şi a măsurilor 1
stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, infracţiunea subzistă şi în situaţia
în care nu este respectată o singură obligaţie sau o măsură, dacă prin aceasta se creează
un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate săvârşirea de către o
persoană a unei încălcări a vreunei obligaţii şi a măsurii stabilite cu privire la securitatea
şi sănătatea în muncă, şi că prin aceasta s-a creat un pericol iminent de producere a unui
accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, ci trebuie să se facă dovada, că acea
nerespectare s-a produs, fie cu forma de vinovăţie a intenţiei, caz în care ne aflăm în
situaţia prevăzută în alin. (1) al art. 350, fie cu forma de vinovăţie a culpei, caz în care ne
aflăm în situaţia prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi articol. Aceasta întrucât latura
subiectivă a infracţiunii constă în atitudinea psihică manifestată de făptuitor, înainte sau
în timpul săvârşirii faptei2 pe care o analizăm.
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii analizate,
însă vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
pedepsite. B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
atenuată.
fi:
- nesocotirea, din neglijenţă, a unei măsuri de protecţie a muncii, deşi persoanei
fizice care a nesocotit măsura i se făcuse instructajul de protecţie a muncii;
- repunerea în funcţiune a unui autocamion şi conducerea acestuia prin incinta
societăţii, deşi nu a fost remediată defecţiunea la sistemul de frânare întrucât în magazia
de piese de schimb nu se găseşte piesa uzată care trebuie înlocuită şi prin aceasta s-a
creat pericolul ca autocamionul să nu poată frâna;
- repornirea unei instalaţii, deşi nu are filtrul necesar care să împiedice eliminarea
în incintă a gazelor ce pot provoca în orice moment o explozie.
C. Sancţiuni
1
Credem că o formulare mai corectă ar fi fost: „Nerespectarea de către orice persoană a vreuneia dintre
obligaţiile sau măsurile...”.
2
Augustin Ungureanu, op. cit., p. 86
595
Săvârşirea infracţiunii este pedepsită:
- cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, în cazul săvârşirii cu intenţie a
infracţiunii în condiţiile alin. (1) şi alin. (2);
- cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, în cazul săvârşirii din culpă a
infracţiunii în condiţiile alin. (1) şi alin. (2).
Şi în cazul acestei infracţiuni, autorul faptei va răspunde penal pentru săvârşirea
altor infracţiuni dacă s-au produs şi alte urmări, cum ar fi vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, ori chiar moartea unei persoane ori dacă s-a produs în mod efectiv
îmbolnăvirea profesioală a uneia sau a mai multor persoane.
Camăta
(Art. 351 C. pen.)
1. Concept1
Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se
referitoare la activitatea bancară.
Obiectul material îl constituie banii daţi cu dobândă.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană
fizică cu răspundere penală, dar şi o persoană juridică care dă bani cu dobândă fără a
avea o autorizare legală pentru acestă activitate2.
1
Infracţiunea analizată a fost preluată din Legea 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.
Legea 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătarie avea un conţinut asemănător, deosebirea
constând în aceea că art. 3 din Legea nr. 216/2011 conţinea două alineate, în cel de-al doilea se prevedea
că sumele de bani obţinute prin săvârşirea infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă. Noua reglementare
nu mai conţine o asemenea dispoziţie, întrucât în art. 112 din C. pen. în vigoare se prevede că sunt supuse
confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor.
2
Art. 2 din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie indica ce trebuia să înţelegem
prin:
a) camătă - dobânda pe care o ia cămătarul pentru sumele date cu împrumut;
b) cămătar - persoana fizică ce dă împrumuturi băneşti în schimbul unei camete. Cu alte cuvinte, legea
prevedea că numai persoanele fizice pot săvârşi infracţiunea de camătă. Dacă se practica această
596
complici.
Pentru aceste forme de participaţie penală, legea nu pretinde o anumită calitate a
subiectului activ.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de camătă este statul, întrucât el este
garantul ordinii sociale, iar subiecţi pasivi secundari pot fi persoanele juridice care au ca
obiect de activitate darea de bani cu dobândă sau orice alte persoane care au fost afectate
prin săvârşirea infracţiunii.
Legea nu prevede, pentru existenţa infracţiunii de camătă condiţii speciale de loc
şi de timp.
Elementul material al laturii obiective constă din activitatea de dare de bani cu
dobândă. Nu are relevanţă dacă dobânda pe care o pretinde făptuitorul este mai mare sau
mai mică decât cea pe care o percep băncile.
Pentru existenţa infracţiunii se împune ca fapta să fie săvârşită ca îndeletnicire.
Prin îndeletnicire se înţelege o activitate de durată mai mare sau mai mică pe care o
desfăşoară o persoană, dar care are un caracter statornic.
Urmarea periculoasă reprezintă rezultatul socialmente periculos produs prin darea
de bani cu dobândă şi prin neimpozitarea unei asemenea activităţi.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei, textul incriminator
neprevăzând cerinţa producerii unui anumit rezultat (infracţiune de pericol).
Pentru existenţa infracţiunii de camătă, forma de vinovăţie este intenţia, întrucât
autorul faptei prevede rezultatul acţiunii sale (darea de bani cu dobândă), şi urmăreşte
producerea rezultatului socialmente periculos, acela de a obţine dobânda care nu i se
cuvine în mod legal.
A. Forme
În cazul infracţiunii analizate, actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu
sunt pedepsite.
B. Modalităţi
îndeletnicire în cadrul unei societăţi comerciale, fapta nu era considerată infracţiune. În prezent, Codul
penal nu mai face distincţie între persoane fizice şi persoane juridice.
597
Infracţiunea de camătă este săvârşită prin darea de bani cu dobândă, ca
îndeletnicire.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice. Nu va
săvârşi infracţiunea analizată persoana care împrumută o cunoştinţă cu o sumă de bani,
chiar dacă percepe o dobândă, întrucât o astfel de faptă izolată nu poate fi considerată o
îndeletnicire.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de camătă este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5
ani.
598
Capitolul V. Infracţiuni contra sănătăţii publice
Zădărnicirea combaterii bolilor

(ART. 352 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la o lună la 6 luni sau amendă.
în legătură cu sănătatea publică.
Infracţiunea analizată are obiect material numai în cazul în care fapta se îndreaptă
asupra unui bun (de ex. în situaţia împiedicării arderii unor obiecte infectate).
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală. Subiect activ poate fi chiar şi personalul
medical, dacă nu a luat măsurile legale stabilite pentru prevenirea şi combaterea bolilor
molipsitoare. Poate fi de asemenea subiect activ şi persoana care suferă de o boală
infecto-contagioasă şi refuză să se trateze, răspândind boala de care suferă. Considerăm
că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală sub toate formele sale:
c) subiectul pasiv
sănătăţii publice. Subiect pasiv secundar este persoana sau persoanele care s-au
îmbolnăvit prin nerespectarea măsurilor impuse de autorităţi pentru prevenirea sau
combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea
boli.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o acţiune sau inacţiune care
fac ca măsurile stabilite pentru prevenirea şi combaterea bolii să nu fie respectate şi care
duc la răspândirea bolii infecto-contagioase.
599
Constă în răspândirea uneia sau a mai multor boli infecto-contagioase prin
nerespectarea măsurilor stabilite de către stat pentru prevenirea sau combaterea uneia sau
a mai multor boli de acest fel.
Deşi legiuitorul, în denumirea infracţiunii, a folosit expresia zădărnicirea
combaterii bolilor, considerăm că fapta este săvârşită chiar dacă prin nerespectarea
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase s-a răspândit
numai o singură boală. Rezultă că există faptă penală numai dacă nerespectarea măsurilor
privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, a dus la răspandirea
unei asemenea boli sau a mai multor boli. Simpla nerespectare a măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea unor asemenea boli, dacă nu s-a produs şi răspândirea uneia
sau a mai multor boli de acest fel, nu este considerată infracţiune, dar poate atrage o altă
sancţiune, contravenţională1 sau administrativă.
Rezultă din faptul că nu au fost respectate măsurile impuse de autorităţile statului
referitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dar numai dacă a
avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli. Se impune, deci, ca organul judiciar să
identifice şi să administreze probe din care să rezulte că răspândirea bolii s-a produs din
cauza nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolii care s-a
răspândit.
În varianta tip, infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. În varianta atenuată infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor nu se
pedepseşte.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care, s-a produs răspândirea
bolii molipsitoare ca urmare a nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea sau
combaterea unor asemenea boli.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi o variantă atenuată.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
1
Spre exemplu, contravenţiile prevăzute în H. G. nr. 857 din 24 august 2011, publicată în M. Of. nr. 621
din 1 septembrie 2011; neefectuarea de către unitatea sanitară care asigură izolarea bolnavilor a
decontaminării vehiculelor cu care au fost transportaţi bolnavi contagioşi constituie contravenţie conform
Hotărârii de Guvern menţionate mai sus, art. 34, lit. b). Dacă fapta a avut ca urmare răspândirea bolii
infecto-contagioase, vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 352 C. pen.
600
Infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta s-a săvârşit cu intenţie şi cu închisoarea de la o
lună la 6 luni sau amendă, dacă fapta a fost săvârşită din culpă.
Contaminarea venerică
(ART. 353 C. pen.)
1. Concept
(1) Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de
către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical.
legătură cu sănătatea publică.
Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei care a contactat vreuna dintre
bolile venerice.
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală şi care este contaminată cu o boală venerică.
Infracţiunea poate fi săvârşită în toate formele de participaţie penală (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege.
b) subiectul pasiv
sănătăţii publice. Subiect pasiv secundar este persoana care a contactat boala de la
făptuitor.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă în:
- acţiunea de transmitere a unei boli venerice prin raport sexual sau alte acte
sexuale, de către o persoană care ştie ca suferă de o astfel de boală (alin.1).
În doctrina penală s-a apreciat că nu va exista concurs de infracţiuni dacă
activităţile prevăzute în art. 354 din C.pen., sunt precedate de acte sexuale de orice natură
care constituie elementul material al infracţiunilor de viol în forma agravată, când se
601
cauzează victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii 1. Apreciem că
opinia nu este corectă, existând concurs de infracţiuni în modalitatea prezentată de autori.
Violul nu poate fi absorbit de infracţiunea de contaminare venerică sau invers.
Nu se va putea reţine infracţiunea analizată, în situaţia în care boala venerică este
transmisă în alt mod decât prin raport sau act sexual (de ex. prin folosirea unei seringi,
situaţie în care s-ar putea reţine însă infracţiunea prevăzută la art. 352 C. pen. sau cea de
la art. 354 C. pen.).
Constă în transmiterea bolilor venerice unei persoane care nu suferă de boala
respectivă. Considerăm că nu va fi întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate,
în situaţia în care participanţii la raportul sau actul sexual suferă de aceeaşi boală (decât
în ipoteza în care sunt transmise tulpini diferite ale bolii). Din contră, se va putea reţine
infracţiunea analizată, dacă persoana suferă de o boală venerică şi în urma raportului sau
actului sexual îi este transmisă o altă boală venerică.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se facă dovada că îmbolnăvirea
subiectului pasiv s-a produs prin raport sexual sau prin alte acte sexuale între persoane de
acelaşi sex sau de sex diferit şi că subiectul activ avea o astfel de boală despre care ştia.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, făptuitorul
cunoscând că este bolnav, cunoscând consecinţele transmiterii bolii şi infestarea victimei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii de contaminare venerică, deşi posibilă, nu este
pedepsită.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs transmiterea
unei boli venerice.
B. Modalităţi
Modalităţile normative în care se poate săvârşi infracţiunea privind contaminarea
venerică constau în transmiterea unei boli venerice prin raport sexual sau alte acte
sexuale de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală, de către o persoană
care ştie că este bolnavă -alin. (1).
C. Sancţiuni
Infracţiunea de contaminare venerică se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă (1).
1
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, Codul penal
comentat şi adnotat – Partea specială, Vol.II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 400
602
În conformitate cu dispoziţiile alin. (2), instanţa de judecată va dispune, în mod
obligatoriu, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical 1. Măsura obligării la
tratament medical poate fi dispusă de instanţa judecătorească în timpul unui proces penal,
şi în mod provizoriu, în timpul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, independent de
aplicarea unei pedepse. Prin urmare, obligarea la tratament medical va putea fi dispusă de
instanţa şi în situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
analizate.
Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit

(ART. 354 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit -
SIDA - de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu
(2) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit -
SIDA de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte cu
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(4) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită din culpa, pedeapsă este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este
Infracţiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit are ca obiect
material corpul persoanei care a contactat sindromul imunodeficitar dobândit - SIDA.
a) subiectul activ
1
Obligarea la tratament medical este măsura de siguranţă cu caracter medical care se dispune atunci când
cel care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, a
intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
603
Subiect activ al infracţiunii, poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală şi care este contaminată cu sindromul
imunodeficitar dobândit – SIDA, în cazul variantei tip, de la alin. (1).
În cazul variantei agravate de la alin. (2), subiect pasiv poate fi orice persoană cu
răspundere penală, care cu intenţie transmite sindromul imunodeficitar dobândit unei alte
persoane, prin orice mijloace. Formularea pe care o foloseşte legiuitorul (de către „o altă
persoană”) nu trebuie să ducă la concluzia că în această variantă fapta ar putea fi
săvârşită de o persoană din culpă. De altfel, săvârşirea faptei din culpă este posibilă
numai în cazul variantei atenuate de la alin. (4).
coautorat, instigare şi complicitate. Pentru existenţa coautoratului se impune ca toţi
participanţii să fi fost bolnavi de sindromul imunodeficitar dobândit - SIDA.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana care a contactat boala de la făptuitor
sau persoana care a murit din cauza bolii transmise de făptuitor.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă în:
- acţiunea de transmitere prin orice mijloace a sindromului imunodeficitar
dobândit – SIDA.
Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă boala este transmisă, cu intenţie, de
o persoană care nu suferă de sindromul imunodeficitar dobândit – SIDA (de ex. prin
folosirea unei seringi, transfuzii de sânge, transplant etc.).
Nu prezintă importanţă, pentru existenţa infracţiunii, modul de transmitere a bolii.
Constă în transmiterea bolilor menţionate în norma de incriminare (sindromul
imunodeficitar dobândit-SIDA, unei persoane sănătoase -alin. (1) sau în moartea victimei
-alin. (3).
Fiind vorba despre o infracţiune de rezultat, pentru existenţa sa se impune să se
facă dovada mijlocului prin care s-a produs îmbolnăvirea subiectului pasiv. În cazul în
care s-a produs moartea, se impune să se dovedească producerea morţii din cauza
sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte:
- cu intenţie directă sau indirectă în variantele de la alin. (1) şi (2);
- din culpă -alin. (4).
604
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte în cazul variantelor prevăzute la alin. (1) şi (2). Tentativa
nu este posibilă în cazul variantelor prevăzute la alin. (3) şi (4) deoarece fapta este
săvârşită cu praeterintenţie, respectiv din culpă.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs transmiterea,
prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit - SIDA sau moartea în urma
transmiterii prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, două variante agravate şi o variantă
atenuată.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice în fiecare
dintre modalităţile sale.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit se pedepseşte:
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
- cu închisoarea de la 5 la 12 ani, cu închisoarea de la 3 la 10 ani, dacă
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (2);
- cu închisoarea de la 7 la 15 ani, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani, când fapta a fost săvârşită din culpă, în condiţiile
Conform dispoziţiilor alin. (5), fapta se pedepseşte şi când a fost săvârşită din
culpă.
Răspândirea bolilor la animale sau plante

(ART. 355 C.pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se pedepseşte cu închisoare de la 3
(2) Dacă fapta este săvârşită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
605
Obiect juridic special îl constituie în principal relaţiile cu privire la sănătatea
publică. În secundar, obiectul juridic este reprezentat de:
- relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu starea de sănătate a
plantelor sau animalelor;
- relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor fizice sau juridice ale
căror animale sau plante au fost infectate.
Infracţiunea analizată are ca obiect material animalele sau plantele care au fost
infestate de boli molipsitoare sau de dăunători.
a) subiectul activ
generale de răspundere penală. Dacă un salariat sau alt funcţionar, care are atribuţii în
domeniu, nu respectă atribuţiile de serviciu, se va reţine un concurs de infracţiuni între
infracţiunea analizată şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu sau abuz în serviciu, după
caz1.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică care a
suferit un prejudiciu de pe urma săvârşirii infracţiunii de răspândire a bolilor la animale
sau plante.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o acţiune sau inacţiune
referitoare la nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
molipsitoare la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea
unei asemenea boli ori a dăunătorilor sau alte urmări grave.
Constă în răspândirea unor boli molipsitoare la animale sau plante.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se facă dovada că bolile
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor s-au produs la plante sau
animale datorită nerespectării măsurilor legale stabilite pentru a se preveni astfel de boli
sau dăunători.
1
606
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie sau din culpă.
A. Forme
a) tenativa
Deşi posibilă, tentativa nu este pedepsită.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care, prin nerespectarea
măsurilor legale stabilite, s-a produs îmbolnăvirea unor animale sau plante.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi o variantă atenuată.
persoana ce are ca atribuţiuni de serviciu dezinfectarea sau vaccinarea animalelor
împotriva unei boli molipsitoare a acestora, nu a îndeplinit o astfel de atribuţiune).
C. Sancţiuni
Infracţiunea privind răspândirea bolilor la animale sau plante se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă -alin. (1).
Este pedepsită şi infracţiunea săvârşită din culpă -alin. (2).
Infectarea apei
(ART. 356 C. pen.)
1. Concept
(1) Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă apa
devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu
Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile cu privire la sănătatea publică.
Obiectul material este reprezentat de sursele sau reţelele de apă asupra cărora se
îndreaptă fapta.
a) subiectul activ
607
Subiect activ al infracţiunii de infectare a apei, poate fi orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală. Subiect activ al infracţiunii poate fi
şi persoana juridică.
c) subiectul pasiv
sănătăţii publice. Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau
juridică care a suferit un prejudiciu de pe urma infectării prin orice mijloace a surselor
sau reţelelor de apă, dacă apa a devenit dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o acţiune ce a avut ca urmare
infectarea surselor sau reţelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare pentru sănătatea
oamenilor, animalelor sau plantelor.
Fapta care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii analizate ar putea
totuşi atrage răspunderea contravenţională1.
Textul incriminator nu prevede producerea unui anumit rezultat, cum ar fi
îmbolnăvirea oamenilor sau animalelor, ci crearea unei stări de pericol, prin faptul că apa
devine dăunătoare.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii privind infectarea apei este pedepsită.
b) consumarea infracţiunii.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care, prin activitatea
făptuitorului, apa devine dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, animalelor sau plantelor.
Considerăm că infracţiunea analizată este una de pericol, nu de rezultat.
B. Modalităţi
1
De exemplu, conform H.G. nr. 857 din 24 august 2011
608
deversarea în albia unui râu a unor cantităţi de dejecţii de la grajdurile unei ferme cu
animale).
C. Sancţiuni
Infracţiunea analizată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Conform dispoziţiilor alin. (2) al articolului analizat, tentativa se pedepseşte.
Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse

(ART. 357 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori
alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămatoare sănătăţii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente
contrafăcute sau substituite care sunt vătămatoare sănătăţii se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracţiunea de falsificare sau substituire de alimente sau alte produse are ca
obiect material:
- alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt
vătămatoare sănătăţii -alin. (1);
- medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămatoare sănătăţii -alin.
(2).
a) subiectul activ
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală. Subiect activ poate fi şi persoana
juridică.
609
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală sub toate formele sale:
c) subiectul pasiv
sănătăţii publice. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică care a
suferit un prejudiciu de pe urma săvârşirii infracţiunii.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă în următoarele acţiuni:
- prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte
produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămatoare sănătăţii, dacă infracţiunea a
fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (1);
- prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute
sau substituite care sunt vătămatoare sănătăţii, dacă infracţiunea a fost săvârşită în
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea
persoanelor.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se dovedească pericolul pe care îl
reprezintă produsele sau medicamentele substituite sau falsificate.
Faptele infracţionale menţionate în norma de incriminare se săvârşesc cu intenţie
directă sau indirectă, făptuitorul cunoscând consecinţele faptei sale şi urmărind sau
acceptând producerea rezultatului periculos.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la săvârşirea infracţiunii privind falsificarea sau substituirea de alimente
sau alte produse, nu se pedepseşte.
- au fost preparate, oferite sau expuse spre vânzare: alimente, băuturi ori alte
produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămatoare sănătăţii;
- au fost preparate, oferite sau expuse spre vânzare medicamente contrafăcute sau
substituite care sunt vătămătoare sănătăţii.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi o variantă agravată.
610
Infracţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice (de ex.
amestecul unor coloranţi periculoşi în băuturi alcoolice).
C. Sancţiuni
Infracţiunea privind falsificare sau substituire de alimente sau alte produse se
pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile alin. (1);
- cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile alin. (2).
Comercializarea de produse alterate

(ART. 358 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate
ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii, se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în consum de carne sau
produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă
sunt vătămatoare sănătăţii.
(3) Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot
sau în parte eficienţa terapeutică, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
legătură cu sănătatea persoanelor.
Infracţiunea de comercializare de produse alterate are ca obiect material:
- alimente, băuturi sau alte produse alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii -alin. (1);
- carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului
veterinar, dacă sunt vătămatoare sănătăţii -alin (2);
611
- medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de
valabilitate depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte
eficientă terapeutică -alin.(3).
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală, indiferent dacă este sau nu comerciant sau
producător. Infracţiunea poate fi săvârşită şi de către persoanele juridice.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
c) subiectul pasiv
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă în următoarele acţiuni:
- acţiunea de a vinde alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate
ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii -alin. (1);
- acţiunea de a punere în consum de carne sau produse din carne, provenite din
tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămatoare sănătăţii -alin. (2);
- acţiunea de a vinde medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămatoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot
sau în parte eficienţa terapeutică -alin. (3).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea
persoanelor.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se dovedească că urmările periculoase
menţionate în norma de incriminare au fost rezultatul activităţii ilicite a făptuitorului şi că
acesta a cunoscut că fapta sa este vătămătoare sănătăţii persoanelor, iar în cazul
medicamentelor să fi ştiut că acestea şi-au pierdut în tot sau în parte eficienta terapeutică.
Faptele infracţionale menţionate în textul de incriminare se săvârşesc cu intenţie
directă sau indirectă, făptuitorul cunoscând consecinţele faptei sale şi urmărind sau
acceptând producerea rezultatului periculos.
A. Forme
a) tentativa
612
Tentativa la săvârşirea infracţiunii analizate, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
- a fost vândut vreun aliment, bautură sau alte produse cunoscând ca sunt alterate
ori cu perioada de valabilitate depăşită, şi că acestea sunt vătămatoare sănătăţii;
- a fost pusă în consum carne sau vreun produs din carne, provenite din tăieri de
animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămatoare sănătăţii;
- a fost vândut vreun medicament, cunoscând că este contrafăcut, alterat ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă este vătămător sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau
în parte eficienta terapeutică.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip, o variantă asimilată şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de comercializare de produse alterate, se pedepseşte:
- cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi -alin. (1) şi alin. (2);
- cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi -alin.
(3).
Traficul de produse sau substanţe toxice

(ART. 359 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia
produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care
conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără
drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Infracţiunea are ca obiect material produsele ori substanţe toxice.
613
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală. Poate fi subiect activ şi persoana juridică.
c) subiectul pasiv
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective, în cazul săvârşirii infracţiunii privind
traficul de produse sau substanţe toxice, constă din:
- acţiunea de producere, deţinere sau orice operaţiune, fără drept, privind
circulaţia produselor ori substanţelor toxice -alin. (1), prima teză;
- acţiunea de cultivare în scop de prelucrare, fără drept, a plantelor care conţin
astfel de substanţe toxice -alin. (1), teza a doua;
- acţiunea de experimentare, fără drept, a produselor sau substanţelor toxice -alin.
(1), teza a treia;
Constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă, în toate modalităţile,
autorul sau autorii (în modalitatea corespunzătoare alineatului (2), cunoscând
consecinţele faptei, dorind realizarea urmărilor prevăzute în norma de incriminare).
În cazul acestei infracţiuni legea pretinde ca acţiunea de cultivare a plantelor să
se realizeze în scopul prelucrării şi obţinerii de substanţe toxice.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul, fără drept:
- produce, deţine, face orice operaţiune privind circulaţia produselor ori
substanţelor toxice;
- cultivă în scop de prelucrare plante care conţin astfel de substanţe;
- experimentează produse sau substanţe toxice.
614
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice se pedepseşte cu închisoarea
Conform dispoziţiilor alin. (2) al articolului analizat, infracţiunea rămasă în formă
de tentativă se pedepseşte.
615
Capitolul IV. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice
Ca răspuns la fenomenul îngrijorător al amplificării infracţiunilor informatice au

fost adoptate mai multe convenţii internaţionale în domeniu, printre care şi Convenţia
privind criminalitatea informatică1, semnată de statele membre ale Consiliului Europei la
Budapesta, la 23 noiembrie 2001. Convenţia, la art. 1, oferă unele definiţii esenţiale cu
privire la înţelegerea criminalităţii informatice:
a) prin expresia sistem informatic este desemnat orice dispozitiv izolat sau
ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în legătură, care asigură ori dintre care
unul sau mai multe elemente asigură, prin executarea unui program, prelucrarea automată
a datelor;
b) prin expresia date informatice este desemnată orice reprezentare de fapte,
informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic,
inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem
informatic;
c) prin expresia furnizor de servicii este desemnată:
-orice entitate publică sau privată care oferă utilizatorilor serviciilor sale
posibilitatea de a comunica prin intermediul unui sistem informatic;
-orice altă entitate care prelucrează sau stochează date informatice pentru acest
serviciu de comunicaţii sau pentru utilizatorii săi;
d) datele referitoare la trafic desemnează orice date având legătură cu o
comunicare transmisă printr-un sistem informatic, produse de acest sistem în calitate de
element al lanţului de comunicare, indicând originea, destinaţia, itinerarul, ora, data,
mărimea, durata sau tipul de serviciu subiacent (care este plasat dedesubt, în legătură cu
serviciul respectiv).
Conform explicaţiilor cu privire la Convenţie şi reglementării C. pen.,
infracţiunile din acest titlu se comit, în ceea ce priveşte forma de vinovăţie, cu intenţie
(directă sau indirectă) şi în unele cazuri cu intenţie calificată prin scop.
Conform art. 181, alin. (1) C. pen., „prin sistem informatic se înţelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională,
dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui
program informatic” (calculator, calculator tip tabletă, telefon, terminal bancar etc.).
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede: „Prin date informatice se înţelege orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic”.
Înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, infracţiunile informatice se
regăseau în Legea nr. 161/2003.
1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 343 din 20.04.2004. Conform explicaţiilor oficiale, Convenţia
a fost adoptată pentru a armoniza prevederile de drept penal naţionale şi pentru a pune bazele unui regim
rapid şi eficient de cooperare inernaţională
616
Accesul ilegal la un sistem informatic
(Art. 360 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită în scopul obţinerii de date informatice,
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită cu privire la un sistem
informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe
specializate, accesul este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Art. 360 C. pen. preia dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 161/2003.
dezvoltă în legătură cu siguranţa publică, prin protejarea inviolabilităţii sistemelor şi
datelor informatice.
Obiectul material poate fi reprezentat de entităţi material, ca sisteme sau reţele
informatice (hardware, cabluri, servere etc.) împotriva cărora se îndreaptă fapta 2. Dacă în
urma faptei sunt modificate, şterse sau deteriorate date informatice, fapta va întruni
conţinutul constitutiv al infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice (art. 362
C. pen.) iar nu al infracţiunii analizate.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere penală. Chiar
dacă de cele mai multe ori fapta este săvârşită de o persoană care are cunoştinţe de
specialitate în domeniu, legea nu face o asemenea circumstanţiere a subiectului activ.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei sistem informatic este
accesat pe nedrept. Poate fi subiect pasiv secundar orice altă persoană afectată ca urmare
a săvârşirii faptei.
1
Conform art. 2 al Convenţiei de la Budapesta privind criminalitatea informatică, „Fiecare parte va adopta
mãsurile legislative si alte mãsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infractiune, potrivit dreptului
sãu intern, accesarea intentionatã si fãrã drept a ansamblului ori a unei pãrti a unui sistem informatic. O
parte poate conditiona o astfel de incriminare de comiterea încãlcãrii respective prin violarea mãsurilor de
securitate, cu intentia de a obtine date informatice ori cu altã intentie delictualã, sau de legãtura dintre
încãlcarea respectivã si un sistem informatic conectat la alt sistem informatic”.
2
Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, Drept penal al afacerilor…op. cit., p. 490
617
Pentru existenţa infracţiunii nu sunt prevăzute condiţii speciale de loc sau de
timp. Fapta se poate săvârşi şi de la distanţă, de exemplu prin internet.
Elementul material, în cazul tuturor variantelor normative, constă într-o acţiune:
accesarea fără drept a unui sistem informatic. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa
infracţiunii, dacă accesul se face prin accesarea directă (fizică) a sistemului informatic
sau prin accesare de la distanţă (prin internet de exemplu). Accesul ilegal presupune
atacuri împotriva securităţii sistemelor şi datelor informatice (de ex. la confidenţialitatea,
integritatea şi folosirea datelor sau sistemelor). Accesul presupune pătrunderea în parte
sau în totalitate într-un sistem informatic (hardware, componente, date stocate în sistem,
directoare etc.). Nu va constitui însă „acces” simpla trimitere a unui mesaj de tip e-mail
sau a unui fişier către un sistem informatic1. Va întruni conţinutul constitutiv al
infracţiunii analizate şi pătrunderea într-un sistem informatic prin intermediul unei reţele
de tip LAN (local area network-reţea locală, localizată într-o singură încăpere, clădire sau
care acoperă o distanţă de cel mult câţiva kilometri) sau prin intranet în cadrul unei
organizaţii. Metoda de comunicare (de ex. de la distanţă, incluzând reţele wireless sau de
proximitate) nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii.
Fapta este mai gravă, conform alin. (2), dacă este săvârşită în scopul de a obţine
date informatice. Fapta este şi mai gravă dacă a fost săvârşită cu privire la un sistem
informatic la care, accesul este restricţionat sau interzis prin intermediul unor proceduri,
dispozitive sau programe specializate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca accesul să se realizeze fără drept2.
Accesul neautorizat la un sistem informatic are loc adesea prin utilizarea
tehnicilor de inginerie socială, spre exemplu un hacker care trimite mesaje email
înşelătoare către utilizatorii ţintă pentru a-i anunţa pe aceştia că el este administratorul
sistemului3. Fapta poate fi comisă şi prin proceduri tip phishing4.
1
Conform explicaţiilor cu privire la textul Convenţiei de la Budapesta privind criminalitatea informatică.
2
Aşa cum se arată şi în explicaţiile cu privire la Convenţia de la Budapesta.
3
Maxim Dobrinoiu în Noul Cod penal…op. cit., p. 826
4
Phishing-ul reprezintă o tentativă de a obţine date confidenţiale, precum nume de utilizatori, parole,
detalii despre carduri de credit etc. Utilizatorul este direcţionat către un site web fals, care arată ca cel
original sau care, cel puţin, poate crea utilizatorului reprezentarea că îl poate accesa în deplină siguranţă.
Datele introduse în web siteul fals (de ex. date cu privire la carduri bancare) sunt transmise celui care l-a
creat. A comis infracţiunea analizată în această modalitate inculpatul N.D.I. care s-a conectat, fără drept,
prin internet la mai multe calculatoare din întreaga lume, fără ca vreunul dintre acestea să-i aparțină.
Inculpatul a folosit aceste calculatoare în tentativa de a-și ascunde identitatea și de a desfășura activități
ilegale. Astfel inculpatul a creat mai multe website-uri false în numele părții vătămate, V.I.C., cu sediul în
Jacksonville, Florida, Statele Unite ale Americii. Unul dintre website-urile false construite în numele
companiei V.I.C., a fost găzduit pe un server de email compromis din Danemarca. Conform conectărilor de
la server-ul de email din Danemarca, compromiterea a fost facilitată de un cont AOL (America Online)
creat pe serverele AOL în Dulles, Virginia din Statele Unite ale Americii. Contul a fost creat de o adresă IP
din București, România înregistrată pe numele inculpatului N.D.I. Expertiza legală a computerelor
efectuată de personalul de control al securității companiei V.I.C. și de consultanți a arătat că HACKER-ul a
obținut accesul neautorizat la datele confidențiale ale companiei V.I.C. printr-un atac de tip SEQUEL,
INJECTION (tehnică care exploatează o vulnerabilitate a securității apărute în baza de date a unei aplicații)
618
Considerăm că (după intrarea în vigoare a noului Cod penal), accesul, fără drept,
în sistemul informatic al unei bănci, prin utilizarea, în mod fraudulos, a user name-ului și
a parolei unui salariat al băncii, precum și efectuarea unui transfer bancar al unor sume
de bani din contul unei societăţi comerciale în conturile altor persoane, prin introducerea
de date informatice în sistemul informatic al băncii, cauzând un prejudiciu patrimonial, în
scopul de a obţine un beneficiu material pentru persoanele în conturile cărora au fost
transferate sumele de bani1, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de acces
ilegal la un sistem informatic (art. 60 C. pen.) și ale infracţiunii de fraudă informatică
(art. 249 C. pen.) în concurs real.
Fapta de a crea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluţii
infracţionale, pagini web după modelul unor website-uri financiare, prin care se solicită
clienţilor unor bănci furnizarea unor date confidenţiale de identificare care permit
utilizarea cardurilor, pagini postate, fără drept, pe serverele unor firme cu bună reputaţie
și trimise la mai multe adrese de e-mail, urmând ca datele cardurilor dezvăluite de către
clienţi să fie folosite fără drept, constituie infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem
informatic2 în formă continuată.
Montarea unui dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor bancare în fanta
unui bancomat, constituie infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic,
întrucât bancomatul reprezintă un astfel de sistem3.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru inviolabilitatea
datelor şi sistemelor informatice.
sa. În cazul alin. (2) este însă necesară dovedirea scopului în care s-a comis accesul fără
drept la un sistem informatic, respectiv obţinerea de date informatice.
În varianta prevăzută la alin, (2) forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin
scop.
Textul incriminator prevede cerinţa unui scop numai în cazul alin. (2): acela de a
obţine de date informatice.
A. Forme
a) tentativa
pe pagina de web dedicată locurilor de muncă și localizată pe website-ul companiei. Inculpatul a obținut
fraudulos date de identificare a unor persoane, în vederea inscripționării de instrumente electronice de plată
false și retrageri de numerar de la bancomate aflate pe teritoriul României. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 391 din
3 februarie 2010, www.scj.ro
1
2
3
619
Infracţiunea se consumă la momentul în care se realizează accesul fără drept la un
sistem informatic. Este posibilă şi forma continuată1.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi două variante agravate.
C. Sancţiuni
amendă. În prima variantă agravată fapta se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5
ani, iar în cea de-a doua cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice

(Art. 361 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este
publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem
sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi interceptarea, fără drept, a unei
emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine date informatice
care nu sunt publice.
dezvoltă în legătură cu inviolabilitatea datelor informatice şi cu protejarea secretului
corespondenţei2 şi dreptului la viaţă personală.
Obiectul material poate fi reprezentat de suportul tehnic prin care se realizează
comunicaţiile informatice (computere, servere, cabluri etc.). Considerăm că în cazul
1
Fapta inculpatului de a accesa periodic site-ul unei instituţii bancare şi de a trimite mai multor utilizatori
mesaje false imitând paginile oficiale ale site-ului băncii şi de a primi de la aceştia date confidenţiale ale
conturilor de card, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces fără drept la un sistem
informatic în formă continuată. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4399 din 10 iulie 2006, www.scj.ro
2
Aşa cum este prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului, la art. 8
620
acestei infracţiuni fluxul de pachete informatice (succesiunea de biţi „0” şi „1”) nu poate
constitui obiect material şi nici energia electromagnetică reziduală, în cazul alin. (2)1.
a) subiectul activ
Cu toate că de cele mai multe ori subiect activ este persoana care are cunoştinţe
tehnice în domeniu, textul incriminator nu realizează o astfel de circumstanţiere, astfel
încât subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare în mod legitim a
sistemului informatic.
Pentru existenţa infracţiunii textul incriminator nu prevede condiţii speciale de
loc sau de timp. Fapta poate fi săvârşită şi de la distanţă.
Elementul material constă în interceptarea fără drept a unei transmisii de date
informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, sau în
interceptarea fără drept a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem
informatic, ce conţine date informatice care nu sunt publice.
Prin interceptare, în sens tehnic, se înţelege ascultarea, monitorizarea sau
supravegherea conţinutului comunicaţiilor, obţinerea de date fie direct, prin accesul şi
folosirea unui sistem informatic sau indirect, prin folosirea unui dispozitiv electronic de
ascultare sau de înregistrare. Interceptarea poate de asemenea să presupună înregistrarea.
Mijloacele tehnice include dispozitive tehnice ataşate la liniile de comunicare dar şi
dispozitive care colectează şi înregistrează comunicaţiile wireless. Ele pot include
folosirea de software, parole şi coduri. Pentru existenţa infracţiunii se prevede condiţia
folosirii de mijloace tehnice2. Este de asemenea necesar ca fapta să fie îndreptată
împotriva unor transmisii de date informatice care nu sunt publice. Infracţiunea va
subzista însă şi dacă datele sunt disponibile public, dar părţile doresc să comunice într-un
mod confidenţial; de asemenea dacă accesul la datele oferite este condiţionat de plata
serviciului respective (spre exemplu Pay-TV). Comunicarea se poate face între persoane
diferite, dar şi între mai multe sisteme informatice ale aceleiaşi persoane (spre ex.
comunicarea dintre un computer şi o imprimantă sau între două computer)3.
1
Pentru opinia contrară Maxim Dobrinoiu în Noul Cod penal….op. cit., p. 833
2
Explicaţii cu privire la textul Convenţiei de la Budapesta privind criminalitatea informatică.
3
Conform explicaţiilor cu privire la Convenţia de la Budapesta împotriva criminalităţii informatice, se
recunoştea posibilitatea părţilor de a specifica în legea naţională dacă infracţiunea va subzista şi în această
situaţie, în care ambele sisteme aparţin aceleiaşi persoane sau dacă va exista infracţiunea analizată numai în
situaţia unei trasmiteri de date la distanţă. Legiuitorul nu specifică cu privire la această împrejurarea, prin
urmare, conform C. pen., infracţiunea va subzista şi în situaţia în care comunicarea are loc între sisteme
informatice aparţinând aceleiaşi persoane.
621
În cazul variantei asimilate, elementul material constă în interceptarea fără drept a
unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatics, ce conţine date
informatice care nu sunt publice. Incriminarea era necesară, întrucât deşi emisiile
electromagnetice nu pot fi considerate date informatice în sensul legii, există totuşi
posibilitatea reconstruirii datelor folosind astfel de emisii.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa securităţii
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte conform art. 366
NCP.
Infracţiunea se consumă la momentul interceptării ilegale a transmisiei de date
informatice sau la momentul interceptării unei emisii electromagnetice provenite dintr-un
sistem informatic. Pentru reţinerea în formă consumată a infracţiunii, în cazul variantei
asimilate, nu este necesară reconstruirea datelor folosind emisiile electromagnetice.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
C. Sancţiuni
În ambele variante, infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Alterarea integrităţii datelor informatice

(Art. 362 C. pen.)
1. Concept
Fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona
accesul la aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
622
şi se dezvoltă în legătură cu protecţia datelor informatice.
Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de suportul tehnic pe care se
află datele informatice sau chiar de aceste date, adică de succesiunea de biţi ce formează
datele informatice.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică ce deţine în mod legitim datele
informatice.
Elementul material constă în modificarea, ştergerea sau deteriorarea de date
informatice sau în restricţionarea accesului la aceste date. Deteriorarea datelor presupune
alterarea integrităţii acestora sau a programelor (spre exemplu printr-un virus). Ştergerea
reprezintă echivalentul distrugerii obiectelor corporale, astfel încât acestea nu mai sunt
accesibile. Nu va fi întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii în situaţia în care se
reconfigurează sistemul de operare cu acordul operatorului de sistem (spre exemplu un
software care permite accesul la internet şi dezactivează programe similare instalate
anterior) sau modificare de date pentru a asigura securitatea comunicărilor (de ex.
encriptarea)1.
Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai
multor acţiuni exercitate de făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare,
astfel încât utilizatorul de drept să nu le mai poată regăsi în forma lor iniţială sau prin
procedurile standard de operare a sistemelor de calcul2.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa datelor
informatice sau în modificarea, ştergerea sau deteriorarea acestor date.
Legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului şi rezultatul produs trebuie
să fie dovedită.
1
Explicaţii cu privire la textul Convenţiei de la Budapesta privind criminalitatea informatică.
2
623
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte, conform art. 366 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul când datele informatice sunt modificate,
şterse sau deteriorate sau accesul la aceste date este restricţionat fără drept.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice

(Art. 363 C. pen.)
1. Concept
Fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice
sau prin restricţionarea accesului la date informatice, se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce se
formează şi se dezvoltă în legătură cu protecţia sistemelor informatice.
Obiectul material este reprezentat de componente fizice ale sistemului informatic
dar şi de programe informatice.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv este deţinătorul legitim al sistemului informatic.
624
Elementul material constă într-o acţiune ce are drept rezultat o perturbare în
funcţionarea sistemelor informatice, ca rezultat al introducerii, transmiterii, alterării
ştergerii de date informatice sau prin restricţionarea accesului la date informatice.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie ca perturbarea să fie reală, indiferent de
natura sa (de ex., introducerea unor viruşi care previn funcţionarea sistemului sau o
încetinesc substanţial).
Conform Convenţiei de la Budapesta, trimiterea de e-mailuri nesolicitate, în
scopuri comerciale, chiar dacă sunt deranjante (mai ales sub formă de „spam”), sunt
lăsate în afara incriminării, cu excepţia situaţiei în care astfel de fapte sunt săvârşite cu
intenţia de a perturba un sistem informatic.
Urmarea imediată constă într-o perturbare a sistemelor informatice, infracţiunea
analizată fiind una de rezultat.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să
fie dovedită.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa se pedepseşte conform art. 366 C. pen..
Infracţiunea se consumă atunci când este afectată în totalitate sau parţial normala
funcţionare a unui sistem informatic.
B. Modalităţi
Art. 363 C. pen. prevede o singură modalitate normativă.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
625
Transferul neautorizat de date informatice
(Art. 364 C. pen.)
1. Concept
Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de
stocare a datelor informatice se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
protecţia inviolabilităţii datelor informatice.
Obiectul material al infracţiunii este constituit de reprezentarea faptelor,
informaţiilor sau conceptelor într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic (datele informatice)1.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală.
complicitate).
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică ce deţine datele informatice.
Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de transfer de date
informatice. Transferul semnifică extragerea şi mutarea unei cantităţi de date informatice
din mediul de stocare iniţial (fie că este vorba despre discul computerului, un disc extern
etc.) într-un alt mediu de stocare, similar sau compatibil2. Pentru existenţa infracţiunii
este necesar ca transferul să fie ilegitim.
Fapta inculpatului de a accesa fără drept sistemul de webmail al societăţii al cărui
angajat a fost, în scopul de a obţine probe cu privire la săvârşirea, de către persoanele din
conducerea societăţii, de infracţiuni de corupţie şi alte infracţiuni economice grave, date
pe care ulterior le-a şi denunţat organelor de cercetare penală şi de control fiscal şi care
au fost şi valorificate de aceste instituţii în cadrul anchetelor proprii, constituie
infracţiune de acces ilegal la un sistem informatic, precum şi infracţiunea de transfer
neautorizat de date informatice. Chiar dacă activitatea inculpatului a avut ca rezultat
descoperirea unor fapte ilicite foarte grave (o privatizare ilicită –aspect ce poate fi luat în
considerare la individualizarea pedepsei), faptele comise prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni, întrucât, fiind infracţiuni de pericol, simpla comitere a lor, fără a se
avea în vedere scopul efectiv în care vor fi folosite datele obţinute şi deţinute, prezintă
1
C. pen., art. 181, alin. (2)
2
Maxim Dobrinoiu în Noul Cod penal…op. cit., p. 847
626
pericolul social al infracţiunii. Prin comiterea acestor fapte sunt afectate mai multe valori
sociale ocrotite de lege, respectiv sistemul informatic şi relaţiile sociale ce iau naştere în
legătură cu utilizarea sistemelor automate de prelucrare a datelor în societate, precum şi
inviolabilitatea acestuia, fiind afectat şi interesul instituţiei titulare a sistemului accesat şi
a informaţiilor accesate1.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa inviolabilităţii
A. Forme
a) tentativa
Infraacţiunea se consumă în momentul în care datele informatice sunt transferate
fără autorizaţia deţinătorului legitim, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. Nu
prezintă importanţă pentru reţinerea infracţiunii în formă consumată dacă transferul are
loc în alt sistem compatibil sau dacă datele respective sunt preluate într-un alt sistem,
dacă sunt imprimate etc.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice

(Art. 365 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
1
C.A. Cluj, s. pen. şi pt. minori, dec. nr. 148 din 25 februarie 2010, www.jurisprudenta. org
627
1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la
dispoziţie sub orice formă:
a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul
comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360 - 364;
b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit
accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre
infracţiunile prevăzute în art. 360 - 364, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei
parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1),
în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360 - 364, se pedepseşte
inviolabilitatea sistemelor şi datelor informatice.
Considerăm că infracţiunea analizată este lipsită de obiect material, dispozitivele,
programele informatice, parolele, codurile de acces sau alte asemenea date informatice
reprezentând mijloacele de comitere a infracţiunii iar nu obiect material1.
a) subiectul activ
Subiect activ poate fi orice persoană cu răspundere penală. În cazul variantei
atenuate, subiectul activ este altă persoană decât cea care săvârşeşte fapta în varianta tip.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică care deţine în mod
legitim sistemul sau datele informatice.
Legea nu prevede condiţii speciale de loc sau de timp.
Elementul material al variantei prevăzute la alin. (1) constă în producerea,
importarea, distribuirea sau punerea la dispoziţie sub orice formă de dispozitive, coduri
sau parole de acces, programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii
uneia din infracţiunile prevăzute la art. 360-364.
În varianta de la alin. (2), elementul material constă în deţinerea fără drept, a unui
dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date
informatice scopul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute la art. 360-364. Întrucât
1
Pentru opinia contrară, a se vedea Norel Neagu, Vasile Dobrinoiu, op. cit., p. 721
628
legea nu distinge, chiar deţinerea unui singur dispozitiv, program informatic, parole etc.
va întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate.
Observăm că elementul material al infracţiunii analizate constă în fapt în acte
pregătitoare pentru a comite una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364.
Distribuirea presupune acţiunea de a transmite, de a împărţi, a oferi informaţii
către alţii, iar punerea la dispoziţie presupune facilitatea în orice mod ca informaţiile să
ajungă la alţii (de ex. prin punerea la dispoziţie online).
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valorile apărate
prin incriminarea faptelor de la art. 360-364 C. pen..
Infracţiunea analizată se comite cu intenţie directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul este determinant pentru existenţa
infracţiunii, legea prevăzând ca acţiunile ce constituie element material să fie comise în
scopul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute la art. 360-364.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în momentul când valorile protejate sunt puse în pericol.
B. Modalităţi
Infracţiunea este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
amendă.
În varianta atenuată infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
629
TITLUL VIII. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII
PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
Capitolul I. Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice
Constituirea unui grup infracţional organizat

(ART. 367 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu
(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10
ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea
unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi
fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în
scopul grupului.
(5) Dacă persoană care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3)
înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevarului şi tragerea la răspundere
penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele
(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei
sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona
în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
dezvoltă în legătură cu asigurarea ordinii de drept, convieţuirea socială şi asigurarea
liniştii publice.
a) subiectul activ
La săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat subiect
activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală.
În conţinutul alin. (6) al articolului analizat, legiuitorul a precizat ce trebuie să
înţelegem prin grup infracţional organizat, respectiv grupul structurat, format din trei sau
630
mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni. Prin expresia „grup
structurat” se desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite
neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un anumit rol de continuitate sau de
structură elaborată pentru membrii săi1.
Participaţia penală sub forma coautoratului este necesară pentru existenţa
infracţiunii, la care trebuie să participe, în calitate de coautori, cel puţin trei persoane.
Sunt posibile şi celelalte forme ale participaţiei penale, respectiv instigarea şi
complicitatea.
Infracţiunea presupune o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării
unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană2.
Aşa cum s-a arătat în practica judecătorească3, săvârşirea mai multor furturi a
unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori, la propunerea unui dintre ei, fără
să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare a
rolurilor, nu constituie asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, ci una sau mai multe
forme de participaţie prevăzute în partea generală a Codului penal.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, care are obligaţia să asigure ordinea
publică prin împiedicarea infractorilor să se asocieze, să se organizeze, în vederea
săvârşirii de infracţiuni.
Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiunea de iniţiere sau de constituire a unui grup
infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.
Prin săvârşirea infracţiunii se creează un pericol real pentru săvârşirea de
infracţiuni de către gruparea constituită, datorită puterii sporite pe care o are un grup de
persoane, mult mai mare decât a unui singur individ, prin posibilitatea sustragerii mai
multor bunuri, valorificarea mai rapidă a acestora, posibilităţi mai mari de ştergere a
urmelor, încurajarea reciprocă în scopul comiterii de fapte prevăzute de legea penală ş.a.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se facă dovada, de către organele
judiciare, că asocierea mai multor persoane s-a realizat în scopul săvârşirii unor
infracţiuni, chiar dacă în concret nu s-a săvârşit nicio infracţiune. În cazul în care s-a
săvârşit şi o infracţiune, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.
1
Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000, art. 1, lit. c)
2
T.S. s. pen. dec. nr. 2635/1971, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în op.cit., p.54
3
C.S.J., dec. nr. 4075/2002 în în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p.
144
631
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca făptuitorul să
urmărească, prin realizarea asocierii, să săvârşească una sau mai multe infracţiuni.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care trei sau mai multe
persoane s-au asociat având ca scop săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni, chiar
dacă acestea nu sunt bine definite, stabilite, în momentul constituirii grupului
infracţional. Este însă necesar ca grupul să aibă o structură, să existe pe o anumită
perioadă de timp şi să aibă capacitatea de a acţiona în mod organizat.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă atenuată şi o variantă
agravată.
Infracţiunea poate fi săvârşită printr-un număr redus de modalităţi faptice, ceea ce
diferă fiind structura, întinderea în timp, complexitatea, modul de funcţionare a grupului.
Scopul este întotdeauna acelaşi: comiterea de infracţiuni.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii se pedepseşte:
- cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi -alin.
(1);
infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege
cu pedeapsă detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani -alin. (2);
Textul de incriminare prevede şi:
a) o cauză de nepedepsire, aceea în care persoana care s-a asociat pentru
săvârşirea de infracţiuni, denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca
acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre Infracţiunile care
intră în scopul grupului.
b) o cauză de atenuare a pedepsei, dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele
prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi
tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional
organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
632
Instigarea publică
(ART. 368 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să
săvârşească infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă,
fără a se putea depăşi pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea
căreia s-a instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public,
pedeapsă este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi,
fără a se putea depăşi pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea
căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a
instigat, pedeapsă este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
dezvoltă în legătură cu formarea şi menţinerea ordinii publice, convieţuirii sociale şi
liniştii publice, caracteristici esenţiale ale statului de drept.
a) subiectul activ
Infracţiunea privind instigarea publică poate fi săvârşită:
- de către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală, în condiţiile prevăzute în alin. (1);
- de un funcţionar public, alin. (2) –în sensul prevăzut la art. 175 C. pen.
complicitate). Pentru forma participaţiei penale a coautoratului în condiţiile alin. (2), toţi
participanţii trebuie să aibă calitatea de funcţionar public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, care prin organele sale publice are
îndatorirea de a menţine ordinea publică.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, se
impune ca fapta să fie săvârşită în public.
Infracţiunea privind instigarea publică se săvârşeşte prin:
- acţiunea de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să
săvârşească infracţiuni -alin. (1).
633
Infracţiunea analizată subzistă şi în situaţia în care instigarea nu este urmată de
comiterea unei infracţiuni. În situaţia în care instigarea publică a avut ca urmare
comiterea infracţiunii la care s-a instigat, infracţiunea pe care o analizăm îşi pierde
independenţa, devenind instigare la acea infracţiune –alin. (3).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru ordinea de
drept, convieţuirea socială şi liniştea publică.
infracţiunii.
Mobilul sau scopul
Mobilul şi scopul nu sunt determinante pentru existenţa infracţiunii, însă ele vor
fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de instigare publică nu se pedepseşte. Considerăm că în
cazul în care instigarea se face verbal, tentativa nici nu este posibilă, deoarece
infracţiunea are o consumare instantanee.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul săvârşeşte
vreunul dintre elementele materiale ale laturii obiective la care ne-am referit mai sus.
B. Modalităţi
Fapta poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (instigarea cu prilejul
unor întruniri publice, instigarea realizată de un moderator în timpul unei emisiuni de
televiziune sau radio, prin internet, presă scrisă, scrisori etc.).
C. Sancţiuni
- cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăşi
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat -alin. (1);
- cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se
putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a
instigat -alin. (2);
- dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a
instigat, pedeapsă este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune –alin. (3).
634
Incitarea la ură sau discriminare
(ART. 369 C. pen.)
1. Concept
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei
categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl formează relaţiile sociale care se
formează şi se dezvoltă în legătură cu formarea şi menţinerea ordinii publice precum şi
relaţiile ce se formează în legătura cu dreptul la nediscriminare.
Infracţiunea analizată nu are ca obiect material.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care îndeplineşte
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, garantul ordinii publice şi al
nediscriminării persoanei.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii de
incitare la ură sau discriminare, se impune ca fapta să fie realizată în public.
Infracţiunea se săvârşeşte prin incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau
discriminare împotriva unei categorii de persoane.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru ordinea de
drept din ţara noastră, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale uneia sau mai
multor categorii de persoane.
infracţiunii.
Mobilul sau scopul
urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
635
Tentativa nu se pedepseşte.
b) forma consumată
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită prin activitatea de incitare a publicului, prin orice
mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.
Fapta poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice, de ex. cu ocazia
sărbatoririi zilei naţionale.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni

(ART. 370 C. pen.)
1. Concept
Încercarea de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să
comită o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani
sau cu amendă.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile ce se formează şi dezvoltă în legătură
cu ordinea public şi convieţuirea paşnică.
Infracţiunea are obiect material, corpul victimei, în situaţia în care fapta se
realizează prin constrângerea fizică şi au fost produse vătămări ale integrităţii corporale a
acestora. În situaţia în care infracţiunea se comite prin corupere, obiectul material
lipseşte, banii sau alte foloase reprezentând mijlocul de săvârşire al infracţiunii, iar nu
obiect material.
a) subiectul activ
c) subiectul pasiv
636
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul. Subiect pasiv secundar poate fi
persoana constrânsă să comită o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde îndeplinirea unor
Aşa cum reiese şi din denumirea infracţiunii analizate, fapta constă în încercarea
de a determina comiterea unei infracţiuni. Prin urmare, este vorba despre o incriminare a
ceea ce am putea numi „tentativă la instigare”. Infracţiunea analizată nu va subzista dacă
determinarea reuşeşte, situaţie în care se va reţine instigarea la infracţiunea comisă în
concret. La fel, în situaţia în care încercarea de a determina o persoană să săvârşească o
infracţiune prin alte mijloace decât constrângerea sau coruperea (de ex. prin convingere
că victima este vinovată şi că trebuie să fie pedepsită), nu va putea fi reţinută săvârşirea
infracţiunii analizate, lipsindu-i unul din elementele constitutive ale infracţiunii1, ci
instigarea la infracţiunea care s-a săvârşit în mod concret.
Este de asemenea necesar ca încercarea de determinare să fie cu privire la o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani.
Coruperea presupune îndemnul adresat unei persoane de a primi bani sau alte
foloase pentru a săvârşi infracţiunea.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de pericol pentru ordinea
de drept.
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni se poate
săvârşi numai cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, întrucât făptuitorul este conştient
că prin acţiunea sa violentă (de constrângere) sau prin corupere va influenţa în mod
negativ înfăptuirea justiţiei.
Nu este posibilă săvârşirea faptei din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa nu este incriminată.
1
T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe 1972, p. 367 şi în R.R.D., nr. 7/1972, p.
159; T.J. Bistriţa-Năsăud, D.p. nr. 368/1970, publicată în R.R.D., nr. 12/1970 p. 179
637
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a început să
exercite acţiuni de constrângere ori corupere faţă de o persoană pentru a o determina să
săvârşească o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, deci infracţiuni de mare pericol social.
Infracţiunea se săvârşeşte în formă continuată când făptuitorul repetă încercarea
sa, la intervale de timp diferite, asupra aceleiaşi persoane, în baza aceleiaşi rezoluţii,
pentru a o determina să săvârşească o infracţiune.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o singură modalitate normativă.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii analizate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau
cu amendă.
Tulburarea ordinii şi liniştii publice

(ART. 371 C. pen.)
1. Concept
Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau
bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură
ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna convieţuire socială,
cele ce au în vedere bunele moravuri, ordinea şi liniştea publică, care sunt afectate prin
violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri
grave aduse demnităţii persoanelor.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunurile sau persoanele, victime ale
comportării violente, dacă făptuitorul s-a manifestat în acest fel.
a) subiectul activ
Practica judiciară1 a statuat că fapta inculpaţilor de a ameninţa cu furca şi toporul, de a
1
T.S. S.p. d. nr. 2060/1975, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, op. cit., p. 427
638
lovi mai multe persoane şi de a refuza să înceteze aceste manifestări la somarea, printr-un
foc de armă, a şefului postului de poliţie, constituie infracţiunea prevăzută de art. 371 C.
pen.
c) subiectul pasiv
- statul, garant al ordinii şi liniştii publice;
- orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu prin manifestările
violente, prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanei, de către făptuitor.
Pentru existenţa infracţiunii privind tulburarea ordinii şi liniştii publice, norma de
incriminare pretinde ca fapta prin care se tulbură ori se tulbură grav ordinea şi liniştea
publică să se săvârşească în public.
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, poate fi săvârşită prin
următoarele acţiuni săvârşite în public:
- violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor;
- ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor;
- tulburare a ordinii şi liniştii publice.
Infracţiunea există, de exemplu, dacă fapta comisă prin acte de agresiune,
ameninţări și injurii a implicat un număr mare de persoane, iar inculpaţii nu au încetat
actele de agresiune nici în prezenţa organelor de poliţie, fiind necesară suplimentarea
forţelor de ordine pentru aplanarea conflictului, precum și dacă fapta a fost săvârșită în
prezenţa unui număr mare de persoane, cărora le-a creat o stare gravă de insecuritate1.
În cazul în care faptele ce constituie elemente ale laturii obiective alcătuiesc
conţinutul unor infracţiuni, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni (distrugere
sau degradare de bunuri, loviri sau vătămări corporale, loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte sau chiar omorul).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de pericol pentru ordinea şi
liniştea publică, pentru integritatea corporală a persoanelor, integritatea bunurilor,
demnitatea persoanelor.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să rezulte o legătură cauzală între elementul
material al laturii obiective sub care s-a acţionat infracţional şi urmarea periculoasă
creată în mod efectiv.
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, se poate săvârşi numai cu
forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte. Făptuitorul este conştient că prin
acţiunea sa violentă întreprinsă împotriva persoanelor sau a bunurilor, tulbură ordinea
publică, aduce atingeri grave demnităţii persoanelor şi doreşte ori acceptă producerea
unei asemenea urmări.
Nu este posibilă săvârşirea faptei din culpă.
1
639
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a săvârşit
violenţe împotriva persoanelor sau bunurilor ori au adresat ameninţări sau a adus atingeri
grave demnităţii persoanelor, care au tulburat ordinea şi liniştea publică, toate acestea
săvârşite în public.
B. Modalităţi
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se poate săvârşi în una din
următoarele modalităţi:
- violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor;
- ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca prin aceste modalităţii de săvârşire a
infracţiunii să se producă o tulburare a ordinii publice.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase

(ART. 372 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive,
în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace
de transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate
anume pentru tăiere, înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri
electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant se pedepseşte cu
640
(2) Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri de distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau
substanţelor prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(3) Portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în
sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes
public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral se pedepseşte cu
Prin săvârşirea infracţiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase,
sunt lezate relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală şi sănătatea persoanelor,
ordinea şi liniştea publică.
Obiectul material al infracţiunii de port sau folosire fără drept de obiecte
periculoase, îl constituie cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, armele neletale care nu sunt
supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice, substanţele iritant-lacrimogene
sau cu efect paralizant, care:
- sunt purtate fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri
special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport
în comun;
- sunt folosite, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri de distractie ori agrement sau în mijloace de transport în comun;
- sunt purtate, fără drept, în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al
altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
a) subiectul activ
Subiectul activ în cazul săvârşirii infracţiunii de port sau folosire fără drept de
obiecte periculoase, poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile răspunderii
penale.
Participaţia penală este posibilă în toate cazurile numai sub forma instigării sau
complicităţii morale.
Coautoratul nu este posibil întrucât nu pot fi purtate sau folosite în acelaşi timp,
de către două sau mai multe persoane, un cuţit, pumnal, box sau alte asemenea obiecte
fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, o armă neletală care
nu este supusă autorizării ori un dispozitiv pentru şocuri electrice sau o substanţă iritant-
lacrimogenă sau cu efect paralizant.
În situaţia în care mai multe persoane fiecare în parte, chiar şi în aceeaşi
împrejurare poartă sau foloseşte obiectele periculoase, săvârşesc faptele în nume propriu
şi vor răspunde penal pentru autorat.
641
Coautoratul este posibil numai în situaţia în care mai multe persoane cu
răspundere penală contribuie la confecţionarea, transportul, precum şi orice operaţie
privind circulaţia cuţitelor, pumnalelor, boxurilor sau altor asemenea obiecte fabricate
sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, armelor neletale care nu sunt
supuse autorizării ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice sau a substanţelor iritant-
lacrimogene ori cu cu efect paralizant.
c) subiectul pasiv
Statul ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârşirea faptei ce aduce
atingere regimului ordinei şi siguranţei publice.
Elementul material al laturii obiective poate fi realizat prin:
-fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de
transport în comun, cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, arme neletale care nu sunt supuse
autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice, substanţe iritant-lacrimogene sau cu
efect paralizant -alin. (1);
-fapta de a folosi fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de
transport în comun, cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, arme neletale care nu sunt supuse
autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice, substanţe iritant-lacrimogene sau cu
efect paralizant -alin. (2);
-fapta de a purta, fără drept, în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral, a cuţitului, pumnalului, boxului sau alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire, a armelor neletale care nu sunt
supuse autorizării ori dispozitivelor pentru şocuri electrice, a substanţelor iritant-
lacrimogene sau cu efect paralizant -alin. (3).
Pentru existenţa infracţiunii analizate, portul sau folosirea obiectelor periculoase
trebuie să se producă, fără drept, în cadrul unor adunări publice, manifestări cultural-
sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în
mijloace de transport în comun, ori în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează cum a intrat făptuitorul în posesia
obiectelor periculoase, iar în cazul în care le-a sustras, săvârşeşte şi infracţiunea
prevăzută de art. 228 din NCP, în concurs cu infracţiunea analizată.
Cerinţa esenţială este ca fapta, în oricare din modalităţile alternative enumerate de
lege, sa fie săvârşită fără drept.
Constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, prin
deţinerea şi folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase.
642
Rezultă din săvârşirea faptei penale.
În toate modalităţile normative, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie
(directă sau indirectă).
Motivarea autorului faptei că nu a cunoscut că nu are voie să deţină, în
împrejurările menţionate în norma de incriminare a bunurilor la care se referă articolul
analizat, nu va fi admisă, întrucât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase nu
este pedepsită.
Infracţiunea de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase se consumă în
momentul în care autorul faptei poartă sau foloseşte, fără drept, obiectele periculoase în
locurile sau situaţiile enumerate de lege.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită în formă continuă (de ex., deţinerea
obiectelor periculoase care constituie obiect material la mai multe ocazii dintre cele
menţionate în norma de incriminare, la diferite intervale de timp, nu prea mari).
B. Modalităţi
Infracţiunea de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, poate fi
săvârşită în varianta tip şi două variante agravate.
C. Sancţiuni
Portul sau folosire fără drept de obiecte periculoase, se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, dacă infracţiunea a fost
săvârşită în condiţiile alin. (1);
- cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă infracţiunea a fost
- cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă, dacă infracţiunea a fost săvârşită
în condiţiile alin. (3).
Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice

(ART. 373 C. pen.)
1. Concept
Împiedicarea, prin orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost
autorizată potrivit legii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
643
în vedere ordinea şi liniştea public, precum şi libertatea de exprimare în adunările publice
autorizate.
Adunările publice - mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive,
procesiuni şi altele asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori
în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de
lege1. Nu este însă necesară declararea prealabilă al adunărilor publice al căror scop îl
constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele
ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta
sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat2.
Infracţiunea nu are obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de împiedicare a desfăşurării unei adunări publice
poate fi orice persoană fizică cu răspundere penală, întrucât legiuitorul nu a prevăzut o
anume calitate pentru făptuitor.
Participaţia penală în cazul infracţiunii privind împiedicarea desfăşurării unei
adunări publice este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii privind este statul, garant al libertăţii
manifestării opiniei publice, iar subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică
organizatoare a manifestaţiei publice care nu s-a putut desfăşura din cauza activităţii
infracţionale.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde ca infracţiunea să
fie săvârşită în anumite condiţii de loc sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă din acţiunea de împiedicare, prin
orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
În cazul săvârşirii infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în împiedicarea
desfăşurării unei adunări publice, deşi aceasta fusese autorizată potrivit legii.
Prin săvârşirea infracţiunii privind împiedicarea desfăşurării unei adunări publice,
legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei.
1
Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în M. Of. Partea I,
nr. 186 din 14 martie 2014, art. 2
2
Legea nr. 60/1991, art. 3
644
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea privind împiedicarea desfăşurării unei adunări publice,
deşi posibilă, nu este pedepsită de către norma de incriminare.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a reuşit, prin orice
mijloace să împiedice desfăşurarea adunării publice autorizate de către organele
competente.
B. Modalităţi
Infracţiunea privind împiedicarea desfăşurării unei adunări publice se săvârşeşte
prin împiedicarea, prin orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost
autorizată potrivit legii.
Infarcţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice, cum ar
fi de ex., organizarea unei contra manifestări neautorizate, cu participanţi care împiedică
organizatorii adunării publice autorizate să desfăşoare adunarea.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind împiedicarea desfăşurării unei adunări publice se
Pornografia infantilă
(ART. 374 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
1
Conform art. 20, alin. (1) din Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a
abuzurilor sexuale, adoptată la 11 iulie 2007, „Fiecare Parte va lua măsurile legislative sau de altă natură
necesare pentru incriminarea următoarelor fapte comise cu intenţie şi fără drept:
a. producţia de pornografie infantilă;
b. oferirea sau punerea la dispoziţie a pornografiei infantile;
c. distribuirea sau transmiterea pornografiei infantile;
d. procurarea de pornografie infantilă pentru sine sau pentru altul;
e. deţinerea de pornografie infantilă;
f. obţinerea accesului cu bună ştiinţă, prin tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor, la pornografia
infantilă”. Considerăm formularea de la lit. f) mai clară şi mai completă decât cea de la art. 374, alin. (3)
din C. pen.
645
(1) Producerea, deţinerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea,
stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie, în orice
mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5
ani.
(2) dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârşite printr-un sistem informatic
sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.
(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul
sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice, se pedepseşte cu
(4) Prin materiale pornografice cu minori se întelege orice material care prezintă
un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană
reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.
în vedere protecţia minorilor, sănătatea şi dezvoltarea psihosocială a cestora, bunele
moravuri, precum şi ordinea publică.
Consiliul Uniunii Europene (prin decizia din 29 mai 2000) a evidenţiat faptul că
traficul de persoane şi exploatarea sexuală a copiilor constituie o încălcare gravă a
drepturilor fundamentale ale fiinţei umane şi în special a demnităţii umane, că
exploatarea sexuală a copiilor precum şi producerea, prelucrarea, deţinerea şi difuzarea
materialelor de pornografie infantilă pot reprezenta o formă importantă de criminalitate
organizată internaţională a cărei amploare constituie un motiv de îngrijorare din ce în ce
mai mare în cadrul Uniunii Europene.
Obiectul material al infracţiunii de pornografie infantilă îl reprezintă materialele
pornografice cu minori având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă
o persoană reală simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale, dar şi persoane juridice.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de pornografie infantilă este posibilă sub
toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de pornografie infantilă este statul, obligat
să asigure sănătatea minorilor şi normala dezvoltare psiho-socială a acestora. Subiect
pasiv secundar este minorul folosit pentru producerea materialului pornografic.
Considerăm că subiect pasiv secundar este şi orice persoană care vede, în mod
neintenţionat, astfel de materiale, ce produc un profund impact emoţional.
646
Prin „pornografie infantilă” înţelegem „orice reprezentare, prin orice mijloace, a
copiilor angajaţi într-o activitate sexuală explicită, reală ori simulată, sau orice altă
expunere a organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri sexual”1.
Elementul material al laturii obiective constă din:
- fapta de a produce, prin sisteme normale (de ex. fotografiere), materiale
pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de a deţine materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau
distribuirii -alin. (1);
-fapta de a achiziţiona materiale pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de a stoca de materiale pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de a expune de materiale pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de a promova materiale pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de a distribui de materiale pornografice cu minori -alin. (1);
-fapta de punerea la dispoziţie, în orice mod, de materiale pornografice cu minori
-alin. (1);
-fapta de a produce, deţine în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea,
stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie, în orice
mod, de materiale pornografice cu minori, săvârşite printr-un sistem informatic sau alt
mijloc de stocare a datelor informatice -alin. (2);
-fapta de a accesa, fără drept, materiale pornografice cu minori, prin intermediul
sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice -alin. (3).
Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă toate aceste fapte au fost
săvârşite în legătură cu un minor care a vrut sau nu să participe la producerea
materialelor pornografice. De asemenea, nu are importanţă suportul pe care se află
reprezentările cu minori (hârtie sau în formă electronică).
Formularea pe care o alege legiuitorul la alin. (3), „fără drept”, ar putea crea unele
confuzii. Nu trebuie să înţelegem că ar exista persoane care ar avea dreptul să acceseze
materiale pornografice cu minori cu intenţia prevăzută la art. 374, ci că nu constituie
infracţiunea analizată accesarea de astfel de materiale de către reprezentanţii unei
organizaţii care luptă împotriva pornografiei infantile şi care monitorizează anumite
siteuri pe internet, organe ale poliţiei judiciare, furnizorii de servicii de internet2 etc.
1
Protocolul facultative la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii,
prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, deschis spre semnare la New York la 6 septembrie 2000,
ratificat de România prin Legea nr. 470 din 20 septembrie 2001.
2
Care au următoarele obligaţii: să informeze instituţiile competente din statele membre sau unităţile
specializate ale statelor, în legătură cu materialele de pornografie infantilă despre care au fost informate sau
despre care s-au autosesizat şi care sunt difuzate prin intermediul lor;
să retragă din circulaţie materialele de pornografie infantilă despre care au fost informate sau despre care
au aflat şi care sunt difuzate prin intermediul lor, cu excepţia cazului în care există indicaţii contrare ale
autorităţilor competente; în conformitate cu Rezoluţia Consiliului din 17 ianuarie 1995 privind
interceptarea legală a telecomunicaţiilor, să păstreze, dacă este cazul, şi atunci când acest lucru este posibil
647
În conţinutul normei de incriminare, în alin. (4), legiuitorul precizează ce trebuie
să înţelegem prin materiale pornografice cu minori, respectiv orice material care prezintă
un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană
reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.
În conformitate cu dispoziţiile art. 181 din C. pen., prin sistem informatic se
înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relatie
funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu
ajutorul unui program informatic, iar prin date informatice se înţelege orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
Prin minori vom înţelege persoanele fizice care nu au împlinit vârsta de 18 ani,
indiferent de sex, starea de sănătate (dizabilităţi), naţionalitate, cetăţenie, origine socială,
avere, nivelul de pregătire şcolară.
Inculpatul, în a cărui posesie au fost găsite mai multe compact-discuri pe care se
aflau stocate materiale pornografice cu minori, destinate comercializării, se face vinovat
de săvârşirea infracţiunii analizate, care sancţionează deţinerea, fără drept, de materiale
pornografice cu minori, într-un mijloc de stocare a datelor informatice, compact-discurile
reprezentând un mijloc de stocare a datelor informatice. Este incidenţă şi modalitatea
alternativă de săvârşire a acestei infracţiuni, constând în răspândirea de astfel materiale
într-un sistem informatic, în condiţiile în care inculpatul primea comenzi pentru astfel de
materiale pe adresa sa e-mail1.
În cazul săvârşirii infracţiunii, urmarea imediată constă în starea de pericol care se
creează pentru sănătatea şi dezvoltarea psiho-socială a minorului.
În cazul infracţiunii analizate, legătura de cauzalitate rezultă din însăşi
materialitatea faptei.
În condiţiile alin. (1), scopul producerii şi al deţinerii materialelor pornografice cu
minori este acela de a expune sau distribui, achiziţiona, stoca, promova, distribui, precum
şi de a pune la dispoziţie, celor interesaţi, în orice mod, a materialelor respective.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de pornografie infantilă este pedepsită de către norma de
incriminare -alin. (5).
din punct de vedere tehnic, datele referitoare la trafic – în special în scopul urmăririi penale în caz
prezumtiv de exploatare sexuală a copiilor precum şi de producere, prelucrare şi difuzare de materiale de
pornografie infantilă – în cursul perioadei stabilite prin legislaţia internă aplicabilă, pentru ca aceste date să
poată fi puse la dispoziţia autorităţilor abilitate în vederea examinării lor, în conformitate cu normele de
procedură aplicabile; să-şi creeze propriile lor sisteme de control în vederea combaterii producerii,
prelucrării, deţinerii şi difuzării de materiale de pornografie infantilă.
1
648
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a produs, a
deţinut în vederea expunerii sau distribuirii, a achiziţionat, a stocat, a expus, a promovat,
a distribuit, a pus la dispoziţie, în orice mod, materiale pornografice cu minori.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip, o variantă agravată şi o variantă atenuată.
fi de ex., distribuirea unor asemenea materiale pe internet; procurarea și deţinerea, fără
drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic, materiale vizionate
împreună cu alte persoane prin intermediul aceluiași sistem informatic; distribuirea unei
reviste ce conţine imagini pornografice cu minori etc.
Legiuitorul pedepseşte şi achiziţionarea, stocarea de materiale pornografice cu
minori pentru „uzul propriu”, în ideea descurajării producerii unor asemenea materiale.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de pornografie infantilă se pedepseşte:
- cu închisoarea de la un an la 5 ani, dacă fapta infracţională este săvârşită în
- cu închisoarea de la 2 la 7 ani, dacă fapta infracţională este săvârşită în
- cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta infracţională este
săvârşită în condiţiile alin. (3).
Ultrajul contra bunelor moravuri

(Art. 375 C. pen.)
1. Concept
Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce
prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori
săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite se pedepseşte cu
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna convieţuire socială,
cele ce au în vedere bunele moravuri şi ordinea publică.
Infracţiunea analizată are obiect material numai în situaţia în care imaginile ce
reprezintă explicit o activitate sexual au un suport material.
a) subiectul activ
649
răspundere penală. Subiect activ poate fi şi o persoană juridică.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al ordinii şi moralităţii
sociale. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană (fizică) care a suferit un prejudiciu
moral prin manifestările infracţionale ce constituie element material al laturii obiective.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca fapta să fie
săvârşită în public.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri poate fi săvârşită prin următoarele
acţiuni, săvârşite în public:
- fapta de a expune sau distribuii fără drept imagini ce prezintă explicit o
activitate sexuală, alta decât cea la care se referă infracţiunea de pornografie infantilă
(art. 374 din C.pen.);
- fapta de a săvârşi acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează o stare de pericol pentru ordinea şi
moralitatea publică.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei (ex re).
Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri se poate săvârşi numai cu forma de
vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte. Făptuitorul este conştient că prin acţiunile sale
deviante tulbură ordinea publică şi afectează grav moralitatea socială, dorind să producă
astfel de urmări. Nu este posibilă săvârşirea faptei din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul, în public, a
expus sau distribuit, fără drept, imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât
cea la care se referă infracţiunea de pornografie infantilă (art. 374 din C.pen.), ori
săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
650
Săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
651
Capitolul II. Infracţiuni contra familiei
Săvârşirea faptelor incriminate în acest capitol aduc un grav prejudiciu relaţiilor

de familie. O parte din ele afectează relaţiile dintre soţi şi caracterul monogam al
familiei, cum este infracţiunea de bigamie (art. 376 C. pen.), altele se referă la
nerespectarea obligaţiilor de întreţinere stabilite în temeiul legii între membrii de familie,
cum este cazul infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C.pen.). Sunt incriminate şi
fapte care afectează normala desfăşurare a relaţiilor dintre părinţi şi copii, ca şi creşterea
şi dezvoltarea normală a copiilor în cadrul familiilor lor sau alături de unul dintre părinţi,
când, în urma desfacerii căsătoriei, a nulităţii căsătoriei copilul este atribuit de instanţă
unuia dintre părinţi; este cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind
încredintarea minorului (art. 379 C.pen.).
Pentru unele dintre faptele care aduc atingere relaţiilor de familie sunt prevăzute
şi sancţiuni de dreptul familiei, cum ar fi de exemplu, reţinerea către instanţă ca fiind
motiv întemeiat pentru desfacerea căsătoriei comportamentul immoral al unuia dintre
soţi. În reglementarea anterioară se apreciase că, uneori, aceste sancţiuni nu sunt
îndestulătoare şi că era necesar să intervină şi societatea pentru pedepsirea unor
asemenea fapte, fiind incriminată comportarea imorală a soţului ca infracţiune de adulter.
Bigamia
(ART. 376 C.pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu
Caz special de sancţionare a complicităţii:
(2) Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie
căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la convieţuirea
socială şi familială, ce au în vedere caracterul monogam al familiei în societatea noastră.
Infracţiunea de bigamie nu are obiect material.
a) subiectul activ
Subiectul activ în cazul săvârşirii infracţiunii de bigamie este circumstanţiat, în
condiţiile alin. (1), putând fi numai o persoană (bărbat căsătorit sau femeie căsătorită). În
condiţiile alin. (2), subiect activ al infracţiunii poate fi un bărbat sau o femeie, cu
răspundere penală, care ştie că cel cu care se căsătoreşte se mai află într-o altă căsătorie.
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării sau complicităţii. Coautorat
există numai atunci când ambii soţi ştiau că sunt deja căsătoriţi, fără ca acea căsătorie
anterioară a fiecăruia dintre ei să fi încetat, să fi fost anulată sau desfăcută (divorţul).
652
Fapta este deci săvârşită de două persoane, atunci când ambii au cunoscut despre
existenţa unei alte căsătorii anterioare şi acestea trebuie să fie de sex diferit, întrucât în
legislaţia noastră nu se poate căsători decât un bărbat cu o femeie. Şi doctrina penală de
specialitate a apreciat că pentru coautorat1 se cere ca ambele persoane să fie căsătorite în
momentul în care se încheie o altă căsătorie între ele. Dacă numai una dintre persoane
este căsătorită, persoana căsătorită va răspunde pentru bigamie, iar cealaltă persoană
pentru complicitate concomitentă2, numai dacă a ştiut că cealaltă persoană este căsătorită.
Săvârşeşte fapta în calitate de complice şi delegatul de stare civilă care a încheiat
căsătoria ştiind că una sau ambele persoane pe care le căsătoreşte, sunt căsătorite.
c) subiectul pasiv
În cazul săvârşirii infracţiunii de bigamie, subiect pasiv principal este statul,
întrucât statul are obligaţia să vegheze la respectarea caracterului monogam al familiei.
Subiect pasiv secundar este soţul sau soţia care s-a căsătorit, fără să ştie că cel cu care a
încheiat căsătoria este deja căsătorit.
Pentru existenţa infracţiunii de bigamie se impune ca făptuitorul sau făptuitorii să
fie căsătoriţi. Nu are relevanţă locul în care s-au încheiat căsătoriile, cea anterioară,
legală sau cea ilegală.
Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de a încheia o nouă
căsătorie în formă legală de către o persoană care ştie că se mai află într-o altă căsătorie
valabilă. Nu are relevanţă faptul că soţii din căsătoria legală erau despărţiţi în fapt sau
trăiau împreună3 în momentul încheierii căsătoriei frauduloase.
În literatura juridică s-au exprimat opinii diferite în legătură cu răspunderea
penală a persoanei care declară la starea civilă că nu există impedimente la căsătorie
(căsătoria anterioară valabilă fiind un impediment pentru încheierea unei noi căsătorii).
Într-o opinie s-a susţinut că printr-o astfel de faptă autorul săvârşeşte două infracţiuni,
aceea de fals în declaraţii (art. 326 C.pen.) şi pe cea de bigamie (art. 376 C.pen.). S-a
motivat că pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie se impune ca făptuitorul să ascundă
adevărul în legătură cu căsătoria sa anterioară despre care ştie că este valabilă. În aceste
condiţii fapta de ascundere a adevărului este absorbită în mod natural în conţinutul
infracţiunii de bigamie. Într-o altă opinie, la care aderăm, s-a susţinut că persoana care
face declaraţii false cu privire la starea sa civilă pentru încheierea unei noi căsătorii
săvârşeşte două infracţiuni, aceea de bigamie, dar şi pe cea de fals în declaraţii 4. Pentru
argumentarea acestui punct de vedere s-a menţionat că nu poate exista o unitate naturală
între bigamie şi falsul în declaraţii, întrucât unitatea naturală presupune o unitate pe care
fapta o realizează de la sine, prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare
juridică. Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunea de omor care absoarbe în
mod natural şi infracţiunea de vătămare corporală.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. IV, p. 556
2
T. Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 368; O. A. Stoica, op. cit., p. 401
3
T.S. s. pen., dec. nr. 1699/1979, în C.D. pe anul 1979, p. 446
4
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. IV, p. 46l; Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., p.
530
653
În reglementarea anterioară se prevedea că fapta nu se pedepseşte dacă prima sau
a doua căsătorie sunt declarate nule, pentru alt motiv decât bigamia (de ex., încălcarea
condiţiei de fond referitoare la gradul de rudenie, vicierea consimţământului la încheierea
primei căsătorii ş.a.). Deoarece una dintre căsătorii se anulează, persoana nu se mai află
în două căsătorii şi nu mai poate exista starea de bigamie. Art. 376 din Codul penal în
vigoare se referă la persoana căsătorită. Nu are această calitate decât persoana care
încheie o căsătorie în mod valabil. Prin urmare, considerăm că deşi noul Cod penal nu a
mai reţinut în mod expres cauza de nepedepsire, nu va fi întrunit conţinutul constitutiv al
infracţiunii analizate, în situaţia în care prima sau a doua căsătorie este declarată nulă.
În situaţia în care două persoane care sunt deja căsătorite încheie între ele o nouă
căsătorie, nu se va putea reţine concurs între două infracţiuni de bigamie, respectiv
concurs între alin. (1) şi alin. (2), deoarece subiect activ în cazul alin. (2) poate fi numai o
persoană necăsătorită.
În cazul săvârşirii infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în atingerea
gravă adusă raporturilor de familie, caracterului monogam al acesteia şi fidelităţii faţă de
soţul nevinovat.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei (ex re).
Infracţiunea de bigamie nu se poate săvârşi decât cu intenţie directă 1, întrucât
făptuitorul ştie că se găseşte într-o altă căsătorie şi încheie o nouă căsătorie. Fapta nu
poate fi săvârşită din culpă.
În literatura de specialitate s-a apreciat că există intenţie indirectă în situaţia în
care făptuitorul bănuieşte că persoana cu care doreşte să se căsătorească este căsătorită şi
acceptă astfel să săvârşească infracţiunea de bigamie2. Nu putem admite un asemenea
punct de vedere, răspunderea penală nu poate fi antrenată prin bănuieli sau prin ceea ce
crede organul judiciar, ci prin probe indubitabile. În plus formalismul ce însoţeşte
încheierea căsătoriei şi caracterul public al acesteia îndreptăţesc persoana să creadă că
încheierea unei noi căsătorii de către cel deja căsătorit este foarte dificilă.
Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă mobilul sau scopul urmărite de
făptuitor.
A. Forme
Actele pregătitoare (de ex., demersurile realizate de făptuitor pentru încheierea
căsătoriei), nu sunt sancţionate.
a) tentativa
Tentativa este posibilă (de ex., au fost efectuate din partea autorului toate
demersurile pentru încheierea căsătoriei, dar în urma sesizării autorităţii de stare civilă cu
privire la existenţa căsătoriei făptuitorului sau a verificărilor întreprinse de delegatul de
1
În acelaşi sens Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976, p. 401
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. IV, p. 558; Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Drept penal.
Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 454
654
stare civilă, se constată existenţa unei alte căsătorii încheiate anterior, în mod legal şi care
nu a fost desfăcută sau anulată), dar nu este pedepsită.
Infracţiunea de bigamie este considerată ca fiind consumată în momentul în care
delegatul de stare civilă declară încheiată căsătoria frauduloasă, chiar dacă făptuitorul nu
a semnat actul de căsătorie. Susţinem această soluţie întrucât momentul încheierii
căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă face afirmaţia „vă declar soţ şi soţie”.
În literatura juridică s-a apreciat că infracţiunea de bigamie nu se săvârşeşte în
formă continuă, deşi starea de bigamie se prelungeşte în timp, întrucât acţiunea care
constituie elementul material al laturii obiective este momentană - încheierea unei noi
căsătorii1. Considerăm ca fiind greşit un astfel de punct de vedere. Starea infracţională în
care se află bigamul durează în timp până la desfacerea sau anularea căsătoriei ilegale,
deci infracţiunea are caracter continuu (momentană poate fi, de exemplu, şi conectarea
unui cablu electric la un stâlp de tensiune pentru a fura curent, situaţie în care doctrina şi
jurisprudenţa sunt unanime în a considera fapta ca având caracter continuu).
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip.
C. Sancţiuni
Făptuitorul se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Incriminarea din art. 376 cuprinde un caz special de sancţionare a complicităţii. Legea
prevede că persoana care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. S-a apreciat că a fost
adoptată această soluţie întrucât complicele nu încalcă vreo obligaţie personală privind
relaţiile de familie2.
Incestul
(ART. 377 C. pen.)
1. Concept
Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi
surori, se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
legătură cu moralitatea relaţiilor de familie şi în legătură cu sănătatea familiei.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., Vol. IV, p. 558; T. Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., vol. II, p.
368
2
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, op. cit., p. 455
655
În literatura de specialitate1 s-a afirmat că obiect juridic special al infracţiunii
analizate nu îl constituie moralitatea relaţiilor de familie, întrucât art. 377 C. pen. se
referă numai la „raportul sexual”, lăsând, prin urmare, în afara incriminării alte acte
sexuale (spre ex. actul sexual oral), acte care sunt în mod evident imorale. Din redactarea
textului de incriminare –arată autorii indicaţi- nu putem decât să tragem concluzia că
legiuitorul, prin incriminarea incestului nu a avut în vedere moralitatea relaţiilor sexuale
în cadrul familiei, ci numai perpetuarea speciei şi prezervarea calităţilor biologice ale
existenţei umane. Analiza autorilor indicaţi reliefează, credem, o gravă omisiune a
legiuitorului, aceea de a nu incrimina şi alte acte sexuale săvârşite între rude în linie
directă sau între fraţi şi surori, ca infracţiune de incest. Infracţiunea analizată face însă
parte din categoria infracţiunilor contra familiei, instituţie ce nu poate fi concepută în
afara unei dimensiuni morale. Literatura juridică din domeniul dreptului familiei acceptă,
în unanimitate, că alături de funcţia de perpetuare a speciei, familia are şi: o funcţie
socială2, întrucât reprezintă cadrul comunităţii de viaţă şi de interese a celor ce o compun,
uniţi prin esenţa morală a căsătoriei şi prin descendenţă într-un model unic al solidarităţii
umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută şi ocrotită juridiceşte3; o funcţie
economică; o funcţie educativă care este strâns legată de funcţia economică şi are în
vedere educarea copiilor4, dar şi învăţătura, pregătirea profesională. Părinţii au dreptul de
a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori, aceasta fiind şi o
răspundere impusă părinţilor. Considerăm că obiectul infracţiunii nu se referă numai la
relaţiile sociale ocrotite efectiv prin norma de incriminare, ci şi la valorile puse în pericol
sau afectate prin săvârşirea infracţiunii. Chiar dacă o normă este imperfectă (aşa cum se
întâmplă, credem, în cazul incriminării incestului) şi nu reuşeşte să apere anumite valori,
aceasta nu înseamnă că valorile respective încetează să existe. Un alt argument pe care îl
aducem în favoarea considerării moralităţii ca valoare ce face parte din obiectul juridic
special al infracţiunii analizate este acela că textul incriminator nu distinge între rudenia
de sânge şi rudenia civilă (adopţie5), prin urmare subiect activ al infracţiunii poate fi şi
ruda devenită astfel prin adopţie6. Rudenia prin adopţie produce aceleaşi efecte juridice
între adoptat şi adoptator, dar şi rudele acestuia, ca şi în cazul rudeniei fireşti, iar art. 377
C. pen. nu distinge în acest sens, prin urmare nici noi nu trebuie să distingem. Acceptând
că subiect activ poate fi şi persoana care devine astfel rudă în linie directă, frate sau soră,
trebuie să acceptăm şi că, prin incriminarea incestului, legiuitorul a dorit să protejeze şi
moralitatea familiei (chiar dacă nu a reuşit acest lucru, în totalitate, prin textul de
incriminare).
1
VasileDobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 759
2
Emese Florian, Dreptul familiei, ediţia a II-a, Ed. C.H.Bek, Bucureşti, 2008, p. 2
3
Ion Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 7; I.P. Filipescu, Tratat de
dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 2; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
ediţia a VI-a, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001; Al. Bacaci, C. Hagianu, V.Dumitrache, Dreptul familiei,
ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.1
4
Ion Imbrescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 2010, p. 29
5
Adopţia este şi un impediment la încheierea căsătoriei. În art. 274, alin. (3) din Noul Cod civil se prevede
că dispoziţiile legale referitoare la impedimentul căsătoriei dintre rude se aplică, în aceeaşi măsură şi
rudeniei realizată prin adopţie.
6
Pentru opinia contrară a se vedea Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, op. cit., p. 760
656
Infracţiunea de incest are ca obiect material corpul rudelor, în gradul interzis de
lege, între care se realizează raportul sexual.
a) subiectul activ
Subiecţi activi ai infracţiunii de incest sunt ambii parteneri ai raportului sexual,
dacă au consimţit la întreţinerea raportului respectiv. În situaţia în care una dintre
persoane beneficiază de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea de
incest se reţine numai în sarcina celeilalte. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca
ambii făptuitori să fi acţionat cu intenţie, pe baza unui acord de voinţe liber consimţit 1,
fiind posibilă şi participaţia improprie. Întrucât raportul sexual este definit ca actul dintre
persoane de sex diferit, infracţiunea nu se poate comite între persoane de acelaşi sex
(aspect pe care îl considerăm ca fiind încă o gravă omisiune a legiuitorului, care ar fi
trebuit să incrimineze şi astfel de fapte ca infracţiune de incest).
Rudenia dintre subiecţii pasivi poate fi rudenie firească ori legală (dobândită prin
adopţie), rudenia civilă. În linie directă rudenia nu este limitată. În linie colaterală însă,
raportul va fi considerat incestuos până la rudele de gradul doi (frate şi soră).
În situaţia în care unul dintre participanţii la raportul sexual este o persoană mai
mică de 16 ani sau a fost constrânsă, ori s-a profitat de neputinţa de a-şi exprima voinţa
sau de a se apăra, fapta întruneşte elementele constitutive ale variantelor agravate ale
infracţiunilor de viol sau de act sexual cu un minor după caz, ce absorb infracţiunea de
incest.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală sub toate formele. Coautori
sunt participanţii la raportul sexual.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este statul, în calitate de garant al valorii
ocrotite.
sau de timp.
Elementul material al laturii obiective constă dintr-o acţiune de întreţinere a unui
raport sexual. Raportul sexual presupune actul biologic dintre două persoane de sex
diferit. Dacă fapta se săvârşeşte în mod repetat, la diferite intervale de timp, se va reţine
săvârşirea infracţiunii în formă continuată.
Constă în afectarea gravă a relaţiilor de moralitate în rândul rudelor în linie
directă şi între fraţi şi surori, dar şi în pericolul alterării caracteristicilor biologice ale
fiinţei umane.
Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea infracţiunii.
1
T. Suceava dec. pen. nr. 674/1971, în R.R.D. nr. 10/1971. p. 174
657
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă, coautorii cunoscând
consecinţele faptelor pe care le săvârşesc şi urmărind realizarea unei asemenea urmări.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă, tentativa nu se pedepseşte.
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care persoanele aflate în gradul
de rudenie prevăzut de lege, au realizat un raport sexual.
B. Modalităţi
Specificul infracţiunii determină un număr relativ redus de modalităţi faptice (de
ex. întreţinerea de raporturi sexuale între bunic şi nepoată, mamă şi fiu, frate şi soră etc.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
Abandonul de familie
(ART. 378 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de
cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice
sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către
cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în
favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
vătămate.
Cauză specială de nepedepsire:
658
(4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile.
Cauză specială de amânare a aplicării pedepsei sau de suspendare a executării
pedepsei:
(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Relaţiile de familie trebuie să se bazeze pe relaţii de afecţiune reciprocă dintre
membrii acesteia, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Codul
civil prevede care sunt persoanele între care există obligaţii legale de întreţinere,
condiţiile în care intervin astfel de obligaţii şi modul în care se execută obligaţiile în
favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere.
Nerespectarea obligaţiilor legale de întreţinere afectează grav relaţiile de familie,
nivelul de trai sau chiar pun în pericol existenţa persoanelor îndreptăţite la întreţinere.
Aceste cauze au impus incriminarea faptei de abandon de familie, în art. 378 C.pen1.
Prin săvârşirea infracţiunii sunt lezate grav relaţiile de familie cu privire la
respectarea obligaţiilor legale de întreţinere datorate celui îndreptăţit la întreţinere.
a) subiectul activ
Subiectul activ este circumstanţiat de lege, fapta putând fi săvârşită numai de
către o persoană care este obligată prin dispoziţii legale sau prin hotărârea rămasă
definitivă a unei instanţe de judecată, să acorde întreţinere unei alte persoane.
Obligaţia de întreţinere există doar atunci când legea o prevede în mod expres.
Persoana care este îndreptăţită la întreţinere nu poate renunţa la acest drept, însă
creditorul dreptului la întreţinere are posibilitatea de a-şi valorifica sau nu dreptul, dar nu
şi posibilitatea de a renunţa la drept pentru trecut2. Aşa cum s-a arătat în doctrină,
persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere sunt stabilite expres şi
enunţiativ, nu limitativ3, de norma din art. 516 Cod civil:
- soţul şi soţia, indiferent dacă locuiesc împreună sau separat;
- rudele în linie dreaptă şi între fraţi şi surori, indiferent dacă rudenia este firească
sau rezultă din adopţie;
1
Infracţiunea de abandon de familie a fost prevăzută pentru prima dată în legislaţia noastră penală în Codul
penal din 1936 (inspirat din Codul penal italian). În Titlul XII, Capitolul II intitulat „Delicte contra stării
civile, abandonul de familie şi abuzul de dreptul de corecţie”, respectiv art. 454.
Textul art. 378 din C. pen. în vigoare diferă de textul din Codul penal din 1936. Astfel, în art. 378 se
prevede că autor al infracţiunii de abandon de familie poate fi orice persoană care, potrivit legii, are
obligaţia de întreţinere, spre deosebire de Codul anterior (art. 454 alin. (1), potrivit căruia autori ai
infracţiunii de abandon de familie sunt persoanele care „În virtutea puterii părinteşti, a tutelei legale, a
autorităţii maritale sau a calităţii de soţ” aveau obligaţia de asistenţă morală sau materială.
2
Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 549
3
Frenţiu G. Cristina, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 658
659
- foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege;
- alte categorii de persoane, pentru care legea instituie obligaţia de întreţinere,
spre exemplu: soţul care a contribuit la intreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să
presteze intreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi
fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie1; moştenitorii persoanei care a fost
obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală
sunt ţinuţi, în măsura valorii moştenirii, să continue întreţinerea dacă părinţii minorului
au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, atâta timp cât cel întreţinut este minor2;
persoana care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei
măsuri de protecţie în condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi de a anunţa
autoritatea administraţiei publice în 48 de ore3.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă obligaţia de întreţinere este
reciprocă sau nu.
Participaţia penală este posibilă numai sub formă de instigare sau complicitate,
întrucât obligaţia de întreţinere este o obligaţie personală. Datorită acestui fapt
coautoratul nu este posibil şi în situaţia în care două sau mai multe persoane au o
obligaţie de întreţinere faţă de aceeaşi persoană, pe care nu o îndeplinesc, fiecare dintre
ele săvârşeşte infracţiunea de abandon de familie.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv, denumit „persoană îndreptăţită la întreţinere”, este persoana faţă de
care există o obligaţie legală de întreţinere (copilul persoanei obligate, soţul, părinţii,
bunici, nepoţi, fraţi, surori ş.a.), cu condiţia ca persoana îndreptăţită să se afle în nevoie,
întrucât nu se poate întreţine din propria muncă4 sau să existe o hotărâre judecătorească
care să stabilească obligaţia de întreţinere. În stabilirea obligaţiei de întreţinere se ţine
seama de standardul de viaţă obişnuit al persoanei, astfel încât creditorul întreţinerii nu ar
putea obţine de la debitorul său sume menite să acopere cheltuielile voluptuarii, făcute de
plăcere şi nici să îi fie asigurat un nivel de trai superior celui pe care îl are, chiar în
condiţiile în care în trecut creditorul a beneficiat de un astfel de nivel de trai, iar starea de
nevoie nu a apărut din motive imputabile5. În ceea ce priveşte minorul, în situaţia în care
acesta cere întreţinere de la părinţii săi, este instituită, conform art. 525 Cod civil, o
prezumţie a stării de nevoie a acestuia. Conform Codului civil6, nu poate pretinde
întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave,
contrare legii sau bunelor moravuri. Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa
poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate7.
Pentru existenţa infracţiunii norma de incriminare nu pretinde anumite condiţii de
loc. În ceea ce priveşte timpul, în cazul variantei de la alin. (1), lit. c), fapta constituie
1
2
3
Legea nr. 272/2004, art. 13, alin. (2)
4
5
Frenţiu G. Cristina, op. cit., p. 662
6
7
660
infracţiune numai dacă făptuitorul nu a plătit, cu rea credinţă, timp de 3 luni, pensia de
întreţinere stabilită pe cale judecătorească.
Elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de abandon de familie
constă în:
- fapta de părăsire, alungare sau lăsare fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice
sau morale, a persoanei îndreptăţite la întreţinere -alin. (1);
- fapta de a nu îndeplini, cu rea-credinţă, obligaţia de întreţinere prevăzute de
lege, faţă de persoana îdreptăţită la întreţinere -alin. (1);
- fapta de a nu plăti, cu rea-credinţă1, timp de 3 luni, pensia de întreţinere stabilită
pe cale judecătorească pentru persoana îndreptăţită -alin. (1);
- fapta de a nu executa, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor
periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere -alin. (2).
Constatăm că infracţiunea se poate săvârşi prin acţiuni, dar şi prin inacţiuni,
acestea fiind:
1. Acţiuni:
- părăsirea presupune plecarea făptuitorului de la locul în care se află persoana
îndreptăţită la întreţinere, fără a lua măsurile necesare ca persoana îndreptăţită să nu
sufere de foame, de frig, de grija firească pentru persoanele aflate în nevoie (lit. a);
- alungarea este acţiunea prin care făptuitorul îl obligă prin forţă pe cel îndreptăţit
la întreţinere să plece de la locuinţa făptuitorului sau din locul unde cei doi se află
temporar şi în care se desfăşurau obligaţiile de întreţinere (lit. a).
2. Inacţiuni:
- lăsarea fără ajutor a persoanei îndreptăţite la întreţinere (lit. a). Lăsarea fără
ajutor implică din partea celui obligat la întreţinere o atitudine pasivă faţă de cel căruia
trebuie să-i asigure întreţinerea, prin neasigurarea mijloacelor de trai necesare;
- neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege
(lit. b);
- neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice
stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere
(alin. (2);
- neplata, cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească (lit. c). Pentru existenţa acestei variante a infracţiunii trebuie să fie
îndeplinite cumulativ două condiţii:
- să existe o hotărâre judecătorească definitivă sau de executare provizorie, prin
care s-a stabilit pensia de întreţinere în sarcina făptuitorului;
- făptuitorul să nu fi plătit pensia de întreţinere astfel stabilită mai mult de 3 luni.
Termenul de 3 luni curge de la data când hotărârea judecătorească este executorie, iar
1
Nu există rea credinţă din partea inculpatului dacă acesta a mandatat unitatea unde lucrează ca inginer să-i
reţină pe ştatul de plată pensia de întreţinere şi să o remită părţii vătămate, dar unitatea nu a executat
mandatul, inculpatul neavând cunoştinţă despre această omisiune. C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 293/1999
în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 55
661
dacă plata pensiei s-a întrerupt de la data ultimei plăţi. Plata parţială a pensiei se
consideră o neplată, deoarece ea nu echivalează cu achitarea obligaţiei stabilite.
Împrejurarea că minorul s-a angajat ca muncitor şi realizează venituri proprii, nu
face să înceteze automat obligaţia părintelui de a-i plăti pensia de întreţinere la care
fusese obligat. Minorul care realizează venituri proprii, este îndreptăţit, în continuare, la
plata pensiei de întreţinere, în măsura în care acele venituri nu sunt îndestulătoare pentru
a-i asigura condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională. De aceea, neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, constituie
infracţiunea de abandon de familie1.
Latura obiectivă a elementului material se realizează, în condiţiile prevăzute la lit.
a), dacă persoana îndreptăţită este supusă, prin săvârşirea faptei, la suferinţe fizice sau
morale. O astfel de condiţie nu se mai cere în cazul săvârşirii infracţiunii în condiţiile
prevăzute la lit. b) şi c) de la alin. (1).
În forma omisivă prevăzută la alin. (1) lit. c), infracţiunea de abandon de familie
este o infracţiune continuă2, care se consumă cu începere de la îndeplinirea termenului de
3 luni şi durează tot timpul în care persoana îndreptăţită la pensie de întreţinere este
lipsită cu rea-credinţă de acest drept.
Neachitarea pensiei de întreţinere de către persoana care nu a realizat venituri, din
cauza stării de sănătate, care nu i-a permis să desfăşoare vreo activitate retribuită, nu
constituie rea credinţă şi, prin urmare, nu întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii
analizate3.
Nu este obligaţie de întreţinere, în sensul art. 378 C. pen., obligaţia ce rezultă
dintr-un contract de întreţinere, întrucât textul incriminator se referă la „întreţinerea
legală” sau la obligaţia de întreţinere ce rezultă dintr-o hotărâre rămasă definitivă a unei
instanţe de judecată, stabilită în favoarea victimei unei infracţiuni.
Acţiunile sau inacţiunile la care ne-am referit, care constituie elemente materiale
ale infracţiunii, au ca urmare starea de pericol la care este expusă persoana îndreptăţită la
întreţinere, în privinţa: supravieţuirii, dezvoltării sale fizice sau morale. Dacă s-au şi
produs consecinţe ce au afectat integritatea corporală sau fizică a persoanei îndreptăţite,
va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea de abandon de familie şi infracţiunea
sau infracţiunile corespunzătoare urmărilor care s-au produs în mod concret.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se impune să existe legătură
cauzală între acţiunea sau inacţiunea infracţională şi urmarea produsă.
Infracţiunea de abandon de familie se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
În privinţa elementului subiectiv, practica judiciară a decis că, latura subiectivă a
infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., se
caracterizează prin rea - credinţă, ceea ce înseamnă că persoana obligată la plata pensiei
de întreţinere are posibilitatea de a o plăti, dar refuză să o facă timp de trei luni.
1
T.S. s. pen., dec. nr. 2211/1973, în C.D. 1973, p. 433
2
T. Suceava, s. pen, dec. nr. 1013/1997 în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară, op. cit., p.
54
3
C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 577/2003 în R.D.P., nr. 3, iulie-septembrie, 2005, p. 139
662
În consecinţă, nu săvârşeşte această infracţiune cel care din cauza lipsei
mijloacelor materiale, este împiedicat să plătească pensia de întreţinere nefiind, deci, de
rea credinţă1.
În acelaşi sens, potrivit instanţei, constituie infracţiune de abandon de familie
fapta comisă de persoana obligată prin hotărâre judecătorească să contribuie la
întreţinerea copiilor minori, de a nu-şi onora, cu rea credinţă, timp de trei luni această
obligaţie.
Inculpata nu a plătit niciodată pensia de întreţinere stabilită pentru cei doi minori,
ceea ce demonstrează reaua ei credinţă, întrucât bolile de care suferă nu sunt de natură a
o împiedica să se încadreze în muncă şi, pe de altă parte, în speţă nu s-a demonstrat că, în
ciuda tuturor eforturilor, cea în cauză nu şi-a putut găsi un serviciu.
Pasivitatea în privinţa dobândirii legale a unor mijloace din care se pot acoperi
obligaţiile de întreţinere faţă de copiii minori, nu poate fi considerată în afara relei
credinţe, decât strict în măsura în care se demonstrează convingător că, în pofida unor
eforturi reale, dobândirea unui serviciu nu a fost cu putinţă, ceea ce în speţă nu s-a
întâmplat2.
Pentru existenţa infracţiunii analizate, norma de incriminare nu pretinde condiţii
speciale în privinţa mobilului sau a scopului.
A. Forme
a) tentativa
Deşi posibilă în cazul unor modalităţi (părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor),
tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii de abandon de familie se produce în mod diferit, în
funcţie de cele trei modalităţi normative:
- în momentul în care persoana îndreptăţită la întreţinere este părăsită, alungată
sau lăsată fără ajutor -art. 378 lit. a) din C.pen.;
- din primul moment de pasivitate al făptuitorului şi se epuizează în momentul în
care făptuitorul se achită de obligaţia legală de întreţinere sau achită pensia de întreţinere
la care este obligat prin hotărâre judecătorească, fie prin condamnarea făptuitorului (în
variantele normative prevăzute la lit. b) şi c), întrucât infracţiunea de abandon de familie
este o infracţiune continuă.
În acest sens în practica judiciară s-a decis că în cazul infracţiunii de abandon de
familie, în varianta prevăzută în art. 378 lit. c) C. pen., obligaţia de plată a pensiei de
întreţinere fiind cu termen, fapta se consumă la data expirării termenului, însă - cum
obligaţia are caracter periodic - ea se săvârşeşte în mod repetat prin neplata la termene
succesive.
Termenul de trei luni impus de art. 378 lit. c) din C.pen., curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii (sau la data pronunţării, când hotărârea a fost dată cu
execuţie provizorie), prin care s-a stabilit pensia de întreţinere.
1
C.S.J., secţia penală, Decizia nr. 1748 din 09. 07. 1996, publicată în Practica judiciară I, p. 695
2
C.A. Braşov, dec. pen. nr.116/R din 09.04.1997, publicată în Practica judiciară I, p. 697
663
O plată parţială echivalează cu neplata, căci nu corespunde pensiei stabilite de
instanţă.
Tot în practica judiciară s-a mai decis că obligaţia de întreţinere între părinţi şi
copii, unică şi, totodată, divizibilă atât activ cât şi pasiv, există potrivit Codului Civil, iar
întreţinerea se stabileşte în raport de numărul copiilor pe care părintele îi are de întreţinut,
fără a deosebi dacă aceştia sunt din căsătorie, din căsătorii diferite sau din afara
căsătoriei.
Dacă debitorul, cu rea-credinţă, încalcă obligaţia de întreţinere faţă de copiii săi
din căsătorii diferite, dar în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acesta comite o
singură infracţiune de abandon de familie în formă continuată, prevăzută de art. 378 alin.
(1) lit. c) C. pen.”1.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi o variantă asimilată. Este prevăzută,
de asemenea, o cauză specială de nepedepsire şi o cauză specială de amânare a aplicării
pedepsei sau de suspendare a executării pedepsei.
C. Sancţiuni
Abandonul de familie se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă -alin. (1) şi alin. (2).
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate -
alin. (3).
Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile -alin. (4).
Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei 2 sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege3 pentru aceasta -alin. (5).
Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

(ART. 379 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
1
Recurs în anulare nr. 24348/5837/2001 din 18. 10. 2001; Judecătoria Huşi, sentinţa penală nr. 701 din 14
decembrie 2000; Tribunalul Vaslui Decizia penală nr. 220/A din 10 mai 2001
2
Art. 83-90 Cod penal
3
Art. 91 Cod penal
664
(1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul
celuilalt parinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat
minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod
repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile
stabilite de părţi sau de către organul competent.
vătămate.
Îl constituie relaţiile sociale ce au în vedere ocrotirea, creşterea, educarea,
asigurarea legăturii personale dintre părinţi şi copiii lor minori, chiar dacă părinţii, din
diferite motive, nu locuiesc împreună.
a) subiectul activ
Poate să fie numai unul dintre părinţii minorului reţinut, sau orice altă persoană
căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare şi care îndeplineşte condiţiile
Dacă o altă personă reţine minorul, săvârşeşte infracţiunea de lipsire de libertate
în mod ilegal (art. 205 C.pen.), nu infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. Există coautorat, de
exemplu, în situaţia în care ambii părinţi reţin copilul şi nu-i permit să se deplaseze la o
altă persoană căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi
educare.
b) subiectul pasiv al infracţiunii
Subiect pasiv al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea
minorului poate fi:
- părintele care este împiedicat să aibă legături personale cu celălalt părinte, (în
- părinţii minorului -în condiţiile alin. (2).
Constă din:
- acţiunea părintelui de a reţine pe copilul său minor, fără consimţământul
celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat potrivit legii -alin. (1);
- acţiunea persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul prin hotărâre
judecătorească de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi de a avea legături
personale cu minorul în condiţiile stabilite (alin. (2).
665
Constă în crearea unei stări de pericol pentru creşterea şi educarea minorului care
este lipsit de sprijinul personal pe care îl poate asigura părinţii săi.
Pentru existenţa infracţiunii trebuie să existe o legătură cauzală între acţiunea de
reţinere a minorului sau de împiedicare a realizării legăturii personale dintre acesta şi
părinţi sau persoana căreia i-a fost încredinţat şi pericolul creat pentru asigurarea unei
dezvoltări normale a minorului.
Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului se
săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Nu se cere ca atitudinea subiectivă să
fie determinată de vreun mobil sau scop.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii se produce:
- în momentul în care s-a produs reţinerea de către un parinte a copilului său
minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat
minorul potrivit legii, şi în această situaţie fapta dobândeşte caracter continuu, dacă se
prelungeşte în timp, epuizându-se în momentul punerii în libertate a minorului;
- în momentul în care persoana căreia i-a fost încredinţat minorul prin hotărâre
judecătorească împiedică vreunul dintre părinţi de a avea legături personale cu minorul s-
a repetat, adică atunci când fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Fapta de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu

(ART. 380 C.Pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi
care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze
666
cursurile învăţământului general obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
(2) Fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale
inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor.
Cauză specială de amânare a aplicării pedepsei sau suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere:
(3) Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul
asigură reluarea frecventarii cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz,
amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Infracţiunea nu are corespondent în reglementarea anterioară.
privind asigurarea accesului la educaţia şcolară a minorilor, respectiv frecventarea de
către minori a cursurilor generale obligatorii. Conform art. 32, alin. (1) din Constituţia
României, „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte
forme de instrucţie şi de perfecţionare”.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu poate fi numai persoana cu răspundere penală care are calitatea de
reprezentant legal al minorului (părinte, tutore, persoana în îngrijirea căreia a fost lăsat
minorul de către autoritatea de stat competentă).
b) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este minorul care, în mod nejustificat, este
retras sau împiedicat prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general
obligatoriu, fiindu-i astfel încălcat dreptul constituţional la învăţământ.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de împiedicarea accesului la învăţământul
general obligatoriu este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau
complicitate). Pentru săvârşirea infracţiunii în forma coautoratului, este necesar ca mai
multe persoane cărora le-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor, (de ex., ambii părinţi
sau ambii bunici), în întreţinerea cărora a fost plasat minorul, în mod nejustificat, să îl
retragă sau îl împiedice prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general
obligatoriu (sub diferite pretexte care nu au o justificare legală, cum ar fi de ex., că nici ei
nu au urmat şcoala şi s-au descurcat în viaţă).
Cu privire la „timp”, norma de incriminare se referă la perioada în care se
desfăşoară orele de curs pentru învăţământul general obligatoriu al minorilor. Conform
667
art. 16, alin. (1) din Legea educaţiei naţionale1, „Învăţământul general obligatoriu este de
11 clase şi cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai
învăţământului secundar superior. Învăţământul liceal devine obligatoriu până cel mai
târziu în anul 2020”. Subiectul pasiv al infracţiunii analizate, poate fi însă, aşa cum am
arătat, numai un minor. Prin urmare, liceanul care a împlinit vârsta de 18 ani şi este retras
sau împiedicat să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu nu va putea fi
subiect pasiv al infracţiunii analizate.
Elementul material al laturii obiective constă din fapta părintelui sau persoanei
căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage
sau îl împiedică pe minor, prin orice mijloace, să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu. Considerăm că retragerea sau împiedicarea minorului de la cursurile
învăţământului general obligatoriu ar fi justificată într-un numă foarte mare de situaţii, ca
de exemplu: distanţa foarte mare până la cea mai apropiată şcoală, lipsa banilor pentru
haine şi mâncare, munci specifice gospodăriei ţărăneşti, în situaţia în care munca
minorului este strict necesară etc. Aplicabilitatea art. 380 C. pen. devine astfel una foarte
limitată. Remarcăm şi faptul că, deşi procentul analfabetismului este îngrijorător în ţara
noastră şi valoarea protejată este una fundamentală, incriminarea faptei nu este însoţită de
o politică penală (şi chiar de alte măsuri politice, sociale economice etc.) care să asigure
în primul rând o infrastructură care să permită accesul facil al minorilor din toată ţara la
învăţământul general obligatoriu. Considerăm că o combatere eficientă a
analfabetismului ar trebui să se bazeze, în primul rând, pe măsuri care nu ţin de domeniul
penalului.
Elementul material al infracţiunii poate consta şi într-o inacţiune, spre exemplu în
neînscrierea minorului la clasa pregătitoare.
În Expunerea de motive cu privire la Codul penal (2.88) se arată că textul „nu
vizează situaţiile în care acest abandon este determinat de o situaţie materială precară,
caz în care statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care părintele
acţionează în mod abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le
urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru aceasta”. Din textul incriminator nu reiese
însă cu claritate o astfel de ipoteză, ce ar putea fi dedusă doar din exprimarea „în mod
nejustificat”. De altfel, o prevedere explicită în textul incriminator care să se refere la
„situaţia materială precară” ar fi avut, credem, un caracter discriminator.
În cazul săvârşirii infracţiunii de împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu, urmarea imediată constă în lipsirea minorului de orele de pregătire şcolară pe
perioada în care este împiedicat să se ducă la şcoală.
În cazul infracţiunii analizate, legătura de cauzalitate rezultă din însăşi
materialitatea faptei.
1
Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 modificată prin OUG nr. 117/2013, publicată în M. Of. partea I, nr. 843
din 30 decembrie 2013.
668
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Considerăm că mobilul poate fi determinant în cazul infracţiunii analizate, nefiind
întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii (întrucât retragerea sau împiedicarea devine
justificată) dacă, de exemplu, minorului îi este împiedicat accesul deoarece şcoala se află
la o distanţă foarte mare, nu sunt asigurate mijloace de transport de către stat şi părinţii se
tem pentru siguranţa minorului.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de împiedicare a accesului la învăţământul general
obligatoriu, deşi posibilă, nu este pedepsită prin norma de incriminare.
Infracţiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu se
consumă în momentul în care făptuitorul, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică,
prin orice mijloace, să participe la cursurile învăţămâtului general obligatoriu.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută varianta tip. Sunt de asemenea prevăzute o cauză
specială de nepedepsire şi o cauză specială de amânare a aplicării pedepsei sau
suspendare a executării pedepsei sub supraveghere (chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta).
fi trimiterea elevului, în timpul desfăşurării cursurilor, la munci specifice gospodăriei
ţărăneşti.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Nu se pedepseşte inculpatul care asigură reluarea frecventărilor cursurilor de către
minor înainte de terminarea urmăririi penale.
Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat

persoanelor decedate
Împiedicarea exercitării libertăţii religioase

(ART. 381 C.Pen.)
1. Concept
Varianta tip:
669
(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios,
care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
(2) Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile
religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează obligarea unei persoane, prin violenţă
sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia
îi aparţine.
vătămate.
dezvoltă în legătură cu libertatea conştinţei, consacrată la nivel constituţional1, european
şi internaţional. Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau
de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau
în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie
religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă2. În
doctrină3 s-a arătat că libertatea de gândire, de conştiinţă şi a religiei presupune atât
dreptul de a avea o convingere (ca drept ce protejează forul interior, adică domeniul
convingerilor personale şi al credinţelor religioase şi care nu este susceptibil de limitări)
şi dreptul individual de a-şi manifesta convingerile (drept ce presupune ca orice persoană
să-şi poată manifesta propriile convingeri, individual sau colectiv, public sau într-un
cadru privat). Însă, „într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în sânul
aceleiaşi populaţii, limitarea dreptului indivizilor de a-şi manifesta convingerile se poate
dovedi necesară pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi a asigura respectarea
convingerilor fiecăruia”4.
Cultele sunt recunoscute prin hotărâre a Guvernului, în măsura în care prin
aceasta nu se aduc atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului5. Cultele recunoscute6 sunt persoane
juridice de utilitate publică, ce funcţionează, în baza legii, în mod autonom, potrivit
propriilor statute sau coduri canonice7. Din punct de vedere juridic, cultele recunoscute
sunt egale, întrucât în România nu există o religie de stat.
1
Conform art. 29, alin. (1) din Constituţia României, Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie
ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
2
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 2, alin. (1).
3
Frederic Sudre, op. cit., pp. 343-347
4
CEDO, hotărârea Kokkinakis versus Grecia, 25 mai 1993, 14307/88 în F. Sudre, op. cit., p. 345
5
Legea nr. 489/2006, art. 17, alin. (2)
6
Spre exemplu, Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică,
Cultul Musulman, Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova etc.
7
Legea nr. 489/2006, art. 8, alin. (1)
670
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material în varianta tip de la alin. (1).
Variantele agravate de la alin. (2) şi (3) pot avea ca obiect material corpul persoanei.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice persoană care îndeplineşte condiţiile
complicitate).
c) subiectul pasiv
Considerăm că subiect pasiv principal este statul, în calitate de garant al libertăţii
religioase în exercitarea cultului recunoscut. Subiect pasiv secundar poate fi orice
persoană care nu este lăsată să exercite în mod liber cultul religios recunoscut legal de
statul român, ori căreia i se impune prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească un act
interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine.
Infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase se săvârşeşte prin:
- acţiunea de a împiedica sau tulbura ritualul unui cult religios, care este organizat
şi funcţionează potrivit legii -alin. (1);
- acţiunea de a obliga o persoană, prin constrângere, să participe la serviciile
religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult -
alin. (2);
- acţiunea de a obliga o persoană, prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească
un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, caruia îi aparţine1.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru exercitarea
liberă a cultelor religioase recunoscute legal în România.
Infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase se săvârşeşte numai
cu intenţie directă sau indirectă.
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să
1
Conform Legii 489/2006, art. 5, pct. 6. Este interzisă şi obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în
orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
671
A. Forme
a) tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul:
- împiedică sau tulbură libertatea de exercitare a ritualului unui cult religios, care
este organizat şi funcţionează potrivit legii (alin. (1);
- obligă o persoană, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui
cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult (2);
- obligă o persoană, prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis
de cultul, organizat potrivit legii, caruia îi aparţine (alin. (3).
B. Modalităţi
Infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, poate fi săvârşită prin
următoarele modalităţi prevăzute în norma de incriminare:
- împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a ritualurilor unui cult
religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii -alin. (1);
- obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase
ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult –alin. (2);
- obligarea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească un act
interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine -alin. (3).
modalităţi faptice, de exemplu prin organizarea de manifestaţii în perioada celebrării unui
cult religios, obligarea unei persoane să consume anumite alimente sau băuturi în
perioada postului etc.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase se
pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta infracţională este
- cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă, dacă infracţiunea este săvârşită
în condiţiile alin. (2 sau alin. (3).
Conform dispoziţiilor din alin. (4), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Urmărirea penală nu se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi controla
Profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult

(ART. 382 C. pen.)
1. Concept
Profanarea unui lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult religios
care este organizat şi functionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
672
dezvoltă în legătură cu respectul datorat lăcaşelor sau obiectelor de cult, aparţinând unui
cult religios care este recunoscut şi funcţionează potrivit legii.
Infracţiunea analizată are ca obiect material un lăcaş sau obiect de cult, aparţinând
unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii. Prin obiecte de cult se
înţeleg vasele liturgice, icoanele metalice sau litografiate, crucile, crucifixele, mobilierul
bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase specifice cultului, obiectele
de colportaj religios şi altele asemenea. Sunt asimilate obiectelor de cult şi calendarele
religioase, precum şi produsele necesare exercitării activităţii de cult, cum ar fi tămîia şi
lumînările, cu excepţia celor decorative şi a celor pentru nunţi şi botezuri 1. Producerea
sau valorificarea bunurilor enumerate mai sus se poate face numai cu autorizarea cultului.
Lăcaşul de cult este imobilul unde se oficiază servicii religioase sau care deserveşte
acestui scop, respectiv: biserica, casa de rugăciune, templul, moschea, geamia, sinagoga,
casa de adunare, capela, ansamblu monahal, clopotniţta, arhondaricul, trapeza, paraclisul,
chilia şi alte clădiri şi dependinţe asimilate acestora2.
a) subiectul activ
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, garant al respectului ce trebuie purtat
lăcaşelor sau obiectelor de cult profanate. Subiect pasiv secundar este cultul recunoscut
sau orice persoană afectată prin săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult se săvârşeşte prin
acţiuni de batjocorire, necinstire, prin orice mijloace a unui lăcaş sau a unui obiect de
cult, aparţinând unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
1
Legea 103/1992 dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult, art. 1
2
Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitatile de
cult apartinand cultelor religioase recunoscute din Romania, art. 2, lit. a), republicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 541 din 27 august 2013
673
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru integritatea
unor asemenea obiective religioase.
infracţiunii.
Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult se săvârşeşte numai
cu intenţie directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul
activ să aibă cunoştinţă că actul său profanator se îndreaptă împotriva unui lăcaş de cult
sau obiect de cult.
Mobilul sau scopul
urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil. Cu toate că din textul incriminator s-
ar putea trage concluzia că este necesar ca scopul urmărit de făptuitor să fie acela de a
necinsti, de a pângări obiectul sau lăcaşul de cult, considerăm că simpla distrugere a
acestor obiecte, cunoscând natura şi importanţa lor pentru cult, întruneşte conţinutul
constitutiv al infracţiunii analizate.
A. Forme
a) tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul săvârşeşte vreuna dintre
acţiunile ce constituie elemente ale laturii obiective la care ne-am referit mai sus. Nu are
relevanţă gradul de distrugere al obiectelor sau lăcaşurilor de cult, infracţiunea subzistând
şi în situaţia în care acestea pot fi cu uşurinţă aduse în starea iniţială.
B. Modalităţi
modalităţi faptice (de ex., aruncarea cu vopsea sau alte substanţe care murdăresc,
necinstesc, pângăresc lăcaşul sau obiectul de cult care aparţine unui cult religios care este
organizat şi functioneaza potrivit legii, distrugerea în totalitate sau în parte a acestora
etc.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult se
674
Profanarea de cadavre sau morminte
(ART. 383 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate
din incinerarea acestuia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a
unui monument funerar se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
dezvoltă în legătură cu respectul datorat persoanelor decedate, a cenuşii rezultate din
incinerarea unei persoane, a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument
funerar.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei decedate, cenuşa
rezultată din incinerarea unei persoane, mormântul, urna funerară sau monumentul
funerar care au fost profanate.
a) subiectul activ;
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, garant al respectului ce trebuie purtat
persoanelor decedate, mormintelor, urnelor sau monumentelor funerare.
Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte, se săvârşeşte prin:
- acţiunea de sustragere, distrugere sau profanare a unui cadavru ori a cenuşii
rezultate din incinerarea acestuia -alin. (1);
- acţiunea de profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare
sau a unui monument funerar -alin. (2).
Prin profanarea unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar,
se înţelege batjocorirea, necinstirea acestora.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol pentru relaţiile de
convieţuire socială, prin lipsa de respect faţă de memoria persoanelor decedate.
675
Infracţiunea de profanarea de cadavre sau morminte, se săvârşeşte numai cu
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind profanarea de cadavre sau morminte, norma
mobil.
A. Forme
a) tentativa
b) forma consumată
vreuna dintre acţiunile de profanare a mormântului, urnei funerare, cadavrului sau a
monumentului funerar. Nu are relevanţă dacă urna sau monumentul au fost distruse în
totalitate sau în parte.
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (de ex.
dezgroparea cadavrului în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, distrugerea unei urne
funerare ş.a.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de profanarea de cadavre sau morminte, se pedepseşte cu
Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe

(ART. 385 C.pen.)
1. Concept
Prelevarea de ţesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept, se pedepseşte cu
referitoare la respectul care trebuie să fie datorat persoanelor decedate.
676
Obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei decedate de la care
sunt prelevate organe, fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale de răspundere penală. Nu prezintă relevanţă dacă făptuitorul are o pregătire de
specialitate (de ex. medic) sau nu. Subiect activ poate fi şi o persoană juridică, de ex. o
firmă de pompe funebre.
Participaţia penală în cazul infracţiunii prelevarea ilegală de tesuturi sau organe,
este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este statul, garant al respectului ce trebuie purtat
persoanelor decedate.
Elementul material al laturii obiective constă din prelevarea de ţesuturi sau organe
de la un cadavru, fără drept.
În cazul săvârşirii infracţiunii prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe, urmarea
imediată constă din mutilarea, substituirea de ţesuturi sau organe de la cadavru.
Prin săvârşirea infracţiunii prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe, legătura de
cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei.
Infracţiunii prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe se poate săvârşi numai cu
intenţie directă, făptuitorul ştie că nu are aprobarea legală pentru a recolta de la cadavru
ţesuturi sau organe.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei. De regulă, astfel de fapte sunt
săvârşite în scopul obţinerii unor foloase materiale.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe, deşi posibilă,
nu este pedepsită de către norma de incriminare. Fapta ar putea întruni conţinutul
constitutiv al infracţiunii de profanare de cadavre sau morminte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a recoltat de la cadavru
ţesuturi sau un organ, intern sau extern.
677
B. Modalităţi
fi de ex., prelevarea de piele în vederea unui transplant, prelevarea de organe interne,
imediat după declararea decesului. Apreciem că sustragerea unor proteze, a unor aparate
electronice montate sub pielea cadavrului şi alte asemenea fapte, nu întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii analizate, întrucât aceste bunuri necesare pentru prelungirea
vieţii persoanei, pentru asigurarea mobilităţii sale, nu pot fi considerate organe ale fiinţei
umane, ori legiuitorul, prin norma de incriminare a vrut să protejeze integritatea fizică
naturală a cadavrului şi nu integritatea creată artificial. Astfel de fapte ar putea însă
constitui infracţiune de profanare de cadavre sau morminte.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe, se pedepseşte
678
TITLUL IX. INFRACŢIUNI ELECTORALE
ASPECTE GENERALE
Legiuitorul a ales să incrimineze într-un titlu separat infracţiunile electorale, spre

deosebire de vechea reglementare, unde aceste infracţiuni se regăseau în mai multe legi
speciale. S-a dorit astfel, o grupare a infracţiunilor electorale care să asigure o mai mare
stabilitate, eliminarea paralelismelor ce existau anterior şi o mai bună sistematizare1.
Dreptul de a alege şi de a fi ales este recunoscut la nivel constituţional şi european
ca un drept fundamental. Constituţia României recunoaşte dreptul la vot la art. 362 şi
dreptul de a fi ales la art. 373. Conform art. 3 al Protocolului adiţional al Convenţiei
europene a drepturilor omului, art. 3, „Înaltele Părţi Contractante se angajează să
organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să
asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.
În Hotărârea din 2 martie 1987, arătând că se confruntă pentru prima dată cu art. 3 din
Protocolul nr. 1, Curtea „consideră necesar să arate, mai întâi, sensul pe care ea îl dă
acestei dispoziţii. Consacrând un principiu caracteristic unui regim politic cu adevărat
democratic, art. 3 capătă o importanţă capitală în sistemul de la Strasbourg. Ca şi
celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor, el nu dă naştere la simple
obligaţii interstatale; el implică drepturile individuale de a vota şi de a fi ales” 4. Curtea
recunoaşte însă că acesta nu au un caracter absolut. Cu toate că drepturile sunt
recunoscute la art. 3, ele nu sunt enunţate în termeni clari şi nici măcar definite, „existând
loc pentru limitări implicite”, statele bucurându-se de o largă apreciere, însă Curtea
trebuie să se asigure că acele condiţii, cu care sunt însoţite aceste drepturi, nu le „reduc
până la punctul de a le atinge în însăşi substanţa lor şi să le lipsească de efectivitatea
lor, că ele urmăresc un ţel legitim, iar mijloacele folosite să nu se dovedească a fi
disproporţionate”.
1
Explicaţii cu privire la Noul Cod penal, www. just.ro
2
„ (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.
3
„1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16
alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi
aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani
pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
României”.
4
C.E.D.O., Cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt contra Belgiei (în Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Ed. IV, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003,
pp. 599-601). În timpul unei perioade de tranziţie începute în 1981, Consiliul Flamand se compunea,
conform legii speciale, din membrii grupurilor lingvistice olandeze, iar pentru a aparţine acestor grupuri,
un deputat sau un senator ales în arondismentul electoral Bruxelles trebuiau să depună jurământul în limba
olandeză, or în cauză, petiţionarii aleşi prin sufragiu universal direct în arondismentul electoral Bruxelles,
făcând parte din Senat, respectiv din Camera Reprezentanţilor, au depus jurământul în limba franceză.
Curtea a arătat: „Obligaţia, pentru minorităţile lingvistice, de a acorda sufragiile lor unor persoane capabile
şi gata să folosească limba regiunii lor se întâlneşte în numeroase state şi nu ameninţă, prin forţa lucrurilor,
interesele acestor minorităţi [...] Limitarea pe care ei o suportă nu este disproporţionată şi nu încalcă, deci,
art. 3 din Protocolul nr. 1”.
679
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene recunoaşte dreptul de a alege
şi de a fi ales în Parlamentul European la art. 391 şi dreptul de a alege şi de a fi ales în
cadrul alegerilor locale, la art. 402.
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale

(Art. 385 C. pen.)
1. Concept
Variantă tip:
(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege
sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracţiunea este nouă, fără corespondent în vechea reglementare, dar preia unele
prevederi ce existau în legi speciale3.
legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, respectiv dreptul de a alege sau de a fi ales.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. În situaţia în care
împiedicarea liberului exerciţiu al dreptului de a alege se realizează prin violenţă, se va
reţine infracţiunea analizată în concurs cu infracţiunea contra persoanei (loviri sau alte
violenţe, vătămare corporală etc.). Aceasta întrucât infracţiunea pe care o analizăm nu
poate absorbi infracţiuni contra persoanei, acestea din urmă protejând o valoare diferită.
În cazul variantei agravate de la alin. (2) obiectul material al infracţiunii poate fi
reprezentat de localul secţiei de votare, de diverse obiecte distruse sau avariate.
a) subiectul activ
1
„(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui
stat.
(2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret”. Articolul 39 se
aplică (conform Explicaţiilor oficiale cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 14.12.2007) în condiţiile prevăzute în tratate, în conformitate cu art.
52 alin. (2) din Cartă. Art. 39 alin. (1) corespunde dreptului garantat la art. 20, alin. (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, iar alin. (2) al aceluiaşi articol corespunde art. 14 alin. (3) din Tratatul
privind Uniunea Europeană. Art. 39 alin. (2) –se arată mai departe în Explicaţiile oficiale- „reia principiile
de bază ale regimului electoral într-un sistem democratic”.
2
„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru
în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”. Art. 40 corespunde
dreptului garantat prin art. 20 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
3
De ex. art. 52 şi 56 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, art. 55 şi 61
din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European etc.
680
complicitate).
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul, deoarece el are
îndatorirea de a organiza alegeri şi de a verifica asupra modului de desfăşurare al
acestora, garantând dreptul de a alege şi de a fi ales. Subiect pasiv secundar este persoana
al cărei drept de a alege sau a fi ales1 a fost îngrădit în mod ilegitim. Subiectul pasiv
secundar este circumstanţiat de norma de incriminare, acesta putând fi doar un cetăţean
care are drept de vot sau care are dreptul de a fi ales.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde fapta să fie comisă neapărat în
perioada de votare, însă este necesar ca ea să se săvârşească în apropierea unei astfel de
perioade, aşa încât împiedicarea să îşi poată produce efectele.
În cazul variantei agravate de la alin. (2) legea prevede condiţia ca fapta să fie
săvârşită asupra imobilului unde se află secţia de votare.
Elementul material constă în împiedicarea, prin orice mijloace a liberului
exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales. Acţiunea sau inacţiunea ce reprezintă
elementul material poate consta atât în împiedicarea alegătorului să îşi exercite opţiunea
electorală cât şi în împiedicarea unui cetăţean sau a unei formaţiuni sau alianţe politice
sau electorale să obţină voturile membrilor corpului electoral2. Este necesar ca elementul
material să împiedice, să tulbure exerciţiul dreptului de a alege sau de a fi ales.
Împiedicarea nu poate consta în oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase în
scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi
ori un anumit candidat, această faptă întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii
prevăzute la art. 386 NCP (coruperea alegătorilor).
În cazul variantei agravate, elementul material constă în atacul asupra unui imobil
în care se află secţia de votare. Întrucât legiuitorul foloseşte termenul de „atac”, rezultă
că agresiunea trebuie să fie de o anumită duritate, suficient cât să producă panică, să
împiedice buna desfăşurare a alegerilor.
Nu are relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă este vorba despre alegeri
parlamentare, generale, anticipate3 etc., legea nedistingând.
1
Conform art. 3, alin. (2) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
„Cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică,
limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială, în condiţiile prezentului titlu”. Nu au
dreptul de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate la pierderea
drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.
2
Mircea Constantin Sinescu în Noul Cod penal…op. cit., p. 928
3
Legea 35/2008, art. 2, pct. 4,5,6
681
Constă în crearea unei stări de pericol pentru drepturile politice ale cetăţenilor şi
buna desfăşurare a alegerilor.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare, deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte
conform art. 393 C. pen..
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care are loc împiedicarea
victimei de a-şi exercita în mod liber dreptul de a alege sau de a fi ales (în varianta tip)
sau în momentul când se produce atacul asupra imobilului în care se află secţia de votare
(în varianta agravată).
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
Coruperea alegătorilor
(Art. 386 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul
determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un
anumit candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
682
(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin. (1) bunurile cu valoare
simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.
Infracţiunea nu are corespondent în Codul penal anterior, dar era prevăzută în legi
speciale1.
formează şi se dezvoltă în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, respectiv dreptul
de a alege sau de a fi ales, dar şi cu privire la corectitudinea persoanelor care asigură
desfăşurarea alegerilor şi care au datoria să nu influenţeze opţiunile electorale ale
alegătorilor prin fapte de corupere2.
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material, banii, bunurile sau celelalte
foloase reprezintă produsul infracţiunii iar nu obiectul material al acesteia.
a) subiectul activ
penală, fie că este vorba despre un candidat, un reprezentant al acestuia, un terţ, chiar fără
ştirea candidatului etc.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul, în caliatea sa de garant
al unor alegeri libere, oneste, ca singură modalitatea pentru a garanta efectiv dreptul de a
alege şi de a fi ales al cetăţenilor. Subiect pasiv secundar poate fi orice alt candidat, în
condiţiile în care concurează într-un mod onest pentru a câştiga încrederea şi voturile
electoratului şi dreptul său de a fi ales este astfel pus în pericol prin acţiunea
făptuitorului.
Pentru existenţa infracţiunii norma de incriminare nu prevede condiţii de loc sau
de timp.
Elementul material al infracţiunii constă în oferirea sau darea de bani, bunuri ori
de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze o anumită listă de candidaţi
1
Spre ex., conform art. 55 din Legea nr. 35/2008:
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să
voteze sau să nu voteze un anumit competitor electoral ori un anumit candidat, precum şi primirea acestora
de către alegător, în acelaşi scop, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(3) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu
însemnele partidului respectiv
2
Silviu Crin Grosu, Infracţiunea de corupere a alegătorilor, în R.D.P. nr. 1, ianuarie-martie, 2005, p. 70
683
ori un anumit candidat.
Oferirea presupune propunerea făcută unui alegător, punerea la dispoziţie
neechivocă, arătarea, etalarea, prezentarea unei sume de bani, bunuri sau propunerea,
oferirea altor foloase.
Darea presupune întinderea, înmânarea unei sume de bani, a unor bunuri sau
oferirea de alte foloase unui alegător.
Considerăm că incriminarea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase, ar fi
prezentat o serie de impedimente greu de depăşit, considerând de exemplu dificultatea de
a discerne între promisiunile electorale (făcute de altfel de către toţi candidaţii) şi cele
care ar fi putut intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă conduita ulterioară a alegătorului,
respectiv dacă acesta acţionează sau nu în sensul dorit de corupător.
Conform art. 386, alin. (2) C. pen., nu intră în categoria bunurilor prevăzute în
alin. (1) şi nu va fi deci întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii, oferirea sau darea de
bunuri cu valoare simbolică ce sunt inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru corectitudinea
desfăşurării alegerilor şi în subsidiar punerea în pericol, deturnarea dreptului de a alege
sau de a fi ales, drepturi a căror exercitare nu poate fi compatibilă cu obţinerea unor
foloase ilegitime.
Aşa cum reiese în mod clar din textul de incriminare, forma de vinovaţie este
intenţia directă calificată prin scop.
considerare la individualizarea pedepsei. Scopul este relevant pentru existenţa
infracţiunii, fiind acela de a determina o persoană să voteze sau să nu voteze o anumită
listă de candidaţi ori un anumit candidat.
A. Forme
a) tentativa
Consumarea infracţiunii are loc în momentul oferirii sau dării de bani, bunuri sau
alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă
de candidaţi ori un anumit candidat.
B. Modalităţi
Infracţiunea este incriminată într-o singură variantă normativă.
C. Sancţiuni
684
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
Frauda la vot
(Art. 387 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care votează:
a) fără a avea acest drept;
b) de două sau mai multe ori;
c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un
alegător se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a
unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.
Obiectul juridic al infracţiunii analizate îl constituie relaţiile sociale ce se
formează şi se dezvoltă în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, respectiv dreptul
de a alege, care trebuie să fie exercitat în mod onest şi în limita legii.
În literatura de specialitate1 s-a afirmat că obiectul material al infracţiunii este
reprezentat de buletinul de vot, cartea de alegător sau actul de identitate folosit în
procesul de votare. Considerăm însă acestea ca fiind mijloace de care făptuitorul se
foloseşte pentru a comite infracţiunea, iar nu obiect material. În concluzie, infracţiunea
este lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
În cazul variantei de la alin. (1) lit. a), subiect activ poate fi persoana care
votează, deşi nu are drept de vot. Nu au drept de vot persoanele care nu au cetăţenie
română, persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, debilii sau alienaţii mintal, puşi
sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin
hotărâre judecătorească definitivă. Dacă fapta este săvârşită de debil sau de alienat
mintal, va interveni cauza de neimputabilitate prevăzută la art. 28 C. pen.. În cazul
variantelor de la alin. (1) lit. b) şi c), persoana are drept de vot, dar săvârşeşte
1
685
infracţiunea analizată votând de mai multe ori sau introducând în urnă mai multe buletine
de vot decât are dreptul.
În cazul variantei asimilate de la alin. (2), subiect activ poate fi orice persoană cu
răspundere penală, care utilizează cărţi de alegător sau un act de identitate nul sau fals ori
un bulletin de vot fals. Subiect activ în cazul acestei variante poate fi şi o persoană care
nu are drept de vot.
În ambele variante, elementul material nu poate consta decât într-o acţiune.
Participaţia penală este posibilă în toate formel (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al unor alegeri libere şi
corecte. Subiect pasiv secundar poate fi persoana al cărei drept de a fi ales este pus în
pericol.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca fapta să se săvârşească pe perioada de
votare.
Elementul material în cazul variantei tip de la alin. (1) constă într-una din
următoarele modalităţi alternative: a) votarea fără drept; b) votarea de două sau mai
multe ori (de regulă în secţii de votare diferite); c) introducerea în urnă a mai multor
buletine de vot decât are dreptul un alegător. Dacă în urnă sunt introduse mai multe
buletine false, fapta va fi încadrată la varianta asimilată de la alin. (2).
În cazul variante asimilate elementul material constă în utilizarea unei cărţi de
alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru legitimitatea şi
corectitudinea desfăşurării procesului de votare.
Rezultă din săvârşirea faptei, nefiind necesară dovedirea ei.
indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepeseşte conform art. 393 C. pen..
Infracţiunea se consumă la momentul încheierii procesului de vot fraudulos, adică
la momentul când buletinul de vot este introdus în urnă.
B. Modalităţi
686
Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă asimilată.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi
Frauda la votul electronic

(Art. 388 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
Tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului
de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format
electronic se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, respectiv dreptul de a alege sau de a fi
ales.
Obiectul material al infracţiunii analizate poate fi reprezentat de instrumentele
hardware şi software, atunci când fapta se îndreaptă împotriva acestora.
a) subiectul activ
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul în calitatea sa de garant al dreptului de a alege
şi de a fi ales, al corectitudinii desfăşurării alegerilor şi referendumului.
complicitate).
1
Infracţiunea are corespondent în O.U.G. nr. 93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice
la referendumul naţional privind revizuirea constituţiei.
687
Elementul material constă în una din următoarele acţiuni: tipărirea şi utilizarea de
date de acces false; accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic; falsificarea prin
orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Tipărirea şi utilizarea de date de acces false se referă la datele de accesare primite
în plic şi sigilat de către personalul militar şi poliţiştii aflaţi în misiuni oficiale în afara
ţării, cu ajutorul cărora, prin conectare la sistemul de vot electronic se realizează
operaţiunea de votare1. Pentru a fi întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii este
necesar ca datele de acces să fie şi utilizate, nu numai tipărite.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru corectitudinea
procesului de votare şi pentru drepturile politice ale cetăţenilor.
Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă când valorile protejate prin incriminare sunt puse în
pericol.
B. Modalităţi
Infracţiunea este reglementată într-o singură variantă normativă.
C. Sancţiuni
Frauda la votul electronic se pedepeseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Violarea confidenţialităţii votului

(Art. 389 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
1
Mircea Constantin Sinescu în Noul Cod penal…op. cit., p. 939
688
(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de
votare, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea
Anterior intrării în vigoare a Codului penal, fapta era incriminată în unele legi
speciale1.
în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, prin protejarea secretului2 votului.
a) subiectul activ
În varianta tip subiectul activ nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană cu
răspundere penală. Delimitarea între varianta tip şi varianta agravată este determinată de
calificarea subiectului activ.
În cazul variantei agravate de la alin. (2), subiect activ poate fi doar un membru al
biroului electoral al secţiei de votare.
complicitate). Pentru a se reţine însă coautoratul în cazul variantei prevăzute la alin. (2)
este necesar ca toţi participanţii să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este statul în calitatea sa de garant al unor alegeri libere
şi cu caracter secret. Subiect pasiv secundar este persoana căreia nu i se respectă dreptul
la secretul votului.
Elementul material constă în violarea prin orice mijloc a secretului
corespondenţei. Dacă subiectul activ are calitatea de membru al biroului electoral al
secţiei de votare, fapta va fi mai gravă, conform alin. (2).
1
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, art. 57 alin. (1); Legea nr. 67/2004, pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, art. 108 alin. (1)
2
De ex. art. 81 alin. (1) din Constituţia României prevede că: „ Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”; în acelaşi sens şi art. 3 din Protocolul adiţional al
Convenţiei Europene a drepturilor omului: „Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la
intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei
poporului cu privire la alegerea corpului legislative”.
689
Urmarea imediată constă în punerea în pericol a drepturilor politice ale
cetăţenilor, a căror recunoaştere şi garantare presupune şi asigurarea secretului votului.
Forma de vinovăţie constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 393 C. pen..
Infracţiunea se consumă în momentul la care are loc violarea secretului votului.
B. Modalităţi
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă agravată.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
În varianta agravată fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă şi interzicerea unor drepturi.
Nerespectarea regimului urnei de vot

(Art. 390 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului
electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
690
Înainte de intrarea în vigoare Codului penal, infracţiunea era prevăzută în mai
multe legi speciale1.
în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor şi organizarea corectă a alegerilor.
Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de urna de votare, a cărei
deschidere şi manevrare este reglementată prin lege. În cazul variantei atenuate de la alin.
(2), obiectul material este reprezentat de urna specială.
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip poate fi numai o persoană care are
atribuţii legale în ceea ce priveşte supravegherea şi deschiderea urnelor de vot2.
În cazul variantei atenuate de la alin. (2), subiect activ pot fi doar membrii
biroului electoral, întrucât numai ei pot dispune cu privire la încredinţarea şi transportul
urnei electorale, în condiţiile legii.
Participaţia penală este posibilă în toate formele, pentru a se reţine însă
coautoratul este necesar ca toţi participanţii să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, în calitate de garant al unor alegeri libere, egale
şi corecte. Subiect pasiv secundar poate fi persoana (candidatul) afectată prin comiterea
faptei.
În cazul variantei tip legea prevede că perioada de votare se încheie la ora 21.00.
Prin urmare, deschiderea urnelor de vot înainte de această perioadă, de către membrii
biroului electoral, constituie infracţiunea analizată. Ora 21.00 nu trebuie să fie
interpretată ca un termen absolut, dat fiind faptul că perioada de votare se poate prelungi
în mod firesc, întrucât legea permite votul cetăţenilor care se află în secţia de votare până
la acea oră.
1
Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, art. 62;
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, art. 26 7; Legea nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, art. 59.
2
Conform Legii nr. 35/2008, art. 45, pct. 6 şi 7, deschiderea urnelor se face în mod succesiv. Următoarea
urnă se deschide numai după ce se efectuează numărătoarea buletinelor de vot şi se consemnează
rezultatele în procesul-verbal de la urna anterioară. Preşedintele va citi, cu voce tare, la deschiderea fiecărui
buletin, numele şi prenumele candidatului votat şi va arăta buletinul de vot celor prezenţi. Conform pct. 9
al aceluiaşi articol, Fiecare buletin de vot citit şi consemnat în formular este aşezat de către preşedinte,
ajutat de ceilalţi membri ai biroului electoral, într-un pachet separat pentru fiecare partid politic, alianţă
politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidat
independent.
691
În cazul variantei tip, elementul material constă în deschiderea urnelor de vot, de
către persoana care este îndreptăţită să facă acest lucru, însă fără a respecta cerinţele
legii, respectiv deschiderea înainte de terminarea perioadei de votare (ora 21.00). În
sensul legii, este considerată „deschidere” şi simpla rupere a sigiliului care protejează
urna. Considerăm deci că fapta se va reţine în formă consumată, iar nu în forma
tentativei, în situaţia în care făptuitorul a rupt doar sigiliul, chiar dacă nu a reuşit să aibă
acces la buletinele de vot din interiorul urnei. Urna se sigilează de către preşedintele
secţiei de votare, înainte de începerea alegerilor, respectiv înainte de ora 07.00.
În cazul variantei atenuate, elementul material constă în încredinţarea urnei
speciale altor persoane decât celor prevăzute de lege (membrii biroului electoral al secţiei
de votare) sau în transportarea urnei în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba deplasarea unei urne
speciale, la cererea persoanelor care nu se pot deplasa la secţia de votare. Cel puţin 2
membri ai biroului electoral trebuie, conform legii, să transporte urna specială. Urna nu
poate fi transportată de alte persoane şi nici nu poate depăşi raza teritorială arondată
secţiei de votare.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea
corectă a alegerilor sau a referendumului.
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă, în cazul variantei tip, la momentul deschiderii urnei de
vot de către membrii biroului electoral înainte de ora stabilită pentru închiderea votării.
În cazul variantei atenuate, infracţiunea se consumă la momentul în care urna
specială este încredinţată altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de
votare sau atunci când aceasta este transportată de către alte persoane sau în alte condiţii
decât cele prevăzute de lege.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
C. Sancţiuni
În cazul variantei tip, fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu
amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
692
În cazul variantei atenuate, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale

(Art. 391 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista
electorală permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu
figurează în această listă.
(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care
alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau
determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepseşte cu
Variantă asimilată variantei agravate:
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau
proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii
rezultatelor alegerilor.
Înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, fapta era incriminată prin lege
specială1.
în legătură cu drepturile politice ale cetăţenilor, organizarea corectă a alegerilor şi
încrederea în documentele şi evidenţele electorale.
În cazul variantei tip, obiectul material este reprezentat de înscrisurile de la
birourile electorale, iar în cel al variantei asimilate lista electorală permanentă sau
complementară.
a) subiectul activ
1
Legea 370/2004, art. 62; Legea 67/2004, art. 110 etc.
693
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul în calitate de garant al unor alegeri libere, care
se desfăşoară corect. Subiect pasiv secundar poate fi persoana al cărei drept de a alege
sau de a fi ales este pus în pericol prin săvârşirea faptei.
În ceea ce priveşte varianta tip, elementul material constă în falsificarea prin orice
mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale. Toate modalităţile de comitere a
infracţiunilor de fals în înscrisuri sunt susceptibile de a realiza elementele constitutive ale
infracţiunii de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale1. Este însă necesar ca
falsificarea înscrisurilor să poată produce consecinţe juridice, pentru existenţa
infracţiunii.
În cazul variantei asimilate, elementul material constă în înscrierea în copia de le
lista electorală permanentă sau electorală complementară a unor persoane care nu
figurează în această listă. În copia după lista electorală permanentă pot fi regăsite toate
persoanele care au drept de vot şi domiciliul în circumscripţia secţiei de votare
respective.
Elementul material al variantei agravate de la alin. (3) constă în introducerea în uz
sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea sau însumarea
rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara
prevederilor legii. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca programele informatice
viciate să poată altera înregistrarea sau însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de
votare sau să determine repartizarea mandatelor în afara legii.
Varianta agravată de la alin. (4) presupune introducerea de date, informaţii sau
proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii
rezultatelor alegerilor. Şi în cazul acestei variante este necesar, pentru existenţa
infracţiunii, ca datele introduse, informaţiile sau procedurile să poată altera sistemul
informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
Urmarea imediată, în cazul primelor două alineate constă în crearea unei stări de
pericol pentru valorile apărate prin incriminarea faptei.
Urmarea imediată în cazul variantei agravate de la alin. (3) constă în producerea
rezultatului de alterare a înregistrării sau a însumării rezultatelor obţinute în secţiile de
votare sau în determinarea repartizării mandatelor în afara prevederilor legii.
Urmarea imediată în cazul variantei agravate de la alin. (4) constă în producerea
rezultatului de alterare a sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor
alegerii prin introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii.
1
694
În cazul variantei tip şi a variantei asimilate legătura din cauzalitate rezultă din
săvârşirea faptei. La cele două variante agravate trebuie să fie dovedită legătura dintre
faptă şi rezultatul produs.
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
A. Forme
a) tentativa
Infracţiunea se consumă în cazul primelor două alineate la momentul când
valorile ocrotite sunt puse în pericol. În cazul celor două modalităţi agravate infracţiunea
se consumă la momentul în care se produce rezultatul prevăzut în textul de incriminare.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă asimilată şi două variante
agravate.
C. Sancţiuni
Varianta tip şi varianta asimilată se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
Varianta agravată şi varianta asimilată variantei agravate se pedepsesc cu
695
TITLUL X. INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII NAŢIONALE
ASPECTE GENERALE
Prin incriminarea unor fapte care aduc atingere securității naţionale s-a avut în
vedere protejarea valorilor fundamentale constituţionale referitoare la independenţa,
suveranitatea, indivizibilitatea, unitatea statului, a proprietății publice şi private, valori
fără de care este de neconceput însăşi existenţa statului român. Prevenirea sau
combaterea infracţiunilor contra securității statului este un atribut care revine fiecărui
stat.
Şi în legislaţia altor state sunt incriminate infracţiuni contra securității statelor,
similare cu cele din legislaţia noastră penală.
Infracţiunile contra securității statului român prezintă o serie de aspecte comune,
acestea fiind:
1. Obiectul infracţiunii
1.1. Obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale ce au în vedere protejarea
securității naţionale a României. Conform dispoziţiilor Legii securităţii naţionale a
României,1 prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de
echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării
statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii
ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice
statornicite prin Constituţie.
În cazul unor infracţiuni, obiectul juridic este complex, fiind lezate şi alte relaţii
sociale, cum ar fi cele ce au în vedere viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanelor
care îndeplinesc o activitate importantă în statul român (infracţiunea privind atentatul
care pune în pericol securitatea naţională - art. 401 C. pen.), sau dacă este vorba de
lezarea valorilor ce ţin de persoană şi pe care le-am menţionat mai sus, când sunt afectaţi
reprezentanţii unor state străine, de ex., infracţiuni contra persoanelor care se bucură de
protecție internaţională - art. 408 C. pen.).
1.2.Obiectul material. Unele infracţiuni contra securității statului au obiect
material (de ex., infracţiunea de spionaj – art. 400 C. pen., are ca obiect material secretele
de stat pe care le procură făptuitorul), alte infracţiuni nu au obiect material (de ex.,
infracţiunea de trădare – art. 394 C. pen.).
2. Subiecţii infracţiunii
2.1.Subiectul activ
Infracţiunile contra securității naţionale, în majoritatea cazurilor, pot fi săvârşite
de către orice cetăţean român sau de către o persoană fără cetăţenie, dar care domiciliază
pe teritoriul statului român. Aceste categorii de persoane trebuie să îndeplinească şi
condiţiile generale de răspundere penală (vârstă, voinţă şi libertate de acţiune,
responsabilitate). Legea privind securitatea naţională a României2 prevede că cetăţenii
1
Art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a Romaniei, republicată în M. Of., partea I, nr.
190 din 18 martie 2014
2
Art. 2 alin (2) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României
696
români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la
realizarea securităţii naţionale.
Persoanele fără cetăţenie care domiciliază în România răspund ca şi cetățenii
români în cazul în care săvârşesc infracţiuni contra securităţii statului, întrucât au şi ele
obligaţia de fidelitate faţă de statul român care le-a acordat încrederea şi beneficiul de a
avea un domiciliul stabil în ţara noastră.
Pentru existenţa unor infracţiuni, subiectul activ trebuie să fie cetăţean străin sau
persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România (de ex., infracţiunea de acţiunile
ostile contra statului – art. 399 C. pen.). Şi aceste categorii de persoane trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de răspundere penală pentru a putea fi trase la
2.2. Participaţia penală
În cazul majorităţii infracţiunilor contra securității naţionale, faptele pot fi
săvârşite şi în forma participaţiei penale.
2.3. Subiectul pasiv
În cazul tuturor infracţiunilor contra securității naţionale, subiect pasiv principal
este statul român. Unele infracţiuni au şi un subiect pasiv secundar, acesta putând să fie o
colectivitate umană (de ex., infracţiunea privind atentatul contra unei colectivităţi – art.
402 C. pen.) sau numai o persoană (de ex., în cazul infracţiunii contra persoanelor care se
bucură de protecţie internaţională, art. 408 C. pen.).
2.4.Condiţii de loc
Pentru existenţa infracţiunilor din acest titlu, Codul penal nu pretinde existenţa
unor condiţii anume de loc.
2.5. Condiţii de timp
Pentru existenţa unor infracţiuni contra securităţii statului, legea pretinde, în
norma de incriminare, ca fapta să fie săvârşită în anumite condiţii de timp ( de ex., pe
timp de război în cazul infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului – art. 396 C. pen.).
A. Forme
a) actele pregătitoare
Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, actele pregătitoare ca atare nu se pedepsesc
dacă sunt realizate pentru săvârşirea de infracţiuni contra siguranţei naţionale. Totuşi,
pentru unele infracţiuni, datorită pericolului social deosebit pe care îl reprezintă actele
pregătitoare, legiuitorul le-a incriminat ca tentativă sau chiar ca fapte consumate (de ex.,
în cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat – art. 395 C.
pen., în care se dispune că se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii faptei).
b) tentativa
În cazul tuturor infracţiunilor contra securităţii naţionale, tentativa se pedepseşte.1
Conform art. 412 alin. (2), pentru infracţiunile prevăzute în art. 395-397, art. 401-403,
art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului sunt
considerate ca tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor,
precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii acestor fapte.
1
697
Având în vedere periculozitatea infracţiunilor analizate, legea pedepseşte şi
tăinuirea, exceptând anumite persoane, pentru toate infracţiunile (art. 410 C. pen.). Nu se
pedepseşte nedenunţarea săvârşită de un membru de familie ca şi persoana care, înainte
de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei
nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după
punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi
a participanţilor.
c) consumarea infracţiunii
Infracţiunile contra securităţii naţionale se consumă în momentul producerii
urmării imediate pe care o prevede norma de incriminare (de ex., în cazul infracţiunii de
spionaj– art. 400 C. pen, infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul
transmite informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce constituie
informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul
transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora).
B. Modalităţi
În conţinutul unor infracţiuni vom întâlni mai multe variante normative prin care
se pot săvârşi infracţiunile respective.
Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, infracţiunile contra securităţii naţionale se pot
săvârşi printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Noul Cod penal ca şi legea specială în domeniu, Legea nr. 51/1991, prevăd, în
cazul săvârşirii infracţiunilor contra securităţii naţionale, un regim sancţionator mult mai
blând decât cel din Codul penal anterior. Puţine dintre infracţiunile actuale contra
securităţii naţionale mai sunt pedepsite cu detenţiunea pe viaţă (de ex., înalta trădare - art.
398 C. pen.). Majoritatea infracţiunilor sunt pedepsite cu închisoare de la 10 la 20 de ani
Chiar şi prima infracţiune a titlului, respectiv infracţiunea de trădare, este
pedepsită, conform Noului Cod penal, cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, pe când în reglementarea anterioară era pedepsită cu detenţiunea
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru toate
infracţiunile contra securităţii statului este pedepsită şi tentativa, iar pentru cele mai grave
dintre infracţiunile acestui titlu, este pedepsită şi nedenunţarea (fiind exceptaţi de la
pedeapsă membrii de familie şi persoanele care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii
penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor).
Deşi articolul 410 C. pen. care se referă la nedenunţare este denumit nedenunţarea
unor infracţiuni contra securităţii naţionale, iar în alt articol din acest Titlu nu se mai face
referire la nedenunţare, apreciem că persoanele din categoriile enumerate mai sus nu mai
pot fi pedepsite în cazul în care nu denunţă oricare dintre infracţiunile contra securităţii
naţionale. În legislaţia anterioară, pentru infracţiunile cele mai grave (fostele art. 155-
163, 165, 1661 şi 167, C. pen.) legiuitorul prevăzuse şi pedepsirea soţului sau a rudelor
apropiate pentru tăinuire şi favorizarea în legătură cu infracţiunile menţionate.
698
Trădarea
(Art. 394 C. pen.)
1. Concept1
Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie
străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi
indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani
Îl reprezintă relaţiile sociale care privesc unitatea, suveranitatea şi independenţa
statului, valori fundamentale necesare pentru însăşi existenţa statului.
Pentru existenţa infracţiunii de trădare este suficientă numai punerea în pericol a
oricăreia dintre aceste valori2.
Infracţiunea de trădare nu are obiect material întrucât acţiunea infracţională nu se
răsfrânge în mod direct asupra fiinţei umane ori asupra unui bun material.
a) subiectul activ
Infracţiunea de trădare poate fi săvârşită numai de către un cetăţean român3.
Calitatea cerută de lege trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Subiectul
activ este deci calificat prin apartenenţa sa, ca cetăţenie, la statul român.
În cazul în care fapta este săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie fapta va fi încadrată la infracţiunea de acțiuni ostile contra statului, fiind
prevăzută de art. 399 C. pen.
Infracţiunea poate fi săvârşită în toate formele participaţiei penale (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru existenţa coautoratului se impune ca toţi participanţii să
fie cetăţeni români.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de trădare îl reprezintă statul român.
1
În reglementarea anterioară, infracţiunea de trădare se pedepsea cu închisoare pe viaţă sau cu închisoare
de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tot în reglementarea anterioară, conform dispoziţiilor
fostului art. 172 alin. (1), participantul la infracţiunea de trădare nu se pedepsea dacă denunţa în timp util
săvârşirea infracţiunii, astfel ca să fie împiedicată consumarea ei, sau dacă împiedica el însuşi consumarea
infracţiunii şi apoi o denunţa, iar în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din acelaşi art.172, participantul
care, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi, înlesnea arestarea acestora, se
sancţiona cu o pedeapsă ale cărei limite se reduceau la jumătate.
2
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei Române,
3
Spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea, la art. 155, că subiect activ al infracţiunii poate fi
şi o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român.
699
Pentru existenţa infracţiunii legea nu impune existenţa unor condiţii speciale de
loc sau de timp, ceea ce înseamnă că infracţiunea poate fi săvârşită oriunde, pe teritoriul
României sau în afara ei, pe timp de zi sau de noapte.
Elementul material se realizează printr-o acţiune ce are în vedere intrarea în
legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a
suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului,
prin:
a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale.
Legea securității naționale a României1 prevede ce acţiuni constituie ameninţări
la adresa securității naţionale, printre acestea fiind: planurile şi acţiunile care vizează
suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului
român; acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau
de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori
ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte; trădarea
prin ajutarea inamicului; acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc
slăbirea puterii de stat; spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente
sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea
secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora; actele teroriste, precum şi iniţierea
sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de
asemenea fapte; atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace ş.a.
A intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai
acestora înseamnă a stabili un contact cu unul din aceşti factori în vederea realizării unei
înţelegeri pentru suprimarea sau ştirbirea unităţii şi indivizibilităţii, suveranităţii sau
independenţei statului român. Pentru existenţa infracţiunii nu se cere să se fi şi realizat în
mod efectiv aceste urmări, ci numai să se creeze o stare de pericol pentru unitatea,
indivizibilitatea, independenţa sau suveranitatea statului. Dacă s-au şi produs anumite
urmări periculoase pentru relaţiile sociale protejate, vor fi reţinute în concurs cu
infracţiunea de trădare şi infracţiunile corespunzătoare urmărilor concrete produse.
Acţiunea de contactare se poate realiza, de către autorul faptei, în mod direct, prin
intermediul altor persoane, în scris, verbal, prin mijloace de transmitere la distanţă,
mijloace electronice ş.a.2.
Codul penal nu face precizarea ce trebuie să înţelegem prin „putere străină”,
„organizaţie străină”, „agentul unei organizaţii sau puteri străine”. În doctrină3 se
1
Art. 3 din Legea nr. 51/1991, republicată
2
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2003, p. 13
3
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept
700
menţionează că prin „putere străină” trebuie să înţelegem un stat străin, o formaţie statală
străină, indiferent dacă acestea au dobândit sau nu recunoaştere internaţională. Prin
„organizaţie străină” se înţelege orice grupare străină constituită sub forma unor asociaţii,
partid, mişcare, societate ş.a., indiferent dacă acestea au fost sau nu recunoscute oficial,
dacă au caracter naţional sau internaţional. Prin „agent” al unei puteri sau organizaţii
străine, vom înţelege persoana fizică care lucrează pentru o putere sau organizaţie străină
ori pentru mai multe puteri sau organizaţii străine, indiferent de calitatea lui în acele
structuri, indiferent dacă este salariat sau nu, dacă este remunerat sau nu, dacă este
cetăţean străin sau român.
Nu are relevanţă motivaţia, mobilul sau scopul, care determină persoana fizică să
trădeze.
Prin săvârşirea infracţiunii de trădare se creează o stare de pericol pentru
siguranţa naţională, prin lezarea valorilor menţionate în norma de incriminare.
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de
pericol abstract. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate1, infracţiunile de pericol
concret se caracterizează prin prevederea în norma de incrminiare a cerinţei ca fapta să
creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. În cazul infracţiunii de pericol
abstract, nu este necesară dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat prin
însăşi descrierea faptei în norma de incriminare2.
Dacă s-a realizat în concret ameninţarea pentru siguranţa naţională în sensul că au
fost transmise secrete de stat unor puteri, organizaţii străine sau agenţilor acestora, fapta
nu mai constituie infracţiunea de trădare, ci infracţiunea de trădarea prin transmitere de
informaţii secrete de stat - art. 395 C. pen., iar dacă au fost predate teritorii, oraşe, tehnică
de luptă către inamic, nave, aeronave, armament sau orice alte materiale care pot sluji
purtării războiului, fapta va fi încadrată la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului
- art. 396 C. pen.
Art. 1 alin. (1) din Constituţie prevede că România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil. Unitatea reprezintă acea caracteristică a statului nostru
care constă în faptul că pe teritoriul României există o singură putere statală cu un singur
sistem de autorităţi publice.
Indivizibilitatea semnifică faptul că statul nu poate fi segmentat, divizat nici
parţial, nici total, iar suveranitatea reprezintă dreptul statului de a rezolva liber şi după
propria sa apreciere problemele sale interne. Nici aderarea unei ţări la Uniunea
Europeană nu trebuie să afecteze în vreun fel dreptul statului respectiv de a rezolva liber
şi după propria sa apreciere problemele sale interne. În cazul unor opoziţii ale instituţiilor
Uniunii Europene cu privire la acest drept, statul în cauză are posibilitatea, libertatea de a
părăsi Uniunea, aşa cum a avut şi libertatea de a cere aderarea la Uniune.
În cazul săvârşirii infracţiunii de trădare se creează o stare de pericol pentru
siguranţa statului, pentru unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea, independenţa acestuia,
penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 42; Valerică Lazăr, Ilie Pascu, op. cit., pp.
13-14
1
Ilie Pascu în Noul Cod penal comentat, Partea generală, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 453
2
Ibidem, p. 454
701
întrucât infracţiunea de trădare este o infracţiune de pericol, iar raportul de cauzalitate
rezultă din săvârşirea faptei.
Dacă în conţinutul legal al infracţiunii nu este prevăzut un rezultat, legătura de
cauzalitate va decurge din însăşi săvârşirea infracţiunii.
Comiterea infracţiunii de trădare produce prin ea însăşi (ex re) un pericol pentru
valorile sociale ocrotite1.
Infracţiunea de trădare se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Forma de vinovăţie
rezultă din faptul că norma de incriminare pretinde ca fapta să fie săvârşită în scopul
suprimării sau ştirbirii unităţii, suveranităţii sau independenţei statului. Suprimarea
atributelor fundamentale ale statului român presupune încetarea existenţei acestora, iar
ştirbirea constă în diminuarea, îngrădirea atributelor fundamentale ale statului.
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 412 alin. (1), infracţiunea de trădare rămasă în forma
tentativei se pedepseşte. Individualizarea pedepsei, în cazul în care fapta a rămas în
forma de tentativă, se va realiza conform regulilor stabilite în partea generală a Codului
penal referitoare la tentativă (art. 33 C. pen.). Considerăm că şi pentru reţinerea faptei în
forma tentativei este necesară existenţa scopului prevăzut în textul de incriminare2.
Se realizează în momentul în care făptuitorul a intrat în legătură cu o putere sau
organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, dar numai dacă a urmărit, prin aceste
activităţi, să suprime sau să ştirbească unitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
B. Modalităţi
Constă în intrarea în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi
ai acestora, în scopul precizat mai sus.
Dubla caracterizare a trădării, ca faptă care pune în pericol existenţa statului şi ca
act de infidelitate, evidenţiază gravitatea infracţiunii3.
Prin care se poate realiza intrarea în legătură sunt numeroase: prin contact direct,
prin intermediul scrisului, telefonului, telefaxului, morse, internet, curier ş.a.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de trădare se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
C. pen. prevede şi cauze de reducere a pedepsei (art. 411) pentru săvârşirea
infracţiunii analizate, în situaţia în care persoana care a săvârşit infracţiunea înlesneşte, în
cursul urmăririi penale, aflarea adevarului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor, caz în care limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. De altfel,
cauza de reducere a pedepsei este aplicabilă tuturor infracţiunilor din Titlul X.
1
Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 21
2
Pentru opinia contrară a se vedea Ketty Guiu, Adriana Voicu, Drept penal. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 71
3
Octavian Loghin, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p. 20
702
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Conform art. 12 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului
Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute la art. 394 - 410 şi art. 412 din Codul
penal sunt de competenţa DIICOT. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
curţii de apel [conform art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.]. Dacă infracţiunea a fost
săvârşită de militari, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii militare de
apel [conform art. 39 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat

(ART. 395 C. pen.)
1. Concept
Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce
constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în
scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,
săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
Obiectul juridic special al infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii
secrete de stat îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului,
care nu pot fi asigurate decât prin păstrarea secretelor de stat.
Conform dispoziţiilor art. 178 alin. (1) C. pen., informaţii secrete de stat sunt
informaţiile clasificate astfel potrivit legii, iar conform alin. (2), înscris oficial este orice
înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se refera art. 176 ori de la
persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.
Clasele de secretizare sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu 1. Prin informaţii
clasificate se înţeleg informaţii, date, documente de interes pentru securitatea naţională,
care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a
dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Prin informaţii secrete de
stat se înţeleg informaţiile care privesc securitatea naţională prin a căror dezvăluire se pot
prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării.
Nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de
stat şi sunt:
- strict secret de importanţă deosebită - informaţiile a căror divulgare neautorizată
poate produce consecinţe deosebit de grave pentru securitatea naţională;
- strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să
producă daune grave securităţii naţionale;
- secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă
daune securităţii naţionale.
1
Art. 15 lit. c) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate
703
Informaţiile secrete de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este de natură
să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat.
În subordinea Guvernului s-a organizat Oficiul Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat care organizează evidenţa listelor şi a informaţiilor din
această categorie şi a termenelor de menţinere în nivelurile de clasificare, a personalului
verificat şi avizat pentru lucrul cu informaţiile secrete de stat, a registrelor întocmite şi
deţinute de instituţiile care deţin sau utilizează informaţii clasificate1.
Prin documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta să
pericliteze siguranţa statului vom înţelege acele documente sau date care, deşi nu
constituie secrete de stat, atunci când sunt transmise unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora creează o stare de pericol pentru siguranţa statului2.
Îl constituie documentul secret de stat care a fost transmis, procurat ori deţinut în
vederea transmiterii unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora.
În doctrina de specialitate s-a apreciat că pentru existenţa obiectului material este
irelevantă forma de prezentare a documentului: original, copie, reproducere, integral sau
în parte şi nu prezintă importanţă dacă, prin conţinutul lor, aceste date sau documente
sunt exacte, incomplete, eronate sau chiar false3. Considerăm ca fiind inexact acest punct
de vedere numai în privinţa documentelor false, întrucât excede voinţei reale a
legiuitorului care a dorit să pedepsească persoana care transmite, în mod ilegal, un secret
de stat şi nu un fals, situaţie în care nu s-ar putea pune în pericol valorile protejate prin
incriminarea afaptei. Va fi considerată ca săvârşită fapta care a avut ca obiect material: o
copie, o reproducere integrală sau în parte şi nu prezintă importanţă pentru existenţa
infracţiunii dacă, prin conţinutul lor, aceste date sau documente sunt incomplete. Dacă
documentul secret de stat transmis, procurat ori deţinut este original, copie, complet sau
incomplet, este un fapt de care instanţa poate să ţină cont în dozarea pedepsei, dar nu sunt
cauze care să înlăture caracterul penal al faptei ori să determine nepedepsirea
făptuitorului.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete poate să fie
numai un cetăţean român care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală. În
varianta procurării sau deţinerii de documente sau date ce constituie informaţii secrete de
stat, în scopul transmiterii lor, subiect activ este o persoană care nu are calitatea de a le
cunoaşte.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să aibă
calitatea de cetăţeni români.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul român, asupra căruia se răsfrâng consecinţele
faptei penale. Infracţiunea, de regulă, are şi un subiect pasiv secundar, instituţia,
1
Art. 21 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate
2
Alexandru Ionaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Omnia Uni, Braşov, p. 33
3
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr,
Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 47
704
întreprinderea, agentul economic, privat sau de stat, deţinătoare a documentului sau
datelor secrete de stat care au fost procurate, transmise, deţinute împotriva prevederilor
legale.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu impune, în norma de incriminare, condiţii
speciale de timp sau de loc.
Infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete se poate realiza prin:
- acţiunea ilegală de transmitere de informaţii secrete de stat unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora. Prin „putere străină” trebuie să înţelegem un alt
stat decât România sau o formaţie statală străină, indiferent de faptul că aceasta a
dobândit sau nu recunoaştere internaţională1, indiferent dacă este sau nu aliată sau în
relaţii de beligeranţă cu România;
- acţiunea de a procura documente sau date ce constituie secrete de stat de către
persoanele care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora;
- fapta de a deţine documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat de
către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora. În literatura de specialitate s-a apreciat că
acţiunea de deţinere de documente secrete în vederea transmiterii este de consumare
imediată, atunci când autorul intră în posesia documentelor2.
Transmiterea documentelor sau a datelor secrete de stat se poate realiza prin orice
mijloc cum ar fi: telefon, radio, fax, internet, imprimate pe dischete sau casete, pe
imagini foto sau video, pe hârtie de orice fel ş.a.
Prin procurarea documentelor sau a datelor secrete de stat se înţelege
achiziţionarea, culegerea, obţinerea unor astfel de înscrisuri sau date, fără să aibă
relevanţă modul concret de utilizarea, de regulă, a unor mijloace de investigare specifice
activităţilor serviciilor secrete.
Pentru existenţa infracţiunii nu au relevanţă următoarele aspecte3:
- care au fost modalităţile faptice concrete prin care a acţionat făptuitorul;
- care au fost mijloacele prin care s-a realizat acţiunea infracţională;
- dacă făptuitorul a acţionat din proprie iniţiativă sau din iniţiativa altor persoane;
- dacă documentele sau datele la care se referă textul incriminator au fost
procurate din sfera de activitate a făptuitorului sau din alt domeniu de activitate;
- dacă documentele sau datele au fost transmise în întregime sau numai în parte şi
nici dacă au fost folosite sau nu de acela căruia i-au fost transmise. Se impune, pentru
existenţa infracţiunii, ca procurarea, deţinerea, transmiterea de documente sau date ce
constituie informaţii secrete de stat să se realizeze în alte condiţii în afara celor prevăzute
de dispoziţiile legale.
1
Gheorghe Nistoreanu şi colaboratorii, op. cit., p.42
2
3
Gheoghe Nistoreanu şi colaboratorii, op. cit., p. 47
705
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru siguranţa
statului. Norma de incriminare nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui
pericol concret, ci numai a unei stări de pericol. Dacă s-a şi produs un pericol concret,
vom reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunea
corespunzătoare pericolului produs.
Rezultă din materialitatea faptei şi nu este necesar să se administreze alte probe
pentru dovedirea legăturii cauzale. Astfel, simpla transmitere de informaţii secrete de stat
unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea de
documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au
calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, constituie infracţiunea analizată.
Considerăm că infracţiunea analizată se săvârşeşte, în varianta transmiterii de
informaţii secrete, cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce priveşte procurarea ori
deţinerea de informaţii secrete, forma de vinovăţie este reprezentată de intenţie directă
Norma de incriminare nu prevede condiţii referitoare la mobil. De cele mai multe
ori, astfel de infracţiuni se săvârşesc, urmărindu-se de către făptuitor, obţinerea unor
interese materiale şi mai rar din convingeri politice, deşi majoritatea infractorilor susţin
că au săvârşit infracţiuni contra securității statului din cauza nemulţumirii lor faţă de
regimul politic existent în ţară la un moment dat.
În doctrină a fost exprimată şi opinia conform căreia termenul „scop” folosit de
legiuitor în cazul procurării ilicite de date sau documente secrete priveşte latura obiectivă
a infracţiunii şi nu forma vinovăţiei1. Acceptarea acestei opinii ar presupune că
infracţiunea se poate reţine, în formă consumată, prin simpla deţinere de informaţii
secrete de stat, ceea ce nu ni se pare acceptabil. De altfel, chiar denumirea marginală a
infracţiunii este aceea de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat, or
deţinerea sau procurarea nu presupune o transmitere.
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 412 alin. (1) C. pen., tentativa este pedepsită. Producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunilor sunt asimilate tentativei.
În modalitatea normativă a deţinerii sau în cea a procurării unor documente,
tentativa nu este posibilă deoarece într-o astfel de situaţie infracţiunea se consumă
concomitent cu începerea executării.
Infracţiunea se consumă în momentul executării integrale a uneia dintre acţiunile
incriminate, prevăzute alternativ de norma penală (transmiterea, procurarea ori deţinerea
de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat).
1
Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal roman. Partea specială, Ed. Şansa Bucureşti, 1992, p. 19;
I. Chiş în Noul Cod penal...op.cit., p. 966
706
Infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete, în varianta normativă a
„deţinerii”, este continuă şi se epuizează când a luat sfârşit deţinerea, indiferent prin ce
modalitate faptică s-a realizat aceasta.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete se pedepseşte cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform dispoziţiilor art. 411, există şi o cauză de reducere a pedepsei, în situaţia
în care un participant la săvârşirea infracţiunii înlesneşte, în cursul urmăririi penale,
aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor,
limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
În baza dispoziţiilor art. 410 C.pen., va fi pedepsită şi fapta persoanei care, luând
cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea infracţiunii analizate, nu înştiinţează de îndată
autorităţile. Sunt prevăzute şi două cauze de nepedepsire acelea în care fapta a fost
săvârşită de:
- un membru de familie;
- persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor.
Trădarea prin ajutarea inamicului

(Art. 396 C. pen.)
1. Concept
Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale
care pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate
române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a
aliaţilor săi se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani
707
Îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu
asigurarea securităţii naţionale a României, relaţii ce sunt grav afectate prin săvârşirea
vreuneia dintre modalităţile specifice infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului.
Gravitatea deosebită a acestei fapte constă în aceea că prin săvârşirea sa se pune
în pericol independenţa, suveranitatea, unitatea şi indivizibilitatea teritorială a ţării, deci
siguranţa statului şi însăşi existenţa acestuia1.
Obiectul material este reprezentat de:
- teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate
române sau care servesc apărării -lit. a);
- nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi
purtării razboiului -lit.b);
- procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel -lit.c);
- trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate
române sau a armatelor aliate -lit. d);
- luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor
săi -lit. e).
B. Subiectii infracţiunii
a) subiectul activ
Infarcţiunea analizată poate fi săvârşită numai în timp de război de către
cetăţeanul român sau a persoanei fără cetăţenie care domiciliază pe teritoriul statului
român.
Dacă făptuitorul este comandant al forţelor militare şi predă în mâinile inamicului
forţele armate pe care le comandă, lasă în mâinile inamicului, distruge sau aduce în stare
de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace
necesare pentru purtarea razboiului, nu săvârşeşte infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului, ci infracţiunea de capitulare, prevăzută şi pedepsită de art. 421 C. pen.
În cazul în care făptuitorul a părăsit câmpul de luptă sau refuză să acţioneze ori se
predă în captivitate sau săvârşeşte alte asemenea fapte de natură să servească cauzei
inamicului săvârşeşte infracţiunea de părăsirea câmpului de luptă (art. 422 C.pen.), nu
infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.
b) subiectul pasiv
Prin săvârşirea infracţiunii, urmările faptei se răsfrâng asupra statului român, în
concret asupra teritoriilor româneşti predate inamicului sau a unităţilor militare ori
administrative cărora le-au aparţinut bunurile predate inamicului.
Textul incriminator prevede o condiţie de timp, infracţiunea analizată putându-se
săvârşi numai în timp de război.
1
708
Potrivit dispoziţiilor legale, infracţiunea analizată se poate săvârşi prin
următoarele:
- acţiuni de predare către inamici ai României, în timp de război, de teritorii,
oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate române, nave,
aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării
războiului, aparţinând statului român, indiferent dacă acestea se află în uz sau nu au fost
folosite încă, ori indiferent unde se găsesc acestea, în ţară sau în străinătate şi indiferent
dacă aceste bunuri se află sau nu în zona teatrului de operaţiuni militare sau dacă au fost
ori nu folosite de inamic;
- acţiuni de procurare, pentru duşman, de oameni, valori şi materiale de orice fel,
indiferent dacă acestea sunt sau nu necesare purtării războiului ori dacă au fost folosite de
inamic împotriva statului român sau a aliaţilor săi ori nu au fost folosite;
- acţiunea de a trece de partea inamicului sau de a efectua alte acţiuni care sunt de
natură să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor
armate române sau a armatelor aliate;
- fapta de a lupta sau de a face parte din formaţii de luptă împotriva statului
român sau a aliaţilor săi.
Infracţiunea poate fi săvârşită prin oricare dintre aceste acţiuni sau prin mai multe
acţiuni, situaţie în care făptuitorul nu săvârşeşte mai multe infracţiuni, dar vor fi reţinute
toate acţiunile, urmând ca în activitatea de individualizare a pedepsei instanţa de judecată
să ţină cont de toate faptele săvârşite.
Prin săvârşirea infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului este pusă, în
concret, în pericol siguranţa statului român, şi nu se realizează doar o stare de pericol
abstract.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunile infracţionale săvârşite de autor şi pericolul
realizat pentru siguranţa statului român rezultă din săvârşirea faptei.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi numai cu intenţie directă sau indirectă,
întrucât legiuitorul se referă la predarea către inamic a unor bunuri, procurarea de
oameni, valori şi materiale de orice fel, trecerea de partea inamicului, ducerea de acţiuni
de luptă împoriva statului român sau a aliaţilor săi.
Săvârşirea din culpă a infracţiunii analizate nu este posibilă.
Norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să acţioneze sub imboldul unui
mobil sau să urmărească vreun scop anume.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este pedepsită, conform dispoziţiilor art. 412, alin. (1) C.pen. Se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii analizate, conform art. 412 alin. (2).
b) forma consumată
709
Infracţiunea se consumă în momentul în care se comite vreuna din acţiunile ce
reprezintă elementul material.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi patru variante asimilate.
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului poate fi săvârşită prin numeroase
modalităţi faptice, de ex., primarul sau o altă persoană cu influenţă asupra locuitorilor
dintr-o localitate din apropierea zonei de conflict recunoaşte inamicului dreptul de a
exercita administrarea localităţii respective şi convinge populaţia să adopte o poziţie de
supunere faţă de ocupant.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Conform dispoziţiilor art. 412, alin. (1), tentativa la infracţiunea de trădare prin
ajutarea inamicului, se pedepseşte. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi articol, se
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii.
Este pedepsită1 şi fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau
comiterea infracţiunii analizate, nu înştiinţează de îndată autorităţile. Sunt exceptate de la
pedeapsă următoarele categorii de persoane:
- membrul de familie;
- persoana care, înainte de punerea în mişcare a actiunii penale împotriva unei
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a actiunii penale, a înlesnit
Şi pentru această infracţiune operează cauza de reducere a pedepsei prevăzută de
dispoziţiile art. 411 C. pen., conform căreia limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate pentru persoana care a săvârşit infracţiunea analizată, dacă înlesneşte, în cursul
urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
1
Art. 410, alin. (1) C. pen.
710
Acțiuni împotriva ordinii constituţionale
(ART. 397 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori
al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violenţe împotriva persoanelor sau bunurilor
săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale
ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol
securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
dezvoltă vizând protejarea atributelor esenţiale ale statului de drept, prin protejarea
ordinii constituţionale.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice persoană fizică, întrucât legea nu
pretinde o anumită calitate subiectului activ, dar mai trebuie să îndeplinească condiţiile
generale ale răspunderii penale.
Fapta poate fi săvârşită şi de persoanele juridice.
complicitate), în condiţiile prevăzute în alin. (1). Pentru existenţa infracţiunii în condiţiile
prevăzute în alin. (2), coautoratul este o condiţie a săvârşirii faptei, întrucât este necesară
participarea mai multor persoane împreună (cel puţin două persoane).
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul român, întrucât prin săvârşirea infracţiunii
se realizează un pericol real pentru schimbarea prin acţiuni ilegale a ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat.
Norma de incriminare nu pretinde, pentru existenţa infracţiunii, condiţii speciale
de loc sau de timp. Fapta poate fi săvârşită atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război.
În varianta tip prevăzută la alin. (1), elementul material constă în acţiunea armată
în scopul schimbării ordinii constituţionale sau al îngreunării ori împiedicării exercitării
puterii de stat. Termenii folosiţi de legiuitor, de „ordine constituţională” şi „putere de
stat” sunt foarte generali, pentru a acoperi multitudinea de acţiuni în care poate fi comisă
711
infracţiunea. Ordinea constituţională semnifică întreaga formă de organizare a statului, a
puterilor în stat (inclusiv a partidelor politice, a autorităţilor publice, a relaţiilor ce se
stabilesc între acestea şi cetăţeni etc.), a modului în care acestea acţionează şi
interacţionează, în limitele prevederilor constituţionale.
În varianta atenuată de la alin. (2), elementul material constă în acţiunea de natură
violenţă întreprinsă de mai multe persoane, în scopul schimbării ordinii constituţionale
ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru securitatea
statului român, prin afectarea gravă a ordinii stabilită pe baza principiilor constituţionale
sau pentru îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol
securitatea naţională.
Infracţiunea privind acţiuni împotriva ordinii constituţionale se săvârşeşte numai
cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind acţiuni împotriva ordinii constituţionale,
norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să acţioneze sub imboldul unui mobil
anume. Este însă necesar ca fapta să fie comisă în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea privind acţiuni împotriva ordinii constituţionale se
pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care mai multe persoane
împreună iniţiază o acţiune armată sau întreprind acţiuni violente împotriva persoanelor
sau bunurilor, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau
împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
modalităţi faptice (de ex., instigarea unei minorităţi pentru dobândirea, prin violenţă, a
autonomiei teritoriale pe criterii etnice).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind acţiuni împotriva ordinii constituţionale se
pedepseşte:
- cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
fapta este săvârşită în condiţiile alin. (1);
712
- cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
fapta este săvârşită în condiţiile alin. (2).
Noua reglementare penală1 prevede că este pedepsită şi fapta persoanei care,
luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea infracţiunii analizate, nu înştiinţează de
îndată autorităţile, excepţie făcând următoarele categorii de persoane:
- persoana care, înainte de punerea în mişcare a actiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârşirea faptei nedenuntate, încunoştinţează autorităţile competente
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a actiunii penale, a înlesnit
Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra securităţii statului, şi pentru acestă
infracţiune operează cauza de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 411
C.pen., conform căreia limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate pentru persoana
care a săvârşit infracţiunea analizată, dacă înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea
adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Înalta trădare
(ART. 398 C. pen.)
1. Concept
Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau
de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracţiunea
de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
dezvoltă cu privire la apărarea statului împotriva unor acțiuni care au ca scop suprimarea
sau ştirbirea unității şi indivizibilității, suveranității sau independenţei statului, care aduc
atingere existenţei şi securității statului, schimbării ordinii constituţionale ori al
îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat.
Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie:
1
Art. 410, alin. (1) C.pen.
713
- informaţii secrete de stat, documente sau date ce constituie informaţii secrete de
stat;
- teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate
române, nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji
purtării războiului sau care servesc apărării;
- oameni, valori sau materiale de orice fel.
a) subiectul activ
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită de către preşedintele României sau de
către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Conform legii speciale1
preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării. Primul-ministru al Guvernului României îndeplineşte funcţia de
vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Membrii Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor
externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice,
directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe,
şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională.
Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este numit de Preşedintele României şi
are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale2.
Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca făptuitorii să aibă calitatea de
membru în Consiliul Suprem de Apărare.
c) subiectul pasiv
se realizează un pericol real, prin acțiunile concrete enumerate în norma de incriminare,
pentru unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, în scopul
schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de
stat.
În privinţa timpului şi al locului, potrivit dispoziţiilor normelor de incriminare,
pentru existenţa infracţiunii nu se cere ca fapta să fie săvârşită în anumite condiţii de loc
sau de timp. Fac excepţie situaţiile în care faptele sunt săvârşite prin următoarele acţiuni,
care trebuie să se realizeze în timp de război:
- predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale fortelor armate
române sau care servesc apărării;
- predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
- procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
- trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbeasca puterea de luptă a forţelor armate
1
Legea nr.415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, art. 5
2
În situaţia în care un membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nu poate participa la şedinţă, el
poate fi reprezentat, fără drept de vot, de înlocuitorul său legal –art. 8 din L. nr. 415/2002
714
- luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor
săi.
Elementul material este acelaşi cu cel al infracţiunilor prevăzute la art. 394-397.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează nu doar un pericol pentru
securitatea statului român, ci şi situații reale, concrete care afectează securitatea statului.
oricăreia dintre acțiunile ce formează elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind acţiuni ostile contra statului, norma de
incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau
mobil. De regulă, astfel de fapte sunt săvârşite din interes material sau din răzbunare şi
mai rar din motive politice.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de înaltă trădare se pedepseşte. Este considerată tentativă
şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri
în vederea comiterii infracţiunii1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care preşedintele României sau
oricare dintre membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării săvârşeşte vreunul dintre
elementele materiale ale laturii obiective la care ne-am referit mai sus.
B. Modalităţi
Infracţiunea de înaltă tradare poate fi săvârşită prin oricare dintre modalitățile
prevăzute în normele de incriminare (art. 394-397 C. pen.).
modalităţi faptice, cum ar fi de ex., înrolarea în forţele armate ale unui stat inamic,
transmiterea către un agent al unui stat inamic a unor informaţii clasificate reale la care
făptuitorul a avut acces prin natura relaţiilor sale de serviciu ş.a.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau
cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
1
715
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [conform art. 40 alin. (1) C. pr. pen.].
Acțiuni ostile contra statului

(ART. 399 C. pen.)
1. Concept
Faptele prevăzute în art. 394 şi art. 396, săvârşite de un cetăţean străin sau
apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Obiectul juridic special este acelaşi ca şi în cazul celorlalte infracţiuni analizate,
respectiv relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă vizând apărarea statului
împotriva unor acțiuni care au ca scop suprimarea sau ştirbirea unității şi indivizibilității,
suveranității sau independenţei statului.
În ceeea ce priveşte obiectul material, facem trimitere la infracţiunile prevăzute la
art. 394 şi 396.
a) subiectul activ
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită numai de către un cetăţean străin sau de
către o persoană fără cetăţenie. Dacă fapta ar fi săvârşită de un cetăţean român sau de
către o persoană fără cetăţenie care domiciliază în România, fapta ar constitui
infracțiunea de trădare sau infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului, după caz.
Incriminarea separată a faptei (spre deosebire de Codul penal anterior) ni se pare o
alegere logică, întrucât cetăţeanul străin sau apatridul nu datorează fidelitate statului
român, prin urmare nu ar fi firesc ca aceste categorii de persoane să fie pedepsite pentru
infracţiunea de trădare. Credem totuşi că legiuitorul ar fi trebuit să trateze într-un mod
diferenţiat situaţia apatridului care domiciliază pe teritoriul ţării noastre, respectiv să fi
prevăzut o variantă agravată, în situaţia acestei categorii de persoane.
Participaţia penală este posibilă în toate formele, pentru a se reţine coautoratul
este însă necesar ca toţi făptuitorii să fie cetăţeni străini sau apatrizi.
c) subiectul pasiv
se realizează un pericol real, prin acțiunile concrete enumerate în norma de incriminare,
pentru unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de condiţii de timp sau de loc,
exceptând situaţia în care fapta este una dintre cele prevăzute la art. 396 C. pen., unde
este prevăzută cerinţa ca acţiunile să fie săvârşite în timp de război.
716
Infracţiunea de acţiuni ostile contra statului se săvârşeşte prin următoarele acţiuni:
- de provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine;
- de subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului;
- de aservire a țării faţă de o putere sau organizaţie străină (indiferent dacă este
inamică sau nu);
- de ajutor dat unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea vreunei
activităţi ostile împotriva securităţii naţionale;
- de predare de teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
- de predare de nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale
care pot servi purtării razboiului;
- de procurare pentru inamic de oameni, valori sau materiale de orice fel;
- de trecere de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slabească puterea de luptă a forțelor armate
- de luptă sau de apartenență ori afiliere la formaţii de luptă împotriva statului
român sau a aliaţilor săi.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează nu doar un pericol pentru
securitatea statului român, ci şi situații reale care pune în pericol securitatea statului.
oricăreia dintre acțiunile ce formează elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind acţiuni ostile contra statului, norma de
mobil.
A. Forme
a) tentativa
tentativa la infracţiunea de acţiuni ostile contra statului se pedepseşte. Este considerată
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunii1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care cetăţeanul străin sau
persoana fără cetăţenie săvârşeşte vreunul dintre elementele materiale ale laturii obiective
la care ne-am referit mai sus. Ȋn literatura de specialitate s-a apreciat că infracţiunea se
consumă în momentul în care s-a produs starea de pericol pentru siguranţa statului
1
Art. 412 alin. (2) C.pen.
717
român1. Credem, totuşi, că prin săvârşirea infracțiunii analizate nu se creează numai o
stare de pericol, ci un pericol real, faptic, prin desfăşurarea de către autor a oricăreia
dintre acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de acţiuni ostile contra statului se pedepseşte cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Ȋn reglementarea
anterioară, aceeaşi faptă era pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15
la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Spionajul
(ART. 400 C. pen.)
1. Concept
Faptele prevăzute în art. 395, săvârşite de un cetăţean străin sau apatrid, se
pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Obiectul infracţiunii de spionaj este identic cu cel al infracţiunii de trădarea prin
transmitere de informaţii secrete de stat (art. 395 C. pen.), analizată anterior.
Obiectul juridic special al infracţiunii de spionaj îl reprezintă ansamblul relaţiilor
sociale ce privesc siguranţa statului, care nu pot fi asigurate decât prin asigurarea
păstrării secretelor de stat. În ceea ce priveşte noţiunea de informaţii secrete, facem
trimitere la explicaţiile oferite cu prilejul analizei infracţiunii prevăzute la art. 395 C. pen.
Îl constituie documentul secret de stat pe care cetăţeanul străin sau apatridul l-a
transmis, procurat ori deţinut în vederea transmiterii unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora.
1
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2003, p. 23
718
Este valabilă explicaţia pe care am dat-o la analiza art. 395 în legătură cu
aprecierea că, pentru existenţa obiectului material este irelevantă forma de prezentare a
documentului: original, copie, reproducere, integral sau în parte.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de spionaj poate să fie numai un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, dacă îndeplinesc şi condiţiile generale de răspundere penală
prevăzute de legislaţia românească.
complicitate). Pentru forma coautoratului, toţi făptuitorii trebuie să fie cetăţeni străini sau
persoane fără cetăţenie.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul român, asupra căruia se răsfrâng consecinţele
faptei penale. Infracţiunea are şi un subiect pasiv secundar, instituţia, întreprinderea,
agentul economic, privat sau de stat, deţinătoare a documentului sau datelor secrete de
stat care au fost procurate, transmise, deţinute împotriva prevederilor legale.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu impune, în norma de incriminare, condiţii
speciale de timp sau de loc. Rezultă că fapta de spionaj poate fi săvârşită pe timp de pace
sau pe timp de război, pe timp de noapte sau pe timp de zi.
Infracţiunea de spionaj se poate realiza prin:
- acţiunea ilegală de transmitere de informaţii secrete de stat unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora.
Rămân valabile explicaţiile pe care le-am dat la analiza infracţiunii de trădare prin
transmitere de informaţii secrete de stat (art. 395 C. pen.), referitoare la: „putere străină”,
„procurare”, „deţinere”, „mijloacele de transmitere” de documente sau date ce constituie
informaţii secrete de stat.
Prin săvârşirea infracţiunii de spionaj se creează un pericol real pentru siguranţa
statului. Norma de incriminare nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui
pericol concret, ci numai a unei stări de pericol. Dacă s-a şi produs un pericol concret,
vom reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunea
corespunzătoare pericolului produs.
Rezultă din materialitatea faptei şi nu este necesar să se administreze alte probe
pentru dovedirea legăturii cauzale. Astfel, doar transmiterea de informaţii secrete de stat
unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea de
documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au
calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, constituie infracţiunea analizată, dacă toate acestea au fost săvârşite de
către un cetăţean străin sau de către o persoană fără cetăţenie, dar care nu domiciliază în
România.
719
Infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete se săvârşeşte numai cu intenţie
directă, determinată prin scop (transmiterea de informaţii secrete de stat, procurarea ori
deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat), pentru a ajunge
la o putere sau organizaţie străină ori la agenţii acestora.
Norma de incriminare nu prevede condiţii referitoare la mobil. De cele mai multe
ori, astfel de infracţiuni se săvârşesc, urmărindu-se de către făptuitor, obţinerea unor
interese materiale sau chiar realizarea unor sarcini de serviciu, întrucât infracţiunea de
spionaj este realizată şi de către aproape toţi membrii minsiunilor diplomatice sau ai
misiunilor consulare ori militare. În doctrină a fost exprimată şi opinia că termenul
„scop” folosit de legiuitor în cazul procurării ilicite de date sau documente secrete
priveşte latura obiectivă a infracţiunii şi nu forma vinovăţiei1.
A. Forme
a) tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 412 alin. (1) C. pen., tentativa este pedepsită. Producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunilor sunt asimilate tentativei.
În modalitatea normativă a deţinerii unor documente, tentativa nu este posibilă
deoarece într-o astfel de situaţie infracţiunea se consumă concomitent cu începerea
executării.
Infracţiunea se consumă în momentul executării integrale a uneia dintre acţiunile
incriminate, prevăzute alternativ de norma penală (transmiterea, procurarea ori deţinerea
de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat).
Infracţiunea de spionaj, în varianta normativă a „deţinerii”, este continuă şi se
epuizează când a luat sfârşit deţinerea, indiferent prin ce modalitate faptică s-a realizat
aceasta.
C. Sancţiuni
Infracţiunea de spionaj se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
Rămân valabile şi celelalte explicaţii date la analiza infracţiunii de trădare prin
transmitere de informaţii secrete de stat (art. 395 C. pen.) cu privire la: cauza de reducere
a pedepsei şi nedenunţarea infracţiunii.
1
Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal roman. Partea specială, Ed. Şansa Bucureşti, 1992, p. 19
720
Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
(ART. 401 C. pen.)
1. Concept
Atentatul contra vieţii săvârşit împotriva unei persoane care deţine o funcţie de
demnitate publică, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
respectiv relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă pentru a realiza protejarea
securităţii naţionale. Obiectul juridic secundar al infracţiunii este reprezentat de relaţiile
ce iau naştere în legătură cu protejarea sănătăţii şi inviolabilitatea corpului uman.
Infracţiunea analizată are ca obiect material o persoană care deţine o funcţie de
demnitate publică (de ex., şeful statului, primul ministru, miniştrii, ambasadori, un înalt
prelat ş.a., dacă fapta s-a săvârşit în împrejurări care să pună în pericol siguranţa statului).
a) subiectul activ
Întrucât norma de incriminare nu face nicio referire la subiectul activ, infracţiunea
atentatul care pune în pericol securitatea naţională poate fi săvârşită de către orice
persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală. Făptuitorul
poate fi un cetăţean străin sau român ori o persoană fără cetăţenie care domiciliază sau nu
pe teritoriul statului român.
Este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul român, întrucât prin săvârşirea
infracţiunii se realizează un pericol real pentru securitatea statului.
Infracţiunea are şi un subiect pasiv secundar, persoana care îndeplineşte o funcţie
de demnitate publică.
Considerăm că subiect pasiv nu poate fi decât un cetăţean român, întrucât în
situaţia în care acesta ar fi un reprezentant al unui stat străin, fapta se încadrează în
prevederile referitoare la infracţiunea contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională (art. 408 C. pen.).
În literatura de specialitate s-a apreciat că o persoană fizică îndeplineşte o
activitate importantă în stat când are o funcţie de răspundere într-un organ al acelui stat
sau o responsabilitate publică importantă, care îi poate permite să adopte sau să participe
la adoptarea unor măsuri cu ample rezonanţe sociale şi publice1.
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op cit., p. 80; Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii,
op. cit., p. 51
721
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii nu se
Infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea naţională poate fi săvârşită
prin orice acţiune de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală ori sănătatea
unei persoane care deţine o funcţie de demnitate publică, cum ar fi de ex., prin împuşcare
cu o armă de foc, prin înjunghiere, prin otrăvirea apei din care urmează să bea demnitarul
ş.a..
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare nu pretinde ca victima
atentatului să fi decedat sau să fi suferit vreo vătămare corporală.
statului român din cauza împrejurărilor ce există în momentul săvârşirii infracţiunii,
împrejurări de natură să pună în pericol siguranţa statului (de ex., deschiderea focului cu
o armă de foc asupra şefului statului aflat într-un judeţ în care o etnie, alta decât cea
română, este majoritară, iar preşedintele ţării încearcă să soluţioneze o revendicare
naţionalistă).
infracţiunii.
Pentru săvârşirea infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea naţională,
norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit
scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea naţională este
posibilă şi se pedepseşte în conformitate cu dispoziţiile art. 412 alin. (1). Se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunii analizate.
b) forma consumată
acţiunea infracţională, iar aceasta este de natură să pună în pericol siguranţa statului.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată într-o singură modalitate normativă..
modalităţi faptice (de ex., montarea unor dispozitive explozive sub autovehiculul cu care
se deplasează demnitarul, montarea în carosabil a unor astfel de dispozitive, infestarea cu
substanţe radioactive a obiectelor de îmbrăcăminte sau de încălţăminte ş.a.).
722
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15
la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Este pedepsită1 şi persoana care, luand cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea
infracţiunii, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
Atentatul contra unei colectivități

(ART. 402 C. pen.)
1. Concept
Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de
epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării
puterii de stat, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu siguranţa statului, dar şi relaţiile sociale ce au în vedere protejarea
vieţii şi sănătăţii colectivităţilor de persoane fizice.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpurile membrilor colectivităţii
asupra cărora s-a produs otrăvirea, epidemia sau alte asemenea urmări.
a) subiectul activ
condiţiile generale ale răspunderii penale. Consideră că subiect activ al infracţiunii
analizate poate fi şi o persoană juridică.
Întrucât textul de incriminare nu pretinde subiectului activ o anumită calitate,
participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
c) subiectul pasiv
infracţiunii se realizează un pericol real pentru securitatea statului, iar subiecţi pasivi
secundari sunt membrii colectivităţii asupra căreia s-a acţionat infracţional.
1
723
Infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi se săvârşeşte prin următoarele
acţiuni:
- otrăvirea în masă;
- provocare de epidemii;
- orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat
(de ex., infestarea radioactivă a alimentelor sau a apei).
statului român, dar şi pentru viaţa şi sănătatea colectivităţii asupra căreia a acţionat
făptuitorul.
Întrucât norma de incriminare nu prevede în mod expres producerea morţii pentru
membrii colectivităţii, apreciem că pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se
producă moartea vreunei persoane. În cazul în care s-a produs şi o astfel de urmare va
exista un concurs de infracţiuni, între infracţiunea analizată şi infracţiunea de omor
calificat – art. 189, alin. (1) lit. f) C. pen.
infracţiunii.
Pentru săvârşirea infracţiunii analizate, norma de incriminare nu pretinde ca
4. Forme. Modalităti. Sancţiuni
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunii.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată este o infracţiune de scop ce se consumă în momentul în
care făptuitorul, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat,
săvârşeşte vreunul dintre elementele materiale ale laturii obiective la care ne-am referit
mai sus, respectiv otrăviri în masă, provocare de epidemii sau alte urmări grave, de
natură să slăbească puterea de stat.
B. Modalităţi
724
modalităţi faptice (de ex., introducerea unei cantităţi suficiente de otravă în sursa de apă
potabilă a colectivităţii, pentru a produce otrăvirea în masă a colectivităţii respective).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de atentat contra unei colectivităţi se pedepseşte cu
drepturi.
Este pedepsită şi tentativa la infracţiunea analizată. Se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea săvârşirii infracţiunii.
Actele de diversiune
(ART. 403 C. pen.)
1. Concept
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime
sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a
căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a
construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune
în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
dezvoltă în legătură cu siguranţa statului. În secundar, obiectul juridic special este
reprezentat şi de relaţiile cu privire la protecţia patrimoniului.
Această infracţiune prezintă unele asemănări cu infracţiunea de distrugere (art.
253 C. pen.) şi infracţiunea de distrugere calificată (art.254 C. pen.) 1, diferenţa constând
în aceea că săvârşirea infracţiunii analizate este de natură să pună în pericol securitatea
naţională.
Infracţiunea analizată are ca obiect material uzine, instalaţii industriale, maşini,
căi de comunicaţii, mijloace de transport, mijloace de telecomunicaţie, construcţii,
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op cit., p. 101
725
produse industriale sau agricole sau alte bunuri. Înşiruirea de bunuri pe care o realizează
art. 403 are caracter exemplificativ.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale dar şi de persoane juridice.
complicitate) întrucât norma de incriminare nu pretinde o anumită calitate pentru autor.
c) subiectul pasiv
infracţiunii se realizează un pericol real pentru securitatea statului, iar subiect pasiv
secundar poate fi persoana fizică sau juridică afectată prin comiterea faptei.
Infracţiunea privind actele de diversiune se săvârşeşte prin următoarele acţiuni:
- de distrugere;
- de degradare;
- de aducere în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte.
Pentru existenţa infracţiunii se impune ca prin acţiunile de distrugere, degradare
sau aducere în stare de neîntrebuinţare (realizate prin explozii, incendii sau în orice alt
mod -de ex., prin provocarea unei inundaţii în urma deversării apei dintr-un baraj) să fie
pusă în pericol securitatea naţională.
statului român.
infracţiunii.
Infracţiunea privind actele de diversiune se săvârşeşte numai cu intenţie directă
sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind actele de diversiune, norma de incriminare
nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunii.
b) forma consumată
726
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul provoacă
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, în total sau în parte, a unuia
dintre bunurile menţionate la „obiectul material” al infracţiunii şi produce, astfel, o stare
reală, faptică de pericol pentru siguranţa statului1.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind actele de diversiune se pedepseşte cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comunicarea de informaţii false

(Art. 404 C. pen.)
1. Concept
Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii
false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin
aceasta se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
respectiv relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă vizând protejarea siguranţei
statului.
Infracţiunea analizată are ca obiect material date sau informaţii false ori
documente falsificate. Chiar dacă datele sau documentele sunt false, acestea constituie
obiect material întrucât făptuitorul acţionează asupra lor, deşi cunoaşte caracterul fals al
acestora.
1
Octavian Loghin, op. cit., p. 45
727
În doctrina de specialitate s-a apreciat că în situaţia în care infracţiunea se
săvârşeşte pe cale orală aceasta nu are obiect material1.
a) subiectul activ
Infracţiunea privind comunicarea de informaţii false poate fi săvârşită de către
orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală sau de
persoane juridice.
complicitate).
c) sbiectul pasiv
se realizează un pericol real pentru securitatea statului.
3. Conţinutul constitutiv al infracţunii
Infracţiunea analizată se săvârşeşte prin următoarele acţiuni: comunicarea sau
răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente
falsificate.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca acţiunea de
comunicare sau răspândire a ştirilor, documentelor, informaţiilor falsificate, să fie de
natură, prin modul de desfăşurare a faptei sau prin importanţa ştirilor, documentelor sau
informaţiilor, să pună în pericol securitatea naţională.
Comunicarea sau răspândirea ştirilor, informaţiilor, documentelor se poate realiza
prin intermediul: televiziunii, radioului, presei, agenţi ambulanţi ai făptuitorului, prin
răspândirea unor documente pe calea aerului – de ex., din avion, elicopter ş.a.
statului român, din cauza acţiunii infracţionale în sine, dar şi prin conţinutul
documentelor, datelor, informaţiilor falsificate, despre care autorul ştie că au un astfel de
caracter.
Legătura cauzală rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea privind comunicarea de informaţii false se săvârşeşte numai cu
intenţie directă, întrucât norma de incriminare pretinde ca făptuitorul să aibă cunoştinţă
despre caracterul fals al acestora. Pe cale de consecinţă, în cazul în care făptuitorul nu
cunoaşte caracterul fals al ştirilor, datelor sau informaţiilor pe care le răspândeşte, fapta
nu constituie infracţiune.
1
Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 62
728
Pentru săvârşirea infracţiunii privind comunicarea de informaţii false, norma de
mobil.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea privind comunicarea de informaţii false se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a comunicat
sau a răspândit prin orice mijloace ştiri, date sau informaţii false ori documente
falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol
securitatea naţională. Considerăm că infracţiunea nu va subzista în situaţia în care
informaţiile sau documentele false au un caracter fantezist, nu ar putea fi considerate
credibile.
B. Modalităţi
Infracţiunea poate fi săvârşită prin comunicarea sau răspândirea, prin orice
mijloace, de ştiri, date sau informaţii, despre care autorul ştie că au caracter fals. Se
impune ca toate aceste informaţii, date, documente să fie apte de a pune în pericol
siguranţa statului. Dacă, de ex., autorul răspândeşte date, informaţii, chiar şi false, despre
fapte infracţionale de corupţie ale unui demnitar român sau ale unor funcţionari din
instituţii ale Uniunii Europene, ale N.A.T.O sau alte altor instituţii internaţionale, fapta
nu va fi de natură să pune în pericol siguranţa statului şi deci nu va constitui infracţiune,
dar va constitui o astfel de infracţiune ştirea falsă că şeful statului român este susţinut la
conducerea statului de către o putere străină prin fapte de corupţie. Nu va constitui nici
acestă faptă infracţiunea analizată dacă se dovedeşte că informaţia nu era falsă.
modalităţi faptice, cum ar fi împrăştierea din autoturism a fluturaşilor pe care au fost
scrise informaţiile false de natură să pună în pericol securitatea naţională, transmiterea de
mesaje prin intermediul internetului etc.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Conform dispoziţiilor art. 412 alin. (1) C. pen., tentativa la infracţiunea analizată
se pedepseşte.
729
Propaganda pentru război
(ART. 405 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum şi răspandirea de ştiri
tendenţioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite
în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict
armat intern.
dezvoltă în legătură cu securitatea naţională.
a) subiectul activ
condiţiile generale ale răspunderii penale sau de persoane juridice.
complicitate).
c) subiectul pasiv
se realizează un pericol real pentru securitatea naţională.
Pentru existenţa infracţiunii de propagandă pentru război, nu se cere îndeplinirea
anumitor condiţii de loc sau de timp.
Infracţiunea de propagandă pentru război se săvârşeşte prin:
- acţiuni propagandistice pentru declanşarea unui război de agresiune al statului
român împotriva altor state;
- acţiunea de a răspandi ştiri tendenţioase sau inventate, în scopul provocării unui
război de agresiune al statului român împotriva altor state;
- acţiunea de propagandă sau de răspândire de ştiri tendenţioase sau inventate, în
scopul provocării unui război de agresiune împotriva statului român sau a unui conflict
armat intern.
Prin propagandă înţelegem acțiuni în rândul maselor desfășurate sistematic în
vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le
face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. În cazul infracţiunii analizate,
„propaganda” are scopul de a aduna adepţi pentru a porni un război de agresiune de către
730
România împotriva altor state ori de pornire a unui război de agresiune împotriva
României sau a unui conflict armat intern.
Rezultă că pentru săvârşirea infracţiunii prin modalitatea „propagandei” se
impune ca fapta să fie realizată sistematic, adică după un plan, după o metodă dinainte
gândită. La fel şi în cazul acţiunii de răspândire de ştiri, unde nu se cere nici măcar ca
acţiunea să se realizeze în mod sistematic (adică după un plan dinainte gândit, metodic,
organizat, stăruitor, cu perseverenţă). Rezultând că este suficient, pentru existenţa
infracţiunii, să se desfăşoare o singură acţiune de propagandă sau de răspândire de ştiri
tendentioase (care urmăresc un interes, care sunt părtinitoare) sau inventate, în scopul
provocării unui război de agresiune sau a unui conflict armat intern.
statului român, care s-ar putea transforma într-un stat cu un regim agresiv, războinic.
infracţiunii.
În privinţa scopului, pentru săvârşirea infracţiunii analizate, norma de incriminare
pretinde ca făptuitorul să acţioneze în scopul provocării unui război de agresiune de către
Româna împotriva altor state sau de agresiune a altor state împotriva României, ori
producerea ununi conflict armat intern.
A. Forme
a) tentativa
Conform dispoziţiilor art. 412 alin. (1) C. pen., fapta de propagandă pentru război
rămasă în formă de tentativă se pedepseşte. Este considerată tentativă, prin norma de
incriminare, şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii. În literatura de specialitate s-a apreciat
că tentativa prin propagandă nu este posibilă dacă se realizează pe cale orală1, deoarece
într-o astfel de situaţie ar fi vorba despre o consumare instantanee a infracţiunii. Trebuie
să remarcăm totuşi că pentru a se reţine propaganda este necesar, aşa cum am mai arătat,
este nevoie de o acţiune organizată, care să se prelungească o anumită perioadă de timp.
Propaganda presupune un caracter repetat, cu toate acestea legiuitorul nu prevede cerinţa
repetării, aşadar fapta se consumă atunci când făptuitorul începe acţiunea de propagandă,
atunci când realizează primul act de propagandă.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat
primul act de propagandă sau de răspândire de ştiri tendenţioase sau inventate, în scopul
provocării unui război de agresiune sau a unui conflict armat intern.
B. Modalităţi
1
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a , Ed. Şansa, Bucureşti,
1997, p. 51
731
Fapta este incriminată în varianta tip şi într-o variantă asimilată.
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (de ex.,
organizarea unor emisiuni de radio sau televiziune cu scopul de a îndoctrina populaţia
pentru acceptarea unui război de agresiune împotriva unui alt stat).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
Tentativa la infracţiunea analizată se pedepseşte conform art. 412 alin (1).
Compromiterea unor interese de stat

(ART. 406 C. pen.)
1. Concept
Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau inscris în care sunt
stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt
puse în pericol sau vătămate interesele de stat, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15
dezvoltă în legătură cu securitatea şi interesele statului şi care sunt afectate prin
distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite
drepturi ale statului român.
Infracţiunea analizată are ca obiect material documentele sau înscrisurile în care
sunt stabilite drepturi ale statului român.
a) subiectul activ
Infracţiunea privind compromiterea unor interese de stat poate fi săvârşită de
către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale sau
de persoane juridice.
complicitate).
c) subiectul pasiv;
732
sunt puse în pericol sau vătămate interesele de stat, fapt ce afectează securitatea şi
interesele statului.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte prin una dintre următoarele acţiuni:
distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau inscris în care sunt stabilite
drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în
pericol sau vătămate interesele de stat. Legea nu condiţionează existenţa faptei de un
anumit „interes de stat”, infracţiunea subzistând indiferent dacă interesul atins este de
natură patrimonială, culturală, strategică etc. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă
puterea străină în raport cu care sunt stabilite drepturi ale statului român este un stat sau o
altă formă de organizare. Considerăm că ar putea constitui putere străină şi o corporaţie
străină, o fundaţie sau chiar o grupare de persoane private străine.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru interesele
statului.
infracţiunii.
urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil. Se cere, însă, ca fapta să pună în
pericol sau să vatăme interese de stat ale României.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care a fost distrus, alterat ori
ascuns un document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport
cu o putere străină şi dacă fapta este de natură a compromite un interes al statului român.
B. Modalităţi
1
733
modalităţi faptice; de exemplu, distrugerea prin ardere a unui document în care se
prevedea depunerea sub formă de depozit a unei importante cantităţi de aur într-o altă
ţară, distrugerea sau ascunderea unui contract cu o companie străină încheiat în scopul
construcţiei de drumuri, autostrăzi etc.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de compromitere a unor interese de stat se pedepseşte cu
închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională

(ART. 407 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie informaţii
secrete de stat, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta
pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
(2) Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conţine
informaţii secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte
cu închisoarea de la 5 la 10 ani.
Obiectul juridic special este acelaşi ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra
siguranţei statului, respectiv relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă pentru
protejarea securităţii naţionale.
Infracţiunea analizată are ca obiect material documente sau date care constituie
secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională.
a) subiectul activ
Infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează securitatea naţională, poate
fi săvârşită:
- în modalitatea prevăzută în alin. (1) numai de către persoanele care cunoaşteau
datele sau documentele în baza atribuţiunilor de serviciu ce le-au fost încredinţate;
734
- în cazul alin. (2), de către persoane care nu aveau acces la datele sau informaţiile
secrete sau alte date sau informaţii.
Pentru a fi antrenată răspunderea penală, făptuitorii trebuie să îndeplinească şi
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării sau complicităţii. Pentru
coautorat se impune:
- ca fapta prevăzută în alin. (1) să fie săvârşită de către persoane care cunoaşteau
documentele sau date care constituie informaţii secrete de stat, datorită atribuţiilor de
serviciu pe care le au;
- ca fapta prevăzută în alin. (2), să fie săvârşită de către persoane care deţin în
afara îndatoririlor de serviciu un document ce conţine informaţii secrete de stat.
c) subiectul pasiv
infracţiunii se realizează un pericol real pentru securitatea statului, iar subiect pasiv
secundar este instituţia, unitatea, publică sau privată, prejudiciată în mod direct prin
divulgarea datelor sau documentelor.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii fapta
poate fi săvârşită în orice condiţii de loc sau de timp.
Infracţiunea se săvâreşte prin următoarele acţiuni:
- de divulgare de documente sau date care constituie informaţii secrete de stat de
către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu;
- fapta de a deţine, în afara îndatoririlor de serviciu, un document ce conţine
statului român prin deţinerea ori prin divulgarea de documente sau date care constituie
Pentru existenţa infracţiunii norma de incriminare pretinde ca fapte ce pot forma
elementul material să fie apte de a pune în pericol securitatea naţională.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi numai cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind, în ambele modalităţi, norma de incriminare
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă:
735
- în momentul în care au fost divulgate vreun document sau data care constituie
informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaştea datorită atribuţiilor de serviciu pe
care le are;
- în momentul în care făptuitorul deţine în afara îndatoririlor de serviciu un
document ce constituie secret de stat. Norma de incriminare mai pretinde ca oricare
dintre cele două fapte să fie de natură a pune în pericol securitatea naţională.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi într-o variantă atenuată.
modalităţi faptice, de ex. sustragerea de la serviciu a unui document, care a fost clasificat
ca fiind secret de stat, de către cel care l-a realizat şi predarea acelui document către un
agent al unei puteri străine.
Apreciem că pentru existenţa faptei nu este necesar ca documentele sau datele
care constituie informaţii secrete de stat să fie originale, pot fi şi copii realizate prin
scanare, fotocopiere, prin fax ş.a., dar să conţină date reale, deci să nu fie falsificate în
întregime.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind divulgarea secretului care periclitează securitatea
naţională se pedepseşte:
- cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă fapta
este săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (1);
- cu închisoare de la 5 la 10 ani, dacă fapta este săvârşită în condiţiile alin. (2).
Este pedepsită şi fapta rămasă în formă de tentativă -art. 412 alin. (1). Se
luarea de măsuri în vederea săvârşirii infracţiuni analizate -art. 412 alin. (2).
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională

(ART. 408 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Atentatul contra vieţii săvârşit împotriva reprezenţantului unui stat străin sau
altei persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale,
aflată în misiune oficială în România, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau
736
(2) Infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii,
săvârşite împotriva unei persoane dintre cele menţionate în alin. (1), se sancţionează cu
pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, ale cărei limite speciale se majorează
cu jumătate.
Obiectul juridic special în cazul acestei infracţiuni este reprezentată de:
- relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu asigurarea
dreptului la viaţă al reprezentantului unui stat străin sau altei persoane care se bucură de
protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale, aflată în misiune oficială în
România;
- relaţiile sociale referitoare la dreptul la integritate corporală, sănătate sau
libertate al reprezentantului unui stat străin sau altei persoane care se bucură de protecţie
în conformitate cu convenţiile internaţionale, aflată în misiune oficială în România.
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul reprezentantului unui stat
străin sau al altei persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile
internaţionale, aflată în misiune oficială în România.
a) subiectul activ
Infracţiunea contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională poate fi
săvârşită de către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale ale
răspunderii penale sau de persoane juridice.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este:
- statul român, întrucât prin săvârşirea infracţiunii se realizează un pericol real
pentru securitatea statului;
- reprezentantul unui stat străin care se bucură de protecţie în conformitate cu
convenţiile internaţionale, aflată în misiune oficială în România;
- persoana care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile
internaţionale, aflată în misiune oficială în România.
Se săvârşeşte infracţiunea analizată numai când este suprimată viaţa, este afectată
integritatea corporală, sănătatea, libertatea reprezentantului unui stat străin sau altei
persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale, cu
condiţia ca aceştia să se afle în misiune oficială în ţara noastră, întrucât numai aşa se
poate considera că aceştia reprezintă statul căruia îi aparţin şi nu când se află în concediu
de odihnă sau în vizită la cunoştinţe din România.
737
Infracţiunea se săvârşeşte prin orice acţiuni sau inacţiuni apte să aducă atingere
vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii unui reprezentant al unui stat străin sau
aflată în misiune oficială în Romania (de ex., prin fapte de lovire, prin alte violenţe, prin
ucidere cu intenţie, tâlhărie, dacă s-a produs vătămarea corporală, privarea de libertate în
mod ilegal a reprezentantului străin ş.a.).
Pentru existenţa infracţiunii analizate se cere ca în toate situaţiile prevăzute de
lege, fapta aducătoare de prejudicii reprezentantului statului străin să constituie, potrivit
legii române, o infracţiune.
statului român, din cauza punerii în pericol a relaţiilor pe care le are România cu statul al
cărui reprezentant era victima infracţiunii.
Legătura cauzală dintre acţiunea infracţională şi starea de pericol pentru siguranţa
stratului rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Nu este posibilă
săvârşirea unei asemenea fapte din culpă. Aceasta întrucât în alin. (1), se face referire la
fapta de „atentat”, care presupune intenţie, iar în alin. (2) al normei de incriminare pentru
infracţiunea analizată se face referire la infracţiunile „intenţionate” contra integrităţii
corporale, sănătăţii sau libertăţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin sau
aflată în misiune oficială în România.
Când faptele de ucidere, de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de
lipsire de libertate a reprezentantului unui stat străin sau altei persoane care se bucură de
protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale, sunt săvârşite fără intenţia
producerii unor asemenea urmări, deci nu au nicio legătură cu calitatea de reprezentant al
victimei, nu vom încadra fapta la infracţiunea analizată, ci la infracţiunea
corespunzătoare urmării produse, de ex. la infracţiunea de omor (art. 188 C. pen.).
Pentru săvârşirea infracţiuni analizate, textul de incriminare nu pretinde ca
făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit scop sau mobil (cum ar fi de ex., crearea
unei stări conflictuale între statul nostru şi statul străin căruia îi aparţine victima), dar
astfel de urmări sunt deduse din calitatea victimei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 412 alin. (1).
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat orice
acţiune sau inacţiune prin care s-a cauzat moartea sau s-a produs o vătămare a integrităţii
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii unui reprezentant străin în România.
B. Modalităţi
738
Fapta este incriminată în varianta tip şi o variantă atenuată.
Infracţiunea poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (de ex., prin
împuşcare cu o armă de foc, prin îmbrâncire, înjunghiere, lovire, sechestrare ş.a.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională se pedepseşte:
- cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, când fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (1);
- cu pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvârşită (infracţiunile care au ca
urmare afectarea integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii), ale cărei limite speciale se
Constituirea de structuri informative ilegale

(ART. 409 C. pen.)
1. Concept
Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri
informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat ori desfăşurarea de către
acestea a unei activităţi de culegere sau prelucrare de asemenea informaţii, în afara
cadrului legal, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi.
referitoare la asigurarea unui cadru legal pentru culegerea de informaţii secrete de stat şi
pentru prelucrarea unor asemenea informaţii, în vederea garantării securităţii naţionale.
Infracţiunea de constituire de structuri informative ilegale nu are obiect material.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de constituire de structuri informative ilegale poate fi
orice persoană fizică sau juridică, întrucât norma de incriminare nu prevede o anumită
calitate a subiectului activ.
b) subiectul pasiv
739
Subiect pasiv al infracţiunii de constituirea de structuri informative ilegale este
statul, care are obligaţia asigurării unui cadru legal pentru organizarea, desfăşurarea şi
prelucrarea a informaţiilor secrete de stat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare sau
complicitate).
Textul de incriminare pentru infracţiunea de constituire de structuri informative
ilegale nu prevede anumite condiţii de loc şi de timp pentru existenţa infracţiunii.
Elementul material al laturii obiective este format din:
- acţiunea de a iniţia, organiza sau constitui pe teritoriul României a unor structuri
informative în afara cadrului legal;
- desfăşurarea de către structurile informative ilegale de activităţi de culegere sau
prelucrare de informaţii, în afara cadrului legal.
Conform art. 1 din Legea nr. 14/19921, Serviciul Român de Informaţii este
serviciul organizat de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa
naţională a României, parte componenta a sistemului naţional de apărare, activitatea sa
fiind organizată şi coordonată de Consiliul sSuprem de Apărare a Ţării. Activitatea
Serviciului este controlată de parlament. Art. 3 al aceleiaşi legi prevede că Serviciul
Român de Informaţii asigură apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de
informaţii care, potrivit legii, nu pot fi divulgate.
Prin săvârşirea infracţiunii de constituire de structuri informative ilegale se
produce o stare de pericol pentru securitatea naţională prin activităţile clandestine pe care
le desfăşoară astfel de structuri.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunile infracţionale şi urmarea periculoasă
rezultă din însăşi săvârşirea infracţiunii, fără a mai fi necesare alte probaţiuni.
Infracţiunea de constituire de structuri informative ilegale se poate săvârşi numai
cu intenţie, întrucât fapta infracţională nu poate fi săvârşită şi din culpă.
A. Forme
a) tentativa
Dacă infracţiunea de constituire de structuri informative ilegale a rămas în formă
de tentativă, fapta va fi pedepsită conform art. 412 alin. (1).
1
Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii
740
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat orice
acţiune sau inacţiune prin care s-a iniţiat, organizat sau constituit pe teritoriul României a
unei structuri informative ilegale, indiferent dacă au început sau nu să culeagă informaţii
secrete de stat ori să desfăşoare activităţi de prelucrare de asemenea informaţii.
B. Modalităţi
Activitatea infacţională analizată se poate realiza prin numeroase modalităţi
faptice, cum ar fi de ex., iniţierea, sub acoperirea unei societăţi comerciale, a unei
structuri de culegere de informaţii secrete de stat privind politica statului în privinţa
minorităţilor naţionale.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de constituire de structuri informative ilegale1 este
pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nedenuntarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale

(ART. 410 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu
înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor.
1
Conform art. 7 din Legea nr. 14/1992, Serviciul Român de Informaţii acţionează pentru descoperirea şi
contracararea acţiunilor de iniţiere, organizare sau constituire pe teritoriul României a unor structuri
informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale, a activităţilor de aderare la acestea sau de
sprijinire a lor în orice mod ori de confecţionare, deţinere sau folosire ilegala de mijloace de interceptare a
comunicaţiilor, precum şi de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret sau confidenţial.
741
Obiectul juridic special are în vedere relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu asigurarea securităţii statului.
a) subiectul activ
Infracţiunea de nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale poate fi
săvârşită de către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale ale
răspunderii penale (cu excepţia membrului de familie) şi care are cunoştinţă despre
săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile privind:
- trădarea (art. 394);
- trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat (art. 395);
- trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396);
- acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 397);
- actiunile ostile contra statului (art. 399);
- spionajul (art. 400);
- atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 401);
- atentatul contra unei colectivităţi (art. 402);
- actele de diversiune (art. 403);
- compromiterea unor interese de stat (art. 406);
- divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională (art. 407);
- infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională (art.
408);
- constituirea de structuri informative ilegale (art. 409).
În ceea ce priveşte alin. (2) şi (3) trebuie să observăm că legiuitorul prevede două
cauze speciale de nepedepsire, iar nu cauze justificative. Prin urmare, infracţiunea
subzistă şi în aceste situaţii (chiar dacă este săvârşită de un membru de familie de
exemplu), dar nu este pedepsită.
Participaţia penală este posibilă doar în forma instigării, deoarece obligaţia de a
denunţa are caracter personal.
c) subiectul pasiv
de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale nu sunt prevenite infracţiuni
grave care pun în pericol real securitatea naţională.
cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc. Legea impune însă o condiţie de timp,
respectiv obligaţia de a încunoştiinţa de îndată autorităţile. Prin termenul „de îndată”
înţelegem intervalul de timp necesar cetăţeanului diligent să încunoştiinţeze autorităţile
cu privire la existenţa unei infracţiuni contra securităţii naţionale. Prin incriminarea faptei
prevăzute la art. 410 se pedepseşte delăsarea, starea de pasivitate a cetăţeanului.
Termenul se va aprecia de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care s-a aflat
742
persoana (dacă a avut posibilitatea să încunoştinţeze autorităţile, dacă a fost chiar el în
pericol etc.). Nu are relevanţă modul de sesizare al autorităţilor (dacă persoana se
deplasează la sediul autorităţii sau încunoştinţează prin telefon sau alte mijloace de
comunicare la distanţă etc.). De asemenea, chiar dacă infracţiunea a fost adusă la
cunoştinţa altor autorităţi decât cele care au atribuţii cu privire la cercetarea faptei, nu se
va mai putea reţine infracţiunea analizată.
Infracţiunea privind nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale se
săvârşeşte printr-o inacţiune, respectiv omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile menţionate mai sus.
statului român, întrucât făptuitorul, cu ştiinţă omite să denunţe de îndată săvârşirea celor
mai grave fapte contra securităţii naţionale.
infracţiunii.
Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale, norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească
realizarea unui anumit scop sau mobil.
A. Forme
a) tentativa
Cu toate că, potrivit art. 412 alin. (1), tentativa la infracţiunile prevăzute în
prezentul titlu se pedepseşte, considerăm că tentativa la infracţiunea analizată nu este
posibilă. Aceasta întrucât elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune,
respectiv în neînştiinţarea de îndată a autorităţilor.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a avut
cunoştintă despre săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile pe care le-am menţionat mai sus
şi nu le-a denunţat de îndată ce a avut posibilitatea să se adreseze unui organ competent
al statului, cum ar fi un organ de poliţie, unei unităţi a parchetului, S.R.I.-ul.
B. Modalităţi
Modalitatea normativă prin care se poate săvârşi infracţiunea privind
nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale, constă în inacţiune, adică
nedenunţare, în neaducerea la cunoştinţa unei autorităţi a infracţiunilor grave care
afectează concret securitatea statului.
743
Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale poate fi
săvârşită prin numeroase modalităţi faptice, cum ar fi, de ex., neîndeplinirea obligaţiei
impusă de lege în speranţa că va face acest lucru o altă persoană.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii
naţionale se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Norma de incriminare prevede că nu se pedepseşte:
- persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
C. pen. prevede şi o cauză de atenuare a răspunderii penale pentru săvârşirea de
infracţiuni contra securităţii naţionale, aceea prevăzută de dispoziţiile art. 411 C. pen.,
conform căreia în cazul în care o persoană care a săvârşit una dintre infracţiunile contra
securităţii naţionale înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor, limitele speciale ale pedepsei se reduc
la jumătate.
744
TITLUL XI. INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE LUPTĂ A
FORȚELOR ARMATE
Capitolul I. Infracţiuni săvârşite de militari
Absența nejustificată
(ART. 413C. pen.)
1. Concept
Absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a
depăşit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu
sau a stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării.
Infracţiunea analizată nu are obiect material1.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către militari în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă.
În literatura de specialitate s-a apreciat că subiecţi activi ai infracţiunii de absenţă
nejustificată pot fi şi elevii şcolilor militare ori studenţii instituţiilor militare de
învătâmânt superior, care nu şi-au făcut stagiul militar, dar sunt asimilaţi cu militarii în
termen, întrucât şi ei au obligaţia să se supună îndatoririlor militare2. Elevii liceelor
militare nu sunt consideraţi încorporaţi şi nu au calitatea de militar3.
Nu este pedepsit penal militarul care absentează de la unitate pe timp de pace.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau a complicităţii.
Coautoratul nu este posibil întrucât obligaţia de a nu dezerta este una personală.
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul român prin unitatea militară în care îşi
desfăşoară activitatea militarul.
Cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii, conform dispoziţiilor normei de
incriminare, pentru existenţa infracţiunii fapta trebuie să se săvârşească în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
A.Latura obiectivă
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice… ,Vol. IV, op. cit., p. 767
2
3
Ilie V. Jurcă, Despre calitatea de militar în R.D.P. nr. 1, ianuarie-martie, 2005, p. 104
745
Infracţiunea se săvârşeşte prinfapta oricărui militar de a absenta nejustificat de la
unitate sau serviciu, când absenţa depăşeşte 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp
de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
În cazul în care militarul a absentat de la unitate sau serviciu, în mod nejustificat,
pe o perioadă între 24 ore şi până la 3 zile, în timp de război sau pe un teritoriu pe care a
fost proclamată starea de asediu sau de urgenţă, fapta va fi încadrată la infracţiunea de
dezertare -art. 414 alin. (3).
Dacă militarul a absentat de la unitate sau serviciu, în mod nejustificat, pe o
perioadă de peste 3 zile, indiferent dacă dacă este timp de pace, de război,a fost sau nu
proclamată starea de asediu sau de urgenţă, fapta va fi încadrată la infracţiunea de
dezertare -art. 414 alin. (1).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru realizarea
atribuţiunilor de serviciu ale militarilor şi pentru realizarea ordinii militare şi a capacităţii
de apărare a ţării.
infracţiunii.
Infracţiunea privind absenţa nejustificată se săvârşeşte numai cu intenţie sau din
culpă.
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind absenţa nejustificată, norma de incriminare
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea de absenţă nejustificată nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care militarul a absentat
nejustificat de la unitate între 4 ore şi cel mult 24 de ore, în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii deabsenţă nejustificată se pedepseştecu închisoare de la
unu la 3 ani sau cu amendă.
Sub aspect procesual, punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracțiunea de
absenţă nejustificată se realizează la sesizarea comandantului1.
1
Art. 431 C. pen.
746
obligatoriu, de procurorul militar [art. 56 alin. (4) C. pr. pen.].
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului militar (dacă
infracţiunea este săvârşită de militari pînă la gradul de colonel inclusiv) sau curţii militare
de apel, dacă infracţiunea a fost săvârşită de generali, mareşali, amirali.
Dezertarea
(ART. 414C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Absenţa nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depăşeşte 3 zile, a
oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Dezertarea săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de doi sau mai mulţi militari împreună;
b) având asupra sa o armă militară;
c) în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) în timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de
asediu sau de urgenţă, dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a
depăşit 24 de ore se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării şi cu ordinea şi disciplina militară.
a) subiectul activ
Infracţiunea de dezertare poate fi săvârşită de către orice militar.
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării şi complicităţii, întrucât
obligaţia de a nu dezerta este una personală.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul român prin unitatea militară căreia îi
aparţine militarul.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii în
condiţiile:
-alin. (1), nu are relevanţă dacă fapta a fost săvârşită în timp de pace, de război,
de calamităţi, asediu sau de urgenţă;
- alin. (2), lit.c), fapta trebuie să fie săvârşită în timpul misiunilor la care militarul
participă în afara teritoriului statului român;
747
- alin. (3), fapta trebuie să fie săvârşită în timp de război sau pe un teritoriu pe
care a fost proclamată starea de asediu sau de urgenţă, iar dezertarea să fi depăşit 24 de
ore.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de dezertare se poate săvârşi prin una dintre următoarele acţiuni sau
inacţiuni:
- inacţiunea oricărui militar de a nu se prezenta la unitate sau la serviciu, pe o
perioadă mai mare de 3 zile;
- dezertarea săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de doi sau mai mulţi militari împreună;
b) având asupra sa o armă militară;
c) în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român, a
oricărui militar;
- dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depăşit 24 de ore, în
timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau de
urgenţă.
În practica judiciară s-a decis că acţiunile repetate de dezertare, realizate la
intervale scurte de timp, constituie o singură infracţiune, conţinuată, întrucât are la bază
aceeaşi rezoluţie infracţională1.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru asigurarea
ordinii şi disciplinei militare, pentru realizarea în condiţii corespunzătoare a capacităţii de
apărare a ţării.
infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie sau din culpă, întrucât legiuitorul a prevăzut
că absenţa trebuie să fie nejustificată.Este greu totuşi ca o asemenea faptă s-ar putea
săvârşi din culpă, adică militarul să „uite”, să neglijeze să se prezinte la unitate sau la
serviciu.
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind dezertarea, norma de incriminare nu
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea privind dezertarea nu se pedepseşte.
b) forma consumată
1
T.Mil. Cluj, s.pen. nr. 112/1996; T. Militar Bucureşti, dec. pen. nr. 387/1966, indicate de Valerică Lazăr,
Ilie Pascu, op. cit., p. 638
748
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind dezertarea, se pedepseşte:
- cu închisoare de la unu la la 5 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită în
- cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (2);
- cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (3).
Sub aspect procesual, punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracțiunea
dezertare se realizează la sesizarea comandantului1.
Încălcarea consemnului
(ART. 415 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Încălcarea regulilor serviciului de pază, intervenţie, însoţire sau de
securitate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Încălcarea consemnului de către santinela aflată în post la depozitele de
armament, muniţii sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes
militar sau de stat se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă se pedepsesccu închisoarea de la 3 la 10 ani.
dezvoltă în legătură cu ordinea şi disciplina militară.
a) subiectul activ
1
Art. 431 C. pen.
749
Infracţiunea deîncălcarea consemnuluipoate fi săvârşită numai de către un militar
aflat în serviciul de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate, aflat la comandă,
santinelă în serviciu de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, muniţii sau
materiale explozive, la frontieră ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de
stat.
complicitate). Pentru forma participaţiei penale a coautoratului, toate persoanele care
săvârşesc în mod nemijlocit fapta trebuie să încălce regulile serviciului de pază,
intervenţie, însoţire sau de securitate în aceeaşi misiune, să încalce acelaşi consemn, toţi
fiind santinele aflate în post la depozitele de armament, muniţii sau alte materiale
explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii în
condiţiile alin. (3), fapta trebuie să se săvârşească în timp de război pe durata stării de
asediu sau a stării de urgenţă.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte prin următoarele acţiuni:
- acţiuni, pe timp de pace, care încălcă regulile serviciului de pază, intervenţie,
însoţire sau de securitate, pe care trebuie să le respecte făptuitorul, conform obligaţiilor
de serviciu pe care le are-alin. (1);
- acţiuni, pe timp de pace, care încălcă consemnul, de către făptuitorul santinelă,
aflată în post la depozitele de armament, muniţii sau alte materiale explozive ori în alte
posturi de un deosebit interes militar sau de stat -alin. (2);
- acţiuni, pe timp de război, care încălcă regulile serviciului de pază, intervenţie,
însoţire sau de securitate, pe care trebuie să le respecte făptuitorul, conform obligaţiilor
de serviciu pe care le are sau acţiuni care încălcă consemnul postului, la depozitele de
armament, muniţii sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes
militar sau de stat -alin. (3).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru ordinea şi
disciplina militară, pentru securitatea şi buna funcţionare a instituţiilor, depozitelor,
frontierei, păzite.
infracţiunii.
Infracţiunea privind încălcarea consemnului se săvârşeşte numai cu intenţie
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind încălcarea consemnului, norma de
mobil.
750
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea privind încălcarea de consemn, nu se pedepseşte.
b) forma consumată
vreunul dintre elementele materiale ale laturii obiective, pe care le-am menţionat mai sus.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi două variante agravate.
modalităţi faptice, cum ar fi de ex., părăsirea postului fără aprobările legale.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind încălcarea consemnului se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă (alin. (1);
- cu închisoare de la unu la 5 ani (alin. (2);
- cu închisoare de la 3 la 10 ani (alin. (3).
încălcare a consemnului se realizează la sesizarea comandantului1.
obligatoriu, de către procurorul militar [art. 56 alin. (4) C. pr. pen.].
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului militar.
Părăsirea postului sau comenzii

(ART. 416 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Părăsirea de către militar a postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în
care acesta trebuia să se afle se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an.
(2) Părăsirea comenzii sau a serviciului de permanenţă de către orice militar se
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepsesc cu închisoarea de la 2
la 7 ani, iar dacă au fost săvârşite în timp de război, se pedepsesc cu închisoarea de la 3
la 10 ani.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării.
1
Art. 431 C. pen.
751
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către un militar.
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării şi a complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, iar subiect pasiv secundar este
unitatea militară în care îşi desfăşoară activitatea militarul care a săvârşit fapta.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, în
condiţiile alin. (1) şi alin. (2) nu se cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp,
dar pentru existenţa infracţiunii în condiţiile alin. (3), fapta trebuie să se săvârşească în
timp de război.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de părăsire a postului sau comenzii poate fi săvârşită prin:
- fapta militarului de părăsirea postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în care
acesta trebuia să se afle, conform atribuţiunilor sale de serviciu -alin. (1);
- fapta militarului de a părăsi comanda sau serviciul de permanenţă care i-au fost
încredinţate, ca sarcină de serviciu -alin. (2);
- fapta militarului de părăsire a postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în care
acesta trebuia să se afle, conform atribuţiunilor sale de serviciu sau fapta militarului de a
părăsi comanda sau serviciul de permanenţă, dacă aceste fapte au fost săvârşite în timp de
război -alin. (3).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru ordinea şi
disciplina militară.
infracţiunii.
Infracţiunea privind părăsirea postului sau comenzii se săvârşeşte numai cu
intenţie directă.
Mobilul şi scopul
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea privind părăsirea postului sau comenzii nu se pedepseşte.
b) forma consumată
- militarul părăseşte postul, serviciul sau oricare alt loc în care acesta trebuia să se
afle -alin. (1);
752
- militarul părăseşte comanda sau serviciul de permanenţă -alin. (2);
- militarul părăseşte postul, serviciul sau oricare alt loc în care acesta trebuia să se
afle, părăseşte comanda sau serviciul de permanenţă, pe timp de război -alin. (3).
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii analizatese pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la un an (alin. (1);
părăsire a postului sau a comenziise realizează la sesizarea comandantului1.
Insubordonarea
(ART. 417 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se
Varianta agravată:
(2) În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, pedeapsa
pentru fapta prevăzută în alin. (1) este închisoarea de la 2 la 7 ani.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării şi cuordinea şi disciplina militară.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către un militar.
În ceea ce priveşte participaţia, considerăm că în cazul infracţiunii analizate este
posibilă numai instigarea, deoarece obligaţia de subordonare faţă de ordinele superiorului
1
Art. 431 C. pen.
753
este o obligaţie personală. În doctrină s-a considerat şi că neexecutarea ordinului de către
o colectivitate militară ar constitui coautorat la infracţiunea de insubordonare1.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea
militară în care îşi îndeplineşte serviciul făptuitorul.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, în
condiţiile alin. (1), nu sunt necesare condiții speciale de loc sau de timp, dar pentru
săvârşirea infracţiunii în condiţiile alin. (2) insubordonarea trebuie să aibă loc pe timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de insubordonare se săvârşeşte prin:
- refuzul, pe timp de pace, al oricărui militar de a executa un ordin cu privire la
îndatoririle de serviciu -alin. (1);
- refuzul, pe timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, al
oricărui militar de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu -alin. (2).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate, pe timp de pace sau pe timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, se creează un pericol real pentru realizarea
îndatoririlor de serviciu ale militarilor, pentru ordinea şi disciplina ce trebuie să-i
caracterizeze pe militari, care au alte modalităţi de a-şi exprima nemulţurirea în cazul în
care primesc ordine neregulamentare. Legea penală permite militarilor să nu execute un
ordin numai atunci când ordinul este vădit ilegal, situaţie în care nu va exista răspundere
penală pentru militarul care nu a executat un astfel de ordin, dacă se va dovedi că, într-
adevăr, ordinul a fost ilegal.
infracţiunii.
Infracţiunea privind insubordonarea se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau
indirectă.
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind insubordonarea, norma de incriminare nu
A. Forme
a)tentativa
Considerăm că tentativa la infracţiunea analizată nu este posibilă.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care militarul refuză, pe timp
de pace sau pe timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, să execute
un ordin cu privire la îndatoririle sale de serviciu.
1
754
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi o variantă agravată.
Şi infracţiunea analizată poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii deinsubordonare se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă (alin. (1);
insubordonarese realizează la sesizarea comandantului1.
obligatoriu, de către procurorul militar [art. 56 alin. (4) C. pr. pen.].
Constrângerea superiorului
(ART. 418C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a
şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu se pedepseşte cu
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită de 2 sau mai mulţi militari împreună ori
în faţa trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
(3) În timp de război fapta prevăzută în alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de
la 2 la 7 ani, iar fapta prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12
ani.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării şi cu ordinea şi disciplina militară,
care sunt încălcate prin neexecutarea îndatoririlor de serviciu.
Infracţiunea poate avea ca obiect material corpul superiorului, dacă fapta este
comisă prin violenţă.
a) subiectul activ
1
Art. 431 C. pen.
755
Şi în cazul acestei infracţiuni subiectul activ este calificat, fiind o persoană care
are calitatea de militar. Săvârşirea faptei de către 2 sau mai mulţi militari împreună
determină reţinerea modalităţii agravate de la alineatul (2).
complicitate). În condiţiile prevăzute în alin. (2) al normei de incriminare, fapta poate fi
săvârşită, în teza I, numai în forma coautoratului mai multor militari.
c) subiectul pasiv
militară în care îşi îndeplineşte serviciul făptuitorul, dar şi superiorul sau şeful
făptuitorului.
Potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi alin. (2), în privinţa condiţiilor de timp, fapta
trebuie să fie săvârşită în condiţii de pace, iar potrivit dispoziţiilor din alin. (3), faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se săvârşesc în timp de război.
- acţiunea de constrângere, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau
a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu, săvârşită pe timp de
pace-alin. (1);
a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu, săvârşită de 2 sau
mai mulţi militari împreună, pe timp de pace-alin. (2) prima teză;
- acţiunea de constrângere, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior
sau a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu, săvârşită în faţa
trupei adunate, pe timp de pace-alin. (2), teza a doua;
a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu, prin folosirea unei
arme, pe timp de pace-alin. (2), teza a treia;
- toate acţiunile de mai sus, săvârşite pe timp de război -alin. (3).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate, pe timp de pace sau pe timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, se creează un pericol real pentru realizarea
îndatoririlor de serviciu ale militarilor, pentru ordinea şi disciplina ce trebuie să-i
caracterizeze pe militari.
Prin săvârşirea infracţiunii de constrângere a superiorului, legătura de cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea faptei.
Infracţiunea de constrângere a superiorului se săvârşeşte numai cu intenţie.
putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei. Norma de incriminare pretinde,
pentru existenţa infracţiunii, o constrângere, prin orice mijloace, a superiorului de către
756
inferior sau a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu, dar
pentru că nu face referire la un mobil sau scop anume, acestea pot fi de orice fel (de ex.,
pentru predarea unor teritorii, pentru a fraterniza cu insurgenţii, pentru a ordona
retragerea şi încetarea luptei ş.a.).
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de constrângerea superiorului nu este pedepsită de către
norma de incriminare, deşi este posibilă.
Infracţiunea privind constrângerea superiorului se consumă în momentul în care
făptuitorul sau făptuitorii au început acţiunea de constrângere.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii constrângerea superiorului se pedepseşte:
- cu închisoare de la 2 la 7 ani (alin. (2);
- cu închisoare de la 2 la 7 ani, pentru fapta săvârşită în condiţiile alin. (1), pe
timp de război (alin. (3), prima teză);
- cu închisoare de la 3 la 12 ani, pentru fapta prevăzută în alin. (2), săvârşită pe
timp de război (alin. (3), teza a doua).
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală în cazul
infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de către procurorul
militar [art. 56 alin. (4) C. pr. pen.].
Abuzul de autoritate
(ART. 419C. pen.)
1. Concept
Fapta superiorului sau a şefului care, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu,
cauzează o vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului sau subordonatului ori il
obligă să încalce îndatoririle de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.
dezvoltă în legătură cu ordinea şi disciplina militară.
757
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către persoane care au calitatea de
militari.
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca participanţii să
îndeplinească cerinţa prevăzută de lege, calitatea de superior sau şef.
c) subiectul pasiv
militară în care îşi îndeplineşte serviciul făptuitorul.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, nu se
A.Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă în încălcarea atribuţiilor de serviciu, de
către superior sau şef, care cauzează o vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului
sau subordonatului sau îl obligă să încalce îndatoririle de serviciu. Observăm că fapta
trebuie să aibă legătură cu atribuţiile de serviciu ale superiorului sau şefului. De
asemenea, este necesar să se producă o vătămare gravă a intereselor legale ale
inferiorului sau subordonatului. Prin termenul foarte general de „interese legale”
înţelegem orice drept recunoscut prin lege, pacte,tratate sau convenţii europene sau
internaţionale. Considerăm că infracţiunea subzistă şi în situaţia în care, de exemplu,
superiorul sau şeful utilizează expresii jignitoare la adresa inferiorului sau
subordonatului, întrucât dreptul la demnitate este recunoscut la nivel constituţional, în
mai multe acte normative, inclusiv în Codul civil şi la nivel european 1. Fapta trebuie
totuşi să prezinte un anumit grad de gravitate. Dacă fapta constă în lovirea inferiorului
sau subalternului, se va reţine infracţiunea prevăzută la art. 420 C. pen.
b) urmarea imediată;
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se crează o stare de pericol pentru capacitatea
de apărare a ţării, pentru ordinea şi disciplina militară.
infracţiunii.
Mobilul sau scopul
1
Demnitatea umană este recunoscută şi în art. 1 din Carta europeană a drepturilor fundamentale. Conform
explicaţiilor cu privire la Cartă (în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 14.12.2007), demnitatea
persoanei nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuşi temeiul drepturilor
fundamentale.
758
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea se consumă în momentul în care sunt vătămate grav interesele legale
ale inferiorului sau subordonatului ori în momentul în care acesta îşi încalcă îndatoririle
de serviciu.
B. Modalităţi
Fapta poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice (de ex. folosirea de
expresii jignitoare în mod repetat la adresa subordonatului sau inferiorului, ameninţarea,
punerea în situaţii umilitoare, darea unui ordin ilegal etc.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind insubordonarea se pedepseşte:
- cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă -alin. (1);
- cu închisoare de la 2 la 7 ani -alin. (2).
Lovirea superiorului ori a inferiorului

(ART. 420C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Lovirea superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat,
atunci când superiorul sau şeful se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru
acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi lovirea săvârşită de către superior
sau şef împotriva inferiorului sau a subordonatului, atunci când inferiorul sau
subordonatul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în
legătură cu aceste atribuţii.
759
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, limitele speciale ale pedepsei se
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării, cu ordinea şi disciplina militară.
Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie corpul superiorului sau al
inferiorului, care este lovit.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către o persoană care are calitatea de
militar.
complicitate)
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, în calitate de garant al valorii
apărate. Subiect pasiv secundar este superiorul sau şeful, loviţi de către inferior, respectiv
de către subordonat, în condițiile alin. (1), teza I, atunci când superiorul sau şeful se află
în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste
atribuţii. În condițiile prevăzute în norma de incriminare în teza a II, a aceluiaşi alineat,
subiect pasiv este inferiorulsau subordonatul, care este lovit de către superior sau şef, iar
inferiorul sau subordonatul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte
îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
Practica judiciară1 a decis că militarul cu grad de soldat care îndeplineşte funcţia
de comandant de grupă, este superior în raport cu alt militar cu acelaşi grad, dar care nu
îndeplineşte o asemenea funcţie, astfel că lovirea sa de către acesta din urmă constituie
infracţiune, prin lovirea superiorului.
Pentru fapta săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), nu sunt
prevăzute, pentru existenţa infracţiunii, îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp,
dar pentru modalitatea prevăzută în alin. (3), fapta trebuie să se săvârşească în timp de
război.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea delovirea superiorului ori a inferiorului se poate săvârşiprin:
- acțiunea de lovire a superiorului sau şefului, de către inferior sau respectiv de
către subordonat, atunci când superiorul sau şeful se află în exercitarea atribuţiilor de
serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii -alin. (1);
1
T.S. s. militară, dec. nr. 1/1975, în C.D. pe anul 1975, p.65
760
- acțiunea de lovire a inferiorului sau subordonatului de către superior sau şef, iar
inferiorul sau subordonatul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte
îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii -alin. (2);
- acțiunea de lovire, în condițiile celor două alineate, săvârşită pe timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgență.
În situația în care victima nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori
pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii, fapta nu va constitui infracțiunea
analizată, ci infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 193C. pen.).
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă conţinuată, dacă lovirea se repetă la
diferite intervale de timp şi se realizează în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale
(împotriva aceluiaşi subiect pasiv).
Dacă în aceeaşi împrejurare şeful sau superiorul a aplicat mai multe lovituri
subordonatului sau inferiorului, ori acesta a aplicat mai multe lovituri şefului sau
superiorului, nu vom reţine atâtea infracţiuni câte lovituri au fost aplicate, ci o singură
infracţiune, iar la dozarea pedepsei se va avea în vedere situaţia de fapt.
Nu are relevanţă modalitatea practică, concretă în care s-a săvârşit fapta, lovirile
putând fi aplicate cu palma, cu piciorul, cu alte obiecte.
Dacă prin fapta săvârşită s-au produs şi alte urmări, cum ar fi vătămări corporale,
se va reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată şi infracţiunea
corespunzătoare urmării produse.
În reglementarea anterioară se prevedea1[alin.(2) al art. 336], că nu există faptă
penală dacă lovirea inferiorului sau subordonatului s-a produs pe timp de război datorită
unei necesităţi militare. Această prevedere, cum era şi firesc, nu a mai fost preluată de
către noua reglementare. Considerăm că o astfel de prevedere era o reminiscenţă a
secolelor trecute. Dacă subordonatul sau inferiorul a greşit, în timp de război, există
dispoziţii legale care-l pedepsesc pentru o asemenea greşeală, fără să fie necesară
aplicarea unei pedepse corporale. În situaţia în care subiectul pasiv şi subiectul activ sunt
egali în grad, considerăm că se va reţine infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193
C. pen.).
În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii analizate se ridică totuşi o
întrebare: ce infracţiune se va reţine dacă fapta este comisă nu prin lovire, ci prin alte acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, întrucât legiuitorul a omis să se refere şi la
astfel de acte în conţinutul legal al infracţiunii prevăzute la art. 420 C. pen. Prin urmare,
deşi credem că intenţia legiuitorului a fost să considere şi astfel de fapte ca făcând parte
din elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 420, o interpretare în sensul
includerii acestora, în lipsa textului de lege, nu este posibilă. Într-o astfel de situaţie,
singura soluţie posibilă, conformă cu principiul legalităţii este reţinerea infracţiunii
prevăzute la art. 193 C. pen. (lovire sau alte violenţe), iar nu a infracţiunii analizate.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru menţinerea
ordinii şi disciplinei militare.
infracţiunii.
1
Art. 336, alin. (2) din Codul penal anterior
761
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, făptuitorul fiind conştient de
urmările faptei sale şi dorind să producă lovirea.
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind lovirea superiorului ori a inferiorului, norma
mobil.
A. Forme
a)tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea se consumă în momentul în care este lovit superiorul de către inferior
sau şeful de către subordonat, ori este lovit inferiorul sau subordonatul de către superior
sau şef, toate acestea dacă fapta a fost săvârşităcând victima s-a aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
În condițiile alin. (3), fapta trebuie să se săvârşească în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgență.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă asimilată şi o variantă
agravată.
modalităţi faptice (de ex., inferiorul nemulţumit de aplicarea unei sancţiuni disciplinare îl
loveşte cu pumnul pe şeful care i-a aplicat sancţiunea).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii delovirea superiorului ori a inferiorului se pedepseşte:
- cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă, în condițiile alin. (1) şi alin. (2);
- cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă, limitele speciale ale pedepsei
majorându-se cu o treime, dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. În cazul infracţiunilor săvârşite de
militari urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procurorul militar
[art. 56 alin. (4) C. pr. pen.].
Capitularea
(ART. 421 C. pen.)
1. Concept
Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forţelor armate pe care le
comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de
762
neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare
pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea sa fi fost determinată de
condiţiile de luptă, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
dezvoltă în legătură cu menţinerea capacităţii de apărare a ţării.
Infracţiunea analizată are ca obiect material mijloacele de luptă sau alte mijloace
necesare pentru purtarea războiului aflate la dispoziţia comandantului care săvârşeşte
fapta.
a) subiectul activ
Infracţiunea de capitulare poate fi săvârşită numai de către persoana fizică care
are comanda asupra mijloacelor de luptă şi a forţelor militare pe care le predă, le distruge,
sau aduce în stare de neîntrebuinţare ori le lasă în mâinile inamicului, fără ca fapta
comandantului să fie determinată de o necesitate militară. În doctrină a fost exprimat
acelaşi punct de vedere şi de alţi autori1.
complicitate). Pentru existenţa coautoratului se impune ca toţi participanţii să aibă putere
de decizie asupra mijloacelor sau forţelor militare ce ies de sub sfera de influenţă a
armatei române.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, prin unitatea militară care, prin săvârşirea
infracţiunii, pierde o parte din potenţialul său militar.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii se
impune ca fapta să nu fie determinată de condițiile de luptă şi pe câmpul de luptă.
Apreciem că fapta nu poate fi săvârşită în cazul stării de necesitate ori în alte împrejurări,
cum ar fi de exemplu în cazul unor manifestaţii de stradă, iar pentru restabilirea ordinii
publice participă şi armata. Susţinem acest punct de vedere întrucât norma de incriminare
face referire la „condițiile de luptă”. Voinţa legiuitorului, incriminând fapta analizată, a
fost aceea de a-l pedepsi pe comandantul care prin fapta săvârşită a produs o slăbire a
capacităţii de apărare a ţării, ceea ce nu se realizează dacă fapta nu s-a săvârşit în timp de
război.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de capitulare se săvârşeşte prin:
1
Ioan Stoica, Îndrumător juridic privind apărarea naţională, Ed. Militară, 1972, p. 104
763
- acţiunea comandantului de a preda în mâinile inamicului forţele militare pe care
le comandă, fără ca aceasta să fi fost determinată de condiţiile de luptă -alin. (1), prima
teză;
- fapta comandantului de a lăsa în mâinile duşmanului, de a distruge sau de a
aduce în stare de neîntrebuinţare a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare
pentru purtarea războiului, fără ca aceasta să fi fost determinată de condiţiile de luptă -
alin. (1), teza a doua).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru slăbirea
capacităţii de apărare a României.
infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, întrucât fapta nu este
determinată de o necesitate impusă de operaţiunile militare aflate în desfăşurare.
Mobilul sau scopul
A. Forme
a)tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care comandantul predă în
mâinile inamicului forţele militare pe care le comandă, lasă în mâinile duşmanului forţele
militare pe care le comandă, distruge sau aduce în stare de neîntrebuinţare mijloace de
luptă sau alte mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca aceste fapte să fi fost
determinate de condiţiile de luptă.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind capitularea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă
sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
764
Părăsirea câmpului de luptă
(ART. 422C. pen.)
1. Concept
Părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona, săvârşite în timpul luptei,
ori predarea în captivitate sau săvârşirea altor asemenea fapte de natură a servi cauzei
inamicului se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
dezvoltă în legătură cu menţinerea capacităţii de apărare a ţării.
Considerăm că infracţiunea analizată este lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către orice militar (de regulă comandanţi
militari), care are decide părăsirea câmpului de luptă, care refuză să acţioneze sau care se
predă în captivitate în timpul luptei.
În doctrină a fost exprimată opinia că participaţia penală este posibilă sub toate
formele sale (coautorat, instigare, complicitate)1. Considerăm totuşi că infracţiunea se
comite prin încălcarea unor obligaţii personale ale subiectului activ (de a nu părăsi
câmpul de luptă, de a acţiona etc.) şi prin urmare coautoratul la infracţiunea analizată nu
este posibil.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, prin unitatea militară
prejudiciată.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii se cere
ca faptele de părăsire a câmpului de luptă sau refuzul de a mai lupta să se săvârşească în
timpul luptei.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte prin:
- fapta de părăsi câmpul de luptă, săvârşită în timpul luptei;
- refuzul de a acţiona, săvârşit în timpul luptei;
- fapta de a se preda în captivitate, în timpul luptei;
- săvârşitea altor asemenea activități, de naturăa servi cauzei inamicului, realizate
în timpul luptei.
capacităţii de apărare a ţării.
1
765
Mobilul sau scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea câmpului de luptă, norma de
mobil.
A. Forme
a)tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a părăsit
câmpul de luptă sau a refuzat să mai acţioneze, în timpul luptei, ori s-a predat în
captivitate, sau a săvârşit alte asemenea fapte de natură a servi cauzeiinamicului.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind părăsirea câmpului de luptă, se pedepseşte cu
drepturi.
Zborul neautorizat
(ART. 423C. pen.)
1.Concept
Varianta tip:
(1) Zborul cu o aeronavă aparţinând forţelor armate ale statului român, fără
prealabilă autorizare, precum şi nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se
periclitează securitatea zborului în spaţiul aerian sau a aeronavei, se pedepsesc cu
1
Art. 429 C.pen.
766
Variante agravate:
(2) dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă a
avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
dezvoltă în legătură cu securitatea spaţiului aerian al ţării, al aeronavelor militare şi
civile, al vieţii integrităţii corporale şi a sănătăţii unor persoane, dar şi a protecţiei
bunurilor, întrucât este pedepsită şi fapta care a produs un dezastru.
Conform art. 254 alin. (2) C. pen., dezastrul constă în distrugerea sau degradarea
unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale
acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor
persoane. Considerăm că această definiţie pe care o oferă legiuitorul dezastrului îşi
găseşte aplicarea şi în cazul infracţiunii analizate.
Infracţiunea analizată are ca obiect material, în cazul variantei prevăzute la alin.
(1) aeronava sau alte bunuri şi corpul persoanei, în cazul celei de a doua variante
agravate prevăzute la alin. (2).
a) subiectul activ
Art. 423 nu circumstanţiază subiectul activ. Totuşi, infracţiunea este incrminată la
Capitolul I, denumit infracţiuni săvârşite de militari. Prin urmare, subiect activ poate fi
numai o persoană care are calitatea de militar. Aşa cum s-a arătat în doctrina de
specialitate1, dacă fapta este comisă de un civil, nu se va putea reţine infracţiunea
analizată, ci o infracţiune contra patrimoniului. Faţă de opinia autorilor indicaţi,
considerăm totuşi că infracţiunea subzistă şi în situaţia în care subiect activ este un
militar de la o altă unitate, şi chiar un militar care nu are pregătirea necesară pentru a
pilota aeronava, legea nedistingând în acest sens.
complicitate). Sub forma coautoratului, participaţia penală este posibilă dacă aeronava
este deservită de mai multe persoane şi toate acceptă să efectueze un zbor neautorizat.
Aceasta întrucât legiuitorul nu se referă numai la activitatea infracţională a pilotului, ci şi
a tuturor celor care alcătuiesc echipajul şi au ştiut că zborul este ilegal, adică nu a fost
obţinută autorizaţia de zbor sau au ştiut că în timpul zborului nu sunt respectate regulile
de zbor.
Fapta va constitui infracţiune numai dacă se periclitează securitatea zborului în
spaţiul aerian sau aeronava, ori dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau degradarea
aeronavei ori dacă a avut ca urmare un dezastru. În cazul în care nu s-au produs astfel de
urmări, fapta de a zbura fără autorizaţie va fi pedepsită conform regulamentelor militare.
c) subiectul pasiv
1
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice…,Vol. IV, op. cit., p.831
767
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea militară
căreia îi aparţine aeronava periclitată prin zborul neautorizat ori desfăşurat în condiţii ce
nu au asigurat regulile de zbor. În a doua variantă agravată de la alin. (2), subiect pasiv
secundar al infracţiunii poate fi orice persoană care a avut de suferit în urma comiterii
faptei.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, nu se
cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp, cum ar fi, de ex., pe timp de
război.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de zbor neautorizat, se săvârşeşte prin;
- acţiunea făptuitorului sau a făptuitorilor, de a efectua un zbor neautorizat -alin.
(1), prima teză;
- acţiunea făptuitorului de a realiza un zbor în alte condiţii decât cele privind
regulile de zbor stabilite legal -alin. (1), teza a doua.În cazul ambelor acţiuni fapta
constituie infracţiune numai dacă s-a periclitat securitatea zborului în spaţiul aerian sau a
aeronavei.
Fapta este mai gravă, conform alin. (2) dacă a avut ca urmare distrugerea sau
degradarea aeronavei. Fapta este şi mai gravă dacă a avut ca urmare producerea unui
dezastru.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru:
- securitatea zborului în spaţiul aerian (se crează o stare de pericol şi pentru
securitatea, integritatea altor aeronave militare sau civile);
- integritatea aeronavei.
În cazul în care prin săvârşirea infracţiunii de zbor neautorizat s-au produs
consecinţele prevăzute în norma de incriminare, respectiv:
- distrugerea sau degradarea aeronavei;
- un dezastru, făptuitorul sau făptuitorii nu vor fi pedepsiţi sub forma unui
concurs de infracţiuni între infracţiunea de zbor neautorizat şi infracţiunile specifice
urmărilor menţionate, ci pentru o singură faptă, adică pentru infracţiunea de zbor
neautorizat, în modalitatăţile de la alin. (2), corespunzător urmării efective produse.
infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, întrucât făptuitorul sau
făptuitorii ştiu că trebuie să obţină o autorizare pentru efectuarea zborului, dar nu au
solicitat-o sau au solicitat-o, dar nu au obţinut-o, ori au zburat fără să respecte regulile de
zbor şi au produs vreuna dintre urmările prevăzute în textul de incriminare.
Mobilul sau scopul
768
A. Forme
a) tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a decolat cu
aeronava pentru a efectua un zbor neautorizat, ori în momentul în care în timpul unui
zbor autorizat s-a abătut de la regulile de zbor stabilite prin autorizaţia care i s-a dat, ori
în momentul în care aeronava a fost avariantă sau, în sfârşit, în momentul în care s-a
produs un dezastru.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi două variante agravate, ambele
prevăzute la alin. (2).
C. Sancţiuni
- cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită în
- cu închisoare de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (2), prima teză (a avut ca
urmare distrugerea sau degradarea aeronavei);
- cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (2), teza a doua (a avut ca
urmare un dezastru.
Părăsirea navei
(ART. 424C. pen.)
1.Concept
Varianta tip:
(1) Părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către comandant, înainte
de a-şi fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu, precum şi de către orice alte
persoane ce fac parte din echipajul navei, fără ordinul comandantului, se pedepseşte cu
769
(2) Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
dezvoltă în legătură cu disciplina militară şi obligaţia comandantului de a-şi exercita până
la capăt îndatoririle de serviciu, în orice situaţie, precum şi a echipajului navei de a
asculta ordinele comandantului. Considerăm că doar în subsidiar sunt afectate relaţiile ce
se nasc şi se dezvoltă în legătură cu menţinerea capacităţii de apărare a ţării.
Infracţiunea analizată are ca obiect material nava sau aeronava militară supusă
pieirii, chiar dacă aceasta a fost ulterior salvată1. Conform legii penale2, dispoziţiile care
se referă la infracţiunea de părăsire a navei se aplică în mod corespunzător şi în cazul
aeronavelor militare.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către comandantul navei sau de către orice altă
persoană care face parte din echipaj şi care părăseşte nava naufragiată fără ordinul
comandantului.
complicitate), dacă fapta este săvârşită de către membrii echipajului şi numai în formele
complicităţii şi instigării, dacă fapta este săvârşită de către comandant, întrucât nava are
un singur comandant cu putere de decizie pentru soarta navei şi a echipajului.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, prin unitatea militară căreia îi
aparţine nava. Subiecţi pasivi secundari pot fi şi membri echipajului periclitat prin
părăsirea navei de către comandant.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, pentru existenţa infracţiunii se cere
ca fapta să se săvârşească:
- în timpul naufragiului (dar nu pe timp de război), în condiţiile alin. (1);
- în timpul naufragiului şi al stării de război, pe durata stării de asediu sau a stării
de urgenţă, în condiţiile alin. (2).
A.Latura obiectivă
- fapta comandantului unei nave naufragiate de a părăsi nava mai înainte de a-şi fi
exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu -alin. (1), prima teză;
1
Vasile Dobrinoiu în Noul Cod penal…op. cit., p. 1080
2
Art. 430 C. pen.
770
- fapta membrilor echipajului unei nave naufragiate de a părăsi nava mai înainte
de a primi ordin din partea comandantului -alin. (1), teza a doua;
- acţiunile menţionate mai sus realizate de comandantul unei nave naufragiate sau
a echipajului acesteia, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă -
alin. (2).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru existenţa
fizică a navei şi a membrilor echipajului (dacă numai comandantul săvârşeşte
infracţiunea), pentru slăbirea capacităţii de apărare a României şi, de asemenea, pentru
menţinerea disciplinei militare.
infracţiunii.
Infracţiunea de părăsire a navei se săvârşeşte numai cu intenţie directă.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind părăsirea navei, norma de incriminare nu
A. Forme
a) tentativa
Conform dispoziţiilor legale, tentativa la infracţiunea de părăsirea navei se
pedepseşte1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul (comandantul
navei sau membri echipajului) a părăsit nava naufragiată, în alte condiţii decât cele
impuse de disciplina militară.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi o variantă asimilată [prevăzute la alin.
(1)] şi într-o variantă agravată [la alin. (2)].
În cazul infracţiunii analizate modalităţile faptice de săvârşire sunt relativ
limitate, toate constând în părăsirea navei sau aeronavei (de ex. comandantul se
paraşutează din aeronavă la primul semn de defecţiune; membri echipajului părăsesc
nava folosind o barcă de salvare fără ordinul comandantului etc.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de părăsirea navei se pedepseşte:
- cu închisoare de la unu la 5 ani, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (2).
1
Art. 429 C.pen.
771
Părăsirea comenzii
(ART. 425 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave militare sau al unei
grupări de nave militare, în situaţii care ar fi putut periclita nava militară sau navele
militare ori echipajul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) În cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârşit în timpul luptei, de către
comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, pedeapsa este
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării, disciplina militară şi obligaţia
comandantului de a-şi exercita îndatoririle de serviciu.
Infracţiunea analizată are ca obiect material nava a cărei comandă a fost părăsită,
în situaţia în care a fost afectată prin comiterea faptei. Dacă un astfel de rezultat nu s-a
produs, iar nava a fost doar pusă în pericol, infracţiunea este lipsită de obiect material.
Conform Codului penal1, dispoziţiile care se referă la infracţiunea privind
părăsirea navei se aplică în mod corespunzător şi în cazul aeronavelor militare.
a) subiectul activ
Infracţiunea depărăsirea comenzii poate fi săvârşită numai de către comandantul
navei sau al grupului de nave.
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării şi a complicităţii. Forma
participaţiei penale a coautoratului nu este posibilă întrucât numai o persoană are
calitatea de comandant al navei sau al unui grup de nave, atunci când navele au fost
organizate pe grupe.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, iar subiect pasiv secundar este
unitatea militară căreia îi aparţine nava sau grupul de nave (dacă prin fapta de părăsire a
1
Art. 430 C. pen.
772
comenzii existenţa navei ori a navelor au fost periclitate), precum şi membrii echipajului
dacă şi acesta a fost periclitat.
condiţiile alin. (1) nu se cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp, dar pentru
existenţa infracţiunii în condiţiile alin. (2), fapta trebuie să se săvârşească în timpul
luptei. Apreciem că cerinţa privind „timpul luptei” se referă la acţiunea infracţională
desfăşurată în timp de război şi nu al luptelor realizate cu ocazia aplicaţiilor militare pe
timp de pace.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de părăsire a comenzii se săvârşeşte prin:
- acţiunea de părăsire a comenzii unei nave sau a unui grup de nave, de către
comandantul lor, în situaţii ce ar fi putut periclita nava sau navele militare ori echipajul
acestora -alin. (1);
- acţiunea de părăsire a comenzii de către comandantul unei nave sau al unei
grupări de nave militare, în timpul luptei, în situaţii ce ar fi putut periclita nava sau
navele militare ori echipajul acestora -alin. (2)
capacităţii de apărare a ţării, pentru viaţa ori integritatea corporală sau sănătatea
membrilor echipajului, pentru existenţa navei sau a grupului de nave.
infracţiunii.
Infracţiunea depărăsirea comenzii se săvârşeşte numai cu intenţie directă.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind părăsirea comenzii, norma de incriminare nu
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea analizată se pedepseşte1.
b) forma consumată
Infracţiunea se consumă în momentul în care:
- comandantul a părăsit comanda navei sau a grupului de nave şi a pus în pericol
nava, grupul de nave ori viaţa, integritatea corporală sau sănătatea echipajului, în
- comandantul a părăsit comanda navei sau a grupului de nave în timpul luptei -
alin. (2).
B. Modalităţi
1
C. pen., art. 429
773
modalităţi faptice, cum ar fi deplasarea pe ţărm a comandantului, în interes personal, pe
timpul unei furtuni puternice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind părăsirea comenzii se pedepseşte:
- cu închisoare de la 2 la 7 ani (alin. (1);
- cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale

(ART. 426 C. pen.)
1. Concept
Fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare care, fără a
fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o
avea:
a) nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva inamicului, să ajute o
navă a statului român sau a unei ţări aliate, urmărită de inamic ori angajată în luptă;
b) nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi inamic;
c) nu urmăreşte navele de război sau comerciale ale inamicului se pedepseşte cu
dezvoltă în legătură cu capacitatea de apărare a ţării şi exercitarea misiunilor (speciale),
de luptă ale navelor sau aeronavelor militare.
În doctrină1 s-a exprimat opinia că infracţiunea analizată are ca obiect material o
navă a statului român sau un grup de nave rămase în inactivitate din cauza lipsei de
combativitate a comandantului. Considerăm însă că infracţiunea ce poate fi comisă
numai printr-o inacţiune, respectiv prin lipsa de combativitate a comandantului, este
lipsită de obiect material.
a) subiectul activ
1
774
Infracţiunea deneluarea măsurilor necesare în operaţiunile navalepoate fi săvârşită
numai de către comandantul unei nave sau al unui grupări de nave militare.
Participaţia penală este posibilă sub formele instigării şi a complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul sau statul străin aliat, iar subiect pasiv secundar
este unitatea militară.
Deşi dispoziţiile normei de incriminare nu se referă, în mod expres, la timpul de
război, apreciem că săvârşirea infracţiunii este posibilă, în principal, în timp de război,
întrucât nu este firesc ca o navă să atace alte nave militare sau comerciale străine în timp
de pace. Fapta ar putea fi săvârşită şi în timp de pace (spre exemplu împotriva unei nave
pirat), dacă comandanţii unei nave sau aeronave române nu iau măsurile necesare să ajute
o navă a statului român sau a unei ţări aliate urmărită de nave sau aeronave străine.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea analizată, se săvârşeşte prin:
- fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare care fără a
fi fost oprit prin vreun ordin, sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o
avea, nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva duşmanului, să ajute o navă a
statului român sau a unei ţări aliate urmărită de duşman ori angajată în luptă, sau nu ia
măsurile necesare pentru a distruge un convoi duşman, ori nu urmăreşte navele de război
sau comerciale ale duşmanului.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru asigurarea
capacităţii de luptă a forţelor navale şi aeriene, pentru siguranţa navelor sau aeronavelor
angajate în luptă ori urmărite de o navă sau aeronavă inamică.
infracţiunii.
Pentru săvârşirea infracţiunii norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să fi
urmărit un anumit mobil sau scop.
A. Forme
a)tentativa
Considerăm că tentativa la infracţiunea analizată nu este posibilă, fapta constând
într-o inacţiune.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care comandantul navei sau
aeronavei ori al grupului de nave sau aeronave nu ia măsurile necesare să atace, să lupte
împotriva duşmanului, să ajute o navă a statului român sau a unei ţări aliate urmărită de
duşman ori angajată în luptă, sau nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi
775
inamic, ori nu urmăreşte navele de război sau comerciale ale inamicului, deşi nu a fost
oprit prin vreun ordin, sau nu a fost împiedicat de îndeplinirea vreunei misiuni speciale
pe care o avea de realizat.
B. Modalităţi
Fapta poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii deneluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale, se
pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Coborârea pavilionului
(ART. 427 C. pen.)
1. Concept
Coborârea pavilionului în timpul luptei,în scopul de a servi cauza inamicului,
săvârşită de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare,
precum şi de către orice altă persoană ambarcată, se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
dezvoltă în legătură cu exercitarea capacităţii de apărare şi de luptă a navelor militare
române.
Infracţiunea analizată are ca obiect material pavilionul navei, care este coborât.
Prin pavilion1 înţelegem mijloacele folosite la bordul unei nave pentru a indica
naţionalitatea acesteia.
a) subiectul activ
1
Conform Convenţiei ONU cu privire la condiţiile de înregistrare a navelor, din 7 februarie 1986, art. 4,
orice stat, fie că are ieşire la mare sau nu, are dreptul la propriul pavilion (pct. 1). Navele au naţionalitatea
statului al căror pavilion au dreptul să îl arboreze (pct. 2). Navele pot naviga numai sub pavilionul unui stat
(pct. 3) –prevederi similare pot fi regăsite şi în Convenţia asupra mării libere, încheiate la Geneva, la 29
aprilie 1958.
776
Infracţiunea de coborârea pavilionului poate fi săvârşită de către comandantul
navei sau aeronavei ori de cătreorice persoană îmbarcată care, în timpul luptei, coboară
pavilionul arborat în scopul servirii cauzei inamicului.
complicitate), dacă fapta este săvârşită de către persoane îmbarcate şi sub formele
instigării şi complicităţii, dacă fapta este săvârşită de comandant.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv este statul căruia îi este slăbită capacitatea de luptă şi apărare.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, se cere
ca fapta să fie săvârşită în timpul luptei, pentru a servi cauzei inamicului.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte prin coborârea pavilionului, în timpul luptei, în scopul
de a servi cauza inamicului, faptă săvârşită de către comandantul unei nave militare sau
al unei grupări de nave, precum şi de către orice altă persoană ambarcată.
capacităţii de luptă şi de apărare a ţării.
infracţiunii.
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii decoborârea pavilionului, norma de incriminare
pretinde ca făptuitorul să acţioneze cu scopul de a servi cauzei duşmanului, în timpul
luptei.
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea de coborârea pavilionului se pedepseşte1.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul coboară
pavilionul, servind, prin aceasta, cauzei duşmanului.
B. Modalităţi
Modalităţile faptice prin care infracţiunea poate fi săvârşită sunt relativ limitate,
toate constând în coborârea pavilionului.
C. Sancţiuni
1
Art. 429 C. pen.
777
Săvârşirea infracţiunii privind coborârea pavilionului se pedepseşte cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Coliziunea
(ART. 428C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la
bordul navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut
ca urmare avarierea gravă a acesteia, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi
(2) În cazul în care fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită din culpă,
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită în timp de război, pe durata stării de
asediu sau a stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
Conform legii penale1, dispoziţiile care se referă la infracţiunea privind coliziunea
se aplică în mod corespunzător şi în cazul aeronavelor militare.
dezvoltă în legătură capacitatea de apărare a ţării, cu patrimoniul militar şi îndeplinirea
atribuţiunilor de serviciu ale comandanţilor navelor şi aeronavelor militare şi a
persoanelor aflate la bordul acestora.
Infracţiunea analizată are ca obiect material nava sau aeronava angajate în
coliziune sau nava pusă pe uscat, asupra cărora s-a produs avarierea gravă sau alte urmări
grave.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită de către comandanţii de nave sau aeronave militare
ori de către alte persoane aflate la bordul acestora.
1
Art. 430 C. pen.
778
complicitate), cu excepţia situaţiei în care fapta este săvârşită de comandant, caz în care
participaţia este posibilă doar în formele instigării şi complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea militară
căreia îi aparţine nava sau aeronava avariată.
varianta de la alin. (1), nu se cere îndeplinirea anumitor condiţii de loc sau de timp.
Varianta agravată de la alin. (3) se va reţine dacă fapta se comite în timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de coliziune se săvârşeşte prin orice acţiune, realizată cu intenţie-
alin. (1) sau din culpă-alin. (2), prin care comandantul sau o altă persoană aflată la bord
produce coliziunea navei sau aeronavei cu alte nave sau aeronave ori cu alte obiecte sau
produce punerea navei pe uscat1 şi provoacă prin aceste fapte, avarierea gravă a navei.
Conform art. 10 din Convenţia asupra mării libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie
1958, „orice Stat este ţinut să oblige căpitanul unei nave care navighează sub pavilionul
său, atât cât căpitanul poate să facă aceasta fără să pună în primejdie serioasă nava,
echipajul sau pasagerii:
- de a acorda asistenţă oricărei persoane aflate în mare, în pericol de pieire;
- de a se îndrepta cu toată viteza posibilă în ajutorul persoanelor în primejdie,
dacă este informat de nevoia lor de ajutor, în măsura în care se poate conta în mod
rezonabil pe această acţiune din partea sa;
- de a acorda, după un abordaj, asistenţă celeilalte nave, echipajului şi pasagerilor
acesteia şi, în măsura posibilului, de a indica celeilalte nave numele propriei sale nave,
portul său de înmatriculare şi portul cel mai apropiat la care va ajunge”.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se produce avarierea gravă a navei sau alte
urmări grave.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se facă dovada că punerea navei pe
uscat sau coliziunea dintre navă ori dintre aeronavă şi alte obiecte s-a produs din culpă
sau cu intenţie de către comandantul navei sau aeronavei ori din culpa sau intenţia unei
persoane aflate la bord şi că s-a produs avarierea gravă a navei.
Infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie în condiţiile alin. (1) sau din culpă -alin.
(2).
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii privind coliziunea, norma de incriminare nu
1
În acelaşi sens, Vasile Dobrinou, Nicolae Conea, op. cit., p. 648
779
A. Forme
a)tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte dacă fapta este săvârşită în condiţiile alin.
(1) şi (3)1. În situaţia prevăzută la alin. (2) tentativa nu este posibilă, fapta fiind săvârşită
din culpă.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs coliziunea
navei sau aeronavei cu alte nave sau aeronave ori cu alte obiecte, ori nava a fost pusă pe
uscat şi a avut loc avarierea gravă a navei sau aeronavei.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă atenuată şi o variantă
agravată.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind coliziunea se pedepseşte:
- cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă fapta
s-a săvârşit în condiţiile alin. (1);
- cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost
săvârşită din culpă (alin. (2);
fapta s-a săvârşit în condiţiile prevăzute în alin. (3).
1
Art. 429 C. pen.
780
Capitolul II. Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili
Sustragerea de la serviciul militar în timp de război

(ART. 432 C. pen.)
1. Concept
Fapta persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, îşi
provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau o
infirmitate, foloseşte înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de
la serviciul militar, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
dezvoltă în legătură cu serviciul militar.
Infracţiunea analizată are ca obiect material chiar corpul făptuitorului, care îşi
provoacă vătămări sau infirmităţi pentru a se sustrage de la serviciul militar. Poate de
asemenea reprezenta obiect material al infracţiunii şi înscrisul care este falsificat.
a) subiectul activ
Infracţiunea poate fi săvârşită numai de către persoana fizică care îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală şi are obligaţii legale în privinţa executării
serviciului militar pe timp de război.
Participaţia penală este posibilă numai sub formele instigării şi a complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiuniieste statul care are obligaţia de a lua măsurile legale
necesare exercitării serviciului şi a obligaţiilor militare de către cei care au prin lege
astfel de îndatoriri.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, infracţiunea se poate săvârşi numai în
timp de război sau pe durata stării de asediu.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de sustragere de la serviciul militar în timp de război, se săvârşeşte
prin:
- acţiunea prin care făptuitorul îşi provoacă, în timp de război sau pe durata stării
de asediu, vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii în scopul de a se sustrage de la
serviciul militar -alin. (1), prima teză;
- fapta de a simula o boală sau o infirmitate, în timp de război sau pe durata stării
de asediu, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar -alin. (1), teza a doua;
- acţiunea prin care făptuitorul foloseşte înscrisuri false ori alte mijloace, în timp
de război sau pe durata stării de asediu, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar -
alin. (1), teza a treia. Faptele menţionate mai sus, săvârşite pe timp de pace nu se
pedepsesc penal.
781
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru realizarea
îndatoririlor militare prevăzute de lege pentru persoanele fizice, ceea ce poate afecta
activităţile specifice apărării ţării.
infracţiunii.
Infracţiunea analizată se poate săvârşi numai cu intenţie.
Mobilul şi scopul
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca făptuitorul să
acţioneze în scopul sustragerii de la serviciul militar.
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea privind sustragerea de la serviciul militar pe timp de
război, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul, în timp de
război sau pe durata stării de asediu,îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau
sănătăţii, simulează o boală sau o infirmitate, foloseşte înscrisuri false sau orice alte
mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută într-o modalitate normativă.
b)modalităţi faptice.
modalităţi faptice. De ex. în timp de război sau pe durata stării de asediu militarul se
împuşcă în picior, cu gândul că-şi va produce o infirmitate şi se va sustrage de la
serviciul militar.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind sustragerea de la serviciul militar pe timp de război
se pedepseştecu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă infracţiunea nu este săvârşită de către un militar, urmărirea penală nu se
judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
782
Agresiunea împotriva santinelei
(ART. 433 C. pen.)
1.Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care ameninţă sau loveşte santinela sau militarul aflat în
serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 3 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe
persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul juridic principal al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile
sociale cu privire la întervenţie, însoţire sau securitate. Obiectul juridic secundar este
reprezentat de relaţiile cu privire la integritatea corporală a persoanei.
Obiectul material al infracţiunii îl constutie corpul santinelei sau al militarului
aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate.
a) subiectul activ;
Subiectul activ al infracţiunii de agresiune împotriva santinelei poate fi orice
persoană cu răspundere penală.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de agresiune împotriva santinelei, în
condiţiile alin. (1), este posibilă numai în forma instigării sau complicităţii. În condiţiile
prevăzute la alin. (2), teza a doua, coautoratul este o cerinţă a existenţei faptei.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de agresiune asupra santinelei este statul,
iar subiect pasiv secundar este santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenţie,
însoţire sau de securitate, care este ameninţat sau lovit de către făptuitor.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca infracţiunea să fie
săvârşită în timpul în care victima se afla în serviciu de intervenţie, însoţire sau de
securitate.
- acţiunile de ameninţare sau lovire a unei santinele sau a unui militar aflat în
serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate;
- acţiunile de ameninţare sau de lovire a unei santinele sau a unui militar aflat în
serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate, săvârşite prin folosirea unei arme sau de
două sau mai multe persoane împreună.
783
În cazul săvârşirii infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de
pericol creată pentru buna desfăşurare a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ale
categoriilor de militari menţionate.
Prin săvârşirea infracţiunii de agresiune asupra santinelei, legătura de cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea faptei.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracţiunea de agresiune împotriva santinelei, deşi posibilă, nu este
pedepsită de către norma de incriminare.
Infracţiunea de agresiune asupra santinelei se consumă în momentul în care
făptuitorul a exercitat acţiuni de ameninţare sau de lovire a santinelei sau a militarului
aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate. Fapta este considerată mai gravă
dacă pentru acţiunile de agresiune sau lovire, făptuitorul foloseşte o armă sau când fapta
este săvârşită de către două sau mai multe persoane împreună.
B. Modalităţi
Fapta este incriminată în varianta tip şi într-o variantă agravată.
Infarcţiunea analizată se poate săvârşi prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de agresiune asupra santinelei se pedepseşte:
- cu închisoare de la unu la 3 ani, dacă infracţiunea este săvârşită în condiţiile
alin. (1);
- cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă infracţiunea este săvârşită în condiţiile alin.
(2).
784
Sustragerea de la luarea în evidenţa militară
(ART. 434 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Sustragerea de la luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea
aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp
de pace, se pedepseşte cu amendă.
(2) Dacă fapta este săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
dezvoltă în legătură cu obligaţiile militare ale persoanelor fizice de cetăţenie română.
a) subiectul activ
Infracţiunea de sustragere de la luarea în evidenţă militară, poate fi săvârşită de
către orice persoană fizică, cetăţean român de sex masculin, care îndeplineşte condiţiile
generale de răspundere penală şi care este supusă în mod legal la recrutări militare1.
Participaţia penală este posibilă numai sub formele instigării sau a complicităţii,
fiind o infracţiune cu subiect activ unic.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, iar obiect pasiv secundar este
unitatea militară la care trebuie să se prezinte recrutul pentru luarea în evidenţă militară,
selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor
militare.
condiţiile alin. (1), se impune ca fapta infracţională să fi fost săvârşită în timp de pace, iar
pentru modalitatea normativă prevăzută în alin. (2), fapta trebuie să fie săvârşită în timp
de război sau pe durata stării de asediu.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de sustragere de la luarea în evidenţa militară, se săvârşeşte prin:
- acţiunea făptuitorului de a se sustrage de la luarea în evidenţa militară, selecţia,
stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare,
în timp de pace -alin. (1);
1
Nicolae Conea, Infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentare, în Dreptul nr. /1996, p. 103
785
- acţiunea făptuitorului de a se sustrage de la luarea în evidenţa militară, selecţia,
stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare,
în timp de război sau pe durata stării de asediu -alin. (2).
Chiar dacă în prezent nu mai este obligatoriu stagiul militar, legea specială1
prevede ce categorii de cetăţeni au obligaţii militare. Astfel, serviciul militar se
îndeplineşte de către cetăţenii români, bărbaţi şi femei, care au împlinit vârsta de 18 ani,
în formele prevăzute de lege, iar în art. 7 din aceeaşi lege se prevede că cetăţenii
incorporabili, în sensul prezentei legi, sunt consideraţi cetăţenii români, bărbaţi, cu vârste
cuprinse între 20 şi 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a executa serviciul militar,
în situaţiile prevăzute la art. 3. De asemenea, femeile pot îndeplini, la cerere, oricare
dintre formele serviciului militar. Femeile în stare de graviditate întrerup de drept
îndeplinirea serviciului militar. Deducem că aceste dispoziţii se referă la perioada de
pace.
O cerinţă esenţială a existenţei infracţiunii pe care o analizăm este aceea ca
sustragerea să nu aibă la bază motive întemeiate2.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol pentru diminuarea
capacităţii militare a ţării.
infracţiunii.
Infracţiunea de sustragere de la luarea în evidenţa militarăse săvârşeşte numai cu
intenţie directă sau indirectă, autorul faptei cunoscând consecinţele unei asemenea fapte
şi urmărind sau acceptând producerea lor.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiuniinorma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea desustragere de la luarea în evidenţa militară,deşi
posibilă,nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul trebuia să se
prezinte la unitatea la care a fost chemat pentru luarea în evidenţa militară, selecţia,
stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare
şi nu s-a prezentat, fără motive obiective care l-au împiedicat pe făptuitor să se prezinte
la unitate.Apreciem totuşi că persoana chemată la unitate avea obligaţia morală de a
anunţa prin orice mijloc de comunicare, dar acest fapt al neanunţării nu va putea echivala
cu săvârşirea infracţiunii.
B. Modalităţi
1
Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, art.3
2
786
modalităţi faptice (de ex., pretextul unei boli, care în realitate nu există, plecarea în
străinătate în mod intenţionat pentru a nu se prezenta la luarea în evidenţă ş.a.).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de sustragere de la luarea în evidenţa militară, se
pedepseşte:
- cu amendă, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile alin. (1), pe timp de
pace;
- cu închisoare de la unu la 5 ani, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
alin. (2), pe timp de război sau pe durata stării de asediu.
Neprezentarea la încorporare sau concentrare

(ART. 435 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Neprezentarea la încorporare, concentrare sau mobilizare în timp de război
sau pe durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare, se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celui încorporat sau
concentrat la unitatea la care a fost repartizat, precum şi a celui care, executând potrivit
legii serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la angajator.
(3) Termenele de prezentare prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se prelungesc cu 10
zile, în cazul în care cel chemat se află în străinătate.
dezvoltă în legătură cu obligaţiile militare ale cetăţenilor români.
787
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală şi este incorporabilă sau poate fi concentrată.
Neprezentarea la concentrare constituie o încălcare gravă a obligaţiilor militare şi
implicit a disciplinei militare1. În acest sens L. nr. 46/1996 (art. 14), prevede că pentru a
fi recrutaţi, cetăţenii sunt obligaţi să se prezinte la data, ora şi locul prevăzut în ordinul de
chemare.
Participaţia penală este posibilă numai sub formele instigării şi complicităţii.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este statul, prin unitatea militară la care trebuie să se
prezinte făptuitorul.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii se cere ca
fapta să fie săvârşită pe timp de mobilizare sau de război.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea deneprezentare la încorporare sau concentrare se săvârşeşte prin:
- acţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare -alin. (1), prima teză;
- acţiunea celui concentrat sau încorporat de a nu se prezenta la unitatea unde a
fost repartizat, în timp de mobilizare sau de război, în termenul precizat în ordin.
În doctrina penală s-a formulat opinia potrivit căreia prezentarea în cursul
aceleiaşi zile, cu întârziere de câteva ore, în timpul programului de lucru, nu va atrage
aplicarea dispoziţiilor referitoare la neprezentare la încorporare sau concentrare2.
Conform legii3, prin concentrare, în sensul prezentei legi, se înţelege chemarea
rezerviştilor voluntari pentru instruire şi îndeplinirea unor misiuni, precum şi a
rezerviştilor din rezerva generală pentru instruire şi completarea instituţiilor cu atribuţii
în domeniul apărării pe timpul stării de asediu, iar prin recrutare sau încorporare se
înţelege4 activitatea executată de centrele militare în vederea selecţiei şi stabilirii
aptitudinilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, repartizarea şi trimiterea
cetăţenilor români, bărbaţi, la unităţile militare, la datele şi în funcţie de criteriile stabilite
prin ordin comun al conducătorilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul apărării şi
securităţii naţionale, pentru îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen.
capacităţii de apărare.
infracţiunii.
1
2
George Antoniu, Costică Bulai, Practica judiciară penală, Vol. III, p. 293
3
Art. 18 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare
4
Art. 27 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare
788
Infracţiunea deneprezentare la încorporare sau concentrare se săvârşeşte numai cu
Mobilul şi scopul
A. Forme
a)tentativa
Tentativa la infracţiunea privind neprezentarea la încorporare sau concentrare,
deşi posibilă, nu se pedepseşte.
b) forma consumată
- nu se prezintă la încorporare, concentrare sau mobilizare în timp de război sau
pe durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare (alin. 1);
- nu se prezintă la unitatea la care a fost repartizat, precum şi a celui care,
executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la angajator (alin. 2).
De reţinut este faptul că termenul de prezentare prevăzut în alin. (1) şi alin. (2) se
prelungeşte cu 10 zile, în cazul în care cel chemat se află în străinătate.
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip şi într-o variantă asimilată.
Numărul modalităţilor faptice în care se poate comite infracţiunea este relativ
redus, toate constând în neprezentarea la încorporare sau concentrare în termenul
prevăzut în ordinul de chemare.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii deneprezentarela încorporare sau concentrare se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani, pentru săvârşirea oricărei modalităţi normative.
judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă

(ART. 436 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
789
(1) Jefuirea pe câmpul de luptă a morţilor sau răniţilor se pedepseşte cu
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta prevăzută în alin. (1) care, fără sa
fie săvârşită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operaţii de război.
dezvoltă în legătură cu starea de moralitate ce trebuie să caracterizeze militarii şi civili
privind respectul pe care îl datorăm morţilor şi răniţilor, precum şi cu privire la bunurile
aflate asupra lor1.
Infracţiunea analizată are ca obiect material bunurile sustrase de la morţi sau
răniţi, în timp ce aceştia se găsesc pe câmpul de luptă, indiferent dacă fapta este săvârşită
pe câmpul de luptă sau în afara lui, dar în această ultimă situaţie jefuirea trebuie să fie
urmarea unor operaţii de război.
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală (militari sau civili).
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul. Subiect pasiv secundar este
persoana rănită căreia i-au fost sustrase bunurile. Referitor la morţi, considerăm că
subiect pasiv este moştenitorul decedatului, care are dreptul legal de a-şi însuşi bunurile
decedaţilor, indiferent dacă bunurile au numai o valoare morală sau o valoare financiară
mai mare sau mai mică.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, se cere
ca fapta să fie săvârşită în timp ce răniţii sau decedaţii se găsesc pe câmpul de luptă.
Infracţiunea analizată va subzista însă, conform alin. (2) şi dacă fapta este comisă în afara
câmpului de luptă, dar este urmarea unor operaţii de război (spre exemplu situaţia în care
sustragerea bunurilor ce se află asupra răniţilor se realizează în timpul transportului lor
spre unităţile medicale sau chiar în incinta acestora).
A.Latura obiectivă
1
Conform Convenţiei de la Geneva (I) privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12
august 1949, art. 16, răniţii şibolnavii, precum şi infirmii şi femeile însărcinate vor face obiectul unei
protecţii şi al unui respect special. În măsura în care cerinţele militare o vor permite, fiecare Parte în
conflict va favoriza măsurile luate pentru căutarea morţilor sau răniţilor, venirea în ajutorul naufragiaţilor şi
altor persoane expuse la un pericol mare şi protejarea lor contra jafului şi relelor tratamente.
790
Infracţiunea dejefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă se săvârşeşte prin
următoarele acţiuni:
- acţiunea, săvârşită pe câmpul de luptă, de deposedare a morţilor sau răniţilor de
obiectele aflate asupra lor -alin. (1);
- acţiunea, săvârşită în afara câmpului de luptă, de deposedare a morţilor sau a
răniţilor (aflaţi într-o astfel de situaţie ca urmare a unor operaţii de război), de obiectele
aflate asupra lor, în afara câmpului de luptă -alin. (2).
În înţelesul comun noţiunea de jaf include şi folosirea violenţei 1. Potrivit altor
autori, jaful reprezintă o formă deosebit de gravă a furtului, realizat „pe faţă” 2. Dacă, aşa
cum am arătat la analiza infracţiunii de piraterie, legiuitorul a modificat termenul de
„jefuire” folosit în vechea reglementare, termen ce putea generea unele confuzii, cu acela
de „furt comis prin violenţă sau ameninţare”, în cazul infracţiunii analizate considerăm că
menţinerea termenului de „jefuire” este o opţiune corectă, întrucât acţiunea făptuitorului
se poate îndrepta şi împotriva morţilor; prin urmare folosirea aici a noţiunii de „furt” nu
ar fi fost potrivită.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate este creată o stare de pericol pentru
capacitatea de apărare a ţării, precum şi o atingere adusă patrimoniului persoanelor.
infracţiunii.
Infracţiunea privind jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă se săvârşeşte numai
cu intenţie.
Pentru săvârşirea infracţiunii privind jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă,
norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească realizarea unui anumit
scop sau mobil.
A. Forme
a)tentativa
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul sustrage
obiecte aflate asupra morţilor sau răniţilor, indiferent dacă aceştia se găsesc sau nu pe
câmpul de luptă.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
1
2
791
Săvârşirea infracţiunii se pedepseştecu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
Conform dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi art. 436 din N.C.pen., cu aceeaşi
pedeapsă se sancţionează fapta prevăzută în alin. (1) care, fără sa fie săvârşită pe câmpul
de luptă, este urmarea unor operaţii de război.
Folosirea emblemei crucea roşie în timpul operaţiunilor militare

(ART. 437 C. pen.)
1. Concept
Folosirea, fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură
cu operaţiunile militare, a emblemei ori denumirii de „Crucea Roşie" sau a celor
asimilate acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
dezvoltă în legătură cu simbolul umanitar al „Crucii Roşii” sau a altor simboluri similare
cu acesta ( „Semiluna Roşie”, „Leul şi Soarele Roşu” etc.).
Infracţiunea analizată are ca obiect material emblema „Crucii Roşii” sau cele
asimilate acesteia. Conform art. 38 al primei Convenţii de la Geneva din 19491, „Ca
omagiu pentru Elveţia, semnul heraldic al crucii roşii pe fond alb format prin inversarea
culorilor federale, este menţinut ca emblemă şi semn distinctiv al serviciului sanitar al
armatelor. Totuşi, pentru ţările care întrebuinţează deja ca semn distinctiv, în locul crucii
roşii, semiluna roşie sau leul şi soarele roşii pe fond alb, aceste embleme sunt, de
asemenea, admise în sensul prezentei convenţii”. Art. 39 al aceleiaşi Convenţii prevede:
„Sub controlul autorităţii medicale competente, emblema va figura pe drapele, brasarde,
precum şi pe întregul material folosit de serviciul sanitar”. Obiectul material poate fi
reprezentat şi de alte simboluri, spre exemplu de emblema „celui de-al treilea protocol”2,
respectiv cadrul roşu având forma unui pătrat aşezat în colţ, pe un fundal alb.
1
Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie,
din 12 august 1949
2
Al treilea Procol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnat la 8 decembrie 2005, art. 2
792
a) subiectul activ
Infracţiuneapoate fi săvârşită de către orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile generale de răspundere penală sau de persoane juridice.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice societate naţională caracter umanitar şi
medical ce intervine în caz de război recunoscută de Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii. Considerăm că subiect pasiv secundar ar putea fi orice rănit sau bolnav care este
lipsit de ajutor prin săvârşirea faptei.
Conform art. 3, alin. (2) din Convenţia de la Geneva din 19491, răniţii şi bolnavii
vor fi ridicaţi şi îngrijiţi. Organismele umanitare imparţiale, cum este şi Comitetul
Internaţional de Cruce Roşie pot să ofere serviciile lor părţilor aflate în conflict.
Comitetul Crucii Roşii are, conform aceleiaşi Convenţii2, şi misiunea de „a-şi oferi
bunele oficii” pentru a înlesni stabilirea şi recunoaşterea de zone şi localităţi sanitare şi
de securitate, pe teritoriul părţilor aflate în conflict (incluzând, dacă este nevoie, şi
teritoriile ocupate); de a înlesni transmiterea corespondenţei cu caracter familial, atunci
când este necesar3 etc.
fapta să fie săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiunea făptuitorului de a face uz de emblema
„Crucii Roşii” sau altele asimilate acesteia, în timp de război sau pe durata stării de
asediu, fără drept. Conform art. 44 al primei Convenţii de la Geneva 4 emblema de
„Crucea Roşie" sau cele asimilate acesteia nu pot fi folosite „fie în timp de pace, fie în
timp de război, decât pentru a desemna sau proteja formaţiile şi stabilimentele sanitare,
personalul şi materialul protejat prin prezenta convenţie şi prin alte convenţii
internaţionale, privitoare la chestiuni asemănătoare. În afară de aceasta, Societăţile
naţionale de Cruce Roşie (Semilună Roşie, Leul şi Soarele Roşii) vor putea în timp de
pace, în conformitate cu legislaţia naţională, să folosească numele şi emblema crucii roşii
pentru celelalte activităţi ale lor conforme principiilor stabilite prin conferinţele
internaţionale ale Crucii Roşii. Când aceste activităţi se vor continua în timp de război,
condiţiile folosirii emblemei vor trebui să fie de aşa fel, încât să nu poată fi considerate
ca urmărind să le ofere protecţia convenţiei”. Numai în mod excepţional, în urma
autorizaţiei exprese a uneia din Societăţile naţionale de Cruce Roşie se va putea folosi
emblema convenţiei în timp de pace, pentru a semnala vehiculele utilizate ca ambulanţe
1
Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949
2
Convenţia de la Geneva din 1949, art. 14
3
Convenţia de la Geneva din 1949, art. 25
4
Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate
793
şi pentru a marca poziţia posturilor de ajutor rezervate exclusiv pentru îngrijirea gratuită
a răniţilor sau bolnavilor1.
Folosirea emblemei şi numelui, fără drept, în legătură cu operaţiuni militare
constituie infracţiunea analizată.
Considerăm că infracţiunea poate fi săvârşită şi prin folosirea fără drept a
mijloacelor de identificare specifice Crucii Roşii: semnal luminos (constând într-o
lumină albastră intermitentă2); semnal radio3; mijloacele electronice de identificare4 etc.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru îndeplinirea
în siguranţă a misiunii umanitare pe care o are „Crucea Roşie”sau altele asimilate
acesteia şi prin aceasta este afectată şi capacitatea de apărare a ţării. Fapta poate de
asemenea să prezinte pericol pentru persoanele care ar fi avut nevoie de ajutorul Crucii
Roşii.
infracţiunii.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii analizatenorma de incriminare pretinde ca
făptuitorul să urmărească folosirea emblemei „Crucii Roşii” sau a altora asimilate
acesteia, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operaţiuni
militare.
A. Forme
a)tentativa
Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
b) forma consumată
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul s-a folosit, în
timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operaţiuni militare de
emblema „Crucii Roşii” sau de altele asimilate acesteia.
B. Modalităţi
1
Conform primului Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale din 1977, art. 38: 1. „Este interzis a se utiliza fără a avea
dreptul semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi Soarelui Roşu sau alte
embleme, semne sau semnale prevăzute de către Convenţii sau de prezentul Protocol. Este, deopotrivă,
interzis de a recurge la o folosire abuzivă, deliberată, într-un conflict armat, a altor embleme, semne sau
semnale protectoare recunoscute pe plan internaţional, inclusiv steagul parlamentar şi emblema protectoare
a bunurilor culturale.
2. Este interzis să se utilizeze emblema distinctivă a Naţiunilor Unite în afara cazurilor în care folosirea
este autorizată de această organizaţie”. În acelaşi sens, a se vedea art. 12 din al doilea Protocol adiţional.
2
Anexă la primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, art. 6
3
4
794
modalităţi faptice (de ex., montarea emblemei pe autovehicule care transportă muniţie,
militari sau prizonieri de război; montarea emblemei pe acoperişul unei clădiri; folosirea
emblemei de către soldaţi, ca tactică militară, pentru a induce în eroare inamicul).
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii privind se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
795
TITLUL XII. INFRACŢIUNI DE GENOCID, CONTRA UMANITĂŢII ŞI
DE RĂZBOI
Capitolul I. Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii
Genocidul
(ART. 438 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea
fizică, totală sau parţială, a acestuia;
d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup, se pedepseşte cu
drepturi.
(2) dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa
este detenţiunea pe viaţă.
(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu
1
Conform art. 2 din Convenţia ONU pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948,
genocidul „se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau
numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau
parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul”. Art. 3 al aceleiaşi Convenţii prevede că „Vor fi
pedepsite următoarele acte:
a) genocidul;
b) înţelegerea în vederea comiterii genocidului;
c) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) tentativa de genocid;
e) complicitatea la genocid”.
Conform art. 6 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, „prin crimă de genocid se înţelege oricare dintre
faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional,
etnic, rasial sau religios, şi anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa fizică totală
sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup”.
796
(4) Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în
public, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Tentativa se pedepseşte, conform dispoziţiilor art. 445 C. pen.
Conform art. 6, alin. (1) din Ordonanta de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi
a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi
omenirii1, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amenda, „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea in mod evident,
prin orice mijloace, in public, a Holocaustului, genocidului, a crimelor contra umanitatii
si a crimelor de razboi […]”. Fapta este mai gravă, conform alin. (2), şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă a fost săvârşită prin intermediul unui sistem
informatic.
- dreptul fundamental al persoanelor la viaţă -alin. (1), lit. a);
- dreptul persoanelor fizice la integritate fizică sau mintală -alin. (1), lit. b);
- dreptul persoanelor fizice care alcătuiesc un grup naţional, etnic, rasial sau
religios la condiţii normale de existenţă-alin. (1), lit. c);
- dreptul de a procrea -alin. (1), lit. d);
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei.
a) subiectul activ
Infracţiunea de genocid poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală. În literatura de specialitate s-a
exprimat şi opinia potrivit căreia subiectul activ poate fi persoana fizică care ocupă o
funcţie importantă în stat, care îi conferă posbilităţi reale de a săvârşi vreuna sau mai
multe dintre modalităţile normative ale genocidului2.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este statul. Subiect pasiv secundar
este grupul naţional, etnic, rasial sau religios, asupra căruia se acţionează prin distrugere
în întregime sau în parte.
varianta agravată de la alin. (2) este necesar ca fapta să se comită pe timp de război.
1
Modificată prin art. 113 din Legea nr. 187/2012
2
Valerică Lazăr, Ilie Pascu, op. cit., p. 687; Gheorge Diaconescu, Genocidul, Ed. Militară Bucureşti, 1991,
p. 109
797
A.Latura obiectivă
Genocidul a fost declarat ca fiind o crimă la adresa dreptului ginţilor, în
contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite şi pe care lumea civilizată îl
condamnă1.
- acţiunea de ucidere a membrilor colectivităţii sau grupului -alin. (1), lit. a);
- acţiunea de vătămare gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor
colectivităţii sau grupului -alin. (1), lit. b);
- acţiunea sau inacţiunea de supunere a colectivităţii ori grupului la condiţii de
existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică -alin. (1), lit. c). Prin
inacţiune fapta s-ar putea săvârşi, de ex., prin neluarea, cu intenţie, a măsurilor
organizatorice necesare alimentării cu apă sau alimente când grupul respectiv se află în
proces de transferare forţată;
- acţiuni prin care se urmăreşte împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau
grupului -alin. (1), lit. d). Pot fi astfel de acţiuni sterilizarea femeilor sau a bărbaţilor din
comunitatea vizată;
- acţiunea de transferare forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui
grup, în altă colectivitate sau în alt grup -alin. (1), lit. e);
- săvârşirea vreuneia dintre faptele menţionate mai sus în timp de război -alin. (2);
- acţiuni de înţelegere în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid -alin. (3);
- acţiuni de incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în
public -lin. (4).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol real pentru viaţa,
integritatea fizică sau psihică, existenţa grupului supus, în mod intenţionat, distrugerii pe
criterii de naţionalitate, etnie, rasiale sau religioase.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să se facă dovada că acţiunile infracţionale
menţionate în norma de incriminare au fost efectuate în scopul distrugerii în întregime
sau în parte a colectivităţii sau grupului.
Considerăm că infracţiunea de genocid se săvârşeşte numai cu intenţie directă. În
doctrină2 s-a arătat că nu orice formă de intenţie poate să atragă calificarea unui act de
distrugere ca fiind genocid, impunându-se ca făptuitorul să dorească în mod expres să
producă respectivele consecinţe distructive în momentul în care îndeplineşte elementele
materiale ale genocidului. În consecinţă, intenţia eventuală şi neglijenţa gravă sunt forme
de vinovăţie care exclud calificarea unei fapte ca infracţiune de genocid3.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii, norma de incriminare pretinde ca făptuitorul să
urmărească, să aibă ca scop, distrugerea în întregime sau în parte a grupului sau
colectivităţii umane vizate.
1
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, preambul
2
Alina Gentimir Reflecţii interdisciplinare privind genocidul cultural în Dinamica dreptului românesc
după aderarea la Uniunea Europeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 529
3
Idem
798
A. Forme
a)tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
b) forma consumată
vreunul dintre elementele materiale ale laturii obiective menţionate mai sus.
B. Modalităţi
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii de genocid se pedepseşte:
- cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin.
(1);
- cu detenţiunea pe viaţă, dacă faptele prevăzute la alin. (1) sunt săvârşite pe timp
de război, dacă infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (2);
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (3);
infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în alin. (4).
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penalăse efectuează în
mod obligatoriu de către procuror. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
curţii de apel [potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Infracţiuni contra umanităţii

(ART. 439 C. pen.)
1.Concept1
1
Conform Cartei Tribunalului Militar Internaţional, art. 6, lit. c), sunt considerate crime contra umanităţii:
uciderea, exterminarea, punerea în stare de sclavie, deportarea şi alte acte inumane comise împotriva
populaţiei civile, înainte sau în timpul războiului; persecutarea bazată pe motive de rasă sau religie în
executarea sau în legătură cu orice infracţiune ce intră în jurisdicţia Tribunalului, indiferent dacă fapta este
sau nu infracţiune în ţara unde a fost comisă. Conform Statutului Curţii Penale Internaţionale, art. 7, alin.
(1), „prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când aceasta este
comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă
de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale
799
Varianta tip:
(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva
unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea unor persoane;
b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot
sau în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau
parţială, a acesteia;
c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;
d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin
expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor
măsuri de constrângere;
e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia
acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori
suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către
dreptul internaţional;
f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată
sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării
compoziţiei etnice a unei populaţii;
g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;
h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de
sub protecţia legii pentru o perioadăîndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la
ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau
asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de
libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul
unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;
i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea
regulilor generale de drept internaţional;
j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de
drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor
drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în
funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;
k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale
integrităţii fizice sau psihice,
dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de
violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial,
naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcţie de alte criterii universal
recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf
sau orice crimă de competenţa Curţii;
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale
integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale”.
800
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite
în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup
rasial asupra altuia, cu intentia de a menţine acest regim.
referitoare laprotecţia vieții, integrității corporale, a sănătății, onoarei şi demnității,
libertății, exercitarea libertăților umane fundamenetale pentru unele persoane sau grupuri
ori colectivități umane.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanelor supuse, în
cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia
dintre următoarele fapte:
- ucidere;
- distrugere fizică, totală sau parțială;
- sclavie sau trafic de ființe umane;
- deportare sau transferare forțată;
- tortură;
- viol sau agresiunea sexuală;
- constrângere la prostituție;
- sterilizare forțată sau detenţiailegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat,
în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii;
- vătămareaintegrităţii fizice sau psihice a unor persoane;
- provocarea dispariţiei forţate a unei persoane,în scopul de a o sustrage de sub
protecţia legii pentru o perioadăîndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul
unui stat sau al unei organizaţii politice;
- întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor
generale de drept;
- persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate;
- alte asemenea fapte inumane ce cauzeazăsuferinţe mari sau vătămări ale
integrităţii fizice sau psihice;
- oricare dintre faptele de mai sus, săvârşite în cadrul unui regim instituţionalizat
de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenţia de a
menţine un astfel de regim.
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii contra umanității, poate fi orice persoană fizică cu
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice sunt săvârşite
astfel de fapte.
801
Participaţia penală la infracţiunea contra umanitățiieste posibilă sub toate formele
sale, coautorat, instigare şi complicitate.
c) subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii contra umanitățiieste populația civilă împotriva
căreia este săvârşită vreuna dintre faptele prevăzute în norma de incriminare.
Pentru existenţa infracţiunii contra umanității, legiuitorul a prevăzut ca fapta să
fie săvârşită, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei
populaţii civile.
Elementul material al infracţiunii analizate constă din vreuna dintre următoarele
acțiuni săvârşite, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei
populaţii civile:
- acțiunea de ucidere;
- acțiunea de distrugere fizică, totală sau parțială a unei populații civile;
- fapta de a lua în sclavie sau de a face trafic de ființe umane cu populația civilă;
- acțiunea de deportare sau transferare forțată a populației civile;
- acțiunea de a tortura populația civilă;
- acțiunea de a viola sau de a agresa sexual persoane din populația civilă;
- acțiunea de a constrânge persoane din populația civilă la acte de prostituție;
- acțiunea de sterilizare a unor persoane din populația civilă sau detenţiailegală a
unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei
populaţii;
- acțiunea de vătămareaintegrităţii fizice sau psihice a unor persoane din populația
civilă;
- fapta de a provoca disparitia forțată a unei persoane din populația civilă, în
scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadăîndelungată, prin răpire,
arestare sau deâinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice;
- acțiunea de întemnițaresau altă forma de privare gravă de libertate săvârşite
împotriva populației civile, cu încălcarea regulilor generale de drept;
- acțiunea depersecutare sub orice formă a unui grup sau a unei colectivități
determinate;
- alte asemenea acțiuni inumane ce cauzeazăsuferinţe mari sau vătămări ale
integrităţii fizice sau psihice pentru populația civilă;
- oricare dintre acțiunile menționate mai sus, săvârşite în cadrul unui regim
instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia,
cu intenţia de a menţine un astfel de regim.
Urmarea imediată pe care o produce infracţiunea contra umanității se referă la
răul produs unei întregi colectivități umane ca urmare a unui atac generalizat sau
sistematic, lansat împotriva unei populatii civile.
802
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se impune ca întreatacul
generalizat sau sistematic şi răul produs să existe legătură cauzală, în lipsa căreia fapta nu
va fi considerată infracţiune.
Infracţiunea contra umanității, prin atacul generalizat sau sistematic, lansat
împotriva unei populaţii civile, nu se poate săvârşi decât cu intenție.
A. Forme
a) tentativa
Tentativa la infracțiunea analizată este posibilă şi se pedepseşte, în conformitate
cu dispozițiile art. 445 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a săvârşit vreuna dintre
acțiunile menționate mai sus ca elemente ale laturii obiective, în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile.
B. Modalităţi
fi de ex.torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitoruluipentru obținerea de
informații referitoare la locul de dislocarea armatei inamice.
C. Sancţiuni
Pedeapsa care poate fi aplicată făptuitorului în cazul săvârşirii infracţiunii este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, indiferent dacă infracțiunea a fost săvârşită în condițiile prevăzute în alin. (1)
sau alin. (2).
primă instanţă aparţine curţii de apel [potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
803
Capitolul II. Infracţiuni de război contra persoanelor
(ART. 440 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
(1) Săvârşirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional,
asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, a
uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea;
b) luarea de ostatici;
c) aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale
integrităţii fizice sau psihice ori suferinţe fizice sau psihice grave, în special prin tortură
sau mutilare;
d) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată
sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării
compoziţiei etnice a unei populaţii;
e) deportarea sau transferarea fortaţă, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin
expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de
constrângere;
f) aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea
sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată în
cadrul unei proceduri legale şi imparţiale, care să ofere garanţiile impuse de dreptul
internaţional;
g) expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă
sănătăţii prin:
1. efectuarea asupra acesteia de experienţe cu privire la care ea nu a consimţit în
mod voluntar, expres şi prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori
nu sunt efectuate în interesul său;
2. prelevarea de ţesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu
excepţia prelevarii de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu
principiile medicale general recunoscute şi cu consimţământul voluntar, expres şi
prealabil al persoanei;
3. supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca
acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei şi fără ca ea sa fi consimţit, în mod
voluntar, expres şi prealabil;
h) supunerea unei persoane la un tratament degradant, se pedepseşte cu
drepturi.
1
Conform Cartei Tribunalului Militar Internaţional, art. 6, lit. b), sunt considerate crime de război (cu
caracter exemplificativ): relele tratamente sau deportarea populaţiei civile, în scopul de a o supune la
muncă forţată sau în alte scopuri, în afara sau în interiorul teritoriului ocupat; uciderea sau relele tratamente
aplicate împotriva prizonierilor de război; uciderea ostaticilor, jefuirea proprietăţii publice sau private;
distrugerea sau devastarea de oraşe sau sate, nejustificată de o necesitate militară.
804
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează recrutarea sau încorporarea minorilor
care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forţele armate sau în grupuri armate, precum şi
determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilităţi.
(3) Rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internaţional, a
unui membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii inamice, după ce
acesta s-a predat fără condiţii sau care a fost scos din luptă în orice mod, se pedepseşte
(4) Săvârşirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, a uneia
dintre următoarele fapte:
a) menţinerea ilegală în deţentie sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia
sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a);
b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante,
a unei părţi a populaţiei civile căreia el îi aparţine, în teritoriul ocupat;
c) constrângerea, prin violenţă sau ameninţare, a uneia sau mai multor persoane
dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forţele armate ale inamicului;
d) constrângerea resortisanţilor puterii inamice să ia parte la operaţiunile de
război îndreptate împotriva ţării lor,se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
(5) Persoanele protejate de dreptul internaţional umanitar sunt:
a) într-un conflict armat cu caracter internaţional: persoanele protejate în sensul
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi al Protocolului Adiţional I din 8 iunie
1977, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de război şi civilii;
b) într-un conflict armat fără caracter internaţional: răniţii, bolnavii,
naufragiaţii şi persoanele care nu participă direct la ostilităţi şi care se găsesc sub
puterea părţii inamice;
c) într-un conflict armat cu sau fără caracter internaţional: membrii forţelor
armate şi combatanţii părţii inamice, care au depus armele sau care, din orice altă
cauză, nu se mai pot apăra şi care nu se află sub puterea părţii inamice.
- dreptul la viaţă -alin. (1);
- dreptul la integritate corporală -alin. (1) şi (3);
- dreptul persoanelor la libertate, demnitate-alin. (1), alin. (4).
Infracţiunea are ca obiect material corpul vreuneia dintre următoarele categorii de
persoane:
- persoane protejate de dreptul internaţional umanitar;
- membrul forţelor armate inamice sau un combatant al părţii inamice,după ce
acesta s-a predat fără condiţii sau care a fost scos din luptă în orice mod sau din orice altă
cauză nu se mai pot apăra;
805
- minori care nu au împlinit 15 ani sau alte persoane, care sunt obligaţi să ia activ
parte la lupte;
-prizonieri de război şi în general orice alte persoane căzute sub puterea
adversarului;
- persoane expulzate spre un alt stat sau un alt teritoriu;
- persoana care nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale şi imparţiale,
care să ofere garanţiile impuse de dreptul internaţional şi împotriva cărora au fost aplicate
sau executate pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau pedepse privative de
libertate;
- persoane asupra cărora:
a) s-au efectuat experienţe cu privire la care ele nu au consimţit în mod voluntar;
b) le-au fost prelevate ţesuturi sau organe;
c) supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical;
d) supunerea unei persoane la tratament degradant.
Norma de incriminare, în alin. (5), ne indică ce trebuie să înţelegem prin
„Persoane protejate de dreptul internaţional umanitar”, acestea fiind:
a) într-un conflict armat cu caracter internaţional: persoanele protejate în sensul
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi al Protocolului Aditional I din 8 iunie
1977, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de război şi civilii;
b) într-un conflict armat fără caracter internaţional: răniţii, bolnavii, naufragiaţii şi
persoanele care nu participă direct la ostilităţi şi care se găsesc sub puterea părţii inamice;
c) într-un conflict armat cu sau fără caracter internaţional: membrii forţelor
armate şi combatanţii părţii inamice, care au depus armele sau care, din orice altă cauză,
nu se mai pot apăra şi care nu se află sub puterea părţii inamice.
a) subiectul activ
condiţiile generale de răspundere penală.Legiuitorul nu pretinde ca subiectulactiv să aibă
o anumită calitate.
complicitate). De altfel, specificul acetei infracţiunii, îl constituie săvârşirea în
participaţie a faptei.
c) subiectul pasiv
protecţiei populaţiei. Subiect pasiv secundar poate fi oricare dintre categoriile de
persoane enumerate în conţinutul legal. Conform alin. (5), lit. a) al infracţiunii analizate,
persoane protejate într-un conflict armat cu caracter internaţional sunt persoanele
protejate prin Convenţiile de la Geneva1 (leiguitorul referindu-se aici la toate cele patru
1
Sunt persoane protejate în sensul Convenţiei de la Geneva (I) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie, art. 13, răniţii şi bolnavii ce aparţin următoarelor categorii:
membrii forţelor armate, ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari, inclusiv membrii ai mişcărilor de rezistenţă
(cu îndeplinirea anumitor condiţii); persoane care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele
(de ex. corespondenţii de război, furnizorii etc.); populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea
inamicului, ia armele în mod spontan, fără a se constitui în forţe armate regulate, dacă poartă armele în
mod deschis şi respectă legile şi obiceiurile războiului. Sunt persoane protejate în sensul Convenţiei de la
806
convenţii semanate la Geneva în 1949) şi Protocolul adiţional I la Convenţii. În
conflictele armate fără caracter internaţional, persoanele protejate sunt răniţii, bolnavii,
naufragiaţii şi persoanele care nu participă direct la ostilităţi şi care se găsesc sub puterea
părţii inamice –lit. b). Atât în cazul conflictelor armate cu caracter internaţional, cât şi în
cazul conflictelor care nu au un astfel de caracter, sunt persoane protejate membrii
forţelor armate şi combatanţii părţii inamice, care au depus armele sau care, din orice altă
cauză, nu se mai pot apăra şi care nu se află sub puterea părţii inamice –lit. c).
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii, norma
penală pretinde ca infracţiunea să se săvârşească în timpul unui conflict armat, cu sau
fără caracter internaţional.
Elementul material al infracţiunii analizate constă din săvârşirea, în cadrul unui
conflict armat, cu sau fără caracter internaţional, asupra uneia sau mai multor persoane
protejate de dreptul internaţional umanitar, a uneia dintre următoarele fapte:
- acţiunea de a ucide -alin. (1);
- acţiunea de luarea de ostatici -alin. (1);
- fapta de a aplica tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale
integrităţii fizice sau psihice ori suferinţe fizice sau psihice grave, în special prin tortură
sau mutilare -alin. (1);
- fapta de a viola sau de a agresa sexual, de a constrânge la prostituţie, sterilizare
forţată sau de a ţine în detenţie ilegală o femeie rămasă gravidă în mod forţat, în scopul
modificării compoziţiei etnice a unei populaţii -alin. (1);
- acţiunea de a deporta sau transfera forţat, cu încălcarea regulilor generale de
drept internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin
expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de
constrângere -alin. (1);
- fapta de a aplica sau de a fi supusă la executare cu pedeapsă severă, în special
pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care
nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale şi imparţiale, care să ofere garanţiile
impuse de dreptul internaţional -alin. (1);
Geneva (II) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare (art. 12
şi 13): membrii forţelor armate răniţi, bolnavi sau naufragiaţi ce fac parte din categoriile de persoane
enumerate în prima Convenţie de la Geneva. Convenţia de la Geneva (III) privitoare la tratamentul
prizonierilor de război, recunoaşte o serie de drepturi acestor persoane. Conform Convenţiei de la Geneva
(IV) privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, art. 4, Sunt protejate prin convenţie
persoanele care, la un moment dat şi indiferent în ce formă se găsesc, în caz de conflict sau de ocupaţie,
sub puterea unei Părţi în conflict sau a unei Puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt. Cetăţenii unui stat
care nu este legat prin convenţie nu sunt protejaţi de ea. Cetăţenii unui stat neutru, care se găsesc pe
eritoriul unui stat beligerant, şi cetăţenii unui stat cobeligerant nu vor fi consideraţi ca persoane protejate,
atâta timp cât statul al cărui cetăţeni sunt va avea o reprezentanţă diplomatică normală pe lângă statul sub a
cărui autoritate se găsesc. Dispoziţiile titlului II au totuşi un câmp de aplicare mai larg, definit la articolul
13. Primul Protocol adiţional la Convenţii stipulează (art. 20) interzicerea represaliilor contra persoanelor
protejate de titlul II.
807
- fapta de a expune o persoană la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă
sănătăţii prin -alin. (1):
1. Efectuarea asupra acesteia de experienţe cu privire la care ea nu a consimţit în
mod voluntar, expres şi prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori
nu sunt efectuate în interesul său-alin. (1).
2. Prelevarea de ţesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu
excepţia prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu
principiile medicale general recunoscute şi cu consimţământul voluntar, expres şi
prealabil al persoanei-alin. (1).
3. Supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca
acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei şi fără ca ea să fi consimţit, în mod
voluntar, expres şi prealabil.
- acţiunea de a supune o persoană la un tratament degradant -alin. (1);
- acţiunea de recrutare sau încorporare a minorilor care nu au împlinitvârsta de 15
ani în forţele armate sau în grupuri armate, precum şi determinarea acestora, prin orice
mijloace, să participe activ la ostilităţi -alin. (2);
- acţiunea de rănire, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional, a unui membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii
inamice, după ce acesta s-a predat fără condiţii sau care a fost scos din luptă în orice mod
-alin. (3);
- acţiunea săvârşită în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, a uneia
dintre următoarele fapte -alin. (4):
a) mentinerea ilegală în detenţie sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau
mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a);
b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a
unei părţi a populaţiei civile căreia el îi aparţine, în teritoriul ocupat;
c) constrângerea, prin violenţă sau ameninţare, a uneia sau mai multor persoane
dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forţele armate ale inamicului;
d) constrângerea resortisanţilor puterii inamice să ia parte la operaţiunile de
război îndreptate împotriva ţării lor.
Tratamentele neomenoase aplicate persoanelor căzute sub puterea adversarului
(răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri ş.a) se pot manifesta prin punerea silită a acestora,
în condiţii deosebite de hrană, locuinţă asistenţă medicală ş.a., greu de suportat fizic şi
umilitor din punct de vedere moral1.
Prin săvârşirea infracţiuniise creează un pericol real pentru libertatea, viaţa,
sănătatea, integritatea corporală a vreuneia dintre persoanele sau categoriile de persoane
menţionate mai sus.
infracţiunii.
Infracţiunea de război contra persoanelor se săvârşeşte numai cu intenţie directă
sau indirectă.
1
808
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii de război contra persoanelor, norma de incriminare
A. Forme
a)tentativa
b) forma consumată
B. Modalităţi
Infracţiunea este prevăzută în varianta tip, o variantă asimilată şi două variante
atenuate.
Infracţiunea de război contra persoanelor, poate fi săvârşită prin numeroase
C. Sancţiuni
- cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, dacă fapta s-a săvârşit în condiţiile alin. (1) şi alin. (2);
fapta s-a săvârşit în condiţiile alin. (3);
fapta s-a săvârşit în condiţiile alin. (4).
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Urmărirea penală se
efectuează obligatoriu de către procuror în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii se
produce moartea uneia sau mai multor persoane. Competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine curţii de apel [potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Infracţiuni de război contra proprietății şi altor drepturi

(ART. 441 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter
internaţional, jefuieşte sau, cu încălcarea dreptului internaţional şi fără ca aceasta să fie
justificată de necesităţi militare, distruge, îşi însuşeşte sau rechiziţionează bunuri ale
părţii inamice, aflate sub puterea părţii căreia îi aparţine făptuitorul, se pedepseşte cu
(2) Declararea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ca fiind
stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile tuturor
809
resortisanţilor părţii inamice sau ale unei părţi importante a acestora se pedepseşte cu
Obiectul juridic special al infracţiunii de război contra proprietăţii şi altor drepturi
îl formează relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu patrimoniul
părţii inamice sau ale resortisanţilor părţii inamice.
Infracţiunea analizată are ca obiect material orice bun material din patrimoniul
părţii inamice sau al resortisanţilor acesteia.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este partea inamică sau resortisanţii acesteia, care au
fost jefuiţi, cărora le-au fost distruse, rechiziţionate ori li s-au luat bunuri, sau le-au fost
declarate ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturi şi acţiuni.
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiuniise cere ca
fapta să fie săvârşită în cadrul unui conflict armat. Desprindem concluzia că săvârşirea
faptei analizate nu este posibilă şi în timp de pace.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea poate fi săvârşită prin:
- acţiunea de jefuire, distrugere, însuşire sau rechiziţionare de bunuri ale părţii
inamice, fără ca aceastea să fie justificate de necesităţi militare -alin. (1);
- fapta de a declara, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ca
fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile tuturor
resortisanţilor părţii inamice sau ale unei părţi importante a acestora -alin. (2).
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un prejudiciu material în paguba
părţii inamice sau ale resortisanţilor săi, prin jefuire, distrugere, însuşire sau
rechiziţionare de bunuri ale părţii inamice ori prin declararea ca fiind stinse, suspendate
sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile resortisanţilor părţii inamice.
infracţiunii.
810
Infracţiunea de război contra proprietăţii şi altor drepturi se săvârşeşte numai cu
Mobilul şi scopul
A. Forme
a)tentativa
tentativa este pedepsită (art. 445 C. pen.)
b) forma consumată
- jefuieşte, distruge, îşi însuşeşte sau rechiziţionează bunuri ale părţii inamice,
fără ca astfel de fapte să fie justificate de necesităţi militare -alin. (1);
- declară ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi
acţiunile tuturor resortisanţilor părţii inamice sau ale unei părţi importante a acestora.
B. Modalităţi
Infracţiunea de război contra proprietăţii şi altor drepturi poate fi săvârşită prin
numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii analizate se pedepseşte:
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, când
infracţiunea se săvârşeşte în condiţiile alin. (1);
- cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, când
infracţiunea se săvârşeşte în condiţiile alin. (2).
primă instanţă aparţine curţii de apel [potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor

(ART. 442 C. pen.)
1. Concept
Varianta tip:
(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional:
a) declanşează un atac împotriva personalului, instalaţiilor, materialului,
unităţilor sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune
de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, şi care se bucură de protecţia pe
care dreptul internaţional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter
civil;
811
b) declanşează un atac împotriva personalului, clădirilor, unităţilor sanitare sau
mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de
Convenţiile de la Geneva, în conformitate cu Dispoziţiile dreptului internaţional
umanitar, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
internaţional, utilizează fără drept semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la
Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului
ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporală a
uneia sau mai multor persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
Obiectul juridic special al infracţiunii de război contra operaţiunilor umanitare şi
emblemelor îl formează relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură
cupersonalul, instalaţiile, materialul, unităţilor sau vehiculelor care participă la o misiune
de ajutor umanitar ori la o misiune de menţinere a păcii ori cu caracter umanitar sau cu
privire la steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului
ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
Infracţiunea analizată are ca obiect material:
- personalul, instalaţiile, materialul, unităţilor sau vehiculelor care participă la o
misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menţinere a păcii;
- personalul, clădirile, unităţile sanitare sau mijloacele de transport sanitare, care
utilizează semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva;
- steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori
ale Organizaţiei Natiunilor Unite.
a) subiectul activ
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate îl constituie:
- instituţiile de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, ori ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite cărora le aparţine personalul, instalaţiile, materialul, vehiculele,
clădirile, unităţile sanitare sau mijloacele de transport sanitare, care utilizează semnele
distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva, împotriva cărora a fost declanşat un
atac;
- instituţiile care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la
Geneva, ale căror semne sunt utilizate pe nedrept de către făptuitor;
812
- Organizaţia Naţiunilor Unite, ale căror steaguri, drapele, insigne militare,
uniforme militare sunt utilizate fără drept;
- inamicul făptuitorului, ale căror steaguri, drapele, insigne militare, uniforme
militare sunt utilizate fără drept.
fapta să fie săvârşită în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional.
Şi în cazul acestei infracţiuni se desprinde concluzia că săvârşirea faptei nu este
posibilă şi în timp de pace.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor poate fi
săvârşită prin:
- fapta de a declanşa un atac împotriva personalului şi a bunurilor care se bucură
de protecţia garantată de dreptul internaţional umanitar (alin. (1), lit. a);
- fapta de a declanşa un atac împotriva personalului, clădirilor, unităţilor sanitare
sau mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de
Convenţiile de la Geneva (alin. (1), lit. b);
- fapta de a utilizeaza fără drept semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de
la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului
ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, dacă s-a cauzat astfel moartea sau vătămarea
corporală a uneia sau mai multor persoane (alin. (2);.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol pentru personalul şi
bunurile instituţiilor umanitare şi de menţinere a păcii.
infracţiunii.
Infracţiunile de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor se săvârşeşc
numai cu intenţie directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul
A. Forme
a)tentativa
tentativa este pedepsită (art. 445C. pen.).
b) forma consumată
- a declanşat un atac împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor
sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de
menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite -alin. (1), lit. a);
813
- a declanşat un atac împotriva personalului, clădirilor, unităţilor sanitare sau
mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de
Convenţiile de la Geneva -alin. (1), lit. b);
- a utilizat fără drept semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva,
steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite, dacă a fost cauzată moartea sau vătămarea corporală a
uneia sau mai multor persoane-alin. (2).
B. Modalităţi
Infracţiunea de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor poate fi
săvârşită prin numeroase modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi alin. (1),
lit. a) şi lit. b);
- cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, alin. (2).
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Urmărirea penală este
efectuată în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracţiunilor care au ca urmare
moartea uneia sau mai multor persoane. Competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine curţii de apel [potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă

(ART. 443 C. pen.)
1. Concept1
Varianta tip:
internaţional:
a) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a
unor civili care nu participă direct la ostilităţi;
b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate
ca atare de dreptul internaţional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios,
învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor,
1
Codul penal elveţian prevede (art. 264 g, lit. a) o pedeapsă de minim 3 ani pentru orice persoană care, în
cadrul unui conflict armat, „lansează un atac deşi cunoaşte sau ar trebui să ştie că un astfel de atac va cauza
pierderea vieţii sau rănirea civlilor sau că va cauza stricăciuni sau daune extinse, de durată şi grave
mediului înconjurător, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu avantajul militar concret anticipat”.
Prevederi asemănătoare pot fi regăsite în Codul penal belgian [la art. 136, alin. (22)]. Conform art. 41, alin.
(3) din Codul penal al Federaţiei Ruse, „riscul nu poate fi considerat justificat dacă era cunoscut faptul că
el presupunea o ameninţare la viaţa mai multor persoane sau un pericol de mediu sau un dezastru pentru
societate”.
814
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor,
locuinţelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor
ori echipamentelor ce conţin substanţe periculoase, în măsură în care acestea nu sunt
folosite ca obiective militare;
c) desfăşoară un atac prin mijloace militare, ştiind că el va cauza pierderi de
vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de
bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul
avantajului militar concret şi direct aşteptat;
d) utilizează o persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar
pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devinăţintă a operaţiunilor
militare ale părţii inamice;
e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a
civililor, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii sau împiedicând, cu
încălcarea Dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar, primirea ajutoarelor destinate
acestora;
f) declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinşi;
g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un membru al forţelor armate inamice sau un
combatant al forţelor inamicese pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
(2) Desfăşurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat
cu caracter internaţional, ştiind ca el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de
durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului
militar concret şi direct aşteptat1, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
Obiectul juridic special al infracţiunii utilizarea de metode interzise în
operaţiunile de luptă, îl formează relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în
legătură cu protejarea vieţii sau a integrităţii corporale a populaţiei civile sau unii civili
care nu participă direct la ostilităţi, clădiri consacrate cultului religios, învăţământului,
artei, ştiintei, acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde
1
Conform primului Protocol adiţional al Convenţiilor de la Geneva, art. 55: -alin. (1): „Războiul va fi
purtat veghind la protejarea mediului înconjurător natural împotriva daunelor întinse, de durată şi grave.
Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de luptă concepute pentru a cauza sau
de la care se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului înconjurător natural şi să compromită, ca
urmare, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei”.- alin.(2): „Atacurile cu titlu de represalii îndreptate
împotriva mediului înconjurător natural sunt interzise”. Conform principiului 24 din Declaraţia de la Rio cu
privire la mediu şi dezvoltare, „Starea de război este inerent distrugătoare pentru dezvoltarea susţinută. De
aceea, statele trebuie să respecte legile internaţionale care protejează mediul ambiant în momentul unui
conflict armat şi să coopereze pentru a le putea dezvolta ulterior, dacă este necesar.” În acelaşi sens, art. 25
prevede: „Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt interdependente şi indivizibile”. Codul penal
armean incrminează „ecocidul” (prevăzând o pedeapsă de la 10 la 15 ani închisoare), ca fapta de a cauza
„distrugere în masă a florei sau faunei, otrăvirea mediului înconjurător, resurselor solului sau apei, ca şi
punerea în aplicare a altor acţiuni ce cauzează o catastrofă ecologică”.
815
bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau
clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor ori echipamentelor
ce conţinsubstanţe periculoase, bunuri cu caracter civil, înfometarea deliberată a civililor,
protecţia mediului.
Infracţiunea analizată are ca obiect material:
- corpurile populaţiei civile sau al unui civil care nu participă direct la ostilităţi;
-clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor
caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt
adunaţi;
- oraşe, sate, locuinţe sau clădiri neapărate;
- zone demilitarizate;
- instalaţii ori echipamente ce conţin substanţe periculoase;
- bunuri cu caracter civil;
- elemente ale mediul înconjurător (contaminarea apei, a solului, distrugerea
pădurii etc.)..
a) subiectul activ
Infracţiunea utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă poate fi
săvârşită de către orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere
penală.
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate îl constituie statul împotriva căruia este
săvârşită infracţiunea, iar subiect pasiv secundar îl constituie populaţia civilă sau unii
civili care nu participă direct la ostilităţi; instituţiile, societăţile, cultele cărora le aparţin
clădirile consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor caritabile,
monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi; oraşe,
sate, locuinţe sau clădiri care nu au mijloace de apărare contra operaţiunilor militare,
populaţia din zone demilitarizate.
fapta să fie săvârşită în timpul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional.
A.Latura obiectivă
Convenţia de la Haga din 19071 arăta la art. 22 că: „Beligeranţii nu au un drept
nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic”.
Infracţiunea deutilizare de metode interzise în operaţiunile de luptă poate fi
săvârşită prin:
1
Convenţia referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru semnată la Haga în 18 octombrie 1907
816
- declanşarea un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor
civili care nu participă direct la ostilităţi;
- declanşarea un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca
atare de dreptul internaţional umanitar:
- desfăşurarea unui atac prin mijloace militare, ştiind că el va cauza pierderi de
vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de
bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul
avantajului militar concret şi direct aşteptat;
- utilizarea unei persoane protejate de Dispoziţiile dreptului internaţional umanitar
pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devinăţintă a operaţiunilor
militare ale părţii inamice;
-fapta de a înfometa în mod deliberat populaţia civilă;
- fapta de a împiedica primirea ajutoarelor destinate populaţiei civile;
- fapta de a declara sau de a ordona să nu existeîndurare pentru învinşi;
- acţiunea de ucidere sau rănire, prin viclenie, a unui membru al forţelor armate
inamice sau a unui combatant al forţelor inamice;
- fapta de a cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave1.
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol pentru viaţa şi
integritatea corporală a populaţiei civile,clădiri consacrate cultului religios,
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, oraşe, sate, locuinţe sau clădirile
neapărate, zone demilitarizate, bunuri cu caracter civil, mediul înconjurător.
infracţiunii.
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii utilizarea de metode interzise în operaţiunile de
luptă, norma de incriminare nu pretinde ca făptuitorul să urmărească uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale a populaţiei civile, distrugerea de bunuri, producerea de
daune mediului înconjurător.
A. Forme
a)tentativa
1
În afară de pierderile de vieţi şi de valori cultural, războiul poate afecta serios şi mediul înconjurător. În
timpul operaţiilor militare care au avut loc în 1999, de exemplu, forţele NATO au atacat combinate
chimice şi alte fabric în Iugoslavia. De asemenea, au fost provocate pagube ireparabile rezervaţiilor şi
parcurilor natural din Serbia şi Muntenegru. Ca rezultat al acestor atacuri, o importantă cantitate de
materiale toxice a fost deversată în Dunăre. O evaluare completă a impactului asupra mediului este
imposibilă. Bombardamentele NATO împotriva talibanilor au distrus aproape în totalitate pădurile afgane,
iar în 2003 puţurile de petrol au fost incendiate de forţele irakiene. Conflictul din Liban a cauzat, în 2006,
deversarea a 10000-15000 de tone de combustibil în Marea Mediterană –Marco Roscini, Protection of
natural environment in time of armed conflict, International Humanitarian law: an anthology, Ed.
Butterworths, 2009, pp. 155-157
817
b) forma consumată
- a declanşat un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor
civili care nu participă direct la ostilităţi;
- a declanşat un atac împotriva clădirilor consacrate cultului religios,
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi;
- a declanşat un atac împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau a clădirilor
neapărate;
- a declanşat un atac împotriva zonelor demilitarizate;
- a declanşat un atac împotriva instalaţiilor ori echipamente ce conţin substanţe
periculoase;
- a declanşat un atac împotriva bunurilor cu caracter civil;
- a înfometat deliberat civili;
- a cauzat mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave.
B. Modalităţi
Infracţiunea utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă poate fi
săvârşită prin numeroase modalităţi faptice, cum ar fi de ex., distrugerea de către inamic
a alimentelor aduse pentru ajutorarea populaţiei supusă la înfometare.
C. Sancţiuni
fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (1);
fapta a fost săvârşită în condiţiile alin. (2).
Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă

(ART. 444 C. pen.)
1. Concept1
1
În 1907, prin Convenţia de la Haga, art. 23, se arăta că: „În afară de interdicţiile stabilite prin convenţii
speciale, este mai ales interzis :
(a) a se întrebuinţa otravă sau arme otrăvite;
(b) a ucide sau a răni prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice;
(c) a ucide sau a răni pe un inamic care, predând armele sau nemaiavând mijloace să se apere, s-a predat
fără condiţii;
818
Varianta tip:
Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter
internaţional:
a) utilizează otravă sau arme cu substanţe otrăvitoare;
b) utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau
procedee similare;
c) utilizează arme care cauzează suferinţe fizice inutile se pedepseşte cu
Obiectul juridic special al infracţiunii utilizarea de mijloace interzise în
operaţiunile de luptă, îl formează relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în
legătură cu protejarea vieţii sau a integrităţii corporale a populaţiei civile, dar şi a
combatanţilor,afectate prin folosirea de mijloacele de luptă interzise, enumerate limitativ
în norma de incriminare (otravă sau arme cu substanţe otrăvitoare, gaze asfixiante, toxice
sau asimilate şi orice lichide, materii sau procedee similare, arme care cauzează suferinţe
fizice inutile).
Infracţiunea analizată are ca obiect material corpul persoanei ce face parte din
populaţia civilă, dar şi al combatanţilor unui conflict armat. Întrucât legiuitorul nu se mai
referă în norma de incriminare, la polulaţia civilă, apreciem că a dorit să protejeze şi viaţa
şi integritatea corporală a combatanţilor, inamici sau chiar camarazii făptuitorului, care
poate să fie afectată de utilizarea unor arme interzise şi în reglementările internaţionale
de ducere a războiului. Considerăm că legiuitorul a urmărit să protejeze chiar şi viaţa
camarazilor făptuitorului, întrucât în norma de incriminare nu se mai face referire la
combatanţii inamicului, iar substanţele otrăvitoare, toxice, asfixiante, pot afecta şi viaţa
combatanţilor din tabăra făptuitorului.
a) subiectul activ
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită de către orice persoană fizică care
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate îl constituie populaţia civilă, dar şi
combatanţii unui conflict armat.
(d) a declara că nimeni nu va fi cruţat ;

(e) a folosi arme, proiectile sau materii de natură să pricinuiască suferinţe fără rost ;
(f) a folosi fără îndreptăţire pavilionul de parlamentare, drapelul national sau insignele militare şi uniforma
inamicului, precum şi semnele distinctive ale Convenţiei de la Geneva ;
(g) a distruge sau sechestra proprietăţile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi
neapărat impuse de nevoile războiului;
(h) a declara stinse, suspendate sau neprimite în justiţie drepturile şi acţiunile naţionalilor părţii adverse”.
819
Potrivit dispoziţiilor normei de incriminare, pentru existenţa infracţiunii de
utilizare de mijloace interzise în operaţiunile de luptă, se cere ca fapta să fie săvârşită în
timpul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional.
A.Latura obiectivă
Infracţiunea de utilizare de mijloace interzise în operaţiunile de luptă poate fi
săvârşită prin:
- acţiunea de a utiliza otrava sau arme cu substanţe otrăvitoare, împotriva
populaţiei civile sau a combatanţilor;
- acţiunea de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii
sau procedee similare, împotriva populaţiei civile sau a combatanţilor;
- acţiunea de a utiliza arme care cauzează suferinţe fizice inutileîmpotriva
populaţiei civile sau a combatanţilor inamicului;
Prin săvârşirea infracţiunii analizate se creează un pericol pentru viaţa şi
integritatea corporală a populaţiei civile şi a luptătorilor angrenaţi în conflictul armat.
infracţiunii.
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Forma de
vinovăţie, respectiv intenţia, rezultă din expresiile „utilizarea de mijloace interzise”,
(otrăvuri, arme cu substanţe otrăvitoare, gaze asfixiante, toxice sau asimilate, orice
lichide, materii sau produse similare, arme care cauzează suferinţe fizice inutile).
Mobilul şi scopul
Pentru săvârşirea infracţiunii, legiuitorul nu pretinde ca făptuitorul să urmărească
un anumit scop.
A. Forme
a)tentativa
tentativa este pedepsită (art. 445 C. pen.).
b) forma consumată
- a utilizat otravă sau arme cu substanţe otrăvitoare, împotriva populaţiei civile
sau a combatanţilor;
- a utilizat gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau
procedee similare, împotriva populaţiei civile sau a combatanţilor;
- a utilizat arme care cauzează suferinţe fizice inutilepopulaţiei civile sau a
combatanţilor.
B. Modalităţi
820
Infracţiunea poate fi săvârşită prin numeroase modalităţi faptice, cum ar fi de
exemplu, otrăvirea surselor de apă a populaţiei, împrăştierea din avion sau elicopter a
gazelor asfixiante, toxice etc.
C. Sancţiuni
Săvârşirea infracţiunii analizate se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi
Este pedepsită şi tentativa, conform dispoziţiilor art. 445 C. pen.
821
BIBLIOGRAFIE
Cărți, cursuri, monografii, tratate
1. Albu Ion, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

2. Antoniu George, Bulai Costică, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011
3. Antoniu George, Bulai Costică, Practica judiciară penală, Partea specială, vol.III,
Editura Academiei, Bucureşti, 1987
4. Antoniu George, Daneş Ştefan, Popa Marin, Codul penal cu explicaţii pe înţelesul
tuturor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1996
5. Antoniu George, Legea penală română în condiţiile postaderării în Dreptul
comunitar şi dreptul intern. Aspecte privind legislaţia şi practica judiciară, Ed.
6. Antoniu George, Reflecţii asupra justiţiei universale, studiu apărut în In honorem
prof. univ. dr. Nicolae Popa, Ed. Sitech, Craiova, 2010
7. Antoniu George, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995
8. Bacaci Al., Hagianu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, ediţia a IV-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
9. Basarab Matei, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
10. Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil (Ediţie revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2004
11. Bogdan Sergiu, Abuzul de încredere în frauda creditorilor, în Noile coduri ale
României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
12. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
13. Boroi Alexandru, Gorunescu Mirela, Barbu Ionuț Andrei, Drept penal al afacerilor,
Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
14. Boroi Gabriel (coord.) şi colectiv, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, Vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013
15. Boroi Gabriel, Ilie Alexandru, Comentariile Codului civil. Garanţiile personale.
Privilegiile şi garanţiile reale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
16. Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
17. Boroi Gabriel, Ungureanu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
18. Bulai Constantin, Filipaş Avram, Mitrache Constantin, Drept penal român. Curs
selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1997
19. Bulai Costică, Drept penal român, Partea Generală, Vol 1, Casa de Editură şi Presă
Şansa, Bucureşti, 1992
20. Bulai Costică, Filipaş Avram, Mitrache Constantin Instituţii de drept penal. Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Trei,
Bucureşti, 2006
21. Bulai Costică, Filipaş Avram, Mitrache Constantin, Instituţii de drept penal, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001
822
22. Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
București, 2012
23. Cioclei Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2009
24. Cioclei Valerian, Fapta de vătămare a fătului incriminată prin noul Cod penal, în
Noile coduri ale României. Studii şi cercetări juridice. Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
25. Costin Mircea N., Costin Călin M., Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ed.
26. David Cole, Out of the Shadows: Preventive Detention, Suspected Terrorists, and
War, California Law Review, Vol. 97, 2009
27. Davis S. Wall, The Internet as a conduit for criminal activity, Technology and the
criminal justice system, Ed. A. Pattavina, 2005
28. Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2001
29. Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002
30. Diaconescu Gheorge, Genocidul, Ed. Militară Bucureşti, 1991
31. Dobrinescu Ion, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987
32. Dobrinoiu Vasile şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed.
33. Dobrinoiu Vasile, Conea Nicolae, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti Luha, Titluri de credit. Cambia, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
34. Dobrinoiu Vasile, Conea Nicolae, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
35. Dobrinoiu Vasile, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
36. Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea Specială. Teorie şi practică
judiciară. Conform Noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
37. Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică
judiciară. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
38. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea
specială, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
39. Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.
III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971
40. Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal, partea
specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972
41. Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1971
42. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Stănoiu Rodica, Fodor Iosif,
Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Roşca Victor, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, partea specială, vol. 3, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971
43. Duvac Constantin în Justiţie, stat de drept şi cultură juridică, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
44. Eliescu Mihail, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul RSR, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1966
45. Filipaş Avram, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti,
1985
823
46. Filipescu I.P.,Filipescu A.I, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VI-a, Ed. All. Beck,
Bucureşti, 2001
47. Filipescu Ion P, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
48. Filipescu Ion P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
49. Filipescu Ion P.,Filipescu Andrei I, Drept Civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000
50. Florian Emese, Dreptul familiei, ediţia a II-a, Ed. C.H.Bek, Bucureşti, 2008
51. Frenţiu G. Cristina, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012
52. Gârbuleţ Ioan, Traficul de persoane, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
53. Gentimir Alina, Reflecţii interdisciplinare privind genocidul cultural în Dinamica
dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
54. Gény François, Science et technique en droit privé positif, Ed. Sirey, Paris, 1913
55. Guiu Ketty, Voicu Adriana, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
56. Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol.
I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
57. Hotca Mihai Adrian, Dobrinoiu Maxim, Infracţiuni prevăzute în legi speciale,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
58. Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 2010
59. Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Bucureşti, 1924
60. Ionaş Alexandru, Barbu Silviu Gabriel, Dumitrescu Alexandru, Drept penal. Partea
specială. Teorie şi practică judiciară, vol. I, Ed. Omnia Uni, Braşov, 2002
61. Ionaş Alexandru, Drept penal. Partea specială, Ed. Omnia Uni, Braşov
62. Ionaş Alexandru, Ilie Măgureanu, Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov,
2004
63. Ketty Guiu, Adriana Voicu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
64. Lazăr Valerică, Pascu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003
65. Lazăr Valerică, Pascu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003
66. Loghin Octavian, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
67. Loghin Octavian, Filipaş Avram, Drept penal roman. Partea specială, Ed. Şansa
Bucureşti, 1992
68. Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa
SRL, Bucureşti, 1997
69. Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a, Ed.
Şansa, 1997
70. Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a , Ed.
71. Lorincz Anca-Lelia, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
72. Măgureanu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
73. Medeanu Tiberiu în Matei Basarab, Paşca Viorel (coord.), Codul penal comentat,
Vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
824
74. Mrejeru Theodor, Culegere selectivă de speţe în materie penală şi procesual penală,
Ed. Universitară Bucureşti, 2007
75. Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Boroi Alexandru, Pascu Ilie, Molnar Ioan,
Lazăr Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997
76. Oren Gross, The Prohibition on Torture and the Limits of the Law, Torture, Sanford
Levinson, ed., Oxford University Press, 2004
77. Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
78. Pascu Ilie în George Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal,
vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
79. Pascu Ilie în Noul Cod penal comentat, Partea generală, Ediţia a II-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014
80. Pascu Ilie, Dobrinoiu Vasile, Dima Traian, Hotca Mihai Adrian, Păun Costică, Chiş
Ioan, Dobrinoiu Maxim, Gorunescu Mirela, Noul Cod penal comentat. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
81. Pascu Ilie, Drăghici Vasile, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
82. Pascu Ilie, în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Partea specială, (coord.
George Antoniu), vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
83. Popescu Sofia, Dificultăţi ale integrării europene în domeniul dreptului revista
Studii de Drept Românesc, Ed. Academiei Române, 2003
84. Prescure Titus, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
85. Samaha Joel, Criminal law, tenth edition, Ed. Cencage, 2011
86. Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002
87. Steinhardt N., Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional,
Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2000
88. Stoica Ioan, Îndrumător juridic privind apărarea naţională, Ed. Militară, 1972
89. Stoica Oliviu Aug., Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976
90. Ţigănoaia Adrian Cătălin, Despre posibilitatea de a comite infracţiunea de omor în
formă continuată, în Pro Patria Lex, Vol. XI, nr. 1(22)/2013
91. Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
92. Toader Tudorel şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed.
93. Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
94. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea special. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014
95. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
96. Ungureanu Augustin, Ciopraga Aurel, Dispoziţii penale în legi speciale române,
vol. IV, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
97. Ungureanu Augustin, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1995
98. Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept civil. Persoanele, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013
99. Vasilescu Paul, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
825
100. Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Lucinescu Dumitru, Papadopol
Vasile, Rămureanu Virgil, Codul Penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
101. Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Papadopol Vasile, Rămureanu Virgil,
Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977
102. Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Papadopol Vasile, Rămureanu Virgil,
Codul penal comentat şi adnotat – Partea specială, Vol.II, Ed. Ştiinţifică şi
103. Vasiu Ioana, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
104. Zlătescu Victor Dan, Infracţiunea de omisiune a denunţării, în J.N. nr. 6/1958
Studii și articole de specialitate
1. Antoniu George, Consideraţii în cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.R., nr. 4/ 1998

2. Antoniu George, Furtul săvârşit în timpul nopţii, comentariu în R.R.D. nr. 6/1979
3. Antoniu George, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, în R.D.P., nr. 1/2002
Barbu C., Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului Cod penal, R.R.D.
4.
nr. 2/1969
Biro L., Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în. R.R.D. nr.
5.
4/1971
6. Ciuncan Dorin, Înstrăinarea bunului gajat, în Revista de Drept Penal, nr. 4/1995
Conea Nicolae, Infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentare, în
7.
Dreptul nr. /1996
Dabu Valerică, Guşanu Ana-Maria, Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită
8. în Noul Cod penal, în Revista de drept penal, nr. 1, ianuarie-martie 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti
Dobrinescu Ion, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, comentariu în R.R.D.
9.
nr. 8/1967
10. Expunere de motive cu privire la noul Cod penal, www.just.ro
Grosu Silviu Crin, Infracţiunea de corupere a alegătorilor, în R.D.P. nr. 1,
11.
ianuarie-martie
12. Ioan Lascu în R.D.P., nr. 1, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004
Lascu Ioan, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări
13.
ale Codului penal, în R.D.P., nr. 4, octombrie-decembrie, 2007
14. Mitrache Constantin, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în R.D.P. nr. 2/1995
Nicolcescu Victor, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri,
15.
în Revista de Drept Penal, nr. 4/2000
Oprea Maria, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor
16.
judiciare în R.D.P., nr. 2, 2013
Stănilă Laura, Consideraţii cu privire la infracţiunea de părăsire a locului
17.
accidentului, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, nr. 2/2012
Stoica Veronica, Gorunescu Mirela, Varianta de specie a infracţiunii de gestiune
18. frauduloasă prevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei în R.D.C., nr. 9/2007
826
Jurisprudență
1. C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 177/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998

2. C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 236/A/1997
C. A. Constanţa, s. pen. şi pt. minori. şi fam., dec. nr. 77/P/2009, www.
3.
jurisprudenta. org
4. C. de Apel Alba Iulia, d. pen. nr. 73/2002 în R.D.P. nr. 2/ 2004
5. C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 577/2003 în R.D.P., nr. 3, iulie-septembrie
6. C.A. Braşov, dec. pen. nr.116/R din 09.04.1997, publicată în Practica judiciară I
7. C.A. Bucureşti, S. 1 p. d. nr. 40/A/1996, publicată în Practica judiciară I
8. C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., d. 26/1997 în R.D.P
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 42/1998 în Revista de drept penal. Studii şi
9.
practică judiciară,
10. C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 65/1997, www.legex.ro
C.A. Bucureşti,. s. pen., dec. nr. 1044/2000, în Culegere de practică judiciară pe
11.
anul 2000
12. C.A. Cluj, dec. nr. 21/1998, secţia comercială şi de contencios administrativ
C.A. Cluj, s. pen. şi pt. minori, dec. nr. 148 din 25 februarie 2010,
13.
www.jurisprudenta. org
14. C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 36/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998
15. C.A. Iaşi s. pen., dec. nr. 312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001
C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 273/1998, în Revista de drept penal. Studii şi practică
16.
judiciară 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
17. C.A. Oradea, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 98/A din 24 noiembrie 2009
C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 251/1999 în Revista de drept penal. Studii şi
18.
practică judiciară, 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
19. C.A.B. s. a II-a pen., dec. nr. 216/1996, publicată în Practica judiciară I,
20. C.A.Cluj-Napoca. dec. pen. nr. 338/1996, în R.D.P. nr. 1/1998
C.E.D.O., Abdulaziz, Cabales şi Balkandali contra Marii Britanii, 28 mai 1985 în
21. Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed.
Polirom, Bucureşti, 2006
22. C.E.D.O., Assenov contra Bulgariei, 1998
23. C.E.D.O., Labita contra Italiei, 6.04.2000
24. C.E.D.O., Bragadireanu contra României, 6.03.2008
25. McGlinchey şi alţii contra Regatului Unit, 29.07.2003
C.E.D.O., Cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt contra Belgiei (în Vincent Berger,
26. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. IV, Ed. Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003
27. C.E.D.O., hotărârea Kokkinakis versus Grecia, 25 mai 1993, 14307/88 în F. Sudre
28. C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976
30. C.E.D.O., Olteanu contra României, 14.04.2009
C.E.D.O., Price contra Regatului Unit, 10.10.2001 (Adele Ursula Price prezenta
31.
deficienţe ale membrelor superioare şi inferioare)
C.E.D.O., Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei Hotărârea din 22 martie
32.
2001 în Frédéric Sudre, Drept internaţional şi european al drepturilor omului, Ed.
827
33. C.E.D.O., Thlimmenos contra Greciei, 6 aprilie 2000
34. C.E.D.O., Van der Mussele contra Belgiei, 23 noiembrie 1983
35. C.S.J. s. pen. dec. nr. 2383/1999, în Pro lege, nr. 1/2001
36. C.S.J. s. pen., dec. nr. 3063/2000, în Theodor Mrejeru şi colaboratorii
37. C.S.J. s. pen., dec. nr. 3378 din 23 decembrie 1998
C.S.J. s. pen., dec. nr. 5478/2001, în Theodor Mrejeru, Mihai Olariu, Culegere
38.
selectivă de speţe, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002
39. C.S.J. s. pen., dec.nr. 4548/2000, în R.D.P. nr. 3/2000
C.S.J., dec. nr. 2037/2002 în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie, Ed. Monitorul Oficial,
40.
Bucureşti, 2004
41. C.S.J., dec. nr. 4075/2002 în în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie
42. C.S.J., s. mil., dec. nr. 11/1995, în R.D.P. nr. 2/1996
43. C.S.J., s. pen., dec. 2025 din 17 aprilie 2002, www.scj.ro
44. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1012/1996,www.scj.ro
45. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1053/1996
46. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1072 din 27 februarie 2002, www.scj.ro
47. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1197/2000 în R.D.P., nr. 3, 2002
48. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1497/1993, publicată în Practica judiciară I
49. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1560 din 31.05.1995, publicată în Practica judiciară I
50. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1770 din 3 aprilie 2002, www.scj.ro
53. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2062 din 6 mai 2003, www.scj.ro
54. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2263/1993
55. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2598/2003, în R.D.P., nr. 4/ 2004
56. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2878/2001, www.scj.ro
57. C.S.J., s. pen., dec. nr. 301/1996
59. C.S.J., s. pen., dec. nr. 336/1999 în R.D.P., nr. 3/2001
60. C.S.J., s. pen., dec. nr. 3502 din 4 iulie 2002, www.scj.ro
61. C.S.J., s. pen., dec. nr. 391/1999, în R.D.P. nr. 2/2001
63. C.S.J., s. pen., dec. nr. 4840 din 29 octombrie 2003, www.scj.ro
64. C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001
65. C.S.J., s. pen., dec. nr. 518/1999, în Dreptul, nr. 5/2000
66. C.S.J., s. pen., dec. nr. 78/1993 în R.D.P nr. 2/1994
CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 295 din 8 mai 2008,
67.
www.jurisprudenta.org
CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 6664/R din 28 octombrie 2009,
68.
69. CA. Cluj, s. pen., dec. nr. 8/A din 26 ianuarie 2010
CA. Constanta, s. pen. şi ptr. minori şi familie, I dec. nr. 143 din 19 martie 2009,
70.
71. Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000
72. Decizia C.E.D.O. în cauza Chahal v. Marea Britanie, 54, 15.11.1996
828
73. Î.C.C.J, s. pen., dec. nr. 429/2009
74. Î.C.C.J., Dec. nr. 12 din 24 octombrie 2005
75. Î.C.C.J., s. pen. dec. nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005
76. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 10/2008, www.scj.ro
77. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1083 din 25 martie 2009, www.scj.ro;
78. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 109/A din 24 aprilie 2014, www.scj.ro
79. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1313 din 14 aprilie 2014, www.scj.ro
80. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1319 din 28 februarie 2006
84. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro
86. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1734 din 22 mai 2014, www.scj.ro
87. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1742 din 12 mai 2009 www.scj.ro
89. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 181 din 21 ianuarie 2008, www. scj.ro
90. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1972 din 6 iunie 2013, www.scj.ro
91. I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1998 din 11 iunie 2014, www.scj.ro
95. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 217/A din 16 iulie 2014, www.scj.ro
96. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 222 din 23 ianuarie 2013, www.scj.ro
99. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 238/A din 5 septembrie 2014, www.scj.ro
104. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2493 din 22 iunie 2011,www.scj.ro
105. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2696 din 12 iulie 2011, www.scj.ro
106. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2717/2004 în R.D.P. nr. 2/ 2005
108. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3522 din 31 octombrie 2012, www.scj.ro
110. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3673 din 13 noiembrie 2012, www.scj.ro
112. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 371 din 2 februarie 2010, www.scj.ro
115. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3968 din 27 noiembrie 2009, www.scj.
116. I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 404/A din 27 noiembrie 2014 www.scj.ro
117. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4171 din 7 decembrie 2011, www.scj.ro
118. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 42/A din 5 martie 2014, www.scj.ro
829
123. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5288 din 15 septembrie 2006, www.scj.ro
125. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5797/2003 în R.D.P., nr 1/ 2005
126. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6560/2004 în R.D.P., nr. 1/2006
127. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 839 din 21 martie 2012, www.scj.ro
130. Î.C.C.J., s. unite, dec. nr. 66 din 15 octombrie 2007, www.dreptonline.ro
131. Î.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. IX/2005 (M. Of. Nr. 123 din 9 februarie 2006)
132. Î.C.J., s. pen., dec. nr. 2939/2005, www.scj.ro
133. Jud. Craiova, sent. pen. nr. 2456/2008, www.jurisprudenta.com
134. Jud. Mediaş, s. pen., dec. nr. 130 din 5 martie 2003
135. Jud. Oradea, s. pen., dec. nr. 712/2002 în R.D.P. nr. 2/2005
136. T. Militar Bucureşti, dec. pen. nr. 387/1966
137. T. Neamţ, s. pen., dec. nr. 75 din 3 aprilie 2009
138. T. S. s. pen., dec. nr. 2900/1971, publicată in R.R.D. nr. 11/1971
139. T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe 1972
140. T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe anul 1972
141. T. S. s. pen., dec. nr. 4700/1971, publicat în Revista Română de Drept nr. 7/1972
142. T. S., s. pen., dec. nr. 2950/1970, în Colecţia de Decizii din 1970
143. T. Vâlcea, dec.pen. nr. 44/1969, în R.R.D. nr. 4/1969
144. T.J. Alba, dec. pen. nr. 40/1969 indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în
Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975,
145. T.J. Bistriţa-Năsăud, s. pen., dec. nr. 368/1970, publicată în R.R.D., nr. 12/1970
146. T.Jud. Galaţi s. pen., dec. nr. 850/1972, în R.R.D. nr. 4/1974
147. T.Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1306/1973, în .R.R.D. nr. 3/1974
148. T.Jud. Timiş, s. pen., dec. nr. 1262 /1973, în R.R.D. nr. 12 /1974
149. T.Mil. Cluj, s.pen. nr. 112/1996
150. T.S. s. pen. dec. nr. 1192/1970, în C.D. din 1970
T.S. s. pen. dec. nr. 1361/1988, publicat în Revista Română de Drept, nr.
151.
4/1989
152. T.S. s. pen. dec. nr. 1672/1971
153. T.S. s. pen., dec. nr. 1077/1972, în C.D. pe anul 1972
156. T.S. s. pen., dec. nr. 1911/1970, în R.R.D. nr. 12/1970
157. T.S. s. pen., dec. nr. 2211/1973, în C.D. 1973
160. T.S. s. pen., dec. nr. 317/1971
830
162. T.S. s. pen., dec. nr. 427/1974
163. T.S. S.p. d. nr. 45/1974, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici
164. T.S. s.pen. dec. nr. 1320/1981, în Revista Română de Drept, 1982
165. T.S. s.pen. dec. nr. 317/1981, în R.R.D., 1982
166. T.S. s.pen., dec. nr. 1130/1981, în R.R.D., 1982
167. T.S. Secţia penală, decizia nr. 241/1971, în R.R.D. nr. 12/1977
168. T.Timiş, dec. pen. nr. 1043/1983, în R.R.D. din 1984
169. Trib. Argeş, dec. pen. nr. 2567/1972 în R.R.D. nr. 7/1973
170. Trib. jud. Tulcea, Dec. nr. 191/1976, în Tudorel Toader
171. Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2744/1974, în R.R.D. nr. 3/1975
172. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1371/1973
174. Trib.Oradea, s. pen., dec. nr. 8/1984, în R.R.D. din 1984
Legislaţie
1. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

2. Carta universală a judecătorului (1999)
3. Convenţia de la Budapesta privind criminalitatea informatică
4. Convenţia asupra mării libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958
Convenţia de la Geneva privind sclavia, semnată la Geneva la 25 septembrie 1926.
5.
Intrată în vigoare la 9 martie 1927
6. Convenţia europeană asupra drepturilor omului
7. Convenţia Inter-Americană împotriva terorismului din 2002
Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din
8.
15.11.2000
9. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, preambul
Convenţia referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru semnată la Haga în
10.
18 octombrie 1907
Convenţiei ONU cu privire la condiţiile de înregistrare a navelor, din 7
11.
februarie 1986
Legea 103/1992 dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor
12.
de cult
13. Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal
14. Legea 286/2009 privind Codul penal
15. Legea 365/2002 privind comerţul electronic
16. Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
17.
instituirea unor măsuri de prevenire şi combaterea finanţării terorismului
18. Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență
19. Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 modificată prin OUG nr. 117/2013
20. Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995 - privind regimul materiilor explozive
21. Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive
Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
22.
Informaţii
831
Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
23.
penal
24. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
25. Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane
26. Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie
27. Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor
28. Legea nr. 31/1990 a societăţilor
29. Legea nr. 319/2006 privind protecţia şi securitatea muncii
Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
30.
European
31. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic
32. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României
33. Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare
34. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
35. Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a Romaniei
36. Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
37.
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, art. 13,
38. cu un conţinut mult simplificat, fiind înlăturate, faţă de reglementarea din legea
specială, împrejurări agravate
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor Legea nr. 255/2013 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
39.
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale
Legea nr.415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
40.
Suprem de Apărare a Ţării
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
41.
corupţie
Legii nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
42.
penal
43. Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
44. O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
45. O.U.G. nr. 195/2002
Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin
46. financiar pentru unitatile de cult apartinand cultelor religioase recunoscute din
Romania
47. Ordonanţa nr. 27/2011 privind transporturile rutiere defineşte vehiculul rutier
Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la
vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, deschis spre semnare
48.
la New York la 6 septembrie 2000, ratificat de România prin Legea nr. 470 din 20
septembrie 2001
Recurs în anulare nr. 24348/5837/2001 din 18.10.2001; Judecătoria Huşi, sentinţa
49. penală nr. 701 din 14 decembrie 2000; Tribunalul Vaslui Decizia penală nr. 220/A
din 10 mai 2001
832
Reviste de specialitate
1. Revista Dreptul nr. /1996

2. Revista de Drept Penal. nr. 1, ianuarie-martie 2004
3. Revista de Drept Penal., nr. 4, octombrie-decembrie, 2007
4. Revista Română de Drept, 1982
5. Revista Română de Drept , 1984
7. Revista Română de Drept , nr. 8/1967
8. Revista Română de Drept, nr. 2/1969
10. Revista Română de Drept ,nr. 4/1971
15. Revista Română de Drept, nr. 12 /1974
22. Revista de Drept Penal, nr. 4/1995
23. Revista Română de Drep,t nr. 4/1998
24. Revista de Drept Penal, nr. 4/2000,
25. Revista de Drept Penal., nr. 1/2002
26. Revista de Drept Penal nr. 2/2005
27. Revista de Drept Comercial , nr. 9/2007
28. Analele Universităţii de Vest din Timişoara, nr. 2/2012
Site-uri web
1. http://www.senat.ro/Legis/PDF/2013/13b745EM.pdf
2. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57926
3. http://www.posta-romana.ro/posta-romana/tarife/modalitati-de-tarifare.html
4. http://legeaz.net/spete-penal/sentinta-penala-infractiuni
833
1. Albu Ion, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
Antoniu George, Bulai Costică, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed.
2.
Antoniu George, Bulai Costică, Practica judiciară penală, Partea specială, vol.III,
3.
Editura Academiei, Bucureşti, 1987
Antoniu George, Daneş Ştefan, Popa Marin, Codul penal cu explicaţii pe înţelesul
4.
tuturor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1996
Antoniu George, Legea penală română în condiţiile postaderării în Dreptul
5. comunitar şi dreptul intern. Aspecte privind legislaţia şi practica judiciară, Ed.
Antoniu George, Reflecţii asupra justiţiei universale, studiu apărut în In honorem
6.
prof. univ. dr. Nicolae Popa, Ed. Sitech, Craiova, 2010
7. Antoniu George, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995
Bacaci Al., Hagianu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, ediţia a IV-a, Ed. All
8.
Beck, Bucureşti, 2005
9. Basarab Matei, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
10. dreptului civil (Ediţie revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004
Bogdan Sergiu, Abuzul de încredere în frauda creditorilor, în Noile coduri ale
11.
României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
12. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Boroi Alexandru, Gorunescu Mirela, Barbu Ionuț Andrei, Drept penal al
13.
afacerilor, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
Boroi Gabriel (coord.) şi colectiv, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
14.
articole, Vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013
Boroi Gabriel, Ilie Alexandru, Comentariile Codului civil. Garanţiile personale.
15.
Privilegiile şi garanţiile reale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului
16.
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Boroi Gabriel, Ungureanu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală,
17.
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Bulai Constantin, Filipaş Avram, Mitrache Constantin, Drept penal român. Curs
18.
selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1997
Bulai Costică, Drept penal român, Partea Generală, Vol 1, Casa de Editură şi
19.
Presă Şansa, Bucureşti, 1992
Bulai Costică, Filipaş Avram, Mitrache Constantin Instituţii de drept penal. Curs
20. selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Trei,
Bucureşti, 2006
Bulai Costică, Filipaş Avram, Mitrache Constantin, Instituţii de drept penal, Ed.
21.
Trei, Bucureşti, 2001
Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
22.
București, 2012
Cioclei Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei, Ed.
23.
834
C. H. Beck, Bucureşti, 2009
Cioclei Valerian, Fapta de vătămare a fătului incriminată prin noul Cod penal, în
24. Noile coduri ale României. Studii şi cercetări juridice. Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
Costin Mircea N., Costin Călin M., Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ed.
25.
David Cole, Out of the Shadows: Preventive Detention, Suspected Terrorists, and
26.
War, California Law Review, Vol. 97, 2009
Davis S. Wall, The Internet as a conduit for criminal activity, Technology and the
27.
criminal justice system, Ed. A. Pattavina, 2005
Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic,
28.
Bucureşti, 2001
29. Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002
30. Diaconescu Gheorge, Genocidul, Ed. Militară Bucureşti, 1991
31. Dobrinescu Ion, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987
Dobrinoiu Vasile şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed.
32.
Dobrinoiu Vasile, Conea Nicolae, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
33.
Bucureşti Luha, Titluri de credit. Cambia, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Dobrinoiu Vasile, Conea Nicolae, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
34.
Bucureşti, 2000
35. Dobrinoiu Vasile, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea Specială. Teorie şi practică
36.
judiciară. Conform Noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică
37.
judiciară. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea
38.
specială, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
39.
vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971
Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal, partea
40.
specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972
Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
41.
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Stănoiu Rodica, Fodor Iosif,
42. Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Roşca Victor, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, partea specială, vol. 3, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971
Duvac Constantin în Justiţie, stat de drept şi cultură juridică, Ed. Universul
43.
Juridic, Bucureşti, 2011
Eliescu Mihail, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul RSR, Ed. Academiei,
44.
Bucureşti, 1966
Filipaş Avram, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti,
45.
1985
Filipescu I.P.,Filipescu A.I, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VI-a, Ed. All. Beck,
46.
Bucureşti, 2001
47. Filipescu Ion P, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
835
48. Filipescu Ion P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
Filipescu Ion P.,Filipescu Andrei I, Drept Civil. Dreptul de proprietate şi alte
49.
drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000
50. Florian Emese, Dreptul familiei, ediţia a II-a, Ed. C.H.Bek, Bucureşti, 2008
Frenţiu G. Cristina, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
51.
2012
52. Gârbuleţ Ioan, Traficul de persoane, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Gentimir Alina, Reflecţii interdisciplinare privind genocidul cultural în Dinamica
53. dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
54. Gény François, Science et technique en droit privé positif, Ed. Sirey, Paris, 1913
Guiu Ketty, Voicu Adriana, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
55.
Bucureşti, 2010
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român,
56.
vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Hotca Mihai Adrian, Dobrinoiu Maxim, Infracţiuni prevăzute în legi speciale,
57.
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
58. Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 2010
59. Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Bucureşti, 1924
Ionaş Alexandru, Barbu Silviu Gabriel, Dumitrescu Alexandru, Drept penal.
60.
Partea specială. Teorie şi practică judiciară, vol. I, Ed. Omnia Uni, Braşov, 2002
61. Ionaş Alexandru, Drept penal. Partea specială, Ed. Omnia Uni, Braşov
Ionaş Alexandru, Ilie Măgureanu, Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint,
62.
Braşov, 2004
Ketty Guiu, Adriana Voicu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
63.
Bucureşti, 2010
Lazăr Valerică, Pascu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
64.
Bucureşti, 2003
Lazăr Valerică, Pascu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
65.
Bucureşti, 2003
66. Loghin Octavian, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
Loghin Octavian, Filipaş Avram, Drept penal roman. Partea specială, Ed. Şansa
67.
Bucureşti, 1992
Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa
68.
SRL, Bucureşti, 1997
Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a, Ed.
69.
Şansa, 1997
Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ediţia. a III-a , Ed.
70.
71. Lorincz Anca-Lelia, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
Măgureanu Ilie, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
72.
2008
Medeanu Tiberiu în Matei Basarab, Paşca Viorel (coord.), Codul penal comentat,
73.
Vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
74. Mrejeru Theodor, Culegere selectivă de speţe în materie penală şi procesual
836
penală, Ed. Universitară Bucureşti, 2007
Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Boroi Alexandru, Pascu Ilie, Molnar
75. Ioan, Lazăr Valerică, Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1997
Oren Gross, The Prohibition on Torture and the Limits of the Law, Torture,
76.
Sanford Levinson, ed., Oxford University Press, 2004
Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriul alfabetic de practică judiciară în
77. materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977
Pascu Ilie în George Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod
78.
penal, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
Pascu Ilie în Noul Cod penal comentat, Partea generală, Ediţia a II-a, Ed.
79.
Pascu Ilie, Dobrinoiu Vasile, Dima Traian, Hotca Mihai Adrian, Păun Costică,
80. Chiş Ioan, Dobrinoiu Maxim, Gorunescu Mirela, Noul Cod penal comentat. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
Pascu Ilie, Drăghici Vasile, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
81.
Bucureşti, 2004
Pascu Ilie, în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Partea specială, (coord.
82.
George Antoniu), vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
Popescu Sofia, Dificultăţi ale integrării europene în domeniul dreptului revista
83.
Studii de Drept Românesc, Ed. Academiei Române, 2003
84. Prescure Titus, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
85. Samaha Joel, Criminal law, tenth edition, Ed. Cencage, 2011
Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
86.
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Steinhardt N., Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional,
87.
Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2000
88. Stoica Ioan, Îndrumător juridic privind apărarea naţională, Ed. Militară, 1972
Stoica Oliviu Aug., Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
89.
Bucureşti, 1976
Ţigănoaia Adrian Cătălin, Despre posibilitatea de a comite infracţiunea de omor
90.
în formă continuată, în Pro Patria Lex, Vol. XI, nr. 1(22)/2013
91. Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
Toader Tudorel şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed.
92.
93. Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea special. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
94.
Bucureşti, 2014
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
95.
2014
Ungureanu Augustin, Ciopraga Aurel, Dispoziţii penale în legi speciale române,
96.
vol. IV, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
Ungureanu Augustin, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
97.
Bucureşti, 1995
837
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept civil. Persoanele, Ed. Hamangiu,
98.
Bucureşti, 2013
99. Vasilescu Paul, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Lucinescu Dumitru, Papadopol
100. Vasile, Rămureanu Virgil, Codul Penal comentat și adnotat. Partea specială, vol.
I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Papadopol Vasile, Rămureanu
101. Virgil, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi
Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Papadopol Vasile, Rămureanu
102. Virgil, Codul penal comentat şi adnotat – Partea specială, Vol.II, Ed. Ştiinţifică şi
103. Vasiu Ioana, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
104. Zlătescu Victor Dan, Infracţiunea de omisiune a denunţării, în J.N. nr. 6/1958
Studii și articole de specialitate
Antoniu George, Consideraţii în cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.R., nr. 4/

19.
1998
20. Antoniu George, Furtul săvârşit în timpul nopţii, comentariu în R.R.D. nr. 6/1979
21. Antoniu George, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, în R.D.P., nr. 1/2002
Barbu C., Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului Cod penal, R.R.D.
22.
nr. 2/1969
Biro L., Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în. R.R.D. nr.
23.
4/1971
24. Ciuncan Dorin, Înstrăinarea bunului gajat, în Revista de Drept Penal, nr. 4/1995
Conea Nicolae, Infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentare, în
25.
Dreptul nr. /1996
Dabu Valerică, Guşanu Ana-Maria, Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită
26. în Noul Cod penal, în Revista de drept penal, nr. 1, ianuarie-martie 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti
Dobrinescu Ion, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, comentariu în R.R.D.
27.
nr. 8/1967
28. Expunere de motive cu privire la noul Cod penal, www.just.ro
Grosu Silviu Crin, Infracţiunea de corupere a alegătorilor, în R.D.P. nr. 1,
29.
ianuarie-martie
30. Ioan Lascu în R.D.P., nr. 1, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004
Lascu Ioan, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări
31.
ale Codului penal, în R.D.P., nr. 4, octombrie-decembrie, 2007
Mitrache Constantin, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în R.D.P. nr.
32.
2/1995
Nicolcescu Victor, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri,
33.
în Revista de Drept Penal, nr. 4/2000
Oprea Maria, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor
34.
judiciare în R.D.P., nr. 2, 2013
838
Stănilă Laura, Consideraţii cu privire la infracţiunea de părăsire a locului
35.
accidentului, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, nr. 2/2012
Stoica Veronica, Gorunescu Mirela, Varianta de specie a infracţiunii de gestiune
36. frauduloasă prevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei în R.D.C., nr. 9/2007
Jurisprudență
175. C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 177/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998
176. C. A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 236/A/1997
C. A. Constanţa, s. pen. şi pt. minori. şi fam., dec. nr. 77/P/2009,
177.
178. C. de Apel Alba Iulia, d. pen. nr. 73/2002 în R.D.P. nr. 2/ 2004
179. C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 577/2003 în R.D.P., nr. 3, iulie-septembrie
180. C.A. Braşov, dec. pen. nr.116/R din 09.04.1997, publicată în Practica judiciară I
181. C.A. Bucureşti, S. 1 p. d. nr. 40/A/1996, publicată în Practica judiciară I
182. C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., d. 26/1997 în R.D.P
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 42/1998 în Revista de drept penal. Studii şi
183.
practică judiciară,
184. C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 65/1997, www.legex.ro
C.A. Bucureşti,. s. pen., dec. nr. 1044/2000, în Culegere de practică judiciară pe
185.
anul 2000
186. C.A. Cluj, dec. nr. 21/1998, secţia comercială şi de contencios administrativ
C.A. Cluj, s. pen. şi pt. minori, dec. nr. 148 din 25 februarie 2010,
187.
188. C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 36/1997 în R.D.P., nr. 1, ianuarie-martie, 1998
189. C.A. Iaşi s. pen., dec. nr. 312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001
C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 273/1998, în Revista de drept penal. Studii şi practică
190.
judiciară 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
191. C.A. Oradea, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 98/A din 24 noiembrie 2009
C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 251/1999 în Revista de drept penal. Studii şi
192.
practică judiciară, 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
193. C.A.B. s. a II-a pen., dec. nr. 216/1996, publicată în Practica judiciară I,
194. C.A.Cluj-Napoca. dec. pen. nr. 338/1996, în R.D.P. nr. 1/1998
C.E.D.O., Abdulaziz, Cabales şi Balkandali contra Marii Britanii, 28 mai 1985 în
195. Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed.
196. C.E.D.O., Assenov contra Bulgariei, 1998
198. C.E.D.O., Bragadireanu contra României, 6.03.2008
199. McGlinchey şi alţii contra Regatului Unit, 29.07.2003
C.E.D.O., Cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt contra Belgiei (în Vincent Berger,
200. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. IV, Ed. Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003
201. C.E.D.O., hotărârea Kokkinakis versus Grecia, 25 mai 1993, 14307/88 în F. Sudre
839
202. C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976
204. C.E.D.O., Olteanu contra României, 14.04.2009
C.E.D.O., Price contra Regatului Unit, 10.10.2001 (Adele Ursula Price prezenta
205.
deficienţe ale membrelor superioare şi inferioare)
C.E.D.O., Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei Hotărârea din 22 martie
206. 2001 în Frédéric Sudre, Drept internaţional şi european al drepturilor omului, Ed.
207. C.E.D.O., Thlimmenos contra Greciei, 6 aprilie 2000
208. C.E.D.O., Van der Mussele contra Belgiei, 23 noiembrie 1983
209. C.S.J. s. pen. dec. nr. 2383/1999, în Pro lege, nr. 1/2001
210. C.S.J. s. pen., dec. nr. 3063/2000, în Theodor Mrejeru şi colaboratorii
211. C.S.J. s. pen., dec. nr. 3378 din 23 decembrie 1998
C.S.J. s. pen., dec. nr. 5478/2001, în Theodor Mrejeru, Mihai Olariu, Culegere
212.
selectivă de speţe, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002
213. C.S.J. s. pen., dec.nr. 4548/2000, în R.D.P. nr. 3/2000
C.S.J., dec. nr. 2037/2002 în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie, Ed. Monitorul Oficial,
214.
Bucureşti, 2004
215. C.S.J., dec. nr. 4075/2002 în în R.D.P., nr. 1 ianuarie-martie
216. C.S.J., s. mil., dec. nr. 11/1995, în R.D.P. nr. 2/1996
217. C.S.J., s. pen., dec. 2025 din 17 aprilie 2002, www.scj.ro
218. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1012/1996,www.scj.ro
219. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1053/1996
220. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1072 din 27 februarie 2002, www.scj.ro
221. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1197/2000 în R.D.P., nr. 3, 2002
222. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1497/1993, publicată în Practica judiciară I
223. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1560 din 31.05.1995, publicată în Practica judiciară I
227. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2062 din 6 mai 2003, www.scj.ro
228. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2263/1993
229. C.S.J., s. pen., dec. nr. 2598/2003, în R.D.P., nr. 4/ 2004
231. C.S.J., s. pen., dec. nr. 301/1996
233. C.S.J., s. pen., dec. nr. 336/1999 în R.D.P., nr. 3/2001
234. C.S.J., s. pen., dec. nr. 3502 din 4 iulie 2002, www.scj.ro
237. C.S.J., s. pen., dec. nr. 4840 din 29 octombrie 2003, www.scj.ro
238. C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001
239. C.S.J., s. pen., dec. nr. 518/1999, în Dreptul, nr. 5/2000
240. C.S.J., s. pen., dec. nr. 78/1993 în R.D.P nr. 2/1994
241. CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 295 din 8 mai 2008,
840
CA. Cluj, s. pen. şi ptr. minori, dec. nr. 6664/R din 28 octombrie 2009,
242.
243. CA. Cluj, s. pen., dec. nr. 8/A din 26 ianuarie 2010
CA. Constanta, s. pen. şi ptr. minori şi familie, I dec. nr. 143 din 19 martie 2009,
244.
245. Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000
246. Decizia C.E.D.O. în cauza Chahal v. Marea Britanie, 54, 15.11.1996
247. Î.C.C.J, s. pen., dec. nr. 429/2009
248. Î.C.C.J., Dec. nr. 12 din 24 octombrie 2005
249. Î.C.C.J., s. pen. dec. nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005
251. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1083 din 25 martie 2009, www.scj.ro;
252. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 109/A din 24 aprilie 2014, www.scj.ro
254. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1319 din 28 februarie 2006
258. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro
261. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1742 din 12 mai 2009 www.scj.ro
263. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 181 din 21 ianuarie 2008, www. scj.ro
265. I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1998 din 11 iunie 2014, www.scj.ro
269. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 217/A din 16 iulie 2014, www.scj.ro
273. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 238/A din 5 septembrie 2014, www.scj.ro
278. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2493 din 22 iunie 2011,www.scj.ro
280. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2717/2004 în R.D.P. nr. 2/ 2005
841
286. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 371 din 2 februarie 2010, www.scj.ro
289. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3968 din 27 noiembrie 2009, www.scj.
290. I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 404/A din 27 noiembrie 2014 www.scj.ro
291. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4171 din 7 decembrie 2011, www.scj.ro
292. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 42/A din 5 martie 2014, www.scj.ro
299. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5797/2003 în R.D.P., nr 1/ 2005
300. Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6560/2004 în R.D.P., nr. 1/2006
304. Î.C.C.J., s. unite, dec. nr. 66 din 15 octombrie 2007, www.dreptonline.ro
305. Î.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. IX/2005 (M. Of. Nr. 123 din 9 februarie 2006)
306. Î.C.J., s. pen., dec. nr. 2939/2005, www.scj.ro
307. Jud. Craiova, sent. pen. nr. 2456/2008, www.jurisprudenta.com
308. Jud. Mediaş, s. pen., dec. nr. 130 din 5 martie 2003
309. Jud. Oradea, s. pen., dec. nr. 712/2002 în R.D.P. nr. 2/2005
310. T. Militar Bucureşti, dec. pen. nr. 387/1966
311. T. Neamţ, s. pen., dec. nr. 75 din 3 aprilie 2009
312. T. S. s. pen., dec. nr. 2900/1971, publicată in R.R.D. nr. 11/1971
313. T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe 1972
314. T. S. s. pen., dec. nr. 345/1972, publicată în Colecţia de decizii pe anul 1972
315. T. S. s. pen., dec. nr. 4700/1971, publicat în Revista Română de Drept nr. 7/1972
316. T. S., s. pen., dec. nr. 2950/1970, în Colecţia de Decizii din 1970
317. T. Vâlcea, dec.pen. nr. 44/1969, în R.R.D. nr. 4/1969
T.J. Alba, dec. pen. nr. 40/1969 indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici, în
318. Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975,
319. T.J. Bistriţa-Năsăud, s. pen., dec. nr. 368/1970, publicată în R.R.D., nr. 12/1970
320. T.Jud. Galaţi s. pen., dec. nr. 850/1972, în R.R.D. nr. 4/1974
321. T.Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1306/1973, în .R.R.D. nr. 3/1974
322. T.Jud. Timiş, s. pen., dec. nr. 1262 /1973, în R.R.D. nr. 12 /1974
323. T.Mil. Cluj, s.pen. nr. 112/1996
324. T.S. s. pen. dec. nr. 1192/1970, în C.D. din 1970
842
325. T.S. s. pen. dec. nr. 1361/1988, publicat în Revista Română de Drept, nr. 4/1989
326. T.S. s. pen. dec. nr. 1672/1971
331. T.S. s. pen., dec. nr. 2211/1973, în C.D. 1973
334. T.S. s. pen., dec. nr. 317/1971
336. T.S. s. pen., dec. nr. 427/1974
337. T.S. S.p. d. nr. 45/1974, indicată de Vasile Papadopol, Mihai Popovici
338. T.S. s.pen. dec. nr. 1320/1981, în Revista Română de Drept, 1982
339. T.S. s.pen. dec. nr. 317/1981, în R.R.D., 1982
340. T.S. s.pen., dec. nr. 1130/1981, în R.R.D., 1982
341. T.S. Secţia penală, decizia nr. 241/1971, în R.R.D. nr. 12/1977
342. T.Timiş, dec. pen. nr. 1043/1983, în R.R.D. din 1984
343. Trib. Argeş, dec. pen. nr. 2567/1972 în R.R.D. nr. 7/1973
344. Trib. jud. Tulcea, Dec. nr. 191/1976, în Tudorel Toader
345. Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2744/1974, în R.R.D. nr. 3/1975
348. Trib.Oradea, s. pen., dec. nr. 8/1984, în R.R.D. din 1984
Legislaţie
50. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
51. Carta universală a judecătorului (1999)
52. Convenţia de la Budapesta privind criminalitatea informatică
53. Convenţia asupra mării libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958
Convenţia de la Geneva privind sclavia, semnată la Geneva la 25 septembrie 1926.
54.
Intrată în vigoare la 9 martie 1927
55. Convenţia europeană asupra drepturilor omului
56. Convenţia Inter-Americană împotriva terorismului din 2002
57. Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000
58. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, preambul
Convenţia referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru semnată la Haga în
59.
18 octombrie 1907
Convenţiei ONU cu privire la condiţiile de înregistrare a navelor, din 7 februarie
60.
1986
Legea 103/1992 dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor
61.
de cult
62. Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal
63. Legea 286/2009 privind Codul penal
843
64. Legea 365/2002 privind comerţul electronic
65. Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
66.
instituirea unor măsuri de prevenire şi combaterea finanţării terorismului
67. Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență
68. Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 modificată prin OUG nr. 117/2013
69. Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995 - privind regimul materiilor explozive
70. Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive
Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
71.
Informaţii
Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
72.
penal
73. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
74. Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane
75. Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie
76. Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor
77. Legea nr. 31/1990 a societăţilor
78. Legea nr. 319/2006 privind protecţia şi securitatea muncii
Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
79.
European
80. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic
81. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României
82. Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare
83. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
84. Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a Romaniei
85. Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
86.
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, art. 13,
87. cu un conţinut mult simplificat, fiind înlăturate, faţă de reglementarea din legea
specială, împrejurări agravate
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor Legea nr. 255/2013 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
88.
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale
Legea nr.415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
89.
Suprem de Apărare a Ţării
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
90.
corupţie
Legii nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
91.
penal
92. Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
93. O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
94. O.U.G. nr. 195/2002
95. Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar
844
pentru unitatile de cult apartinand cultelor religioase recunoscute din Romania
96. Ordonanţa nr. 27/2011 privind transporturile rutiere defineşte vehiculul rutier
Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la
vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, deschis spre semnare
97.
la New York la 6 septembrie 2000, ratificat de România prin Legea nr. 470 din 20
septembrie 2001
Recurs în anulare nr. 24348/5837/2001 din 18.10.2001; Judecătoria Huşi, sentinţa
98. penală nr. 701 din 14 decembrie 2000; Tribunalul Vaslui Decizia penală nr. 220/A
din 10 mai 2001
Reviste de specialitate
30. Revista Dreptul nr. /1996

31. Revista de Drept Penal. nr. 1, ianuarie-martie 2004
32. Revista de Drept Penal., nr. 4, octombrie-decembrie, 2007
34. Revista Română de Drept , 1984
36. Revista Română de Drept , nr. 8/1967
39. Revista Română de Drept ,nr. 4/1971
44. Revista Română de Drept, nr. 12 /1974
51. Revista de Drept Penal, nr. 4/1995
52. Revista Română de Drep,t nr. 4/1998
53. Revista de Drept Penal, nr. 4/2000,
54. Revista de Drept Penal., nr. 1/2002
56. Revista de Drept Comercial , nr. 9/2007
57. Analele Universităţii de Vest din Timişoara, nr. 2/2012
Site-uri web
5. http://www.senat.ro/Legis/PDF/2013/13b745EM.pdf
845
6. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-
57926#{"itemid":["001-57926"]}
7. http://www.posta-romana.ro/posta-romana/tarife/modalitati-de-tarifare.html
8. http://legeaz.net/spete-penal/sentinta-penala-infractiuni
846

Drept Penal Parte Speciala - DR An 3 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal Parte Speciala - DR An 3 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ASPECTE INTRODUCTIVE ........................................................................................ 16

TITLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ................................................. 36

TITLUL II. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI .................................. 208

ASPECTE GENERALE ............................................................................................... 208

TITLUL III. INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI FRONTIERA DE

TITLUL IV. INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFÃPTUIRII JUSTIŢIEI .................... 340

TITLUL V. INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU ........................... 424

TITLUL VI. INFRACŢIUNI DE FALS .................................................................... 486

TITLUL VII. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI PUBLICE ..................... 530

TITLUL IX. INFRACŢIUNI ELECTORALE ......................................................... 679

ASPECTE GENERALE ............................................................................................... 679

TITLUL X. INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII NAŢIONALE ................. 696

ASPECTE GENERALE ............................................................................................... 696

TITLUL XI. INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE LUPTĂ A

TITLUL XII. INFRACŢIUNI DE GENOCID, CONTRA UMANITĂŢII ŞI DE

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................... 822

Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

I. Noţiunea Dreptului penal special

II. Structura sau elementele infracţiunii

1. Conceptul sau conţinutul legal al infracţiunii

1.1. Felurile conţinuturilor legale ale infracţiunilor

3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

A. Latura obiectivă sau aspectul obiectiv

Locul săvârşirii infracţiunii

Timpul săvârşirii infracţiunii

3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia

II. Mobilul şi scopul

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii

Titlul I al părţii speciale este consacrat infracţiunilor contra persoanei, grupate în

Dacă autorul faptei nu a cunoscut starea de graviditate a victimei, fapta va fi

Uciderea la cererea victimei

1. Aspecte introductive şi concept

2. Aspecte de drept comparat. Unele delimitări conceptuale între eutanasie şi

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Uciderea din culpă

Lovirea sau alte violenţe

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Vătămarea corporală din culpă

Relele tratamente aplicate minorului

Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă

Întreruperea cursului sarcinii

LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR A UNEI PERSOANE AFLATE ÎN

Lipsirea de libertate în mod ilegal

Supunerea la muncă forţata sau obligatorie

prestare a muncii”. Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

Folosirea unui minor în scop de cerşetorie

Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

Actul sexual cu un minor

Coruperea sexuală a minorilor

Racolarea minorilor în scopuri sexuale

specifice activităţii respective”.

Violarea vieţii private

Divulgarea secretului profesional

1. Apărarea patrimoniului prin normele de drept penal

calculatorul sustras se afla teza de doctorat neterminată a părţii vătămate si un roman.

Furtul în scop de folosinţă

B. Furtul săvârşit de un minor în paguba tutorelui

C. Furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată

D. Furtul săvârşit împotriva gazdei

Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor