CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ECHIPAMENTE TERMICE, HIDRAULICE ŞI

PNEUMATICE.

Noțiuni generale despre hidraulică.

Hidraulica este știința care studiază legile de echilibru și de mișcare a fluidelor din
punctul de vedere al aplicațiilor în tehnică. Denumirea de hidraulică provine din cuvintele
grecești hidra-apa si aulos-tub.
Hidraulica studiază în principal lichidele care sunt fluide practice incompresibile, ele nu
au forma proprie ci sunt perfect plastice la efortul de compresiune.
Hidraulica are un vast domeniu de aplicabilitate. În timp au aparut primele lucrări-
hidrotehnice: diguri, apeducte, sisteme de irigații. La ora actuală nu exista nici o ramură a
tehnicii unde să nu își găseasca aplicabilitatea.
Exemple:
- Industria constructoare de mașini: în tehnica automobilului, locomotivei, aviației,
navale, în industria ușoară și alimentară s-au extins hidraulice de comenzi, acționări și
automatizări, amortizoare, suspensii hidarulice etc.
- Transporturi: principiile de funcționare ale celor mai multe mijloace de transport
sunt bazate pe legile hidraulicii. Astfel sunt vapoarele și submarinele, avioanele, vehiculele pe
perna de aer etc. De asemenea transportul în conducte și canale, transportul hidraulic și
pneumatic al diferitelor materiale în suspensie (pulberi, paste).
- Metalurgie: siderurgie, în industria grea, de o importanță deosebită este problema
apei de răcire la furnale, laminoare, dispozitive hidraulice de turnare a metalelor și maselor
plastice, echipamente hidraulice ale forjelor si preselor etc.
- Mașini hidraulice: reprezintă de asemenea un domeniu vast de aplacabilitate:
turbine hidraulice sau eoliene, turbine de foraj, pompe de diferite tipuri etc.
Notiuni generale despre pneumatica
Utilizarea aerului comprimat în scopul mecanizării proceselor de producție precum și în
domeniul transporturilor este cunoscută de peste un secol. În înțelesul său mai vechi pneumatica
era definită ca fiind știinta care studia mișcarea aerului și fenomenele atmosferice.
Odată cu dezvoltarea tehnicii, aceasta a imprimat semnificații proprii notiunii de
pneumatică, în sensul ca efectele suprapresiunii sau ale depresiunii au capatat utilizare practică.
Varietatea largă a tehnicilor pneumatice are la bază utilizarea energiei potențiale de
suprapresiune ale unui gaz și în special, a aerului comprimat in prealabil.
Rezultă deci că instalațiile pneumatice înglobeaza mașinile și aparatele care folosesc în
calitate de agent de energie aerul comprimat. În ultimul timp aerul comprimat a căpătat o largă
utilizare și în realizarea aparatelor și sistemelor de control automat și comanda a celor mai
variate sisteme tehnice si/sau procese tehnologice.
Pneumatica se dezvoltă atât pe direcția rezolvării de sine stătătoare a numeroaselor
probleme tehnice în competiție cu echipamentele electronice de automatizare dar și în colaborare
cu anumite elemente ale sistemelor electronice si hidraulice de automatizare în scopul
soluționării unor probleme de mare complexitate.
În acest mod pneumatica joacă un rol important și în sistemele combinate de reglaj
automat.
Generarea energiei pneumatice se face după un ciclu deschis. Un asemenea ciclu
presupune aspirarea din atmosfera, comprimarea, tratarea, distribuția la utilizatori și refularea în
atmosferă. Fiind un ciclu deschis, aerul care alimentează sistemul de acționare se
reimprospătează continuu, fiind supus de fiecare data unui process complex de filtrare.
Avantajul acestui tip de sistem (cu circuit deschis) constă în simplitatea sa (nu mai este
necesar un circuit de întoarcere a mediului de lucru la stația de compresoare). Fiabilitatea, durata
de viață și nu în ultimul rând performanțele unui sistem pneumatic de acționare depind în cea
mai mare măsură de calitatea agentului folosit.
Noțiuni generale despre instalațiile termice
Specific acestei categorii industriale sunt instalaţiile de încălzire destinate asigurării
confortului termic în spaţiile ocupate de oameni şi instalaţiile de încălzire ce asigură energia
termică necesară desfăşurării proceselor tehnologice.
Confortul termic se referă la zonele ocupate de către personalul lucrător, acesta fiind
stabilit diferenţiat, în funcţie de zona de amplasament a ocupantului.
O primă zonă poate fi constituită de spaţiile destinate activităţilor administrative, în care
confortul termic poate fi definit de cel puţin patru parametri de confort:
1. temperatura medie a spaţiului încălzit ti;
2. temperatura medie de radiaţie tmr;
3. viteza medie de deplasare a curenţilor de aer vi ;
4. umiditatea relativă a aerului φ.
Această zonă poate fi definită zonă de confort termic uman.
Cea de-a doua zonă se referă la condiţiile termohigrometrice impuse de procesele
tehnologice. Această zonă o putem defini ca zonă de confort termic tehnologic şi, în acest caz,
cei patru parametri de confort sunt definiţi de cerinţele tehnologice, astfel că ocupanţii vor trebui
să le accepte prin adaptare, luând precauţiile ce se impun pentru asigurarea confortului termic
uman.
Pentru evaluarea confortului termic uman, astăzi există o metodă foarte complexă,
dezvoltată de către Franger, care consideră că variabilele esenţiale care influenţează echilibrul
termic uman prin starea sa de confort sunt următoarele:
– nivelul de activitate care induce nivelul producţiei interne de căldură din corp Qcorp;
– conductivitatea termică a îmbrăcăminţii λh;
– temperatura medie a aerului interior ti;
– temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare tmr;
– viteza medie de deplasare a aerului în zona ocupată de oameni;
– umiditatea relativă a aerului φ sau conţinutul de umiditate x.
Cât priveşte confortul termic tehnologic, specific industriei textile sunt temperature
medie şi umiditatea aerului ale căror valori sunt mult diferite de limitele confortului termic
uman.
Rezultă că ocupanţii acestor spaţii vor apela la mijloace specifice de ameliorare a
confortului lor prin modificarea îmbrăcămintei.
Pentru aplicaţiile industriale în care sunt utilizate sisteme de încălzire prin radiaţie se
poate considera deosebit de important să fie verificat un al cincilea parametru de confort definit
ca flux radiant la nivelul capului qcap, care trebuie să se situeze sub valoarea de la care apare
insolaţia.