Cap - 10 - 5 Incalzire Si Abur PDF

INSTALAŢII TERMICE
X.5.1. Generalităţi
X.5.1.1. Rolul instalaţiilor termice în industria textilă
Specific acestei categorii industriale sunt instalaţiile de încălzire destinate asigurării

confortului termic în spaţiile ocupate de oameni şi instalaţiile de încălzire ce asigură energia
termică necesară desfăşurării proceselor tehnologice.
Confortul termic se referă la zonele ocupate de către personalul lucrător, acesta fiind
stabilit diferenţiat, în funcţie de zona de amplasament a ocupantului. O primă zonă poate fi
constituită de spaţiile destinate activităţilor administrative, în care confortul termic poate fi
definit de cel puţin patru parametri de confort: temperatura medie a spaţiului încălzit ti,
temperatura medie de radiaţie θmr, viteza medie de deplasare a curenţilor de aer vi şi
umiditatea relativă a aerului φ. Această zonă poate fi definită zonă de confort termic
uman. Cea de-a doua zonă se referă la condiţiile termohigrometrice impuse de procesele
tehnologice. Această zonă o putem defini ca zonă de confort termic tehnologic şi, în acest
caz, cei patru parametri de confort sunt definiţi de cerinţele tehnologice, astfel că ocupanţii
vor trebui să le accepte prin adaptare, luând precauţiile ce se impun pentru asigurarea
confortului termic uman.
Pentru evaluarea confortului termic uman, astăzi există o metodă foarte complexă,
dezvoltată de către Franger, care consideră că variabilele esenţiale care influenţează echilibrul
termic uman prin starea sa de confort sunt următoarele:
– nivelul de activitate care induce nivelul producţiei interne de căldură din corp Qcorp;
– conductivitatea termică a îmbrăcăminţii λh;
– temperatura medie a aerului interior ti;
– temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare θmr;
– viteza medie de deplasare a aerului în zona ocupată de oameni;
– umiditatea relativă a aerului φ sau conţinutul de umiditate x.
Ecuaţia de confort dată de Franger reprezintă o metodă raţională de evaluare practică
a stărilor climatice din spaţiile ocupate de oameni. Din aceasta s-a dedus un indice termic
nou care indică preferinţa medie previzibilă (PMV) a unui grup important de persoane în
funcţie de activitate, îmbrăcăminte şi cei patru parametri de climat. Scara psihofizică pentru
evaluarea climatului termic interior după indicele PMV este prezentată în tabelul X.5.1.
Expresia matematică a PMV, destul de complexă, poate fi utilizată sub forma unui
cod de calcul, atât în faza de proiectare cât şi în faza de evaluare a eficienţei instalaţiei. Cu
toate că această metodă de evaluare a confortului este foarte modernă, nu include explicit
starea de insolaţie datorită suprafeţelor de încălzire radiante.
994 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – PROBLEME TEHNICE GENERALE
Tabelul X.5.1
Evaluarea climatului termic după indicele PMV
Frig Rece Aproape rece Aproape cald Cald Foarte cald

–3,00 –2,00 ±0,00 +1,00 +2,00 +3,00
Pentru evaluări mai rapide se poate utiliza indicele de confort stabilit de către Van
Zuilen prin relaţia următoare :
B = C + 0, 25(ti + θmr ) + 0,1x − 0,1(37,8 − ti ) vi (X.5.1)
în care: C este o constantă care are valorile: –9,2 pentru perioada rece şi –10,6 pentru
perioada caldă; x – conţinutul de umiditate al aerului încăperii, în g/kg.
Confortul termic poate fi evaluat prin valorile B obţinute în funcţie de ceilalţi
parametrii de confort (ti , θmr , x şi vi) stabiliţi teoretic sau experimental.
Tabelul X.5.2
Evaluarea confortului termic după indicele B
Răcoare Confort Cald Prea Foarte

Frig Rece
confortabilă optim confortabil cald cald
–3,00 –2,00 –1,00 ±0,00 +1,00 +2,00 +3,00
Utilizând una din cele două metode de evaluare se poate estima nivelul confortului
termic uman pentru două etape curente în realizarea unei investiţii:
• în faza de proiectare, mărimile fizice din expresiile de evaluare sunt stabilite pe
bază de calcul;
• în faza de exploatare, la evaluarea eficienţei instalaţiei de încălzire mărimile fizice
vor fi măsurate: temperaturile interioare ti cu termometre digitale, temperaturile medii de
radiaţie θmr cu aparate în infraroşu, conţinutul de umiditate x prin măsurarea umidităţii
relative şi apoi cu ajutorul diagramei h-x, viteza medie de deplasare a aerului, cu un
termoanemometru digital.
Cât priveşte confortul termic tehnologic, specific industriei textile sunt temperatura
medie şi umiditatea aerului ale căror valori sunt mult diferite de limitele confortului termic
uman. Rezultă că ocupanţii acestor spaţii vor apela la mijloace specifice de ameliorare a
confortului lor prin modificarea îmbrăcămintei.
Pentru aplicaţiile industriale în care sunt utilizate sisteme de încălzire prin radiaţie se
poate considera deosebit de important să fie verificat un al cincilea parametru de confort
definit ca flux radiant la nivelul capului qcap, care trebuie să se situeze sub valoarea de la
care apare insolaţia.
În aceste cazuri particulare, fluxul unitar de căldură primit de capul oamenilor qpc de
la un panou radiant de temperatură θp poate fi calculat cu relaţia:
q pc = α rpc ϕ pc (1 − ε)(θ p − θcap ) [W/m2], (X.5.2)
iar condiţiile de confort care elimină pericolul apariţiei insolaţiei sunt date de expresia:
qpc ≤ qpc max; (X.5.3)
Instalaţii termice 995
Tabelul X.5.3
Fluxuri unitare maxime la nivelul capului qpc max, în W/m2
ti [°C] 12 15 18 20
2
qpc max [W/m ] 44,66 31,90 19,14 12,76
X.5.1.2. Clase de instalaţii utilizate
În cadrul unităţilor de procesare a materialelor textile se apreciază că se regăsesc

două categorii de clădiri: prima categorie se referă la spaţii administrative, iar cea de-a
doua, la spaţii de producţie.
Clădirile administrative, realizate ca obiective independente sau anexe sociale, pot fi
dotate cu instalaţii de încălzire cu corpuri statice sau cu ventiloconvectoare care să asigure
şi răcirea aerului în sezonul cald.
Spaţiile de producţie necesită, de regulă, parametri climatici interiori supuşi cerinţelor
tehnologice, fapt pentru care realizarea climatului tehnologic se obţine cu instalaţii de
condiţionare a aerului utilizate în toate sezoanele anului, la care se mai pot adăuga instalaţiile
de ventilare ce lucrează în cuplaj cu instalaţii de încălzire cu aer cald. În unele cazuri
particulare spaţiile industriale pot fi încălzite şi cu instalaţii de radiaţie de joasă temperatură.
Pentru spaţiile de producţie mai pot fi adăugate instalaţiile de încălzire tehnologice,
care de regulă folosesc drept agent termic aburul saturat de medie sau joasă presiune.
Se poate concluziona că pentru industria textilă pot fi aplicate următoarele clase de
instalaţii:
• instalaţii de încălzire cu corpuri statice, utilizând drept agent termic apa caldă de
joasă temperatură;
• instalaţii de încălzire-răcire cu ventiloconvectoare, utilizând apă caldă de joasă
temperatură şi apă răcită;
• instalaţii de încălzire prin radiaţie de medie temperatură, utilizând combustibil
gazos sau combustibil lichid uşor;
• instalaţii de încălzire cu aer cald, în cazul spaţiilor tehnologice care necesită
instalaţii de absorbţie a poluanţilor;
• instalaţii de condiţionare a aerului.
Deoarece gestionarea energiei termice trebuie să se facă pe criterii economice,
sursele de agenţi termici şi instalaţiile interioare ce vor fi alese vor trebui să satisfacă
următoarele cerinţe:
• asigurarea nivelului de încălzire corespunzător zonei;
• posibilitatea de reglare în funcţie de solicitarea termică externă;
• trecerea în regim de gardă în orele de încetare a activităţii productive.
X.5.1.3. Acte normative specifice
Pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de încălzire centrală vor fi

luate în considerare următoarele acte normative:
• I.13/1 – 02 - Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire
centrală;
• I.13/2 – 02 - Normativ pentru exploatarea instalaţiilor de încălzire centrală;

• C107/3 – 97 – Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie
ale clădirilor, MLPTL – INCERC, 1998;
• SR 1907/1 – 97 – Necesarul de căldură de calcul;
• SR 1907/2 – 97 – Temperaturi interioare convenţionale de calcul;
• SR 1797/1 – 79 – Dimensionarea corpurilor de încălzire;
• STAS SR 11247/3 – 80 – Caracteristici termice şi hidraulice ale corpurilor de
încălzire;
• STAS 2764 – 86 – Cazane de abur, apă fierbinte şi apă caldă. Debite, presiuni şi
temperaturi nominale;
• STAS 54 – 80 – Combustibil lichid uşor;
• STAS 12574-80 – Concentraţii de poluanţi la imisie;
• Ordinul MAPPM nr.462 – Concentraţii de poluanţi la emisie.
X.5.2. Parametrii climatici de calcul
X.5.2.1. Parametrii climatici interiori
Temperaturile interioare convenţionale de calcul pot fi considerate temperaturi reale

ale încăperilor, în următoarele condiţii:
– pentru încăperi încălzite din clădiri de locuit, temperatura interioară convenţională
de calcul este media temperaturilor înregistrate timp de 24 h, la o distanţă de 2 m de pereţii
exteriori, la 0,75 m deasupra pardoselii;
– pentru încăperi cu orar de ocupare limitat (din clădiri administrative şi social
culturale), temperatura interioară convenţională de calcul este media temperaturilor
înregistrate pe durata perioadei de ocupare, la o distanţă de 2 m de pereţii exteriori, la
0,75 m deasupra pardoselii;
– pentru hale industriale şi alte spaţii de producţie, temperatura interioară con-
venţională de calcul este media temperaturilor înregistrate pe durata zilnică a programului
de lucru, în zona de staţionare a muncitorilor, la 0,75 m deasupra pardoselii.
Temperaturile se măsoară cu termometrul cu glob (capabil să înregistreze şi efectul
schimburilor de căldură prin radiaţie).
Valorile normate pentru clădiri administrative şi anexele sociale din încăperile
industriale sunt date în tabelul X.5.4.
Pentru încăperi neîncălzite temperatura interioară se va calcula pe baza unui bilanţ
termic cu relaţia:
Aj
Σ tj
Roc
ti = [ºC] (X.5.4)
Aj
Σ
Roc
în care: tj reprezintă temperaturile interioare de calcul ale încăperilor sau spaţiilor învecinate,
în ºC; Aj – aria suprafeţelor ce delimitează încăperea, în m2; Roc – rezistenţa termică corectată
a elementului considerat, în m2K/W.
Tabelul X.5.4
Temperaturi interioare pentru spaţii încălzite
Temperatura interioară
Categoria clădirii şi destinaţia încăperilor convenţională de calcul
ºC
Birouri 20
Săli de conferinţe şi festivităţi 18
Săli de aşteptare 16
Biblioteci, camere de lectură 20
Biblioteci, depozite de cărţi 15
Holuri, vestibuluri, garderobe 15
Camera portarului 20
Scări, coridoare 15
Grup sanitar (closete, pisoare) 15
Vestiare 22
Camere de dezbrăcare şi duşuri 22
Spălătoare fără dezbrăcare 20
Arhive cu personal 18
Arhive, depozite de cărţi 10
Centrale telefonice, staţii de radioficare etc. 20
Bufete 20
Cabinete medicale 22
Intrări (windfang) 12
Cabinete de toaletă pentru femei 20
Încăperi pentru alăptare 22
Pentru procesele de producţie, temperaturile interioare convenţionale de calcul sunt

stabilite în funcţie de categoria muncii prestate şi de nivelul degajărilor de căldură şi
umiditate.
Tabelul X.5.5
Temperaturi interioare pentru spaţii de producţie
Temperatura interioară
Caracteristica procesului Categoria muncii convenţională de calcul
tehnologic prestate
ºC
Procese de producţie fără – uşoară 18
degajări de căldură, cu sau fără – cu efort mediu 17
degajări de umiditate – grea 15
Procese de producţie cu degajări – uşoară 15
importante de căldură, mai ales – cu efort mediu 13
sub formă radiantă – grea 10
Categoria de muncă se va stabili în funcţie de recomandările de mai jos.

• Prin „muncă uşoară” se înţelege activitatea caracterizată printr-o degajare de
căldură a omului sub 5000 kJ în timpul unui schimb de lucru; activitatea care se desfăşoară
în poziţia aşezat sau în picioare implicând mişcări ale braţelor, cu efort muscular redus. De
exemplu: munca la maşini automate (strunguri, prese etc.), la mese de montaj, la pupitre de
comandă, muncă specifică de tipografie, în industria confecţiilor, de încălţăminte, în
ateliere electrice de întreţinere, muncă de sortare şi ambalare a pieselor mici.
• Prin „muncă cu efort mediu” se înţelege activitatea caracterizată printr-o degajare
de căldură a omului de 5000-8000 kJ în timpul unui schimb de lucru; activitatea care se
desfăşoară în general în picioare, cu sau fără deplasări de la locul de muncă, cu efort
muscular moderat. De exemplu: munca de lăcătuşerie, tinichigerie, tâmplărie, lustruirea
mobilei, montare maşini, sudură electrică şi autogenă, sortarea şi concasarea minereurilor,
prelucrarea cu maşini a pieselor metalice mari, munca în industria siderurgică cu grad înalt
de mecanizare etc.
• Prin „muncă grea” se înţelege activitatea caracterizată printr-o degajare de căldură
a omului mai mare de 8000kJ în timpul unui schimb de lucru; activitatea ce se desfăşoară
în picioare cu eforturi musculare importante, muncă manuală la cazangerie, cu ciocanul
pneumatic, munca în industria siderurgică cu grad redus de mecanizare, manipularea cu
lopata a materialelor etc.
În foarte multe cazuri procesele de producţie necesită condiţii de climă interioare
deosebite, caz în care temperaturile interioare sunt stabilite de către tehnologi.
Tabelul X.5.6
Temperaturi interioare pentru unele spaţii neîncălzite
Temperatura Viteza Rezistenţa termică medie a

Nr. exterioară convenţională elementelor de construcţie
Felul încăperii exterioare, m2K/W
crt. convenţională de calcul a
de calcul, ºC vântului, m/s 0,40 0,41-0,65 0,66-1,30
0 1 2 3 4 5 6
1 Rosturi de dilatare –21 –1
închise –18 1
–15 3
–12 5
2 Rosturi de dilatare –21 –12
deschise (protejate –18 –9
cu tablă) –15 –6
–12 –3
3 Încăperi neîncălzite 8 8 9 11
înconjurate în cea 5 9 11 12
–21
mai mare parte de 4,5 9 11 12
încăperi încălzite 4 9 11 12
8 9 10 12
5 10 12 12
–18
4,5 10 12 13
4 10 12 13
8 10 11 12
5 11 12 14
–15
4,5 11 12 14
4 11 12 14
8 11 12 13
5 12 13 14
–12
4,5 12 13 14
4 12 13 14
Tabelul X.5.6 (continuare)
0 1 2 3 4 5 6
4 Încăperi neîncălzite 8 –7 –6 4
având majoritatea 5 –5 –4 7
pereţilor exteriori –21
4,5 –5 –3 7
4 –4 –2 8
8 –5 –4 5
5 –3 –2 8
–18
4,5 –3 –2 8
4 –3 –1 9
8 –3 –2 6
5 –2 –1 9
–15
4,5 –2 0 9
4 –1 0 10
8 –1 0 7
5 0 1 10
–12
4,5 0 2 10
4 1 2 11
5 Poduri situate –21 –16
direct sub acoperiş –18 –13
–15 –11
–12 –8
6 Pivniţe şi subsoluri –21 10
tehnice complet sub –18 11
nivelul solului –15 12
–12 13
7 Pivniţe şi subsoluri –21 7
tehnice parţial –18 8
deasupra solului –15 9
–12 10
Pentru evaluări rapide, pentru o serie de cazuri particulare de transfer de căldură,

temperaturile interioare convenţionale de calcul se pot stabili în funcţie de felul încăperii,
de zona de temperatură, de viteza convenţională de calcul a vântului şi de rezistenţa termică
medie a elementelor de construcţie exterioare Rom , calculată cu relaţia:
ΣRoj A j
Rom = [m2K/W] (X.5.5)
ΣA j
în care RojAj reprezintă rezistenţa termică adoptată pentru elementul de construcţie cu

suprafaţă Aj.
X.5.2.2 Parametrii climatici exteriori
Temperaturile exterioare de calcul te stabilite prin prelucrarea temperaturilor locale

efective măsurate pe o perioadă de 20-25 ani sunt prezentate în figura X.5.1 sub forma
zonelor de temperatură.
Fig. X.5.1. Zonarea climatică a României.
Temperaturile convenţionale de calcul în pământ tp sunt normate în funcţie de zona

climatică pentru calculul de transfer de căldură către sol, prin C107/5-97. Transferul de
căldură către sol depinde de o serie de factori de natură minerală şi de mărimea particulelor, de
porozitatea şi de densitatea aparentă, de umiditatea şi de gradul de saturaţie, precum şi de starea
pământului în raport cu fenomenul de îngheţ. Caracteristicile termotehnice ale pământului
variază în limite foarte mari, în funcţie de amplasamentul şi adâncimea faţă de CTS şi de timp.
Tabelul X.5.7
Temperaturi convenţionale în pământ
Zona climatică
Caracteristica U.M.
I II III IV
Temperatura exterioară te –12 –15 –18 –21
Temperatura pământului la CSI ºC
tp +11 +10 +9 +8
(la adâncimea de 7 m de la CST)
Adâncimea convenţională (măsurată de la
– m 2,56 2,96 3,60 4,19
CST) la care t = 0 ºC
Temperatura rezultantă la CST – –11,6 –14,6 –17,6 –20,5
ºC
(Rp = 2,54 m2K/W) la 3 m de la CST – +2,0 +0,2 –1,6 –3,4
Observaţii: CTS – cota terenului sistematizat;
CSI – cota stratului invariabil.
Viteza vântului de calcul v stabilită pe baza concomitenţelor vânt puternic - temperatură

exterioară scăzută, este redată în figura X.5.2 sub forma de zone eoliene.
Valoarea intensităţii vitezei de calcul a vântului reprezintă o mărime importantă
pentru calculul infiltraţiilor de aer şi al debitului de căldură necesar pentru încălzirea
acestuia, caz în care se foloseşte v4/3.
Observaţii:
– vitezele convenţionale de calcul sunt valabile pentru altitudini sub 1100 m. Pentru
clădiri amplasate la altitudini mari, vitezele convenţionale ale vântului de calcul se stabilesc pe
baza datelor meteorologice privitoare la concomitenţa vântului cu temperaturi scăzute, astfel
încât necesarul de căldură de calcul rezultat să nu fie depăşit în mai mult de 10-20 h pe an.
– pentru toate nivelurile situate deasupra nivelului 12 al clădirilor înalte din cuprinsul
oraşelor, vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt cele corespunzătoare clădirilor
amplasate în afara localităţilor.
Umiditatea relativă exterioară de calcul este ultimul parametru exterior utilizat curent,
care, pentru întreg teritoriul ţării, este de 80%.
Tabelul X.5.8
Viteza convenţională a vântului de calcul
Amplasamentul clădirii
Zona
în localităţi în afara localităţii
eoliană
v v4/3 v v4/3
I 8,0 16,00 10,0 21,54
II 5,0 8,55 7,0 13,39
III 4,5 7,45 6,0 10,90
IV 4,0 6,35 4,0 6,35
Fig. X.5.2. Zonarea eoliană a României.
X.5.3. Anvelopa clădirii
X.5.3.1. Caracteristici termofizice
Asigurarea unor spaţii confortabile pentru desfăşurarea activităţilor umane presupune

utilizarea unor elemente de închidere, care au o contribuţie importantă în asigurarea
confortului termic în spaţiile de şedere, deoarece ele pot constitui bariere mai mari sau mai
mici la transferul de căldură, de umiditate, iluminare şi zgomot.
Convenim să împărţim elementele de construcţie utilizate pentru închidere în două
categorii:
– elemente de închidere inerţiale, caracterizate prin acumulare de căldură, transfer
termic defazat şi amortizat;
– elemente de închidere neinerţiale, caracterizate prin transfer termic nedefazat şi
neamortizat.
Ambele categorii pot fi realizate ca structuri neomogene (din mai multe straturi
neomogene).
Pe de altă parte, structurile inerţiale mai pot fi numite şi opace, deoarece ele nu
permit transmiterea luminii, în timp ce elementele neinerţiale sunt utilizate în mod special
pentru transmiterea luminii.
La alegerea structurilor de închidere se iau în considerare două regimuri termice
externe: primul, în care temperaturile exterioare sunt foarte coborâte în raport cu temperaturile
de confort şi care este cunoscut ca regim de iarnă, caracterizat prin transfer de căldură de la
interior spre exterior; al doilea, caracterizat de temperaturi exterioare mai mari decât cele de
confort, numit regim de vară, caz în care transferul de căldură se realizează de la exterior
spre interior.
O analiză a comportamentului celor două categorii de elemente de închidere, în cele
două regimuri, s-ar prezenta ca în figura X.5.3, în care sunt analizate cele două tipuri de
structuri în cuplaj cu cele două regimuri termice.
Fig.X.5.3. Comportamentul elementelor de închidere la transfer de căldură Q,

energie luminoasă E, energie acustică B:
a – elemente inerţiale; b – elemente neinerţiale.
Rezultă deci că elementele de închidere trebuie să satisfacă simultan mai multe

condiţii şi anume: consum minim de energie în procesul de fabricaţie, transfer minim
de energie termică în cadrul clădirii, transparenţă optimă pentru asigurarea iluminatului
natural, bune izolatoare fonice şi uneori rezistenţă la efracţie. Toate aceste condiţii pot fi
incluse într-o mărime numită rezistenţă de confort Rcf, exprimată analitic astfel:
Rcf = f(Rtermică, Rfonică, Riluminare)
În ansamblul său, o clădire este analizată cel puţin sub aspectele enunţate mai sus,
căutându-se de fiecare dată o soluţie optimă tehnică şi economică.
a. Coeficienţii de transfer termic. Caracteristic transferului conductiv este coeficientul
de conductivitate λ, care exprimă transferul de căldură realizat printr-o suprafaţă de 1 m2, la
o diferenţă de temperatură de 1 grad, de unde rezultă unitatea de măsură: [λ] = W/m grad
sau W/mK (v. anexe).
Transferul de căldură convectiv şi radiant este aproape în toate aplicaţiile noastre
simultan şi se realizează între un fluid şi o suprafaţă solidă. Mărimea fizică ce caracterizează
această formă de transfer de căldură este coeficientul de transfer superficial, notat cu α, şi
care înglobează cele două forme de transfer: prin convecţie şi prin radiaţie.
Pentru cazul unui perete plan, transferul superficial prin
convecţie şi radiaţie se realizează atât la exterior, de la te la θe,
cât şi de la ti la θi.
Pentru cazul peretelui plan omogen, se scrie expresia
fluxului termic unitar q:
λ
q = αi(ti – θi) = (θe – θi) = αe(te – θe) = k(ti – te) [W/m2]
δ
(X.5.6)
Fig. X.5.4. Perete plan

în care:
omogen. αi = αcvi + αradI ; αe = αcve + αrade [W/m2grd] (X.5.7)
Pentru cele două forme de transfer sunt cunoscuţi coeficienţii de transfer superficial
specifici αcv, pentru transferul convectiv, şi αrad, pentru transferul radiant, existând relaţii de
calcul precum şi valori globale normate.
Transferul de căldură prin radiaţie se exprimă prin legea Ştefan-Boltzman, cu relaţia
cunoscută:
ti ,e − θi ,e ⎡⎛ t + 273 ⎞ 4 ⎛ θ + 273 ⎞ 4 ⎤
αr = ⎢⎜ i , e ⎟ −⎜
i ,e
⎟ ⎥ [W/m K]
2
(X.5.8)
1 1 1 ⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥
+ − ⎣ ⎦
C1 C2 C0
în care: C1 şi C2 sunt coeficienţii de radiaţie ai suprafeţei elementului de construcţie şi ai

aerului; Co = 4,96 – coeficient de radiaţie al corpului absolut negru; ti,e – temperatura
aerului interior şi exterior; θi,e – temperatura superficială a elementului de construcţie,
pentru suprafaţa interioară sau exterioară.
Coeficientul de transfer superficial de căldură prin convecţie αc variază în funcţie de
diferenţa de temperatură între aer şi suprafaţa elementului de construcţie şi viteza aerului.
Pentru suprafeţele interioare, pot fi utilizate expresiile:
ti – θi ≤ 5 grd ; αcv = 3 + 0,008 (ti – θi) [W/m2grd]
ti – θi > 5 grd ; αcv = b 4 ti − θi [W/m2grd] (X.5.9)
în care b este un coeficient de corecţie care are următoarele valori:

b = 2,2 – pentru aerul din încăperi închise, cu volum redus;
b = 2,75 – pentru aerul din încăperi industriale, cu utilaje în mişcare sau lângă
suprafeţe care se răcesc mult, ca de exemplu ferestre şi uşi.
Pentru suprafeţele exterioare devine importantă viteza aerului, fapt pentru care în
relaţiile de calcul al coeficientului de transfer superficial convectiv influenţa acesteia este
diferită, cum se poate constata în expresiile de mai jos:
• pentru pereţi exteriori:
αcv = 3 + 10 v [W/m2grd] (X.5.10)
• pentru acoperişuri fără pod:
v 0 ,8 2
αcv = 3 + 5 0, 2 [W/m grd] (X.5.11)
lm
în care: v este viteza de calcul a vântului, în m/s; lm – latura mică a acoperişului în plan,
în m.
În ţara noastră, STAS 6472 – Termotehnica în construcţii – normează unele mărimi
termotehnice, din care se reţin:
• coeficienţii de conductivitate termică λ pentru 98 de materiale omogene;
• αi = αcv + αr = 5-8, pentru câteva cazuri particulare;
• αe = αcv + αr = 20 şi 23, pentru situaţia de iarnă şi de vară.
Se observă că transferul de căldură superficial datorat componentei convective şi
radiante, la suprafaţa rece (exterioară iarna) este mai mare decât la suprafaţa caldă (interioară):
αe >> αi
b. Acumularea de căldură. În practică s-a constatat că unele structuri, utilizate
pentru închidere, dau rezultate mai bune din punct de vedere al asigurării confortului termic.
Spre exemplu, o cameră cu temperatura interioară de + 20 oC şi temperatura
exterioară de –15 oC, având încălzire continuă, urmată de o oprire a instalaţiei de încălzire
timp de 8 ore, va avea o temperatură medie de radiaţie θmr ≈ 0 oC, dacă structura este
din cărămidă plină de 37,5 cm, şi θmr = –10 oC, dacă structura este echivalentă termic
(R = idem), dar executată din B.C.A.
Această diferenţă de comportament se datorează capacităţii de acumulare termică a
celor două materiale, exprimată printr-o mărime, notată cu s, denumită coeficient de asimilare
termică .
Coeficientul de acumulare termică, numit şi de asimilare termică, se determină în
funcţie de alte mărimi fizice specifice materialelor omogene, în condiţiile acceptării modelului
ondulatoriu al undei de temperatură, a cărei perioadă de oscilaţie, T poate fi 7, 12 sau 24 ore:
2π
s= λc p ρ [W/m2K] (X.5.12)
T
Pentru calcule uzuale se utilizează perioada T = 24 h, caz în care coeficientul de
acumulare se notează s24, restul mărimilor având semnificaţia următoare: λ – coeficient de
conductibilitate, cp – căldură specifică, ρ – masă specifică (v. anexe).
Acumularea de căldură este bine să fie maximă iarna şi minimă vara, condiţie care
trebuie îndeplinită de către structurile alese pentru închidere. Pentru a obţine această calitate
a structurilor se au în vedere combinaţii de materiale omogene.
c. Masivitatea elementelor de construcţie. Noţiunea de masivitate este convenţional
acceptată, pentru a permite o clasificare a comportamentului elementelor de construcţie faţă
de solicitările termice externe. În calculele de transfer de căldură se utilizează mărimea
numită coeficient de masivitate, notat cu m, acesta exprimând inerţia pe care o manifestă o
structură oarecare la transmiterea fluxului de căldură.
Această mărime se poate calcula, iar relaţia aproximativă este dată mai jos:
m ≈ 1,225 – 0,05D (X.5.13)
în care: D reprezintă indicele de inerţie termică al unui element de construcţie, care se
poate determina cu relaţia:
δ
D = Rs24 = s24; (X.5.14)
λ
Pentru structuri neomogene, acest indice se calculează ca sumă a indicilor de inerţie
ai structurilor omogene:
n n n
δj
∑ ∑
j =1
D=
j =1
Rjs j = ∑λ
j =1 j
sj (X.5.15)
Limita inferioară a elementelor cu masivitate mică este reprezentată de către

elementele neinerţiale (ferestre, uşi etc.), care nu acumulează căldură şi o transmit instantaneu
(fără defazaj), media este reprezentată de zidăria din cărămidă plină, iar limita superioară, de
structurile inerţiale care au rezistenţele termice optimizate.
X.5.3.2. Rezistenţe termice
a. Structuri omogene. Considerăm un perete plan care este supus unei solicitări
termice ti > te, pentru care ne propunem să stabilim câmpul de temperaturi şi condiţiile
minime pe care trebuie să le îndeplinească.
Scriem expresia conservării fluxului termic:
ti − θi θi − θe θe − te ti − te
q= = = = (X.5.16)
Ri R Re R0
din care se poate deduce câmpul de temperaturi:
ti − θi ti − te R
= ⇒ θi = ti − i ( ti − te )
Ri R0 R0
θi − θe ti − te R
= ⇒ θe = θi − ( ti − te ) (X.5.17)
R R0 R0
Ambele temperaturi superficiale depind de rezistenţa termică totală, care nu este

cunoscută. Aceasta poate fi dedusă dacă structurii i se impun două condiţii de confort care
trebuie îndeplinite simultan, şi anume:
– temperatura θi să asigure condiţia de confort ca temperatură medie de radiaţie,
putând astfel satisface şi condiţia ca amplitudinea oscilaţiei temperaturii superficiale să se
încadreze în valorile normale;
– temperatura θi să fie mai mare decât temperatura punctului de rouă θτ la care
vaporii de apă din aerul unei încăperi pot condensa pe acea suprafaţă.
Pentru această condiţie este important să amintim condiţia ce rezultă din diagrama h-x.
Pentru un punct de stare A există o temperatură tτA de la care vaporii de apă din aerul umed
vor condensa pe o suprafaţă a cărei temperatură este egală cu temperatura de condensare.
Revenind la expresia conservării fluxului termic

putem scrie:
ti − θi ti − te t −t
= ; ⇒ R0 = Ri i e [m2K/W] (X.5.18)
Ri R0 ti − θi
Dacă temperaturii θi i se acordă valori normate pentru

cazurile enumerate mai sus, putem introduce noţiunea de
rezistenţă termică minimă necesară astfel:
ti − te 2 Fig. X.5.5. Parametri

R0min = Ri m [m K/W] (X.5.19)
∆θi max specifici.
unde: ∆θimax = ti – θi poate introduce condiţiile amintite, dar în urma verificării acestora;
m – coeficient de masivitate.
b. Structuri neomogene. Cazul cel mai .frecvent întâlnit în practică este cel al
structurilor formate din mai multe straturi omogene. Vom lua în discuţie cazul în care
fluxul termic este perpendicular pe suprafaţa de transfer termic. Expresiile câmpului de
temperatură se obţin din bilanţul termic scris pentru fiecare strat:
ti − θi θi − θ1 θ1 − θ2 θ2 − θe θe − te ti − te
q= = = = = = [W/m2] (X.5.20)
Ri R1 R2 R3 Re R0
unde:
Ri = 1/αi ; Re = 1/α i ; R1 = δ1/λ1 ; R2 = δ2/λ2 ; R3 = δ3/λ3
1 δ1 δ2 δ3 1
R0 = Ri + R1 + R2 + R3 + Re = + + + + [m2K/W]
αi λ1 λ 2 λ3 α e
Tabelul X.5.9,a
Rezistenţe termice superficiale
Elemente de construcţie în contact

Elemente de construcţie în cu spaţii ventilate neîncălzite:
contact cu: – subsoluri şi pivniţe
Direcţia – exteriorul – poduri
şi sensul – pasaje deschise (ganguri) – balcoane şi logii închise
fluxului termic – rosturi deschise – rosturi închise
– alte încăperi
αi / RSI αe / RSE αi / RSI αe / RSE
8 / 0,125 24 /0,042 8 / 0,125 12 / 0,084
8 / 0,125 24 /0,042 8 / 0,125 12 / 0,084
6 / 0,167 24 / 0,042 6 / 0,167 12 / 0,084

Tabelul X.5.9,b
Valorile normate ale mărimilor ti, φ1, ∆θmax.
∆θt max, ºC , pentru

Grupa Umiditatea relativă de Valoarea temperaturii de
Felul clădirilor şi încăperilor Acoperişuri
clădirii calcul a aerului interior calcul a aerului interior Pereţi Pardoseli
terase
Clădiri de locuit 60 18 6 5 3
Încăperile clădirilor sociale cu necesităţi
I sanitare-igienice ridicate – spitale , case de
60 22 6 4 3
naştere, creşe, grădiniţe, cămine de copii şi
bătrâni.
Încăperile clădirilor sociale cu regim normal
de temperatură şi umiditate – teatre,
II cinematografe, auditorii, şcoli, cluburi şi 60 18 6,5 5 4
încăperi anexe ale întreprinderilor (cu excepţia
încăperilor cu regim umed şi foarte umed).
Încăperile încălzite ale clădirilor de producţie
III cu regim normal de umiditate şi cu degajări de 50-60 16 8 7 7
căldură neînsemnate
Idem, cu regim scăzut de umiditate ( hale de
IV 50 1 10 8 7
sudat, hale de mobilă )
Încăperile clădirilor de producţie cu de- gajări
însemnate de căldură în special sub formă
V 50 16 10 8 7
radiantă şi cu regim scăzut de umiditate ( hale
pentru prelucrări termice )
Din şirul de egalităţi rezultă:

Ri
θi= ti – ( ti − te ) ;
R0
R1
θ1 = θ i – ( ti − te ) ;
R0
(X.5.21)
R2
θ2 = θ1 – ( ti − te ) ;
R0
R3
θe = θ2 – ( ti − te ) .
R0
Pentru determinarea rezistenţei minime necesare R0

se consideră valabile valorile normate pentru ecartul (ti – θi), Fig. X.5.6. Perete plan neomogen.
care în STAS 6472 este denumit „diferenţa minimă
necesară”. Cu cât această diferenţă este mai mică, θi va fi mai apropiată de ti şi deci condiţia
de necondensare a vaporilor de apă din aerul încăperii pe suprafaţă sau cea referitoare la
temperatura medie de radiaţie va fi satisfăcută. Vom putea scrie:
ti − te
R0min = Ri n [m2K/W] (X.5.22)
∆θi max
Din prudenţă pot fi făcute verificările menţionate mai sus pentru temperatura
superficială θi:
⎡ Ri ⎤
θi = ⎢ti − ( ti − te ) n ⎥ ≥ ( θτ = 1...2 ) (X.5.23)
⎣ R0 min ⎦
unde: θτ este temperatura punctului de rouă, corespunzător stării aerului din încăpere
(ti = 20oC, ϕi = 50 %); n – coeficient ce ia în considerare posibilitatea tasării termoizolaţiei.
Dacă condiţia de mai sus nu se verifică, se impune mărirea rezistenţei termice a
unuia dintre straturi sau introducerea unui strat suplimentar ca strat termoizolator.
Deci, vom admite că θi < θτ
ti − te
R'0 min = Ri n (X.5.24)
ti − ( θ τ + 1...2 )
Cu această rezistenţă vom încerca ajustarea rezistenţei structurii neomogene puse în
discuţie:
δ1 δ*2 δ3
R'0 min = Ri + + + + Re (X.5.25)
λ1 λ 2 λ 3
Admiţând modificarea grosimii stratului 2, prin explicitare rezultă:
⎡ ⎛ δ δ ⎞⎤
δ∗2 = ⎢ R0' min − ⎜ Ri + 1 + 3 + Re ⎟ ⎥ λ 2 (X.5.26)
⎣⎢ ⎝ λ1 λ 3 ⎠ ⎦⎥
Noua grosime a stratului δ*2 va trebui majorată la valoarea de fabricaţie:
δ 2rat > δ*2

În condiţiile noi, rezistenţa reală a structurii va fi calculată cu valoarea nouă δ rat

2 ,
rezultând o rezistenţă corectată Roc:
δ1 δ2rat δ3
Roc= Ri + + + + Re [m2K/W] (X.5.27)
λ1 λ 2 λ 3
Pentru obţinerea coeficientului de masivitate m se va calcula indicele de inerţie
termică:
moc=1,225 – 0,05 Doc
δrat
unde: Doc= R1s1+ R2rat s2 + R3s3 şi în care R2rat = 2
.
λ2
Tabelul X.5.10
Caracteristici termotehnice ale materialelor de construcţie
Coeficient de Factorul
Densitatea Conductivitatea
asimilare rezistenţei la
Denumirea materialului aparentă ρ termică de calcul λ
termică s permeabilitate
[kg/m3] [W/mK]
[W/m2K] la vapori 1/KD
1 2 3 4 5
Beton armat 2600 2,03 17,90 24,3
2500 1,74 16,25 21,3
2400 1,62 15,36 21,3
Beton simplu cu agregate 2400 1,62 15,36 21,3
naturale de natură 2200 1,39 13,62 14,9
sedimentară sau amorfă 2000 1,16 11,86 12,1
(pietriş, tuf calcaros, 1800 0,93 10,08 8,5
diatomit) 1600 0,75 8,53 7,1
1400 0,58 7,02 4,7
1200 0,46 5,79 4,3
1000 0,37 4,74 3,9
Mortar de ciment 1800 0,93 10,08 7,1
Mortar de ciment şi var 1700 0,87 9,47 8,5
Mortar de var 1600 0,70 8,24 5,3
Saltele din vată minerală
– tip SCI 60, SCO 60,
SPS 60 100...130 0,040 0,50 1,3
– tip SPS 70 120...150 0,045 0,59 1,3
Plăci din vată minerală:
– tip G 100 100 0,048 0,51 2,1
– tip G 140 140 0,040 0,55 2,4
– tip AP 140 120...140 0,044 0,56 2,4
Stejar şi fag
– perpendicular pe fibre 800 0,23 5,78 11,3
– în lungul fibrelor 800 0,41 7,71 2,1
Plăci termoizolante din 400 0,14 3,19 2,4
talaş, tip STABILIT 300 0,13 2,66 2,1
Plăci din fibre de lemn,
tip PFL(plăci moi)
– tip S 220...350 0,084 2,08 2,7
– tip B şi BA 230...400 0,094 2,32 3,7
Tabelul X.5.10 (continuare)
1 2 3 4 5
Marmură, granit, bazalt 2800 3,48 25,45 56,7
Gresie şi cuarţite 2400 2,03 17,99 17,0
Zidărie din cărămizi pline 1800 0,80 9,51 6,1
Zidărie din cărămizi cu
găuri verticale, tip GVP,
cu densitatea aparentă a
cărămizilor de:
– 1675 kg/m3 1700 0,75 8,95 5,3
– 1475 kg/m3 1550 0,70 8,26 5,0
– 1325 kg/m3 1450 0,64 7,64 4,7
– 1200 kg/m3 1350 0,58 7,02 4,5
– 1075 kg/m3 1250 0,55 6,57 4,3
– 950 kg/m3 1150 0,46 5,77 4,1
Zidărie din blocuri de
beton celular autoclavizat:
– cu rosturi subţiri
tip GBN 35 675 0,27 3,38 3,8
tip GBN 50 775 0,30 3,82 4,3
– cu rosturi obişnuite
tip GBN 35 725 0,30 3,70 3,9
tip GBN 50 825 0,34 4,20 4,44
Fâşii armate din beton
celular autoclavizat
– tip GBN 35 625 0,25 3,13 3,7
– tip GBN 50 725 0,28 3,57 4,2
Polistiren celular 20 0,044 0,30 30,0
Covor PVC
– fără suport textil 1800 0,38 8,49 425
1600 0,33 7,46 425
– cu suport textil 1600 0,29 7,00 425
1400 0,23 5,83 425
X.5.3.3. Rezistenţe la transfer de masă
a. Condiţiile fizice de transfer de masă. În aprecierea permeabilităţii la transfer de

masă a materialelor utilizate pentru anvelope, trebuie să se ţină seama de două fenomene
fizice, şi anume:
– transferul de masă sub formă de vapori se datorează diferenţelor de presiuni parţiale
ale vaporilor de apă din aerul celor două medii despărţite de structură;
– transferul de masă sub formă lichidă se face prin capilaritate, între cele două
suprafeţe ale materialului de construcţie, cauza fiind umiditatea relativă.
Rezultă că, în acelaşi timp, printr-un element de construcţie există două componente
de transfer de masă, pentru care există diferenţe de potenţial diferite, sensul transferului
fiind important şi determinabil pe baza stării fizice locale a parametrilor de stare ai aerului
din interior şi exterior.
Pentru aplicarea acestor fenomene de transfer, vom conveni să notăm fluxurile
unitare de masă astfel:
qv – fluxul unitar de masă sub formă de vapori, care se transformă datorită
diferenţelor de presiuni parţiale spv;
qe – fluxul unitar de masă sub formă lichidă, transmis prin capilaritate, datorită
diferenţelor de unităţi relative ∆ϕ.
Stabilirea sensului de transfer se va face considerând un perete plan delimitând aer
exterior în condiţii climatice de iarnă şi de vară.
Fig. X.5.7. Direcţii de transfer de masă, în funcţie de sezon.
În perioada de iarnă, fluxul termic va avea direcţia I → E, deoarece ti > te; fluxul de
masă sub formă de vapori va avea aceeaşi direcţie pvi > pve, în timp ce direcţia fluxului de
masă transmis prin capilaritate va fi opusă primelor două deoarece ϕE > ϕI (80%>50%).
În perioada de vară sensurile primelor două componente (q şi qv) se schimbă, fiind
de la exterior la interior, iar a componentei qe va fi tot în opoziţie cu primele două (ϕI > ϕE).
Aceste observaţii fenomenologice sunt foarte importante, deoarece vaporii de apă
pot întâlni în calea lor condiţii fizice de condensare, revenind la interior graţie componentei
qe, putând crea suprafeţe cu condens. O situaţie mai dificilă este aceea când vaporii de apă
ce condensează în structură pot îngheţa. Fenomenul de îngheţ şi dezgheţ poate avea ca efect
distrugerea materialului.
Pe de altă parte, în procesele de transfer de masă trebuie să se ţină seama de
proprietăţile şi de starea de umiditate a materialelor, din care punct de vedere acestea prezintă
următoarele stări de umiditate:
– umiditate liberă, formată prin condensarea vaporilor de apă în interiorul materialului,
prin contactul direct al materialelor cu apă sub formă lichidă;
– umiditate de sorbţie, formată prin sorbţia umezelii din aer, adică prin contactul
materialului cu apa sub formă de vapori.
Mărimea acesteia creşte cu umiditatea relativă a aerului înconjurător şi descreşte cu
temperatura.
Din reprezentarea alăturată a izotermelor de sorbţie rezultă că există 3 zone
caracterizate astfel:
zona I – pe suprafaţa porilor şi a capilarelor materialelor se formează sub acţiunea
forţelor moleculare o peliculă subţire dintr-un strat monomolecular;
zona II – sorbţia vaporilor de apă se

extinde în grosimea materialului şi pe supra-
faţa porilor se formează un strat polimolecular.
Deplasarea treptată a umezelii în material are
loc încet în timp şi reprezintă fenomenul
difuziei vaporilor de apă prin pereţii poroşi;
zona III – la absorbţie se adaugă
fenomenul de condensaţie capilară. În acest
stadiu, umezeala se deplasează atât sub formă
de vapori cât şi sub formă lichidă, din care
cauză fenomenul nu mai poate fi bine cuprins
în modelele de calcul existente.
Modelele de calcul care vor fi pre-
zentate şi dezvoltate iau în considerare ipoteza Fig. X.5.8. Izotermele de sorbţie.
materialelor cu o capilaritate foarte redusă.
Pe de altă parte, Eichler clasifică materialele de construcţie după raportul dintre fluxul
de masă şi fluxul de căldură.
Fig. X.5.9. Raporturi între fluxul termic şi de masă:

a – beton; b – termoizolaţie; c – termoizolaţie; d – plută; e – cărămidă.
Din clasificarea făcută se constată că zidăria din cărămidă are un raport maxim între
cele două componente, motiv pentru care aceasta nu a ridicat probleme higrotermice de-a
lungul timpului.
Straturile neomogene apărute ulterior au creat şi creează probleme diferenţelor de
comportament higrotermic.
b. Măsuri constructive specifice transferului de masă. În acţiunea de reducere a
efectelor nefavorabile datorate migraţiei vaporilor de la interior către exterior, un factor
important îl constituie bariera de vapori, compusă din materiale care, deşi au grosimi
reduse, opun o rezistenţă mare la trecerea vaporilor.
În interiorul peretelui, în starea iniţială a existat o umiditate de maximum 15% din
greutatea materialului. După câteva luni de exploatare a acestui perete, la o încăpere care
avea umiditatea relativă ϕi = 80%, variaţia umidităţii a ajuns la 50%.
Se observă că spre exterior această umiditate scade rapid, ceea ce se explică prin
capacitatea peretelui de beton uşor de a elimina rapid umiditatea sau, cum se spune, datorită
posibilităţii de a respira.
În cazul figurii X.5.10,b se analizează montajul unei bariere de vapori la exterior,
caz în care se constată o creştere a umidităţii interioare.
În cazul figurii X.5.10,c, când bariera de vapori se află la interior, se constată o
scădere a umidităţii interioare cu 5-6%.
Fig. X.5.10. Variaţia umidităţii în

interiorul unui perete de beton poros, în
funcţie de amplasarea barierei de vapori:
a – fără barieră de vapori; b – barieră de
vapori in exterior; c – barieră de vapori în
interior.
În mod intuitiv, această experienţă arată avantajele amplasării la locul potrivit a

barierei de vapori şi ca placajele impermeabile ale zidăriei la exterior pot da rezultate
foarte proaste.
Astfel a apărut recomandarea ca bariera de vapori să fie amplasată pe partea caldă a
peretelui, existând soluţii ca: tapete, cartoane asfaltate etc.
X.5.3.4. Evaluarea coeficientului global de izolare termică
Coeficientul global de izolare termică al unei clădiri, în ansamblu, reprezintă suma

pierderilor de căldură realizate prin transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o
diferenţă de temperatură între interior şi exterior de 1K, raportată la volumul clădirii, la care
se adaugă necesarul de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat.
Până la această dată, la noi în ţară sunt în vigoare două acte normative care se referă
la acest subiect:
• C107/1 – care se referă la clădirile de locuit;
• C107/2 – care se referă la alte categorii de clădiri.
Prevederile normativului C107/2 „Normativ pentru calculul coeficientului global de
izolare termică la clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuit” se aplică la următoarele
categorii de clădiri cu altă destinaţie decât locuirea, al căror regim de înălţime nu depăşeşte
P+10E:
– clădiri din categoria 1, în care intră clădirile cu „ocupare continuă” şi clădirile cu
„ocupare discontinuă” de clasă de inerţie mare;
– clădiri din categoria 2, în care intră clădirile cu „ocupare discontinuă”, cu excepţia
celor din clasă de inerţie mare.
Clădirile cu „ocupare continuă” sunt acele clădiri a căror funcţionalitate impune ca
temperatura mediului interior să nu scadă (în intervalul dintre ora 0 şi 7) cu mai mult de
7°C sub valoarea normală de exploatare.
Clădirile cu „ocupare discontinuă” sunt acele clădiri a căror funcţionalitate permite
ca abaterea de la temperatura normală de exploatare să fie mai mare de 7°C pe o perioadă
de 10 ore pe zi, din care cel puţin 5 ore în intervalul dintre ora 0 şi 7.
Determinarea coeficientului global efectiv de izolare termică G1 se face utilizând
relaţia:
1⎡ Aj τ j ⎤
G1 = ⎢
V⎢
⎣
Σ j
Rmj ⎥
⎥ [W/m3K]
⎦
(X.5.28)
în care: V este volumul încălzit al clădirii, în m3; Aj – aria elementului de construcţie j,

în m2, având rezistenţa termică Rmj; τj – factorul de corecţie a temperaturilor exterioare, care
poate fi calculat cu relaţia:
ti − tu
τ= (X.5.29)
ti − te
cu te – temperatura exterioară de calcul şi tu – temperatura spaţiilor neîncălzite, determinată
pe baza bilanţului termic.
Pentru calcule în faze preliminare de proiectare, valorile τ se pot considera:
τ = 0,9 – la rosturi deschise şi la poduri;
τ = 0,5 – la rosturi închise, la subsoluri neîncălzite şi la pivniţe, precum şi la spaţii
adiacente neîncălzite sau având alte destinaţii;
τ = 0,8 – la camere de pubele, verande, balcoane şi logii închise cu tâmplărie exterioară;
τ = 0,9 – la tâmplăria exterioară prevăzută cu jaluzele la partea exterioară.
Pentru primele faze de proiectare, se poate utiliza metoda de calcul simplificat. În
acest caz, influenţa punţilor termice se poate evalua printr-o reducere globală a rezistenţelor
termice unidirecţionale (în câmp curent), astfel:
– la pereţi exteriori 20 - 45%
– la terase şi planşee sub poduri 15 - 25%
– la planşee peste subsoluri şi sub bovindouri 25 - 35%
– la rosturi 10 - 20%
'
Pentru ultima fază de proiectare, valorile Rm se determină cu un grad mai ridicat de
precizie, utilizând metode de calcul cu ajutorul coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ de
transfer termic.
Determinarea coeficientului global normat de izolare termică G1ref se face utilizând
relaţia:
1 ⎡ A1 A2 A3 A4 ⎤ 3
G1ref = ⎢ a + b + c + d ⋅ P + e ⎥ [W/m K] (X.5.30)
V ⎣ ⎦
în care: A1 este aria suprafeţelor componente opace ale pereţilor verticali care fac în planul
orizontal un unghi mai mare de 60°, aflaţi în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu
neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile interax, exprimată în m2; A2 – aria
suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac cu planul orizontal un
unghi mai mic de 60°), aflate în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată
luând în considerare dimensiunile interax, exprimată în m2; A3 – aria suprafeţelor planşeelor
inferioare aflate în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în
considerare dimensiunile interax, exprimată în m2; P – perimetrul exterior al spaţiului
încălzit aferent clădirii, aflat în contact cu solul sau îngropat, exprimat în m; A4 – aria
suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact cu exteriorul sau cu un
spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile nominale ale golului din
perete, exprimată în m2; V – volumul încălzit, calculat pe baza dimensiunilor exterioare ale
clădirii, în m3; a, b, c, d, e – coeficienţi de control pentru elementele de construcţie
menţionate mai sus, ale căror valori sunt date în tabelele X.5.11 şi X.5.12, în funcţie de
categoria de clădire (categoria 1 sau 2), de tipul de clădire şi de zona climatică.
Pentru clădirile la care suprafaţa pereţilor transparenţi sau translucizi reprezintă cel
puţin 50% din suprafaţa elementelor verticale de închidere, coeficientul global de referinţă
G1ref poate fi mărit cu o cantitate, ∆G1ref, a cărei valoare este în funcţie de categoria
clădirii, de indicele solar Is şi de inerţia termică a clădirii.
Tabelul X.5.11
Rezistenţele termice normate pentru categoria 1 – „ocupare continuă”
Zona a b c d e
Tipul de clădire
climatică m2K/W m2K/W m2K/W m2K/W m2K/W
I 1,30 2,30 1,50 1,30 0,39
Spitale, creşe şi
II 1,40 2,50 1,60 1,30 0,39
policlinici
III 1,50 2,70 1,70 1,30 0,43
I 0,90 2,30 0,90 1,30 0,39
Clădiri de învăţământ şi
II 1,00 2,50 1,00 1,30 0,39
pentru sport
III 1,10 2,70 1,10 1,30 0,43
I 0,80 2,10 0,90 1,30 0,30
Birouri, clădiri
II 0,90 2,30 1,00 1,30 0,30
comerciale şi hoteliere
III 1,00 2,50 1,10 1,30 0,30
Alte clădiri (industriale, I 0,65 1,80 0,90 1,30 0,25
cu regim normal de II 0,870 2,00 1,00 1,30 0,25
exploatare) III 0,75 2,20 1,10 1,30 0,25
Tabelul X.5.12
Rezistenţele termice normate pentru categoria 2 – „ocupare discontinuă”
Zona a b c d e
Tipul de clădire
climatică m2K/W m2K/W m2K/W m2K/W m2K/W
I 1,05 2,45 1,30 1,40 0,39
Spitale, creşe şi
II 1,15 2,70 1,40 1,40 0,39
policlinici
III 1,25 2,95 1,50 1,40 0,43
I 0,75 2,00 0,90 1,40 0,39
Clădiri de învăţământ şi
II 0,80 2,25 1,00 1,40 0,39
pentru sport
III 0,85 2,45 1,10 1,40 0,43
I 0,75 2,00 0,90 1,40 0,30
Birouri, clădiri
II 0,80 2,25 1,00 1,40 0,30
comerciale şi hoteliere
III 0,85 2,45 1,10 1,40 0,30
Alte clădiri (industriale, I 0,55 1,40 0,85 1,40 0,25
cu regim normal de II 0,60 1,50 0,90 1,40 0,25
exploatare) III 0,65 1,60 0,95 1,40 0,25
X.5.4. Evaluarea necesarului de căldură
Necesarul de căldură de calcul Q al unei încăperi se calculează cu relaţia:

⎛ A + AO ⎞
Q = QT ⎜1 + C ⎟ + Qi [W] (X.5.31)
⎝ 100 ⎠
în care: QT este flux termic cedat prin transmisie, considerat în regim termic staţionar,
corespunzător diferenţei de temperatură între interiorul şi exteriorul elementelor de construcţie
care delimitează încăperea; Qi – sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura
exterioară convenţională de calcul a aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor
şi a aerului pătruns la deschiderea acestora.
Necesarul de căldură de calcul al unei încăperi se majorează sau se micşorează cu

fluxul termic absorbit sau cedat de diverse procese cu caracter permanent, dacă acesta
depăşeşte 5% din necesarul de căldură de calcul Q.
X.5.4.1. Fluxul termic cedat prin transmisie, QT
Acesta se calculează cu relaţia:

ti − te
QT = ∑C M mA
R′
+ QS [W] (X.5.32)
în care: m este coeficient de masivitate termică al elementelor de construcţie exterioare;

A – aria suprafeţei fiecărui element de construcţie, în m2; ti – temperatura interioară
convenţională de calcul, conform SR 1907-2, în ºC; te – temperatura spaţiilor exterioare
încăperii considerate, în ºC, care se ia după caz:
– temperatura exterioară convenţională de calcul, sau
– temperatura interioară convenţională de calcul pentru încăperile alăturate;
R' – rezistenţa termică specifică corectată a elementului de construcţie considerat, în m2K/W,
stabilită conform subcapitolului X.5.3.4; QS – fluxul termic cedat prin sol, în W; CM –
coeficient de corecţie al necesarului de căldură de calcul, în funcţie de masa specifică a
construcţiei:
– pentru mpl ≤ 400 kg/m2, CM = 1,
– pentru mpl > 400 kg/m2, CM = 0,94,
– pentru hale industriale CM = 1.
Masa specifică a construcţiei mpl se determină pentru întreaga construcţie cu relaţia:
M pi
m pi = 0,9 [kg/m3] (X.5.33)
A
în care: Mpi este masa tuturor elementelor de construcţie interioare (pereţi interiori, planşee
între etaje, elemente de tâmplărie interioară); nu se ia în calcul masa elementelor de
construcţie perimetrale (pereţii exteriori, ferestre, uşi, acoperiş, planşeu peste subsol
neîncălzit, pereţi către casa scării, pereţi care despart spaţii încălzite de spaţii neîncălzite),
în kg; A – aria perimetrală a construcţiei prin care se produce disipare de flux termic (pereţi
exteriori, ferestre, uşi, pereţi spre casa scării, planşeu peste subsoluri neîncălzite, planşeu
sub pod, acoperişuri de tip terasă etc.), în m2.
Se recomandă:
– pentru clădiri de locuit şi similare precum şi pentru clădiri social-culturale cu
pereţi interiori realizaţi din beton celular autoclavizat, cărămidă cu grosime mai mică de
0,125 m, având planşee despărţitoare din beton armat cu grosime mai mică sau egală cu
0,10 m, sau din alte materiale de construcţie uşoare, CM = 1;
– pentru celelalte construcţii, CM = 0,94.
• Fluxul termic cedat prin transmisie QT este afectat de următoarele adaosuri în procente:
AC – adaosul pentru compensarea efectului suprafeţelor reci, în scopul corectării
bilanţului termic al corpului omenesc în încăperile în care elementele de construcţie
favorizează intensificarea cedării de căldură a corpului prin radiaţie;
AO – adaosul pentru orientare, în scopul diferenţierii necesarului de căldură de calcul
al încăperilor diferit expuse radiaţiei solare. Adaosul pentru orientare afectează numai
fluxul termic cedat prin elementele de construcţie ale încăperilor cu pereţi exteriori
supraterani şi are valorile din tabelul X.5.13.
Tabelul X.5.13
Adaosuri de orientare
Orientare N NE E SE S SV V NV
AO +5 +5 0 –5 –5 –5 0 +5
Pentru încăperi cu mai mulţi pereţi exteriori, adaosul de orientare se stabileşte pentru
peretele cu orientarea cea mai defavorabilă.
Adaosul pentru compensarea efectului suprafeţelor reci afectează numai fluxul termic
din elementele de construcţie ale încăperilor a căror rezistenţă termică medie, Rm, nu
depăşeşte 10 m2K/W.
Rezistenţa Rm se calculează cu relaţia:
AT ( ti − te ) CM
Rm = [m2K/W] (X.5.34)
QT
în care: AT este aria suprafeţei totale a încăperii (reprezentând suma tuturor suprafeţelor
delimitatoare), în m2.
În cazul încălzirii încăperilor cu planşee încălzitoare prin radiaţie de pardoseală sau
de tavan, pentru calculul fluxului termic cedat prin transmisie QT se vor considera numai
elementele de construcţie care au temperatura feţei dinspre incinta încălzită mai mică decât
temperatura interioară convenţională de calcul al acesteia.
În cazul încălzirii încăperilor cu planşee încălzitoare prin radiaţie de pardoseală
sau de tavan, valorile adaosului pentru compensarea efectului suprafeţelor reci sunt în
funcţie de numărul de suprafeţe prin care se
cedează flux termic către mediul înconjurător,
astfel:
N = 1 → AC = 0
N = 2 → AC = 2
N ≥ 3 → AC = 4
Pentru încăperi de producţie cu specific de
muncă uşoară sau de muncă medie, cu locuri de
muncă staţionare, adaosul AC se prevede numai în
cazul în care locurile de muncă sunt situate la o
distanţă mai mică de 5 m de suprafeţele vitrate
exterioare.
Adaosul AC nu se prevede în următoarele
situaţii:
– în cazul depozitelor, casei scării etc. sau
al încăperilor prin care oamenii trec sau staţio-
nează, purtând îmbrăcămintea de stradă;
– în cazul încăperilor de producţie cu
specific de muncă medie cu locuri nestaţionare sau
cu specific de muncă grea;
Fig. X.5.11. Adaosul de compensare a – în cazul încăperilor a căror rezistenţă
efectului suprafeţelor reci. termică medie Rm depăşeşte 10 m2K/W.
• Coeficientul de masivitate termică al elementelor de construcţie exterioare se

calculează cu relaţia:
m = 1,225 – 0,05 D
în care: D este indicele inerţiei termice a elementului de construcţie, calculat conform
STAS 6472/3.
Pentru elementele de construcţie cu D ≥ 4,5, se consideră m = 1; pentru tâmplăria
exterioară se consideră D = 0,5; pentru elementele de construcţie în contact cu solul precum
şi planşeele peste subsolurile neîncălzite se consideră m = 1.
X.5.4.2. Fluxul termic cedat prin sol, QS
Fluxul termic cedat prin sol QS, exprimat în W, se calculează astfel:

a) pentru construcţii având forme geometrice elementare (paralelipiped dreptunghic),
cu relaţia:
ti − t p mS ti − te 1 ti − tej
QS = Ap + CM Abc + Abcj [W] (X.5.35)
Rp nS Rbc nS Rbcj
în care: Ap este aria cumulată a pardoselii şi a pereţilor aflaţi sub nivelul terenului, în m2; Abc –
aria unei benzi cu lăţimea de 1 m, situată de-a lungul conturului exterior al suprafeţei Ap,
în m2; Abcj – aria unei benzi cu lăţimea de 1 m, situată de-a lungul conturului care corespunde
spaţiului învecinat care are temperatura ti, în m2; Rp – rezistenţa termică specifică cumulată a
pardoselii şi a stratului de pământ cuprins între pardoseală şi adâncimea de 7 m de la cota
terenului sistematizat, sau a stratului de apă freatică, în m2K/W; Rbc – rezistenţa termică
specifică a benzii de contur la trecerea căldurii prin pardoseală şi sol către aerul exterior,
în m2K/W, este în funcţie de adâncimea de îngropare a pardoselii faţă de cota zero a solului h,
grosimea fundaţiei pereţilor exteriori şi de adâncimea stratului de apă freatică H, conform
tabelului X.5.14. ti – temperatura interioară convenţională de calcul, în ºC; te – temperatura
exterioară convenţională de calcul, în ºC; tej – temperatura interioară convenţională de calcul
pentru încăperile alăturate, în ºC; tp – temperatura în sol la adâncimea de 7 m de la cota
terenului sistematizat, în cazul inexistenţei stratului de apă freatică, în ºC; mS – coeficientului
de masivitate termică al solului, conform figurii X.5.12; nS – coeficient de corecţie care ţine
seama de conductivitatea termică a solului, conform figurii X.5.13.
Fig. X.5.12. Variaţia coeficientului Fig. X.5.13. Variaţia coeficientului

de masivitate termică ms. de corecţie ns.
Tabelul X.5.14
Rezistenţa termică specifică a benzii de contur Rbc , în m2K/W
Adâncimea Adâncimea pânzei freatice, H

de îngropare Grosimea
fundaţiei, g ≤4 6 8 ≥10
a pardoselii, h
m m m
0,20 0,600 0,520 0,475 0,445
0,25 0,634 0,546 0,496 0,464
0,30 0,668 0,570 0,517 0,481
0,35 0,700 0,600 0,536 0,498
0,40 0,735 0,622 0,555 0,513
0,45 0,768 0,645 0,574 0,530
0,0 0,50 0,802 0,665 0,593 0,547
0,55 0,835 0,693 0,614 0,565
0,60 0,868 0,717 0,633 0,581
0,65 0,902 0,742 0,652 0,600
0,70 0,935 0,767 0,762 0,615
0,75 0,970 0,781 0,692 0,632
0,80 1,000 0,815 0,712 0,650
0,20 0,390 0,352 0,329 0,314
0,25 0,410 0,370 0,340 0,328
0,30 0,431 0,388 0,355 0,340
0,35 0,450 0,399 0,370 0,351
0,40 0,470 0,415 0,383 0,365
0,45 0,490 0,430 0,398 0,377
1,0 0,50 0,509 0,445 0,410 0,386
0,55 0,528 0,460 0,425 0,400
0,60 0,548 0,475 0,437 0,414
0,65 0,568 0,490 0,451 0,425
0,70 0,587 0,505 0,465 0,438
0,75 0,607 0,520 0,480 0,450
0,80 0,627 0,535 0,494 0,463
0,20 0,360 0,315 0,293 0,278
0,25 0,378 0,329 0,304 0,289
0,30 0,396 0,341 0,315 0,289
0,35 0,413 0,354 0,326 0,308
0,40 0,430 0,367 0,337 0,318
0,45 0,448 0,380 0,347 0,327
2,0 0,50 0,465 0,392 0,357 0,336
0,55 0,482 0,415 0,370 0,346
0,60 0,500 0,424 0,380 0,356
0,65 0,516 0,432 0,391 0,365
0,70 0,534 0,445 0,402 0,375
0,75 0,551 0,457 0,414 0,385
0,80 0,568 0,470 0,425 0,395
b) pentru clădiri având forme geometrice prezentând colţuri intrânde sau ieşinde
(proiecţie în plan de tip poligonal), cu relaţia:
ti − tS ⎛ Aper ⎞
QS = Apl
R pl
+ CM ( ti − te ) ⋅ ∑m S ⎜ψ +
⎜
⎝ R ′per
⎟ [W]
⎟
⎠
(X.5.36)
în care: Apl este aria plăcii pe sol sau a plăcii inferioare a subsolului încălzit, calculată
conform Normativului privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact
cu solul, în m2; Apl = a × l; a = 1; l ≠ 1; Aper – aria pereţilor în contact cu solul, determinată
conform Normativului privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact cu
solul, în m2; l – lungimea conturului în contact cu solul, calculată conform Normativului
privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact cu solul, în m; Rpl –
rezistenţa termică unidirecţională a plăcii de arie Apl, stabilită conform Normativului privind
calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact cu solul, în m2K/W; R'per –
rezistenţa termică specifică corectată a pereţilor de suprafaţă Aper , conform Normativului
privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact cu solul, în m2K/W; ψ –
coeficient linear de transfer termic, corespunzător lungimii l, conform Normativului privind
calculul termotehnic al elementelor de construcţie în contact cu solul, în W/mK;
Suprafaţa cumulată a pardoselii şi pereţilor aflaţi sub nivelul pământului, Ap, în m2,
se calculează cu relaţia:
Ap = Apl + ph [m2] (X.5.37)
în care: Apl este aria plăcii pe sol sau a plăcii inferioare a subsolului încălzit, în m2; p –
lungimea conturului pereţilor în contact cu solul, în m; h – cota pardoselii sub nivelul
terenului, în m.
Rezistenţa termică specifică cumulată a pardoselii şi a stratului de pământ, Rp, se
determină cu relaţia:
1 δ
Rp = + Σ [m2K/W] (X.5.38)
αi λ
în care: δ este grosimea straturilor luate în considerare, în m; λ – conductivitatea termică a
materialului din care este alcătuit stratul luat în considerare, conform anexei 1, în W/mK; αi –
coeficientul de transfer termic prin suprafaţă la interior, conform tabelului X.5.9,a, în W/m2K
X.5.4.3. Necesarul de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin

rosturile elementelor mobile
Sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară la temperatura

interioară a aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la
deschiderea acestora, Qi , se determină ca valoare maximă între sarcinile termice Qi1 şi Qi2,
exprimate în W, în care:
Qi1 este sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională
de calcul a aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la
deschiderea acestora, determinată ţinând seama de numărul de schimburi de aer necesar în
încăpere din condiţii de confort fiziologic cu relaţia:
Qi1 = ⎡⎣ nao ⋅ cM ⋅V ⋅ρ ⋅ c p ⋅ ( ti − te ) + QU ⎤⎦ ⋅ (1 + AC /100 ) [W] (X.5.39)

Qi2 – sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională de

calcul la temperatura interioară convenţională de calcul a aerului infiltrat prin neetanşeităţile
uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea acestora, determinată de viteza
convenţională a vântului, cu relaţia:
⎧
Qi 2 = ⎨CM ⎡⎢ E
⎩ ⎣
ΣiLv 4/3
( ti − te )⎤⎥ + Qu ⎫⎬ (1 + A C /100)
⎦ ⎭
[W] (X.5.40)
în care: nao este numărul de schimburi de aer necesar în încăpere din condiţii de confort
fiziologic, în m3/s pe m3; se recomandă următoarele valori:
– pentru clădirile de locuit şi similarele lor:
m3 /s ⎛ m3 /h ⎞
– camere de locuit: nao = 0, 22 × 10−3 3 ⎜⎜ echivalent cu 0,792 3 ⎟⎟
m ⎝ m ⎠
m3 /s ⎛ m3 /h ⎞
– bucătării: nao = 0,33 × 10−3 ⎜ echivalent cu 1,19 ⎟ (X.5.41)
m3 ⎜⎝ m3 ⎟⎠
m3 /s ⎛ m3 /h ⎞
– băi: nao = 0, 28 × 10−3 ⎜ echivalent cu 1,00 ⎟
m3 ⎜⎝ m3 ⎟⎠
– pentru şcoli, grădiniţe, creşe, spitale: naoV = 7 × 10–3 Np [m3/s]
Np – numărul de persoane; V – volumul încăperii, în m3; cp – căldura specifică la presiune
constantă a aerului la temperatura ti , în J/kgK; ρ – densitatea aerului la temperatura ti, în
kg/m3; E – factor de corecţie de înălţime; ti şi te au semnificaţiile anterioare; i – coeficient
de infiltraţie a aerului prin rosturi, în funcţie de felul uşilor şi ferestrelor şi modul de
comportare a clădirii la acţiunea vântului, conform tabelului X.5.16; L – lungimea rosturilor
uşilor şi ferestrelor din faţadele supuse vântului, în m; v – viteza convenţională a vântului de
calcul, în m/s; Qu – sarcina termică a aerului pătruns la deschiderea uşilor exterioare, în W.
Factorul de corecţie de înălţime E are valoarea 1 pentru încăperi din clădiri cu mai
puţin de 12 niveluri. Pentru clădiri cu 12 sau mai multe niveluri, valorile lui E sunt indicate
în tabelul X.5.15.
Pentru alegerea coeficientului de infiltraţie i se fac următoarele precizări:
– Ae reprezintă aria totală a elementelor mobile ale uşilor şi ferestrelor exterioare, iar
Ai, aria uşilor interioare;
– prin „clădiri greu permeabile” se înţeleg clădirile sau compartimentele de clădire
la care datorită existenţei pereţilor despărţitori fără goluri, ieşirea aerului infiltrat prin
rosturi se face numai prin casa scării sau printr-un coridor central (clădiri de locuit cu
simplă orientare, apartamente de colţ care nu au faţade diametral opuse, compartimente de
hale fără comunicaţie cu restul clădirilor etc.);
– prin „clădiri permeabile” se înţeleg clădirile sau compartimentele de clădiri la care,
datorită absenţei pereţilor despărţitori sau existenţei pereţilor despărţitori cu goluri sau a
casei scării cu uşi exterioare spre ghena de gunoi, ieşirea aerului infiltrat se face prin
rosturile uşilor şi ferestrelor plasate în alte faţade (săli cu mai multe faţade, apartamente cu
ferestre plasate în faţade diametral opuse, hale sau compartimente de hale);
– pentru uşi şi ferestre plasate chiar în colţul clădirii la ultimul etaj al clădirilor cu
acoperişuri-terase, valorile din tabel se înmulţesc cu 1,2. Majoritatea se aplică doar
colţurilor limitelor externe ale clădirilor, şi nu valorilor diverselor proeminenţe din mijlocul
faţadei;
– lungimea rosturilor L este egală cu perimetrul elementelor mobile ale ferestrelor şi

uşilor. Rostul format de două elemente mobile se ia în calcul o singură dată; în cazul uşilor
şi ferestrelor duble, rostul se măsoară pentru un singur rând;
– în cazul încăperilor cu doi pereţi exteriori, alăturaţi (încăperilor de colţ), ambii
pereţi se consideră sub acţiunea vântului de calcul.
Tabelul X.5.15
Corecţia pierderilor de căldură în funcţie de înălţime
Numărul de niveluri ale clădirii

Etajul
12 15 18 20 25
P 1,180 1,230 1,265 1,295 1,340
1 1,140 1,200 1,230 1,265 1,315
2 1,120 1,170 1,200 1,230 1,285
3 1,090 1,150 1,175 1,200 1,285
4 1,070 1,130 1,155 1,180 1,230
5 1,040 1,110 1,135 1,160 1,210
6 1,020 1,080 1,120 1,150 1,200
7 1,00 1,060 1,110 1,130 1,185
8 1,00 1,040 1,090 1,110 1,190
9 1,00 1,010 1,065 1,090 1,150
10 1,00 1,00 1,030 1,060 1,130
11 1,00 1,00 1,010 1,030 1,110
12 1,00 1,00 1,00 1,00 1,080
13 1,00 1,00 1,00 1,00 1,050
14 1,00 1,00 1,00 1,00 1,020
peste 14 1,00 1,00 1,00 1,00 1,00
Tabelul X.5.16
Coeficienţi de infiltraţie
Uşi şi Ae Cuplate cu geam

Cuplate Duble
ferestre Ai termoizolant fix
Clădiri greu permeabile, cu ferestre

<3 0,0980 0,0079 0,0780
Din lemn >3 0,0763 0,0061 0,0610
şi PVC Clădiri permeabile, cu ferestre
<3 0,1389 0,0111 0,1111
>3 0,1080 0,0086 0,0864
Sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională de

calcul a aerului pătruns la deschiderea uşilor exterioare, Qu , se calculează cu relaţia:
Qu = 0,36 Au n (ti – te)CM [W] (X.5.42)
2
în care: Au este aria uşilor exterioare ce se deschid, în m ; n – numărul deschiderilor uşilor
exterioare într-o oră, în funcţie de specificul clădirii.
Observaţii:
– sarcina termică Qu , se ia în considerare numai în cazul încăperilor cu uşi care se
deschid frecvent (magazine, holuri de cinematografe etc.) şi care nu sunt prevăzute cu
sasuri sau perdele elastice. Luarea în considerare a acestei sarcini termice nu este suficientă
pentru combaterea inconfortului determinat de curenţii reci produşi la deschiderea uşilor,
efectele acestor curenţi vor fi combătute prin măsuri adecvate;
– sarcina termică pentru încălzirea aerului pătruns prin uşile de circulaţie pentru
vehicule mari, la care nu se pot prevedea sasuri, se consideră în calcul şi se combate prin
metode adecvate (de exemplu, perdele de aer).
X.5.4.4. Particularităţi pentru determinarea necesarului

de căldură pentru clădiri industriale
În cazul halelor neetajate şi al incintelor mari, având lăţimi mai mari de 10 m şi

înălţimi mai mari de 5 m, pentru rezistenţele termice specifice se folosesc valori de calcul
Rc , deduse din valorile R'oc cu ajutorul diagramelor din figura X.5.14, pentru pereţi, şi din
figura X.5.15, pentru ferestre.
Fig. X.5.14. Corecţia rezistenţelor la pereţi Fig. X.5.15. Corecţia rezistenţelor la ferestre
exteriori. exterioare.
Pentru hale cu înălţimi mai mari de 10 m, valorile Ro se înmulţesc cu 1,1, respectiv

cu 1,8, după cum în hală există sau nu încălzire perimetrală cu corpuri statice.
Pentru plafoane şi luminatoare, rezistenţa de calcul Roc se determină cu relaţia:
Roc = Ro / ρ (X.5.43)
în care ρ este un factor de corecţie depinzând de înălţimea halei, care poate fi dedus din
figura X.5.16.
Factorul de corecţie E pentru necesarul de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat în
hale în depresiune este cuprins între 1,12 şi 1,20 pentru înălţimi de hale între 5 şi 12 m.
Fig. X.5.16. Valorile coeficientului de corecţie pentru plafoane şi luminatoare.
X.5.5. Corpuri şi aparate de încălzire
X.5.5.1. Clasificare
Corpurile de încălzire pot fi clasificate în două mari categorii: suprafeţe statice şi

aparate pentru încălzire.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile STAS 1797, suprafeţele statice de
încălzire se pot clasifica luând în considerare raportul ce poate exista între transferul
convectiv şi radiant de la suprafaţa care cedează energie termică mediului ambiant. Pe baza
acestei convenţii există clasificarea următoare:
a. Suprafeţe de încălzire statice, împărţite, la rândul lor, în:
– suprafeţe de încălzire convectoradiative, la care schimbul de căldură dintre suprafaţa
şi mediul ambiant se realizează în egală măsură prin convecţie naturală şi prin radiaţie;
– suprafeţe de încălzire convective, caracterizate prin transfer de căldură preponderent
convectiv;
– suprafeţe de încălzire radiative, caracterizate prin transfer de căldură preponderent
radiant.
b. Aparate pentru încălzire, la care transferul de căldură se face numai prin
convecţie, categorie pentru care se apreciază două clase:
– aparate cu transfer de căldură în regim de convecţie liberă;
– aparate cu transfer de căldură în regim de convecţie forţată.
X.5.5.2. Suprafeţe de încălzire convectoradiative
Din această categorie fac parte: radiatoarele ce se formează din elemente, radiatoarele
panou şi radiatoarele speciale, cum ar putea fi considerate panourile de încălzire pentru baie
sau radiatoarele pentru pereţii cortină.
a. Suprafeţe de încălzire formate din elemente. Corpurile de încălzire care se

formează din elemente pot fi confecţionate din fontă sau aluminiu, uneori existând chiar
combinaţii între cele două metale la acelaşi element. Această categorie este cunoscută sub
denumirea de radiatoare, iar prin niplarea elementelor se formează corpuri de încălzire de
dimensiuni dorite.
Evaluarea necesarului de elemente n pentru un spaţiu neîncălzit se face cu ajutorul
relaţiei următoare:
n = Q / qn × ПCj [buc] (X.5.44)
în care: Q reprezintă necesarul de energie termică calculat pentru spaţiul ce urmează a fi
încălzit; qn – puterea termică nominală a unui element, exprimată în W/element; Cj –
produsul unor coeficienţi de corecţie ai puterii termice nominale, evaluaţi pentru condiţii
termice, climatice sau geometrice diferite de cele din celula termică în care s-a obţinut
experimental qn:
ПCj = Ct × Cn × Cm × Ch × Cr × Cd × Cv (X.5.45)
unde: Ct este coeficient de corecţie al puterii termice nominale pentru diferenţe de
temperatură diferite de cele existente în celula termică; Cn – coeficient de corecţie al puterii
termice nominale care introduce influenţa numărului de elemente de radiator mai mare de
n = 10; Cm – coeficient de corecţie ce ia în considerare influenţa mascării corpurilor de
încălzire faţă de poziţia de montaj aparent folosită în celula termică; Ch – coeficient de
corecţie pentru influenţa altitudinii asupra transferului de căldură; Cr – coeficient de
corecţie al influenţei racordării sus-sus a corpurilor de încălzire pe colane; Cd – coeficient
de corecţie al debitului de agent termic ce traversează corpul de încălzire; Cv – coeficient ce
ia în considerare influenţa calităţii vopselei asupra transferului de căldură.
Deoarece prospectele celor mai multe tipuri de corpuri de încălzire comercializate pe
piaţa noastră nu sunt însoţite de toţi aceşti coeficienţi de corecţie, se face recomandarea
utilizării lor în toate cazurile.
b. Suprafeţe de încălzire livrate sub formă de corpuri întregi. Din această clasă
putem considera că fac parte cel puţin următoarele categorii de corpuri de încălzire: corpuri
de încălzire din oţel, simple sau duble, corpuri de încălzire pentru băi şi corpurile de încălzire
pentru pereţii cortină.
Pentru acest caz particular, alegerea tipului de corp de încălzire este egală cu
necesarul de energie termică ce s-a calculat, la care au fost adăugaţi coeficienţii de corecţie:
Qcorp = Qnecesar / Ct × Cn × Cm × Ch × Cr × Cd × Cv
Această soluţie de alegere reprezintă un compromis datorat faptului că la agrementare
nu au fost efectuate toate testele cunoscute la noi pentru corpuri de încălzire.
X.5.5.3. Suprafeţe de încălzire convective
În această clasă se pot grupa două categorii de corpuri de încălzire: prima categorie
prezintă particularitatea că transferul de căldură de la suprafaţa corpului de încălzire la aerul
spaţiului încălzit se realizează prin convecţie liberă, iar cea de-a doua categorie, prin
convecţie forţată.
a. Convectoare cu circulaţie naturală a aerului. Din această categorie se cunosc
convectoarele cu mască normală şi cu mască redusă fabricate la noi, precum şi convectoare cu
mască alimentate cu energie electrică, acestea din urmă fiind cunoscute ca electroconvectoare.
Pentru alegerea tipului corespunzător unei aplicaţii date, se iau în considerare

următoarele recomandări:
– stabilirea unei tipodimensiuni care să se încadreze în spaţiul destinat montajului, în
acest caz luându-se în considerare înălţimea corpului convectorului;
– alegerea unui convector a cărui putere termică să fie cel puţin egală cu necesarul
de energie termică ce s-a calculat. De regulă, după această alegere se obţine un convector
mai lung, care însă va trebui să se încadreze în spaţiul de montaj ales iniţial; în caz contrar,
se va căuta un alt tip sau o altă firmă.
b. Convectoare cu circulaţie forţată a aerului. În această categorie pot fi grupate
aparatele de încălzire care au înglobate ventilatoare, acestea intensificând transferul de
căldură în regim de convecţie forţată.
Aparatele din această clasă sunt denumite ventiloconvectoare, existând două clase:
prima, pentru montaj la parapetul ferestrelor, iar a doua, pentru montaj la plafon.
Pe de altă parte, există opţiunea pentru un ventiloconvector care să servească numai
pentru încălzire, sau un altul, care să poată asigura şi răcirea aerului vara.
Rezultă că ventiloconvectoarele pot fi alimentate numai cu agent termic, dacă vor
servi pentru încălzire, sau şi cu apă răcită, dacă vor fi utilizate şi vara. Pentru cazul utilizării
acestora în ambele sezoane se pot alcătui reţele de alimentare tur-retur pentru ambele fluide
sau o reţea comună. Utilizarea reţelelor comune se consideră o soluţie economică, dar
prezintă dezavantaje tehnice în perioadele de tranziţie.
Necesarul de energie termică se stabileşte pe baza bilanţului termic şi de umiditate,
atât pentru sezonul rece cât şi pentru cel cald, urmând etapele cunoscute de la instalaţiile de
climatizare.
Pentru cazul utilizării numai în sezonul rece, elementele de calcul sunt următoarele:
– efectuarea bilanţului termic:
∆Qi = Qp + QSI [kW] (X.5.46)
în care: Qp reprezintă pierderile de căldură calculate în conformitate cu prevederile
STAS 1907; QSI – aporturile de la sursele interioare, calculate în conformitate cu prevederile
specifice instalaţiilor de climatizare;
– alegerea ventiloconvectorului pentru sarcina termică de încălzire sau numai pentru
căldura sensibilă, dacă se raportează numai la pierderile de căldură.
X.5.5.4. Suprafeţe de încălzire radiative
Suprafeţele de încălzire radiative, indiferent de sursa de energie utilizată, pot fi

împărţite în trei clase: suprafeţe radiante de joasă temperatură, de medie temperatură şi
de înaltă temperatură.
Energia termică poate proveni de la surse clasice, de la gaze rezultate după arderea
unui combustibil sau din arderea directă a gazului metan.
a. Suprafeţe radiante de joasă temperatură. Sunt de regulă suprafeţe radiante
amplasate în structura pardoselii şi utilizează agent termic apă caldă cu temperaturi de
intrare de 25...30ºC. De cele mai multe ori pot asigura cerinţele de energie termică ale
spaţiilor încălzite, contrar unor sisteme complementare de încălzire sau se majorează
rezistenţa termică a elementelor de închidere până ce puterea termică a suprafeţei radiante
este egală cu necesarul de căldură al spaţiului încălzit.
b. Suprafeţe radiante de medie temperatură. Se găsesc pe piaţă atât ca suprafeţe

radiante sub formă de panouri care sunt alimentate cu agent termic apă caldă, cât şi ca
tuburi radiante prin care circulă gazele de ardere a unui combustibil gazos sau lichid uşor.
Aceste sisteme sunt utilizate cu predilecţie în clădirile comerciale, dar mai ales în clădirile
industriale, dacă ne referim la tuburile radiante.
c. Suprafeţe radiante de înaltă temperatură. Sunt cunoscute sub denumirea de
radianţi cu gaze, deoarece energia termică se obţine prin arderea gazului natural pe un
suport ceramic. Temperatura suprafeţei radiante este de circa 1000ºC şi sunt utilizate în
foarte multe aplicaţii industriale sau neindustriale.
În ultima vreme au găsit o foarte mare utilizare pentru încălzirea bisericilor,
cluburilor, a gărilor, a unor spaţii externe etc.
X.5.6. Surse pentru producerea energiei termice
Producerea energiei termice se realizează într-o instalaţie complexă, numită centrală

termică. Agenţii termici produşi pot fi: apă caldă de joasă temperatură (tapă < 95°C) sau
înaltă temperatură (t ≤ 150°C), ori abur saturat uscat de joasă presiune (p ≤ 0,7 bar) sau
medie presiune (p ≤ 8bar).
În principiu, o centrală termică are în componenţa sa următoarele echipamente:
• sursa de agent termic, care este denumită cazan, astăzi el fiind dotat cu componentele
de ardere a combustibilului, sistemul de control automat al producerii agentului termic;
• instalaţia de alimentare cu apă tratată chimic;
• sistemul de asigurare a instalaţiei de producere a energiei termice, care trebuie să
satisfacă următoarele patru exigenţe:
– să asigure eliminarea aerului din instalaţia interioară, atât la punerea în funcţiune
cât şi în timpul exploatării;
– să asigure presiunea hidrostatică necesară menţinerii planului de apă deasupra
celui mai înalt consumator;
– să preia excedentul de apă rezultat în urma dilatării;
– să asigure instalaţia şi cazanul împotriva efectelor suprapresiunilor accidentale;
• instalaţia de alimentare cu combustibil;
• componente de instalaţii pentru prepararea apei calde de consum;
• pompe pentru vehicularea agentului termic;
• armături de închidere, separare şi direcţionare a sensului de mişcare a fluidelor.
X.5.6.1. Centrale pentru producerea apei calde de joasă

temperatură
Aceste centrale sunt necesare pentru încălzirea anexelor sociale, a pavilioanelor

administrative şi uneori asigură energia termică necesară unor procese tehnologice. Agentul
termic produs este folosit pentru încălzirea cu corpuri statice şi prepararea apei calde
menajere.
Puterile termice sunt cuprinse între 100 şi 2000 W.
Fig. X.5.17. Schema unei centrale termice de apă caldă de joasă temperatură.
a. Funcţionare. Se consideră instalaţia umplută cu apă, cu probele la rece, cald şi

eficacitate efectuate. Punerea în funcţiune presupune aprinderea combustibilului în focar,
după ce a fost efectuată aerarea circuitului gazelor de ardere.
După punerea în funcţiune a arzătorului, porneşte pompa Pr, care asigură vehicularea
apei în circuitul intern al cazanului până ce se ajunge la temperatura de regim, după care
aceasta se opreşte şi porneşte pompa Pc, ce asigură circulaţia între cazan şi butelia de
egalizare a presiunii BEP.
Până în acest moment, sistemul de asigurare a preluat următoarele funcţiuni:
– a permis evacuarea în atmosferă a aerului conţinut în instalaţie, atât în timpul
operaţiei de umplere cât şi pe parcursul încălzirii apei până la temperatura de regim;
– presiunea hidrostatică necesară menţinerii planului de apă deasupra celui mai înalt
consumator se asigură de către vasul de expansiune cu membrană VEM1, prin presiunea sa
iniţială;
– excedentul de apă rezultat în urma dilatării apei este preluat de volumul util al
vasului de expansiune cu membrană VEM1;
– protecţia contra suprapresiunilor accidentale este asigurată de supapele de siguranţă
Ss montate pe cazan.
După ce circuitul termic primar are parametrii agentului termic la valorile de regim,
pornesc pompele de circulaţie Pc1 şi Pc2 de pe circuitul secundar de agent termic,
asigurând instalaţiile de încălzire cu corpuri statice Cî şi, respectiv, de preparare a apei
calde menajere în schimbătorul cu plăci Sp.
Circuitul instalaţiei de încălzire cu corpuri statice, prin robinetul cu trei căi R3c, va
beneficia de un reglaj calitativ comandat de temperatura aerului interior ti şi cea a aerului
exterior te, realizând astfel echilibrul termic între solicitarea termică externă şi căldura cedată
de corpurile de încălzire. Pentru cazul că presiunea agentului termic ar creşte foarte mult,
datorită închiderii bruşte a circuitelor unor corpuri de încălzire, robinetul diferenţial Rd
deschide circuitul secundar, protejând astfel pompele Pc1.
Prepararea apei calde menajere se face cuplând un schimbător cu plăci Sp cu un
rezervor de acumulare Rac. Circuitul primar se referă la alimentarea cu agent termic a
schimbătorului de căldură cu plăci. Circulaţia agentului termic pe acest circuit se face
cu pompa Pc2, care primeşte comanda de pornire-oprire de la un traductor de temperatură

montat pe rezervorul de acumulare.
Circuitul secundar poate funcţiona în trei regimuri hidraulice:
– regimul de furnizare a apei calde cu debit constant, situat la sarcina termică medie,
asigurat de schimbătorul cu plăci şi pompa Pcm;
– regimul de acumulare a apei calde menajere, care se realizează pe circuitul Sp-
Rac-Sp, cu pompa Pcm în funcţiune;
– regimul de recirculare, cu pompa Pcmr în funcţiune; acest regim este necesar
pentru orele cu consum zero, când circulaţia are rolul de a evita răcirea apei menajere pe
conducte.
Alimentarea cu apă rece se face de la reţeaua de apă rece, pe circuitul de branşare
trebuind să existe un filtru de impurităţi Fi, un contor de apă rece Car şi o clapetă de sens Cs.
b. Elemente de calcul:
• Sarcina termică a centralei termice QCT depinde de categoriile de consumatori,
structura probabilă fiind dată de expresia:
QCT = Qînc + Qacm + Qv + Qth [W] (X.5.47)
în care: Qînc este necesarul de căldură pentru încălzirea cu corpuri statice sau dinamice;
Qacm – necesarul de căldură pentru prepararea apei calde menajere; Qv – necesarul de
căldură pentru ventilare şi climatizare; Qth – necesarul de căldură pentru scopuri tehnologice.
• Alegerea numărului de cazane cu care trebuie să fie echipată centrala termică se
face în funcţie de sarcina termică a centralei, de structura consumurilor de căldură, de
domeniul posibil de reglare al cazanului etc.
Debitul total de căldură instalat al cazanelor trebuie să corespundă sarcinii termice a
centralei.
Numărul cazanelor din centrala termică se calculează cu relaţia:
n = QCT / Qcz [buc] (X.5.48)
în care: QCT este sarcina termică a centralei; Qcz – sarcina termică a unui cazan.
La stabilirea numărului de cazane se va lua în considerare raportul între consumurile
de vară şi de iarnă, precum şi limitele în care este posibilă modificarea sarcinii termice a
cazanului.
De asemenea, se vor studia implicaţiile provocate de avarierea unuia dintre cazane.
Pentru aceasta se va întocmi un tabel de forma următoare:
Tabelul X.5.17
Model pentru alegerea cazanelor
Tip
QCTi nczi n*czi n*czi–1 Ai [%] QCTv nczv n*czv n*czv–1 Av [%]
cazan
QCTi (QCTv) – pentru perioada de iarnă(vară);

nczi (nczv) – numărul de cazane rezultat din calcul pentru perioada de iarnă (vară);
n*czi (n*czv) – numărul rotunjit de cazane pentru perioada de iarnă (vară);
Ai (Av) – procentul de acoperire a sarcinii centralei termice în cazul avarierii unui cazan.
Se mai poate calcula de asemenea temperatura exterioară până la care se poate

asigura încălzirea, funcţionând cu un număr redus de cazane. De exemplu, pentru funcţionare
cu (n – 1) cazane, considerând că pe lângă încălzire mai trebuie asigurat şi consumul
tehnologic, cal de preparare a apei calde menajere şi pentru ventilare:
⎡( n − 1) Qcz − ( Qth + Qac + Qv ) ⎤⎦ ( ti − te )
te' = ti − ⎣ [°C] (X.5.49)
Qi
În cazul în care temperatura te' rezultată este prea ridicată şi se poate renunţa la
consumul de apă caldă, temperatura exterioară până la care se poate asigura încălzirea este:
⎡( n − 1) Qcz − ( Qth + Qv ) ⎤⎦ ( ti − te )
te'' = ti − ⎣ [°C] (X.5.50)
Qî
în care: Qcz este sarcina termică a unui cazan; Qî – sarcina termică pentru încălzire, în
condiţii nominale de calcul.
În general, se recomandă instalarea a 2 - 4 cazane de aceleaşi tip şi mărime, pentru
fiecare agent termic. Dacă soluţia se dovedeşte economică, se pot monta şi mai mult de
patru cazane.
La sarcini termice până la circa 1 MW se vor monta două cazane, fiecare pentru
jumătate din sarcina nominală.
• Volumul vasului de expansiune cu membrană – principalul rol al vaselor de
expansiune este acela de a prelua excesul de apă rezultat din dilatare.
Volumul de apă rezultat din dilatare se calculează cu relaţia:
⎛v ⎞
∆V = Vinst ⎜ m − 1⎟ [m3] (X.5.51)
⎝ v10 ⎠
în care: Vinst este volumul apei din instalaţie stabilit prin însumarea conţinutului de apă din
elementele componente (cazane, ţevi, corpuri de încălzire etc.); vm – volumul specific al
apei la temperatura medie de funcţionare a instalaţiei; v10 – volumul specific al apei la 10°C.
Volumul de apă din instalaţie se poate calcula aproximativ cu relaţia:
30Qî 10
Vinst ≈ + ( Qv + Qacm ) [m3] (X.5.52)
1160 1160
în care: Qî este sarcina termică pentru încălzire, în W; Qv – sarcina termică pentru ventilare,
în W; Qacm – sarcina termică pentru apă caldă menajeră, în W.
Volumul total al vasului de expansiune închis se calculează cu relaţia:
1
VVEÎ = 1,1∆V [m3] (X.5.53)
pmax
−1
pmin
în care: pmax este presiunea maximă la care poate funcţiona instalaţia, circa 6 bar; pmin –
presiunea minimă care trebuie să asigure planul de apă deasupra celor mai sus plasaţi
consumatori.
• Supape de siguranţă – fiecare cazan va fi prevăzut cu cel puţin două supape de
siguranţă, alegându-se supape cu aria de scurgere de minimum 400 mm2.
În funcţie de sursele de creştere a presiunii, supapele de siguranţă vor avea capacitatea
de a evacua debitele de fluid.
Debitul de abur care poate fi produs de cazan, în kg/h, este calculat cu relaţia:
G = 1,72 QS
în care QS reprezintă puterea termică a cazanului la solicitarea maximă, în kW.
Numărul supapelor de siguranţă necesar protejării instalaţiilor de încălzire se
calculează pentru evacuarea aburului cu relaţia:
G
n= (X.5.54)
0,5αA ( P1 + 1)
în care: G este debitul de fluid, în kg/h; P1 – presiunea maximă admisă înaintea supapei de
siguranţă, în bar; α – coeficient de scurgere prin supapă; A – aria secţiunii de scurgere a
supapei, în mm2.
• Pompele de circulaţie se aleg în funcţie de suma pierderilor de sarcină de pe circuit
Σ(Rl + Z)c şi de debitul masic al circuitului Gp:
Σ ( Rl + Z )c
Hp = [mCA]
ρg
(X.5.55)
Q × 3, 6
Gp = c [m3/h]
ρc p ∆t
unde: ρ este densitatea apei la temperatura de 80°C; g – acceleraţia gravitaţională locală;
cp = 4,18 kJ/kg grd, căldura specifică a apei; ∆t = td – tr = 20°C.
• Butelia de egalizare a presiunii se dimensionează cu ajutorul ecuaţiei de continuitate,
considerând viteza medie a fluidului de v = 0,1m/s:
4G
d BEP = [m] (X.5.56)
πv
unde G este debitul de fluid ce intră, în m3/s.
Înălţimea acesteia se determină din condiţia ca distanţa între axele a două conducte
adiacente să fie 3d, unde d este diametrul conductei de intrare.
X.5.6.2. Centrale termice de abur
a. Alcătuirea centralei de abur. Aburul utilizat în aplicaţiile industriale poate fi de

joasă presiune (p ≤ 0,7 bar) sau de presiune medie (p ≤ 8 bar). Cele două regimuri de
presiune sunt asigurate de clase diferite de cazane, acestea deosebindu-se constructiv foarte
mult. În principiu, schema după care se alcătuieşte o centrală termică de abur este asemănătoare
cu cea prezentată mai jos, indiferent de presiune.
Aburul saturat uscat, cu presiune joasă sau medie, este produs de cazanele Cz. Dacă
există mai mulţi consumatori, aburul colectat de la cazane este trimis către un distribuitor D,
care, prin unul sau mai multe circuite, face distribuţia către consumatori(C1, C2).
La consumatori, aburul se transformă în abur condensat, cedând căldura de vaporizare,
iar în aparatele de condens Ac se asigură condensarea finală la ieşirea din C1 şi C2.
Condensatul se colectează într-un rezervor de condensat Rcd şi în care o staţie de
tratare a apei compensează pierderile de condens de la consumatori.
Asigurarea cazanelor se face cu supape de siguranţă, rolul acestora fiind de a proteja
cazanele şi instalaţiile interioare contra suprapresiunilor accidentale.
Fig. X.5.18,a. Schema generală a unei centrale termice de abur.
Fig. X.5.18, b. Schema unei centrale termice de abur de medie presiune:

1 – cazan de abur; 2 – pompe; 3 – rezervor combustibil; 4 – rezervor condens;
5 – rezervor fosfat; 6 – schimbător cationic; 7 – rezervor saramură;
8 – pompă alimentare cu condens.
Alimentarea cu condensat a cazanelor se face cu pompe independente şi instalaţie

automată de control a nivelului de apă.
Staţia de dedurizare este obligatorie, deoarece din cauza temperaturii ridicate a
aburului pericolul de depunere a sărurilor de Ca şi Mg este mai mare. Eliminarea acestora
se face şi prin sisteme de purjare, putând intervini şi sisteme de degazare a condensatului.
Uneori, regimul de presiuni al consumatorilor este diferit, caz în care organizarea
centralei termice impune crearea de zone de presiune, ca în schema din figura X.5.19.
Fig. X.5.19. Schema de distribuţie a aburului la presiuni diferite:

KB – cazan de abur la presiune medie tip ABA; DB – treaptă de distribuţie a aburului
la presiune medie; RP – reductor de presiune; VS – ventil de siguranţă; OC – oală
de condens; R.C. – rezervor de colectare a condensatului; P.C. – pompă de alimentare
cu condensat a cazanului.
În foarte multe cazuri consumatorii de abur sunt situaţi la distanţe mari faţă de
centrala termică. În aceste cazuri se recomandă ca la fiecare clădire să se prevadă o staţie de
colectare-pompare a condensului, obţinându-se astfel o reţea de conducte de apă caldă
(condensat) în care circulaţia este forţată (prin pompare). Această soluţie creează avantaje
importante, eliminând dezavantajele unei circulaţii naturale a condensatului.
Fig. X.5.20. Colectarea locală

a condensatului.
b. Elemente de calcul:
• Cazanele se aleg în funcţie de sarcina termică a centralei şi de regimul de presiune
al consumatorilor.
• Diametrul distribuitorului de abur se dimensionează pentru sarcina termică de
calcul (debitul de abur nominal) şi pentru o viteză economică vec = 6-10 m/s:
dDb = f (Q/2 , vec) [mm]
• Lungimea distribuitorului rezultă din condiţia de spaţiu pentru manevrarea

robinetelor.
n
lDb ≥
Σd
j =1
Rj + 100(n − 1) [mm] (X.5.57)
Rezervoarele de colectare a condensului se dimensionează diferit:

1. Cazul rezervoarelor colectoare amplasate la consumator:
Fig. X.5.21. Schema staţiei de condens locală.
Condensatul ajunge la RC prin cădere liberă, de aici urmând a fi trimis cu ajutorul

pompelor PC spre centrala termică CT.
Se pune deci problema dimensionării rezervorului de condensat şi a stabilirii ca-
racteristicilor pompelor de condensat. Pe de altă parte, se impune cunoaşterea posibilităţilor
de funcţionare automată a instalaţiei.
Rezervorul de condensat urmează a fi dimensionat pentru a prelua condensul ce se
formează la consumator, prin cedarea căldurii latente la condensare (r, în kJ/kg):
Q = G × r [W] (X.5.58)
de unde:
Gab = Gcd = Qab/rab [kg/s]
Volumul util al rezervorului va fi dat de relaţia:
u Gab
VRC = τ0 [m3] (X.5.59)
ρab
în care: ρab este masa specifică (densitatea) a aburului, în kg/m3; τ 0 – timpul de oprire al
pompelor de condensat, în s.
Pentru a stabili volumul total se ia în consideraţie garda hidraulică necesară sorbului
şi spaţiului de aer necesar preaplinului:
u
VRC = 1,1-1, 2VRC [m3]
Pentru pompa de condensat se impune stabilirea celor două caracteristici Hp şi Gp,

pornirea şi oprirea putându-se face automat, în funcţie de nivelul hidraulic din rezervor.
Pentru Nmax se comandă pornirea pompei, iar pentru Nmin, oprirea acesteia.
Debitul pompei se va putea stabili din condiţia ca volumul util al rezervorului de

condensat să fie transferat către CT în timpul de funcţionare τ f = 60 ; rezultă:
Gab
Gp = 2 [m3/s]
ρab
(X.5.60)
iar Hp = Σ(Rl + Z)reţea
2. Cazul rezervoarelor de condensat montate în centrala termică:
Fig. X.5.22. Schema staţiei de condens în centrala termică.
• Volumul util al rezervorului de condensat se va stabili ca fiind egal cu suma

volumelor domelor cazanelor:
u
VRC = ΣVDu (X.5.61)
Referitor la volumul util al unei dome, se pot face următoarele precizări:

– volumul de apă din domă nu poate să scadă sub cote controlate, fiind admise
variaţii în limitele ∆h;
– spaţiul de abur permite acumularea unui debit de abur egal cu volumul de apă ce
este permis să se evaporare. Deci, se poate scrie:
Gczab
ΣVDu = N cz τ0 ≤ ( L × D × ∆H ) N cz [m3] (X.5.62)
ρab
u
VRC = 1,1-1, 2VRC [m3]
Pentru funcţionarea pompelor există recomandarea ca τ f = 8-15 min şi n = 3-12 cicluri/

/oră, cu care se poate scrie:
( τ0 + τ f ) n = 60 ⇒ τ0 = 60n − τ f (X.5.63)
• Debitul pompei de condensat rezultă din condiţia ca volumul util al rezervorului

de condensat să fie transferat în cazan în timpul τf de funcţionare al pompei.
Pentru egalitatea τ0 = τ f , debitul pompei se calculează cu relaţia:
cz
Gab
Gp = 2 N cz [m3/s] (X.5.64)
ρab
• Presiunea pompei de condensat va trebui să asigure acoperirea pierderilor de sarcină:

1
H p = ∆hg + ⎡ H k + Σ ( Rl + Z ) ⎤⎦ + H sig [mCA] (X.5.65)
ρg ⎣
unde: ∆hg = hgr − hga ; Pk = Hkρg

• Pe de altă parte, este cunoscut fenomenul de cavitaţie, potrivit căruia la presiuni mici,
pe rotorul pompei pot apărea zone de evaporare a condensatului (ρcd < ρapă) şi de aici condiţia:
P0 + ρghax − Σ ( Rl + Z ) RC - PC ≥ Pv ( tc )
pentru Pv ( tc ) ≈ P0 rezultă:
Σ ( Rl + Z ) RC − PC
ρghax ≥ ( Rl + Z ) RC - PC ⇒ hax ≥ (X.5.66)
ρcd g
• Supape de siguranţă – există în fabricaţie mai multe tipuri. Pentru acest caz particular
vom admite: supapele cu contragreutate şi cele cu ventil sau arc.
În ambele cazuri, alegerea acestora presupune cunoaşterea ariei secţiunii de trecere a
vaporilor:
G
A= [mm2] (X.5.67)
0,5α ( P1 + 1)
unde: G = 1,72 QS /n, QS – sarcina termică a cazanului, în kW; n – numărul de supape

montate (minimum două); P1 – presiunea maximă admisă înaintea supapei, egală cu
presiunea de regim a cazanului, majorată cu 10%.
După înlocuiri, relaţia de mai sus se rescrie sub forma următoare:
1, 72Qs 3, 44Qs 3, 44Qs
A= = = ≥ Amin = 400 mm 2 (X.5.68)
1 nαPabs 1,1nαPcaz
nα ( P1 + 1)
2
X.5.7. Instalaţii interioare de distribuţie a agenţilor termici
X.5.7.1. Instalaţii interioare pentru apă caldă
a. Clasificarea sistemelor de încălzire. Se utilizează drept agent termic apa caldă

cu temperatura maximă de 95oC. Agentul termic îşi măreşte potenţialul termic în cazan,
preluând o parte din energia termică cedată de combustibilul ars, iar printr-o reţea închisă
de conducte transferă o parte din energia termică acumulată spaţiului ce urmează a fi
încălzit, utilizând suprafeţe de încălzire.
Sistemele de încălzire cu apă caldă se clasifică în funcţie de particularităţile de
alcătuire sau funcţionare, după:
● temperatura agentului termic la ieşirea din cazan:
– instalaţii cu apă caldă, de medie temperatură, cu temperatura de regim până la 95°C;
– instalaţii de apă caldă de joasă temperatură, cu temperatura de regim până la 65°C;
● modul de circulaţie a apei calde în reţeaua de distribuţie a agentului termic:

– instalaţii cu circulaţie naturală, cunoscute şi sub denumirea de „termosifon” sau
gravitaţionale;
– instalaţii cu circulaţie forţată;
● numărul conductelor de distribuţie a agentului termic:
– instalaţie cu două conducte (instalaţii bitub);
– instalaţii cu o singură conductă (instalaţii monotub);
● schema de asigurare sau a legăturii cu atmosfera:
– instalaţii deschise, asigurate cu sisteme de asigurare cu vase de expansiune deschise;
– instalaţii închise, asigurate cu sisteme de asigurare cu vase de expansiune închise;
● modul de amplasare a conductelor de distribuţie:
– cu distribuţie inferioară;
– cu distribuţie superioară;
● soluţia de alcătuire a reţelei de distribuţie:
– reţele arborescente;
– reţele radiale;
– reţele inelare;
● gradul de răspuns la condiţiile de stabilitate termică şi hidraulică;
– instalaţii cu reglare termohidraulică locală;
– instalaţii cu reglare termohidraulică centrală;
– instalaţii cu gestionare globală a energiei;
● componenta transferului de căldură în spaţiul încălzit:
– cu suprafeţe convective statice sau dinamice;
– cu suprafeţe convectoradiative;
– cu suprafeţe radiative.
Caracteristicile principale ale sistemelor de încălzire cu apă caldă sunt următoarele:
– asigură condiţiile de confort datorită temperaturii scăzute a suprafeţelor corpurilor
de încălzire;
– permit reglarea centrală sau locală a debitelor de agent termic cedate spaţiilor încălzite;
– asigură siguranţă în exploatare şi întreţinere;
– au durată medie de viaţă, datorată învelişului de coroziune redus;
– au inerţie termică mare, faţă de alte sisteme de încălzire;
– există pericol de îngheţ, în cazul absenţei unui sistem de protecţie cu conductoare
de însoţire sau a inhibitorilor contra îngheţului;
– au costuri de investiţie mai mari în raport cu alte sisteme.
b. Criterii privind alegerea sistemului de încălzire. Alegerea sistemului de încălzire
aferent unei clădiri sau unui grup de clădiri se face în corelaţie cu confortul termic ce
trebuie asigurat şi cu gradul de dotare tehnică pentru care există disponibilitatea financiară a
beneficiarului.
Opţiunea se face în funcţie de disponibilităţile financiare ale beneficiarului şi se
adoptă o soluţie eficientă sub aspectul confortului termic, în concordanţă cu normele de
gestionare eficientă a energiei şi în limitele impuse de protecţia mediului înconjurător.
Stabilirea unor criterii de alegere se face luând în considerare destinaţia clădirilor:
– de locuit, care sunt individuale sau colective;
– clădiri social-culturale, care sunt individuale, în sensul apartenenţei proprietăţii şi
exploatării, sau colective, în ipoteza închirierii spaţiilor diferitelor societăţi;
– industriale, care au spaţii destinate personalului auxiliar şi TESA precum şi spaţii
de producţie.
În cadrul sistemelor de distribuţie se apreciază ca importante: distribuţia în plan

orizontal sau vertical şi numărul de conducte, precum şi materialul din care sunt confecţionate
reţelele de distribuţie: conducte din oţel, cupru sau materiale termoplastice.
Dotările tehnice reprezintă o categorie importantă a schemei adoptate, deoarece
acestea trebuie să răspundă unui minim tehnic determinat de funcţionalitatea instalaţiei şi
de disponibilităţile financiare ale investitorului. Se au în vedere niveluri minime de dotare
cum ar fi: contorizarea energiei termice consumate; reglările hidraulice necesare asigurării
stabilităţii hidraulice a sistemului; reglările termice (locale L sau centrale C) concepute să
asigure un minim de gestionare economică a energiei termice; gestionarea automată a
energiei termice în concordanţă cu cerinţele moderne de exploatare ecologică a instalaţiilor
de încălzire.
O imagine globală a posibilităţilor de alegere a unui sistem de încălzire centrală cu
apă caldă este prezentată în tabelul X.5.18, faţă de care se pot face următoarele recomandări:
– sistemele de distribuţie se concep în acord cu particularitatea arhitecturală a fiecărei
clădiri, cu durata de exploatare a conductelor şi echipamentelor alese;
– dotările tehnice se aleg astfel încât să realizeze în primul rând nivelul de funcţionare
economică şi să permită progresiv ataşarea unor componente care să asigure o gestionare
eficientă a instalaţiei.
c. Instalaţii de încălzire cu circulaţie naturală. Constituie începutul încălzirii
centrale, pentru zilele noastre şi în mod particular pentru ţara noastră, pot fi considerate încă
utilizabile în zonele izolate, lipsite de energie electrică pentru alimentarea unor componente
de modernizare. Argumentul care a impus părăsirea în timp a acestora l-a constituit
presiunea disponibilă mică pentru vehicularea agentului termic, care conduce la diametre
relativ mari pentru reţeaua de distribuţie şi, de aici, la costuri mai ridicate ale lor în raport
cu cele moderne.
Aceste instalaţii, cunoscute curent sub denumirea „prin gravitaţie” sau „prin termosifon”,
se utilizează la clădiri de locuit, individuale sau colective, puţin dezvoltate pe orizontală şi
în mai mare măsură pe verticală.
Sunt caracterizate prin:
– amplasarea sursei de agent termic în aceeaşi clădire cu consumatorii de energie
termică;
– circulaţia agentului termic datorită presiunii termice;
– reţeaua de distribuţie a agentului termic, cu diametre relativ mari, necesitând
configuraţii cu rezistenţe locale minime.
În funcţie de particularităţile constructive şi arhitecturale ale clădirii, se pot realiza
instalaţii monotub sau bitub, cu distribuţie inferioară, superioară sau mixtă.
d. Instalaţii de încălzire cu circulaţie forţată. Particularitatea principală a acestor
sisteme, faţă de cele cu circulaţie naturală, constă în faptul că circulaţia agentului termic se
realizează cu una sau mai multe pompe, montate pe conducta de ducere sau întoarcere, la care
se adaugă şi aportul presiunii termice. Aceste instalaţii pot fi adoptate pentru toate categoriile
de clădiri, indiferent de desfăşurarea lor în plan sau pe verticală. Chiar dacă devin dependente
de energia electrică necesară acţionării pompelor, economiile realizate datorită micşorării
diametrelor conductelor le fac competitive şi au cea mai largă aplicabilitate.
• Instalaţii de încălzire cu distribuţie individuală. Sistemul este destinat cu
precădere clădirilor de locuit şi celor publice (terţiare), care au activităţi individualizate.
Elementul comun al acestor două categorii de clădiri constă în necesitatea funcţionării
independente pentru fiecare destinaţie, de unde decurg şi particularităţile în dotarea tehnică.
Tabelul X.5.18
Modalităţi de alcătuire a instalaţiilor de încălzire cu apă caldă
Sistem de distribuţie Dotări tehnice

Circulaţie Contorizare Reglare
Destinaţia clădirii În plan În plan Număr Gestiune
Hidraulică Termică
orizontal vertical conducte N F L C
L C L C L C
Radială Inferioară Monotub
Individuale Inelară Bitub X X X X X X
Locuinţe Perimetrală Superioară
Inelară Inferioară Monotub X X X X X X X
Colective
Arborescentă Bitub
Inelară Inferioară Monotub X X X X X
Individuale
Social- Arborescentă Bitub
culturale Inelară Inferioară Monotub X X X X X X X X
Colective
Arborescentă Bitub
Anexe Inelară Inferioară Monotub X X X X X X
sociale Arborescentă Superioară Bitub
Industriale
Spaţii Inelară Inferioară Bitub X X X X X
productive Arborescentă Superioară
Observaţii: N – naturală; F – forţată; L – locală; C – centrală.

În alcătuirea acestor instalaţii se disting două componente importante:

– primară, care include sursa de agent termic cu reţeaua orizontală şi verticală de
distribuţie a acestuia, până la accesul în apartament sau în unitatea individualizată;
– secundară, în care sunt incluse circuitele de distribuţie a agentului termic în cadrul
apartamentului sau al unităţii individualizate, inclusiv corpurile de încălzire.
Legătura dintre cele două componente este făcută de un modul termohidraulic (MTH),
care permite reglarea, contorizarea şi distribuţia agentului termic. Modulul termohidraulic
reprezintă legătura dintre circuitul primar şi cel secundar, numit uneori şi buclă de
apartament sau buclă secundară.
Sistemele de încălzire individuală centralizată pot fi realizate în mai multe variante,
acestea depinzând de echiparea MTH sau de modul de alcătuire a buclei secundare.
Referitor la modul de echipare a MTH, sistemele de încălzire individuală centralizată
pot fi alcătuite în două variante:
– cu echipamente pentru prepararea comună a apei calde de consum, cunoscut şi sub
denumirea de modul „Satelit”;
– fără echipamente pentru prepararea comună a apei calde de consum.
După modul de alcătuire a MTH, se pot distinge variantele cu racordare:
– directă (MTH1);
– cu distribuitor - colector (MTH2);
– cu butelie de egalizare a presiunii (MTH3);
– cu butelie de egalizare a presiunii şi distribuitor - colector (MTH4).
Referitor la distribuţia agentului termic la nivelul apartamentului sau al unităţii
individualizate, soluţiile adoptate sunt:
– reţea bitub cu distribuţie radială, perimetrală sau inelară;
– reţea monotub cu distribuţie perimetrală sau inelară.
Alcătuirea sistemelor de încălzire prezintă avantajele următoare:
– independenţa funcţională a buclelor de apartament sau a unităţii individualizate;
– izolarea unei bucle cu butelie de egalizare a presiunii (BEP) în raport cu sistemul
global, fără a perturba stabilitatea hidraulică a buclelor rămase în funcţiune;
– reglarea termohidraulică individuală a buclelor, răspunzând cerinţelor de ordin
material sau de confort;
– contorizarea energiei termice la nivelul buclelor;
– gestionarea consumurilor de energie termică în acord cu cerinţele de control şi
exploatare moderne.
Sistemul bitub asigură o stabilitate hidraulică mai bună, în timp ce sistemul monotub
poate fi considerat mai economic, în condiţii de eficienţă egale.
Specific acestor variante este faptul că poziţionarea conductelor de distribuţie se face
la nivelul plintei sau sub pardoseală, utilizând reţele de tip radial, perimetral sau mixt,
precum şi posibilitatea realizării unor coloane de scară pentru ducere şi întoarcere, de la care
se poate realiza racordarea succesivă a apartamentelor sau spaţiilor în proprietate unică.
Compatibilitatea dintre aceste sisteme de distribuţie şi variantele de alcătuire a
buclelor de alimentare este prezentată în figura X.5.23. Se remarcă faptul că soluţiile de
alimentare dotate cu distribuţie şi colectare centralizată prezintă cea mai mare elasticitate în
funcţionare, cu posibilităţi de a realiza mai multe variante de alcătuire.
Adoptarea unei variante de distribuţie se face în funcţie de :
– amplasarea în plan a corpurilor de încălzire;
– libertatea de montare a conductelor de distribuţie, fără a afecta elementele de rezistenţă;
– accesibilitatea la traseele importante în caz de necesitate;
– trasee economice în acord cu cerinţele funcţionale şi arhitecturale locale.
O componentă importantă, comună celor două grupe de distribuţie, o constituie

contorizarea individuală, care se poate realiza în interiorul sau exteriorul spaţiului deservit
de instalaţia interioară.
Fig. X.5.23. Scheme de instalaţii de încălzire cu distribuţie individuală în sistem bitubular:

a – cu robinete individuale cu dublă reglare; b – cu robinete termostatice individuale, c – cu distribuţie şi
colectare centralizate şi robinete individuale cu dublă reglare; d – cu butelie pentru egalizarea presiunilor
şi robinete termostatice individuale: e – cu butelie pentru egalizarea presiunilor, distribuţie şi colectare
centralizate cu robinete termostatice individuale şi comandă şi reglare diferenţiate; f – cu distribuţie şi
colectare centralizate: robinet cu 4 căi pentru unică racordare şi reglare termostatică de capăt; g – cu
distribuţie şi colectare centralizate, armături pentru racordare unică şi reglare termostatică superioară; h –
cu butelie pentru egalizarea presiunilor; distribuţie şi colectare centralizate cu armături pentru racordare
unică şi reglare termostatică superioară; i – cu butelie pentru egalizarea presiunilor, distribuţie şi
colectare centralizate, robinete cu 4 căi pentru unică racordare şi reglare termostatică de capăt:
Cî – corp de încălzire; Cz – cazan; Rdr – robinet cu dublu reglaj; Ri – robinet închidere; Rr – robinet
reglare; VEI – vas de compensare închis; RTS – robinet termostatic; BEP – butelie pentru egalizarea
presiunilor; D – distribuitor; C – colector; Ct – contor; Pc – pompă de circulaţie; ARU – armătură
pentru racordare unică: RUTS – robinet cu 4 căi pentru racordarea unică şi reglare termostatică de
capăt; OR – ansamblu de comandă şi reglare diferenţiată; Rsc – robinet cu 3 căi; MTH1 – modul
termohidraulic cu racordare directă; MTH2 – modul termohidraulic cu D-C; MTH3 – modul
termohidraulic cu BEP; MTH4 – modul termohidraulic cu BEP şi D-C; Te – termostat exterior.
• Instalaţii de încălzire cu distribuţie centralizată. Aceste instalaţii prezintă

următoarele particularităţi:
– sursa de agent termic este unică pentru întreaga clădire;
– contorizarea consumului de energie termică se face pentru întreaga clădire ;
– racordarea corpurilor de încălzire se face la coloane comune;
– distribuţia agentului termic la coloane se realizează printr-o reţea cu două conducte
amplasate la partea inferioară sau superioară a clădirii.
Instalaţiile se grupează în trei categorii:
– instalaţii bitub cu echilibrare hidraulică prin robinete cu dublă reglare şi asigurare
cu vas de expansiune deschis;
– instalaţii bitub cu echilibrare termohidraulică locală şi asigurare cu vas de expansiune
închis;
– instalaţii monotub cu echilibrare termohidraulică locală şi asigurare cu vas de
expansiune închis.
Sursa de agent termic poate fi amplasată la subsol, parter sau la un nivel tehnic situat
la partea superioară a clădirii.
Creşterea gradului de confort al spaţiilor încălzite şi gestionarea economică a
energiei termice se pot obţine modificând nivelul de dotare tehnică al instalaţiilor de
încălzire.
Pentru a răspunde acestor exigenţe pot fi utilizate două variante de alimentare cu
agent termic a coloanelor:
– cu reţea de distribuţie inferioară (fig. X.5.24,a) şi sursa de agent termic amplasată
în subsol sau parter;
– cu reţea de distribuţie superioară (fig. X.5.24,b) şi sursa de agent amplasată în
zona inferioară a instalaţiei.
Opţiunea pentru una din variantele de distribuţie se face analizând condiţiile locale,
arhitecturale şi de rezistenţă oferite de clădire.
Ca variante de racordare a corpurilor de încălzire la coloane, acestea se pot face cu:
– robinete termostatice montate pe racordul de ducere al corpului de încălzire;
– armătură de racordare unică şi robinet termostatic la intrarea agentului termic în
corpul de încălzire;
– armătură de racordare unică şi robinet termostatic înglobat, cu accesul agentului
termic la partea inferioară;
– distribuţie orizontală a agentului termic în spaţiul încălzit şi racordare prin module
termohidraulice.
În alcătuirea unei instalaţii de încălzire dintr-o clădire se recomandă utilizarea uneia
dintre variantele de racordare şi numai în cazuri justificate, pe baza analizei de compatibilitate
termohidraulică, se pot realiza şi scheme mixte.
Sursa de agent termic propusă este facultativă, aceasta depinzând de sursa de energie
termică.
Schemele prezentate au elemente comune care se referă la funcţiunile sistemului sau
al unor componente:
– asigură stabilitate termohidraulică locală , realizată prin robinete termostatice;
– realizează aerisirea locală sau centrală cu dispozitive automate de aerisire;
– permit reducerea coloanelor de alimentare în cazul utilizării modulelor termohidraulice
de racordare;
– permit echilibrarea hidraulică a coloanelor, prin armăturile de reglare, prevăzute la

baza acestora;
– corpurile de încălzire pot fi racordate uni sau bilateral în raport cu coloana, cu
racordare pe aceeaşi parte a corpului de încălzire;
– în funcţie de sursa de agent termic, permit gestionarea economică a energiei
termice, asigurând o reglare calitativă în funcţie de temperatura exterioară şi locală, în
funcţie de solicitarea termică momentană etc.;
– în funcţie de nivelul de gestiune acceptat se poate asigura funcţionarea în regimuri
diferite (zilnic, săptămânal etc.) cu comandă de la distanţă.
Fiecare variantă poate asigura exigenţe de confort termic, în funcţie de componentele
utilizate:
– circulaţia agentului termic sus-jos, reglarea termohidraulică fiind obţinută numai
prin robinetul termostatic. În caz de necesitate, la ieşirea agentului termic din corpul de
încălzire se poate prevedea o armătură suplimentară de reglare hidraulică;
– reglarea termohidraulică completă, prin robinetul termostatic amplasat la intrarea
agentului termic în corpul de încălzire şi prin armătura de racordare unică la ieşire,
menţinând circulaţia agentului termic sus-jos;
– reglarea termohidraulică completă la nivelul corpului de încălzire, micşorând
temperatura medie a acestuia;
– distribuţie orizontală la nivel de etaj, cu preluarea avantajelor conferite de utilizarea
modulelor termohidraulice.
Instalaţiile interioare de încălzire sunt analizate în funcţie de destinaţia clădirii (de
locuit, social-culturală sau administrativă) şi de regimul de contorizare a energiei adoptat,
existând astfel opţiunea pentru una din categoriile cunoscute:
– instalaţii de încălzire colective, pentru clădiri administrative sau social - culturale
(sedii de bănci sau societăţi comerciale cu proprietate şi folosinţă integrale). Din punct de
vedere tehnic, acestea nu diferă de cele cunoscute, faţă de care sunt necesare următoarele
precizări:
– sursa de agent termic este punctul termic, al cărui circuit secundar este
reprezentat de instalaţia interioară de încălzire;
– în funcţie de schema de alcătuire a punctului termic, se prevăd sau nu elemente
de asigurare a instalaţiei interioare;
– pierderile de sarcină pe circuitul secundar sunt acoperite de către pompele
aferente circuitului secundar în toate cazurile în care echiparea punctului termic
nu oferă presiunea disponibilă necesară.
– instalaţii de încălzire individuale, utilizate la clădirile civile la care se impune
contorizarea agentului termic pe grupe de consumatori individualizaţi prin regimul de
proprietate. Instalaţiile de încălzire din această categorie prezentate au la bază criterii
de confort şi economice.
Utilizarea uneia din variantele menţionate impune asigurarea compatibilităţii cu
sursa de agent termic, care în acest caz este un punct termic (PT) de cvartal sau bloc, fiind
necesar a se lua în consideraţie următoarele:
– introducerea elementelor de asigurare necesare instalaţiei interioare;
– asigurarea presiunii necesare acoperirii pierderilor de sarcină ale instalaţiei interioare,
prin prevederea (pe circuitul secundar al PT) pompelor de circulaţie adecvate.
Fig. X.5.24. Scheme de instalaţii de încălzire bitubulare moderne;
a – cu distribuţie inferioară; b – cu distribuţie superioară:
1 – racordare sus-jos cu reglare termostatică locală; 2 – racordare unică sus-jos şi reglare termostatică;
3 – racordare unică jos-jos şi reglare termostatică; 4 – racordare cu module termohidraulice: Cî; Rî; RTS; BEP; ARUTS;
Te; R3c; VEI; Cz; SS; ARU; Ct; MTH; Rg – au semnficaţia din figura X.5.23; Az – arzător; AR – armătură de
reglare; DA – ventil automat de dezaerisire; MR – modul de reglare; Pc1 şi Pc2 – pompe de circulaţie.
e. Încălzirea clădirilor industriale. La clădirile industriale se disting două categorii

de spaţii, destinate:
– personalului tehnico-administrativ;
– activităţilor productive.
Opţiunea pentru un sistem de încălzire depinde de agentul termic disponibil în
incinta clădirilor industriale, în funcţie de care se pot realiza instalaţii:
– cu apă caldă, cu temperatură până la 95°C, agentul termic provenind de la surse
specifice sau prin transformarea parametrilor apei fierbinţi;
– cu apă fierbinte;
– cu abur saturat de presiune joasă sau înaltă.
În raport cu suprafeţele încălzitoare folosite, se pot menţiona instalaţii cu:
– suprafeţe statice convectoradiative (radiatoare, convectoare, convectoradiatoare);
– suprafeţe radiative (panouri radiante);
– convecţie forţată (încălzirea cu aer cald).
● Spaţii destinate personalului tehnico-administrativ. În cazul existenţei sursei de
agent termic apă fierbinte la nivelul punctului termic are loc transformarea parametrilor
termohidraulici, destinaţi instalaţiei de încălzire centrală. Opţiunea pentru o variantă de
alcătuire a instalaţiei interioare se face în funcţie de cerinţele de confort, fără însă a neglija
aspectele tehnice generate de gestiunea economică a energiei termice. Adaptarea schemelor
prezentate în figurile X.5.24,a şi b la condiţiile alimentării cu agent termic dintr-un punct
termic necesită atenţie pentru:
– prevederea componentelor necesare asigurării instalaţiei interioare de încălzire;
– asigurarea presiunii necesare acoperirii pierderilor de sarcină pe circuitul secundar,
prin prevederea de pompe de circulaţie.
● Spaţii destinate activităţilor productive. Acestea prezintă o mare diversitate
datorită specificului tehnologiei de producţie. Spaţiile de producţie se clasifică după gradul
de implicare a omului în conducerea proceselor tehnologice:
– cu deservire umană mare sau medie, amplasate în spaţii închise;
– cu deservire umană, amplasate în spaţii deschise;
– complet automatizate sau robotizate.
Asigurarea confortului termic în aceste spaţii se face ţinând seama de legătura între
procesele tehnologice şi factorul uman, rezultând următoarele variante de instalaţii de
încălzire:
– cu suprafeţe convectoradiative pentru asigurarea temperaturii de gardă, cuplate cu
instalaţiile de încălzire cu aer cald;
– cu suprafeţe radiative, alimentate cu agenţi termici, cu temperatură ridicată;
– cu aer cald.
Instalaţiile de încălzire menţionate pot utiliza ca agent termic apă fierbinte sau abur
de medie presiune.
La alcătuirea instalaţiilor interioare rămân valabile recomandările făcute pentru
instalaţiile colective, cu următoarele particularităţi:
– agentul termic este preluat de la o reţea exterioară;
– în funcţie de schema instalaţiei, se studiază oportunitatea contorizării locale a
energiei termice;
– reţeaua de conducte din instalaţia interioară se dimensionează la presiunea
disponibilă din punctul de racord al reţelei exterioare;
– se iau măsuri de protecţie împotriva îngheţului instalaţiilor în perioada de întrerupere
a activităţii productive:
– circulaţia continuă a agentului termic pentru asigurarea unor temperaturi de gardă;
– utilizarea de inhibitori contra îngheţului.
f. Dimensionarea conductelor. Calculul de dimensionare al reţelelor instalaţiilor de

încălzire urmăreşte stabilirea diametrelor conductelor de alimentare a corpurilor de încălzire.
• Pierderi de sarcină în conducte. Din punct de vedere termohidraulic, curgerea
agentului termic prin conductele unei reţele de încălzire cu apă caldă admite următoarele
ipoteze:
– mişcarea fluidului, în regim permanent;
– regimul de curgere, cu turbulenţă rugoasă în zona prepătratică, pentru care este
valabilă relaţia Colebrook-White:
1 ⎛ 2,51 k ⎞
= −2 lg ⎜ + ⎟ (X.5.69)
λ ⎝ Re 3, 71d⎠
în care: λ este coeficientul lui Darcy; Re – criteriul Reynolds; k – rugozitatea absolută, în mm,
care reprezintă înălţimea asperităţilor.
Prin raportarea rugozităţii absolute la diametrul conductei d se defineşte rugozitatea
relativă ( ε = k /d).
Pentru conductele utilizate curent în instalaţiile de încălzire cu apă caldă, rugozităţile
absolute au valori în funcţie de materialul utilizat; astfel, pentru ţevile din:
– oţel, trase sau laminate: kOL = 0,02-0,06 mm;
– cupru, trase sau laminate: kCu = 0,001-0,002 mm;
– materiale cu structură termoplastică: kPOL = 0,007 mm.
⎛ dρ ⎞
– curgerea izotermă ⎜ = 0⎟ sau curgere neizotermă, pentru care:
⎝ dt ⎠
dρ
≈ β ≈ 0,168 + 0, 0057t [kg/m3 K] (X.5.70)
dt
unde t reprezintă temperatura fluidului, care pentru condiţii medii de temperatură a agentului
termic ia valoarea:
t1 + t2 o
tm = [ C] (X.5.71)
2
caz în care relaţia devine:
β = 0,168 + 0,0057tm [kg/m3 K]
Debitul masic G, în funcţie de debitul de căldură, este:
G = Q / c∆t,
unde: ∆t = td – tî (diferenţa dintre temperatura agentului termic din conducta de ducere td şi
cea din conducta de întoarcere tî); c – căldura specifică a agentului termic.
Se obţine ecuaţia fundamentală a pierderilor de sarcină în conducte:
2
⎛ Q ⎞
4 1 ⎛ λ ⋅l ⎞
∆p = 6, 25 ⋅10 ⎜ ⎟ ⋅ 4 ⎜ + Σξ ⎟ [Pa] (X.5.72)
⎝ c ⋅ ∆t ⎠ d ⋅ρ ⎝ d ⎠
în care pierderea de sarcină lineară unitară este dată de relaţia:
2
⎛ Q ⎞ λ ⋅l
R = 6, 25 ⋅104 ⎜ ⎟ [Pa/m] (X.5.73)
⎝ c ⋅ ∆t ⎠ d 5
iar pierderea de sarcină locală se determină cu relaţia:

v2
Z= ⋅ρ ⋅ Σξ [Pa] (X.5.74)
2
Valorile celor două mărimi R şi Z se stabilesc utilizând tabele sau abace specifice
materialului din care sunt executate conductele, pentru diferenţa de temperatură ∆t = 20 K
sau diferită de aceasta.
În tabele sau abace sunt date pierderile de sarcină R şi debitul agentului termic Q
exprimat în general în unităţi energetice (W sau kW), transportat de o conductă cu
diametrul d şi cu o viteză v. Relaţia generalizată ce stă la baza întocmirii tabelelor sau
abacelor este:
R = f (Q, v, d) [Pa/m]
De asemenea, pierderile de sarcină lineare R pot fi exprimate şi în unităţi de masă G
(kg/h, l/h, l/s), în care caz relaţia de mai sus ia forma:
R = f (G, v, d) [Pa/m]
Pentru conductele din oţel sunt utilizate datele din anexe pentru calculul pierderilor
de sarcină lineare unitare R = f (Q, v, d) şi pentru calculul pierderilor de sarcină locale Z, în
funcţie de viteza v şi rezistenţele locale Σξ = 1.
• Operaţiuni şi date preliminare calculului
de dimensionare. Pentru calculul hidraulic al conduc-
telor sunt necesare următoarele operaţiuni preliminare:
– stabilirea schemei de calcul a instalaţiei de
încălzire (reţeaua de distribuţie, coloane, racorduri etc.);
– înscrierea debitelor de căldură pe tronsoanele
care alcătuiesc schema de calcul;
– înscrierea lungimilor tronsoanelor, utilizând
datele rezultate din planurile de montare şi schema
coloanelor;
– cunoaşterea parametrilor agentului termic
(temperatura de ducere td şi de întoarcere tr);
– cunoaşterea presiunii disponibile (dacă este
cazul) din circuitul instalaţiei;
– stabilirea materialului din care sunt confecţio-
nate conductele.
• Dimensionarea conductelor instalaţiilor
cu circulaţie forţată şi distribuţie centralizată. La
calculul hidraulic al conductelor este necesar să se
ţină seama atât de presiunea dată de pompe cât şi de
presiunea termică, ultima exercitându-se activ pe
coloane, fiind cu atât mai mare cu cât acestea se extind
mai mult pe verticală.
Fig. X.5.25. Schema de calcul a unei De aici necesitatea de separare a calculului de
coloane bitubulare cu circulaţie dimensionare al reţelei de conducte pentru coloane şi
forţată. reţea de distribuţie.
Dimensionarea coloanelor. Se consideră schema de calcul prezentată în figura X.5.25,
în care sunt indicate elementele geometrice şi termice caracteristice. Agentul termic este
apa caldă. Conductele sunt confecţionate din oţel.
Etapele de calcul:
• se stabileşte presiunea disponibilă la baza coloanei:
HDC = (3 - 4) HTm [Pa] (X.5.75)
*
unde: HTm = 0,5gh (ρî – ρd) reprezintă presiunea termică medie, calculată pentru înălţimea
maximă h* a coloanei de alimentare cu agent termic;
• se calculează pierderea de sarcină unitară medie, maximă şi minimă:
min max
(1 − a) H DC (1 − a) H DC
Rmin = n
; Rmax = n
[Pa/m] (X.5.76)
∑l
j =1
j ∑l
j =1
j
în care:
min
H DC = 3 HTmed = 1,5gh*(ρî – ρd) [Pa]
max
H DC = 4 HTmed = 2gh*(ρî – ρd) [Pa] (X.5.77)
se identifică cel mai dezavantajat consumator, care în cazul schemei de calcul este Q1.
• se dimensionează conductele circuitului consumatorului Q1, obţinându-se diametrele
şi pierderile de sarcină totale pe tronsoanele 1, 2, 3 şi 4, verificându-se condiţia de echilibru
hidraulic:
min max
H DC ≤ Σ[Rl + Z)1+2+3+4] ≤ H DC ; (X.5.78)
Încadrarea pierderilor de sarcină între cele două presiuni disponibile, maximă şi

minimă, este necesară pentru a asigura o cât mai bună stabilitate hidraulică a circuitului.
• dimensionarea racordurilor la coloană, a consumatorilor de putere termică Qx
(x = 2, 3, 4):
– presiunea disponibilă în planul de racord:
HDx = Σ(Rl + Z)y – zHtm1 [Pa] (X.5.79)
unde: y = 1; 1 + 2; 1 + 2 + 3 şi z = 1, 2, 3 şi
– presiunea termică medie calculată pentru o înălţime h între două corpuri de încălzire
este:
H1tm = 0,5gh (ρî – ρd) (X.5.80)
– pierderea medie unitară de sarcină
(1 − a) H Dx
Rmx = [Pa/m] (X.5.81)
2 ⋅ l0
unde l0 este lungimea conductei de racord
– determinarea diametrelor şi a pierderilor de sarcină locale şi distribuite, la conductele
de racord:
dr = f (Qx; Rmx) şi (Rr lr + Zr); cu r = 2.1; 3.1; 4.1 (X.5.82)
– se verifică condiţia de echilibru hidraulic în nodurile de racord:
(Rr lr + Zr) ≤ HDx (X.5.83)
r
sau, în cazul unor diferenţe mari, se introduce o rezistenţă suplimentară Z RF prin reglarea
fixă a robinetului corpului de încălzire:
r
(Rr lr + Zr) + TRF ≈ HDx (X.5.84)
în care treapta de reglare:

r r
TRF = f (Gx; Z RF ) (X.5.85)
Dimensionarea reţelei de distribuţie arborescentă. Se consideră o reţea arborescentă

(fig. X.5.26) realizată din conducte din oţel, ce urmează să distribuie agent termic cu
parametrii td / tî [oC], la un număr de 7 coloane, dintre care numai T1 a fost dimensionată.
Se consideră cunoscute debitele de agent termic de pe coloanele T1-T7 şi lungimile
tuturor tronsoanelor reţelei (v. fig. X.5.26).
Fig. X.5.26. Schema de calcul a unei reţele de distribuţie arborescentă,

cu circulaţie forţată.
Etapele de calcul:
• se stabileşte circuitul cel mai dezavantajos ca fiind cel al coloanei T1, cea mai
depărtată în raport cu punctul de racord R al reţelei interioare;
• se stabilesc diametrele tronsoanelor de pe circuitul coloanei T1, până la racordul R,
utilizând relaţia cunoscută:
dx = f (Qx; vx) (X.5.86)
în care: Qx reprezintă debitul de agent termic al tronsonului de calcul, în kW; vx – viteza
agentului termic pe tronsonul considerat, în m/s. Vitezele se aleg crescătoare de la coloane
către planul de racord, pentru primul tronson putându-se adopta viteza obţinută pe ultimul
tronson al coloanei;
• se calculează pierderile de sarcină lineare şi locale, utilizând anexele pentru R şi

pentru Z. Calculele sunt centralizate tabelar. În cazul în care se cunoaşte presiunea
disponibilă HR, în racord este necesar să se asigure condiţia de echilibru hidraulic:
n
∑(R ⋅l + Z ) ≤ H
j =1
R (X.5.87)
• se dimensionează circuitele secundare, stabilind presiunea disponibilă din fiecare

nod, în funcţie de care se determină pierderea de sarcină unitară medie:
(1 − a) H Dnod
Rm = [Pa/m] (X.5.88)
∑l x
unde: H Dnod = Σ(Rl + Z)T1-nod x reprezintă pierderile de sarcină pe circuitul principal, de la

baza coloanei T1 până la nodul de calcul, în Pa; Σlx – suma lungimilor circuitului secundar,
în m.
– diametrele circuitelor secundare se stabilesc cu relaţia:
dx = f (Qx; Rm) (X.5.89)
şi utilizând tabelele din anexe;
– condiţia de echilibru hidraulic este dată de expresia:
Σ(Rl + Z)T1 - nod ≤ H Dnod (X.5.90)
pentru care abaterea medie relativă εr nu trebuie să depăşească 5%;
H Dnod − Σ( R1 + Z )T 1-nod
εr = ⋅100 ≤ 5% (X.5.91)
H Dnod
Dacă abaterea este mai mare, se redimensionează circuitul secundar CS sau se

prevăd dispozitive de reglare locală pentru care se calculează mărimile pentru stabilirea
treptei de reglare:
x x
TRF = f (Gx; Z RF )
x
Z RF = H Dnod – Σ(Rl + Z)cs [Pa]
⎡ Qx ⎤
Gx = ⎢ ⎥ 3600 [l/h] (X.5.92)
⎣⎢ c p (t − ti )ρ ⎦⎥
Dimensionarea reţelelor de distribuţie inelară. Se consideră aceleaşi coloane
T1-T7, ca şi în cazul precedent, alimentate cu agent termic printr-o reţea inelară cu conducte
din oţel, care transportă agent termic la aceiaşi parametri.
Configuraţia reţelei precum şi mărimile geometrice şi termice sunt prezentate în
figura X.5.27.
Coloanele T1-T7 se consideră dimensionate la aceeaşi presiune disponibilă ca şi în
cazul precedent.
Fig. X.5.27. Schema de calcul a unei reţele de distribuţie inelară,

cu circulaţie forţată.
Etapele de calcul:
• numerotarea tronsoanelor se face distinct pentru circuitul ducere şi întoarcere,
adoptându-se indicele d pentru ducere şi î pentru întoarcere. Numerotarea se face în sensul
cumulării debitelor de agent termic, de la coloana cea mai depărtată către cea mai apropiată
de planul de racord R;
• diametrele tronsoanelor se stabilesc în funcţie de debitul de agent termic transportat
şi de viteza economică recomandată;
• pierderile de sarcină lineare şi locale se determină cu ajutorul tabelelor din anexe
valorile acestora fiind centralizate separat pentru conducta de ducere, de întoarcere şi
racorduri la coloane;
• verificarea rezultatelor obţinute se face respectând condiţia de echilibru hidraulic,
pentru circuitul fiecărei coloane în raport cu planul de racordare R al reţelei, după cum
urmează:
Σ(Rl + Z)7d + Σ(Rl + Z)RT5 + Σ(Rl + Z)1î ÷ 7î ≈
Σ(Rl + Z)7d+6d + Σ(Rl + Z)RT6 + Σ(Rl + Z)2î ÷ 7î ≈
Σ(Rl + Z)7d+6d+5d + Σ(Rl + Z)RT7 + Σ(Rl + Z)3î ÷ 7î ≈
Σ(Rl + Z)7d+6d+5d+4d + Σ(Rl + Z)RT1 + Σ(Rl + Z)4î ÷ 7î ≈
Σ(Rl + Z)7d+6d+5d+4d+3d + Σ(Rl + Z)RT2 + Σ(Rl + Z)5î ÷ 7Rî ≈
Σ(Rl + Z)7d ÷ 2d + Σ(Rl + Z)RT3 + Σ(Rl + Z)6î ÷ 7î ≈
Σ(Rl + Z)7d ÷ 2d + Σ(Rl + Z)RT4 + Σ(Rl + Z) 7î .
Pentru condiţiile impuse sunt permise abateri medii relative εr, ale căror valori să nu
depăşească 5%.
X.5.7.2. Instalaţii pentru abur tehnologic
a. Generalităţi. În perspectiva apropiată, aburul saturat uscat, de joasă sau medie

presiune, se va utiliza numai pentru scopuri tehnologice.
Alcătuirea instalaţiilor de distribuţie a aburului la consumatori şi colectarea
condensului de la consumatori în vederea reintroducerii lui în cazan reprezintă etapa cea
mai dificilă pentru proiectant.
În figurile X.5.28 şi X.5.29 sunt date două exemple de alcătuire a unor instalaţii
interioare de abur de medie şi joasă presiune, dar cu sursa de abur de medie presiune.
Fig. X.5.28. Utilizarea aburului de medie şi joasă presiune pentru încălzire.

Fig. X.5.29. Utilizarea aburului de medie presiune.

Prima schemă consideră un sistem mixt de încălzire cu aer cald şi corpuri statice
pentru o hală de producţie şi numai cu corpuri statice, pentru o anexă socială. Pentru hala
de producţie se poate utiliza presiunea medie, deoarece nu sunt restricţii referitoare la
temperatura agentului termic. Cuplarea încălzirii cu corpuri statice, ca încălzire de gardă, şi
încălzirea cu aer cald reprezintă o soluţie deseori utilizată.
Pentru anexa socială, restricţia ca temperatura agentului să fie mai mică de 100ºC
impune ca aburul să aibă presiune joasă corespunzătoare acestei temperaturi; astfel că între
cele două distribuitoare D1 şi D2 se intercalează un reductor de presiune.
Cea de-a doua schemă extinde mult aplicaţiile aburului, sugerând utilizarea aburului
de medie presiune la consumatorii tehnologici C1, C2 şi C3 şi a aburului de joasă presiune
pentru încălzire cu corpuri statice I, aer cald Ac şi prepararea apei calde menajere.
Se recomandă ca pentru fiecare aplicaţie să se studieze cu atenţie modul de alcătuire
a schemei de distribuţie, pentru a compatibiliza aspectele tehnice cu cele economice.
Indiferent de regimul termic al cazanului, pot fi reţinute unele particularităţi:
– circulaţia aburului prin conductele de distribuţie se face pe seama scăderii presiunii
aburului;
– pantele conductelor ce transportă abur trebuie alese astfel încât sensul de curgere
al aburului să fie acelaşi cu cel al condensului format pe conductă datorită pierderilor de
căldură către mediul ambiant. Vitezele cu care circulă aburul prin conducte depind de
sensul de curgere al aburului şi condensului într-o conductă, în echicurent sau contracurent;
– condensul de joasă presiune circulă în conductele de colectare numai datorită
diferenţei de nivel, motiv pentru care în cazul consumatorilor situaţi la distanţe mari faţă de
centrala termică se recomandă colectarea locală a condensatului şi returnarea sa la centrală
prin pompare;
– condensul de medie presiune are presiunea remanentă importantă, putând asigura
acoperirea pierderilor de sarcină pe distanţe importante;
– reţelele de abur de joasă presiune trebuie aerisite în fiecare fază de lucru.

Reţelele orizontale de abur se alcătuiesc sub forma cunoscută de dinţi de ferăstrău,
permiţând pe de-o parte ca aburul să circule în echicurent cu condensul şi, pe de altă parte,
să ofere posibilitatea colectării condensatului la ruperile de pantă.
Fig. X.5.30. Alcătuire reţea de abur şi condens.
b. Dimensionarea conductelor de abur. Pentru dimensionarea conductelor de abur

se pleacă de la presiunea disponibilă a cazanului Hcz şi presiunea de utilizare la consumatori Hu.
Presiunea ce poate fi utilizată Hdisp pentru acoperirea pierderilor de sarcină locale şi
distribuite pe reţea se deduce din diferenţa dintre presiunea cazanului şi presiunea de
utilizare:
Hdisp = Hcz – Hu [Pa] (X.5.93)
Pierderile de sarcină totale Σ(Rl + Z) vor putea fi calculate după cum urmează:
– pierderile de sarcină lineare Rl se deduc în etapa de dimensionare a reţelei,
stabilind d = f (Q, vec) de unde rezultă pierderea de sarcină lineară R;
– pierderile de sarcină locale Z se stabilesc în funcţie de coeficienţii de rezistenţă
locală ξ, de viteza aburului v şi de masa specifică ρabur , cu relaţia:
ρv 2
Z= Σξ [Pa] (X.5.94)
2
– pentru a micşora numărul iteraţiilor, se recomandă ca alegerea diametrului conductei
să se facă în funcţie de pierderea de sarcină medie Rm, stabilită pentru circuitul cel mai lung:
(1 − a ) H disp (1 − a ) ( H cz − H u )
Rm = = [Pa/m] (X.5.95)
Σl Σl
unde: a este cota-parte a pierderilor de sarcină locale, care se poate considera între 20 şi 40%;
Σl – lungimea circuitului de calcul, în m.
– validarea rezultatelor se poate face verificând dacă pe fiecare circuit a fost
îndeplinită condiţia:
Σ(Rl + Z) ≤ Hdisp = (Hcz – Hu) (X.5.96)
Atât reţelele de abur de joasă presiune cât şi cele de medie presiune se dimensionează
utilizând aceleaşi etape de calcul, deosebirea constând în modalitatea de alegere a diametrelor
conductelor:
– pentru reţele de abur de joasă presiune, diametrul conductelor se alege din tabelul
dat în anexe, în funcţie de debitul de abur [kW] şi de viteza de circulaţie a aburului, stabilită
pe baza recomandărilor din tabelul X.5.19;
– pentru reţele de abur de medie presiune se va utiliza diagrama din figura X.5.34, în
care se intră cu debitul orar masic de abur G, în funcţie de diametrul conductei şi de
presiunea parţială medie a aburului şi rezultă pierderea unitară de sarcină R.
Debitul masic de abur se calculează cu relaţia:

3600Q
G= [kg/h] (X.5.97)
r
în care: Q este debitul termic de abur, în kW; r – căldura latentă de vaporizare, în kJ/kg,
care se regăseşte în anexe.
În final se caută ca reţeaua să fie echilibrată hidraulic, adică în noduri să se regăsească
egalitatea pierderilor de sarcină, conform condiţiilor de mai jos.
Fig. X. 5. 31,a. Circuit abur-condens. Fig. X. 5. 31,b. Schemă de calcul abur.
Pentru reţeaua din schema alăturată condiţiile de echilibru hidraulic sunt următoarele:
– presiunile disponibile pentru toate circuitele:
HC3disp = Hcz – Hu3
– condiţiile hidraulice de validare pot fi scrise sub forma următoare:
Σ(Rl + Z)B-C3 ≤ HBdisp unde HBdisp = Hcz – Σ(Rl + Z)cz-A-B
Σ(Rl + Z)B-C2 ≤ HBdisp (X.5.98)
Σ(Rl + Z)A-C1 ≤ HAdisp unde HAdisp = Hcz – Σ(Rl + Z)cz-A
c. Dimensionarea conductelor de condensat. Se face diferenţiat, în funcţie de
regimul de presiune.
• Conductele de condensat de joasă presiune au un regim de curgere liberă, în care
gradul de umplere este cuprins între 50 şi 100%.
Panta conductelor se alege între 1 şi 3% , de obicei păstrând sensul de mişcare în
echicurent.
Pentru dimensionare se face deosebirea între aşa-zisele conducte umede sau înecate,
care au perimetrul udat egal cu circumferinţa conductei de grad de umplere maxim, şi
conductele uscate, care au grad de umplere minim.
Fig. X.5.32. Nivel de presiune şi grad de umplere.
Prin schema alăturată se pune în evidenţă corelaţia între nivelurile de presiune şi

gradul de umplere al conductelor de condensat.
Nivelul de apă NA este nivelul pe sticla de nivel a cazanului şi reprezintă nivelul de
apă după umplerea cazanului.
Nivelul de presiune NP este nivelul la care se ridică apa pe conductele de condensat
datorită presiunii aburului din cazan:
Hcz = Pcz / ρ g
Conductele de condensat situate deasupra nivelului de presiune vor avea un grad de
umplere minim η < 1, numindu-se conducte uscate, iar cele situate sub nivelul de presiune
vor avea un grad de umplere maxim η = 1, numindu-se conducte umede.
Din tabelul X.5.20 rezultă că diametrul conductei de condensat se poate stabili în
funcţie de gradul de umplere, care se deduce din schema de calcul, raportând tronsonul la
nivelul de presiune şi cantitatea de căldură cedată de abur pentru formarea condensului, Qcd.
Pentru această mărime se face precizarea că debitul de căldură este tocmai debitul de
căldură al consumatorului în care se produce condensatul.
• Conductele de condensat de presiune medie, spre deosebire de conductele de
condensat cu cădere liberă, nu trebuie să aibă o comunicare liberă cu aerul atmosferic; în
cazul în care o asemenea legătură ar exista, toată presiunea din condens s-ar pierde imediat
şi nu ar mai fi posibilă împingerea condensului.
Presiunea care determină curgerea condensului este o fracţiune din presiunea totală
prin aparatul de condensaţie.
Tabelul X.5.19
Viteze maxime pentru calculul conductelor instalaţiilor de încălzire cu abur
Abur de joasă presiune

Diametrul nominal Abur în echicurent Abur în contracurent
Abur de medie
al conductei cu condensatul cu condensatul
presiune
(în ţoli sau mm)
Conducte Coloane Conducte Coloane
orizontale verticale orizontale verticale
3/8 11 18 2 3,5 35
1/2 14 20 2,5 4 35
3/4 18 22 3 5 35
1 22 25 4 6 40
1¼ 25 30 5 7,5 40
1½ 30 35 6 9 40
50-75 35 40 8 11 40
75-150 40 50 10 14 50
peste 150 50 60 14 20 70
Pentru dimensionare se vor utiliza vitezele recomandate în normativul I 13, redate în

tabelul X.5.19.
Tabelul X.5.20
Dimensionarea conductelor de condensat de joasă presiune

cu circulaţie naturală
Conducte înecate, orizontale sau verticale,

Diametrul Conducte uscate
având lungimea:
nominal al
conductei, Orizontale Verticale sub 50 m 50-100 m peste 100 m
în mm
Cantitatea de căldură cedată de abur pentru formarea condensatului, în kW
15 5 7 33 21 9
20 17 26 81 52 29
25 33 49 145 93 46
32 79 116 315 205 100
40 120 180 435 290 134
50 250 370 755 510 250
57 365 545 1100 720 365
64 495 735 1450 990 495
70 580 870 1750 1220 580
76 700 1050 2150 1450 700
82 870 1300 2620 1750 870
88 1050 1470 3100 2100 1050
94 1280 1920 3600 2330 1280
100 1450 2150 4100 2800 1450
Pentru a evalua cu ce presiune iese condensatul din aparat se vor lua în considerare
unele date experimentale şi, în cazurile în care calculul este posibil, şi rezultatele calculului.
Se consideră schema instalaţiei cu schimbător de căldură din figura X.5.33.
Se notează cu Ps presiunea aburului la intrarea în schimbător, în at; cu Pc = cPs –
presiunea aburului la ieşirea din schimbător, în at, şi cu Pr = rPc – presiunea aburului la
intrarea în schimbător, în at.
Ps rezultă din calculul conductelor instalaţiei şi este presiunea care mai rămâne la
intrarea în schimbător după ce s-a scăzut pierderea de presiune pe traseul de conductă de la
generator până la schimbător.
Pc poate fi uneori calculată, dacă se cunoaşte construcţia aparatului, care poate
fi: un schimbător cu ţevi, o aerotermă de încălzire a aerului, un fierbător, autoclavă etc.
Cunoscând lungimea şi secţiunea drumului pe care îl parcurge aburul de-a lungul suprafeţei
de încălzire, în cursul procesului de condensare s-ar putea obţine prin calcul un rezultat
satisfăcător.
Fig. X.5.33. Schema curgerii într-o instalaţie

cu schimbător de căldură.
O cale mult mai simplă, care ar putea fi urmată dacă mijloacele o permit, constă în
măsurarea presiunii reale de după schimbător, cu un manometru.
În lipsă de date precise, de posibilităţi de calcul şi de măsurare directă se pot lua
aproximativ următoarele valori pentru c:
c = 0,3 la un schimbător de căldură cu ţevi multe şi foarte lungi, de diametru mic şi
cu coturi multe, deci cu pierdere mare de presiune până la ieşirea din schimbător;
c = 0,7 idem, dar cu ţevi mai scurte ( de exemplu, la o aerotermă);
c = 0,95 la un consumator de tipul autoclavă cu viteză mică a aburului pe traseul de
condensare, având suprafaţa de încălzire formată din table mari (de exemplu, o virolă) şi
fără nici o deviere a traseului aburului până la ieşire;
c = 1 la un aparat de purjă montat pe linia de abur, după separatorul de apă.
Coeficientul r este produsul a doi factori, şi anume:
– un coeficient care arată reducerea de presiune prin rezistenţa opusă trecerii
condensatului prin deschiderea aparatului de condensare; această rezistentă variază între
20% din presiunea condensatului la aparate de condensare superioare, cu plutitor sferic
şi sertar de trecere a condensatului având fante largi, şi 50% din presiunea condensatului
la aparatele bazate pe principiul opunerii unei rezistenţe mari la trecerea aburului (de
exemplu, aparate cu plăci labirint sau găuri de detentă) ; acest coeficient de reducere
variază deci între 0,8 şi 0, 5;
– un coeficient care depinde de gradul de continuitate a curgerii condensatului ; dacă
curgerea se face cu debit absolut constant, se poate lua acest coeficient egal cu unitatea ;
dacă curgerea este intermitentă, acest coeficient va avea o valoare între 1 şi 0,6. Valoarea
minimă va fi luată în considerare atunci când în timp scurt se goleşte tot condensatul adunat
într-o perioadă mai lungă de funcţionare (de exemplu oale de condensare cu oală plutitoare
şi ventil-ac); micşorarea coeficientului este justificată prin aceea că conducta de condensat
are de transportat într-un timp dat un debit mult mai mare decât cel mediu, ceea ce se
compensează admiţând un debit mult mai mare decât cel mediu, respectiv o presiune
disponibilă mai mică.
Nu este cazul a se aplica o reducere a presiunii disponibile în proporţia în care
sporeşte teoretic rezistenţa. În realitate, conducta de condensat este plină cu un fluid elastic:
amestecul de apă-abur se destinde mai departe şi, după încetarea împingerii, aburul format
goleşte conducta, astfel că la pornire rezistenţa opusă este foarte mică. Variaţiile bruşte ale
debitului aparatului de condensare sunt foarte mult amortizate prin elasticitatea conţinutului
conductei. Experienţa dovedeşte că dacă se admite o reducere a presiunii disponibile până
0,6 din cea teoretică, se obţine o acoperire suficientă.
Cu consideraţiile de mai sus s-au determinat câteva valori pe bază de calcule şi
experienţe care pot servi ca repere pentru asimilări, comparaţii şi interpolări, şi anume;
r = 0,3 la un aparat de condensare cu oală plutitoare şi ventil-ac, cu evacuare
intermitentă a cantităţii de apă adunată într-o perioadă de funcţionare;
r = 0,5 la un aparat de condensare cu plăci;
r = 0,8 la un aparat de condensare cu plutitor sferic şi sertare alunecătoare, la o
funcţionare continuă şi uniformă;
r = 0,95 la aparate de condensare montate după separatoarele de apă pe liniile
principale de abur.
Cunoscând presiunea Pr la intrarea condensatului pe un tronson, diametrul tronsonului
se poate deduce din diagrama X.5.35 ca o funcţie de debitul de condensat G, exprimat
în kg/h, şi presiunea Pr exprimată în scară absolută.
Pentru tronsoanele care colectează condensat de la mai mulţi consumatori, debitul se

n
însumează Gx = ∑G
j =1
j , iar presiunea se calculează ca medie ponderală raportată la G:
Pr =
∑P
rj
[bar] (X.5.99)
∑G
med
j
Pentru calcule mai rapide, dar aproximative, pot fi folosite recomandările din
normativul I 13, reluate în tabelul X.5.21.
Fig. X.5.34. Diagrama de calcul pentru conductele de abur de medie presiune.
Fig. X.5.35. Diagrama de calcul pentru conductele de condens de medie presiune.

Tabelul X.5.21
Dimensionarea conductelor de condensat de medie presiune

cu circulaţie naturală
Diametrul
nominal al
15 20 25 32 40 50 65 80 100 125 150 200
conductei,
în mm
Panta
Debit de condensat, în kg/h*
hidraulică**
1/100 100 200 400 900 1500 2800 6300 9300 17000 31000 53000 121000
1/200 80 150 300 600 1000 2000 4400 6600 12000 22000 37000 86000
1/300 50 130 250 500 800 1500 3500 5500 10000 18000 30000 70000
1/400 45 100 200 450 700 1400 3200 4700 8800 16000 26000 61000
1/500 40 90 190 430 650 1200 2900 4200 7700 14000 24000 54000
1/1000 30 60 120 290 450 850 2100 2900 5400 10000 17000 38000
* Valorile din tabel sunt valabile pentru condensat provenit din abur cu presiunea de 0,7-1,1 bar.
Conductele de condensat provenit din abur cu presiunea de 1,1-8 bar vor avea diametrul imediat
superior celui rezultat din tabel.
** Lungimea echivalentă a rezistenţei locale, considerată la stabilirea pantei hidraulice a conductelor
de condensat, va fi egală cu 1 m pentru fiecare piesă specială (cot, ramificaţie etc.) şi 5 m pentru
fiecare armătură (ventil, clapetă etc.).
Utilizând acest tabel, deducem diametrul conductei de condensat în funcţie de

panta conductei şi de debitul de condens. În plus, se introduce şi influenţa rezistenţelor
locale.
X.5.7.3. Instalaţii de încălzire prin radiaţie
Încălzirea prin radiaţie reprezintă de foarte multă vreme o soluţie bună, atât pentru
spaţiile de locuit cât şi, mai ales, pentru spaţiile industriale. Avantajele mai importante sunt
următoarele:
– gradient de temperatură redus;
– temperaturi interioare mai mari la acelaşi grad de confort;
– consumuri energetice mai mici în raport cu sistemele convective.
Convenţional, sistemele de încălzire prin radiatoare au fost clasificate după temperatura
suprafeţelor radiante:
– suprafeţe radiante de joasă temperatură, la care temperatura suprafeţelor radiante
este cuprinsă între 32 şi 90°C;
– suprafeţe radiante de medie temperatură care au temperatura superficială cuprinsă
între 150 şi 250°C;
– suprafeţe radiante de înaltă temperatură, care au temperatura suprafeţelor radiante
cuprinse între 900 şi 1200°C.
Regimul termic superficial permite unele aprecieri referitoare la domeniul de utilizare:
– radiaţia de joasă temperatură este recomandată pentru clădiri de locuit, grădiniţe,

spitale, laboratoare industriale şi alte spaţii cu pardoseli reci;
– radiaţia de medie temperatură, prin echipamentele existente pe piaţă, este reco-
mandată pentru încălzirea spaţiilor de producţie cu înălţimi variabile, cuprinse între 4 şi 15 m
şi chiar mai mult;
– radiaţia de înaltă temperatură este indicată în spaţiile cu volum mare şi şedere de
scurtă durată, cum ar fi marile catedrale, unele depozite deschise pentru materiale etc.
a. Încălzirea prin radiaţie de joasă temperatură. Sistemele de încălzire prin radiaţie
de joasă temperatură au fost utilizate sub forme constructive diferite:
– încălzire prin pardoseală, la care temperaturile superficiale sunt limitate la
25...30°C;
– încălzirea cu panouri montate la plafon, pentru care temperaturile superficiale sunt
limitate la 40...50°C;
– încălzirea cu panouri montate la perete, la care temperaturile superficiale sunt
limitate la 85...90°C.
Dintre toate aceste sisteme, astăzi se utilizează foarte mult încălzirea prin pardoseală.
Deşi pe piaţă sunt comercializate multe versiuni ale sistemului de încălzire prin
pardoseală, în cazul de faţă se prezintă sistemul LAING – Qualiterm 2000, rezumând
caracteristicile mai importante.
Amplasarea reţelelor de conducte pe suprafaţa pardoselii are pas variabil, cuprins
între 75 şi 300 mm; micşorarea pasului se face la colţuri exterioare (fig. X.5.36,a şi b).
Pasul de montaj depinde de necesarul de căldură al încăperii, iar dacă suprafaţa
maximă nu poate acoperi necesarul de căldură al încăperii se poate apela la o sursă
suplimentară de căldură sau la izolarea termică suplimentară a camerei.
Cât priveşte modul de montare, una dintre variante este prezentată în figura X.5.37,
din care rezultă că stratul de montaj este partea superioară a plăcii izolante, care este de
forma unei plăci cu trunchiuri de con echidistante, între care se vor monta conductele.
Suprafaţa radiantă amplasată în pardoseală poate fi alimentată cu agent termic de la
o sursă centrală sau proprie.
În ambele cazuri, pe circuitul de încălzire prin radiaţie se prevede un modul termo-
hidraulic MTH care conţine schimbătorul de căldură, pompa de circulaţie, debitmetre de
circuit, elemente de reglare termohidraulică.
Fig. X. 5. 36. Soluţii de alcătuire a

pardoselilor radiante:
a – pozare paralelă sau sub formă
de spirală, cu densitate de aşezare
constantă; b – pozare paralelă sau
sub formă de spirală, cu densitate
de aşezare mărită de-a lungul a doi
pereţi exteriori.
a b
Fig. X. 5.37. Straturile componente ale

pardoselilor radiante. Straturile
componente la pardoselile finite solicitate

cu max. 5 kN/m2.
Fig. X. 5.38. Schema unei centrale termice ce alimentează suprafeţe radiante

şi convecto-radiative.
Algoritmul de dimensionare porneşte de la faptul că o suprafaţă de pordoseală dată,
având temperatura impusă, va ceda acelaşi flux termic în orice încăpere având temperatura
interioară ti .
De aici rezultă că se poate trasa o caracteristică de bază pentru sistemele cu pardoseală
radiantă, care este valabilă pentru orice suprafaţă de pardoseală, şi care este independentă de
tipul sistemului. Faţă de acestea există în schimb pentru fiecare tip de sistem de încălzire
prin pardoseală radiantă un flux termic maxim admisibil qmax. Acesta se calculează punând
următoarele condiţii:
– pentru suprafeţele utile şi baie:
tF max = 29°C, respectiv 33°C, din care tF max – ti = 9°C;
– pentru suprafaţa periferică:
tF max = 35°C, din care tF max – ti = 15°C.
Fluxul termic care apare la suprafaţa pardoselii este determinat de :
– densitatea de pozare a tubului T [m];
– stratul acoperitor de şapă, ca strat distribuitor de căldură şi de rezistenţă cu grosimea

de SE [m] şi conductivitatea termică λE [W/mK];
– diametrul exterior al tubului d k [m] şi conductivitatea termică a tubului λCS [W/mK];
– rezistenţa la transfer termic a pardoselii finite RB [m2K/W].
Fluxul termic poate fi calculat cu următoarea formulă:
q = KPF · ∆ tTm [W/m2 ]
în care KPF este expresia coeficientului global de transfer termic
tSE − tSV
∆tTm = [°C] (X.5.100)
t −t
ln SE i
tSV − ti
Fig. X.5.39. Evaluarea rezistenţelor termice aferente pardoselilor.

Pentru evaluări aproximative pot fi utilizate metode grafice care permit următoarea
succesiune de calcul:
– se determină necesarul de căldură utilizând metode de calcul conform STAS 1907;
– se stabileşte puterea termică unitară a pardoselii, prin raportarea necesarului de
căldură la suprafaţa pardoselii, qnec;
– cu ajutorul diagramelor de dimensionare (fig. X.5.40) se determină fluxul termic
unitar cedat de pardoseala radiantă.
Fig. X.5.40. Evaluarea puterii termice

unitare emise de o pardoseală radiantă.
Pentru calcule exacte, societatea Laing pune la dispoziţie programe de calcul al căror
algoritm este cel prezentat în figura X.5.41.
b. Încălzirea prin radiaţie de medie temperatură. Pentru această clasă vor fi pre-
zentate numai tuburile ce folosesc gaze de combustie, provenite de la arderea combustibilului
gazos GPL, sau lichid usor. Deoarece caracteristicile constructive şi termice ale tuburilor
radiante comercializate sunt foarte dificile, pentru cazul de faţă s-a optat pentru tuburile tip
„Systema.”
Aceste sisteme au în componenta lor două părţi importante: unitatea de ardere şi
tuburile radiante, la care se adaugă componentele de automatizare. În principiu, societatea
Systema produce tuburi care au unităţile de ardere în interiorul spaţiului încălzit, acestea
fiind numite INFRA, şi a doua categorie cu unitatea de ardere în exterior, aceasta din urmă
fiind numită OHA.
Fig. X.5.41. Schema logică a programului de calcul.
Tabelul X.5.22
Caracteristici geometrice şi termice pentru tuburi Systema
Tip tub INFRA OHA
Parametru 6 9 12 20 50/100 150/200 300

Putere termică, în kW 28 45 45 107 151 215 300
Randament, în % 90,1 90,3 90,6 93 93 93 93
Masă unitară, în kg/m 14,3 5,4 14,7 15 21 21 21
Consum combustibil, în Nm3/h 2,96 4,76 4,76 11,32 15,98 22,75 31,75
Putere specifică, în kW/m – – – 1,13 1,44 1,43 1,43
Pentru proiectarea unui sistem de încălzire cu tuburi radiante din această clasă se
parcurg următoarele etape:
– se determină necesarul de căldură conform metodei STAS 1907, în care temperatura
interioară se va considera cu 3...5 °C mai mică decât la sistemele convective;
– cu ajutorul unui algoritm de calcul se stabileşte necesarul de tuburi si amplasarea
acestora.
Rezultatele obţinute în aplicaţiile din ţara noastră au condus la următoarele concluzii:
– economia de combustibil este de 50% în raport cu sistemele de încălzire cu aer
cald;
– recuperarea investiţiei se poate realiza în 3-5 ani;
– sistemul de gestionare are multe facilităţi, permiţând programarea pentru zile ne-
lucrătoare, încălzire de gardă sau zonală.
Fig. X.5.42. Schema circuitelor de gaze în tuburi Systema.
Fig.X. 5.43. Vedere generală a unei hale echipate

cu tuburi INFRA.
Fig. X.5.44. Vedere generală a unei hale echipate cu tuburi OHA.
c. Încălzirea prin radiaţie de înaltă temperatură. Din această categorie fac parte
plăcile ceramice a căror temperatură înaltă le face compatibile cu spaţii industriale la care
ventilarea şi pericolul de incendiu nu ridică probleme tehnice deosebite.
X.5.8. Gospodăria de combustibil şi evacuarea gazelor

de ardere
X.5.8.1. Caracteristici fizico - chimice ale combustibililor
Procesul de ardere este un fenomen fizico - chimic prin care substanţele combustibile
se combină cu oxigenul existent în aerul de ardere, rezultând gaze de ardere şi o cantitate de
căldură, ca efect termic al reţelei.
Într-o ardere completă, elementele combustibile (C, H, S şi compuşii acestora) din
compoziţia combustibilului se transformă prin oxidare în CO2, H2O şi SO2. În afara
produselor de oxidare, în gazele de ardere se mai găsesc azotul provenit din aerul de ardere
şi din combustibil, apa sub formă de vapori, provenită din constituţia combustibilului şi din
umiditatea aerului, precum şi CO2 provenit din constituţia combustibilului.
Se admite în mod convenţional că arderea unităţii de combustibil are loc în condiţii
fizice normale, adică la presiunea de 105 Pa (N/m2) şi temperatura de 0oC (273,15 K). În
aceste condiţii, orice kmol de gaz perfect are volumul de 22,414 m3N.
a. Clasificarea combustibililor energetici. Combustibilii energetici sunt substanţe
în general de provenienţă organică, dar putem lua în discuţie şi categoria deşeurilor urbane
sau industriale.
În compoziţia combustibililor intră o serie de elemente chimice combustibile:
carbonul (C), hidrogenul (H), sulful (S) sau combinaţii ale acestora: hidrocarburile (CmHn),
hidrogenul sulfurat (H2S), precum şi elemente necombustibile: azotul (N), oxigenul (O),
cenuşa (A) şi apa (W). Sub denumirea de cenuşă sunt cuprinse toate materiile minerale
solide care se mai află în compoziţia combustibilului la temperaturi de 800...900oC. Aceste

substanţe minerale micşorează cantitatea de energie cedată de unitatea de combustibil,
scumpesc şi îngreunează transportul. Un loc aparte în compoziţia combustibilului îl ocupă
azotul (N), care nu intervine în procesul de ardere, dar trece în stare gazoasă în gazele de
ardere, la temperaturi mari, de 800...1500oC, putându-se transforma în NOx (NO2 şi NO3),
component foarte poluant.
O clasificare generală a combustibililor se poate face după starea lor de agregare în:
combustibili solizi, lichizi şi gazoşi.
La rândul lor, aceştia pot fi: naturali, artificiali şi sintetici. O imagine de ansamblu se
prezintă în tabelul X.5.23.
Tabelul X.5.23
Caracteristici generale ale combustibililor
Tipul
combustibilului Combustibili Combustibili Combustibili
naturali prelucraţi sintetici
Starea fizică
Turbă, cărbune brun Mangal, semicocs, cocs
lemnos (lignit), de cărbune, brichete de
Combustibili solizi cărbune brun pământos cărbune, deşeuri –
şi mat, huilă, antracit, combustibile (rumeguş,
şisturi bituminoase talaş, coji de seminţe)
Benzină, petrol lampant,
motorină, combustibil Benzină sintetică,
Combustibili lichizi Ţiţei pentru calorifer (CLU), izopropil-benzen,
păcură (CLG), gaze neohexan, alchilaţi
lichefiate
Gaze naturale de Gaze de cocserie, cuptor
Combustibili gazoşi zăcământ, gaze de înalt, semicocserie, din –
sondă produse de rafinărie
Tabelul X.5.24
Legături chimice în elementele unui combustibil
Stare iniţială Masă combustibilă Balast

Analiză elementară H S N O C A W
Cărbune fix Cenuşă
Analiză tehnică Materii volatile Umiditate
Cocs
Tabelul X.5.25
Caracteristici fizico-chimice
W Volatile PCI W Volatile PCI

Grupa Localităţi
% % kJ/kg % % kJ/kg
Turbă 30 - 90 65 - 75 18-20000 Căpeni 49 - 51 13 - 10 8370
Cărbune brun 20 - 65 55 - 75 20,9-25,9 Comăneşti 19 - 20 17 - 19 13-14000
Huilă 3-7 40- 41 27,2-31300 Rovinari 36 - 42 18 - 33 7-9000
Antracit <10 1-4 32-34700 Berevoieşti 41 - 47 10 - 14 9-11000
b. Combustibili solizi. Combustibilii solizi naturali poartă numele de cărbuni

minerali şi cuprind în compoziţia lor masa organică (C, H, S, N, O) umiditatea (W) şi
cenuşa (A). Combustibilii solizi se caracterizează prin compoziţie elementară exprimată în
procente de masă.
Reprezentarea schematică a legăturii dintre elementele chimice ale unui combustibil
este dată mai jos.
Caracterizarea fizico-chimică este normată prin STAS 3632 - 52, din care se prezintă
un extras.
c. Combustibili lichizi. Combustibilii lichizi sunt amestecuri de hidrocarburi lichide
şi compuşi ai acestora cu oxigenul, sulful şi azotul, care se obţin prin distilare fracţională
sau prin dizolvare din ţiţei sau din şisturi bituminoase.
Combustibilii lichizi de sinteză se obţin prin cracarea păcurii sau motorinei, prin
reformarea catalitică a petrolului sau benzinelor grele, hidrogenarea termică a cărbunilor etc.
Combustibilii lichizi utilizaţi în instalaţiile energetice sunt lichid uşor (CLU) şi lichid
greu (CLG).
Combustibilul lichid uşor se obţine prin diluarea păcurii şi rezidurilor obţinute la
distilarea ţiţeiului cu distilate ale acestuia (petrol, motorină), astfel încât amestecul să aibă,
la temperatura ambiantă, o fluiditate suficientă pentru a fi utilizat fără o prealabilă încălzire.
Combustibilul lichid greu, numit şi păcură, este un amestec de hidrocarburi grele,
rezultând după fracţionarea din ţiţei a hidrocarburilor uşoare. La temperatura ambiantă are o
consistenţă vâscoasă, pentru ardere fiind necesară fluidificarea prin încălzire până la
temperaturi cuprinse între 90 şi 140oC.
Principalele caracteristici ale combustibililor lichizi sunt:
– viscozitatea sau rezistenţa pe care o opune combustibilul lichid în timpul deplasării
(minimum 2-3oE);
– temperatura de congelare – definită ca fiind temperatura la care combustibilul
devine vâscos, nemaiputând fi vehiculat prin conducte; evaluarea se poate face cu o eprubetă
umplută cu CLG care, înclinată la 45o, timp de un minut, nu-şi va deplasa meniscul;
– temperatura de inflamabilitate – definită ca fiind temperatura minimă care la
presiunea atmosferică normală permite ca vaporii degajaţi, în amestec cu aerul, să se
aprindă de la o sursă incandescentă;
– compoziţia elementară;
– căldura masică la presiune constantă, care se poate calcula cu relaţia:
cp = 1,74 + 2,5·10–3t [kJ/kg°C] (X.5.101)
d. Combustibili gazoşi. Combustibilii gazoşi sunt fie naturali (gaze naturale şi
gaze de sondă), fie fabricaţi prin prelucrarea termică a cărbunilor (gaze de gazogen, de
furnal, de cocserie, de gazeificare subterană) sau a produselor petroliere (gaze de rafinărie,
de cracare etc.).
Gazul natural de zăcământ conţine în compoziţia sa peste 98 %metan (CH4) şi în rest
hidrocarburi superioare şi azot.
Gazele de sondă conţin şi ele în mare majoritate metan, însă cu un conţinut bogat de
etan, propan şi butan. De obicei, înainte de a fi utilizate, se extrage din ele propanul şi
butanul, gaze uşor lichefiabile, care se valorifică separat.
O caracteristică importantă a combustibililor gazoşi este temperatura de autoaprindere,
adică temperatura la care trebuie să ajungă combustibilul pentru ca să se aprindă fără o
sursă exterioară de căldură. La gazele naturale aceasta este de circa 700oC.
Puterea calorică inferioară a gazului natural este 36 000 - 38 000 kJ/Nm3.
Tabelul X.5.26
Principalele caracteristici ale combustibililor lichizi
CLU STAS 54-80 CLG STAS 51-83

Caracteristici U.M.
3 4 40/45 50/30 70/25 40/42S 50/30S 70/42S
Densitate relativă
– 0,935 0,940 – – – – – –
la 20°C
Viscozitate la 20°C °E 4,5 – – – – – – –
Viscozitate la 50°C °E 3,0 6,0 40 50 70 40 50 70
Inflamabilitate °C 55 60 90 90 90 90 90 90
Congelare °C –8i/+5v 0i/+10v 45 30 25 42 30 42
Sulf % 2 2 1 1 1 3,3 3,3 3,3
PCI kJ/kg 40350 39700 39800 39400 38600 39400 39000 38600
X.5.8.2. Consumuri de combustibil
Indiferent de natura combustibilului utilizat, se urmăreşte stabilirea consumurilor

orare, zilnice şi lunare precum şi ale celor anuale, dacă este vorba de o investiţie nouă, şi se
cere avizul de combustibil.
Consumul orar este calculat pentru sarcina termică a consumatorului:
QCT
Bh = [kg/s] (X.5.102)
ηPCI
în care: η = ηcz ηRTηii; PCI se măsoară în kJ/kg sau kJ/Nm3
QCT = Qî + Qv + Qacm + Qth [kJ/s] (X.5.103)

Consumul zilnic este calculat cu relaţia:
1 ⎡ *
Bzi = Qî τî + Qv*τv + Qacm
*
τacm + Qth* τth ⎤ [kg/zi] (X.5.104)
ηPCI ⎣ ⎦
în care τ reprezintă timpul de furnizare a energiei termice pentru fiecare categorie de

consumatori, exprimat în s/zi sau h/zi, dacă relaţia se multiplică cu 3600.
Consumul lunar se calculează considerând luna de vârf, adică aceea în care
temperatura exterioară medie te/ este cea mai scăzută:
⎡ * ti − te/ ⎤
BLv =
N
ηPCI
( *
⎢ Qî τî + Qv τv
⎢⎣
)
ti − te
*
+ Qacm τacm + Qth* τth ⎥ [kg/lună]
⎥⎦
(X.5.105)
unde: τ este ales corespunzător sistemului de unităţi curent; N = 15-30 zile, perioada de
depozitare, dependentă de posibilităţile locale de aprovizionare.
X.5.8.3. Gospodăria de combustibil uşor
a. Alcătuirea schemei tehnologice. Pentru alcătuirea unei scheme tehnologice se

pleacă de la trei componente importante: rezervorul de depozitare, rezervorul de zi şi
injectorul. Restul elementelor componente le vom considera în mod convenţional accesorii.
Fig. X.5.45. Schema tehnologică a instalaţiei de alimentare cu combustibil lichid uşor:

a – schema tehnologică a instalaţiei de combustibil; b – schema tehnologică a arzătorului
monobloc „tot-nimic”; c – focar:
1 – rezervor de depozitare; 1,a – racord de aerisire cu opritor de flacără: 1,b – racord
de alimentare; 1,c – racord conductă de alimentare cu combustibil: 2 – pompă de transvazare:
3 – rezervor de combustibil; 3,a – racord conductă de combustibil; 3,b – conductă de preaplin;
3,c – racord de aerisire cu opritor de flacără; 4 – preîncălzitor de combustibil; 5 – filtre; 6 – pompă
de combustibil; 7 – ventil electromagnetic; 8 – injector; 9 – electrod de aprindere; 10 – focar;
11 – detector de flacără; 12 – ventilator; 13 – dispozitiv de ajustare aer; 14 – motor electric.
În schema prezentă s-a ales un injector cu sistem de reglare „tot-nimic” care este
furnizat cu accesoriile numerotate de la 4 la 11, urmărindu-se racordarea la instalaţia de
alimentare cu combustibil (vezi reperele 1, 2, 3).
Literatura de specialitate şi cataloagele de produse mai prezintă diferite alte variante
de echipamente pentru injectoare cu reglaje „continuu” sau „tot-puţin-nimic”.
b. Dimensionarea principalelor elemente componente:
Rezervorul de depozitare se dimensionează urmărindu-se mai multe aspecte.
• Volumul rezervorului de depozitare se stabileşte în funcţie de consumul lunii de
vârf BLV sau dacă posibilităţile de aprovizionare sunt diferite, pentru o perioadă Z mai mare
de 30 zile:
BLV ⋅ Z
VRD = [m3] (X.5.106)
30 ⋅ρ
• Numărul rezervoarelor de depozitare se stabileşte în funcţie de condiţiile de

amplasare în teren, rezultatele din condiţiile NPCI şi varianta constructivă adoptată.
• Rezervorul de depozitare va fi echipat cu mijloace de măsură a nivelului , conducte

de aerisire prevăzute cu opritor de flăcări la capete, conducte de golire, guri de vizitare,
conductele şi accesoriile necesare umplerii.
Fig. X.5.46. Dimensiuni şi accesorii pentru rezervoarele

de depozitare.
Rezervorul de consum zilnic se dimensionează ţinând seama de o serie de aspecte.

• Volumul rezervorului de consum zilnic se stabileşte în funcţie de consumul zilnic
maxim, cu respectarea capacităţilor maxime admise în spaţiul centralei de către normele
NPCI:
Bzi
Vzi = (X.5.107)
n ⋅ρ
unde n este numărul de umpleri zilnice ale rezervorului (în cazul depăşirii capacităţii maxime
admise, de 2 m3 sau 10 m3, valoarea lui n se adoptă corespunzător).
• Alegerea soluţiei constructive de rezervor se face pe baza recomandărilor din
cataloagele de produse tipizate IPCT sau din alte cataloage de firmă.
• Debitul maxim al arzătorului se stabileşte astfel încât să depăşească cu 50%
necesarul de combustibil al cazanului la capacitatea nominală:
Qncaz
Ba = 1,5 (X.5.108)
ηc PCI
Alegerea tipului de arzător se va face cu ajutorul datelor tehnice furnizate de firme

specializate .
Dimensionarea conductelor şi a pierderilor de sarcină se face asemănător
conductelor ce transportă alte fluide, cu unele particularităţi, şi anume:
• Debitul de combustibil se stabileşte pentru fiecare conductă, luându-se în considerare
necesarul de combustibil şi timpul de încărcare sau descărcare a rezervoarelor.
• Conducta de alimentare 1 va transporta debitul de combustibil B1, stabilit astfel:
Bzi
B1 = [kg/h] (X.5.109)
n
unde n este numărul orelor de alimentare, stabilit din condiţia:
Bzi
n< [h] (X.5.110)
∑ Bcaz
Fig. X.5.47. Schema de calcul a conductelor de combustibil:

1 – conductă de alimentare cu combustibil; 2 – conductă de preaplin; 3 – conductă
de alimentare cu combustibil a injectoarelor; 4 – conductă de retur; RD – rezervor
de depozitare; Rzi – rezervor de zi; A – injector: CZ – cazan.
Diametrul acesteia şi pierderile de sarcină se vor stabili cu ajutorul nomogramelor

din figura X.5.48.
• Conducta de preaplin 2 va fi dimensionată pentru debitul B1 în condiţiile circulaţiei
naturale la vitezele recomandate .
Calculul se va face prin încercări, până se va satisface condiţia de echilibru
hidraulic:
∑ ( Rl + Z ) Rzi − RD ( )
≤ H ga − H gr ⋅ρcomb (X.5.111)
• Conducta de alimentare a arzătoarelor 3 va fi dimensionată pentru a asigura debitul

cazanelor:
B3 = ∑B caz [kg/h] (X.5.112)
în ipostaza curgerii naturale, luând în considerare ipoteza:
∑ ( Rl + Z ) Rz −C z
≤ ( H1 + H 2 ) ⋅ρcomb (X.5.113)
în care ρ comb reprezintă masa specifică a combustibilului la temperatura de transfer.

• Conducta de retur 4 transportă un debit variabil, în funcţie de regimul de reglare al
sarcinii cazanului:
– în cazul reglajului „tot-nimic”, debitul se va considera egal cu al conductei de
alimentare 3, presupunând că pierderile de sarcină vor fi acoperite de pompa de combustibil
inclusă în blocul de alimentare a arzătorului;
– în celelalte cazuri de reglare debitul se va lua aproximativ B4 = B3/2 , iar pierderile
de sarcină Σ – (R1 + Z) vor fi stabilite în limitele vitezelor recomandate, corespunzătoare
viscozităţii fluidului la temperatura de transport.
Alegerea pompelor se face luând în considerare o serie de aspecte.
Circuitul de alimentare al rezervorului de consum zilnic are circulaţie forţată ,
asigurată de pompe cu roţi dinţate tip DL. În cazul centralelor mai mici de 100kW, se
admite şi prevederea unei pompe de rezervă, manuală.
• Debitul pompei se stabileşte corespunzător circuitului 1:

Bzi
Bp = B1 = [kg/h] (X.5.114)
n
• Presiunea pompei se va stabili în funcţie de lungimea circuitului şi de poziţia
acesteia în raport cu cele două rezervoare:
Hp = Σ (Rl + Z) + Hga + Hgr [bar] (X.5.115)
unde Σ(Rl+Z) reprezintă suma pierderilor de sarcină locale şi distribuite pentru circuitul RD-Rzi.
Fig. X.5.48. Abacă pentru dimensionarea conductelor de combustibil.

X.5.8.4. Evacuarea gazelor de ardere
a. Volumul de gaze şi aer necesar arderii:

• Volumul teoretic de gaze arse precum şi volumul teoretic de aer necesar arderii
sunt calculate pe baza unor relaţii aproximative , în tabelul X.5.27.
Tabelul X.5.27
Volume teoretice de gaz şi aer
Natura Vat Vgt

combustibilului Relaţia U.M. Relaţia U.M.
1,01 0,89
Solid PCI + 0,5 Nm3/kg PCI + 1,65 Nm3/kg
4180 4180
0,85 1,11
Lichid PCI + 2 Nm3/kg PCI Nm3/kg
4180 4180
1,09 1,00
Gaze PCI − 0, 25 Nm3/Nm3 PCI + 0, 25 Nm3/Nm3
4180 4180
• Volumul de gaze arse real precum şi volumul de aer real, necesar arderii, se
determină cu relaţiile:
Vgr = αVgt
Var = αVat (X.5.116)
în care α este excesul de aer, conform tabelului X.5.28.
Tabelul X.5.28
Coeficient de exces de aer, α
Combustibil Solid bucăţi Solid praf Lichid Gazos

α 1,4-2,0 1,2-1,25 1,15-1,25 1,05-1,2
b. Dimensionarea prizei de aer. Pentru asigurarea unei arderi complete este

necesar un debit de aer care, la centralele mici, se ia din sala cazanelor, iar la centralele
mari, din exterior. Pentru a se crea depresiuni în sala cazanelor, centralele se prevăd cu
prize de aer (dimensionate la debitul de aer real), care se amplasează, de obicei, în spatele
cazanelor.
Secţiunea prizei de aer necesar arderii se dimensionează cu relaţia:
Var* Bh
S= = a × b [m2] (X.5.117)
3600 ⋅ v
în care: V*ar = αVar este volumul de aer real necesar arderii, în Nm3/kg; Bh – consumul orar
de combustibil, în kg/h; v – viteza aerului, în m/s; v = 1-2 m/s; a, b – dimensiunile laturilor
prizei de aer, în m.
c. Înălţimea şi secţiunea coşului de evacuare a gazelor de ardere. Condiţia de

asigurare a tirajului minim pentru acoperirea pierderilor de sarcină se regăseşte în relaţia:
H
h= [m] (X.5.118)
(
g ρa − ρ g )
1
în care: H este tirajul coşului de fum, în Pa; H = z , unde z este tirajul cazanului,
1− a
caracteristică indicată de producător în norma internă a cazanului; ρa – densitatea aerului
exterior, considerată la te = +10°C. Pentru centrale termice funcţionând şi vara, se va face
verificarea funcţionării în această perioadă; ρg – densitatea gazelor de ardere.
Dacă înălţimea coşului este dictată de înălţimea construcţiei în care se află centrala
termică sau de înălţimea construcţiilor din jur, atunci tirajul trebuie verificat. Se calculează:
Hreal = gh (ρa – ρg)
şi se face verificarea:
Hreal > H.
Dacă Hreal este mai mare decât tirajul necesar cazanului, o parte din exces se preia
prin reglarea şibărului cazanului, iar restul, prin reducerea ariei secţiunii coşului de fum.
Dacă înălţimea coşului de fum nu este dictată de înălţimea construcţiei , atunci se va
folosi un calcul prin încercări.
Astfel, se consideră că din tirajul H, o cotă-parte a este destinată acoperirii pierderilor
de sarcină ale coşului şi canalului de fum, diferenţa 1 – a acoperă pierderile de sarcină ale
cazanului. Valoarea lui a depinde de înălţimea coşului, conform tabelului X.5.29.
Tabelul X.5.29
Valorile coeficientului a
Înălţimea coşului h, în m 12 15 20 25 30
a 1/4 1 / 3,3 1 / 3,1 1 / 2,9 1 / 2,7
Dacă se ia în calcul o valoare a = 1/4, rezultă pierderile de sarcină ale cazanului:

3 4
z = (1 – a)H = H şi H = z (X.5.119)
4 3
Se calculează înălţimea coşului de fum cu relaţia X.5.118, care trebuie să corespundă
valorii a impuse iniţial. În caz contrar, se reia calculul cu alegerea unei alte valori pentru a.
Valorile densităţilor aerului şi ale gazelor de ardere necesare calculului sunt trecute
în tabelul X.5.30.
Secţiunea coşului de fum se calculează cu relaţia:
Vgr ⋅ Bh
Scoş = = a × b [m2] (X.5.120)
c h
în care: Vgr este volumul real de gaze arse calculat, în Nm3/kg; Bh – consumul de
combustibil orar, în kg/h; c – constantă, cu valori între 1400 şi 1850, în funcţie de h; h –
înălţimea coşului de fum, în m; a, b – laturile interioare ale coşului de fum, care trebuie să
fie multipli de 12,5 cm (lăţimea zidăriei din care se execută coşul).
Tabelul X.5.30
Pierderea de sarcină a cazanului
h tg T ρg ρa ρa – ρg H
[m] [°C] [K] [kg/m3] [kg/m3] [kg/m3] [Pa]
10 230 503,15 0,73 1,24 0,51 51
12 200 473,15 0,78 1,24 0,46 55
15 180 453,15 0,82 1,24 0,42 63
20 170 443,15 0,84 1,24 0,40 80
25 160 433,15 0,86 1,24 0,38 95
30 150 423,15 0,87 1,24 0,37 111
d. Înălţimea coşului de evacuare a gazelor de ardere din condiţia de dispersie a

componentelor poluante. Pentru respectarea condiţiei de dispersie a poluanţilor, coşurile
de fum vor trebui să satisfacă următoarele cerinţe:
– înălţimea şi secţiunea coşului să fie stabilite pentru a satisface condiţiile de tiraj,
supraînălţare minimă a jetului şi dispersie corespunzătoare obţinerii unor concentraţii
poluante la sol aflate sub pragul de alertă dedus din STAS 12574/83;
– prevederea punctelor de prelevare a probelor pentru analiza componentelor poluante;
– prevederea de dispozitive de evacuare cu jet vertical, soluţie care facilitează supra-
înălţarea şi dispersia jetului de efluent gazos;
– prevederea posibilităţii de curăţire şi colectare a depunerilor de pulberi pe
suprafeţele interioare, precum şi colectarea şi golirea condensului.
Pentru evaluarea componentelor poluante vor fi utilizaţi factorii de emisie stabiliţi
experimental, în S.U.A.
Tabelul. X.5.31
Factori de emisie pentru centralele termice
Combustibil lichid, în kg/m3 GN GPL, în kg/1000 l

Poluant
CLU CLU-M CLG kg/106m3N Butan Propan
Particule 1,80 1,20 1,00 302 0,23 0,22
SO2 17 S 17 S 19 S 9,6 0,005 S 0,005 S
CO 0,025 0,60 0,05 128 0,096 0,081
NO2 4,8-9,6 1,50 12,60 160 0,12 0,11
Observaţie. S reprezintă conţinutul de sulf.
Cu aceşti factori pot fi obţinute concentraţiile la emisie, utilizând relaţiile următoare:

• debitul masic de poluant emis:
– cazul combustibilului lichid:
Bh
E x = ex ≤ [kg/s] (X.5.121)
ρcomb
– cazul combustibilului gazos:
Ex=ex·Bh/ρ [kg/s] (X.5.122)
în care: ex este factorul de emisie pentru combustibil, în funcţie de combustibil; ρcomb –
masa specifică a combustibilului lichid, în kg/m3.
• volumul real de gaze rezultate:
∑V gr = ⎡⎣Vgt + ( α − 1) Vat ⎤⎦ Bh [Nm3/s] (X.5.123)
în care: α este coeficient de exces de aer; Vgt, Vat – debite teoretice specifice de gaze şi,
respectiv, de aer necesare arderii, în Nm3/kg, deduse cu relaţiile lui Rossin şi Felding sau cu
relaţii dependente de compoziţia elementară a combustibilului.
• concentraţia la emisie:
Ex
Cx = const [mg/Nm3] (X.5.124)
∑V gr
Valorile concentraţiilor la emisie se compară cu pragurile de alertă deduse din

Ord. 462/93, iar pentru imisie, cu cele deduse din STAS 12574/83.
Tabelul X.5.32
Concentraţii admisibile la emisie şi imisie, în mg/Nm3
Nivel de
Combustibil Pulberi CO SOx NOx
protecţie
Alertă 35 119 1190 315
Lichid
Emisie Intervenţie 50 170 1700 450
Ord.462 Alertă 3,5 70 24,5 245
Gazos
Intervenţie 5 100 35 350
Imisie Intervenţie 0,50 6 0,75 0,30
STAS 12574/83 Alertă (24 h) 0,35 4,20 0,525 0,21
• înălţimea coşului de evacuare a gazelor de ardere:

– condiţia de dispersie a efluenţilor gazoşi este:
340 Ex 1
H CR = 3 [m] (X.5.125)
Calerta R ⋅ ∆t
unde: Ex este debitul masic de poluant, în kg/h; Calertă – pragul de alertă al concentraţiilor
poluanţilor la imisie, în mg/m3; ∆t – diferenţa între temperatura gazelor la ieşirea din coş şi
temperatura exterioară de calcul:
⎛ α * ⎞ t f + 273
R = Bh ⎜1 + ⎟ 273 [m3/h] (X.5.126)
⎝ 100 ⎠
cu: Bh = QCZ / η, în t/h; α* – exces de aer, în procente; tf – temperatura la ieşirea gazelor din
coş, care se va determina ţinând cont de pierderile de căldură prin transfer către mediul
ambiant sau către aerul necesar arderii, în cazul soluţiei coaxiale privind coşul de fum şi
priza de aer:
tf = tg – β HC1 [ºC] (X.5.127)
tg – temperatura gazelor la ieşirea din cazan, iar β – gradientul de temperatură.
În final se va avea în vedere ca alegerea să corespundă condiţiei de mai jos:

H C1 ≤ ( H C 2 + H S ) ≥ H clădire + 0,5 m , (X.5.128)
cu H S ≈ 1,1 H C 2 , care reprezintă supraînălţarea jetului, care poate fi realizată numai dacă
se folosesc dispozitive de refulare cu jet vertical.
e. Particularităţi referitoare la evacuarea gazelor de ardere. Existenţa pe piaţa
românească a multor variante de echipamente din ţările C.E. a făcut posibilă cunoaşterea
unor noi soluţii de evacuare a gazelor ce rezultă în urma arderii combustibililor în focarele
cazanelor. Deşi literatura noastră de specialitate prevedea variante similare, acestea nu au
făcut obiectul aplicaţiilor practice.
Variantele moderne pe care ne propunem să le discutăm pot fi rezumate astfel:
– evacuare individuală: cu priză laterală de aer rece; cu priză de aer încălzită prin
recuperare de căldură de la gazele de ardere;
– evacuare colectivă:cu priză individuală de aer rece; cu priză tip ventuză.
Aşa cum se ştie din paragrafele precedente, pentru aerul necesar arderii se prevede o
priză care trebuie amenajată după reguli generale cunoscute. Dacă aceasta aduce în centrala
termică aerul încălzit, creează condiţii de confort în zonă şi ameliorează randamentul
arderii; în caz contrar, cele două avantaje dispar.
Cât priveşte evacuarea gazelor, se pune în discuţie numai modelul de calcul ce trebuie
adoptat pentru dimensionare.
Dimensionarea secţiunii coşului de fum. Fie că evacuarea se realizează individual
sau colectiv, secţiunea coşului de fum va depinde, ca şi în cazul clasic, prezentat anterior,
de volumul de gaze rezultate în procesul de ardere şi care trebuie evacuate.
Pe de altă parte, secţiunea coşului poate fi rectangulară sau circulară, aceasta fiind o
opţiune particulară a proiectantului pentru cazul particular studiat.
Deşi există programe de calcul care permit stabilirea rapidă a acesteia, condiţiile
fizice trebuie să fie aceleaşi, ceea ce determină acceptarea în continuare a teoriei lui Gröber,
potrivit căreia se poate scrie:
Vgr* Bh
Scoş = [m2] (X.5.129)
n h
Dacă se ia în discuţie cazul unui singur cazan, toate mărimile vor fi stabilite pentru
sarcina termică a acestuia, rămânând ca pentru n să fie adoptate valori corespunzătoare
după normele româneşti.
Pentru a stabili diametrul coşului de evacuare este suficient să se scrie egalitatea:
Vgr* Bh 2
πd coş
Scoş = = ; ⇒ d coş [m2] (X.5.130)
n h 4
din care să rezulte diametrul minim necesar, care urmează a fi adoptat în funcţie de dimensiunile
normalizate ale conductelor din care urmează a fi confecţionat.
În cazul racordării mai multor cazane la acelaşi coş de fum, relaţiile rămân valabile,
cu precizarea că Vgr* şi Bh vor fi calculate pentru sarcinile termice instalate, care în fapt
reprezintă suma mărimilor specifice ale cazanelor.
Priza de aer şi canalul de aer. Deoarece numai varianta canalelor concentrice

reprezintă o particularitate, va fi luată în discuţie, pentru a-i stabili condiţiile de calcul.
Din motive legate de continuitatea calculului se procedează mai întâi la dimensionarea
canalelor de aer.
Se consideră cazul unui singur cazan. Se reiau relaţiile anterioare referitoare la priza
de aer, şi anume:
* *
V ar = Var* Bh [m3/h] ; V ar = Sc wc (X.5.131)
unde: Sc reprezintă secţiunea canalului de aer; wc – viteza cu care aerul se poate deplasa
în canal.
● Pentru secţiunea canalului se va avea în vedere faptul
că cele două canale sunt concentrice:
*
V ar
Sc = [m2]
3600 wc
π 2 2
Sc = (d p − d coş ) [m2] (X.5.132)
4
2 4 Sc
d p = d coş + [m]
π
● Pentru priza de aer se are în vedere ca viteza de intrare
Fig. X.5.49. Schema de a aerului să fie mică (vp = 1-2 m/s), iar aceasta să fie protejată
calcul pentru coş coaxial. contra impurităţilor ce pot pătrunde din exterior şi, după caz, să
existe o protecţie contra intemperiilor.
Fig. X. 5. 50. Varianta de amenajare a prizelor de aer:

a – cu evacuare laterală; b – cu evacuare verticală.
Pentru ambele cazuri se pune problema stabilirii secţiunii prizei, luând însă în
considerare măsurile de protecţie specifice:
*
V ar
S priză = [m2] (X.5.133)
3600w p
unde w p = 1-2 m/s.
X.5.9. Bilanţuri energetice
Alimentarea cu energie a consumatorilor, gestiunea raţională şi eficientă a bazei

energetice presupun cunoaşterea corectă a performanţelor energetice ale tuturor consumatorilor
unei societăţi comerciale, unei localităţi şi la nivel naţional.
În energetica europeană se vorbeşte de mai multă vreme de „efectul de tunel” al
consumurilor energetice, apărut în ţările C.E., care începe să fie luat în considerare şi la noi
în ţară.
Apariţia Legii nr.10/1995 privind calitatea în construcţii, apoi a altor acte normative,
cum ar fi C107/1,2-97, care se referă la rezistenţele termice normate pentru clădiri civile, şi
Legea 199/2000, care se referă la utilizarea eficientă a energiei, dovedesc preocuparea
specialiştilor din ţara noastră de a stopa risipa de energie. La aceste eforturi concertate
se adaugă apariţia Agenţiei Române pentru Conservarea Energiei (1993), care dispune
de filiale judeţene capabile să urmărească gestionarea resurselor energetice la nivelul Uniunii
Europene.
În conformitate cu Legea energiei, la începutul anului 2003 au fost organizate cursuri
de formare a „Auditorilor energetici”, iar agenţii economici au obligaţia să întocmească
„Programe de eficienţă energetică” pe termen scurt şi lung, vizând chiar programe de
investiţii pentru realizarea acestor performanţe. Acesta este contextul actual în care
„Bilanţurile energetice” pot reprezenta baza de date pe care trebuie să o creeze un auditor
energetic pentru a elabora un program de eficienţă energetică.
Elaborarea şi analiza bilanţurilor energetice constituie cel mai eficient mijloc de
stabilire a măsurilor tehnico-organizatorice menite să conducă la creşterea efectului util al
energiei introduse într-un sistem, la diminuarea consumurilor specifice de energie pe produs.
Modele matematice pentru realizarea bilanţurilor energetice au la bază principiul
conservării energiei. În acest sens, se defineşte mulţimea mărimilor de intrare, se calculează
pierderile de bilanţ, pe categorii de procese, se stabilesc valorile randamentelor şi se
constituie setul mărimilor de ieşire.
În funcţie de scopul urmărit, bilanţurile energetice se întocmesc în patru faze distincte
ale unui sistem, şi anume: la proiectarea unui sistem nou sau modernizarea unui sistem
existent, la omologarea şi recepţionarea părţilor componente ale unui sistem, la cunoaşterea
şi îmbunătăţirea parametrilor tehnico-funcţionali ai unui sistem în procesul exploatării,
precum şi la întocmirea planurilor curente şi de perspectivă privind economisirea şi
folosirea raţională a energiei.
Fundamentarea consumului de energie, în planurile anuale şi de perspectivă, ale
oricărui sistem energetic, are la bază măsurătorile, calculele şi concluziile bilanţurilor
energetice care trebuie să ţină seama de toate modificările aduse instalaţiei sau tehnologiilor
de fabricaţie folosite sau preconizate.
X.5.9.1. Clasificarea bilanţurilor energetice
Bilanţurile energetice se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.

a) Forma energiilor participante în proces determină gruparea bilanţurilor energetice
în două mari categorii:
• bilanţuri energetice, atunci când în procesul analizat participă numai energii ordonate,
ca de exemplu în cazul bilanţurilor electrice. Bilanţurile energetice, având un caracter exclusiv
cantitativ, nu permit obţinerea unor concluzii concrete în cazul energiilor neordonate;
• bilanţuri exergetice, recomandate pentru sistemele în care participă energii ne-
ordonate. Bilanţurile exergetice exprimă atât primul principiu al termodinamicii (deoarece
suma dintre exergie şi axergie este constantă) cât şi al doilea principiu al termodinamicii,
deoarece fiecărei ireversibilităţi îi corespunde o anumită reducere a exergiei, cu mărimea
corespunzătoare a anergiei. În figura X.5.51 sunt prezentate, pentru comparaţie, fluxurile de
energie a şi, respectiv, exergie-anergie b.
Fig. X.5.51. Diagrame

de bilanţ:
a – bilanţ energetic;
b – bilanţ exergie-anergie.
În primul caz, bilanţul energetic se scrie sub forma:

Qi = Qu + Qp (X.5.134)
în care: Qi reprezintă energia introdusă în sistem, în W; Qu – energia utilă, în W; Qp –
pierderile de energie, în W.
Nu se pot evidenţia pierderile reale ale sistemului analizat, iar randamentul de
utilizare a energiei introduse, Qi, este influenţat în mod artificial de acea parte a energiei
care are capacitate nulă de transformare şi care, prin urmare, nici în condiţii ideale de
desfăşurare a procesului nu se poate transforma într-o altă formă de energie. Prin aceasta,
randamentul energetic astfel definit nu permite stabilirea măsurii reale în care procesul
analizat se depărtează de condiţiile optime.
În cel de-al doilea caz, bilanţul exergie-anergie poate fi scris sub forma:
n
Qi = Ei + Ai = Eu + Ai + ∑π ,
i
i (X.5.135)
n
în care: Ei reprezintă exergia introdusă în sistem,în W; Eu – exergia utilă, în W; ∑π –
i
i
suma pierderilor de exergie în procesul analizat, în W; Ai – anergia introdusă în sistem şi

care, în cadrul procesului analizat, nu suferă nici o transformare, în W.
În acest mod, bilanţurile exergie-anergie permit

analiza proceselor sau a instalaţiilor în care acestea au loc,
cu luarea în considerare atât a cantităţilor de energie care
intervin cât şi a capacităţii de transformare a acestora.
Astfel, sunt evidenţiate în mod clar şi precis pierderile reale,
cauzele şi locurile din instalaţiile în care se produc aceste
pierderi, scoţând din sfera preocupărilor energiile cu capaci-
tate nulă de transformare.
Este posibilă şi întocmirea bilanţului în care să nu
apară anergia introdusă în sistem; acesta este bilanţul de
energie, în care nu apar decât exergiile introduse în sistem,
exergiile evacuate şi pierderile de exergie (fig.X.5.52).
b) Tipul purtătorului de energie grupează bilan- Fig. X.5.52. Bilanţ exergetic.
ţurile energetice în următoarele categorii (prin purtător
de energie se înţelege totalitatea fluxurilor materiale care, în urma unor transformări
de stare, pot acumula, transmite sau ceda energie):
• bilanţuri electrice, în cazul în care în sistemul analizat intră numai energie electrică;
• bilanţuri termice, în cazul în care în sistemul analizat intră ca purtători de energie
aburul, apa caldă sau fierbinte;
• bilanţuri de combustibil, în cazul în care în sistemul analizat intră ca purtători de
energie combustibili de toate formele sau gazele calde;
• bilanţuri de aer comprimat, în cazul în care în sistemul analizat intră ca purtător
de energie aerul comprimat.
c) Numărul formelor sau purtătorilor de energie care participă în procesul analizat
permite gruparea bilanţurilor energetice în:
• bilanţuri simple, în cazul în care bilanţul se referă la o singură formă sau un singur
purtător de energie. Acest tip de bilanţ îşi propune să evidenţieze modul de utilizare a unei
singure forme de energie care intră în contur. Din această categorie fac parte bilanţul de
combustibil, de energie termică, energie electrică etc;
• bilanţuri complexe, în cazul în care ele se referă la două sau mai multe forme de
energie. De menţionat că bilanţul care se referă atât la combustibilul cât şi la energia
termică intrată în contur poartă denumirea de bilanţ termoenergetic, iar cel care se referă la
toate formele de energie intrate în sistem se numeşte bilanţ energetic total.
d) Conţinutul, metoda şi momentul elaborării clasifică bilanţurile energetice în două
grupe mari:
• bilanţuri de proiect, efectuate fie cu prilejul proiectării unor obiective noi, fie la
modernizarea sau reconstruirea unor obiective existente. Aceste bilanţuri se întocmesc pe
cale analitică, pe baza performanţelor tehnico-funcţionale garantate de furnizori, pentru
fiecare utilaj, agregat, instalaţie care intră în componenţa sistemului proiectat. Având
caracterul de bilanţ preliminar, el trebuie să fie realizat în ipoteza adoptării soluţiilor
optime, corespunzătoare condiţiilor tehnico-economice celor mai avansate pe plan mondial;
• bilanţuri pentru instalaţii existente, în această categorie fiind incluse următoarele
tipuri de lanţuri energetice:
– bilanţuri energetice reale, prin care se înţelege relevarea, prin intermediul măsu-
rătorilor şi al calculelor analitice, a situaţiei energetice existente într-un sistem, la un moment
dat. Bilanţul real, pe lângă faptul că reflectă nivelul tehnic al exploatării sistemului, constituie
baza tehnico-economică de fundamentare a măsurilor tehnice şi organizatorice menite
să conducă la ridicarea performanţelor energetice ale sistemului analizat, prin reducerea
pierderilor şi o cât mai eficientă folosire a tuturor formelor de energie;
– bilanţurile energetice optime, care sunt bilanţurile unui sistem analizat, în ipoteza că
acesta ar fi adus în condiţii optime energetice de funcţionare prin aplicarea tuturor
măsurătorilor tehnice şi organizatorice pe care ştiinţa le pune la îndemână, într-un moment
dat.
Deoarece cunoştinţele tehnico-ştiinţifice evoluează destul de rapid de la o etapă la
alta, condiţiile optime energetice de funcţionare a unui sistem înregistrează mutaţii continue,
ceea ce impune determinarea periodică a bilanţurilor energetice optime. Compararea acestora
cu bilanţurile energetice reale indică, pe de o parte, decalajul existent la un moment dat
între funcţionarea reală şi funcţionarea în condiţii optime, iar pe de altă parte, mărimea
eforturilor necesare pentru realizarea acesteia.
Bilanţurile energetice normate se calculează pe baza performanţelor energetice ale
sistemului analizat, preconizate a fi atinse de acesta într-o perioadă determinată de timp, de
obicei un an, prin aplicarea unei întregi game de măsuri tehnice şi organizatorice, stabilite
pe baza concluziilor rezultate din bilanţurile reale. Bilanţul energetic normat tinde în timp
către bilanţul energetic optim.
e) Caracterul procesului de producţie care intră în componenţa sistemului analizat
permite clasificarea bilanţurilor în două grupe caracteristice, şi anume:
• bilanţuri energetice de bază, efectuate pentru acele părţi constituente ale sistemului
care determină producţia de bază realizată în cadrul acestuia;
• bilanţuri energetice secundare, efectuate pentru componentele auxiliare ale
sistemului, care deservesc într-o formă sau alta procesul de bază.
După eleborarea separată a acestor două tipuri de bilanţuri, este indicat să se facă o
sinteză a lor, dacă situaţia reală a sistemului permite acest lucru.
Conţinutul intern al conturului, respectiv sfera de cuprindere, permite clasificarea
bilanţurilor energetice în bilanţuri pe agregate, instalaţii, secţii de producţie, întreprinderi,
paltforme industriale şi bilanţuri la nivelul economiei naţionale. De obicei, întocmirea
bilanţurilor începe cu elemetele componente ale sistemului analizat, deci de la simplu la
complex.
Gradul de încărcare a sistemului analizat constituie un criteriu de grupare a
bilanţurilor energetice în bilanţuri elaborate la sarcini caracteristice (maxime, nominale,
minime) şi la sarcini parţiale semnificative procesului respectiv. Acest procedeu permite
evidenţierea variaţiei consumurilor de energie şi a randamentelor cu gradul de încărcare a
agregatelor, instalaţiilor etc., care intră în componenţa sistemului.
Perioada pentru care se elaborează bilanţul determină clasificarea bilanţurilor
energetice în bilanţuri orare, bilanţuri pe o perioadă calendaristică oarecare (schimb, zi,
decadă, lună, trimestru, an), bilanţuri pe ciclu de funcţionare şi bilanţuri pe unitatea de
produs realizat într-un anumit timp. Dintre aceste tipuri de bilanţuri, normativele prevăd ca
obligatorii bilanţurile orare şi anuale.
Bilanţurile pe ciclu de producţie se elaborează de obicei în cazul proceselor ciclice,
la care celelalte tipuri de bilanţuri nu permit evaluarea corectă a eficienţei energetice a
acestor procese.
Bilanţul energetic pe o perioadă de un an se întocmeşte, în special, pentru întreprinderi
în care agregatele sau instalaţiile energetice au regimuri de funcţionare diferite de la o
perioadă la alta a anului.
Transformarea bilanţului energetic într-un bilanţ pe o perioadă calendaristică τ
trebuie să ţină seama de regimul de lucru al tuturor părţilor componente ale sistemului
analizat în perioada respectivă. În acest caz, se însumează timpul de funcţionare productivă,
de mers în gol, de staţionare tehnologică sau de avarie şi cu perioada de la pornirea

instalaţiei până la atingerea regimului de lucru. Pentru fiecare parte componentă a perioadei
calendaristice τ, elementele bilanţului variază atât în raport cu parametrii interni sau externi
ai sistemului cât şi în raport cu sarcina agregatelor componente ale sistemului.
În cazul proceselor ciclice, elaborarea bilanţului pe o perioadă calendaristică τ se
obţine prin multiplicarea elementelor de bilanţ calculate pe ciclu cu numărul de cicluri
realizate în perioada respectivă.
În mod similar, trecerea de la bilanţul energetic pe unitatea de produs la un bilanţ pe
o perioadă calendaristică se obţine prin multiplicarea componentelor de bilanţ pe produs cu
volumul produselor realizate în perioada respectivă.
X.5.9.2. Abordarea bilanţurilor energetice
Întocmirea bilanţurilor energetice presupune parcurgerea, în general, a următoarelor

etape principale:
• analiza atentă a instalaţiilor, a agregatelor, precum şi a proceselor tehnologice de
bază şi auxiliare care constituie obiectul bilanţului energetic;
• întocmirea schemelor fluxului tehnologic de materiale şi ale fluxurilor energetice;
• delimitarea conturului de bilanţ şi precizarea legăturilor acestui contur cu sistemele
limitrofe;
• identificarea purtătorilor de energie şi a modului de circulaţie a acesteia în interiorul
sistemului;
• precizarea regimurilor de lucru pentru care se întocmesc bilanţurile energetice;
• stabilirea caracteristicilor fiecărui element component al sistemului şi precizarea
mărimilor ce vor fi măsurate, a metodelor şi mijloacelor de măsurare, precum şi a
periodicităţii citirilor pentru fiecare mărime măsurată în intervalul de timp stabilit pentru
bilanţul respectiv;
• alegerea şi montarea corectă a tuturor aparatelor şi dispozitivelor cu ajutorul
cărora vor fi măsurate toate componentele bilanţului energetic;
• întocmirea modelului matematic al bilanţului energetic, în vederea optimizării acestuia,
în funcţie de restricţiile impuse atât sub aspect tehnologic cât şi sub aspect funcţional;
• elaborarea bilanţurilor energetice reale şi optime;
• analiza pierderilor reale şi stabilirea unui program etapizat de măsuri tehnico-
organizatorice în vederea reducerii la minimum, într-un interval de timp cât mai redus, a
pierderilor şi a valorificării integrale a resurselor energetice secundare.
Pe baza rezultatelor bilanţului energetic real şi a analizei detaliate a tuturor
componentelor de energie utilă şi de pierderi de energie, se întocmeşte bilanţul energetic
normat, care ţine seama de toate măsurile stabilite ca urmare a studiului efectuat.
Analiza componentelor utile şi a pierderilor de energie se realizează după urmă-
toarea metodologie:
a) Clasificarea pierderilor de energie după criteriul caracterului lor fizic:
• Pierderi de căldură prin:
– gazele de ardere ieşite din conturul de bilanţ;
– căldura sensibilă a produselor ieşite din contur;
– căldura fizică a deşeurilor tehnologice ieşite din contur;

– energia chimică legată a resurselor energetice secundare combustibile;
– arderea incompletă, chimică sau mecanică;
– căldura evacuată cu fluidele de răcire;
– căldura disipată în mediul ambiant prin radiaţie, convecţie şi conducţie.
• Pierderi de energie electrică în transformatoare, maşini electrice etc.
• Pierderi mecanice prin frecare sau prin frânarea şi oprirea maselor în mişcare;
• Pierderi hidraulice prin laminări şi frecări etc.
• Pierderi ale agenţilor energetici prin scăpări, evaporări, purjări etc.
b) Defalcarea pierderilor după criteriul cauzelor care le generează:
– starea necorespunzătoare a instalaţiilor;
– abateri de la regimul tehnologic recomandat;
– exploatare necorespunzătoare;
– mers în gol al instalaţiilor;
– alte cauze.
c) Compararea atât a componentelor energiei utile cât şi a pierderilor rezultate din
întocmirea bilanţului energetic real al sistemului analizat cu performanţele cele mai ridicate
din punct de vedere tehnic al unor instalaţii, agregate sau procese tehnologice similare pe
plan mondial.
d) Stabilirea, pe această bază, a căilor şi măsurilor tehnico-organizatorice menite să
asigure reducerea pierderilor de energie şi valorificarea cât mai eficientă a resurselor
energetice secundare ieşite din conturul de bilanţ. Valorificarea resurselor energetice
secundare poate fi realizată, în funcţie de condiţiile existente, atât în cadrul conturului
analizat cât şi în alte sisteme limitrofe acestuia.
X.5.9.2.1. Particularităţile bilanţurilor electroenergetice
Bilanţul electroenergetic real stabileşte legătura dintre energia preluată din exterior
de către sistemul analizat şi cea consumată în interiorul său. Dacă energia intrată în sistem
este egală cu energia utilă însumată cu pierderile de energie, atunci bilanţul este definit ca
bilanţ electroenergetic închis. În caz contrar, bilanţul poartă denumirea de bilanţ electro-
energetic deschis.
În ambele cazuri, elaborarea bilanţului electroenergetic trebuie să înceapă cu
determinarea regimurilor de lucru ale tuturor instalaţiilor care intră în conturul de bilanţ,
precum şi cu studierea schemelor de alimentare cu energie a acestora, pe baza cunoaşterii
diagramelor de sarcină şi a modului de utilizare şi gospodărire a energiei electrice.
Sarcina electrică este formată din puterea activă, puterea reactivă, puterea aparentă a
consumatorilor analizaţi, fie la un moment dat, fie pe o perioadă anumită de timp. Dacă pe
perioada elaborării bilanţului există variaţii sensibile de sarcină, în calcule se lucrează
cu sarcina medie. Pentru întocmirea graficelor de sarcină, pe perioada de bilanţ, trebuie
cunoscute puterile instalate ale receptoarelor de energie şi regimul lor de lucru.
Puterea instalată la nivelul tuturor receptoarelor de energie electrică simultan în
funcţiune reprezintă suma puterilor nominale, raportată la durata activă a ciclului τactiv.
Puterea instalată la nivelul unui sistem (secţie, întreprindere etc.) se determină pe baza
puterilor nominale ale receptoarelor electrice ce intră în componenţa sistemului respectiv.
Elaborarea bilanţurilor electroenergetice reale presupune parcurgerea succesivă a

următoarelor etape:
– elaborarea sau verificarea schemelor electrice şi tehnologice ale sistemului supus
analizei şi inserarea în aceste scheme a aparaturii de măsură şi control necesare;
– delimitarea contururilor de bilanţ, fixarea punctelor de măsură suplimentare şi
verificarea atentă a tuturor aparatelor destinate măsurării curenţilor, puterilor şi energiilor;
– efectuarea măsurătorilor într-o zi caracteristică de producţie, rezultată din analiza
consumului de energie pe un an anterior perioadei de bilanţ;
– determinarea energiei electrice intrate în conturul de bilanţ şi departajarea ei în
consum pentru iluminat şi pentru producţie (consumul se separă sub forma energiei active
şi reactive, calculându-se factorul de putere mediu pe sistemul analizat);
– calcularea pierderilor de energie ale tuturor consumatorilor din cadrul conturului
de bilanţ;
– determinarea energiilor utile la nivelul utilajelor, instalaţiilor şi al întregului contur
de bilanţ;
– calcularea bilanţului electroenergetic şi a indicatorilor de eficienţă;
– analiza rezultatelor obţinute prin compararea cu indicatorii de proiect şi cu
performanţele unor utilaje similare pe plan mondial;
– stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice necesare îmbunătăţirii regimului de
funcţionare a tuturor componentelor sistemului analizat, în vederea atingerii, într-un
interval de timp cât mai redus, a performanţelor optime.
Ecuaţia bilanţului energetic poate fi scrisă sub forma:
Ei = Eu + Ep + Eres , (X.5.136)
în care Ei este energia intrată în sistem, în kWh;
Ei = Eex + Eg (X.5.137)
unde: Eex este energia introdusă în sistem din exteriorul acestuia; Eg – energia generată în
interiorul sistemului analizat; Eu – energia utilă; Eres – energia resurselor energetice
secundare care ies din sistem sub formă de energie electrică; Ep – energia pierdută în
interiorul sistemului sub formă de pierderi: în reţeaua de distribuţie, ∆EL; în transformatoare,
∆ET; în electromotoare, ∆Em; în bobinele de reactanţă, ∆EBR.
Prin urmare, se poate scrie:
Ep =∆EL + ∆ET + ∆Em + ∆EBR. (X.5.138)
X.5.9.2.2. Particularităţile bilanţurilor termoenergetice
Bilanţul termoenergetic exprimă corelaţia dintre căldura intrată într-un contur de

bilanţ, pierderile care au loc şi energia utilă, necesară proceselor tehnologice ce se desfăşoară
în sistemul analizat. Analitic, bilanţul termoenergetic se exprimă prin relaţia:
Qi = Qu + Qp + Qres [J/u.r], (X.5.139)
în care: Qi reprezintă cantitatea de căldură intrată (introdusă) în conturul de bilanţ analizat,
raportată, după tipul bilanţului, la o oră, la un ciclu de producţie sau la unitatea de produs
realizată (notată cu unitatea de referinţă u.r); Qu – căldura utilă; Qp – pierderile de căldură la
nivelul conturului de bilanţ; Qres – cantitatea de căldură livrată altor contururi ca resursă
energetică secundară recuperată.
Toţi termenii ecuaţiei (X.5.139) au o structură complexă şi numai o analiză de
detaliu a fiecăruia permite cunoaşterea şi interpretarea corecte ale bilanţului termoenergetic.
a) Căldura intrată. Prin căldura intrată sau introdusă în sistemul analizat se înţelege
suma cantităţilor de căldură introduse în conturul de bilanţ prin combustibilii consumaţi
∑ QBi , prin gazele calde sau prin alte resurse energetice secundare provenite din alte
contururi şi utilizate în sistemul analizat, ∑Q gi , prin alţi purtători de căldură, ca de
exemplu: aerul de ardere, fluide de răcire, materii prime şi materiale tehnologice, dispozitivele
de transport ce le însoţesc, ∑
Q fmi , prin energia electrică utilizată pentru procesele de
încălzire, ∑Q ei , precum şi căldura rezultată prin reacţii chimice exoterme (exclusiv cele
de ardere a combustibililor), ∑Q exi .
Prin urmare, căldura intrată în conturul de bilanţ se poate exprima prin relaţia:
Qi = ∑ Q + ∑ Q +∑ Q
Bi gi fmi + ∑Q + ∑Q exi ei [J/u.r] (X.5.140)
• Cantitatea de căldură introdusă în conturul de bilanţ cu combustibilii consumaţi se

determină cu relaţia:
∑Q = ∑QBi cBi + ∑Q fBi [J/u.r] (X.5.141)
în care:∑Q cBi reprezintă cantitatea totală de căldură chimic legată a combustibililor

consumaţi; ∑ Q fBi – suma cantităţilor de căldură fizică (sensibilă) a combustibililor respectivi:
∑Q cBi = ∑B H i i [J/u.r] (X.5.142)
∑Q fBi = ∑B h i Bi [J/u.r] (X.5.143)
unde: Bi reprezintă cantitatea de combustibil introdus în sistem în unitatea de referinţă,

în kgf pentru combustibilii solizi sau lichizi şi în Nm3 pentru combustibilii gazoşi; Hi –
puterea calorifică inferioară a combustibilului respectiv, în J/Nm3; hBi – entalpia combus-
tibilului la temperatura tBi de intrare în contur, în J/Nm3.
• Cantitatea de căldură introdusă în conturul de bilanţ cu gazele calde sau alte
resurse energetice secundare provenite din alte contururi, Qgi , se determină cu relaţia: ∑
1
∑Q gi = Vgc
100 ∑V i k k [J/u.r] (X.5.144)
în care: Vgc reprezintă cantitatea de gaze calde intrată în conturul de bilanţ în unitatea de
referinţă, în Nm3/u.r; Vk – conţinutul volumetric al componentelor gazoase, în %; ik –
entalpia acestor componente la temperatura tgci de intrare în contur, în J/Nm3.
• Cantitatea de căldură introdusă în conturul de bilanţ, Q fmi , prin alţi purtători ∑
de căldură ca: aerul de ardere (inclusiv aerul fals), QL, fluide de răcire, ΣQrăc,i, aburul de
injecţie a combustibilului lichid, Qinj, aburul tehnologic, ∑Q ab.teh , materii prime,

materiale tehnologice, dispozitive de transport al acestora etc., Qmi.
Se poate exprima în forma cea mai generală cu următoarea relaţie:
∑Q fmi = QL + ∑Q rac ,i + Qinj + Qab.teh + ∑Q mi [J/u.r] (X.5.145)
b) Căldura utilă. Prin căldura utilă, în cadrul unui contur de bilanţ termoenergetic,
se înţelege, în forma cea mai generală, suma constituită din cantităţile de căldură necesare
realizării reacţiilor chimice endoterme ce au loc în sistemul analizat, ∑Q end ; căldura
chimic legată, ∑Q cB , respectiv căldura sensibilă, ∑Q sB , a combustibililor produşi în
contur şi evacuaţi din acesta, inclusiv gazele tehnologice combustibile; căldura fizică a
materialelor principale şi auxiliare realizate în interiorul conturului de bilanţ, precum şi a
dispozitivelor de transport al acestora, ∑ Q şi căldura necesară evaporării apei
fm
introduse cu materialele intrate în contur, ∑ Q . Se poate scrie deci:apa
Q = ∑Q + ∑Q + ∑Q + ∑Q + ∑Q
u end cB sB[J/u.r] (X.5.146)
fm apa
• Cantităţile de căldură necesare realizării reacţiilor endoterme (Qr > 0) se calculează,

pentru substanţele de referinţă introduse sau evacuate din conturul sistemului analizat, în
funcţie de starea fizică a substanţei respective.
• Cantităţile de căldură chimic legate, respectiv căldura sensibilă a combustibililor
produşi în contur şi evacuaţi din acesta, precum şi căldura fizică a materialelor principale şi
auxiliare şi a dispozitivelor de transport al acestora se determină cu relaţii cunoscute în
literatura de specialitate.
c) Pierderile de căldură. Ultimii doi termeni ai ecuaţiei (X.5.139) se determină de
obicei împreună şi reprezintă pierderile de căldură la nivelul conturului şi cantitatea de
căldură livrată altor sisteme sub formă de resurse energetice secundare recuperate. În
general, acestea se constituie din: cantităţile de căldură chimic legate, ∑Q c2 , respectiv
căldura fizică, ∑Q f2 , a gazelor de ardere evacuate la coş sau livrate spre a fi folosite în
alte contururi; căldura chimic legată, ∑Q cg , respectiv căldura fizică, ∑Q fg , a gazelor
de ardere evacuate prin uşi şi alte orificii deschise ale instalaţiilor; căldura chimic legată
evacuată prin ardere mecanic incompletă în zgură, căzătură sau cenuşă volantă, ∑Q cm , şi
respectiv căldura fizică a acestora, ∑Q fm ; căldura fizică evacuată din instalaţia analizată
cu zgura, ∑Q fzg , praful antrenat la coş, ∑Q fp , precum şi cu fluidele de răcire ale
diverselor ansambluri ale instalaţiei, ∑Q f răc; căldura radiată în mediul înconjurător prin
uşi sau alte orificii deschise, ∑Q rad , precum şi prin pereţii instalaţiei, ∑Q rper ; şi, în
sfârşit, cantitatea de căldură acumulată în pereţii instalaţiilor analizate în perioadele tranzitorii,
până la atingerea regimului staţionar de funcţionare, ∑Q ac .
Q p + Qres = ∑Q + ∑Q c2 f2 + ∑Q + ∑Q + ∑Q + ∑Q
cg fg cm fm +
+ ∑Q fzg + ∑Q + ∑Qfp frac + ∑Q rad + ∑Q rper + ∑Q ac

[J/u.r] (X.5.147)
• Cantitatea de căldură chimic legată a gazelor de ardere evacuate la coş se determină

cu relaţia:
∑ Q = {⎡⎣ B (1 − n)V
c2 i ga − Vgor ⎤⎦ ⋅ ⎣⎡3018CO + 2579 H 2 + Himn Cm H n ⎦⎤ /100 ⋅ 4,1648 [J/u.r] }
(X.5.148)
în care, în plus faţă de notaţiile deja explicitate, apar: Vga – volumul gazelor rezultate din
arderea unei unităţi de combustibil, în Nm3/kg sau Nm3/ Nm3; Vgor – volumul gazelor de
ardere evacuate din instalaţia analizată prin uşi sau alte deschideri, în Nm3/u.r.
• Cantitatea de căldură pierdută din instalaţia analizată datorită căldurii sensibile a
gazelor de ardere evacuate la coş se calculează cu relaţia:
∑Q f2 = ⎡⎣ Bi (1 − n)Vga − Vgor ⎤⎦ × ∑V jga × i jga /100 [J/u.r] (X.5.149)
în care: Vjga reprezintă ponderea volumetrică a componentei j din gazele de ardere evacuate
la coş, în %; ijga – entalpia componentei j din gazele de ardere, calculată la temperatura t2,
în J/Nm3.
• Cantitatea de căldură chimic legată a gazelor de ardere scăpate din instalaţie prin
diverse orificii, uşi deschise etc., se determină cu relaţia:
∑Q cg = ∑V gor , k ⋅ τk ⋅ H ig , k [J/u.r] (X.5.150)
în care: Vgor,k reprezintă volumul gazelor de ardere scăpate orar prin orificiul sau
deschiderea k, în Nm3/h; τk – timpul cât stă deschis orificiul k, în h; Hig,k – puterea calorifică
inferioară a gazelor de ardere scăpate prin orificiul k, în J/Nm3.
• Cantitatea de căldură pierdută cu gazele de ardere evacuate prin diverse orificii şi
deschideri se determină cu relaţia:
∑Q fg = ∑V gor , k ⋅ τk ⋅ igor ,k [J/u.r] (X.5.151)
în care: igor,k reprezintă entalpia gazelor de ardere ieşite prin orificiul k, corespunzătoare
temperaturii tgor,k, în J/Nm3; Vjgor,k – ponderea volumetrică a componentei j în gazele de
ardere evacuate prin orificiul k, în %; ijgor,k – entalpia corespunzătoare componentei j, la
temperatura tjgor,k, în J/Nm3.
• Cantitatea de căldură chimic legată evacuată prin ardere mecanic incompletă în
particulele de combustibil cuprinse în zgură, căzătură şi cenuşă volantă se calculează cu
relaţia:
∑Q cm = Gzg H izg + Ggr H jigr + Gcv H icv [J/u.r] (X.5.152)
în care: Gzg, Ggr, Gcv reprezintă cantitatea de zgură, respectiv cantitatea de combustibil căzut
printre barele grătarului, precum şi cantitatea de praf volant antrenat de către gazele de
ardere, în kg/u.r; Hizg, Higr, Hicv – puterile calorifice inferioare corespunzătoare celor trei
grupe de pierderi, în J/kg.
• Cantitatea de căldură evacuată prin căldura sensibilă a pierderilor mecanic incomplete
se determină cu relaţia:
∑Q fm = Gzg cmzg t zg + Ggr cmgr t gr + Gcv cmcv tcv [J/u.r] (X.5.153)
în care: cmzg,cmgr,cmcv reprezintă căldura specifică medie a zgurii, respectiv căzăturii prin
barele grătarului şi a cenuşii volante la temperaturile medii la care se evacuează din
instalaţie fiecare dintre componentele menţionate, în J/kg°C; tzg,tgr,tcv – temperaturile la care
sunt evacuate cele trei componente, în °C.
• Cantitatea de căldură evacuată din instalaţia analizată prin căldura sensibilă a
zgurii extrase în stare granulată sau lichidă se calculează cu expresia:
∑Q fzg = 0,3Gzg t zg [J/u.r] (X.5.154)
• Cantitatea de căldură evacuată din instalaţie cu căldura sensibilă a prafului de

materiale tehnologice antrenate cu gazele de ardere se determină cu relaţia:
∑Q fp = p ⋅ Bi (1 − n)Vga cmp t2 [J/u.r] (X.5.155)
în care: p este conţinutul de praf în greutate într-un Nm3 de gaze de ardere, în kg/Nm3; cmp –
căldura specifică a prafului corespunzătoare temperaturii t2, în J/kg °C.
• Cantitatea de căldură evacuată prin căldura preluată de fluidele de răcire ale
diverselor subansambluri se calculează cu relaţia:
∑Q f , rac = ∑G rac ,i irac ,i [J/u.r] (X.5.156)
în care: Grăc,i reprezintă cantitatea fluidului de răcire i, în kg/u.r; irăc,i – entalpia fluidului de
răcire i la temperatura de evacuare a fluidului respectiv din instalaţie, în J/kg.
• Cantitatea de căldură pierdută prin radiaţie în mediul ambiant prin uşi sau alte
orificii deschise se determină cu expresia:
⎡⎛ t + 273 ⎞ 4 ⎛ t 4⎤
amb + 273 ⎞
∑ Qrad = ∑ 4,96 ⋅ ϕk ⋅ Fk ⋅ τk ⎢⎜ c ⎟ ⎜−
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
⎟ ⎥ ⋅ 4,1648 [J/u.r]
(X.5.157)
în care: 4,96 este coeficientul radiaţiei totale al corpului absolut negru, în kcal/m2hK4; ϕk –
coeficientul de diafragmare al orificiului k, în funcţie de configuraţia sa geometrică; Fk –
secţiunea orificiului k, în m2; tamb,tc – temperatura mediului ambiant, respectiv a corpului
care radiază (gaze de ardere, suprafaţa băii etc.) în dreptul orificiului k, în °C.
• Cantitatea de căldură pierdută de instalaţia analizată în mediul ambiant prin
radiaţia pereţilor se determină pentru două perioade caracteristice, şi anume: perioada
de încălzire a instalaţiei, τ1, până atinge regimul stabilizat, şi perioada de funcţionare în
regim stabilizat, τ2. Pierderile care au loc în perioada de răcire sunt afectate perioadei
de nefuncţionare a instalaţiei.
∑Q rper = ∑Q rper ,i + ∑Q rper , s [J/u.r] (X.5.158)
În scopul calculării pierderilor prin radiaţie, întreaga suprafaţă a instalaţiei analizate

se împarte în elemente caracterizate de aceeaşi temperatură medie a pereţilor şi aceeaşi
constituţie a izolaţiei.
Cantitatea de căldură pierdută prin radiaţia pereţilor, în regim stabilizat, se calculează
cu relaţia:
∑Q rper , s = τrs ⎡
⎣ ∑F jv q jv + ∑F ⎤ [J/u.r]
j rest q j rest ⎦ (X.5.159)
în care: τrs este timpul de funcţionare a instalaţiei în regim stabilizat, în h; Fjv,Fi rest –
suprafaţa exterioară a elementului j din porţiunea de vatră, respectiv din restul pereţilor,
în m2; qjv, qj rest – cantitatea de căldură pierdută orar pe unitatea de suprafaţă a elementului j
din porţiunea vetrei respectiv din restul pereţilor, în J/m2h.
• Cantitatea de căldură pierdută prin acumulare se determină ca sumă a pierderilor
de căldură în zona vetrei şi în restul pereţilor:
∑Q = ∑Q ac acv + ∑Q ac rest [J/u.r] (X.5.160)
iar
∑Q ac rest = ∑v js ⋅ γ s ⋅ c (tmsi − tmsf ) [J/u.r]

s
(X.5.161)
unde: vjs este volumul materialului din stratul izolator s, corespunzător elementului de
suprafaţă Fj rest, în m3; γs – greutatea specifică a materialului din stratul s, în kg/m3; cs –
căldura specifică medie a materialului din stratul s, între temperaturile tmsi şi tmsf, în J/kg °C;
tmsi, tmsf – temperatura medie a stratului s în momentul iniţial al perioadei de răcire, respectiv
temperatura finală, în °C.
X.5.9.2.3. Concepţia elaborării bilanţului exergetic
Bilanţul exergetic furnizează precizări foarte importante în ceea ce priveşte valoarea

pierderilor reale de energie, localizarea şi stabilirea adevăratelor cauze ale pierderilor,
permite analizarea concretă a măsurilor tehnico-organizatorice menite să contribuie la
diminuarea pierderilor şi inclusiv la ridicarea performanţelor proceselor respective.
Aplicarea metodei de analiză exergetică presupune determinarea tuturor com-
ponentelor unui bilanţ exergetic, precum şi a parametrilor de stare ai purtătorilor de energie
ce participă într-un contur de bilanţ.
Exergia unei energii ordonate este egală ca valoare chiar cu energia respectivă. În
cele ce urmează vor fi prezentate relaţiile de calcul ale principalelor componente ale
bilanţului exergetic.
a) Exergia corespunzătoare unei energii mecanice este dată, prin definiţie, de relaţia:
Emec = Wmec [J/u.r] (X.5.162)

b) Exergia corespunzătoare unei energii electrice este definită de expresia:
Eec = Wec [J/u.r] (X.5.163)
c) Exergia introdusă sau evacuată dintr-un contur de bilanţ de către cantitatea G, în

kg sau Nm3, dintr-un material se determină cu relaţia:
Em = Gem [J] (X.5.164)
în care em reprezintă exergia unităţii de masă sau de volum din materialul respectiv, în J/kg
sau J/Nm3.
d) Exergia unei unităţi de combustibil este dată de relaţia:
Ec = H i − T0 ( st − s0 ) [J/kg] sau [J/Nm3] (X.5.165)
în care st este entropia produselor finale ale arderii, la temperatura finală (teoretică) de
ardere, în J/kg K sau J/Nm3 K.
De menţionat că exergia unui combustibil reprezintă, de fapt, exergia amestecului de
combustibil cu aerul la un exces dat. Prin urmare, exergia este în funcţie nu numai de
combustibil, ci şi de cantitatea de aer. Exergia unui combustibil se micşorează cu creşterea
excesului de aer.
e) Exergia unei cantităţi de căldură Q cedată sau preluată de o masă materială, la
presiune constantă, este dată de expresia:
⎡ T ⎤
EQ = Q ⎢1 − 0 ⎥ [J] (X.5.166)
⎣ T1 ⎦
în care: T1 este temperatura purtătorului căldurii Q, în K.
f) Pierderea de energie în cadrul unui proces de transfer al cantităţii de căldură Q
între temperaturile T1 şi T2 se determină cu relaţia:
⎛ 1 1⎞ ∆T
π1− 2 = T0 ⎜ − ⎟ Q = T0 Q = T0 ∆S (X.5.167)
T
⎝ 2 T1⎠ T1 ⋅ T2
X.5.9.3. Măsurarea mărimilor folosite în calculul bilanţurilor

energetice
X.5.9.3.1. Măsurarea mărimilor electrice
Pentru efectuarea măsurătorilor, în vederea determinării mărimilor din structura unui

bilanţ electroenergetic, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– întocmirea unei scheme monofilare a întregii instalaţii şi cunoaşterea caracteristicilor
cablurilor, barelor, motoarelor şi a altor categorii de consumatori;
– fixarea punctelor de măsurare a consumurilor de energie;
– pregătirea aparatelor şi realizarea schemelor de măsurare a mărimilor din structura
de bilanţ;
– montarea unui set minim de aparate de măsură la nivelul tablourilor de distribuţie;
– aplicarea măsurilor de protecţie a muncii în instalaţiile în care se execută

măsurătorile şi instruirea echipei de lucrători, care preiau sarcina finalizării măsurătorilor
legate de întocmirea bilanţului energetic;
– măsurătorile se fac pentru o zi caracteristică din luna cu cele mai mari consumuri
de energie. Mărimile de măsurat se citesc din oră în oră pe cele trei schimburi de lucru ale
secţiei din conturul de bilanţ analizat. Măsurarea mărimilor se face fie direct, fie indirect.
După determinarea mărimilor din proces, se calculează valoarea lor medie şi valoarea
medie pătratică.
Alegerea aparatelor de măsură şi a celorlalte elemente din schema construită pentru
măsurători se face în ideea ca aparatajul selectat să reziste solicitărilor mecanice şi ale
influenţelor mediului în care va lucra. Pentru alegerea aparatelor din schema de măsură
trebuie verificat gradul de precizie şi factorul de calitate ale aparatelor sau dispozitivelor de
citire şi extensia scării, în aşa fel încât să cuprindă gama mărimilor ce se măsoară.
Clasa de precizie a aparatelor de măsură exprimă eroarea tolerată la măsurători, în
procente din indicaţia maximă a aparatului de măsurat.
Pentru aparatele electrice există cinci clase de precizie, şi anume: clasa 0,2, cu eroare
tolerantă ± 0,2% din scara de măsură; clasa 0,5, cu eroarea ± 0,5%; clasa 1, cu eroarea
± 1%; clasa 1,5, cu eroarea ± 1,5%; clasa 2,5, cu eroarea ± 2,5%. Aparatele din clasa 0,1 şi
0,2 sunt utilizate pentru măsurători de precizie în laborator sau pe platforme de încercări.
Aparatele din clasa 0,5 şi 1 sunt utilizate pentru măsurători curente de control. Aparatele
din clasa 1,5 şi 2,5 sunt utilizate ca aparate de tablou. Factorul de calitate cel mai mare îl au
aparatele cu magnet permanent, după care urmează aparatele electrice electrodinamice,
electromagnetice şi de inducţie.
Punerea la zero a aparatelor este obligatorie pentru clasele de precizie 0,2 şi 0,5.
Consumurile proprii tehnologice variază între 0,2 ...20 VA. Limita superioară de consum
se regăseşte la voltmetre şi wattmetre, iar limita inferioară a consumului apare în cazul
ampermetrelor magnetoelectrice.
Dacă în instalaţie există transformatoare de măsură, atunci trebuie cunoscute erorile
de raport pentru curent, respectiv pentru tensiune, şi erorile de unghi. O atenţie deosebită
trebuie dată modului în care se leagă transformatorul de măsură în reţea.
Condiţiile preliminare pentru realizarea unor măsurători precise se referă la: aşezarea
aparatelor în poziţia lor de etalonare, punerea la zero a acului indicator, aburirea geamului
aparatului pentru a evita influenţa sarcinii electrostatice ce se poate forma prin eventualele
frecări în timpul transportului, curăţirea tuturor fişelor de la rezistenţele de precizie şi
montarea lor prin presare în locaşurile respective, montarea corectă în circuitul supus
măsurătorilor a tuturor aparatelor şi în special a contoarelor de energie, mai ales în situaţii
când în schemă figurează transformatoare de măsură, ferirea tuturor aparatelor de influenţa
câmpurilor electrice şi magnetice exterioare, prin aşezarea lor la o depărtare apreciabilă de
maşinile electrice, transformatoare şi condensatoare electrice, prin care circulă curenţi intenşi.
X.5.9.3.2. Metode şi scheme de măsură a mărimilor din structura

unui bilanţ termoenergetic
Metodele şi schemele de măsură a elementelor din structura unui bilanţ termoenergetic

vizează determinarea lungimilor şi suprafeţelor, măsurarea temperaturilor, a presiunii şi
a diferenţei de presiune, determinarea lucrului mecanic şi a puterii, măsurarea turaţiei,
cantităţilor, a conţinutului de praf şi a umidităţii purtătorilor de energie (gaze, abur),

analiza chimică a lichidelor şi a gazelor, a puterii calorifice a combustibililor şi controlul
arderii .
a) Măsurările cu mărci tensometrice permit stabilirea variaţiei lungimilor, respectiv a
suprafeţelor prin modificarea rezistenţei electrice a mărimii supuse analizei. Mărcile
tensometrice folosesc traductoare pentru măsurarea pe cale electrică a mărimilor neelectrice.
Pentru variaţii mici ale lungimilor şi suprafeţelor, se utilizează mărci tensometrice
pe bază de semiconductoare. Metodele de măsurare se bazează pe scheme în punte şi
cuprind metoda punctului zero şi metode bazate pe dispozitive amplificatoare de frecvenţă
purtătoare. Pentru măsurarea grosimilor, se utilizează metoda penetraţiei bazată pe
absorbţia de radiaţii de către materialul examinat, a reflexiei, metoda comparaţiei, a
curenţilor turbionari şi metode bazate pe ultrasunete. Pentru măsurarea suprafeţelor se
utilizează planimetre lineare şi polare, cu şi fără dispozitiv de compensare a erorilor. Dacă
nu există disponibil un planimetru, atunci suprafeţele trebuie determinate prin calcul cu
ajutorul formulei lui Simpson.
b) Metodele şi schemele de măsurare a temperaturilor se pot clasifica astfel:
– procedee mecanice de măsurare a temperaturilor, care fac apel la termometre de
sticlă cu lichid, termometre cu dilatarea metalelor, termometre cu tub Bourdon etc.;
– procedee electrice de măsurare a temperaturilor bazate pe termometre cu rezistenţe
metalice, termometre cu rezistenţă pe bază de semiconductoare, termocuple, pirometre de
radiaţie etc.
Schemele pentru utilizarea practică a acestor clase de aparate sunt simple şi nu
necesită montaje speciale.
c) Măsurarea presiunii şi a diferenţei de presiune se realizează cu ajutorul următoarelor
tipuri de aparate şi scheme: manometre cu lichid, manometre elastice, manometre cu piston
şi cu plutitor, aparate electrice pentru măsurarea mărimilor neelectrice bazate pe influenţa
presiunii asupra rezistenţei unui conductor sau cele bazate pe efectul piezoelectric, barometre
cu mercur, manometre diferenţiale, manometre cu mai multe lichide etc. Metodele de
măsurare a presiunii sunt: metode de măsurare prin comprimare, recomandate pentru
presiuni mici, de până la 10–5 torr; metode bazate pe efectele electrice, produse de variaţia
presiunii asupra conductoarelor, recomandate pentru presiuni mari şi pentru măsurarea
presiunilor rapid variabile, metode de măsură a presiunii bazate pe variaţia conductibilităţii
termice a gazelor, metode de măsură bazate pe ionizarea gazelor şi cele bazate pe frecarea
gazelor (cu posibilităţi de măsură între 800 torr până la 10–10 torr). Un rol important la
măsurarea presiunilor, în diverse instalaţii, îl au aparatele indicatoare electrice şi mecanice.
Aparatele electrice se recomandă pentru viteze mari de variaţie a presiunii, iar cele
mecanice, pentru viteze mici.
d) Măsurarea forţelor şi a momentelor se realizează prin procedee mecanice,
hidraulice sau electrice.
Măsurarea electrică a forţelor se efectuează cu ajutorul capsulelor cu cărbune, cu
semiconductoare, cu mărci tensometrice, cu capsule magnetoelastice, cu capsule inductive
şi cu capsule piezoelectrice.
Momentele de rotaţie se măsoară în două ipoteze, şi anume: cu pierderi de putere,
folosind frânarea mecanică, hidraulică, pneumatică şi electrică, şi fără pierderi de putere, cu
ajutorul următoarelor dispozitive: cântar pendular necoaxial şi cântar pendular coaxial; se
mai folosesc diverse tipuri de dinamometre (cu pârghie, de torsiune etc.) şi alte tipuri de
aparate.
e) Măsurarea turaţiei se realizează prin diverse procedee dintre care selectăm: procedee
cu impuls, procedee mecanice bazate pe pendulul centrifug, procedee de măsurare prin
vibraţii, procedee electrice (curenţi turbionari, traductoare electrice), procedee electronice,
optice şi pneumatice.
Pentru măsurarea turaţiilor mici se folosesc contoare, iar pentru măsurarea turaţiilor
mari se recomandă tahogeneratoare electrice. Pentru măsurarea turaţiilor foarte înalte se
folosesc metode bazate pe traductoare electronice.
f) Măsurarea cantităţilor se realizează cu două grupe de procedee, şi anume: procedee
care nu afectează legea ce stă la baza funcţionării aparatelor de măsură şi procedee care
afectează această lege. Prima grupă de procedee se aplică la măsurarea cantităţilor de
combustibil şi a volumelor din recipiente închise (volume ocupate de lichide sau gaze).
Nivelurile se pot determina prin măsurarea presiunii sau a diferenţei de presiune, a
conductibilităţii electrice (metoda Moffet) sau pe baza conductibilităţii termice. Măsurarea
nivelurilor se mai face şi prin metode capacitative, prin metode bazate pe ultrasunete,
radiaţii etc.
Măsurarea volumelor se realizează cu ajutorul recipientelor de măsură basculante şi
a aparatelor echipate cu contoare, cum ar fi: contoare cu tambur, cu piston inelar şi piston
profilat, contoare cu pistoane rotative pentru gaze etc. La măsurarea volumelor se mai
utilizează metode de cântărire mecanică automată.
Măsurarea cantităţilor prin procedee care afectează legea ce determină funcţionarea
aparatului se realizează prin următoarele tehnici: tehnica recipientelor sub presiune, procedeu
aplicabil la determinarea cantităţilor de gaz; determinarea cantităţilor de abur prin tehnica
diafragmei, determinarea cantităţii pe baza tehnicii de măsurare a vitezei medii în conducte,
măsurarea cantităţilor prin tehnica strangulării transversale (stavile, ajutaje, diafragme,
tuburi Venturi), tehnica traductoarelor de debit etc.
Construcţia şi montarea aparatelor de măsurat se dau în STAS 7347 – 70 pentru
debitmetre de aer şi gaz şi pentru prizele de presiune în cazul diafragmelor.
Măsurarea debitelor de scurgere se realizează cu ajutorul presiunii dinamice, a
metodelor electrocalorice, inductive bazate pe principiul lui Faraday (aplicat la măsurarea
debitelor mici), cu ajutorul rotametrelor, a forţei portante a plutitorului, metodă aplicabilă la
măsurarea debitelor continue de lichid, gaz şi abur.
Cele mai importante metode tehnice de măsurare a cantităţilor şi debitelor sunt:
tehnica strangulării, tehnica bazată pe căderea de presiune pe măsurarea presiunii dinamice,
tehnica bazată pe rotametre şi pe procedee termice.
Măsurarea cantităţilor de praf emise pe coşurile de fum se realizează prin următoarele
procedee: procedee ciclonice, bazate în special pe aparatul Bowag, procedee electrice bazate
pe efectul electric de frecare având ca prototip aparatul Konitest, procedee gravimetrice,
bazate pe microcântarul lui Gast.
g) Măsurarea conţinutului de umiditate a gazelor se face prin determinarea maselor
înmagazinate de vapori, fie prin condensare, fie prin absorbţie. Determinarea umidităţii
gazului se face prin modificarea stării acestuia, şi anume: prin variaţia temperaturii, a
presiunii, prin modificarea volumului, determinarea punctului de rouă şi prin utilizarea
izotopilor radioactivi.
Măsurarea umidităţii relative se face cu diverse procedee tehnice, din care menţionăm:
tehnica materialelor higroscopice, tehnica aparatelor psihrometre, tehnica măsurării umidităţii
prin difuzie cu ajutorul higrometrelor etc.
Determinarea conţinutului de umiditate a gazelor are o importanţă deosebită, mai
ales pentru cercetări ce se referă la probleme energetice complexe. Astfel, pentru deter-
minarea punctului de rouă se utilizează aparate bazate pe oglinzi răcite. Pentru determinarea
directă a umidităţii relative a aerului se folosesc higrometre cu fir. Limitele superioare
de temperatură se ridică la 50oC, în cazul utilizării părului natural, şi la 100oC, în cazul
folosirii materialelor sintetice. Cel mai răspândit aparat pentru măsurarea indirectă a
umidităţii relative este psihrometrul de aspiraţie, prevăzut cu termometru cu mercur sau, în
cazul măsurării continue, se recomandă echiparea aparatului cu termometre cu rezistenţă.
Măsurarea conţinutului de umiditate a aburului se realizează cu ajutorul calorimetrului de
trecere şi al calorimetrului cu laminare prin supraîncălzirea aburului umed, ca urmare a
trecerii agentului prin strangulare.
h) Analiza chimică a lichidelor urmăreşte determinarea conţinutului de săruri, a
concentraţiei de oxigen, de ioni de hidrogen etc. La analiza lichidelor se folosesc procedee
şi aparate bazate pe variaţia conductibilităţii lichidului supus analizei. Pentru stabilirea
concentraţiei de oxigen în lichide se utilizează aparatele construite de Freier, Tödt şi
Wickert, dintre care aparatele Oxyflux dau rezultate cu erori de ± 5% la stabilirea
concentraţiei de oxigen în apă.
Concentraţia de ioni de hidrogen joacă un rol important pentru apa din cazane şi se
stabileşte cu ajutorul procedeului electrolitic, care dă erori mai mici decât procedeele optice
şi calorimetrice.
i) Măsurarea puterii calorifice a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi se realizează
cu diverse procedee de laborator, descrise în standardele în vigoare. Determinarea puterii
calorifice a combustibililor solizi se face fie pe baza metodei descrise în STAS 5269-69
(bomba calorimetrică), fie prin analiza chimică a combustibilului.
Stabilirea puterii calorifice a combustibililor lichizi şi gazoşi se face cu ajutorul
metodelor descrise în STAS 41-1965. Determinarea compoziţiei gazelor se face prin
analize chimice, fizice şi fizico-chimice.
j) Analiza gazelor permite stabilirea compoziţiei lor, astfel ca procesul de ardere
să decurgă fără pierderi. Este ştiut că lipsa de oxigen duce la pierderi prin ardere chimic
incompletă a combustibilului, iar aerul în exces absoarbe energie şi generează pierderi,
ducând la mărirea cantităţii de căldură evacuate cu gazele de ardere.
Procedeele de analiză chimică a gazelor de ardere au la bază: absorbţia selectivă a
componentei de gaz căutată, urmată de absorbţia produsului de ardere.
În prezent, în exploatare, se folosesc în locul analizelor manuale analize automatizate.
Analiza gazelor bazată pe procedee fizice operează cu: măsurări ale conductivităţii
termice fie direct, fie prin comparaţie, măsurarea căldurii de combustie, aplicarea procedeelor
magnetice, a procedeelor termodinamice etc. Dintre procedeele de analiză prezentate, cele
mai precise şi deosebit de rapide sunt procedeele fizice.
Procedeele fizico-chimice se recomandă pentru măsurarea concentraţiilor foarte
scăzute.
Măsurarea oxigenului din gazele de ardere pe cale magnetică dă rezultate mult mai
precise decât prin măsurarea căldurii de reacţie şi prin măsurarea conductibilităţii termice.
Controlul arderii constituie o operaţie care urmăreşte economisirea combustibilului
din proces.
ANEXE
ANEXA 1
Temperaturile medii lunare ale aerului exterior

ANEXA 1 (continuare)
ANEXA 2
Densitatea apel în funcţie de temperatură

ANEXA 3
Caracteristicile apei şi vaporilor de apă saturată

ANEXA 4
Pierderile de sarcină unitare R pentru conducte de oţel,

la ∆t = 20 K
ANEXA 5
Coeficienţi de rezistenţă locală în funcţie de material şi mărimi geometrice

ANEXA 6
Pierderi de sarcină unitare locale Z pentru conducte de oţel şi Σξ = 1

ANEXA 7
Nomogramă pentru calculul pierderilor de sarcină liniare la conductele

de condensat cu circulaţie prin pompare
ANEXA 8
Alegerea dispozitivelor pentru separarea condensatului

BIBLIOGRAFIE
1. Carabulea, C., Carabogdan, I. Modele de bilanţuri energetice reale şi optime, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1982.
2. Petrescu, A., Duţă, Gh. Încălzirea clădirilor industriale, Editura Tehnică, 1981.
3. Popescu, M., Ilina, M. ş.a. Instalaţii de încălzire. Îndrumător de proiectare, Editura Tehnică,
1992.
4. Popescu, M. ş.a. Manualul de instalaţii. Instalaţii de încălzire, Editura Artecno,
Bucureşti, 2002.
5. * * * Manualul inginerului textilist, Editura Tehnică, Bucureşti, 1959.
6. * * * Colecţie de standarde şi acte normative în vigoare.

Cap - 10 - 5 Incalzire Si Abur PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap - 10 - 5 Incalzire Si Abur PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INSTALAŢII TERMICE

X.5.1.1. Rolul instalaţiilor termice în industria textilă

Specific acestei categorii industriale sunt instalaţiile de încălzire destinate asigurării

Evaluarea climatului termic după indicele PMV

Frig Rece Aproape rece Aproape cald Cald Foarte cald

B = C + 0, 25(ti + θmr ) + 0,1x − 0,1(37,8 − ti ) vi (X.5.1)

Evaluarea confortului termic după indicele B

Răcoare Confort Cald Prea Foarte

Fluxuri unitare maxime la nivelul capului qpc max, în W/m2

X.5.1.2. Clase de instalaţii utilizate

În cadrul unităţilor de procesare a materialelor textile se apreciază că se regăsesc

X.5.1.3. Acte normative specifice

Pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de încălzire centrală vor fi

• I.13/2 – 02 - Normativ pentru exploatarea instalaţiilor de încălzire centrală;

X.5.2. Parametrii climatici de calcul

X.5.2.1. Parametrii climatici interiori

Temperaturile interioare convenţionale de calcul pot fi considerate temperaturi reale

Temperaturi interioare pentru spaţii încălzite

Pentru procesele de producţie, temperaturile interioare convenţionale de calcul sunt

Temperaturi interioare pentru spaţii de producţie

Categoria de muncă se va stabili în funcţie de recomandările de mai jos.

Temperaturi interioare pentru unele spaţii neîncălzite

Temperatura Viteza Rezistenţa termică medie a

Tabelul X.5.6 (continuare)

Pentru evaluări rapide, pentru o serie de cazuri particulare de transfer de căldură,

în care RojAj reprezintă rezistenţa termică adoptată pentru elementul de construcţie cu

X.5.2.2 Parametrii climatici exteriori

Temperaturile exterioare de calcul te stabilite prin prelucrarea temperaturilor locale

Temperaturile convenţionale de calcul în pământ tp sunt normate în funcţie de zona

Temperaturi convenţionale în pământ

Viteza vântului de calcul v stabilită pe baza concomitenţelor vânt puternic - temperatură

Viteza convenţională a vântului de calcul

X.5.3. Anvelopa clădirii

X.5.3.1. Caracteristici termofizice

Asigurarea unor spaţii confortabile pentru desfăşurarea activităţilor umane presupune

Fig.X.5.3. Comportamentul elementelor de închidere la transfer de căldură Q,

Rezultă deci că elementele de închidere trebuie să satisfacă simultan mai multe

Fig. X.5.4. Perete plan

în care: C1 şi C2 sunt coeficienţii de radiaţie ai suprafeţei elementului de construcţie şi ai

în care b este un coeficient de corecţie care are următoarele valori:

Limita inferioară a elementelor cu masivitate mică este reprezentată de către

X.5.3.2. Rezistenţe termice

Ambele temperaturi superficiale depind de rezistenţa termică totală, care nu este

Revenind la expresia conservării fluxului termic

Dacă temperaturii θi i se acordă valori normate pentru

ti − te 2 Fig. X.5.5. Parametri

Rezistenţe termice superficiale

Elemente de construcţie în contact

8 / 0,125 24 /0,042 8 / 0,125 12 / 0,084

8 / 0,125 24 /0,042 8 / 0,125 12 / 0,084

6 / 0,167 24 / 0,042 6 / 0,167 12 / 0,084

Valorile normate ale mărimilor ti, φ1, ∆θmax.

∆θt max, ºC , pentru

Din şirul de egalităţi rezultă:

Pentru determinarea rezistenţei minime necesare R0

Noua grosime a stratului δ*2 va trebui majorată la valoarea de fabricaţie:

δ 2rat > δ*2

În condiţiile noi, rezistenţa reală a structurii va fi calculată cu valoarea nouă δ rat

Caracteristici termotehnice ale materialelor de construcţie

Tabelul X.5.10 (continuare)

X.5.3.3. Rezistenţe la transfer de masă

a. Condiţiile fizice de transfer de masă. În aprecierea permeabilităţii la transfer de

Fig. X.5.7. Direcţii de transfer de masă, în funcţie de sezon.

zona II – sorbţia vaporilor de apă se

Rezervoarele de colectare a condensului se dimensionează diferit: