Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
(tema şi viziune despre lume)

Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a

întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat
o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se
realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura
europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe
capitale: iubirea şi proximitatea morţii.
Camil Petrecscu teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip
proustian şi respinge romanul de tip trandiţionalist, considerând că prin relatarea
naratorului omniscient se confundă “o propunere de realitate” cu realitatea
însăşi. Pentru a evita confuzia, Camil Petrescu formulează estetica autenticităţii:
“Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”
(Camil Petrescu, “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”).
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern, psihologic, de tip subiectiv, care ilustrează afirmaţiile lui Camil Petrescu.
Romanul plasează în centrul acţiunii un personaj-narator, tip al intelectualului,
Ştefan Gheorghidiu, un individ care se află într-un permanent proces interior,
analitic, şi care încearcă să definească realitatea pe care apoi să o povestească
cititorului. Astfel, personajul-narator narează la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip “avec”, autofocalizată, construind lumea romanului din reflecţiile
sale produse prin autoscopie, introspecţie. De asemenea, romanul are drept
caracteristici: fluxul conştiinţei, memoria afectivă, luciditatea autoanalizei,
anticalofilismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu
realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită, cu trăirea febrilă a personajului-narator.
Romanul este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele
romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere
trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, partea a
doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte
experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în
întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului,
dar şi informaţii din presa de război, ceea ce conferă autenticitate textului. Ştefan
Gheorghidiu, student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la
Litere. Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, din duioşie: “Iubeşti întâi din
milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”,
dar mai ales din orgoliu: “Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care
o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una
dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri.” În cazul lui Gheorghidiu, iubirea se naşte dintr-o
întâmplare, devine cu timpul obişnuinţă pentru a se transforma, în cele din urmă,
într-o obsesie: “Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic
pe urmă.”, spune Gheorghidiu la un moment dat. Experienţele dramatice de pe
front modifică atitudinea personajului-narator faţă de restul existenţei sale.
Capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului
şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar
eroismul este înlocuit de spaima de moarte. Omul mai păstrează doar instinctul de
supravieţuire şi automatismul: “Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Discutând tema şi viziunea despre lume din romanul “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, spunem că elementele de structură şi de
compoziţie ale textului narativ sunt semnificative.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea
despre lume, este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit
sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale: “În primăvara
anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte,
cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între
Buşteni şi Predeal.” Totodată, incipitul este şi finalul textului, întrucât romanul
este rememorarea relaţiei dintre Ştefan şi Ela, făcută de protagonist, care este, în
acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman. Acesta este concentrat pe Valea
Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă,
exterior, iar cel interior apare ca effect al unei intenţii moralizatoare a textului, în
romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-
narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest
conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea
înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este
suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre
aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului
lucid, inadaptatul superior. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi
cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în conştiinţa lui Ştefan.
Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva
lui Gheorghidiu. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici
nu poate opina dacă Gheorghidiu e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu
Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune,
abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca
lui Noe”).
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I,
dintr-o perspectivă narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea
şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv
textului.
 În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue
două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui
Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final,
după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea
pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece.
În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
este un roman psihologic modern, având drept caracteristici unicitatea perspectivei
narative, relatarea la persoana I, la timpul prezent, subiectivitatea, apelul la
memoria afectivă şi autenticitatea trăirilor, fiind un reper fundamental în procesul e
modernizare a romanului românesc prin aducerea în prim plan a tipului
intelectualului şi a trăirilor interioare care se ordonează într-un flux al conştiinţei.