INTRODUCERE

Impozitele reprezintă în zilele noastre, obligaţii pecuniare, pretinse în temeiul legii,

de către autoritatea publică, de la persoanele fizice şi judiciare, în raport cu capacitatea
contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie, imediată
şi foloseşte de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrumente
de influenţare a comportamentului plătirilor, astfel încât interesele acestora să fie amortizate
cu interesul public.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece
acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor publice. Astfel în ţările dezvoltate, impozitele, taxele şi contribuţiile
deţin opt , nouă zecimi din totalul resurselor financiare publice. În cadrul ţărilor aflate în
dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor în totalul resurselor financiare publice
înregistrează diferenţieri importante ,variind între cinci şi noua zecimi.
Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiere, arăta că
impozitele pot fi folosite pentru a încuraja sau pentru a descuraja o anumită activitate
economică şi astfel, fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice,
impozitul a devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi social (Iulian Văcărel şi
colectivul, Finanţe Publice, 2003)
În ţara noastră, tranziţia de la sistemul economic centralizat la cel concurenţial de
piaţă, a antrenat schimbări în viaţa economică şi socială pe care puţini le bănuiau la începutul
acestui drum. Aceste schimbări nu aveau cum să ocolească sistemul financiar pentru care
ultimul deceniu şi jumătate a reprezentat o perioadă de permanente căutări în vederea
adaptării instituţiilor, instrumentelor, tehnicilor şi metodelor sale de lucru, a normelor juridice
cu caracter financiar, la noile realităţi din societatea românească.
Impozitele au apărut încă din sclavagism, fiind considerate primul element de
finanţe publice, în măsura în care statul a trecut la prelevarea, cu caracter obligatoriu, a unor
venituri sau resurse private la dispoziţia sa, în formă bănească.
După unii autori, însă originalitatea impozitelor moderne se regăseşte în ajutoarele
de tip feudal, bazate pe consimţământul vasalilor faţă de rege. În raport cu existenţa acelui
consimţământ, presupus de sistemul ajutoarelor feudale şi menţinut, oarecum, în regimul de
instituire a impozitelor moderne prin votul parlamentelor, se poate invoca şi o nuanţă a
caracterului voluntar al impozitelor. Pe primul plan, însă, în sistemele impozitelor moderne, a
trecut definitiv caracterul lor impus, de prelevări obligatorii ale unor resurse private la

1
dispoziţia statului, fără a se nega suportul democratic al instituirii lor de către organele
legislative alese de cetăţeni, contribuabili. Astfel noţiunea de impozit semnifică, în primul
rând, o obligaţie impusă de către stat supuşilor săi, constând în a se ceda acestuia părţi din
veniturile sau averile lor, pentru acoperirea nevoilor sale de funcţionare, respectiv a
cheltuielilor publice.
În concepţia clasică, impozitul a fost definitiv, ca o plată suportată de cetăţeni pentru
serviciile aduse lor de către stat, iar în interpretarea semnificaţiilor sale se avea în vedere doar
ipoteza sa de resursă financiară, destinată finanţării cheltuielilor neproductive ale statului.
Corespunzător evoluţiei înregistrate în planul concepţiilor despre impozit şi pornind
de la conţinutul său economic, în varianta modernă, acesta reprezintă, atât procese de
redistribuire a produsului creat şi relaţii economice între persoane fizice şi juridice, pe de o
parte şi stat, pe de altă parte, cât şi un mijloc de influenţare de către stat, asupra activităţii
economice şi sociale.
Fiecărui moment de dezvoltare al societăţii îi corespunde unui anumit nivel al
impozitelor, nivel care se schimbă pe măsura acestei dezvoltări.
Specific evoluţiei impozitelor în perioada postbelică este tendinţa creşterii lor în
mărime absolută şi relativă.
Sporirea volumului impozitelor s-a realizat prin creşterea numărului plăţilor,
creşterea materiei impozabile, precum şi prin majorarea cotelor de impunere.
În perioada modernă, impozitele au dobândit un rol, fiind folosite ca instrument de
intervenţie al statului în viaţa economică au devenit o metodă de conducere prin care se
reglează mecanismele pieţei. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta
ca instrument de stimulare sau frânare a unor activităţi de creştere ori reducere a producţiei
sau cuantumului unui anumit produs. Astfel, impozitele servesc ca metode intervenţioniste cu
caracter conjunctural sau structural, pentru corectarea evoluţiei sau pentru stabilirea şi
echilibrarea creşterii economice.
Impozitul pe venit este una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului de
stat, izvorul principal al formării veniturilor bugetului de stat şi al finanţării cheltuielilor
publice.
Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie, spre sfârşitul
secolului al XVIII - lea. În preajma primului război mondial au mai introdus acest impozit şi
alte ţări cum sunt: S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Olanda, Belgia.
Existenţa unui impozit pe venit ideal ar necesita o bază cât mai largă de impozitare,
deduceri personale de bază suficient de mari astfel încât să se excludă contribuabilii cu

2
venituri mici de la impunere, asigurându-se astfel o impunere progresivă în funcţie de
mărimea venitului.
În cadrul lucrării am urmărit să pun în evidenţă conţinutul, funcţiile şi rolul
impozitelor, determinarea impozitului pe veniturile din salarii, în condiţiile în care impozitele
reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii
necesităţilor publice în majoritatea statelor lumii.

3
 CAPITOLUL I
Noţiuni generale privind impozitele
1.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitul este o categorie financiara, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de
existenţa statului şi a banilor.
De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de
dezvoltarea economico - socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii
despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice din antichitate provin, în special, din istoria
statelor antice, grec şi roman.
În Grecia Antica erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale
statului, pentru întreţinerea şi dotarea forţelor armate şi de ordine publică, pentru construirea
şi înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase şi distracţii publice, pentru
construirea de drumuri şi lucrări de utilizare comunală. Pentru acoperirea cheltuielilor publice
se foloseau atât resursele domeniale, obţinute prin exploatarea unor bogaţii naturale aflate în
patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât şi
diferitele impozite ordinare şi extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe
veniturile meseriaşilor, taxele pentru vânzarea, în piaţă, a produselor agricole, impozitul
extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război, ca o îndatorire de
onoare a acestor cetăţeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum.
Iniţial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea
pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior,
tributum a fost generalizat şi permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii
statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara
acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe
meşteşuguri şi, temporar, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.
În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanţeze o
administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o tară cu
puţine frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea
impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput
proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă, în
Anglia secolului XIII şi în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferenţiat pentru

4
nobili, clerici şi ţărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, ca şi impozite incluse
în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.
În Principatele Române, şirul mare al dărilor ordinare includeau birul aşezat ca „cisla"
asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi", văcăritul, vinăritul, tutunăritul,
oieritul s.a. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea
pe tron a domnitorului, ajutorinţele s.a. Deseori, stabilirea şi perceperea acestor dări erau
arbitrare şi abuzive. În Franţa, până la Revoluţia din 1789, în categoria impozitelor se
includeau:
• impozitul la taille în variantele:
• reală, pentru proprietarii de terenuri;
• personală, pe veniturile cetăţenilor.
• impozitul de a douăzecia parte din venit, sporit, ulterior, la a zecea parte din
venit;
• capitaţia, datorată de toţi locuitorii în cuantum bănesc diferenţiat în raport cu
rangul social;

. patenta, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi

comerţ, pe cont propriu;
• impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor si tutunului;
• impozitele percepute la tranzacţiile de bunuri;
• impozitele de înregistrare (sau de timbru);
• alte taxe.
După Revoluţia franceză din 1789, datorita numărului mare al impozitelor şi taxelor ,
Adunarea Constituantă a Franţei a înlăturat privilegiile avute până atunci de nobili şi clerici, a
suprimat arbitrariul în stabilirea şi perceperea impozitelor şi a înlăturat anumite impozite pe
vânzări ale bunurilor de consum. Totodată, prin Constituţia franceză din 1793, s-au pus bazele
concepţiei instituirii impozitelor cu consimţământul contribuabililor. Aplicarea practică a
acestei concepţii s-a limitat, însă, doar la rezervarea în competenţa parlamentelor a dreptului
de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui şi modifica
impozitele a fost dominată de creşterea permanenta a cheltuielilor publice în toate statele. De
aceea, parlamentele statelor contemporane au fost şi sunt nevoite să sporească impozitele şi
taxele, iar consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea,
de către reprezentanţii lor în parlament, a legilor referitoare la impozite şi taxe.
Deşi în literatura de specialitate exista mai multe definiţii date impozitelor,
considerăm că impozitele reprezintă o forma de prelevare silită la dispoziţia statului, fără
5
contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Din definiţie rezultă ca impozitele au caracter obligatoriu, iar prelevarea acestora se
efectuează cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directa din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor rezultă din faptul că plata acestora către stat
constituie o sarcină impusa tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit
dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează
impozit.
De asemenea, impozitele se prelevă cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
directă din partea statului, plătitorii acestora neputând solicita statului un contraserviciu de
valoare egală sau apropiată.
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social, iar modul concret
de manifestare a acestuia se diferenţiază de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta.
În majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe
plan financiar, deoarece acestea reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor
financiare necesare acoperirii necesitaţilor publice, în plan economic, rolul impozitelor rezidă
din faptul că se folosesc ca pârghii de politică economică, prin intermediul căruia se pot
stimula sau frâna anumite activităţi, zone (regiuni), consum al anumitor mărfuri şi/sau
servicii, relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite ţări.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea ca, prin intermediul lor,
statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut (P.I.B.) între
grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice. Totuşi, efectul major al
rolului impozitelor pe plan social îl constituie creşterea presiunii fiscale globale.

1.2. Elementele tehnice ale impozitelor

Realizarea obiectivelor financiare, economice şi sociale urmărite de către stat, când
introduce diferite impozite şi taxe, este posibilă numai atunci când reglementările fiscale
respective sunt cunoscute şi respectate atât de contribuabili, cât şi de organele fiscale. De
aceea, în legile prin care se instituie impozite şi taxe se folosesc următoarele elemente tehnice:
• subiectul (plătitorul) impozitului;
• suportatorul (destinatarul) impozitului;
• obiectul impunerii;
• sursa impozitului;
• unitatea de impunere;

6
 • cota impozitului;
• asieta fiscală;
• termenul de plată.

1. Subiectul (plătitorul) impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau

juridica obligată prin lege să plătească impozitul. Calitatea de plătitor de impozite presupune
îndeplinirea anumitor condiţii. Astfel, pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie cetăţean liber;

. să realizeze un anumit venit sau sa posede anumite bunuri;

. să aibă capacitate de exerciţiu, adică să fie în deplinătatea facultăţilor mintale.

În cazul anumitor impozite şi taxe este necesar ca persoanele fizice să dispună de

calificarea corespunzătoare, să posede o autorizaţie de exercitare a profesiunii şi un domiciliu
stabil.

2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv

impozitul. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului,
iar în cel al impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o obligaţie formală de a
plaţi impozitul (T.V.A.-ul, de exemplu), căci suportarea efectivă se realizează de către
persoana care cumpără mărfurile sau serviciile a căror vânzare este supusa impozitelor.

3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusa impunerii. În cazul

impozitelor directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, profitul, venitul realizat de o
persoană, bunurile mobile şi imobile, anumite acte şi fapte juridice.

În cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie încasările din vânzarea

mărfurilor produse în ţara sau provenite din import, din prestarea anumitor servicii etc.
Asupra obiectului impunerii se aplică, de regulă, principiul unicităţii, potrivit căruia un
obiect impozabil se impune o singura dată. Actele normative prevăd obiectul impozabil, ca
fiind impersonal, adică trebuie sa fie concretizat atât cantitativ cât şi calitativ.
Obiectul impunerii concretizat cantitativ şi calitativ formează baza impozabilă, iar
determinarea acesteia presupune două operaţiuni şi anume:
• identificarea obiectului impozabil şi stabilirea naturii acestuia
(determinarea calitativă);

7
 • evaluarea (măsurarea) obiectului impozabil pe o anumită perioadă de , timp
(determinarea cantitativă).
De asemenea, mărimea impozitului de plată depinde în mod direct de stabilirea corectă
a bazei impozabile care se exprimă în unităţi băneşti, iar uneori în unităţi de măsura fizice (kg,
bucăţi, ha. etc.).

4. Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul, respectiv din venit sau din
avere.
Ca sursa a impozitului veniturile apar sub forma salariului, profitului, dividendelor,
rentei, în timp ce averea se prezintă sub formă de bunuri mobile, imobile sau de capital (ca
expresie a acţiunilor emise de societăţile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacţionate
prin bursele de valori).
De asemenea, în cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide, întotdeauna,
cu sursa. În schimb, în cazul impozitelor pe avere nu întotdeauna există o asemenea
coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii
respective şi numai acesta diminuează substanţa averii propriu-zise. De exemplu, în cazul
impozitului pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie valoarea clădirilor, procesul economic
de utilizare a clădirilor, iar sursa impozitului pe clădiri o constituie alte venituri realizate de
proprietarul clădirilor respective.

5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsura prin care se exprima mărimea

obiectului impozabil şi are fie o expresie monetară (în cazul impozitelor pe venit), fie o
expresie fizico-naturală (m2, ha, kg, bucăţi, s.a.) în cazul impozitelor pe avere.

6. Cota impozitului (sau cota de impunere) reprezintă mărimea impozitului stabilită pentru
fiecare unitate de impunere. Altfel spus, cota de impunere este suma sau procentul care se
aplică asupra bazei impozabile pentru determinarea impozitului. În funcţie de natura venitului
impozabil şi categoriile de plătitori cotele de impunere se grupează în:
• cote fixe (în suma fixa, forfetară);
• cote procentuale.
Cotele fixe de impunere sunt stabilite în sumă fixa, independent de mărimea venitului
impozabil, de averea sau situaţia plătitorului. Aceste cote se folosesc atunci când bazele
impozabile sunt exprimate în unităţi naturale, ca de exemplu la calcularea impozitului agricol
in suma fixa pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile clădite şi neclădite (sub
formă de cotă fixa pe m2), la calcularea taxelor asupra mijloacelor de transport etc.

8
 Cotele procentuale de impunere se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric
şi pot fi:
• proporţionale;
• progresive:

• orizontale;
• verticale:

• simple;
• compuse;

• regresive.

Cotele proporţionale de impunere sunt cele al căror procent rămâne constant,

indiferent de mărimea obiectului impozabil, iar dacă se face raportul între impozitul rezultat
prin aplicarea lor şi venitul impozabil proporţia rămâne nemodificată. Cotele progresive de
impunere cresc pe măsura creşterii venitului impozabil, fie într-un ritm constant, fie într-un
ritm variabil. Ele pot să opereze atât orizontal, cât si vertical. În cazul progresivităţii
orizontale, la venituri impozabile egale ca mărime, cota de impozit este diferita în funcţie de
natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori. În cazul progresivităţii verticale cota
de impozit creste pe măsura creşterii veniturilor, precum şi in funcţie de natura venitului
impozabil şi de categoriile de plătitori.
La rândul lor, cotele progresive verticale sunt simple (globale) şi compuse (pe tranşe).
În cazul cotelor progresive simple, procentul de impunere aferent transei superioare a
venitului impozabil se aplică întregului venit impozabil realizat de către plătitor. Cotele
progresive compuse (pe tranşe) se determină separat, prin aplicarea fiecărei tranşe a unui
anumit procent, iar pentru obţinerea impozitului total de plată fiind necesară însumarea
impozitelor aferente fiecărei tranşe.
Cotele regresive de impunere se diminuează pe măsura creşterii nivelului impozabil,
în scopul avantajării plătitorului.

7. Asieta fiscala exprimă modul de aşezare a impozitelor şi include totalitatea măsurilor luate
de organele fiscale pentru identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei
impozabile şi a cuantumului impozitelor datorate statului. Asieta constată existenta unei
creanţe fiscale a statului şi creează obligaţia de plata a impozitelor în sarcina contribuabililor.

9
Stingerea acestei obligaţii fiscale poartă denumirea de lichidare şi se face, de regula, prin
încasarea impozitului.

8. Termenele de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit. El este precizat în
fiecare act normativ instituitor de venituri bugetare. La fixarea termenelor de plată se au în
vedere:
• perioadele de realizare a veniturilor din care se plătesc impozitele;
• necesitatea alimentării permanente a bugetului statului cu resurse financiare;
• dimensionarea optimă a sumelor datorate statului de către contribuabili. De
asemenea, precizarea termenelor de plată constituie o condiţie importanta în informarea
plătitorilor privind cât datorează statului şi când trebuie să plătească impozitul.
Termenele de plata au caracter imperativ, iar neachitarea impozitelor până la
termenele stabilite prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabililor de a plăti şi majorări
de întârzieri sau sunt sancţionaţi sub forma de popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri de
valoare identica cu suma impozitului datorat statului, vânzarea acestora prin licitaţie.
În afara celor opt elemente tehnice prezentate anterior, actul legal de instituire a unui
impozit trebuie să mai cuprindă: •
• autoritatea şi beneficiarul impozitului;
• posibilitatea impozitului;
• facilităţile fiscale acordate;
• sancţiunile aplicabile şi căile de contestaţie (sau de atac).
Autoritatea impozitului reprezintă puterea publică ce instituie impozitul, la care se
adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv impozitul. În virtutea dreptului de
suveranitate fiscală al fiecărui stat, aceasta autoritate se stabileşte prin Constituţie, în
România, dreptul de a institui impozite îl are Parlamentul şi în anumite condiţii consiliile
locale sau judeţene.
În statele federative, suveranitatea fiscală se exercită atât la organele fiecărui stat
component al federaţiei, cât şi de organele federale. De regulă, încasarea impozitelor se
realizează printr-un singur aparat administrativ, pentru a se reduce cheltuielile cu
administrarea acestora.
Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului
(federaţiei), bugetele comunităţilor locale sau bugetele unor instituţii publice, după caz.
Posibilitatea impozitului evidenţiază capacitatea economica a contribuabililor de a
plaţi impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii
impozitului.

10
 În timp, posibilitatea impozitului a evoluat de la numărul bărbaţilor din familie (în
antichitate), la fumurile gospodăriei, numărul de ferestre sau aspectul exterior al locuinţei (în
evul mediu), la mărimea proprietăţii, a veniturilor şi a consumului (în economia
contemporană).
Facilităţile fiscale aferente impozitului se pot concretiza, după caz, în:
• exonerări pentru anumite categorii de subiecţi;
• perioade de scutire;
• reduceri de impozite;
• restituiri de impozite.
Sancţiunile aplicabile au drept scop întărirea responsabilităţii contribuabililor în ce
priveşte stingerea obligaţiilor fiscale, în favoarea beneficiarului, la termenele stabilite. În
funcţie de natura abaterii constatate de organele de control, acestea pot fi, în cazul constatării
unor contravenţii, sub formă de:
• amenzi;
• majorări de întârziere;
• popriri asupra unor venituri;
• confiscarea unor bunuri;
• punerea sechestrului asupra unor bunuri şi vânzarea acestora prin licitaţie.
În cazul evaziunii fiscale frauduloase sau a altor abateri grave se retrage autorizaţia de
funcţionare şi/sau se declanşează procedura de urmărire penală.
Căile de contestaţie se referă la modalităţile prin care contribuabilii pot ataca actele de
impunere sau sancţionare ale organelor de control.

1.3. Clasificarea impozitelor

În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc
ca formă şi conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele diferitelor categorii de
impozite în plan economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza
următoarelor criterii:

. trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;

• obiectul asupra cărora se aşează;

• scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
• frecvenţa perceperii lor;
• instituţia care le administrează.
A. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele se grupează în:

11
 • impozite directe;
• impozite indirecte.
Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau/şi
juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se
percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în
cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană.
Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea se grupează în:
a). impozite reale (obiective, pe produs), care:
• se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale (cum sunt
pământul, clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia
personală a subiectului impozitului;
• au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului
premonopolist, dar ele se practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor
ocupate de clădiri, exploatărilor agricole;
• în această categorie se includ:
• impozitul funciar;
• impozitul pe clădiri;
• impozitul pe activităţi industriale, comerciale si profesii libere;
• impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
b). impozite personale (subiective), care:
• se aşează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia personală
a subiectului impozitului;
• în această categorie se includ:
• impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
• impozitele pe veniturile societăţilor de capital;
• impozitele pe averea propriu-zisa;
• impozitele pe circulaţia averii;
• impozitele pe sporul de avere.
2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii,
fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi
suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile.
În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului al
persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.
În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:
• taxe de consumaţie;

12
 • venituri care provin de la monopolurile fiscale;
• taxe vamale;
• taxe de timbru si de înregistrare.
B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică în:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
C. În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se
grupează în:
1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumaţie etc).
2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activităţi anume sau vederea
realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate
asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping în scopul
limitării importului anumitor mărfuri ce au preţ de dumping.
D. După frecventa cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:
1 . Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual),
fiind înscrise in cadrul fiecărui buget public.
2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii excepţionale (cum ar fi, de
pildă, în situaţii de criza şi război) şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sunt
înscrise in bugetul public.
E. După instituţia care le administrează, impozitele se grupează în funcţie de tipul
statelor in care se instituie şi percep, astfel:
- în statele de tip federal distingem:
1. impozite federale;
2. impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor
membre ale federaţiilor;

3. impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau judeţelor, ale

municipiilor, oraşelor si comunelor.
- în statele de tip unitar distingem:
1. impozite ale administraţiei centrale de stat;

13
 2. impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.
F. După aria de cuprindere a materiei impozabile deosebim:
 impozite analitice;
 impozite sintetice.
Impozitul analitic – este un impozit aşezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei
operaţii izolate, respectiv asupra unei singure categorii de venit, denumită cedulă.
Impozitul sintetic – este aşezat asupra unui ansamblu de operaţiuni sau de venituri şi constă în
impunerea acestui ansamblu de operaţiuni sau de venituri o singură dată.
Impozitul analitic este cel mai adesea aşezat în cote proporţionale , pe când impozitul
sintetic este stabilit, de regulă, în cote progresive.
Impozitele sintetice sunt cele mai neutre, din punct de vedere economic, şi au un
randament fiscal mai bun decât impozitele analitice.

1.4. Caracterizare generală a impozitelor directe

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economice, deoarece ele
se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere.

Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere.

Primul impozit direct în bani care apare în ţările române în secolul al XV - lea este
birul, el fiind şi singurul venit al visteriei. Este cel mai vechi impozit al ţărilor române.

Birul reprezenta o dare personală, pe cap de locuitor, contribuabilul fiind poporul de

jos. Procedeul utilizat pentru împărţirea impozitelor poartă denumirea de cisluire şi înseamnă
stabilirea impozitelor pe fiecare persoană de către obştea satului în funcţie de avere. Perceperea
acestuia pe timpul lui Duca Vodă (1673-1678) se făcea cu ajutorul unor slujbaşi neoficiali.

Birul continuă să fie prezent până în 1700 când îşi schimbă denumirea şi devine ruptă.

La mijlocul secolului al XVIII-lea găsim o dare directă numită sferturi (civerturi) care
era impozitul personal plătibil în patru sferturi trimestriale. Ea se strângea tot sub forma cislei.

Prima încercare ştiinţifică de aşezare şi percepere a impozitelor este socotită a fi

reforma domnitorului Constantin Mavrocordat în a treia sa domnie Muntenia în 1739. Cea mai
însemnată parte a acestei reforme în transformarea impozitului direct numit capitaţiune, dintr-
un impozit de repartiţie, într-unul de cotitate făcându-şi astfel apariţia aplicarea unui principiu
ştiinţific care la acea vreme reprezenta o adevărată revoluţie fiscală. Reforma încercată de
Constantin Mavrocordat a urmărit să aplice principiile generalităţii, proporţionalităţii şi al
răspunderii faţă de fisc, principii care de altfel se regăsesc în legislaţia fiscală din epoca

14
modernă. Însă datorită stării politice, economice şi sociale din vremea respectivă, reforma lui
Constantin Mavrocordat a fost socotită drept un act de curaj.

Această reformă a avut drept scop stârpirea unor abuzuri legate de perceperea
impozitelor dar şi mărirea veniturilor domnului, ea neatingându-se de privilegiile boierilor.

Necesităţile tot mai mari impuse de turci au făcut ca aceasta reforma să nu fie luată în
seamă de domnitorii care au urmat.

Regulamentul Organic avea să înfiinţeze dar şi să păstreze o serie de impozite directe

cum ar fi. Capitaţia - darea personală; dajdia mazililor şi patenta - impozitul pe clase asupra
comercianţilor şi profesioniştilor.

În perioada 1866-1919 în România impozitele directe se diversifica şi aceasta datorită

situaţiei precare.

Impozitele directe vor lua amploare pe măsura dezvoltării economiei şi în strânsă

corelaţie cu aceasta datorită caracteristicilor lor de a fi stabilite pe anumite obiecte materiale
sau genuri de activităţi fie pe venit sau pe avere. Cea mai mare diversificare şi extindere au
cunoscut-o în capitalism.

În primele decenii ale secolului al XX-lea se observa ca locul impozitelor aşezate

asupra obiectelor sau activităţi purtând denumirea de impozite de tip real este treptat ocupat de
cel al impozitelor stabilite pe diferite venituri şi anume pe salarii, profit şi rentă sau pe avere,
fie pe cea mobiliară sau imobiliară, deci impozitele de tip personal. Aceasta a făcut ca printre
numeroşii plătitori să se afle atât muncitorii cât şi funcţionarii.

Treptat, cu precădere în ultimele decenii ale secolului trecut, cheltuielile publice devin
din ce în ce mai numeroase făcând posibile acoperirea acestora prin intermediul de venituri
realizat prin introducerea impozitelor personale.

În consecinţă, suplimentarea veniturilor se va realiza prin utilizarea impozitelor

indirecte. Asistăm, astfel treptat la o extindere a acestora. Acest gen de impozite afectează în
mod deosebit pe cei cu venituri mai mici din cauză că se percep de regulă la vânzarea bunurilor
de larg consum.

Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis

stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoştinţa plătirilor, sunt mai echitabile şi deci mai
de preferat decât impozitele indirecte deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
mărfuri şi servicii de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului sub
forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

15
 În decursul timpului, impozitele directe au evoluat o dată cu dezvoltarea economiei, ele
stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe averi.
Fiind individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere.
Deşi s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, o diversificare şi extindere mai mari au
cunoscut abia in capitalism.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi
genuri de activităţi (adică impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele
stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, renta) sau pe avere (mobiliara sau imobiliara),
adică cu impozite de tip personal.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorita creşterii continue a
cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale
nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât s-a recurs şi la impunerea indirectă.
Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărirea
venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute în anticipaţie, ele sunt
preferabile faţă de impozitele indirecte. Impozitele directe prezintă următoarele avantaje:
• constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care se poate
baza la anumite intervale de timp;
• îndeplinesc obiective de justiţiei fiscala, deoarece sunt exonerate veniturile
necesare minimului de existenta;
• se calculează şi se percep relativ uşor.
Impozitele directe prezintă şi următoarele dezavantaje:
• nu sunt agreabile plătitorilor;
• se apreciază ca nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea
interes să devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;
• pot genera abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.
Impozitele directe pot fi reale şi personale.
Impozitele directe au caracteristic, faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de
impozit.
Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte
stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic uneori acestea nu coincid.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social, dar în
mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al

16
impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de
preocupare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Astfel în ţările dezvoltate, impozitele şi taxele procura între opt şi nouă zecimi din
totalul resurselor financiare ale statului, în ţările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor şi
taxelor cunoscute diferenţieri mai mari în totalul resurselor financiare publice, variind între
cinci şi nouă zecimi.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor,
statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase şi
pături sociale, între persoanele fizice şi cele juridice. Astfel că prin intermediul impozitelor şi
taxelor statul preia de la buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din produsul intern
brut.
Ţinând cont de faptul că ne enumerăm printre ţările cu un număr foarte ridicat al
persoanelor ce trăiesc de pe urma scăderii volumului de contribuţii sociale prin scăderea
numărului de angajaţi la nivel de ţară, s-a redus ponderea impozitelor directe se varsă de
multe ori mai puţin la bugetul de stat, decât se încasează, sub formă de contribuţii, de la
persoanele juridice care folosesc forţa de muncă angajată în regim permanent sau de
colaborare.
Exista de asemenea şi posibilitatea muncii la negru, muncă ce nu intră sub incidenţa
contribuţiilor sociale, dar se apelează la cheltuieli sociale de natura ajutorului de şomaj,
cheltuieli efectuate de către stat. Nu este un secret că mulţi dintre şomeri, din simplul motiv că
nu se descurcă doar cu ce primesc din partea statului, lucrează la diferiţi economici fără a fi
luaţi în evidenţa personalului acestora, fapt ce privează atât agenţii economici de plată
contribuţiilor faţă de stat, cât şi statul de anumite venituri pe care nu le mai primeşte.
Această situaţie este convenabilă celor doi intraţi în raport de colaborare ilicită, în
timp ce, tot aceştia vor fi cei ce vor suferi de pe seama diminuării veniturilor bugetare, care nu
vor mai face faţă acoperirii cheltuielilor la nivelul naţional.

1.4.1. Impozite reale

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent. În primele
stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul reprezenta principalul mijloc de
producţie, în anumite ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pământ). Mărimea
acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:
• numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului;
• suprafaţa terenurilor cultivate;
• calitatea terenurilor cultivate;

17
 • mărimea arenzii;
• preţul pământului etc.
Utilizarea acestor criterii, în stabilirea impozitului funciar, nu permitea stabilirea reală
şi corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere numai
unii dintre factorii care influenţau nivelul producţiei agricole.
De aceea, un pas important în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar
l-a reprezentat introducerea cadastrului.
Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare
localitate, cu precizarea veniturilor pe care le produc, cât şi registrele în care figurează înscrişi
contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele directe.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale făcându-se
abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.
Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,
deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a face nici o legătură
cu situaţia subiectului impozabil. Din aceste motive, impozitele reale creează stări de
inechităţi fiscale. Aşadar, un proprietar împovărat de datorii, plăteşte aceleaşi impozite ca şi
cel liber de orice sarcină. Se constată ca doi contribuabili, cu putere de contribuţia inegală,
plătesc un impozit egal.
De exemplu, în secolul trecut a fost instituit impozitul funciar sau pe pământ. La
început suma impozitului funciar datorat statului de determină în funcţie de suprafaţa
terenurilor. Metoda este necorespunzătoare. Ea conducea la un impozit inechitabil, deoarece
terenurile erau diferite din punct de vedere al fertilităţii, randamentului, capitalului investit,
etc. Ulterior, impunerea s-a făcut şi după numărul de unelte, vite de muncă, preţul pământului.
Mai târziu, impunerea s-a realizat după bonitate, după cantitatea de produse obţinute, după
randament.
Impozitele reale cunosc o largă răspândire în perioada capitalismului premonopolist.
În această perioadă şi mai ales în primele stadii ale dezvoltării capitalismului pământul era
forma de bază a bogăţiei dar şi principalul mijloc de producţie. Este motivul care multe ţări
europene purced la introducerea impozitului funciar.
În legislaţia noastră fiscală, impozitul funciar, a fost introdus în 1859 în Moldova,
urmând ca acesta să fie la scurt timp, în 1860 şi în Muntenia.
Dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a profesiilor libere a condus la
creşterea numărului meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi a liber profesioniştilor.
Pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi
profesii libere.

18
 Impozitul pe veniturile întreprinderilor comerciale şi industriale a fost introdus prin
intermediul Regulamentului Organic care a înfiinţat impozitul pe patenta pentru negustori
împărţindu-i în trei clase.
În anul 1863 s-au votat o serie de legi fiscale printre care, cea mai importantă fiind
Legea patentelor cu mai multe clase de patentari punându-se astfel bazele acestui impozit.
Această lege a fost ulterior completată (1877) cu taxa proporţională în raport cu valoarea
locativă a magazinului.
Contribuabilii erau impuşi după ocupaţii şi alte semne exterioare cum ar fi:
- mărimea localităţii în care întreprinderea considerată îşi desfăşoară activitatea;
- natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul);
- mărimea capitalului;
- numărul muncitorilor;
- mărimea forţelor motrice folosite în întreprindere.
Prin urmare, nici în acest caz impozitul stabilit nu era dimensionat de capacitatea
contributivă a plătitorului.
Odată cu dezvoltarea industriei şi a comerţului se dezvoltă şi relaţii de credit, a
băncilor şi a comerţului cu hârtii de valoare, se formează p categorie de oameni care-şi vor
plasa capitalurile băneşti în operaţiuni speculative. Impunerea acestora s-a datorat prin
introducerea impozitului pe capitalurile băneşti, acesta fiind stabilit în funcţie de volumul
dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut sau în funcţie de
volumul dobânzilor încasate de creditor pentru capitalul dat cu împrumut.
Existau cazuri destul de frecvente când debitorul şi creditorul nu erau interesaţi în a
informa organele despre relaţiile de credit existente între ei, sustrăgându-se astfel de la
obligaţiile de plată, impozitul având datoria celor menţionate un randament fiscal scăzut.
Impozitele de tip real mai sunt practicate şi astăzi în unele ţări în curs de dezvoltare.

1.4.2. Impozite personale

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care se mai numesc impozite
subiective.
Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc în mod direct persoana
contribuabilului.
Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze,
astfel:

19
  în primul rând, muncitorii din perioada capitalismului ascendent fiind lipsiţi de
proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare nu puteau fi supuşi la plata
impozitelor reale; în schimb ei suportau greul impozitelor indirecte;
 în al doilea rând, trecerea la impozitele personale a devenit o necesitate,
deoarece impozitele indirecte erau tot mai greu de suportat de cei cu venituri
mici.
În perioada capitalismului premonopolist, muncitorii fiind lipsiţi de proprietăţi
funciare, clădirile sau capitalurile mobiliare nu puteau fi supuse la plata impozitelor reale. Ei
suportau greul impozitelor indirecte care le afectau salariul real.
Totodată, această trecere la impunerea personală a devenit o necesitate deoarece
impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mai mici, iar impozitele
reale prezentau o serie de carenţe. Se face astfel simţită nevoia unui sistem de impunere care
să asigure impunerea progresivă a veniturilor sau averii, introducerea minimului şi acordarea
unor înlesniri contribuabililor cu familii mai numeroase.
Drept urmare, s-a recurs la o anumită diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de
mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat, de
fapt, trecerea la sistemul impozitelor personale.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma:
 impozitelor pe venit;
 impozitelor pe avere.

20
 CAPITOLUL II
Conţinutul impozitului pe venitul persoanelor fizice
2.1. Impozitul pe venit
Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie spre sfârşitul
secolului al XVIII - lea, dar după o scurtă perioadă a fost retras urmând să fie reintrodus în
anul 1842.

Forma de baza a impozitelor personale, impozitele pe venit, au fost introduse în

perioada când s-a înregistrat o diferenţiere suficienta a veniturilor realizate de diferite
categorii sociale. Practic, introducerea acestor impozite a fost posibilă când muncitorii şi
funcţionarii realizau venituri sub forma salariilor, când industriaşii, comercianţii şi bancherii
realizau venituri sub forma profitului, iar proprietarii funciari sub forma rentei.
În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoanele fizice, cât si cele
juridice care realizează venituri din diferite surse.

Introducerea impozitului pe venit a născut numeroase discuţii referitoare la diferenţele

dintre impozitul pe venit care globalizează toate sursele de venit şi simpozionul cedular care
impozitează veniturile pe fiecare sursă de venit. Iniţial, aceste impozite au fost stabilite în cote
extrem de reduse, iar numărul contribuabililor era restrâns, urmând ca în timp cotele
impozitelor să sufere majorări repetate iar numărul persoanelor impuse să crească în mod
considerabil.
Astfel, putem spune că existenţa unui impozit pe venit ideal ar necesita o bază cât mai
largă de impozitare, deduceri personale de bază suficient de mari astfel încât să se excludă
contribuabililor cu venituri mici de la impunere, asigurându-se astfel, o impunere progresivă
în funcţie de mărimea venitului.
Cota de impozit în prezent este de 16% şi se aplică asupra impozitului corespunzător
fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi
independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, investiţii, pensii, activităţi agricole, pensii
şi alte surse.
Perioada impozabilă, este anul fiscal, care corespunde cu anul calendaristic în care se
realizează venituri. În cazul decesului contribuabililor, perioada impozabilă este inferioară
anului calendaristic, cuprinzând numărul de luni din anul calendaristic până la data decesului.
Impozitul pe venit este una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului de
stat, izvorul principal al formării veniturilor bugetului de stat şi al finanţelor cheltuielilor
publice.

21
 2.1.1. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenta
într-un anumit stat, precum şi persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate
pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. De la plata impozitului pe venit
sunt scutiţi, frecvent, suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în ţara
respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice
care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impozabil îl reprezintă veniturile obţinute din industrie, agricultura, comerţ,
asigurări, profesii libere etc. de către proprietari, întreprinzători, mici meşteşugari, muncitori,
funcţionari, liber - profesionişti.
Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se efectuează anumite
scăzăminte din venitul brut, cum sunt:
• cheltuielile de producţie;
• sumele prelevate la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;
• primele de asigurare plătite;
• dobânzile plătite pentru creditele primite;
• cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi şomaj, precum şi la casele de
pensii;
• pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
De regulă, impozitul pe venit este o impunere individuală, fiind aşezat pe fiecare
persoană care a realizat venituri. Există şi situaţii când veniturile se obţin în comun; de mai
multe persoane şi nu pot fi individualizate (cum ar fi de pildă impozitul agricol).
În aceste situaţii, impozitul de plată se stabileşte fie cu luarea în considerare a unor
factori sociali (starea civilă a plătitorului de impozit, vârsta, numărul persoanelor aflate în
întreţinerea sa etc.) fie fără să se ţină cont de aceştia, în practica fiscala se întâlnesc doua
sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, şi anume:
• sistemul impunerii separate care presupune fie o impunere diferenţiata pentru
fiecare categorie de venit în funcţie de natura acestuia, fie instituirea mai
multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită
sursa;

22
 • sistemul impunerii globale care presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea
venitului cumulat unui singur impozit.
Impunerea globala a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai des
întâlnită, ea utilizându-se în ţări ca: SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Ungaria, România s.a.
Pentru stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizează cote
proporţionale sau progresive. Cea mai frecvent utilizata este impunerea in cote progresive pe
tranşe de venit. Astfel, în SUA se utilizează două cote de impozit, respectiv 15% pentru cei
care realizează venituri între 2.001-30.000 dolari şi 28% pentru cei cu venituri mai mari de
30.000 dolari. În Franţa, cotele de impozit variază între 0% (această cotă se aplică
contribuabililor singuri, cu un venit impozabil; anual de până l a 18.140 Euro) şi 56,8% pentru
venituri ce depăşesc 246.770 Euro (în cazul contribuabililor singuri) şi 493.540 Euro pentru
contribuabilii ce deţin două părţi (exemplu soţ si soţie), deci dublul venitului realizat de o
singură persoană. În Germania, se practică impunerea pe baza unor cote progresive pe tranşe
de venituri, al căror nivel variază între 0% (pentru veniturile de până la 11.000 Euro) şi 53%
(pentru un venit de peste 250.000 Euro).
În Japonia nivelul progresivităţii ajunge până la 50%, iar in Australia până la 60%. De
regula, impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte anual, pe baza declaraţiei de
impunere întocmite de subiectul impozitului. După stabilirea impozitului datorat statului,
acesta se înregistrează în debitul contribuabilului în registrul de rol. De regulă, încasarea
impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente ş.a. se realizează prin stopaj la
sursa, de impozitul asupra celorlalte venituri se încasează direct de la contribuabili.

2.1.2 Categorii de venituri supuse impozitării

Se supun impozitului pe venit următoarele categorii de venituri:
• veniturile din salarii;
• veniturile din activităţi independente;
• veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;
• veniturile din investiţi;
• venituri din pensii;
• venituri din activităţi agricole;
• venituri din premii şi din jocuri de noroc;
• venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
• venituri din alte surse.

23
Nu sunt impozabile şi nu se impozitează următoarele:
• ajutoarele, indemnizaţiile si alte forme de sprijin cu destinaţie specială,
acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale,
bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la terţe
persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate
şi pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, care sunt
venituri de natură salarială;
• sumele încasate din asigurări de bunuri, de accidente, de risc profesional şi din
altele similare, primite drept compensaţie pentru paguba suportată;
• sumele primite drept despăgubiri pentru pagubele suportate ca urmare a
calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau de deces, produse ca
urmare a unor acţiuni militare, conform legii;
• sumele fixe de îngrijire pentru pensionarii care au fost încadraţi în gradul I de
invaliditate, precum şi pensiile de orice fel;
• contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu
titlul gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în materie;
• contravaloarea echipamentelor tehnice, echipamentului individual de protecţie
şi de lucru, alimentaţiei de protecţie, medicamentelor şi materiilor igienico-sanitare, ce se
acorda potrivit legislaţiei în vigoare;
• sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări;
• alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, suportată
integrată de angajator şi hrana acordată potrivit dispoziţiilor legale;
• veniturile obţinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra
bunurilor imobile şi mobile corporale din patrimoniul personal, exclusiv cele obţinute din
transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale;
• sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de natura celor de transport,
cazare, indemnizaţiei sau diurnelor acordate pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate
(în ţară şi în străinătate), precum, şi în cazul deplasării (în cadrul localităţii), în interesul
serviciului, inclusiv sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul
serviciului;
• drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen
redus, studenţii şi elevii militari ai instituţiilor de învăţământ militare şi civile;
• bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau
perfecţionare profesională în cadru instituţionalizat;
• sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie;

24
 • veniturile din agricultură şi silvicultură.
Impozitul anual se calculează prin aplicarea asupra venitului anual global impozabil a
unui barem anual de impunere, care se actualizează semestrial prin hotărârea Guvernului, în
funcţie de indicele de inflaţie realizat pe 6 luni, comunicat de Comisia Naţională pentru
Statistică.

2.1.3. Cota de Impunere şi perioada impozabilă

Cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător
fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din:
- activităţi independente
- salarii
- cedarea folosinţei bunurilor
- investiţii
- pensii
- activităţi agricole
- premii
- alte surse.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic. Perioada
impozabilă este inferioară anului calendaristic, în situaţia în care decesul contribuabilului
survine în cursul anului.
2.2. Determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice
2.2.1. Veniturile din activităţi independente
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din
profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţile adiacente.
Veniturile din profesii libere, reprezintă venituri obţinute din exercitarea profesiilor
medicale, de avocat, notare, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil
autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii
reglementate, desfăşurate în mod independent în condiţiile legii.
Codul fiscal prevede că persoanele care desfăşoară activitate independentă, trebuie să
efectueze plăţi anticipate în contul simpozionului anual datorat la bugetul de stat, cu excepţia
următoarelor venituri pentru care plata anticipată se efectuează prin reţinerea la sursă:
- venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
- venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;

25
 - venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau mandat,
comerciali;
- venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile, încheiate
potrivit codului Civil;
- venituri obţinut de o persoană fizică într-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, care nu generează o persoană juridică.
Impozitul ce trebuie reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care a fost plătit venitul, cu excepţia impozitului aferent veniturilor
obţinute de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică contribuabil, care nu
generează o persoană juridică.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să
organizeze şi să conducă contabilitate în partidă simplă, cu respectarea reglementărilor în
vigoare privind evidenţa contabilă, şi să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi,
Registru-inventar şi alte documente contabile prevăzute de legislaţia în materie.

2.2.2. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură,
provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile obţinute de către proprietar,
uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţile independente. În
această categorie de venit se cuprind veniturile din închirieri şi subînchirieri de bunuri mobile
şi imobile, precum şi veniturile obţinute din arendarea bunurilor agricole, din patrimoniul
personal.
Veniturile obţinute din închirieri şi subînchirieri de bunuri imobile sunt cele din
cedarea folosinţei locuinţei, caselor de vacanţă, garajelor, terenurilor şi alte asemenea, a căror
folosinţă este cedată în baza unor contracte de închiriere/subînchiriere, uzufruct, arendare şi
altele asemenea, inclusiv a unor părţi din acestea, utilizate în scop de reclamă, afişaj şi
publicitate.
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor se stabilesc pe baza contractului încheiat
între părţi, în formă scrisă şi înregistrată la organul fiscal competent în termen de 15 zile de la
data încheierii acestuia.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea
unui număr mai mare de cinci contracte de închiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu
anul fiscal următor califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi
le supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie. În aplicarea acestei
reglementări se va emite ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

26
 2.2.3. Venituri din investiţii
Veniturile din investiţii cuprind: dividende, venituri impozabile din dobânzi, câştiguri
din transferul titlurilor de valoare, venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la
termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare şi venituri din lichidarea
unei persoane juridice.
Sunt neimpozabile următoarele venituri din dobânzi: (Modificat prin Legea nr.
343/2006) venituri din dobânzi la depozitele la vedere/conturile curente, venituri sub forma
dobânzilor bonificate la depozitele clienţilor constituite în baza legislaţiei privind
economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ(Modificat prin O.U.G.
nr. 106/2007) venituri repartizate membrilor caselor de ajutor reciproc în funcţie de fondul
social deţinut (introdus prin O.U.G. nr. 106/2007).
Sunt considerate venituri din dobânzi următoarele: dobânzi obţinute din obligaţiuni,
dobânzi obţinute pentru depozitele la termen, inclusiv la certificatele de depozit, suma primită
sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate, alte venituri obţinute din titluri de
creanţă.
Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate la prima tranzacţionare a acţiunilor
emise de Fondul „Proprietatea” de către persoanele fizice cărora le-au fost emise aceste
acţiuni, în condiţiile titlurilor I şi VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările
ulterioare.
De asemenea, nu sunt venituri impozabile veniturile realizate din deţinerea şi
tranzacţionarea titlurilor de stat şi/sau a obligaţiunilor emise de către unităţile administrative -
teritoriale.
Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă excedentul
distribuţiilor în bani sau în natură peste aparatul la capitalul social al persoanei fizice
beneficiare. Acest venit se impozitează cu o cotă de 16%, impozitul fiind final. Obligaţia
calculării, reţinerii şi virării impozitului revine persoanei juridice. Impozitul calculat şi reţinut
la sursă se virează până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului
comerţului întocmită de lichidatori.
Câştigul sau pierderea din transferul titlurilor de valoare, altele decât titlurile de
participare la fondurile deschise de investiţii şi părţile sociale, reprezintă deferenţa pozitivă

27
sau negativă dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori,
diminuată după caz, cu costurile aferente tranzacţiei.
Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a obţinerii de
titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă de 16% din suma
acestora: Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende
revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul
de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei care se face
plata. În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor
până la sfârşitul anului în care sau aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende
se plăteşte până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

2.2.4. Venituri din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din
fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat.
Începând cu 1 ianuarie 2008, impozitul lunar aferent venitului din pensii se calculează
prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din pensii
determinat prin deducerea din venitul de pensii, în ordine a următoarelor: a contribuţiilor
obligatorii calculate, reţinute şi suportate de persoana fizică şi a unei sume neimpozabile
lunare de 1.000 lei.
Impozitul pe venitul din pensii se calculează, se reţine lunar de către administratorii
fondurilor de pensii şi se virează de către unităţile plătitoare ale acestor venituri până la data
de 25 a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiilor, la organul fiscal în a cărui
rază îşi au sediul plătitorii de venituri.
Pensionarii cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei sunt contribuabili ai sistemelor
de asigurări sociale, începând cu 01 ianuarie 2011 (conform Codului Fiscal 2011).
Contribuţia datorată de pensionarii ale căror venituri din pensii depăşesc 740 lei este
de 5,5% aplicată asupra acestor venituri şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra
cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi. Prin aplicarea acestei
cote nu poate rezulta o pensie netă mai mică de 740 lei (conform art. 296 din Codul Fiscal
2011).
Exemplu de calcul 1:
Venit din pensii BRUT = 1500 lei
CASS = 5,5% x 1500 lei = 82,5 lei
Venit din pensii impozabil = 1500 lei - 1000 lei - 82,5 lei = 417,5 lei

28
 Impozit pe venitul din pensii = 16% x 417,5 lei = 66,8 lei
Total cost fiscal = 82,5 lei + 66,8 lei = 149,3 lei
Venit din pensii NET = 1500 lei - 149,3 lei = 1350,7 lei

Exemplu de calcul 2:
Venit din pensii BRUT = 800 lei
CASS = 5,5 % x 800 lei = 44 lei
Venit din pensii impozabil = 800 lei < 1000 lei
Impozit pe venitul din pensii = 0 lei
Total cost fiscal = 44 lei
Venit din pensii NET = 800 lei - 44 lei = 756 lei

Exemplu de calcul 3:
Venit din pensii BRUT = 750 lei
CASS = 5,5% x 750 lei = 41,25 lei
Venit din pensii impozabil = 750 lei < 1000 lei
Impozit pe venitul din pensii = 0 lei
Total cost fiscal = 10 lei = 41,25 lei - (740 lei - 750 lei + 41,25 lei)
Venit din pensii NET = 750 lei - 10 lei = 740 lei

2.2.5. Venituri din activităţi agricole

Veniturile din activităţi agricole sunt venituri din următoarele activităţi: cultivarea şi
valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor
scopuri şi/sau in sistem irigat cultivarea si valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi
ciupercilor, exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea, precum şi
valorificarea produselor agricole obţinute după recoltare, în stare naturală de pe terenurile
agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unităţi specializate pentru colectare,
unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi, pentru utilizare ca atare începând cu data
de 1 ianuarie 2008.
Venitul net dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit. Normele
de venit se stabilesc de către direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice
Teritoriale ale Minierului Finanţelor Publice.
Normele de venit se stabilesc, se avizează şi se publică până cel târziu la data de 31
mai a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.

29
 Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de
16% asupra venitului net, determinat pe bază de norme de venit, cât şi în sistem real,
impozitul fiind final.

2.2.6. Venituri din premii şi jocuri de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele de cât veniturile
neimpozabile sub formă de primă respectiv prime în bani şi/sau în natură sub forma premiilor
pentru sportivi, premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi alte asemenea
obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv studenţii
şi elevii nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România, premiile acordate
oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă, la gale festivaluri, simpozioane, concursuri naţionale şi
concursuri pe meserii, orice alte câştiguri de aceiaşi natură.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind: câştigurile realizate ca urmare a participării la
jocuri de noroc, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazinou şi maşini electronice cu
câştiguri. În această categorie se includ veniturile obţinute din jocuri de noroc de tip bingo,
inclusiv cele de tip jack-pot, pronosticuri şi pariuri sportive, jocuri concurs cu câştiguri de ori
ce fel, loterii, veniturile realizate din organizarea de tombole.
Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 25%
aplicată asupra venitului net. Venitul net se calculează la nivelul câştigurilor realizate într-o zi
de la acelaşi organizator sau plătitor.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi jocuri de noroc, în bani şi/sau în
natură, sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de contribuabil
pentru fiecare premiu şi pentru câştigurile din jocurile de noroc, de la acelaşi organizator sau
plătitor într-o singură zi.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. Impozitul astfel
calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv al lunii următoare
celei în care a fost reţinut. Cota de impozit a fost uniformizată la 25 % conform art. 1, pct. 29
din Ordonanţa de Urgenţă 58/2010.
Impozitul = 25% din venitul net (începând cu data de 01 iulie 2010).
Venitul net = câştigul realizat într-o zi de la acelaşi organizator / plătitor - venitul
neimpozabil.
Venitul neimpozabil = 600 lei, câştigat de la acelaşi organizator / plătitor într-o
singură zi (600 lei / organizator / zi).

30
 Exemplu de calcul 1:
Câştigul realizat într-o zi de un organizator = 1000 lei
Venitul NET = 1000 lei - 600 lei = 400 lei
Impozitul = 25% x 400 lei = 100 lei
2.2.7. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din
patrimoniul personal
La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrărilor acestuia, prin acte juridice
între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra
terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează
astfel:
- pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru
terenurile de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani, cota de
impozitare este de 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv iar pentru valorile de peste
200.000 lei, valoarea impozitului este de 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte
200.000 lei inclusiv.
- pentru imobilele dobândite la o dată mai mare de 3 ani, cota de impozitare este de
2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv iar pentru valorile peste 200.000 lei, valoarea
impozitului este de 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.
Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal
se calculează şi se încasează de către notarul public, pe chitanţă sau bon fiscal, anterior
autentificării actului sau semnării încheierii de finalizare a procedurii succesorale.

2.2.8. Venituri din alte surse

În această categorie se includ veniturile care nu se regăsesc în mod expres menţionate
în actele normative care reglementează impozitul pe venit, precum şi cele care sunt realizate
cu caractere întâmplător.
În această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri:
 primele de asigurări suportate de o persoană fizică
independentă sau orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în
legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
 câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de
asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
 venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ
pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de
muncă sau în baza unor legi speciale;
31
  veniturile primite de persoane fizice respectând onorarii din activitatea de
arbitraj comercial.
Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de
către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut. Impozitul
calculat şi reţinut reprezintă impozit final. Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

2.3. Impozitul pe veniturile din salarii

2.3.1. Evoluţia impozitului pe veniturile din salarii

În România impozitul pe salarii a fost înfiinţat în anul 1877datorită faptului că bugetul

pe anul 1966 se votase cu un deficit de 700 RON fără a se arăta modul de acoperire a acestuia.
Acest impozit a început să se aplice cu o cotă de 9% şi a durat până în anul 1891, când a fost
desfiinţat. A fost reintrodus în anul 1900.
Din anul 1923 avea să se modifice numai cota de impozitare, dar s-a extins şi aplicarea
de la lefurile şi pensiile publice şi private şi la gratificaţii şi orice alte indemnizaţii,
participarea la beneficii ale funcţionarilor şi lucrătorilor, precum şi rentele viagere mai mici
de 2,5 RON anual.
Începând cu 1 ianuarie 1998, câştigurile salariaţilor zilieri sau temporari, onorariile
avocaţilor prin barouri, drepturile cuvenite medicilor şi personalului sanitar din policlinicile
cu plată, câştigurile obţinute din colaborări de orice natură, drepturile cuvenite pentru invenţii
şi inovaţii nu se mai impozitează la salarii în cadrul veniturilor realizate de persoanele fizice.
De la 1 ianuarie 2000 impozitul pe veniturile din salarii este introdus în cadrul
impozitului pe venitul global.
Începând cu anul 2005 se stabileşte o nouă modalitate de calcul a veniturilor realizate
de persoanele fizice şi anume introducerea unei cote unice de impozitare de 16% pentru
majoritatea veniturilor. Astfel apar modificări în ceea ce priveşte modul de calcul al
impozitului pe veniturile realizate de persoanele fizice.
Prin salarii sau remuneraţie se înţelege un venit direct, realizat din muncă, de
persoanele care se află din punct de vedere juridic în subordinea unui patron.
Salariul, ca preţ al muncii, este un element de cost ce intră în competenţa preţurilor
tuturor bunurilor economice sau, cu alte cuvenite, în valoare totală a oricărui rezultat.
Mărimea salariului este fixată prin norme legale sau prin negociere, câştigul realizat
urmând să asigure, în condiţii normale, reproducerea forţei de muncă.

32
 Pentru ca impozitul pe salarii să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite
mai multe condiţii şi anume: impozitul să aibă caracter universal, adică să fie plătit de toate
persoanele fizice sau juridice, care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de
avere.
Universalitatea impozitului presupune în aceeaşi măsură ca întreaga materie
impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă impunerii:
- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei plăţi din materia
impozabilă;
- volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, felul şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redusă.
Se considerau salariile plătite în natură, de la persoanele fizice şi juridice care au
domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum şi salariile primite din, sau în străinătate
de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea în România.
România a cunoscut în anul 2006 cele mai profunde modificări ale sistemului de
impunere a veniturilor persoanelor fizice, de după 1989. introducerea cotei unice de
impozitare de 16%, a însemnat renunţarea la impunerea progresivă a veniturilor persoanelor
fizice în favoarea impunerii proporţionale. Prin analogie, măsurile fiscale luate în 2005 ar
trebui să se numească reducerile fiscale Băsescu.

2.3.2. Determinarea impozitului pe veniturile din salarii

Sunt considerate venituri din salarii, toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de
o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, sau a
unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea
veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate
temporară de muncă.
Sunt asimilate salariile în vederea impunerii:
 indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate
publică, stabilite potrivit legii;
 indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop lucrativ;
 drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte
drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii;
 indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite
administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o

33
autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile
autonome;
 sumele primite de membrii fondatorii ai societăţilor comerciale constituite prin
subscripţie publică;
 sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de
administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori;
 sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartide, potrivit legii;
 indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de
asigurări sociale;
 sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit
pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe perioada
delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru
salariaţii din instituţiile publice;
 indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite
administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea
generală a acţionarilor;
 orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
Veniturile din salarii sau asimilate salariilor, cuprind totalitatea sumelor încasate ca
urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite
în baza unor legi speciale indiferent de perioada la care se referă.
Avantajele în bani şi în natură sunt considerate a fi orice foloase primite de salariat de
la terţi sau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă sau a unei relaţii
contractuale între părţi, după caz.
La stabilirea veniturilor imposibil se au în vedere şi avantajele primite de persoana
fizică cum sunt:
 folosirea vehiculelor de orice tip din patrimoniul afacerii, în scop personal;
 acordarea de produse alimentare, îmbrăcăminte, cherestea, lemne de foc,
cărbuni, energie electrică, termică şi altele;
 abonamentul la radio şi televiziune, pentru mijloacele de transport, abonamente
şi costul convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele telefonice;
 permisele de călătorie pe diverse mijloace de transport;
 cazarea şi masa acordate în unităţile proprii de tip hotelier;
 contravaloarea prismelor de asigurare suportate de persoana juridică sau de o
altă entitate, pentru angajaţii proprii, precum şi pentru alţi beneficiari, cu excepţia primelor de
asigurare obligatorii;

34
 Evaluarea avantajelor în natură sub forma folosiri numai în scop personal a bunurilor
din patrimoniul afacerii se realizează astfel:
 evaluarea folosinţei cu titlu gratuit a vehiculului se face aplicându-se un procent de
1,7% pentru fiecare lună, la valoarea de intrare a acestuia; în cazul în care vehiculul este
închiriat de la o terţă persoană, avantajul este evaluat la nivelul chiriei;
 evaluarea folosinţei cu titlu gratuit a locuinţei primite se face la nivelul chiriei
practicate pentru suprafeţele locative deţinute de stat; avantajele anexe, cum sunt: apa,
electricitate, cheltuieli de întreţinere şi reparaţii şi altele asemenea sunt evaluate la valoarea
lor efectivă;
 evaluarea cu titlu gratuit a altor bunuri decât vehiculul şi locuinţa se face la nivelul
totalului cheltuielilor aferente fiecărui bun pe unitatea de măsură specifică sau la nivelul
preţului practicat pentru terţi.
Nu sunt considerate avantaje:
 contravaloarea abonamentelor pe mijloacele de transport în comun, pentru angajaţii a
căror activitate presupune deplasarea frecventă în interiorul localităţii;
 reducerile de preţuri practicate în scopul vânzării, de care pot beneficia clienţii
persoane fizice;
 costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice efectuate, precum şi
utilizarea autoturismului de serviciu, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu;
 diferenţe de tarif la cazare în localităţi reprezentând amenajări recreative şi sportive
din dotarea ministerelor de care beneficiază personalul propriu, conform legii;
 contribuţiile la un fond de pensii facultative suportate de angajator pentru angajaţii
proprii, în limita de 200 euro anual pe participant.
 sunt considerate venituri neimpozabile: ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru
pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru
boli grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru
copiii minori ai salariaţilor, cadouri oferite salariaţilor, tichete de masă şi drepturile de hrană
acordate de către angajatori angajaţilor, contravaloarea echipamentelor tehnice, cheltuielile de
delegare şi detaşare, indemnizaţiile de instalare şi mutare, veniturile din salarii realizate de
persoanele fizice cu handicap grave sau accentuat, cheltuieli efectuate de angajator pentru
pregătirea profesională şi perfecţionarea angajatului legată de activitatea desfăşurată de acesta
pentru angajator.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final care se calculează
şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.

35
 Impozitul lunar se determină la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei
de 16%, asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculat
prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii unei luni, precum şi deducerea
personală acordată pentru luna respectivă, de asemenea şi cotizaţia sindicală plătită în luna
respectivă şi contribuţiile la fondurile de pensii facultative astfel încât la nivelul anului să nu
se depăşească echivalentul în lei a 400 euro.

2.3.3. Deducerea personală

Deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub formă de deducere
personală se acordă pentru fiecare lună a perioadei impozabile nu numai pentru veniturile din
salarii la locul unde se află funcţia de bază, în limita venitului realizat.
Deducerea personală este stabilită în funcţie de venitul brut lunar din salarii, realizat la
funcţia de bază de către contribuabil şi numărul de persoane aflate în întreţinerea acestuia.
Obligaţia stabilirii persoanelor aflate în întreţinerea contribuabilului, în funcţie de care
se atribuie deducerea personală este în sarcina plătitorului de venit din salarii la funcţia de
bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de
până la 1000 lei incluse astfel:
 pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere - 250 lei;
 pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 350 lei;
 pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere - 450 lei;
 pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere - 550 lei;
 pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere - 650
lei.
Sumele sunt calculate prin rotunjire la zece lei, în sensul că fracţiunile sub 10 lei se
majorează la 10 lei.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii cuprinse între
1000,01 lei şi 3000 lei, inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele prezentate
anterior şi se stabilesc prin ordin al ministerului finanţelor publice.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii de peste 3000 lei
nu se recomandă deducerea personală.
Persoana în întreţinere poate fi soţia/soţul, copiii sau alţi membrii de familie, rudele
contribuabilului sau ale soţului/soţiei acestuia până la gradul al doilea inclusiv, ale cărei
venituri impozabile şi neimpozabile nu depăşesc 250 lei lunar. În situaţia în care o persoană

36
este întreţinută de mai mulţi contribuabili, suma reprezentând deducerea personală, se atribuie
unui singur contribuabil, conform înţelegerii între părţi.

2.3.4. Termenul de plată al impozitului

Veniturile în natură se consideră plătite la ultima plată a drepturilor salariale pentru
luna respectivă, impozitul aferent veniturilor şi avantajelor în natură se reţine din salariul
primit de angajat în numerar pentru aceeaşi lună.
Impozitul pe veniturile din salarii se calculează şi se reţine lunar de angajatori pe baza
ştatelor de salarii.
Calculul şi reţinerea impozitului lunar se efectuează de către plătitori, la data ultimei
plăţi a veniturilor din salarii fiecărei luni, indiferent dacă veniturile din salarii se plătesc o
singură dată pe lună sub formă de avans şi lichidare.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a
reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri. De
asemenea au obligaţia de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25, inclusiv, a lunii
următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din salarii se cuprind în
fişele fiscale. Plătitorul de venituri are obligaţia să completeze fişele fiscale pe întreaga durată
de efectuare a plăţii salariilor. Plătitorul este obligat să păstreze fişele fiscale pe întreaga
durată a angajării şi să transmită organului final competent o copie pentru fiecare an, până în
ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul fiscal expirat. Modelul şi conţinutul
formularelor se aprobă prin ordin al ministerului finanţelor publice. Angajatorul, plătitorul
devenit este obligat să înmâneze angajatului, câte o copie pentru fiecare an, până în ultima zi a
lunii februarie a anului curent pentru anul fiscal expirat.

2.3.5. Calculul impozitului pe venitul din salarii

Venitul lunar din salarii reprezintă totalitatea veniturilor realizate într-o lună de o
persoană fizică, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub
care sunt acordate.
Pentru impunerea veniturilor din salarii se utilizează cota de impozit de 16%, luându-
se în calcul pentru determinarea bazei de calcul a impozitului la funcţia de bază şi deducerea
personală stabilită conform legii.
Impozitul pe venitul din salarii în cuantum de 16% se poate calcula astfel:

37
Salariul brut - CAS angajat (10,5%) + CASS angajat (5,5%) + şomaj angajat (0,5%) = rezultat
1 / apoi / Rezultatul 1 - deducerea legală = rezultat 2 / apoi
Rezultatul 2 x 16% = impozit pe venit ce trebuie reţinut angajatului şi plătit 
rezultat 1 - impozit pe venit = rest de plată.

2.3.6. Studiul de caz privind determinarea impozitului

pe venitul din salarii la S.C. UDEANU S.R.L.
S.C. Udeanu S.R.L., este societatea unde am efectuat studiul de caz, aceasta
funcţionează cu forţă de muncă salariată pe bază de contract individual de muncă.
Pentru exemplificare, prezentăm un salariu lunar brut, conform ştatului de plată al
salariatei Brânaru Claudia, în funcţia de manipulant mărfuri, în sumă de 600 de lei. Nu este
căsătorită, nu are copii în întreţinere şi nici nu beneficiază de sporuri sau prime.
Salariul brut = 600 lei
- CAS (pensii) 10,5% x 600 = 63 lei
- CASS (sănătate) 5,5% x 600 = 33 lei
- Şomaj 0,5% x 600 = 3 lei
Salariul net = 501 lei
- Deducere = 250 lei
Venit bază de calcul pentru impozit pe venit = 251
x Cotă de impozitare = 16%
Impozit pe venit = 40,16 lei , rotunjit 40 lei
Astfel: Venitul net = 501 lei
- impozitul pe venit = 40,16 lei
= Rest de plată 460,84, rotunjit 461 lei
Pentru evidenţierea deducerii personale degresive prezentăm un salariu lunar brut,
conform ştatului de plată, al salariatului Udeanu Marinel, în funcţia de director, în sumă de
1200 lei. Nu are copii în întreţinere şi nici nu beneficiază de sporuri sau prime.
Salariul brut = 1200 lei
- CAS (pensii) 10,5 x 1200 = 126 lei
- CASS (sănătate) 5,5% x 1200 = 66 lei
- şomaj 0,5% x 1200 = 6 lei
= Venit net = 1002 lei
- Deducerea personală = 230 lei
= Venit bază de calcul pentru impozit pe venit = 772 lei
X cota de impozitare = 16%

38
 = Impozit pe venit = 124 lei
Astfel
Venitul net = 1002 lei
- impozit pe venit = 124 lei
Restul de plată = 878 lei.
CONCLUZII

Raţiunea de a fi a impozitelor directe este de ordin financiar. Pentru a funcţiona, statul

are nevoie de bani, iar pentru a-i procura, pretinde impozite. De aceea, prima şi cea mai
însemnată funcţie a impozitelor a fost şi continuă să rămână funcţia lor de mobilizare de
venituri pentru stat.
Cu timpul, la baza impozitelor sunt aşezate raţiuni noi, de ordin economic şi social,
astfel ca impozitele dobândesc şi funcţii noi. Ele sunt activizate ca pârghii fiscale, statul
utilizându-le prin diferenţierea tratamentului fiscal în raport cu anumite interese economice şi
sociale, prin stimularea activităţilor dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite.
Tocmai de aceea, în lucrări mai vechi sau de data mai recenta, se subliniază
transformarea impozitelor în pârghii fiscale, iar definiţiile sunt adaptate pentru a surprinde şi
noile lor funcţii.
Aşa de exemplu, Pierre Lalumiere scria, încă din 1970 ca „impozitele pot fi folosite
pentru a încuraja sau pentru a descuraja o anumită activitate economică. Fără să înceteze a fi
un mijloc de acoperire şi cheltuielilor publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenţie
în domeniile economic si social”. La rândul său, Gabriel Ardant scria că „impozitul a încetat a
mai fi grăuntele de nisip care să genereze mecanismul pieţei, devenind unul din regulatoarele
şi motoarele acestui mecanism. Ca urmare, impozitul are atât rolul alimentarii cu fonduri a
bugetului statului, cât şi pe acela al unui factor de echilibru în economie„.
După unii el este „o prestaţie pecuniară, pretinsa de autoritatea publică de la
persoanele fizice şi morale după capacităţile lor contributive şi fără contraprestaţii imediate,
în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice şi în mod accesoriu, cu scopuri
intervenţioniste ale puterii publice„.
Constatăm că autorii ierarhizează aici funcţiile impozitelor, prezentând-o pe aceea de
mobilizare drept funcţie principală, iar calitatea de pârghii fiscale este etalată drept o funcţie
secundară.
Dobândind funcţii noi, impozitele îşi îmbogăţesc conţinutul. Ele încetează să mai
reprezinte plaţi amorfe la buget, fiind activizate ca pârghii fiscale. Găsim deci, pe deplin

39
justificată preocuparea pentru redefinirea impozitelor într-o astfel de manieră încât conţinutul
lor să reflecte şi funcţiile noi.
Definiţiile date impozitelor de-a lungul timpului, poartă însa şi amprenta principalelor
curente de gândire la care s-au racordat reprezentanţi de seama ai şcolii clasice sau moderne
de finanţe.
Susţinătorii teoriei echivalentei prezintă impozitele drept un : echivalent al serviciilor
sau avantajelor oferite de către stat contribuabililor. De aceea, mărimea ar trebui stabilită în
funcţie de costul serviciilor oferite de către stat sau în raport cu mărimea avantajelor de care
beneficiază fiecare individ de pe urma activităţii statului. Privind impozitele în ansamblul lor,
volumul lor ar trebui determinat, în virtutea aceleiaşi teorii, în funcţie de mărimea cheltuielilor
publice în prealabil determinată.
Aceasta este, în viziunea clasică, condiţia pentru ca statul să aibă în buget echilibrat,
echilibrul bugetar fiind considerat cheia de boltă a finanţelor publice şi o dovadă a stării de
sănătate a economiei.
Adepţii de mai târziu a teoriei sacrificiului prezintă impozitele drept sacrificii pe care
plătitorii lor trebuie să le accepte pentru ca statul să poată funcţiona.
Dacă un astfel de sacrificiu trebuie făcut, atunci fiecare ar trebui să contribuie la
susţinerea activităţii statului în raport cu posibilităţile sale de plată. De aceea, teoria
sacrificiului recomandă drept criteriu pentru dimensionarea impozitelor capacitatea
contributivă a plătitorilor. Privite în ansamblul lor, volumul impozitelor ar trebui să fie stabilit
indiferent de volumul cheltuielilor publice, ţinându-se seama doar de posibilităţile sale de
procurare ale acestora. De aici, ruptura apăruta între veniturile şi cheltuielile statului apariţia
şi accentuarea deficitului bugetar şi apelul la veniturile extraordinare pentru acoperirea
acestuia.
Se poate spune că efectul introducerii cotei unice de impozitare este de natură mai de
grabă socialistă, de reducere a discrepanţei dintre venituri, iar celălalt efect, liberal fi
încurajarea muncii legale şi cu folos. Cota unică nu este nici „pomană” şi nici un mod prin
care statul să lase banii să umble pe piaţă, fără acoperire, cu singurul scop de a alimenta
inflaţia sau prin care să golească bugetul până la momentul în care să nu mai poată plăti
salariile. Cota unică nu face parte din categoria metodelor miraculoase care, în ultimi 15 ani,
i-au ademenit pe contribuabilii români cu venituri de nimic.
De fapt, cota unică nu este nici măcar unică. La cât de mici sunt salariile în România
comparative cu cele din Uniunea Europeană, cota unică are aproape acelaşi efect ca o cotă
progresivă cu praguri rezonabile. Practic, suntem cu toţii impozitaţi cu pragul minim de 16%.
Mai mult, există chiar şi o deducere, adică un prag până la care nu se plăteşte nici un impozit.

40
 Cota unică înseamnă o abordare mai realistă a impunerii, însă efectele se produc doar
cu ajutorul verbului „a face” şi nu cu ajutorul verbului „a avea”.
Încercând să sintetizez pot spune ca impozitele directe reprezintă, în zilele noastre,
obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoanele
fizice şi juridice în raport cu capacitatea contributivă a acestora preluate la bugetul statului în
mod silit şi fără contra-compensaţie imediată, şi folosite de către acesta ca sursă pentru
acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrumente de armonizare a interesului public cu
interesele individuale ale oamenilor.
Este un lucru îndeobşte cunoscut că structura avuţiei, din punct de vedere al
apartenenţei patrimoniului, influenţează în mod decisiv structura veniturilor statului şi formele
de centralizare a acestora. Aşa se explică faptul că, într-o ţară în care sectorul public este
dezvoltat, veniturile nefiscale sunt însemnate, mai ales daca întreprinderile şi serviciile
publice sunt performante. Acolo unde cea mai însemnată parte a avuţiei naţionale este
administrată pe baze private, preponderente sunt veniturile fiscale, iar forma de realizare a
acestora o reprezintă impozitele.
Dar tipologia impozitelor poate fi deformată şi datorită folosirii unor criterii de
clasificare bazate pe pseudoteorii cu un evident suport ideologic. Aşa s-a întâmplat şi în
România în perioada postbelica, unde impozitele, înfăţişate ca instrumente de exploatare
suplimentară a populaţiei, au intrat în dizgraţie.
Aşa se explică faptul că impozitele şi taxele deţineau în România antedecembristă
doar 3-5% din totalul veniturilor bugetare (1-1,5% impozite şi taxe de la populaţie şi 2-2,6%)
cele de la unităţile cooperatiste), restul de cca. 95% fiind vărsăminte făcute la buget de către
unităţile economice de stat, considerate venituri nefiscale.
Începând cu anul 1990 s-au luat treptat măsuri care au confirmat şi din punct de vedere
legislativ natura fiscală a unor venituri. Primul pas s-a făcut prin transformarea vărsămintelor
din beneficii în impozit asupra beneficiului, devenit în 1991 impozit pe profit.
Cel de-al doilea pas 1-a reprezentat revenirea la impunerea individuală a salariilor şi
renunţarea la impozitul pe fondul total de salarii.
În toate ţările Uniunii Europene, statul percepe un impozit pe venitul persoanelor
fizice. Structura fundamentală a sistemului de impunere, a veniturilor persoanelor fizice este
practic asemănătoare în toate ţările Uniunii Europene. Diferenţele apar în cazul cotelor de
impunere. Sumele obţinute de contribuabili se încadrează în tranşe de venit stabilite prin lege.
În funcţie de tranşa în care se încadrează, veniturile respective se impozitează cu o anumită
cotă de impunere.

41
42