UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Petru Lisievici

TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MAINE

Bucureşti, 2003

1
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE 4

CAPITOLUL 1. ELEMENT E DE ORDIN GENERAL P RIVIND CONSILIEREA 5

NOTELE DEFINITORII A LE CONSILIERII 5

CONSILIERE ŞI PSIHOT ERAPIE 6

CINE CONSILIAZĂ? 7

DOMENIILE CONSILIERI I 7

ŞCOALA ŞI CONSILIEREA ŞCOLARĂ 7

INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ ŞI SOCIALĂ 10

DOMENIUL MUNCII ŞI AL RELAŢIILOR DE MUNCĂ 12

DOMENIUL RELAŢIILOR DE CUPLU ŞI DE FAMILIE 13

DOMENIUL NEVOILOR SAU PROBLEMELOR SPECIALE ALE INDIVIZILOR 14

DOMENIUL SPIRITUAL 15

CAPITOLUL 2. SUPORTU L TEORETIC AL DEMERS URILOR DE CONSILIERE

16

ABORDAREA RAŢIONAL -EMOTIVĂ 16

OBIECTIVE UMANE FUNDAMENTALE 16

TEORIA ABC ASUPRA PERSONALITĂŢII 16

IDEI IRAŢIONALE LARG RĂSPÂNDITE 17

OBIECTIVELE INTERACŢI UNILOR DINTRE CONSILIER ŞI CLIENT 19

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE 20

ANALIZA TRANSACŢIONA LĂ 20

FORŢELE MOTRICE ALE PERSONALITĂŢII 21

STRUCTURA PERSONALITĂŢII 21

FUNCŢIONAREA PERSONALITĂŢII 22

POZIŢII FUNDAMENTALE FAŢĂ DE VIAŢĂ 22

ACTIVITĂŢILE SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII 22

2
Tipologia transacţiunilor 22
Modalităţi de structurare a timpului 23

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 25

Dezordini structurale 25
Dezordinile funcţionale 25

OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 25

CARACTERISTICILE PROCE SULUI DE CONSILIERE 25

Stadii ale interacţiunilor dintre consilier şi client 26
Recomandări cu caracter general 26
Tehnici fundamentale 26

ABORDAREA GESTALTIST Ă 27

CONCEPTE FUNDAMENTALE 28

STRATEGII INADECVATE DE CONFRUNTARE CU REALITATEA 30

OBIECTIVELE ABORDĂRII GESTALTISTE 30

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 31

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE 31

Conştientizarea Aici şi Acum 31
Reguli generale 32
Tehnici 32
Jocuri 33

CAPITOLUL 3. PRACTIC A CONSILIERII 34

ABORDAREA “ABILITĂŢI LOR VITALE” 34

CARACTERIZARE GENERALĂ A ABORDĂRII 34

VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ 34

DEFINIREA ABILITĂŢILOR 36

DEFINIREA ABILITĂŢILOR VITALE 36

Abilităţi vitale ale gândirii 36
Abilităţi vitale acţionale 39
Abilităţi emoţionale 39

STADIILE PROCESULUI DE CONSILIERE 40

Obiectivul interacţiunilor dintre consilier şi client 40
Stadiile interacţiunilor 40

1. STADIUL STABILIRII RELAŢIEI CU CLIE NTUL, IDENTIFICĂRII ŞI CLARIFICĂRII

PROBLEMELOR SALE (“DEVELOP”) 41
Obiectivul etapei 42
Abilităţi ale consilierului 43
Un posibil scenariu al etapei 47

2. STADIUL EVALUĂRII PROBLEMELOR ŞI REDEFINIRII ACESTORA ÎN TERMENI DE

ABILITĂŢI VITALE (“ASSESS”) 48
2.1. Evaluarea problemelor clientului 48

3
 Evaluarea abilităţilor de gândire 50
Evaluarea abilităţilor acţionale 51
Redefinirea problemelor în termenii abilităţilor vitale 51

3. STADIUL FORMULĂRII OBIECTIVELOR ŞI PLANIFICĂRII DEMERSURILOR DE INTERVENŢIE

(“STATE”) 53
Etapa 1. Formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie 53
Etapa 2. Planificarea demersurilor de intervenţie 56

4. STADIUL INTERVENŢIEI PENTRU DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR VITALE (“INTERVENE”)

58
1. Abilităţi necesare consilierului pe parcursul utilizării demersurilor de intervenţie 58
2. Intervenţii legate de abilităţile de gândire 60

5. STADIUL ÎNCETĂRII INTERACŢIUNILOR CU CLIENTUL (“END”) 66

BIBLIOGRAFIE 67

CUVÂNT ÎNAINTE

Conceperea prezentului volum a pornit de la două situaţii de fapt evidente:

1. între componentele de rol profesional pentru sociolog sau psiholog se va număr a, în orice context ocupaţional
şi la orice nivel de calificare profesională, o componentă de consiliere;
2. majoritatea subiecţilor, clienţilor, colaboratorilor sau colegilor cu care va interacţiona sociologul sau
psihologul vor fi caracterizaţi mai curând d e abilităţi deficitare privind rezolvarea unor probleme puse de
viaţa personală şi/sau socială, decât de dezordini psihice majore.
În consecinţă, autorul a optat pentru prezentarea sintetică a suportului teoretic a trei abordări de consiliere
(abordarea psihanalitică, abordarea raţional -emotivă, analiza tranzacţională şi abordarea gestaltistă), de natură
să lărgească orizontul de cunoaştere, înţelegere, analiză şi evaluare a problemelor clientului, pentru ca apoi să
aprofundeze, atât din punct de vedere te oretic, cât şi practic, o abordare de consiliere de dată recentă, mai
puţin cunoscută la noi, dar în plină afirmare pe plan internaţional, aceea a abilităţilor vitale (“life skills
helping”).
S-a apreciat că această abordare va fi utilizabilă pentru o lar gă varietate de probleme ale clienţilor
potenţiali, putând fi utilizată ca un fundament solid pentru orice domeniu specializat al consilierii.

4
CAPITOLUL 1. ELEMENT E DE ORDIN GENERAL P RIVIND CONSILIEREA

NOTELE DEFINITORII A LE CONSILIERII

Una dintre modalităţile utilizate pentru definirea consilierii (Nelson-Jones, 1995) este aceea a enumerării
unor caracteristici definitorii.
Printre caracteristicile astfel evocate se numără, relaţia de asistenţă, structura de demersuri de intervenţie,
procesele psihologice caracteristice, sau obiectivele consilierii.

Relaţia de asistenţă

Se apreciază frecvent că pentru eficienţa oricărui demers de consiliere, este esenţială stabilirea unei relaţii
în care clientul percepe pe consilier ca pe o sursă disponibilă de asistenţă, iar consilierul manifestă
disponibilitate pentru furnizarea acesteia. Unii dintre autorii unor teorii ale consilierii (de exemplu Carl
Rogers) consideră că edificarea unei asemenea relaţii este o condiţie nu numai necesară, dar şi suficientă
pentru a se înregistra la client evoluţii pozitive.
În acest context sunt enumerate calităţi necesare consilierului pentru edificarea unei asemenea relaţii,
printre care capacitate de înţelegere empatică, respect pentru capacitatea clienţilor de a exercita co ntrol asupra
propriei vieţi sau naturaleţe. Sunt de asemenea evocate abilităţi specifice necesare consilierului, printre care
“ascultarea activă” sau “ascultarea benefică (furnizoare de recompense)”.
Adepţii consilierii centrate pe client sunt şi cei mai fervenţi susţinători ai acestei caracteristici definitorii a
consilierii.

Consilierea ca o structură de demersuri de intervenţie

Pentru consilierii adepţi ai altor perspective, stabilirea unei relaţii de asistenţă nu este considerată
suficientă pentru influenţarea pozitivă a clientului. În consecinţă, ei consideră necesare demersuri specifice de
intervenţie, demersuri pentru care mai sunt utilizate asemenea denumiri precum metode de consiliere sau
strategii de asistenţă.
În situaţia în care consilierul dezvoltă un repertoriu propriu de demersuri de intervenţie, el este frecvent
confruntat cu nevoia de a decide ce demersuri sunt necesare, în funcţie de caracteristicile şi problemele
clientului.
În general, se poate constata că în funcţie de orientarea te oretică a consilierului, demersurile de intervenţie
utilizate se înscriu într-un domeniu tematic identificabil, de exemplu psihanalitic, raţional -emotiv sau
gestaltist.

Procesele psihologice caracteristice

Procesele psihologice implicate sunt esenţiale pentru definirea consilierii fiindcă, în primul rând,
obiectivele acesteia sunt psihologice, consilierul urmărind să modifice modul în care un client trăieşte afectiv,
gândeşte sau acţionează, pentru a putea controla mai eficient evenimentele în care este implicat şi propria
viaţă.
În al doilea rând, procesele de comunicare şi interacţiune care definesc şedinţele de consiliere, ca şi
procesele asociate cu acestea, dar desfăşurate la nivelul clienţilor în intervalele dintre şedinţele de consiliere,
sunt de asemenea psihologice.
În al treilea rând, teoriile din care sunt derivate obiectivele sau demersurile de intervenţie ale consilierilor
sunt de asemenea psihologice. Multe dintre teoriile care fundamentează cele mai cunoscute dintre abordările
în consiliere sau psihoterapie au fost dezvoltate de psihologi sau psihiatri, cum ar fi Rogers, Ellis sau Berne.

Obiectivele consilierii

5
 Clienţii se pot adresa consilierului solicitându -i asistenţa în legătura cu o largă varietate de probleme, cum
ar fi eliminarea efectelor unor deprivări emoţionale trecute, rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de
zi cu zi, confruntarea cu situaţiile de tranziţie sau crize de viaţă, luarea unor decizii dificile.
În raport cu aceste solicitări, consilierul poate stabili o biective pentru interacţiunile dintre el şi client,
obiective pe care, într-o interesantă încercare de sistematizare, Nelson -Jones (Nelson-Jones, 1995) le divide
în obiective de remediere şi obiective de dezvoltare.
Dintre aceste două categorii de obiecti ve, consilierea este de regulă mai interesată de cea de a doua
categorie, stabilind obiective legate de rezolvarea sarcinilor de dezvoltare, în raport cu clienţii care fac parte
din componenta majoritară “normală” a populaţiei generale.
Printre sarcinile de dezvoltare cu care majoritatea indivizilor sunt confruntaţi mai devreme sau mai târziu
pe parcursul vieţii pot fi exemplificate: definirea propriei identităţi, dobândirea independenţei, găsirea unui
partener cu care să poată stabili relaţii de veritabil ă intimitate, creşterea şi educarea copiilor, adaptarea la
schimbările aduse de îmbătrânire.
În stabilirea obiectivelor specifice ale interacţiunilor cu fiecare client, consilierul se va raporta întotdeauna
la necesitatea sporirii responsabilităţii client ului pentru furnizarea de sens şi organizarea propriei vieţi. S -ar
putea spune în acest sens, că scopul ultim al unui consilier este acela de a -l face pe client să devină propriul
său consilier - şi totodată, cel mai bun consilier.

CONSILIERE ŞI PSIHOT ERAPIE

Ne aflăm acum în situaţia de a putea încerca să diferenţiem între consiliere şi psihoterapie.

Obiective

Din punctul de vedere al obiectivelor vizate, putem afirma că psihoterapeutul este interesat în primul rând
de obiectivele de remediere, pe când consilierul este interesat în primul rând de obiectivele de dezvoltare. Cu
alte cuvinte, psihoterapeutul va urmări cel mai frecvent realizarea unor modificări la nivel de personalitate, pe
când consilierul va urmări în primul rând valorificarea resurselor individuale existente.
Spre exemplu, Secţiunea de psihologie a consilierii a Asociaţiei americane a psihologilor, defineşte
obiectivul consilierii ca “(...) sprijinirea indivizilor în depăşirea obstacolelor legate de dezvoltare, în orice
domeniu s-ar manifesta acestea şi în dezvoltarea optimă a resurselor personale.” (Patterson, 1986, p. XVII) .
Această distincţie utilizează sintagma în primul rând, pentru a sublinia faptul că cel mai frecvent clienţii
vin la consilier sau psihoterapeut pentru probleme care solicită obiective aparţinând ambelor tipuri mai sus
definite.

Demersurile de intervenţie

Demersurile de intervenţie utilizate în psihoterapie şi consiliere sunt de multe ori asemănătoare, cu

diferenţa că, foarte frecvent, psihoterapeutul ascultă î ntr-o proporţie mai mare decât consilierul, care, la
rândul său, se angajează mai frecvent în furnizarea de informaţii, explicaţii şi sfaturi.

Suportul teoretic

Din punctul de vedere al teoriilor pe care se fundamentează demersurile de psihoterapie, şi respectiv,

consiliere, nu există diferenţe notabile, mulţi specialişti utilizând sintagmele de mai sus ca fiind echivalente.

Relaţia de asistenţă

Necesitatea edificării unei asemenea relaţii între client şi specialist este esenţială pentru ambele demers uri.

Locul desfăşurării

O distincţie care este uneori evocată, fiind în acelaşi timp considerată ca mai mult sau mai puţin artificială,
este aceea a locului de desfăşurare, în sensul că şedinţele de psihoterapie se desfăşoară în cadrul unor instituţii

6
 medicale mai frecvent decât cele de consiliere. Se fac de asemenea referiri la faptul că problemele cu care se
confruntă psihoterapeutul sunt de obicei mai severe şi au mai frecvent conotaţii medicale, decât cele cu care
se confruntă consilierul.

CINE CONSILIAZĂ?

O primă remarcă ce poate fi făcută în acest context este aceea că numeroase profesiuni şi activităţi conţin
componente de consiliere, mai mult sau mai puţin extinse. Nu este surprinzător faptul că, atunci când trec în
revistă începuturile consil ierii, specialişti prestigioşi (Gibson şi Mitchell, 1981) apreciază, mai în glumă, mai
în serios, că prima nevoie de consiliere a apărut atunci când Adam şi Eva au fost izgoniţi din Paradis, că
Platon poate fi creditat ca fiind primul consilier ce a organi zat ideile sale psihologice într -o structură teoretică,
abordând în scris asemenea teme precum factorii ce contribuie la formarea moralităţii individuale (dialogul
Meno), educarea eficientă a copiilor (dialogul Republica), sau tehnicile utilizabile pentru influenţarea
credinţelor şi deciziilor indivizilor (dialogul Gorgias). Nu sunt neglijaţi, în ceea ce priveşte furnizarea de
consiliere din preistorie şi până în zilele noastre, preoţii şi prezicătorii de diferite tipuri.
Într-o abordare sistematică, se pa re că pot fi identificate patru categorii de persoane care utilizează frecvent
cunoştinţe sau abilităţi de consiliere.
Într-o primă categorie se plasează profesioniştii angajaţi în servicii de asistenţă , incluzând aici pe medicii
psihiatri, pe consilieri, pe psihologi şi sociologi, pe asistenţii sociali, pe specialiştii în plasarea forţei de
muncă, indiferent dacă aceştia lucrează în cadrul unor organizaţii guvernamentale, non -guvernamentale sau în
practică privată.
Într-o a doua categorie se plasează per soanele care desfăşoară voluntar activităţi de consiliere, cel mai
frecvent în cadrul unor organizaţii non -guvernamentale, implicându -se de exemplu în activităţi de consiliere
pentru tineri sau în consiliere maritală.
Într-o a treia categorie pot fi plasa te persoanele care utilizează abilităţi de consiliere în contextul activităţii
profesionale, de exemplu surorile medicale, cadrele didactice, managerii la diferite nivele, preoţii şi doctorii
de alte specialităţi decât psihiatria.
Într-o a patra categorie pot fi plasate persoanele care îndeplinesc informal activităţi de consiliere, în
contextul relaţiilor interpersonale cotidiene, uneori fără a fi conştienţi de aceasta.

DOMENIILE CONSILIERI I

Vom trece în continuare în revistă acele domenii ale activită ţii sociale în cadrul cărora sunt cel mai
frecvent conştientizate nevoie de consiliere şi în care există deja activităţi de consiliere semnificative.

Şcoala şi consilierea şcolară

Pentru a trece în revistă de o manieră sistematică principalele aspecte al e domeniului, să ne referim la un

document privind rolul şi activitatea elaborat de Asociaţia consilierilor şcolari din Statele Unite (cf. Gibson şi
Mitchell, 1981).
În învăţământul primar, consilierul şcolar este interesat primordial de acele aspecte al e dezvoltării elevilor
care conduc către definirea identităţii sale şi îl abilitează pentru a face opţiuni şi a lua decizii care vor conduce
către integrarea armonioasă în lumea din care face parte.
În aceste sens, sunt definite o serie de obiective ale a ctivităţii de consiliere, pentru a) elevi, b) pentru
profesori, personal administrativ şi părinţi, c) pentru consilier.

Obiective pentru elevi

A. Să fie capabili să se identifice pe sine prin descrieri în termenii aspectului fizic, intereselor, abilităţilor ,
lucrurilor care le plac sau le displac.
B. Să fie capabili să-şi definească rolul în familie, în şcoală, în vecinătate şi în comunitate.

7
C. Să aibă un concept de sine cu conotaţie valorică pozitivă şi să fie capabili să verbalizeze conceptul de sine cu
sinceritate, fără rezerve şi în condiţii de acceptare de sine.
D. Să fie capabili să-şi identifice propriile neajunsuri şi să -şi accepte limitele, fiind dispuşi să întreprindă
eforturile necesare pentru remedierea acestora.
E. Să accepte pe ceilalţi, să fie capabili să identifice conflictele şi să coopereze pentru rezolvarea acestora.
F. Să se simtă confortabil în situaţii de învăţare şi de muncă, iar atunci când apar situaţii de disconfort, să fie
capabili să utilizeze abilităţi adecvate pentru a le face faţă.
G. Să fie interesaţi de propriul viitor şi să se angajeze în activităţi imaginative privind posibile roluri de viaţă.
H. Să înţeleagă realist relaţiile dintre oameni şi lumea muncii şi a serviciilor, ca şi rolul pe care ei, ceilalţi membri
ai familiei şi cunoscuţii îl joac ă în acest context.

Obiective pentru profesori, personal administrativ şi părinţi

A. Să înţeleagă şi să accepte conceptele de sine ale copiilor şi să coopereze cu aceştia pentru a identifica
împreună evoluţiile pozitive necesare; apoi să asiste pe copii în eforturile de a realiza aceste schimbări.
B. Să se raporteze la copii ca la nişte fiinţe umane cu valoare, astfel încât copiii să poată utiliza comportamente
de relaţionare acceptabile şi adecvate.
C. Să furnizeze experienţe de învăţare care să permită dezvoltar ea la copii a unor abilităţi decizionale şi să
procedeze astfel încât copii să poată învăţa din greşeli fără a fi criticaţi, ridiculizaţi sau deposedaţi de
capacitatea de a lua decizii.
D. Să solicite asistenţă ori de câte ori este necesar pentru a putea dezv olta cel mai eficient mediu de învăţare
pentru copii.

Obiective pentru consilier

A. Să fie o fiinţă umană integră, adaptată şi echilibrată atât în viaţa personală cât şi în viaţa profesională, astfel
încât să poată acţiona în calitate de consilier în intere sul clienţilor.
B. Să accepte fiecare persoană prezentă în mediul său profesional, fie aceasta copil sau adult, cu toate
sentimentele sau comportamentele aferente şi să sprijine pe consiliat cu abilităţi de a defini nevoi şi
preocupări şi cu pregătire specifi că.
C. Să furnizeze consiliere şi orientare care să fie acceptabile pentru consiliat.
D. Să fie capabil să identifice schimbări produse sau obiective realizate de client şi să le poată explica altora.
E. Să acţioneze ca un avocat al copilului în cadrul structurii a dulte a şcolii şi a comunităţii.

Faţă de aceste poziţii de principiu, care îşi vor păstra validitatea şi în învăţământul secundar, documentul la
care ne referim aduce în continuare completări specifice pentru învăţământul secundar inferior (analog
gimnaziului) şi pentru învăţământul secundar superior (analog liceului).
Pentru învăţământul secundar superior, rolul consilierului înglobează un număr sporit de dimensiuni
privind orientarea şcolară şi profesională . Parcurgând selectiv documentul evocat mai su s, exemplificăm aici
câteva dintre elementele semnificative.

Relaţiile consilierului cu cadrele didactice

 Consideră pe profesori membri ai echipei de orientare şcolară şi profesională.

 Acţionează pentru clarificarea, pentru profesori, a conţinutului prog ramului de orientare al şcolii şi îi
familiarizează cu serviciile de orientare disponibile.
 Asistă pe profesori în formularea de recomandări pentru consularea unor alţi membri ai personalului, cum ar
fi personalul medical sau specialistul în abordarea defi cienţelor de învăţare (learning disabilities specialist ).
 Coooperează cu cadrele didactice pentru a descrie elevilor din învăţământul secundar inferior, disciplinele ce
vor fi studiate în învăţământul secundar superior.
 Sprijină organizarea la clase a acti vităţilor de orientare şcolară şi profesională şi funcţionează ca o resursă de
unde pot fi procurate materialele tipărite şi informaţiile necesare.
 Pune la dispoziţia cadrelor didactice informaţii privind carierele şi oportunităţile de angajare în timpul
studiilor în şcoală şi după finalizarea acestora.

8
 Organizează consultaţii pentru profesorii care se confruntă cu elevi ce au probleme de disciplină sau de
învăţare.

Relaţiile consilierului cu conducerea şcolii

 Recunoaşte faptul că directorul şcolii este c el mai important membru al echipei de orientare, ale cărui
concepţii, abilităţi manageriale şi sprijin crează climatul necesar pentru eficienţa activităţii.
 Acţionează pentru clarificarea, pentru personalul administrativ, a conţinutului programului de orie ntare al
şcolii şi îi familiarizează cu serviciile de orientare disponibile.
 Colaborează cu conducerea şcolii şi participă direct în planificarea şi implementarea programelor de
perfecţionare profesională, destinate să menţină şi să dezvolte competenţa pro fesională a cadrelor didactice în
asemenea domenii precum dezvoltarea curriculum -ului, adaptarea predării la dificultăţile de învăţare ale
elevilor şi influenţarea pozitivă a comportamentului elevilor.

Responsabilităţi ale consilierului faţă de elevi

 Ajută pe elevi în a se autoevalua şi înţelege, pentru a putea lua decizii consistente cu propriile obiective,
imediate sau de perspectivă.
 Ajută pe elevi să dezvolte valori şi atitudini pozitive.
 Încurajează pe elevi să participe la activităţi şcolare şi ext raşcolare adecvate pentru sporirea eficienţei
activităţilor personale şi sociale.
 Ajută pe elevi să devină conştienţi şi interesaţi în raport cu lumea muncii şi să utilizeze din această
perspectivă resursele şcolii şi ale comunităţii.
 Ajută pe elevi să selecţioneze şi să planifice activităţi de timp liber care să sprijine dezvoltarea personală şi
care să genereze satisfacţie.
 Indică cu claritate elevilor condiţiile în care este furnizată consilierea şi regulile ce vor fi respectare pentru
asigurarea confidenţialităţii.
 Face apel la alte resurse sau alţi specialişti ori de câte ori este limitată eficienţa asistenţei pe care o furnizează.

Responsabilităţi ale consilierului faţă de părinţii sau tutorii elevilor

 Furnizează părinţilor sau tutorilor informaţii p rivind politicile şi regulamentele şcolii, disciplinele predate,
oportunităţile educaţionale sau ocupaţionale asociate frecventării şcolii, resursele disponibile în şcoală,
cerinţele şi dificultăţile asociate frecventării cursurilor.
 Face schimb de informaţii cu părinţii sau tutorii şi interpretează pentru aceştia informaţiile pertinente privind
rezultatele şcolare sau progresele în dezvoltarea personală ale elevilor.
 Asistă pe părinţi şi tutori în formarea unor percepţii realiste asupra aptitudinilor, inte reselor, atitudinilor şi
abilităţilor elevilor, în raport cu planificarea şcolară sau vocaţională, succesul educaţional sau dezvoltarea
personală.

Resposabilităţi ale consilierului şcolar faţă de propria profesiune

 Consilierul va avea o bună înţelegere a caracteristicilor personale şi a efectelor acestora asupra relaţiilor de
consiliere şi relaţiilor personale şi sociale.
 Va aprecia realist propriul nivel de competenţă profesională şi va fi capabil să îl descrie altora cu acurateţe.
 Va continua să îşi dezvolte competenţa profesională şi se va menţine la curent cu evoluţiile din interiorul
sistemului de învăţământ şi din afara acestuia.
 Va participa la dezvoltarea profesiunii prin participarea la activităţi de cercetare şi la activitatea asociaţiilor
profesionale.
 Va discuta cu colegii săi de profesiune, ca şi cu cadrele didactice şi cadrele de conducere ale şcolilor asupra
modalităţilor de îmbunătăţire a standardelor şi condiţiilor de încadrare în activitate.

9
 Va pregăti studii de caz - succinte, semnificative şi obiective - pentru uzul altor categorii de personal
specializat în asistenţa elevilor.
 Va face schimb de informaţii cu alţi colegi de profesie, pentru a ajunge la concepţii comune privind
activitatea profesională şi pentru a formula recomandări pent ru o mai bună asistenţă furnizată celor consiliaţi.
 Va proteja şi susţine imaginea consilierilor şi a profesioniştilor din domenii înrudite, în contextul comunicării
cu elevii, părinţii sau reprezentanţi ai autorităţilor sau societăţii civile.
Va face permanent eforturi pentru asigurarea strictei confidenţialităţi a informaţiilor legate de clienţi şi va
comunica asemea informaţii numai cu acordul scris al clientului sau aparţinătorilor acestuia.

INSTITUŢIILE DE ASIS TENŢĂ MEDICALĂ ŞI SO CIALĂ

Utilizarea consilierii în instituţiile medicale este curent subordonată a două concepţii generale distincte, cu
grade diferite de generalitate.
Într-o primă perspectivă, consilierea este asociată cu situaţia de pacient a clientului şi cu necesitatea
sprijinirii acestuia în raport cu incertitudinea, stresul şi depresia asociată acestei situaţii. Din această
perspectivă, nevoia de consiliere este cu atât mai pregnantă cu cât afecţiunea de care suferă clientul este mai
gravă. Este perspectiva prin prisma căreia s -au deschis recent numeroase oportunităţi pentru încadrarea de
asistenţi sociali pe post de consilieri, a căror activitate vizează explicit clienţi cu prognostic terminal, cel mai
frecvent SIDA.
Într-o a doua perspectivă, cu un grad mai ridicat de generalitate, con silierea este asociată cu sănătatea
mintală a clienţilor potenţiali.
Sănătatea mintală este de obicei definită prin utilizarea concomitentă sau separată a două perspective
distincte.
Din perspectivă socială, aceasta presupune abilitatea individului de a funcţiona eficient în contextul
rolurlor sociale şi adaptarea la cerinţele vieţii de grup.
Din perspectivă psihologică , sănătatea mintală presupune trăiri subiective de satisfacţie, bunăstare şi/sau
fericire.
Indiferent care modalitate de definire este u tilizată, sănătatea mintală este frecvent considerată ca un
indicator al echilibrului în care individul se află, la confluenţa dintre solicitările mediului social şi resursele de
care dispune, sau pe care le poate mobiliza, pentru a face faţă acestora.
Cea de a doua perspectivă este mai frecvent utilizată pe plan internaţional, cu includerea celei dintâi ca un
caz particular.
Acestei perspective îi este frecvent ataşat un concept ce se referă la mediul organizaţional în care se
desfăşoară demersul de cons iliere, şi care este “centru comunitar de sănătate mintală ” şi un concept ce
identifică mai precis domeniul consilierii, respectiv “consiliere comunitară” (Lewis şi Lewis, 1977). Specific
pentru activitatea consilierului într -un asemenea cadru este confrun tarea cu o extremă diversitate a
categoriilor de clienţi, pe de o parte, şi a problemelor acestora, pe de altă parte.
Încercările de a prezenta de o manieră sistematică activitatea consilierului în acest context au utilizat
asemenea criterii precum a) nivelul de complexitate a demersurilor de intervenţie, b) caracterul extensiv sau
intensiv, pe de o parte, sau caracterul experenţial sau instituţional, pe de altă parte , sau c) corelarea dintre
tipurile de situaţii semnalate de clienţi şi activităţile cons ilierului.
Din punctul de vedere al complexităţii demersurilor de intervenţie, sunt evocate trei nivele (cf. Gibson şi
Mitchell, 1981, p. 89):

Nielul primar Nivelul secundar Nivelul terţiar

Educaţie psihologică Consiliere de criză (alcool şi Reabilitare ocupaţională a

Educaţie de orientare profesio -nalădroguri, crize emoţionale, persoanelor cu tulburări
Educaţie parentală crize ocupaţionale) emoţionale
Educaţie sexuală Consiliere maritală
Supraveghere şi îndrumare Terapie sexuală
Consiliere de dezvoltare
Psihoterapie

10
 Din punctul de vedere al intensivităţii demersului de consiliere se schiţează următorul tablou (idem):

Demersuri experenţial extensive

 programe educaţionale privind natura sănătăţii mintale

 programe educaţionale ce încurajează i mplicarea membrilor comunităţii în planificarea şi evaluarea serviciilor
furnizate
 programe educaţionale ce încurajează dezvoltarea sănătăţii mintale şi prevenirea problemelor de ordin
psihologic

Demersuri experenţial intensive

 programe de consiliere
 acordarea de sprijin direct privind probleme ale vieţii curente
 intervenţie în situaţii de criză

Demersuri instituţional extensive

 asistenţa comunităţii în introducerea modificărilor instituţionale necesare

 promovarea intereselor de grup ale foştilor sau ac tualilor clienţi
 organizarea şi planificarea unor demersuri alternative instituţionalizării

Demersuri instituţional intensive

 stabilirea de legături cu reţeaua de asistenţă socială

 promovarea intereselor individuale ale unor clienţi
 demersuri de identificare ale unor plasamente neinstituţionale pentru clienţi determinaţi
 consultaţii cu reţeaua de asistenţă socială pentru soluţionarea unor situaţii specifice

Într-o încercare de sistematizare a situaţiilor ce solicită intervenţia consilierului, pe de o pa rte, şi a

activităţilor întreprinse de acesta în contextul respectiv, poate fi schiţat următorul tablou general:

Tip de situaţie Probleme tipice Activităţi ale consilierului

Situaţie de criză Tentativă de suicid Sprijin şi încurajare

Sarcină nedorită Intervenţie directă
Dependenţa de droguri Mobilizare suplimentară de asistenţă
Respingere de către partener Consiliere individuală sau îndrumarea
către instituţii sau agenţii specializate

Situaţie de facilitare Plasarea în muncă Consiliere individuală

Probleme de adaptare şcolar ă
Probleme maritale

Situaţii de prevenire Educaţie sexuală Furnizarea de informaţii

Orientare profesională Recomandarea participă rii la programe
Orientarea stilului de viaţă relevante
(ex. în legătură cu dependenţa Consiliere individuală privind conţinutul
de alcool, ţigări, sex, droguri, etc.) şi derularea programelor de prevenţie

Situaţii de dezvoltare Dezvoltarea unui concept de sine cuClarificare a valorilor

conotaţii pozitive Revizuirea proceselor de decizie
Reconversie profesională Consiliere individuală
Accceptarea bolii sau a morţii

11
 Este important de subliniat în acest context faptul că activitatea în cadrul acestor contre comunitare este
concepută ca o muncă de echipă, în care sunt implicaţi specialişti psihiatri, p sihologi, consilieri, asistenţi
sociali.
În cazul unor comunităţi extinse, caracteristice marilor oraşe, sau al manifestării pe scară largă a unor
anumite tipuri de probleme, se observă apariţia unor centre de consiliere specifică , de exemplu pentru
dependenţia de alcool sau droguri, abuz marital, probleme de cuplu, educaţie sexuală.
Înainte de a încheia referirile la acest domeniu, să trecem în revistă câteva dintre recomandările privind
atitudinile consilierului care - în acest cadru - poate fi frecvent confruntat cu cu situaţii de criză:

Recomandabil Nerecomandabil

1. Păstraţi-vă calmul. Fiţi pregătit pentru 1. Nu încercaţi să îmbărbătaţi pe client, să îi spuneţi

intense manifestări emoţionale din partea clientului. că situaţie nu e atât de gravă pe cât crede.
2. Încurajaţi clientul să vă vorbească. Încercaţi să 2. Nu cereţi celui ce a încercat să se sinucidă să
identificaţi tipul de criză, factorii declanşatori şi renunţe la intenţia sa.
severitatea acesteia. Întrerupeţi relatarea numai 3. Nu încercaţi să soluţionaţi acum problemele
când este în interesul clientului şi nu pentru propria “fundamentale”, la nivelul întregii personalităţi.
protecţie.
3. În caz de nevoie, puneţi întrebări factuale.
Acestea
ar trebui să aibă efect liniştitor asupra clientului.
Numai în cazul în care un semenea efect nu se
manifestă, se va încerca utilizarea unor întrebări
personale.
4. Concentraţi-vă asupra situaţiei aparente şi
nu asupra cauzelor. Sugeraţi direct alternative
de acţiune sau soluţii, întrucât în situaţie de criză
subiectul este mai dispus decât de obicei să accepte
schimbări.
5. Asiguraţi-vă din timp că puteţi apela la alte
resurse, de ordin medical, legal, material.

DOMENIUL MUNCII ŞI A L RELAŢIILOR DE MUNC Ă

În general vorbind, consilierul poate fi util clienţilor în legătură cu asemenea probleme cum ar fi alegerea
sau găsirea unui loc de muncă, schimbarea locului de muncă sau adaptarea la cerinţele postului sau climatului
din organizaţie.
El poate ajuta clienţii să ajungă la o mai bună înţelegere a propriei persoane şi a lumii muncii şi să coreleze
propriile interese şi talente cu solicitările asociate diferitelor oportunităţi ocupaţionale. Consilierea poate fi
deci o componentă semnificativă a serviciilor furnizate în domeniul muncii şi al relaţii lor de muncă.
Pentru clientul în căutarea unui loc de muncă, consilierea poate deveni o componentă semnificativă
plasării în muncă sau chiar o condiţie pentru o plasare adecvată.
În abordarea situaţiilor cu care este confruntat, consilierul va trebui să evalueze potenţialul clientului în
raport solicitările de pe piaţa muncii, va dispune de o bună înţelegere a oportunităţilor ocupaţionale sau a
serviciilor disponibile în acest sens şi va fi capabil să ajute şi pe client să ajungă la o asemenea înţelegere.
O asemenea componentă devine chiar mai importantă în condiţiile în care economia se află, cum este cazul
la ora actuală în România, în procesul de tranziţie de la un set de principii la unul nou, iar noile modelele
culturale privind penetrarea şi operare a pe piaţa muncii nu s-au dezvoltat încă.
Se consideră util ca poziţia de principiu a consilierului să fie aceea de a aprecia că munca reprezintă o
modalitate semnificativă de exprimare a conceptului de sine şi valorilor individului, ca şi aceea că indivi zii
sunt capabili să se schimbe, să exercite control asupra propriei vieţi şi să facă opţiuni inteligente.

12
 Printre situaţiile din acest domeniu în care activitatea consilierului s -a dovedit sau poate fi potenţial util, se
pot enumera plasarea clientului î ntr-un loc de muncă, dar şi asistarea clientului în dobândirea atitudinilor şi
abilităţilor care să faciliteze găsirea unui loc de muncă.
În literatura de specialitate sunt evocate şi abilităţi specifice, necesare consilierului ocupaţional (cf.
Gibson şi Mitchell, 1981, p. 94):

Abilităţi de relaţionare. În această categorie se încadrează abilităţile de a stabili cu clientul o relaţie

deschisă, eficientă şi caracterizată de încredere reciprocă, în contextul căreia sunt interpretate corect atât
trăirile afective, cât şi mesajele verbale şi non -verbale ale clientului, furninzându -se acestuia atât mesaje
referitoare la înţelegerea problemelor sale, cât şi informaţii pertinente şi asistenţa necesară.

Abilităţi de evaluare. În această categorie se încadrează abilităţile de apreciere sau măsurare a nevoilor,
caracteristicilor, potenţialului clientului, abilităţile de a -l ajuta să se autoaprecieze, ca şi abilităţile de a furniza
informaţiile rezultate din demersuri evaluative, în situaţi individuale şi de grup.

Producerea şi utilizarea de materiale informaţionale privind oportunităţi vocaţionale . Aici se includ atât
abilităţi de redactare a unor asemenea materiale, cât şi abilităţi legate de selectarea şi utilizarea unor asemenea
materiale pentru a ajuta clienţ ii să ia decizii şi să formuleze proiecte ocupaţionale de perpectivă.

Consiliere de grup. Aici se includ abilităţi de utilizare a principiilor dinamicii grupurilor şi a unor
comportamente adecvate pentru a ajuta membrii unor grupuri să

înţeleagă propriile probleme şi să întreprindă demersurile necesare pentru rezolvarea acestora.

Abilităţi de dezvoltare şi implementare a unor proiecte ocupaţionale de perspectivă . Aici se includ

abilităţile de a ajuta clientul să să formuleze şi să pună în practică un plan de acţiune care să conducă la
modificarea statutului ocupaţional în sensul dorit, plan care poate include participarea la programe de formare
sau reconversie profesională, ca şi utilizarea serviciilor disponibile pe piaţa forţei de muncă.

Abilităţi de plasare. Aici se includ abilităţi legate de înţelegerea şi comunicarea nevoilor de personal
prezente pe piaţa forţei de muncă, stabilirea de contacte cu organizaţiile utilizatoare de personal, asistarea
clientului în prezentarea de o manieră adecvată a calificărilor şi caracteristicilor sale, relevante pentru nevoile
utilizatorului.

Abilităţi de relaţionare cu sistemul de servicii comunitare . Aici se includ abilităţile de a asista pe client să
obţină serviciile comunitare ce îi sunt necesare, pe baza u nei bune cunoaşteri a reţelei de servicii disponibile.

Abilităţi manageriale. Aici se includ abilităţile de a coordona toate componentele programului sau
programelor de consiliere din agenţia comunitară respectivă, cu consecinţa furnizării ritmice şi sem nificative
a serviciilor necesare clienţilor, comunităţii în ansamblu şi personalului agenţiei.

Abilităţi de dezvoltare profesională . Aici se includ abilităţile de angajare în activităţi care pot conduce la
dezvoltare individuală şi profesională, demonst rată prin progrese la nivelul standardelor şi performanţelor
profesionale.

DOMENIUL RELAŢIILOR DE CUPLU ŞI DE FAMIL IE

Pentru a face o introducere în problematica acestui domeniu al consilierii, să ne referim la o clasificare a

relaţiilor maritale în fun cţie de criteriul intimităţii dintre parteneri, clasificare propusă în 1966 de Cuber şi
Harroff (cf. Lorton şi Lorton, 1986).

13
 Mariajul habitual conflictual . Este marcat de severe tensiuni şi conflicte, stabilitatea cuplului fiind asigurată
mai întâi de teama de singurătate a partenerilor, iar în al doilea rând de faptul că fiecare dintre aceştia, prin
enervarea celuilalt, îşi manifestă dominaţia. În plus, argumentează autorii, pentru unele personalităţi,
conflictul reprezintă o nevoie care, satisfăcută, co ntribuie de asemenea la menţinerea stabilităţii cuplului.

Mariajul devitalizat. El nu este caracterizat nici de conflicte severe, nici de momente frecvente de bucurie, cu
toate că nici unele, nici altele, nu lipsesc cu desăvârşire. Apatia pare a caracteri za cel mai bine raporturile
dintre soţi, care rămân împreună mai ales din motive de ordin moral sau material.

Mariajul confortabil. Acesta oferă partnerilor confort, cu toate că ei nu sunt pe deplin implicaţi în problemele
celuilalt. Chiar dacă apelează l a sprijin social sau emoţional din afara cuplului, nu au sentimentul că este ceva
fundamental greşit în căsătoria lor, având impresia că aceasta este situaţia în majoritatea cuplurilor.

Mariajul vital. Relaţia dintre parteneri este bogată şi extrem de importantă pentru fiecare dintre aceştia în cel
puţin un domeniu. Partenerii de cuplu acţionează împreună cu entuziasm, fiecare considerând pe celălalt ca
indispensabil pentru plăcerea activităţii comune.

Mariajul total. Cu toate că este foarte rar, acest ti p de căsătorie există, fiind similar cu cel vital din punctul de
vedere al implicării, cu diferenţa că este de mai mare complexitate , în sensul că nici o activitate nu procură
satisfacţie în absenţa celuilalt.

În speranţa că acest exemplu este sugestiv î n ce priveşte înaltul potenţial problematic al domeniului , să
evocăm aici unele dintre problemele care apar ce mai frecvent în relatările clienţilor:

1. Probleme sexuale. Prea puţin sex, prea mult sex, impotenţă sau frigiditate.
2. Probleme de fidelitate. Unul sau ambii partenri se implică în relaţii extraconjugale.
3. Probleme cu membrii vârstnici ai familiei . Amestec în problemele celor tineri, răsfăţul copiilor.
4. Adolescenţi care se plâng de puţină înţelegere din partea părinţilor . Competenţă parentală insuficien tă pentru
înţelegerea problemelor legate de definirea identităţii adolescenţilor şi pentru asistarea acestora.

Foarte frecvent, consilierii de cuplu au de intervenit asupra relaţiilor deteriorate dintre doi parteneri, fără a
neglija individualităţile cel or doi.
În cazul în care devine evident că la baza dificultăţilor stau dificultăţile de adaptare ale unuia sau ambilor
parteneri, atenţia consilierului se concentrază asupra acestora şi interesul pentru relaţia dintre ei este pentru
moment abandonat.
În cazul în care problemele emoţionale sunt foarte importante, consilierul poate recomanda consultarea
unui psihoterapeut.
Un ultim lucru care se impune subliniat este acela că menţinerea relaţiilor de cuplu nu este în mod necesar
un obiectiv al consilierii. Mai curând, consilierul urmăreşte să ajute partenerii să ajungă la decizii raţionale, în
bza cărora să acţioneze ulterior.

DOMENIUL NEVOILOR SA U PROBLEMELOR SPECIA LE ALE INDIVIZILOR

Acest domeniu include nevoile speciale ale indivizilor care au dificult ăţi de adaptare datorită unor
deficienţe sau handicapuri fizice, ca şi cele ale indivizilor care sunt în situaţia de a fi izolaţi de sistemul social
în instituţii de diferite tipuri, în urma unor abateri grave de la normele sociale.
Consilierul de reabilitare lucrează cu clienţi ce prezintă deficienţe de auz, vedere, intelect sau handicapuri
fizice de diferite tipuri, foarte frecvent în colaborare cu personal medical de recuperare şi/sau psihiatric.
Principalul său obiectiv este să ajute pe clienţi în conf runtarea cu limitările impuse de deficienţele sale.
În cadrul acestui efort, consilierul va porni de la momentul prezent către viitor, încercând să fortifice
zonele neafectate ale ego -ului clientului.
El va furniza de asemenea o gamă largă de servicii ps ihologice şi de orientare profesională, făcând apel
frecvent la serviciile sociale disponibile în comunitate. În legătură cu planificarea şi implementarea

14
demersurilor pentru găsirea unui loc de muncă adecvat, activitatea sa are multe puncte comune cu dome niul
consilierii vocaţionale.
Consilierea corecţională este desfăşurată de regulă în instituţii de detenţie de diferite tipuri, având frecvent
drept populaţie ţintă preferată delicvenţii tinerii, uneori în cadrul unor programe complexe ce au ca obiectiv
principal prevenirea recidivelor.

DOMENIUL SPIRITUAL

Anchete efectuate în cadrul cultural anglo -saxon privind sursele de asistenţă cele mai solicitate de indivizii
care au probleme cărora nu le pot face faţă singuri, indică pe primul loc pe preot, pe loc ul doi pe doctor şi pe
locul opt pe avocat (cf. Gibson şi Mitchell, 1981).
Din acest motiv, nu arareori pregătirea preoţilor cuprinde şi componente de consiliere, inclusiv în
România.

15
CAPITOLUL 2. SUPORTU L TEORETIC AL DEMERS URILOR DE CONSILIERE

La prima vedere, suportul teoretic al demersurilor de consiliere îl constituie o concepţie privind specificul
relaţiei dintre acesta şi client, demersurile de intervenţie utilizate de consilier, ordonarea unor anumite tipuri
de demersuri pe parcursul evoluţiei interacţiunilor dintre client şi consilier, criteriile utilizate de consilier
pentru a decide ce demersuri de intervenţie vor fi utilizate în anumite situaţii specifice.
La o examinare mai atentă, constatăm că în realitate, suportul teoretic al activităţi i consilierului va include
întotdeauna o concepţie despre natura umană, despre dezvoltarea umană şi despre factorii ce exercită
influenţe semnificative asupra acesteia.
În secţiunea următoare a cursului, vom trece în revistă câteva dintre aceste structuri teoretice, pentru o mai
bună înţelegere a abordării de consiliere pe care o vom aprofunda în ultima secţiune a acestuia.

ABORDAREA RAŢIONAL -EMOTIVĂ

Această abordare în consiliere este legată de numele lui Albert Ellis. Acesta se naşte în 1913 la Pittsb urg,
Pennsylvania, copilăreşte la New York, beneficind de “serviciile” unei mame egocentrice şi indiferente. La
vârsta patru ani şi jumătate trăieşte experienţa unei afecţiuni care îl aduce în pragul morţii (ca urmare a unei
combinaţii de nefrită şi infecţ ie amigdaliană). Părinţii divorţeză când avea doisprezece ani, iar el - de-a lungul
copilăriei şi adolescenţei - este timid şi terorizat de situaţia de a vorbi în public
Visează să devină un mare romancier, însă face studii de administrare a afacerilor la New York. Încearcă
să se lanseze în afaceri iar în timpul liber să scrie. Nu înregistrează succese remarcabile, dar îşi descoperă
interesul pentru consiliere, înscriindu -se, în consecinţă, în 1942, în programul de psihologie clinică al
universităţii Columbia. Îşi ia doctoratul la aceeaşi universitate în 1947, cu o teză asupra chestionarelor de
personalitate. Se lasă atras de psihanaliză şi se pregăteşte în domeniu cu unul din membrii grupului tutelat de
Karen Horney.
După tatonări care se întind până spre anul 1954, ajunge la o viziune personală asupra consilierii, pe care
începe să o facă cunoscută prin articole publicate după 1955, lucrarea sa de referinţă fiind Reason and
Emotion in Psychotherapy (Ellis, 1962).

Obiective umane fundamentale

Ellis consideră că cele trei obiective fundamentale ale oricărei fiinţe umane sunt a) supravieţuirea, b)
evitarea suferinţei, c) atingerea unui nivel rezonabil de satisfacţie. Un alt set de obiective de viaţă,
subordonate primelor, au în vederea tendinţa de a se sim ţi bine în propria companie, într -o masă de oameni,
împreună cu câţiva prieteni apropiaţi, în timpul studiului şi activităţilor intelectuale, în profesiune şi viaţa
cotidiană, în timpul activităţilor recreative.

Teoria ABC asupra personalităţii

În cadrul acestei teorii, A reprezintă evenimentele activatoare din viaţa fiecărui individ, B reprezintă
credinţele (beliefs) acestuia, fie ele raţionale dau iraţionale, iar C reprezintă consecinţele, fie emoţionale, fie
comportamentale, ale modului în care un eve niment activator este interpretat prin intermediul sitemului de
credinţe individuale.
În esenţă, dacă un individ apreciază un eveniment drept consistent cu, sau favorabil în raport cu propriile
obiective de viaţă, vor apare consecinţe emoţionale prin trăi ri de plăcere sau fericire, cât şi consecinţe
comportamentale, în sensul implicării în, sau încercării de repetare a respectivului eveniment.
Dimpotrivă, în cazul în care un eveniment este apreciat drept inconsistent cu, sau blocant în raport cu
obiectivele de viaţă, vor apare consecinţe emoţionale sau comportamentale opuse, repectiv frustrare,
nefericire, evitare sau eliminare a evenimentului.

16
 În ambele cazuri, modul în care un eveniment este interpretat, prin intermediul sitemului de credinţe
individuale, este mai important în raport cu consecinţele, decât chiar evenimentul.
Atunci când individul uman interpretează evenimentele prin intermediul unor credinţe raţionale, el este
competent, eficient, echilibrat şi fericit.
Dimpotrivă, atunci când evenimen tele sunt interpretate prin intermediul unui sistem de credinţe iraţionale,
apar şi se multiplică efecte în domeniul perturbărilor emoţionale.
De regulă, indivizii utilizează o combinaţie de credinţe raţionale şi iraţionale, una dintre cele două
categorii dobândind în cele din urmă un rol dominant. Individul uman este predispus, din punct de vedere
biologic, către gândire iraţională.

IDEI IRAŢIONALE LARG RĂSPÂNDITE

Ellis identifică un număr de unsprezece idei iraţionale frecvent manifeste la nivel indiv idual, credinţe care
sunt susţinute de modele culturale prezente în majoritatea societăţilor dezvoltate:

1. Este esenţial să fii preţuit şi stimat de majoritatea membrilor comunităţii. Această idee este
iraţională, întrucât reprezintă un obiectiv ireali zabil, ceea ce face pe cel ce încearcă actualizarea acestuia să
devină anxios, defensiv şi tot mai puţin capabil să se autoguverneze.
Dimpotrivă, individul raţional nu renunţă la propriile interese în favoarea realizării unui asemenea
obiectiv, ci le exprimă, inclusiv pe acelea de a fi un individ productiv, creativ şi capabil de iubire.

2. Individul realizat va fi extrem de competent, adaptat vieţii sociale şi într -o continuă ascensiune
profesională.
Avem din nou de a face cu un obiectiv intangibil, iar încercările de realizare a acestuia vor putea conduce
la maladii psihosomatice, nereuşită în viaţă şi anxietate, sentimente de inferioritate ca şi la o redusă capacitate
de trăire plenară a propriei vieţi.
Individul raţional va încerca să reuşească în vi aţă pentru sine şi nu pentru a fi mai bun decât alţii, va căuta
satisfacţia în activitate şi nu în rezultatele acesteia şi va încerca să înveţe continuu, mai curând decât să fie
perfect.

3. Unii oameni sunt răi, prefăcuţi şi vicioşi, motiv pentru care tr ebuie condamnaţi de cei din jur.
Această idee este iraţională din cauza dificultăţii stabilirii unor standarde absolute pentru bine şi rău şi din
cauza zonei limitate în care poate acţiona principiul liberului arbitru. De asemenea, comportamentele imorale
sau incorecte pot fi o consecinţă a ignoranţei sau perturbărilor emoţionale, toţi oamenii putând greşi. În plus,
pedepsele şi blamarea publică nu sunt întotdeauna eficiente pentru modificarea în bine a comporamentului,
întrucât nu influenţează nici inteli genţa, nici echilibrul emoţional. Uneori, pedepsele conduc la înrăutăţirea
situaţiilor pe care aspită a le modifica în bine.
Individul raţional nu condamnă nici pe alţii şi nici pe sine. Dacă este criticat şi constată că cele spuse
despre el sunt îndreptăţite, va încerca să-şi modifice comportamentul. Dacă este criticat fără justificare, va
interpreta situaţia ca o indicaţie a unor perturbări emoţionale ale acuzatorilor săi. În cazul în care alţii fac
greşeli, încearcă să înţeleagă cauzele greşelilor şi să îi ajute să nu le mai repete. În cazul în care nu este posibil
să ofere asistenţă eficientă, încearcă să nu se lase afectat. În fine, dacă individul raţional comite el însuşi o
greşeală, o recunoaşte, fără a considera că aceasta este o catastrofă, care să îl facă să simtă lipsit de valoare.

4. Nici o nenorocire nu este mai mare decât aceea ca lucrurile să nu meargă aşa cum doreşti.
Această idee este iraţională întrucât:
 nu există motive raţionale pentru a crede că realitatea trebuie să fie altfel decât este,
 nemulţumirea nu ajută la îmbunătăţirea situaţiei,
 dacă o situaţie nu poate fi îmbunătăţită, ea trebuie acceptată,
 dacă o situaţie nu este astfel definită încât de ea să depindă echilibrul emoţional al unei persoane, frustrarea
rezultată din evoluţia nedorită a acesteia se va menţine în limite controlabile,

17
 Individul raţional va evita exagerarea situaţiilor neplăcute şi va acţiona fie pentru a le îmbunătăţi, fie
pentru a le accepta, considerând că nici o situaţie nu este catastrofală decât în măsura î n care este definită
astfel.

5. Nefericirea este provocată de circumstanţe externe, asupra cărora individul are posibilităţi de control
reduse.
Circumstanţele externe pot avea uneori consecinţe fizice neplăcute. De cele mai multe ori însă, acestea
sunt de natură psihologică şi pot fi dăunătoare doar în măsura în care individul permite a fi afectată de
propriile saale percepţii şi atitudini. De exemplu, o persoană este afectată negativ dacă îşi spune cât este de
neplăcut ca cineva să fie plictisitor, răuv oitor sau respingător.
Dimpotrivă, atunci când individul realizează faptul că emoţiile rezultă mai ales din modul în care situaţiile
sunt percepute, evaluate şi verbalizate, atunci cresc semnificativ şansele sale de a controla propriile trăiri
emoţionale.
O persoană raţională înţelege faptul că neferirirea are mai ales cauze interne şi că propriile reacţii faţă de
evenimentele neplăcute pot fi modificate, prin intermediul modului în care sunt verbalizate respectivele
evenimente.

6. Trebuie să ne aşteptă m în fiecare moment la apariţia unor situaţii neplăcute şi să fim pregătiţi să le
facem faţă.
Această idee este iraţională, întrucât anxietatea împiedică evaluarea obiectivă a unei situaţii periculoase şi
influenţează negativ eficienţa confruntării cu o a semenea situaţie. De asemenea, preocupările de această
natură nu micşorează probabilitatea de apariţie a unor întâmplări nefericite, dar pot face ca ele să pară mai
grave decât sunt în realitate.
O persoană raţională înţelege faptul că teama de pericol po ate fi mai dăunătoare decât chiar pericolul real
şi va evita să fie excesiv de preocupată de asemenea gânduri. Mai mult chiar, va întreprinde deliberat acele
acţiuni de care se teme, pentru a elimina anxietatea.

7. Este preferabil să eviţi dificultăţile şi responsabilităţile, decât să te confrunţi cu ele.

Această idee este iraţională, întrucât evitarea unei responsabilităţi sau dificultăţi poate fi uneori mai
complicată decât confruntarea cu aceasta, putând de asemenea genera probleme viitoare chiar mai importante,
între care pierderea încrederii în sine. În plus, o viaţă fără probleme nu este în mod necesar şi o viaţă fericită.
O persoană raţională va tinde să evite doar sarcinile extrem de neplăcute, iar, în cazul în care se descoperă
evitând responsabilităţi pe care ar fi trebuit să şi le asume, va analiza cu luciditate motivele şi îşi va mobiliza
resursele de voinţă, realizând în final că poate fi chiar plăcut să fii confruntat cu probleme şi responsabilităţi.

8. Este important să te poţi baza pe al ţii, mai ales pe cineva cu autoritate şi putere.
Fiind adevărat faptul că întotdeauna depindem într -o oarecare măsură de alţii, această idee este iraţională
fiindcă amplificarea nejustificată a acestei dependenţe poate conduce la limitarea expresivităţii, independenţei
proprii şi eficienţei învăţării, ca şi la amplificarea sentimentelor de insecuritate.
Un individ raţional aspiră către independenţă şi responsabilitate, fără a evita să caute sau să accepte, la
nevoie, ajutor din afară. De asemenea, individ ul raţional consideră normală acceptarea unor riscuri şi nu
consideră eventualele eşecuri personale ca pe nişte catastrofe.

9. Trecutul determină prezentul, iar influenţa acestuia nu poate fi evitată.

Această idee este iraţională fiindcă, dimpotrivă, co mportamente eficiente în trecut vor fi probabil mai
puţin eficiente în prezent, ca şi soluţiile unor probleme din trecut. Sublinierea efectelor prezente ale situaţiilor
trecute poate fi frecvent o scuză pentru evitarea unor schimbări comportamentale.
O persoană raţională recunoaşte faptul că trecutul este important, dar înţelege că prezentul poate fi
schimbat prin analiza trecutului, punerea sub semn de întrebare a acelor credinţe inadecvate cu origine în
trecut şi prin acţiuni diferite, adecvate prezentul ui.

10. Individul trebuie să fie preocupat de problemele şi necazurile altora.

Această idee este iraţională, întrucât foarte frecvent problemele altora nu au nici o legătură cu propria
persoană şi nu este necesar să constituie obiectul unor preocupări e xcesive. Atunci când comportamentele
altora ne influenţează, ceea ce ne perturbează echilibrul emoţional este modul cum definim implicarea noastră

18
 în situaţia respectivă. În orice alternativă, persoana care se implică este afectată negativ şi îşi neglijeaz ă
propriile preocupări şi responsabilităţi.
Individul raţional va încerca să aprecieze măsura în care comportamentul sau problemele altora riscă să îi
perturbe echilibrul emoţional, iar, dacă aceasta este situaţia, încearcă să facă ceva pentru a -i ajuta pe aceştia să
se schimbe. Dacă nu poate face nimic, acceptă această situaţie.

11. Există întotdeauna o soluţie ideală pentru fiecare problemă, iar această soluţie trebuie găsită, în caz
contrar putând apare consecinţe deosebit de grave.
Această idee este iraţională, întrucât, pe de o parte, nu există soluţii perfecte, iar, pe de altă parte,
consecinţele negative rezultate din negăsirea soluţiei ideale sunt mai puţin grave decât insistenţa în căutarea
acesteia, care poate conduce la anxietate sau panică.
Un individ raţional încearcă să inventarieze diferitele soluţii şi să o accepte pe cea mai bună sau pe cea mai
fezabilă, admiţând din capul locului că nu există soluţii perfecte.

OBIECTIVELE INTERACŢ IUNILOR DINTRE CONSI LIER ŞI CLIENT

Din punctul de vedere al alui Ellis, clientul poate avea, în urma interacţiunilor cu consilierul, trei revelaţii
importante:
1. Va înţelege faptul că problemele sale prezente au cauze în trecut, inclusiv în proprii experienţe trecute.
2. Va înţelege faptul că evenimente şi experie nţe din trecut pot continua să exercite influenţe negative prin
intermediul ideilor iraţionale legate de acestea.
3. Va înţelege că nu există altă cale pentru depăşirea problemelor emoţionale, înafara observări, analizării şi
revizuirii continue a propriului sistem de idei, ca şi a muncii susţinute pentru revizuirea acestora, prin
mijloace verbale şi motorii.
În acelaşi context, el face de asemenea referire (sprijinindu -se în bună măsură pe contribuţiile lui Maslow),
la caracteristicile indivizilor “deplin fu ncţionali (sau autoactualizaţi)”:
1. Interes pentru propria persoană . Are în vedere valorizarea de către individ a propriilor interese, dar, în
acelaşi timp, disponibilitatea pentru sacrificarea parţială a acestora, în beneficiul persoanelor apropiate.
2. Interes social. Are în vedere interesul pentru nevoile celorlalţi şi pentru supravieţuirea grupului, în condiţiile
în care cea mai mre parte a indivizilor trăiesc în grupuri sau comunităţi.
3. Auto-direcţionare. Are în vedere asumarea responsabilităţii pentru propr ia viaţă.
4. Toleranţă. Este vorba de recunoaşterea derptului de a greşi, atât pentru propria persoană, cât şi pentru ceilalţi;
de asemenea, reţinerea de la formularea unor remarci general negative cu referire la o persoană, atunci când
sunt dezaprobate anumite comportamente ale acesteia.
5. Flexibilitate. Are în vedere flexibilitatea gândirii şi deschiderea spre schimbare, ca şi evitarea formulării şi
utilizării de reguli rigide, atât în legătură cu alţii, cât şi în legătură cu propria persoană.
6. Acceptarea incertitudinii. Are în vedere conştientizarea vieţuirii într -o lume a probabilităţilor şi întâmplării,
ca şi acceptarea unui nivel rezonabil de ordine.
7. Dedicaţie. Are în vedere ataşarea individului la obiective situate înafara limitelor interesului individual ş i
dobândirea pe această cale a împlinirii şi fericirii.
8. Creativitate şi originalitate . Are în vedere manifestarea de originalitate şi creativitate, atât în legătură cu
activităţi comune, cât şi cu cele specific creative; manifestarea frecventă a cel puţin unui tip de interes creativ
major.
9. Gândire ştiinţifică. Are în vedere de utilizarea în gândire a perspectivei ştiinţifice şi regulilor logice.
10. Acceptare de sine. Are în vedere acceptarea de sine necondiţionată şi refuzul definirii valorii proprii din
perspectiva aceea ce cred alţii, ca şi tendinţa ca individul mai curând să se bucure de viaţă decât să caute
permanent să demonstreze altora propria valoare.
11. Acceptarea componentei animale a fiinţei umane . Are în vedere acceptarea acestei componente, atât pentr u
propria persoană, cât şi pentru ceilalţi.
12. Asumarea de riscuri. Are în vederea asumarea de riscuri calculate în legătură cu activităţile dedicate realizării
obiectivelor proprii.
13. Perspectivă hedonistă . Are în vedere orientarea către obţinerea fericirii ş i evitarea suferinţei, cu
disponibilitatea de amânare a gratificări imediate, pentru realizări semnificativep termen lung.

19
14. “Non-utopismul ”. Are în vedere neîncrederea în realismul utopiilor şi căutării perfecţiunii, ca şi refuzul
căutării fericirii absolu te sau lipsei totale a emoţilor negative.
15. Înaltă toleranţă la frustrare . Are în vedere modificare circumstanţelor nefavorabile care pot fi modificate,
acceptarea celor asupra cărora nu se poate interveni şi operarea de distincţii realiste între cele două c ategorii
de circumstanţe.

CARACTERISTICILE PRO CESULUI DE CONSILIER E

Modul în care Ellis concepe procesul de consiliere porneşte de la insatisfacţia mărturisită faţă de tehnici
utilizate tradiţional - mai ales în psihoterapie - cum ar fi asociaţia liberă, analiza viselor, interpretarea
fenomenelor de rezistenţă sau transfer, nu sunt suficient de eficiente în realizarea obiectivelor consilierii şi îşi
dovedesc utilitatea mai ales în stabilirea contactului cu clientul.
El identifică patru faze esenţiale ale procesului de consiliere:
1. Într-o primă etapă se demonstrează clientului că este iraţional şi este ajutat să înţeleagă cum şi de ce a devenit
astfel, ca şi relaţia dintre ideile iraţionale şi problemele pentru care s -a adresat consilierului.
2. În cea de a doua fază, se evidenţiază faptul că problemele clientului sunt menţinute şi eventual amplificate
chiar de acesta, prin utilizarea consecventă a gândirii ilogice.
3. În cea de a treia fază, se urmăreşte modificarea modului de gândire al clientului şi abandonarea de către
acesta a ideilor iraţionale. În timp ce unele abordări de consiliere tind să lase această sarcină în seama
clientului, Ellis crede că ideile iraţionale sunt atât de persistente, încât clientul nu poate realiza acest obiectiv
fără asistenţă.
4. În faza finală a procesului, se trece dincolo de abordarea ideilor iraţionale ale clientului, ajungându -se la
ideile iraţionale larg răspândite şi la o filosofie a vieţii, astfel încât clietul să nu mai fie vulnerabil faţă de alte
idei iraţionale.

Tehnicile esenţiale ale abordării constau în disputarea ideilor iraţionale şi indicaţia varbală activă şi
directivă.

ANALIZA TRANSACŢIONALĂ

Părintele analizei transacţionale, Eric Berne, se naşte cu numele Eric Lennard Bernstein în Montreal,
Canada, în 1910 şi copilăreşte într-un cartier evreiesc şi puţin select al marelui oraş. Tatăl său era un medic
puternic ataşat profesiei sale, care moare când copilul avea 11 ani. Mama sa era scriitoare şi editoare. Micul
Berne a fost foarte ataşat de tată, a fost puternic a fectat de moartea acestuia şi a rămas toată viaţa dedicat ideii
vindecării celor în suferinţă.
Studiază engleza, psihologia şi medicina, devenind doctor în medicină la Universitatea McGill din
Montreal în 1935.
Pleacă apoi în Statele Unite şi devine cet ăţean american şi funcţionează ca psihiatru la Facultatea de
medicină a Universităţii Yale, spitalul Mount Zion din New York şi apoiau în propriul său cabinet din
localitatea Norwalk din Connecticut.
În 1941 începe un stagiu de pregătire specifică la Inst itutul Psihanalitic din New York, fiind analizat de
Paul Federn, fost coleg al lui Freud.
În 1943, în timpul războiului, intră ca psihiatru în corpul medical militar, unde începe să lucreze cu
grupuri. După terminarea stagiului militar, continuă pregătire a la Institutul Psihanalitic din San Francisco, sub
îndrumarea lui Eric Erikson.
După 1950, concepţiile sale încep să se distanţeze de psihanaliză, aplicaţia sa pentru a deveni membru al
acestui institut fiind de altfel respinsă în 1956.
Prima contribuţie publicată în care se conturează propria sa abordare este Transactional Analysis: A New
and Effective Method of Group Treatment , apărută în American Journal of Psychoterapy în 1958. Volumul
care devine bestseller şi îl face celebru este Games People Play: The Psychology of Human Relationships
(Berne, 1964).

20
 FORŢELE MOTRICE ALE PERSONALITĂŢII

Teoria transacţională a personalităţii porneşte de la ideea că organismul uman este caracterizat de nevoia
de forme variate de contact cu alţii şi recunoaştere din partea altora în contextul unor interacţiuni. Această
nevoie de stimuli, cu caracter general (foame de stimuli, în jargonul lui Berne), se poate manifesta într -o serie
de forme distincte.
Prima dintre acestea, care se manifestă deja la noul născut, rămânâ nd apoi activă pe tot parcursul vieţii,
este nevoia de contact fizic (foamea tactilă), care, în cazul în care nu este satisfăcută, creează o predispoziţie
pentru îmbolnăviri ce poate mări mult probabilitatea decesului. Fenomenul a fost efectiv observat şi descris
pentru cazul copiilor instituţionalizaţi, de către René Spitz.
Ulterior, pe măsură ce individul uman descoperă că nu este posibil să -şi satisfacă întotdeauna şi în
condiţiile dorite această nevoie, începe să accepte şi alte forme de contact.
Nevoia tactilă se converteşte astfel în nevoia de recunoaştere, care vizează recunoaşterea de către alţii a
propriei existenţe, printr -un contact nu fizic, ci verbal.
A treia formă de manifestare a nevoii de stimuli o reprezintă nevoia de structură, care vizează organizarea
şi ocuparea timpului, pentru evitarea plictiselii. Din punctul de vedere al lui Berne, problema eternă a fiinţei
umane este structurarea satisfăcătoare a timpului petrecut în stare de veghe , iar principala funcţie a vieţii
sociale este este furnizarea reciprocă de ajutor pentru îndeplinirea acestui proiect.
Un derivat al nevoii de structură este reprezentat de nevoia de a conduce, liderii fiind cei ce furnizează
idei, programe sau activităţi prin care se ajută pe sine şi ajută şi pe alţii l a structurarea timpului.
A cincea formă de manifestare a nevoii de stimuli este reprezentată de nevoia de distracţie, care
evidenţiază preferinţa pentru structurarea timpului în modalităţi interesante şi excitante.

STRUCTURA PERSONALIT ĂŢII

În viziunea lui Berne, personalitatea este compusă din trei subsisteme denumite stări ale Eului. Sintagama
stare a Eului este utilizată pentru a desemna un set de trăiri afective la care este asociat un set de structuri
comportamentale.
Eul parental înglobează trăiri afective, atitudini, moduri de gândire şi comportamente derivate din cele ale
figurilor parentale. El se poate manifesta în două ipostaze distincte.
Eul parental limitativ se manifestă mai ales prin reguli rigide, aparent arbitrare şi de obicei prohibitiv e,
care pot fi concordante sau discordante cu regulile predominante în sistemul cultural.
Eul parental protectiv se manifestă mai ales sub forma preocupării şi simpatiei pentru alţii şi pentru propria
persoană.
Eul parental nu se suprapune peste Super Ego al lui Freud, având o componenţă mai complexă decât
interdicţiile.
Funcţia esenţială a Eului parental este aceea de a conserva energia psihică şi de a reduce anxietatea prin
automatisme de decizie şi de acţiune, care degrevează Eul adult de povara deciziilor minore.
Eul adult înglobează acele atitudini, moduri de gândire şi comportamente prin intermediul cărora sunt
procesate obiectiv, organizate şi evaluate informaţiile provenite din realitate, pentru luarea unor decizii utile
adaptării inteligente la solicitările din mediu.
Eul copil înglobează acele trăiri afective, moduri de gândire, atitudini şi comportamente care sunt
reminiscenţe ale copilăriei individului. El nu trebuie asimilat cu Id, în primul rând fiindcă nu este
dezorganizat, haotic, ci dimp otrivă. Comportamentele asociate acestei stări a eului nu sunt neapărat imature
sau copilăreşti, dar se aseamănă cu ale copiilor, la nivelul a trei paliere distincte:
 Eul copil natural este spontan şi creativ, are farmec şi intuiţie.
 Eul copil adaptat se lasă influenţat, ghidat sau inhibat de influenţele parentale.
 Eul copil rebel se opune cu încăpăţânare influenţelor parentale.
Cele trei stări ale eului sunt reprezentate de Berne prin trei cercuri tangente suprapuse.
Eul parental este ghidul etic al personalităţii, Eul adult este responsabil de relaţiile cu realitatea, iar Eul
copil reprezintă uneori purgatoriul, iar alteori iadul tendinţelor ancestrale.
Cel mai puternic dintre cele trei este Eul copil, lucru observabil în timpul somnului sau sub influen ţa
alcoolului.

21
 FUNCŢIONAREA PERSONA LITĂŢII

Cele trei subsisteme ale personalităţii reacţionează diferit la stimuli externi. Eul parental are tendinţa
de a se conforma la standarde împrumutate din exterior.
Eul adult este preocupat în principal de proce sarea, organizarea şi stocarea informaţiei extrase din stimulii
proveniţi din lumea reală.
Eul copil reacţionează impulsiv faţă de categorii mai largi de stimuli, fără a opera analize de fineţe în
legătură cu aceştia.
Fiecare stare de eu percepe diferit aceeaşi stimuli şi reacţionează din perspectiva acestor pecepţii.
Conceptele de energie psihică şi distribuţie a energiei psihice (cathexis) sunt utilizate pentru conturarea
dinamicii personalităţii.
Astfel, starea de eu care este alimentată cu energie p sihică la un moment dat, deţine puterea executivă şi
determină comportamentul individului. Fiecare stare de eu poate fi concepută ca având zone de contact cu
celelalte stări, zone de contact care sunt semi -permeabile.
Deplasarea fluxului de energie psihic ă de la o stare la alta depinde de asemenea factori cum ar fi a)
permeabilitatea zonelor de contact , b) capacitatea de încărcare energetică a fiecărei stări, c) situaţiile
specifice la nivelul fiecărei stări.

POZIŢII FUNDAMENTALE FAŢĂ DE VIAŢĂ

În primii ani de viaţă, copilul este pus adesea în situaţia de a face compromisuri în tentativele sale de
satisfacere a foamei de stimuli, fiind nevoit să accepte şi alte forme de contact înafara contactului fizic. Între
patru şi şapte ani, acesta operează şi consol idează compromisuri care vor afecta întreaga sa existenţă
ulterioară. Pe baza unor decizii care pot fi identificate ca atare şi datate , acesta adoptă o anumită poziţie de
principiu privind raporturile dintre sine şi ceilalţi, pe baza căreia va acţiona şi p e care o va apăra de influenţe
externe.
Cele patru poziţii fundamentale, identificate de Berne, rezultă din combinarea a două seturi de alternative
duale, respectiv “Eu şi Tu” şi “OK - non OK”.

1. Eu sunt OK; Tu eşti OK.

2. Eu sunt OK; Tu nu eşti OK.
3. Eu nu sunt OK; Tu eşti OK.
4. Eu nu sunt OK; Tu nu eşti OK.

Prima dintre cele patru poziţii reprezintă alternativa fericită, normală, sănătoasă. Cea de a doua reprezintă
alternativa arogantă, frecvent adoptată de cei ce se dedică optimizării forţate a celorlalţi (m isionari, procurori
etc.); adepţii acestei poziţii consideră adesea că se pot dispensa de restul semenilor, mai puţin valoroşi, în
situaţii extreme putând ajunge la omucideri sau dezordini psihice de tip paranoid. Cea de a treia alternativă,
deprimantă, poate conduce la izolare faţă de ceilalţi, în situaţii extreme, la instituţionalizare sau suicid. Cea de
a patra poziţie reprezintă alternativa schizoidă, care poate de asemenea, în situaţii extreme, favoriza adoptarea
unei decizii de suicid.

ACTIVITĂŢILE SOCIALE ALE PERSONALI TĂŢII

Tipologia transacţiunilor

Unitatea de interacţiune socială este transacţiunea, care presupune un stimul transacţional din partea celui
care iniţiază evenimentul, manifestând recunoaşterea existenţei partenerului de interacţiune, şi un răspuns
transacţional.

În mod esenţial, analiza transacţională presupune identificarea stărilor de eu implicate în stimulul şi

răspunsul transacţional.

22
Transacţiuni complementare

Transacţiunile complementare se conformează modelului natural al al relaţiilor umane, realizându -se între
stările de eu Adult-Adult, Părinte-Părinte, Copil-Copil, Copil-Părinte, Părinte-Copil. Ele favorizează o
comunicare continuă, eficientă şi reciproc satisfăcătoare de exemplu:
- Eşti amabil să îmi dai solniţa?
- Bineînţeles, poftim.

Transacţiuni încrucişate

Se realizează atunci când răspunsul transacţional este primit din partea unei alte stări de eu decât cea căreia
i-a fost adresat stimulul transacţional.
Cea mai frecventă şi mai perturbantă transacţiune încr ucişată are loc atunci când un stimul transacţional
plecat de la Adult şi dirijat către Adult, primeşte răspuns de la Copil, dirijat către Părinte.
O altă transacţiune încrucişată cu apariţie frecventă este cea în care răspunsul vine de la Părinte, dirija t
către Copil:
- Eşti bun să ma ajuţi la spălatul rufelor?
- De ce oare apelezi mereu numai la mine?

- Nu ştii unde îmi sunt butonii?

- Bineînţeles! De câte ori nu găseşti ceva, eu sunt de vină.
sau ...
- De ce nu ţii minte unde pui lucrurile? Nu mai eşti copil, ce Dumnezeu?

Transacţiuni ulterioare

Acest tip de transacţiuni presupune angajarea într -o comunicare implicită şi riscantă din punct de vedere
social, sub acoperirea unei comunicări plasate într -o zonă de acceptabilitate:

A. Comunicarea explicită la nivel social

- A fost un film minunat. Ce -ar fi să ne oprim pe la mine să bem un pahar?
- Mi-ar face plăcere.

B. Comunicare implicită la nivel psihologic

- Îţi propun să ne oprim la mine şi să facem dragoste.
- Nu am nimic împotrivă.

Modalităţi de structurare a timpului

Interacţiunile sociale furnizeză oportunităţi de satisfacere a nevoilor umane fundamentale, cu deosebire pe

cea de structurare a timpului.

Retragerea

Indivizii nu iniţiază contacte, rămânând în limitele proprilor gânduri şi sentimente.

Ritualul

Reprezintă forme de comportament prescrise social în anumite situaţii specifice. La nivelul cel mai simplu,
doi indivizi care se salută se angajează într -un ritual.

Activitatea

23
 Această modalitate de structurare a timpului, d enumită frecvent şi muncă, nu trebuie înţeleasă restrictiv,
doar în legătură cu procurarea mijloacelor de subzistenţă.
Ea are de asemenea o semnificaţie socială, oferind oportunităţi pentru extrem de diverse tipuri de
recunoaşteri reciproce. Berne conside ră că majoritatea transacţiunilor caracteristice pentru activitate sunt de
tip Adult-Adult, legate mai ales de realitatea externă.

Conversaţia tematică (flecăreala direcţionată)

Conversaţiile tematice sunt de o durată considerabil mai lungă decât cele c aracteristice pentru ritualuri, pot
începe şi se pot încheia prin ritualuri şi sunt în măsură însemnată programate social.
Temele de discuţie nu sunt de obicei legate de persoanele prezente, ci abordează asemenea domenii, cum
ar fi “De-ale femeilor”, “De-ale bărbaţilor”, “Ai auzit că ...”, etc.

Jocul

Spre deosebire de conversaţiile tematice, jocurile sunt lanţuri de transacţiuni care sunt într-o mult mai
mare măsură programate individual.
Jocurile psihologice conţin o combinaţie de transacţiuni ulterio are şi transacţiuni deschise, ocupând o parte
deosebit de însemnată a vieţii sociale.
Berne crede că oamenii apelează la jocuri pentru a evita plictiseala conversaţiilor tematice fără a -şi asuma
riscurile intimităţii, pentru distracţie şi pentru recunoaşt ere socială. Beneficiile sau recompensele jocurilor se
plasează de asemenea în domeniul psihologic, sub forma unor trăiri afective pozitive sau negative, care pot fi
acumulate prin repetarea jocurilor, iar jucătorul poate manipula pe ceilalţi pentru a -şi manifesta teama, furia,
resentimentele, fără a se simţi culpabil.
Sentimentele negative pot fi colecţionate, după modelul colecţiilor de timbre, putând fi ulterior schimbate
contra unor comportamente cum ar fi o criză de plâns, o şedinţă furibundă de cumpă rături, sau, în cazuri
drastice, contra unui divorţ sau unei tentative de suicid.
Fiecare joc poate fi identificat printr -un motto, ca de exemplu “Dar de ce nu ...?/ Da, dar ...”, “Dacă nu
eram împreună cu tine ...” sau “Dacă nu eram împreună cu el/ea ... ”.

Intimitatea

Conversaţiile tematice sau jocurile sunt - apreciază Berne - substitute pentru trăirea reală a intimităţii.
Intimitatea este definită ca o relaţie sinceră, în totalitate liberă de jocuri şi de exploatare , în care fiecare oferă
şi primeşte pornind de la opţiuni personale şi nu de la calcule.
Intimitatea este în cea mai mare măsură un rezultat al programării individuale, programarea socială fiind în
cea mai mare parte sau în totalitate suspendată.
Recompensele intimităţii libere de jocuri - afirmă Berne - care este sau ar trebui să fie forma perfectă de
trăire a vieţii, sunt atât de mari încât chiar personalităţile cu un echilibru fragil renunţă de bunăvoie şi cu
entuziasm la jocuri, dacă pot găsi un partener pentru o astfel de relaţie.

Scenariul

Un scenariu este un set complex de transacţiuni, prin natura lor recurente, a căror finalizare poate ocupa
toată durata vieţii. Scenariul este o planificare neconştientizată a propriei vieţii, declanşată de obicei de o
decizie luată în copilăria timpurie.
Primele experienţe ce iniţiază scenariul sunt de obicei plasate în teritoriul relaţiilor cu părinţii. Ulterior,
influenţe semnificative provin din poveştile ce se spun copilului sau pe care acesta le citeşte. În fine, ultimele
retuşuri la scenariu sunt aduse de compromisurile care se fac cu realitatea.
Berne furnizează un exemplu interesant de înlănţuire de situaţii şi decizii conducând către edificarea unui
scenariu, prin cazul Rita.
Rita, pe când era mică, obişnuia să alerge în întâmpinarea t atălui său ori de câte ori acesta se întorcea de la
lucru. Cu timpul, pe fondul consumului excesiv de alcool, tatăl Ritei începe să respingă demersurile
afectuoase ale acesteia. Într -una din zile, tatăl are o altercţie deosebit de violentă cu mama fetiţei.

24
 Rita, care avea 6 ani, două luni şi 23 zile, a fost atât de înspăimântată încât, la ora 5 dimineaţa, a luat
decizia că nu va mai iubi niciodată un bărbat .
Pornind de la această decizie, Rita adoptă poziţia că tatăl său, chiar în momentele în care era tr eaz şi
amabil, era totuşi fundamental rău. Ulterior, această poziţie este extinsă asupra tuturor bărbaţilor, în
formularea verbală “Toţi bărbaţii sunt nişte bestii”. Această poziţie a devenit baza unui joc frecvent repetat, în
care Rita, acum o tânără atra ctivă, atrăgea prin comportament seducător atenţia unor bărbaţi, de preferinţă
căsătoriţi, pe care apoi îi respingea cu indignare şi cu cât mai mult zgomot.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢ II CONSILIERULUI

Dezordini structurale

Berne evidenţiază o serie de disfuncţ ii legate de structura şi funcţionarea personalităţii, care pot determina
solicitarea asistenţei consilierului.

Excluderea

În această situaţie, una dintre stările de Eu le exclude pe celelalte şi îşi asumă o influenţă dominantă asupra
comportamentului individual. De exemplu, la omul de ştiinţă, Adultul va tinde să elimine celelalte stări, pe
când la personalităţile impulsive şi narcisiste, Copilul exclude Adultul şi Părintele.

Contaminarea

În această situaţie, una dintre stările de Eu adiacente infiltrează Adultul. În cazul în care factorul de
infiltrare este Părintele, apar prejudecăţile. În cazul în care factorul de infiltrare este Copilul, apar de obicei
reprezentări inadecvate ale realităţii. Dubla contaminare presupune infiltrări atât din partea P ărintelui, cât şi
din partea Copilului.

Dezordinile funcţionale

Dezordinile funcţionale apar atunci când graniţele stărilor de Eu devin permeabile (spre deosebire de
starea normală de semipermeabilitate), ceea ce permite fluctuarea imprevizibilă a energi ei psihice între
acestea.

Obiectivele activităţii consilierului

Pornind de la constatarea că majoritatea clienţilor se adresează consilierului într -o stare de dezorientare

psihică, obiectivul fundamental al interacţiunilor cu clientul este eliminarea dezorientării, printr-o serie de
operaţii analitice şi sintetice.
Cheia de boltă a demersului este decontaminarea, stabilizarea şi reîncărcarea energetică a Adultului.

CARACTERISTICILE PRO CESULUI DE CONSILIER E

Berne atrage atenţia asupra respectării de că tre consilier a unor principii, de altfel deja de mult formulate:
1. Primum non nocere. Intervenţia consilierului se va produce doar în caz de nevoie şi strict în limitele adecvate,
pentru a nu se ajunge în situaţia de a se aduce prejudicii clientului.
2. Vis medicatrix naturae. Sarcina consilierului va fi aceea de a înlătura blocajele ce stau în calea tendinţei
naturale a organismului spre autovindecare.
3. Je le pensay, Dieu le guarit . Consilierul trebuie să considere că el este cel ce încearcă să ajute pe client, dar că
Dumnezeu este cel ce rezolvă problemele acestuia.

25
 Stadii ale interacţiunilor dintre consilier şi client

Berne enumeră un număr de stadii ale procesului de consiliere, proces care poartă în ansamblu denumirea
de analiză transacţională, acelaşi ape lativ fiind utilizat pentru unul dintre stadii.

1. Analiza structurală. Aceasta constă dintr-un studiu descriptiv al stărilor de Eu, din perspectiva decontaminării
Adultului, definirii zonelor de graniţă şi consolidării controlului Adultului asupra întregii personalităţi. Se
apreciază că, frecvent, interacţiunile pot fi încheiate după această etapă, întrucât clientul, dacă este tratat ca şi
cum ar dispune de un Adult în perfectă stare de funcţionare, reacţionează de obicei prin activarea acestei stări,
devenind mai obiectiv şi mai raţional, atât în raport cu sine cât şi cu lumea.
2. Analiza transacţională. Obiectivul acestei etape este obţinerea controlului asupra tendinţei proprii individului,
de a manipula pe alţii în modalităţi distructive şi lipsite de sens, ca şi a tendinţei individului de a fi
manipulabil de către alţii. Mediul natural pentru analiza transacţională este considerat de Berne a fi grupul.
Transacţiunile urmează a fi analizate atât din punctul de vedere al tipologiei, cât şi din cel al implica ţiilor
pentru fiecare din membrii grupului de analiză.
3. Analiza discuţiilor tematice şi a jocurilor . Analiza şirurilor de transacţiuni se realizează în contextul discuţiilor
tematice. Jocurile sunt analizate din perspectiva recompenselor urmărite şi eventua l obţinute. Obiectivul
urmărit prin analiza jocurilor este eliminarea acestora din contextul relaţiilor de intimitate şi de asemenea,
extinderea libertăţii de alegere în legătură cu participarea la jocuri, partenerii de joc, amplorii implicării în
jocuri, sau a opţiunii de a nu juca.
4. Analiza scenariilor. Scenariile sunt interpretate de participanţii la activităţile de grup, obiectivul fiind ca
acestea să fie depăşite, prin preluarea controlului asupra propriei vieţi de către Adult, sau, eventual, prin
înlocuirea acestora cu unele mai adecvate. Intervenţia consilierului, în acest stadiu, trebuie să fie hotărâtă şi
decisivă, prin furnizarea unei alternative de contrascenariu, alternativă care poate fi exprimată ca o
permisiunea acordată Copilului de a eluda in terdicţiile sau indicaţiile Părintelui.
5. Analiza relaţiilor. La nivelul acestui stadiu se ajunge rar, acest tip de analiză, dedicat cel mai frecvent relaţiilor
maritale, urmând a fi, după cum recomandă Berne, cu multă prudenţă.

Recomandări cu caracter gener al

Berne nu descrie de o manieră sistematică metodele şi tehnicile caracteristice, metoda fiind de obicei
ilustrată cu extrase din sesiuni de consiliere, transcrise ulterior desfăşurării acestora. Printre recomandările cu
caracter general care pot fi ide ntificate, menţionăm:
1. În primul rând se va urmări diferenţierea Adultului în raport cu Copilul. Părintele va deveni manifest într -o
etapă ulterioară.
2. Se va aştepta până când clientul va furniza cel puţin trei exemplu de acelaşi fel, înainte de a -l familiariza cu
conceptul corespunzător din jargonul analizei transacţionale.
3. Cele trei stări de Eu vor fi efectiv considerate ca şi cum clientul ar fi, pe rând, trei persoane diferite.
4. Se va porni de la premisa că fiecare client posedă un Adult, problema fiind ace ea de a-l activa sau energiza pe
acesta.
5. Nu se va neglija niciodată prezenţa la nivelul Copilului a unor caracteristici valoroase.
6. Clientul va fi încurajat să trăiască efectiv starea de Copil, nu doar să şi -o amintească.
7. Nu se va neglija faptul că discuţii le tematice şi jocurile contribuie în cea mai mare măsură la structurarea
timpului clientului.
8. Intervenţia ideală din partea consilierului este aceea care are sens pentru fiecare dintre cele trei stări de Eu.
9. Începătorul va putea avea o reacţie negativă fa ţă de terminologia analizei transacţionale, dar aceasta este o
reacţie normală faţă de învăţarea unui nou sistem.

Tehnici fundamentale

1. Interogarea. Va fi utilizată pentru obţinerea unor date factuale relevante, cu condiţia siguranţei consilierului
privind faptul că primeşte răspuns din partea Adultului.

26
2. Specificarea. Se acţionează de către consilier pentru sublinierea şi fixarea unor elemente în mintea clientului.
Poate fi utilizată pentru a preveni negarea de către client a faptului că a făcut într -un anumit moment o
anumită afirmaţie.
3. Confruntarea. Consilierul utilizează informaţii acumulate anterior (şi eventual specificate la momentul
oportun), pentru a evidenţia contradicţii între acestea. Obiectivul confruntării este acela de a capacita zona
necontaminată a Adultului.
4. Explicarea. Va fi utilizată pentru a capacita, decontamina şi reorienta Adultul clientului. Utilizarea acesteia va
fi eficientă atunci când clientul este pregătit şi Adultul acestuia se află “pe recepţie”.
5. Ilustrarea. Presupune utilizarea unor analogii imaginative, în timpul unei confruntări sau după o confruntare
finalizată cu succes. se va urmări ca analogiile să nu fie ofensive, să fie impregnate cu elemente de umor şi să
fie inteligibile atât pentru Copil, cât şi pentru Adult. Berne r ecomandă consilierului ca acesta să vegheze să nu
fie ... singurul care se distrează.
6. Confirmarea. Pe măsură ce Adultul clientului devine mai puternic, acesta poate furniza material care să
confirme confruntările realizate de consilier, iar acesta din urmă , prin confirmare, poate întări aceste
concluzii.
7. Interpretare. După ce Adultul clientului a fost suficient consolidat, consilierul poate să -şi îndrepte atenţia
către decodificarea şi remedierea reprezentărilor inadecvate prezente la nivelul Copilului. Un Adult
deontaminat va fi un ajutor preţios în acest demers, cu atât mai mult cu cât Copilul va opune rezistenţă
interpretărilor, ajutat de Părinte.
8. Cristalizarea. Cristalizarea poate fi definită ca o aserţiune privind situaţia clientului, formulată la nivel ul
Adultului consilierului şi dirijată către dultul clientului. De exemplu, consilierul poate spune clientului că
acesta este acum capabil, dacă doreşte, să renunţe la jocuri şi să funcţioneze normal. Faza de cristalizare se
consideră atinsă atunci când as erţiunile clientului devin eficiente.

ABORDAREA GESTALTISTĂ

Părintele orientării gestaltiste în consiliere şi psihoterapie, Friederich Perls (1893 - 1970), se naşte la
Berlin, ca fiu al unui vânzător itinerant evreu, de vinuri ... palestiniene. Împreună cu cele două surori, creşte
într-un climat familial caracterizat de conflicte frecvente şi scene de violenţă fizică, între părinţi. Ca un ecou
al acestei situaţii, mama obişnuia să utilizeze bătătorul de covoare ca instrument educaţional contondent
pentru domolirea tânărului rebel, care nu întârzie să devină, la adolescenţă, oaia neagră a familiei, mândru de
faptul că spiritul să a rămas nedomolit cu tot numărul mare al bătătoarelor de covor distruse.
Studiază la universităţile din Freiburg şi Berlin, pri meşte de la ultima titlul de doctor în medicină în 1920
şi aprofundează ulterior studiul psihologiei şi psihanalizei la Institutul de Neurologie din Frankfurt şi de
Institutele de Psihanaliză din Viena şi Berlin.
După venirea la putere a lui Hitler în Ger mania, pleacă din această ţară şi după o scurtă trecere prin
Olanda, ajunge în Africa de Sud, la Johannesburg, unde înfiinţează după un an Institutul Sud African de
Psihanaliză (1935). În Africa de Sud îi apare şi prima carte Ego, Hunger and Aggresion , în 1942. Câteva
capitole ale acesteia sunt scrise de soţia sa, Laura, considerată de unii cofondatoare a abordării gestaltiste.
În 1946 emigrează în Statele Unite, unde înfiinţează un cabinet de practică privată, publică în 1951 Gestalt
Therapy (împreună cu Ralph Hefferline şi Paul Goodman), înfiinţează institute de terapie gestaltistă la New
York şi Cleveland.
În 1969 publică Gestalt Therapy Verbatim şi un volum autobiografic cuprinzând fragmente de proză,
poezie şi psihologie.
Moare în 1970, la 76 ani, î n timp ce lucra la două cărţi, care vor fi publicate postum ca un singur volum.
Concepţia sa este influenţată de concepţia psihanalitică freudiană dominantă în Germania tinereţii sale, de
ideile şcolii psihologice gestaltiste, de psihologia umanistă, de i deile lui Moreno asupra psihodramei, de
religiile orientale şi tehnicile de meditaţie asociate acestora. Este interesant de subliniat faptul că Perls şi -a
extras ideile gestaltiste nu din citirea volumelor de referinţă ale întemeietorilor orientării, ci di n parcurgerea
unor articole ale acestora. Probabil că acest fapt poate explica atât neacceptarea lui Perls de establishmentul
gestaltist, cât şi pe acela că nici el însuşi nu se considera un gestaltist veritabil.
Perls pare a fi fost o persoană extrem de vitală şi charismatică, cu o extrem de bogată experienţă a relaţiilor
interpersonale, acumulată inclusiv prin intermediul a numeroase legături amoroase.

27
CONCEPTE FUNDAMENTAL E

Fiind mai ales preocupat de acţiune şi de practică, Perls a apelat de multe ori la concepte şi axiome ale
sistemului gestaltist.

Gestalt

În limba germană, gestalt înseamnă formă, structură, configuraţie sau întreg structurat, iar verbul gestalten
înseamnă a forma, a fasona, a finisa, a organiza sau a structura.
Perls subliniază ideea că “Premisa fundamentală a psihologiei gestaltiste este aceea că natura umană este
organizată în configuraţii integrale, că este trăită de oameni în aceiaşi termeni şi că poate fi înţeleasă doar în
funcţie de configuraţiile sau întregurile din care es te compusă.”
Ideea centrală a psihologiei gestaltiste a fost aceea că oamenii nu percep realitatea ca pe o sumă de
elemente izolate, ci o organizează prin intermediul proceselor perceptive în întreguri cu sens - de exemplu, un
şir de puncte va fi foarte probabil perceput ca o linie.
Câmpul vizual al indivizilor este organizat în termeni de fundal şi figură centrală, unde aceasta din urmă
reprezintă punctul de focalizare a interesului, în timp ce primul desemnează contextul, între cele două
existând o situaţie dinamică, în sensul că un fundal conţine o mulţime de figuri posibile, în funcţie de
interesele observatorului, după cum o figură poate deveni fundal pentru un anumit detaliu al acesteia.

Principiul holistic

Perls citează formularea sintetică a lu i Wertheimer, potrivit căreia “Există întreguri al căror comportament
nu este determinat de comportamentul elementelor, ci dimpotrivă, procesele parţiale sunt determinate de
natura intrinsecă a întregului.”
Fiinţele umane fac parte din această categorie d e întreguri. În consecinţă, Perls respinge dihotomiile
clasice trup-suflet, infantil-matur, biologic-cultural, conştient-inconştient, emoţional-real, etc. De exemplu, în
legătura cu dihotomia infantil -matur, el consideră că adesea lipsa unor caracteristici ce ţin de copilărie
conduce la devitalizarea adultului, după cum unele trăsături considerate infantile pot fi efecte ale nevrozelor
adultului.

Principiul homeostaziei

Tendinţa fundamentală a organismului uman este căutarea stării de echilibru. Organism ul este însă
permanent confruntat cu o multitudine de factori, interni sau externi, de obicei concretizaţi în solicitări sau
nevoi, care acţionează în sensul perturbării acestui echilibru. Procesul de restabilire a echilibrului temporar
perturbat defineşte autoreglarea organismului sau homeostazia.
În cadrul acestui proces, organismul creează fie o imagine, fie o situaţie reală care să satisfacă nevoia
perturbatoare. El operează selecţii şi dezvoltă o situaţie de tip figură -fundal. Satisfacerea nevoii reduce
tensiunea, restabileşte echilibrul şi completează sau închide situaţia.
Homeostazia poate deci fi definită ca procesul continuu prin care organismul îşi satisface nevoile, fie ele
fiziologice sau psihologice, cele două neputând fi separate unele faţă d e altele.

Sănătatea este rezultatul funcţionării optime a proceselor homeostatice, în timp ce boala este cauzată de
funcţionarea îndelungată a organismului în stare de dezechilibru.
În jargonul gestaltist, conştientizarea unei nevoi devine o figură pe fundal, care, dacă nu este satisfăcută,
constituie un gestalt incomplet, care mobilizează organismul şi care îşi încetează acţiunea motivatoare doar
atunci când devine complet, sau se închide.
Conştiinţa este echivalentă cu problema sau cu dezechilibrul, respectiv cu constituirea nevoii dominante în
figură şi apoi organizarea funcţiilor de contact cu mediul pentru reducerea tensiunii.
Definiţia vieţii poate fi astfel reformulată, în termenii unui număr infinit de situaţii sau gestalturi
incomplete, în sensul că deîndată ce un gestal se închide, un altul incomplet îi ia locul.

28
 În final, se ajunge la considerarea gestaltului ca unitatea fundamentală de experienţă , iar constituirea de
gestalturi ca un impuls biologic fundamental, având drept proprietăţi fig ura şi fundalul, completitudinea şi
incompletitudinea.

Instinctele

Perls subliniază un instinct care i se pare că a fost neglijat de Freud, anume instinctul foamei. Înţelegerea
stadiilor de evoluţie ale acestui instinct permite o înţelegere a comportame ntului uman superioară celei
realizate prin prisma instinctului sexual.
Stadiile de evoluţie ale instinctului foamei sunt stadiul prenatal, stadiul predental, stadiul incisiv şi stadiul
molar. Acestora le sunt asociate caractersitici psihologice. Astfel, stadiului predental îi este asociată
nerăbdarea, stadiului incisiv îi sunt asociate agresivitatea şi distructivitatea, iar stadiului molar îi este asociată
asimilarea.

Agresiune şi apărare

Agresiunea este considerată de Perls, mai ales în etapele timpur ii ale dezvoltării concepţiei sale, ca o
modalitate prin care organismul abordează mediul pentru a-şi satisface nevoile şi prin care tratează
rezistenţele întâlnite pe parcursul demersurilor de satisfacere a nevoilor sale.
Funcţia sa nu este atât aceea de a distruge, cât mai ales de a învinge rezistenţele întâlnite.
Se poate face o analogie între agresivitate şi muşcatul sau mestecatul puse în funcţiune pe parcursul
satisfacerii foamei. “Utilizarea dinţilor este cea mai reprezentativă formă biologică de m anifestare a
agresivităţii.” Astfel, hrana va fi mai întâi destructurată şi distrusă , pentru ca doar după aceea, ceea ce este util
pentru organism să poată fi reţinut, iar ceea ce este inutil sau dăunător să poată fi eliminat.
Lumea, crede Perls, are de s uferit din cauza reprimării agresivităţii individuale, devenind executorul şi
victima unor enorme cantităţi de agresivitate colectivă, motiv pentru care s -ar cuveni găsite modalităţi de
restabilire a funcţiilor biologice normale ale agresivităţii.
Sintagma apărare este utilizată în sensul unei activităţi de protecţie a sinelui. Apărarea este văzută de Perls
ca având un caracter fie mecanic (carapacele la unele animale, caracterele -carapace la oameni), fie dinamic,
fie motor (fuga), fie secretor (ex. mirosu l la sconcs).

Realitatea

În procesul căutării permanente a echilibrului între propriile nevoi şi cerinţele mediului, organismul
percepe activ mediul şi organizează propriile percepţii.
Realitatea obiectivă este în principal utilizată pentru edificarea propriei realităţi subiective, prin selecţia
elementelor conform propriilor interese şi mijloace perceptive, selecţie limitată de inhibiţii sociale sau
nevrotice.
Realitatea cea mai importantă , cea care contează, este realitatea intereselor, deci realitat ea internă.
Prin interesul intereselor şi nevoilor, realitatea este organizată prin intermediul figurilor şi fundalurilor. O
consecinţă a acestei poziţii de principiu este aceea că individul nu poate percepe integral mediul sau realitatea
şi răspunde tuturor solicitărilor acesteia, ci doar unui aspect al acesteia, anume figura.

Zona de contact

Organismul şi mediul se află într -o relaţie dialectică. Mobilizat de necesitatea satisfacerii nevoilor,
organismul contactează realitatea exterioară, prin interme diul procesului de orientare şi manipulare motorie.
Punctul de interacţiune dintre individ şi mediu este denumit de Perls zonă de contact. Evenimentele
psihologice au loc în această zonă. Gândurile, acţiunile, emoţiile, reprezintă modalităţi de trăire şi confruntare
cu aceste evenimente de la zona de graniţă.
Obiectele sau persoanele din mediu care provoacă satisfacerea nevoilor dobândesc un cathexis pozitiv, pe
când cele ce ameninţă satisfacerea nevoilor, dobândesc un cathexis negativ. Indivizii caută co ntactul cu prima
categorie de obiecte şi evită contactul cu cele din a doua categorie. Când obiectele din prima categorie sunt
asimilate, gestaltul se închide. El se poate de asemenea închide în cazul în care sunt anihilate obiecte din cea
de a doua categorie.

29
 Ego

Eul este definit ca o funcţie a organismului, care nu este instinctiv şi care nu este caracterizat de instincte.
El poate fi cel mai bine asimilat cu zona de graniţă, în sensul că atunci când Sinele întâlneşte elemente străine ,
intră în funcţiune Eul, pentru a defini limitele dintre câmpul personal şi cel impersonal. Eul îndeplineşte o
funcţie integrativă sau administrativă, corelând acţiunile organismului cu nevoile sale. El este cel care decide
care funcţii ale organismului vor fi activate pentru satisfacerea celei mai urgente nevoi. Ulterior, el
structurează mediul în funcţie de nevoile organismului, astfel încât, de exemplu, dacă organismul este
flămând, hrana devine figură în gestalt.

Frustrare şi manipulare

Frustrarea este văzută de Per ls ca un element valoros din punctul de vedere al dezvoltării individuale,
întrucât aceasta determină mobilizarea resurselor organismului, resurse care sunt mobilizate pentru
manipularea mediului în sensul satisfacerii nevoilor.
Dacă este confruntat cu o cantitate optimă de frustrare, individul învaţă să manipuleze mediul cu eficienţă.
Dimpotrivă, confruntat cu frustrări ce depăşesc limitele toleranţei individuale, sau în absenţa frustrării,
copilul şi mai târziu adultul nu va mai mobiliza propriile resur se, ci va tinde să mobilizeze mediul, prin jocul
unor roluri false, de exemplu a face pe prostul sau pe neajutoratul.

Strategii inadecvate de confruntare cu realitatea

În mod normal, asimilarea acelor obiecte din mediu, necesare pentru satisfacerea nevoi lor, se realizează
consecutiv destructurării acestora, analog mestecatului, prin punerea în funcţiune a agresivităţii.

1. Introiecţia, dimpotrivă, desemnează faptul că unele obiecte au fost asimilate “pe nemestecate”, păstrându -şi
propria structură, motiv pe ntru care se comportă în organism ca nişte corpuri străine. Introiecţia ar fi, după
Perls, caracteristică stadiilor preincisive, iar persistenţa acesteia presupune blocarea agresivităţii orale
normale, ceea ce are ca efect o deplasare a acesteia, de cele m ai multe ori asupra propriei persoane. Din punct
de vedere psihologic, introiecţia presupune acceptarea necritică a unor standarde valorice şi comportamentale
provenite din exterior, iar persoana care introiectează frecvent nu îşi dezvoltă propria personal itate.
Introiectarea unor concepte sau valori incompatibile poate conduce la dezintegrarea personalităţii.
2. Proiecţia reprezintă, din punctul de vedere al lui Perls, expulzarea în lumea exterioară a acelor componente
ale propriei personalităţi cu care indiv idul fie refuză, fie este incapabil să se identifice. Cel care proiectează,
nu reuşeşte să opereze de o manieră sartisfăcătoare distincţia dintre realitatea externă şi realitatea internă,
limitele dintre sine şi realitate fiind deplasate mult către exterio r.
3. Confluenţa se manifestă atunci când individul nu mai percepe existenţa unei zone de graniţă între Sine şi
lumea exterioară. O asemenea condiţie este prezentă de obicei la copilul nou născut sau la adult în momentele
de extaz religios, momente rituale sa u meditaţie cu utilizarea unor tehnici specifice. O continuă stare de
confluenţă este considerată patologică.
4. Retroflexiunea desemnează situaţia direcţionării către Sine a unei funcţii care în mod normal este direcţionată
către exterior. Narcisismul şi sui cidul reprezintă exemple clasice de retroflexiune.

Într-o încercare de sintetizare a inadecvării acestor strategii deficitare de confruntare cu realitatea, se poate
spune că cel ce introiectează se comportă cu alţii aşa cum ar dori ca aceştia să se compo rte cu el, cel ce
proiectează face altora acele lucruri de care îi acuză, cel aflat în stare de confluenţă nu ştie ce face şi cui face,
iar cel ce retroflexează îşi face sieşi ceea ce ar dori să facă altora.

OBIECTIVELE ABORDĂRI I GESTALTISTE

După Perls, problemele clientului sunt o consecinţă a dificultăţilor de conştientizare a propriilor nevoi, a
incapacităţii de ierarhizare a nevoilor, incapacităţii de satisfacere a nevoilor şi recurgerii la strategiile
inadecvate ale introiecţiei, proiecţiei, confluen ţei sau retroflexiunii.

30
 Nesatisfacerea adecvată a nevoilor şi funcţionarea îndelungată în situaţie de dezechilibru face pe individ să
evite angajamentul în evenimente, inclusiv în emoţii proprii şi trăiri intense, sub influenţa inhibitoare a ruşinii.
Interacţiunile dintre consilier şi client urmăresc restabilirea procesului normal al dezvoltării individuale ,
prin asistarea clientului în conştientizarea propriilor nevoi nesatisfăcute (gestalturi incomplete), astfel încât
clientul să le poată rezolva pe ace stea înainte de a trece la satisfacrea nevoilor curente.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢ II CONSILIERULUI

Perls crede că, cel mai frecvent, clientul se adresează consilierului atunci când se află în situaţie de criză
existenţială, din cauză că nevoile sale nu sunt î ntr-o măsură sufiecientă satisfăcute. În această situaţie, clientul
are faţă de consilier unele aşteptări specifice, între care, la loc de cinste, se găseşte aceea a mobilizării
mediului de către cel din urmă. În conformitate cu aceste aşteptări, va încerc a să manipuleze pe consilier,
oferind despre sine o anumită imagine, conţinând frecvent elemente precum bunătate, sinceritate, bună -
credinţă, vulnerabilitate.
Spre dezamăgirea iniţială a clientului, consilierul gestaltist nu se consideră o sursă de sprijin pentru acesta,
pornind de la premisa că cererile de asistenţă vor continua cu frecvenţă sporită, până în momentul în care
consilierul va putea fi pus în situaţia inconfortabilă de a nu mai putea furniza asistenţa aşteptată. Consilierul
se va ghida după principiul în conformitate cu care “Cel mai mare rău pe care îl poţi face oamenilor, este să îi
ajuţi”. Acordând clientului unele dintre lucrurile dorite de acesta, de exemplu atenţie exclusivă, consilierul va
evita să fie generos cu răspunsurile pe care cl ientul le aşteaptă, sau cu exprimarea admiraţiei sau preţuirii faţă
de acesta.
Consilierul va considera că sarcina sa este aceea de a frustra solicitările de sprijin din partea clientului,
pentru ca acesta să ajungă să constate că resursele necesare pentr u rezolvarea propriilor probleme se află în el
însuşi.
Etapa intermediară semnificativă din acest punct de vedere este ceea ce Perls denumeşte impas. La acesta
se ajunge prin persistenţa consilierului în frustrarea solicitărilor clientului, până când ace sta se va afla faţă în
faţă cu zonele înstrăinate ale propriei personalităţi, cu blocajele, inhibiţiile, evitarea perceperii unor zone ale
realităţii. În momentul impasului, clientul realizează că soluţia rezolvării problemelor prin manipularea
mediului (adică a consilierului) este inutilizabilă, simţindu -se în acelaşi timp incapabil să facă faţă singur
situaţiei.
Ceea ce clientul urmează a descoperi în continuare, este faptul impasul este mai curând o reprezentare
fantezistă, decât o realitate, că el disp une de fapt de toate resursele necesare pentru abordarea eficientă a
situaţiei.

CARACTERISTICILE PRO CESULUI DE CONSILIER E

Fiind concentrată asupra prezentului, abordarea gestaltistă este denumită şi experenţială, în sensul că
urmăreşte să determine client ul să conştientizeze porţiuni tot mai extinse ale propriului sine, inclusiv elemente
aparent mai puţin importante, cum ar fi respiraţia, vocea, gesturile, tonusul muscular etc.
Din punctul de vedere al lui Perls, materialele neconştientizate pot include a bilităţi, comportamente
specifice, obişnuinţe motorii sau verbale, goluri de memorie etc. De asemenea, un loc deosebit de important
este deţinut de situaţiile nefinalizate, clientul urmând a se concentra asupra fiecărui aspect al situaţiilor
nefinalizate, urmând ca, pe rând, acestea să fie conştientizate şi finalizate, până în momentul în care clientul
nu mai prezintă discontinuităţi de personalitate, iar procesele de destructurare şi asimilare a realităţii externe
sunt restabilite în paramentri optimi.

Conştientizarea Aici şi Acum

Sloganul gestaltismului este “Eu şi Tu, Aici şi Acum”. Nu există probleme trecute, există doar probleme
prezente care, eventual, au existat şi în trecut. Clientul urmează a fi ajutat să devină conştient de propriile
acţiuni la toate nivelele - inclusiv fizic, verbal sau imaginativ - să realizeze modul în care produce situaţiile
dificile în care se găseşte, să observe configuraţia concretă a acestora şi să mobilizeze propriile resurse pentru
rezolvarea acestora, în prezent.
Prezentul reprezintă esenţa situaţiei ce poate influenţa evoluţia favorabilă a clientului. Acestuia i se solicită
să nu relateze problemele sale la timpul trecut, ci să le retrăiască în prezent, în cadrul sesiunii de consiliere,

31
 find permanent dirijat în acest sens prin întrebări de genul “Ce simţi acum?”, “Unde te afli acum?”, “Ce
vezi?”, “Îţi dai seama ce faci în acest moment cu mâinile?”. Clientului i se cere de asemenea să utilizeze în
permanenţă timpul prezent şi cât mai frecvent formula “Îmi dau seama că . ..”
Consilierul va acţiona nu pentru a interpreta trăirile afective şi comportamentele clientului, ci pentru a
direcţiona atenţia lui asupra acestora. Obiectivul consilierului nu este de a descoperi “de ce ...?” procedează
clientul la blocarea conştientiz ării situaţiilor nefinalizate şi a golurilor rămase în propria personalitate prin
proiectarea în exterior a unor porţiuni ale acesteia, ci acela de a descoperi “cum ...?” procedează clientul.

Reguli generale
Pentru menţinerea situaţiei de consiliere în ac eşti paramentri, Perls recomandă respectarea unui set de
reguli:

1. Utilizarea exclusivă a timpului prezent.

2. Utilizarea, în relatări, a persoanei a doua în locul persoanei a treia (ex. tu în loc de el).
3. Utilizarea persoanei întâia cu referire la părţi ale pr opriului corp sau comportamente proprii.
4. Concentrarea asupra lui Cum? sau Ce?, în locul lui De ce?
5. Utilizarea adresării directe în locul relatării despre o persoană.
6. Convertirea întrebărilor în afirmaţii.

Tehnici

Responsabilizarea clientului

De obicei, răspunsurile clientului la întrebările formulate de consilier - în scopul de a favoriza

conştientizarea - sunt răspunsuri de evitare sau întrebări redirecţionate către consilier, în scopul evitării
asumării responsabilităţii pentru propriile comportamente şi dificultăţi. Perls apreciează că această situaţie se
datorează echivalării asumării responsabilităţii cu asumarea blamului, pe care de obicei clientul îl proiectează
asupra altora.
În consecinţă, consilierul va solicita de fiecare dată clientului să re formuleze întrebările ca afirmaţii şi să
înlocuiască prin “Eu”, orice alt pronume utilizat în legătură cu acţiuni proprii sau părţi ale corpului,
reacţionând de fiecare dată când sunt utilizate verbalizării nereprezentative pentru sinele clientului.

Dramatizarea

Conştientizarea poate fi aprofundată şi accelerată prin încurajarea clientului să se angajeze în activităţi de

inventare sau evocare creativă a unor situaţii, situaţii care pot fi relatate verbal, scrise sau jucate - în situaţie
de grup sau doar în prezenţa consilierului. În acest din urmă caz, clientul urmează să interpreteze toate
rolurile.
Perls apreciază că utilizarea de această manieră a fanteziei poate conduce la evidenţierea unor tendinţe
nevrotice, care vor putea fi apoi abordate.

Naveta
Tehnica presupune direcţionarea atenţiei clientului, pe rând, către două experienţe sau activităţi. Frecvent,
clientul este pus “să facă naveta” între a vorbi şi a asculta, consilierul intervenind doar pentru a atrage atenţia
asupra a ceea ce s-a spus, sau asupra modului în care s -a spus (ex. “Ce semnificaţie atribui ...?”). Clientul mai
poate de asemenea face naveta între a relata o experienţă trecută prin intermediul dramatizării, sau la timpul
prezent.

Scaunul gol
Este una din tehnicile cel mai frecv ent folosite în abordarea gestaltistă, urmărind, în mod esenţial, să
faciliteze dialogul - în contextul jocului de rol - între diferite componente ale personalităţii clientului.
Două scaune goale sunt aşezate faţă în faţă, unul reprezentând clientul, iar c elălalt, o altă persoană sau un
aspect al personalităţii clientului. Clientul schimbă scaunul pe care se aşează, în funcţie de rolul interpretat.

32
 Tragerea cortinei

Majoritatea clienţilor manifesă ezitări şi nesiguranţă în momentul opţiunii între contact şi retragere, cea de
a doua alternativă putând reprezenta o nevoie nevrotică reală. Întrucât starea de nesiguranţă este neplăcută,
clientul va căuta să o mascheze prin verbalism excesiv, relatări fanteziste sau prin uitare.
Consilierul va încuraja client ul să conştientizeze şi să trăiască starea de confuzie şi dezorientare, cu toate
manifestările asociate, fie ele verbale sau motorii. Apoi, clientul va fi încurajat să depăşească această stare,
includiv prin dramatizare, prin “tragerea cortinei” şi descope rirea a ceea ce se ascunde dincolo de aceasta.

Utilizarea viselor

Spre deosebire de psihanaliză, care utilizează asociaţia liberă în legătură unele sau altele dintre elementele
viselor, abordarea gestaltistă urmăreşte retrăirea viselor în prezent, inclusiv dramatizarea acestora. Visele sunt
considerate ca mesaje al sinelui către sine, ca una din cele mai spontane forme de exprimare ale fiinţei umane.
Ele ar conţine tot cea ce este necesar pentru soluţionarea problemelor clientului, cu condiţia ca elemen tele
componente să fie înţelese şi asimilate.
Clienţii care nu îşi amintesc propriile vise, refuză conştientizarea problemelor propriei existenţe. Clientul
este deci încurajat să se adreseze direct viselor (ex. “Vise, unde sunteţi?”), să joace partiturile personajelor şi
obiectelor din vise, identificându -se astfel cu porţiunile alienate ale sinelui şi reintegrându -le, pe această cale.

Teme pentru acasă

Accelerarea obţinerii unor rezultate poate fi obţnută prin alocarea unor teme de lucru, constând de o bicei
în reconstituirea derulării unei sesiuni de consiliere, cu concentrarea atenţiei asupra blocajelor ce pot interveni
la reconstituire - şi asupra semnificiaţiei acestor blocaje.

Jocuri

Pe parcursul sesiunilor de consiliere pot fi utilizate o serie d e jocuri, funcţionale din perspectiva realizării
obiectivului conştientizării:
1. Jocul dialogului. Clientul interpretează partituri ale diferitelor aspecte ale personalităţii sale, de exemplu
agresiv/pasiv, masculin/feminin, dominator/submisiv etc.
2. Turul de orizont. Clientul concretizează o temă sau o afirmaţie cu caracter general (ex. “Nu pot suferi pe
nimeni din această cameră”), pentru fiecare dintre cei de faţă.
3. Asumarea responsabilităţii . Clientului i se cere să încheie fiecare dintre afirmaţiile pe care le face despre sine
cu remarca “... şi îmi asum responsabilitatea pentru asta”.
4. Am un secret. Fiecare participant la o sesiune de grup se decide asupra unui secret personal, implicând
culpabilitate şi/sau ruşine, după care, fără a -l face cunoscut partener ilor de joc, descrie cum crede că a
reacţiona ceilalţi la aflarea secretului.
5. Interpretarea proiecţiei. Atunci când clientul realatează un episod care este probabl să indice o proiecţie, este
direcţionat să interpreteze rolul persoanei sau obiectului impli cat, pentru clarificarea conflictelor în zona
respectivă (ex. “Sunt o veche placă de înmatriculare, aruncată pe fundul unui lac. Sunt inutilă şi nu am nici o
valoare - cu toate că nu sunt ruginită - sunt demodată, nu pot fi folosită la nici un fel de autot urism ... sunt
doar aruncată la gunoi. Aşa sunt şi eu ... ca o veche placă de înmatriculare aruncată la gunoi ...”).
6. Inversarea. Clientul este direcţionat să interpreteze un rol opus unui comportament efectiv actualizat (de
exemplu să fie agresiv în loc de a fi pasiv) şi să intre astfel în contact cu un aspect latent al personalităţii sale.
7. Repetiţia. Pornind de la premisa că o porţiune însemnată a proceselor de gândire este ocupată de repetarea,
exersarea unor comportamente de rol ce urmează a fi utilizate în situaţii viitoare ipotetice, clienţii participanţi
la şedinţele de grup sunt încurajaţi să efectueze împreună aceste repetiţii.
8. Exagerarea. Atunci când clientul formulează o afirmaţie importantă, într -o manieră care îi diminuează
importanţa, este direcţionat să repete afirmaţia respectivă, cu gestuale şi tonalitate sporită.

33
9. Probarea unei afirmaţii. Consilierul poate sugera o afirmaţie sau o propoziţie pe care o consideră
semnificativă - din punctul de vedere al clientului - şi cere acestuia să o explore ze, ca şi cum ar proba o
pereche de pantofi (ex. “Să încercăm asta: sunt o cutie de chibrituri ...”

CAPITOLUL 3. PRACTIC A CONSILIERII

ABORDAREA “ABILITĂŢI LOR VITALE”

Richard Nelson-Jones se naşte în decembrie 1936 la Londra. Viaţa de familie nu este una fericită,
părinţii separându-se şi reunindu-se în perioada zbuciumată a războiului. Între 1940 şi 1945, împreună cu
mama şi fratele mai mare, se refugiază în San Francisco. După revenirea în Anglia şi până la vârsta de 18 ani
învaţă departe de familie, în şcoli cu regim de internat.
Face studii economice la Cambridge, lucrează pentru scurte perioade la bănci comerciale şi instituţii
bursiere din Londra şi San Francisco, pentru ca în 1962 să să reia studiile economice la Universitatea
Stanford. Aici viaţa sa cunoaşte o schimbare decisivă, tânărul Jones descoperind că are rezultate mult mai
bune la cursurile de psihologie organizaţională decât la cele de economie şi de asemenea, că resimte nevoi
personale de consiliere, motiv pentru care participă, în calitat e de client, la numeroase şedinţe de consiliere
individuală şi de grup. Obţine titlurile de MA şi PhD în 1964 şi 1967.
După ce deţine pentru scurt timp funcţii în cadrul unor instituţii de coordonare a învăţământului
superior public, se întoarce în 1969 în Marea Britanie, unde ocupă fucţii didactice în învăţământul superior,
punând bazele unui curs postuniversitar de consiliere în instituţii de învăţământ, la Universitatea Aston din
Birmingham.
În 1982 se mută la Londra, unde pune bazele unui centru privat de formare şi consultanţă în
psihologia consilierii.
În 1984 se mută în Australia, la Royal Institute of Technology, unde se ocupă de formarea în
psihologia consilierii. Ulterior, devine profesor în cadrul departamentului de psihologie şi studiul
disabilităţilor intelectuale.

CARACTERIZARE GENERA LĂ A ABORDĂRII

Nelson Jones renunţă la folosirea unui jargon psihologic sofisticat, pentru a adopta o perspectivă
educaţională. Procedând astfel, el porneşte de la credinţa că fiecare individ uman a achiziţionat pe parcursul
vieţii o serie de abilităţi vitale, dintre car e unele sunt caracterizate de plusuri funcţionale, în timp ce altele sunt
deficitare. Premisele acestei poziţii de principiu sunt următoarele (Nelson-Jones, 1995, p. 352):
1. Cele mai multe dintre problemele pe care clienţii le aduc în faţa consilierului sunt legate de fenomene de
învăţare.
2. O contribuţie importantă în persitenţa acestor probleme o aduc deficienţele acumulate de clienţi cu privire la
modul în care gândesc şi acţionează (deficienţe legate de abilităţile de gândire şi acţiune).
3. Activitatea consilierului este cea mai eficientă atunci când, în condiţiile constituirii unei relaţii de asistenţă
suportive, îl pregăteşte pe client pentru utilizarea unor abilităţi de gândire şi acţiune adecvate.
4. Obiectivul final al consilierului este acela de a aduce pe client în situaţia de auto -asistenţă, astfel încât acesta
să conserve şi să dezvolte propriile abilităţi de gândire şi acţiune, nu doar pentru a se confrunta cu problemele
prezente, ci şi pentru a preveni şi gestiona corespunzător probleme viitoare.

VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ

Înainte de a înţelege modul în care Jones defineşte abilităţile vitale, este necesar să ne familiarizăm cu
distinţia operată de acesta între viaţă biologică şi viaţa psihologică .
El subliniază faptul că, în timp ce viaţa e ste de cele mai multe ori considerată a fi un fenomen
biologic, pentru abordarea sa, viaţa psihologică este mai importantă. Nu uită să noteze faptul că viaţa

34
 psihologică are ca suport viaţa biologică şi cele două se influenţează reciproc (de exemplu obosea la biologică
influenţează trăirea psihologică de confort, sau suicidul, rezultat al vieţii psihologice, influenţează viaţa
biologică).
Diferenţele dintre cele două tipuri de viaţă pot fi sintetizate într -un tabel cu două serii de dimensiuni,
caracteristice pentru fiecare din cele două:

DIFERENŢE ÎNTRE VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ

BIOLOGICĂ PSIHOLOGICĂ

Corp Minte

Viaţă Conştiinţă şi opţiune

Sănătate Realizarea propriului potenţial uman

A fi sau a nu fi Nivele funcţionale

Maturare Învăţare

Ciclu al vieţii Influenţe limitate ale vârstei

Boală Blocaj psihologic

Biochimie deficitară Abilităţi vitale deficitare

Diagnostic Evaluare psihologică

Intervenţie medicală (medicamente, odihnă la pat, Intervenţie psihologică (relaţie de asistenţă,

intervenţii chirurgicale) dezvoltarea abilităţilor vitale)

Vindecare Auto-asistenţă

 Corp versus minte. În contextul vieţii psihologice, centru de interes este mintea, mai curând decât corpul.
 Viaţă versus conştiinţă şi opţiune . În contextul vieţii psihologice, funcţionarea normală a organelor, de natură
să susţină viaţa, devine mai puţin importantă decât conştiinţa de sine şi posibilitatea de a alege. Opţiunile ce
ţin de viaţa psihologică sunt în principal opţiuni ce tind să îmbogăţească viaţa, ma i curând decât opţiuni ce
tind doar să o conserve.
 Sănătate versus realizarea propriului potenţial uman . În timp ce obiectivul principal al vieţii biologice este
sănătatea, obiectivul principal al vieţii psihologice este îmbunătăţirea calităţii propriei ex istenţe prin realizarea
maximală a propriilor potenţialităţi.
 A fi sa a nu fi, versus nivele funcţionale . Viaţa biologică se conformează unei logici binare, similare dilemei
hamletine. Viaţa psihologică urmăreşte mai curând îmbunătăţirea decât supravieţuir ea, de unde un număr
mult mai mare de nivele de funcţionalitate.
 Maturare versus învăţare . Maturarea este un concept important pentru achiziţionarea abilităţilor biologice, de
exemplu abilitatea de reproducere. Din punctul de vedere al vieţii psihologice, învăţarea este mai importantă.
În unele cazuri, maturarea şi învăţarea interacţionează, ca în cazul capacităţilor cognitive sau în cazul
tendinţelor biologice care pot “sabota” viaţa psihologică.
 Ciclu al vieţii, versus influenţe limitate ale vârstei . În legătură cu viaţa biologică se poate trasa un ciclu tipic,
determinat în principal de vârsta cronologică - concepţie, naştere, creştere, maturitate, declin şi moarte. Pe de
altă parte, viaţa psihologică este într -o măsură mult mai mică influenţată de vârstă , putându-se întâlni atât
tineri cu potenţialul de dezvoltare blocat, cât şi pensionari dinamici, care exercită un control activ asupra
propriei vieţi.

35
 Boală, versus blocaj psihologic . Într-o prezentare sugestivă, pe care chiar Jones o consideră simplifica tă,
oamenii vin la doctor fiindcă se simt bolnavi şi nu ştiu cum să se vindece. Pe de altă parte, atunci când
oamenii se adresează consilierilor, ei se simt blocaţi din punct de vedere psihologic şi nu ştiu cum ar putea
gândi sau acţiona mai bine.
 Biochimie deficitară, versus abilităţi vitale deficitare . Boala poate fi frecvent definită ca acumularea şi
stabilizarea unor dezechilibre de ordin biochimic, pe când blocajul psihologic poate fi definit ca acumularea
şi stabilizarea unor deficite în domeniul abil ităţilor vitale.
 Diagnostic, versus evaluare psihologică . Boala biologică solicită diagnosticarea dezechilibrelor biochimice
care perturbă starea de sănătate. Blocajul psihologic solicită evaluarea psihologică a modalităţilor deficitare
de gândire şi acţiune.
 Intervenţie medicală, versus intervenţie psihologică . Intervenţiile de ordin medical pentru restabilirea sănătăţii
presupun de obicei ingerarea de medicamente, odihnă la pat sau intervenţii chirurgicale. Intervenţiile de ordin
psihologic presupun stabilirea unei relaţii de asietenţă şi instruirea clientului pentru dezvoltarea abilităţilor
vitale.
 Vindecare, versus autosuport . În contextul vieţii biologice, vindecarea este cel mai adesea considerată ca
rezultat al eliminării bolii. Din punctul de vedere al vieţii psihologice, caracterizată de reversibilitate, este
mult mai importantă dotarea clientului cu mijloacele prin care se poate auto -asista în menţinerea şi
dezvoltarea acesteia.

DEFINIREA ABILITĂŢIL OR

Nelson-Jones apreciază că elementul esenţial al oricărei abilităţi este constituit de efectuarea şi

implementarea unui lanţ de opţiuni pentru realizarea unui obiectiv (Nelson-Jones, 1993, p. 7). Este interesant
de subliniat faptul că el pune pe primul plan factorul psihologic care selectează şi ordon ează şirul de acţiuni,
mai curând decât acţiunile ca atare. O nouă notă importantă a abilităţilor este aceea că ele pot fi mai bine
caracterizate în termeni de plusuri şi minusuri, sau puncte tari şi deficienţe, mai curând decât în termeni de
prezenţă sau absenţă. Opţiunile corecte în domeniul unei abilităţi reprezintă plusuri, pe când opţiunile
incorecte reprezintă minusuri.
În toate domeniile de manifestare a abilităţilor, indivizi umani pot manifesta concomitent atât plusuri cât şi
minusuri. De exemplu, în domeniul înţelegerii, un individ poate avea plusuri în ceea ce priveşte înţelegerea
unui partener de discuţie şi în acelaşi timp, minusuri în ce priveşte exprimarea înţelegerii.

DEFINIREA ABILITĂŢIL OR VITALE

Pornind de la definirea generală a abilit ăţilor, Nelson-Jones apreciază că abilităţile vitale pot fi definite ca
secvenţe de opţiuni care, în diferitele domenii ale abilităţilor, afirmă viaţa psihologică în raport cu viaţa
biologică (Nelson-Jones, 1995, p. 355). Principale domenii în care autorul identifică abilităţi vitale sunt
domeniile gândirii, acţiunii şi trăirilor emoţionale .

Abilităţi vitale ale gândirii

Aceste abilităţi sunt văzute de Nelson -Jones (Nelson-Jones, 1993, p. 164 şi urm.) ca fiind legate mai
puţin de conţinutul gândirii (ce se gândeşte), cât mai ales de modul în care gândirea operează (cum se
gândeşte).
Asumarea responsabilităţilor pentru propriile opţiuni

Fiecare individ face opţiuni legate de sine, de ceilalţi sau de mediul în care evoluează. Pe de altă parte, nu
fiecare individ realizează corect limitele între care se poate manifesta efectiv ca arhitectul propriei vieţi. La o
extremă, unii pot renunţa, conştient sau nu, la unele din responsabilităţile care le revin. La limita cealaltă,
unii, sub iluzia unei autonomii exc esive, că îşi vor asuma mai multe responsabilităţi decât este realmente cazul
şi se vor lovi de “pragul de sus” al realităţii.

36
 Păstrarea contactului cu propriile trăiri emoţionale

Individul lipsit de un contact corespunzător cu propriile sentimente va f i lipsit de un punct de plecare solid
în evaluarea informaţiilor provenite din exterior sau din interior. Ei vor avea dificultăţi suplimentare în
diferenţierea propriilor trăiri emoţionale de cele preluate prin învăţare din exterior, pot aprecia greşit
intensitatea unor trăiri emoţionale proprii. Indivizii la care deficienţele de contact sunt puternice pot avea
probleme legate de definirea propriei identităţi, vor f indecişi şi influenţaţi excesiv de modul în care gândesc
alţii.

Utilizarea autodiscursului suportiv

Abilitatea presupune înlocuirea autodiscursului negativ formulat înaintea, în timpul şi consecutiv

confruntării cu situaţii specifice, printr -un autodiscurs care calmează, direcţionează demersurile de abordare a
situaţiei şi afirmă abilităţile u tile de care individul dispune.
Printre caracteristicile negative ale autodiscursului, autorul menţionează:
 Sublinierea performanţei în dauna rezolvării situaţiei . Clienţii care îşi fixează standarde excesiv de înalte vor
fi preocupaţi excesiv de atingere a acestora.
 Catastrofizarea. Clienţii se pot convinge singuri că lucrurile vor evolua conform celui mai nefavorabil
scenariu.
 Exagerearea simptomelor fizice . Clienţii îşi pot intensifica sentimentele de anxietate prin autodiscurs negativ
privind asemenea senzaţii corporale precum tensiunea, ameţeala, sufocarea, palpitaţiile, transpiraţia sau
valurile de căldură.
 Supraconştientizarea modului cum gândesc alţii . Clienţii îşi pot amplifica trăirile de anxietate imaginându -şi
că sunt centrul atenţiei celorlalţi.
 Autodeprecierea. Clienţii îşi pot eroda încrederea în sine prin autodiscursuri de genul Nu eşti în stare de
nimic.
 Supralicitarea unor eşecuri trecute . Clienţii, confruntaţi cu o situaţie specifică, vor prefera să evoce eşecurile
trecute în confruntări cu situaţii de acelaşi tip, minimalizând succesele.

Utilizarea unor reguli personale realiste

Regulile personale furnizează standardele prin intermediul cărora clienţii se judecă pe sine cât şi pe alţii.
Nelson-Jones face referire explicită la Ellis în le gătură cu acest aspect şi menţionează câteva dintre
caracteristicile regulilor personale nerealiste:

 Caracterul de urgenţă. Clienţii apreciază propriile dorinţe ca pe nişte necesităţi imperioase mai curând decât
ca pe nişte preferinţe.
 Perfecţionismul. Clienţii pretind perfecţiune atât de la ei înşişi cât şi de la alţii.
 Autoapreciere globală. Clienţii tind să se aprecieze în termenii valorii personale globale, mai curând decât în
termenii funcţionalităţii specifice a unor anumite abilităţi pentru realizar ea unor obiective.
 Dramatizarea. Clienţii exagerează gravitatea faptului că fie ei înşişi, fie alţii, fie mediul nu sunt aşa cum ar
trebui să fie.

Opţiunea pentru realismul percepţiilor

Clienţii pot fi înclinaţi să aibă percepţii nerealiste, fie în legă tură cu propriile persoane, fie cu alţii.
Ponderea percepţiile nerealiste în sens negativ pare a fi mai mare decât cea a celor nerealiste în sens pozitiv.
Frecvent, clienţii sunt mult mai dispuşi să descopere jumătatea goală a paharului, ceea ce favorizeaz ă apariţia
anxietăţii, depresiei, scăderii încrederii în sine sau vitalităţii. Clienţii pot de asemenea:

 să lase trăirile afective să influenţeze modul cum percep pe alţii.

 să se concentreze doar asupra unora dintre datele disponibile.
 să exagereze sau să minimizeze calităţi sau semnificaţii.

37
 să evite perceperea unor informaţii, situaţii sau evenimente susceptibile de a genera anxietate.
 să formuleze generalizări nejustificate.
 să polarizeze percepţiile, de exemplu numai “în alb şi negru”.

Atribuirea adecvată a cauzelor

Clienţii pot avea dificultăţi în depăşirea unor situaţii problematice prin atribuirea incorectă a cauzelor.
Frecvent, ei deplasează către interiorul personalităţii cauze externe. De exemplu, depresivii îşi deteriorează
încrederea în sine şi dispoziţia afectivă prin supraestimarea propriei responsabilităţi pentru evenimentele
negative din viaţa proprie şi din viaţa altora.

Formularea de predicţii realiste

Formularea de predicţii realiste presupune judecarea precisă a consecinţelor viitoa re. Nelson-Jones
subliniază faptul că majoritatea clienţilor manifestă minusuri în legătură cu această abilitate. Printre
minusurile mai frecvent întâlnite se numără:

 Predicţii inadecvate ale riscului , de obicei prin supraestimarea consecinţelor negative posibile. Unii clienţi pot
de asemenea supraestima consecinţele pozitive, ca în cazul celor ce se lansează în jocuri de noroc sau afaceri
grandioase şi riscante.
 Predicţii inadecvate ale recompenselor asociate unor acţiuni sau atitudini . Clienţii pot avea dificultăţi în a
percepe existenţa unor consecinţe viitoare favorabile sau în a estima importanţa acestor consecinţe.
 Predicţii inadecvate ale modului în care propriile acţiuni pot afecta pe alţii .

Clarificarea valorilor

Valorile sunt principii şi prio rităţi implicite care orientează viaţa individuală, constituind ceea ce uneori
este denumit “filosofie de viaţă”. Atunci când clienţii sunt siguri în legătură cu propriile valori, au mai puţine
dificultăţi în a stabili obiective pentru propriile acţiuni. E xemple de valori, furnizate de Nelson -Jones, sunt
iubirea, prietenia, religia, frumosul, materialismul, hedonismul, responsabilitatea socială, intelectualismul,
auto-actualizarea. Constatarea prealabilă a unui grad rezonabil de similitudine a valorilor est e necesară
înaintea angajării într-o relaţie de lungă durată, fie aceasta de ordin personal, fie organizaţional.

Stabililirea de obiective realiste

Obţinerea unui nivel rezonabil de control asupra propriei vieţi presupune formularea unor obiective pe
termen scurt, mediu şi lung în domenii diferite cum ar fi relaţii interpersonale, studiu, muncă, distracţie,
sănătate sau câştiguri financiare. În cadrul unor relaţii interpersonale apropiate, unele obiective este necesar a
fi negociate, pentru a fi împărtăş ite de parteneri. Minusurile în acest domeniu al abilităţilor vitale de gândire
includ lipsa de obiective (cazul cel mai grav), ca şi: nereflectarea valorilor personale în contextul obiectivelor,
lipsa de realism, insuficientă specificitate, lipsa unei per spective temporale. Când clienţii formulează
obiective legate de rezolvarea unor probleme specifice, ei pot neglija abilităţile necesare pentru rezolvarea
problemei sau pot favoriza abilităţile de acţiune în dauna celor de gândire.

Abilităţi de vizualizare

Pornind de la constatarea că pentru o proporţie însemnată a indivizilor îşi reprezintă lumea şi raporturile
dintre individ şi lume în termeni vizuali, abilitatea presupune utilizarea unor imagini mentale pozitive, de
natură să liniştească individul şi să îl ajute în realizarea propriilor obiective. Una dintre componentele
abilităţii presupune comunicarea de imagini vizuale, de exemplu în contextul împărtăşirii fantasmelor sexuale.
Utilizarea de imagini negative influenţează nefavorabil performanţele ind ividuale, de exemplu vizualizarea
activităţii incompetente se poate foarte uşor transforma într -o profeţie adevărată.

38
 Luarea unor decizii realiste

Stilul decizional al clienţilor are o însemnată influenţă asupra eficienţei activităţii. Unii clienţi pot fi
hipervigilenţi, încercând să ia în consideraţie noi şi noi aspecte ale situaţiei, până când decizia nu mai e de
actualitate. Alţii pot fi impulsivi şi grăbiţi, atât în privinţa deciziilor majore, cât şi în privinţa celor minore.
Alţii vor face tot posib ilul pentru evitarea luării de decizii. În situaţii în care deciziile trebuie să fie rezultatul
muncii de echipă unii clienţii vor fi supracompetitivi în impunerea propriului punct de vedere, pe când alţii
vor tinde să se supună tot timpul presiunilor grup ului.
Procesul decizional este văzut de Nelson -Jones ca având două etape: a) confruntarea cu situaţia şi luarea
deciziei, b) implementarea şi evaluarea deciziei.
Clienţii pot manifesta plusuri şi minusuri în legătură cu fiecare dintre aceste două etape. De exemplu ei pot
avea dificultăţi în generarea de alternative decizionale (prima etapă), sau în legătură cu planificarea
demersurilor de implementare (etapa a doua).

Prevenirea şi gestionarea problemelor

Deseori clienţii care se adresează consilierului au minusuri în privinţa acestei abilităţi, minusuri care pot
include confruntarea cu problemele, evaluare şi redefinirea acestora în termenii abilităţilor necesare pentru
rezolvare, stabilirea de obiective, planificarea acţiunilor de rezolvare, evaluarea consecinţelor.

Abilităţi vitale acţionale

Abilităţile vitale acţionale sunt exprimate prin intermediul comportamentelor observabile. O listă
cuprinzând principalele domenii de manifestare ale acestor abilităţi, ca şi abilităţi ilustative pentru fiecare
domeniu, include (Nelson-Jones, 1993, p. 23):

 Abilităţi de relaţionare. În această categorie sunt incluse asemenea abilităţi precum a iniţia contacte
interpersonale, a conversa, a oferi informaţii despre sine, a asculta, a manifesta interes, a se afirma p e sine, a
gestiona emoţiile negative şi conflictele.
 Abilităţi parentale. În această categorie se includ abilităţile privind îngrijirea copiilor, ca şi cele ce ţin de
educarea acestora, de exemplu cele legate de educaţia sexuală sau morală.
 Abilităţi de studiu. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum gestionarea eficientă a timpului,
respectarea termenelor, lectura eficientă, scrierea de eseuri sau disertaţii, gestionarea anxietăţii faţă de
examene, gestionarea succesului educaţional, preze ntarea la examene şi teste, participarea la dezbateri în grup
şi susţinerea de prezentări publice.
 Abilităţi ocupaţionale. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum căutarea unei loc de muncă,
participarea la interviuri sau conducerea de int erviuri, supervizare, conducere, muncă în echipă, negociere,
gestionarea situaţiilor de tranziţie, valorificarea maximală a condiţiilor de muncă, furnizarea şi recepţionarea
de feed-back.
 Abilităţi de petrecere a timpului liber . În această categorie se inc lud asemenea abilităţi precum identificarea
unor modalităţi plăcute de petrecere a timpului liber, disponibilitatea de a dezvolta abilităţi legate de noi
modalităţi de petrecere a timpului liber, relaxarea pasivă, organizarea unor concedii plăcute şi odihn itoare.
 Abilităţi legate de sănătate . În această categorie se includ asemenea abilităţi precum alimentaţia echilibrată şi
moderată, limitarea consumului de alcool, evitarea fumatului, evitarea substanţelor producătoare de
dependenţă, păstrarea formei fizic e, gestionarea stresului, păstrarea echilibrului între muncă, relaţii
interpersonale, viaţa de familie şi activităţile de timp liber.
 Abilităţi de participare socială . În această categorie se includ asemenea abilităţi precum a fi un bun vecin, a
identifica activităţi comunitare şi a participa la acestea, a activa pentru schimbări sociale dezirabile.

Abilităţi emoţionale

39
 În legătură cu aceste abilităţi, Nelson -Jones subliniază faptul că indivizii eficienţi sunt receptivi la
componenta “animală” a propriei personalităţi, fiind “alfabetizaţi” din punct de vedere emoţional. Între
abilităţile emoţionale sunt enumerate (idem):

 conştientizarea importanţei trăirilor emoţionale.

 receptivitatea şi deschiderea faţă de trăiri emoţionale.
 conştientizarea propriilor i mpulsuri şi dorinţe.
 capacitatea de explorare a propriilor trăiri emoţionale (empatie internă)
 recepivitatea faţă de senzaţiile corporale.
 capacitatea de a trăi senzualitatea.
 capacitatea de a trăi dragostea şi alte sentimente pro -sociale.
 conştientizarea deplină a limitărilor existenţiale, de exemplu moartea.

Nelson-Jones subliniază faptul că abilităţile emoţionale pot interacţiona cu cele de gândire şi cu cele de
acţiune în asemenea abilităţi ca relaxarea sau managementul stresului şi anxietăţii, sau că rezultatul final al
dezvoltării unor asemenea abilităţi poate fi exprimat în termenii încrederii de sine şi ai acceptării de sine.

STADIILE PROCESULUI DE CONSILIERE

Obiectivul interacţiunilor dintre consilier şi client

Principalul obiectiv al abordări i abilităţilor vitale este constituit de transformarea clientului într -o persoană
dispunând de abilităţile vitale care să îi permită să aboreze eficient problemele cu care acesta va fi confruntat.

Caracteristicile individului abilitat

In esenţă, această persoană va opera opţiuni adecvate, datorită prezenţei unor abilităţi viale, care pot fi
grupate conform domeniului de afirmare a vieţii psihologice, astfel:

1. Reactivitate. Abilităţile din acest domeniu includ conştientizarea propriei existenţe, propr iilor sentimente,
motive, anxietăţi şi culpabilităţi.

2. Realism. Realismul include abilităţile de gândire evidenţionate anterior.

3. Relaţionare. Aceste abilităţi includ iniţierea de contacte, purtarea de convorbiri, ascultarea, manifestarea
interesului, cooperarea, afirmarea proprilor opinii şi poziţii, managementul conflictelor.

4. Recompensare. Aceste abilităţi includ identificarea propriilor interese, abilităţi legate de activitatea
profesională, petrecerea timpului liber şi îngrijirea sănătăţii.

5. Corectitudine. Abilităţile din acest domeniu includ interesele sociale care depăşesc limitele propriei
existenţe şi ghidarea propriilor acţiuni în funcţie de norme etice.

Stadiile interacţiunilor

Abordarea de consiliere a lui Nelson este structurată c onform unui model pe care îl denumeşte DASIE,
model care furnizează un cadru pentru opţiunile consilierului şi care conţine un număr de cinci stadii.

1. DEVELOP. Dezvoltarea relaţiilor cu clientul, identificarea şi clarificarea problemelor.

2. ASSESS. Evaluarea problemelor şi redefinirea acestora în termenii abilitţilor vitale.
3. STATE. Stabilirea obiectivelor şi a planurilor de intervenţie.

40
4. INTERVINE. Intervenţia pentru dezvoltarea abilităţilor vitale.
5. END. Consolidarea abilităţilor de autosuport şi încheierea in teracţiunilor.

1. STADIUL STABILIRI I RELAŢIEI CU CLIENT UL, IDENTIFICĂRII ŞI CLARIFICĂRII

PROBLEMELOR SALE (“D EVELOP”)

Acest stadiu cuprinde stabilirea primelor contacte cu clientul prin intermediul interviului iniţial şi se
concretizează în două etape importante: 1. Dezvoltarea unor relaţii suportive între consilier şi client, 2. Lucrul
împreună cu clientul pentru identificarea şi descrierea completă a problemelor acestuia. Cu toate că
demersurile pentru constituirea relaţiilor suportive sunt primele ce vor fi întreprinse, ele nu vor fi neglijate
ulterior, fiind recomandat a fi continuate în toate stadiile procesului.

Dezvoltarea unei relaţii suportive între consilier şi client

În etapa iniţială a interacţiunilor cu clientul, acesta va manifesta tend inţa de a relata problemele sale de o
manieră insuficient focalizată, anecdotică sau încărcată de elemente aparent sau real redundante. Din punctul
de vedere al consilierului şi având în vedere obiectivul dezvoltării unei relaţii suportive între el şi clie nt, este
deosebit de important, chiar dacă pare neobisnuit, să se acorde clientului un grad înalt de control asupra
evenimentelor.
Pentru ca atât clientul cât şi consilierul să se simtă confortabil în situaţie, Nelson -Jones subliniază
importanţa ascultării active, care semnalizează înţelegerea punctului de vedere al clientului şi îl
recompensează pentru contribuţiile aduse.
Sunt evidenţiate un număr de zece abilităţi necesare consilierului în această etapă, dintre care ne vom opri
asupra câtorva:

Utilizarea unor mesaje de deschidere şi a unor recompense verbale

Mesajele de deschidere trebuie să semnaleze disponibilitatea consilierului pentru a se familiariza cu
problemele clientului.
Un consilier experimentat ar trebui să nu aibă probleme în a alege mes ajul de deschidere cel mai potrivit
dintre următoarele două alternative:
 Cu ce vă pot ajuta?
 Ce v-a făcut să veniţi la noi?
Printre recompensele verbale se includ scurte exclamaţii sau remarci de genul “Aha...”, “Continuaţi...”,
“Interesant...”, “Şi?...”, “Înţeleg...”, “Şi atunci?...” etc.

Utilizarea de remarci reflexive din interiorul perspectivei clientului

În exemplul de mai jos, dintre cele trei variante de remarci ale consilierului faţă de fragmentul de relatare a
clientului, alternativa C) este cea care nu omite nimic esenţial şi nu aduce nimic în plus faţă de cele spuse de
client.
“- Suntem din ce în ce mai departe unul de altul. El stă la serviciu din ce în ce mai mult şi încep să fiu
îngrijorată din cauza copiilor...
A) Aţi discutat cu soţul desp re aceste temeri?
B) Probabil că soţul ar trebui să fie mai preocupat de stare dv. de spirit.
C) Sunteţi preocupată de efectul pe care distanţarea de soţ îl poate avea asupra copiilor”.

Utilizarea de remarci reflexive centrate pe trăirile emoţionale ale c lientului

Formatul acestor remarci reflexive este de tipul “Te simţi ... fiindcă”, de exemplu:
- Am învăţat foarte mult şi totuşi mi -e frică să nu pic la examen.
- Te simţi neliniştit fiindcă ai putea să nu iei examenul după atâta efort.

Utilizarea de întrebări deschise

Întrebările deschise lasă clientului un mare grad de libertate în formularea răspunsului.

41
 Transmiterea unor bune mesaje corporale
Printre acestea, Nelson -Jones menţionează postura relaxată, deschiderea fizică (orientarea spre client atât c u
faţa cât şi cu corpul), uşoara aplecare înainte, contact vizual, expresii faciale care să denote interes şi
acceptare, sensibilitate faţă de spaţiul personal al interlocutorului).

Vom adăuga şi câteva dintre lucrurile pe care, din perspectiva lui Nelson -Jones, consilierul nu trebuie să le
facă.

 Direcţionare şi conducere . Este vorba de preluarea controlului asupra a ceea ce clientul doreşte să vorbească,
de exemplu “Vorbiţi-mi despre problemele dumneavoastră de sănătate”.
 Formularea de judecăţi şi apreci eri. Este vorba despre formularea de aprecieri evaluative, cu atât mai gravă
fiind situaţia în care se înţelege că aprecierile sunt formulate prin raportare la criteriile consilierului.
 Blamarea. Alocarea responsabilităţii pentru cele întâmplate către clie nt, într-o modalitate ofensivă, de
exemplu “E vina dumitale”.
 Moralizarea sau pledoaria pentru un anumit stil de viaţă . Este vorba de a face clientului sugestii cu privire la
modul în care trebuie să îşi trăiască viaţa.
 Etichetarea sau formularea de diagno stice. Este vorba de etichetarea pripită a clientului sau a unora dintre
comportamentel sale, de exemplu “Dumneata suferi de un complex de inferioritate”.
 Încurajarea clientului. Este vorba de tendinţa de a îmbărbăta clientul, fără a avea o imagine asupra
problemelor sale, de exemplu “Sunt convins că se va rezolva”.
 Neacceptarea trăirilor afective ale clientului . Este vorba de încercarea de a convinge clientul că ar trebui să
aibă alte trăiri emoţionale decât are în realitate, de exemplu “De fapt nu aveţi n ici un motiv să vă simţiţi atât
de deprimat”.
 Sfătuirea clientului. Este vorba despre limitarea libertăţii clientului de a ajunge la propriile sale concluzii, de
exemplu “Dar de ce nu încercaţi să staţi de vorbă cu părinţii soţului?”.
 Interogarea ofensivă. Este vorba de formularea de întrebări într -o manieră care poate plasa clientul într -o
poziţie defensivă, de exemplu “Spuneţi -mi, de ce nu vă înţelegeţi cu copilul dumneavoastră?”.
 Suprainterpretarea. Formularea de remarci sau explicaţii care nu au legătur ă cu punctul de vedere intern al
subiectului.
 Remarci de auto-expunere inadecvate. Este vorba despre formularea de remarci despre sine care interferează
cu relatările clientului, de exemplu “Asta e o problemă? Păi stai să -ţi povestesc care e situaţia la mi ne”.
 Afişarea unei faţade profesionale . Este vorba de a adopta un stil de comunicare defensiv şi artificial, prin
utilizarea unor remarci de genul “Sunt foarte bine familiarizat cu situaţii de acest gen”.
 Simularea atenţiei. Este vorba de utilizarea unor m esaje verbale care nu sunt consistente cu cel enon -verbale
şi care semnalează un interes exagerat şi nesincer.
 Formularea unor presiuni temporale . Este vorba de semnalizarea unei disponibilităţi limitate pentru ascultarea
relatărilor clientului, de exemplu “Ar fi bine să fiţi mai concis”.

Identificarea şi clarificarea problemelor clientului

Obiectivul etapei

Pentru a descrie procesul de identificare şi clarificare a problemelor clientului, Nelson utilizează o

analogie botanică, în sensul că o afirmaţie a clientului de tipul “Sunt deprimat. Nu ştiu ce să fac.”, poate fi
comparată cu partea aeriană a unei plante.
Pornind de aici, consilierul poate eventual identifica rădăcinile problemei în cinci zone diferite:

 relaţii tensionate cu soţia

 probleme de sănătate ale unui părinte
 lipsa prietenilor

42
 număr redus al activităţilor distractive
 redusă satisfacţie profesională

Odată constituită o imagine asupra sub -structurii problemei, consilierul şi clientul pot începe să elaboreze
ipoteze legate de modul în care clientul contribuie la persistenţa fiecărei zone problematice.
O altă analogie utilizabilă este cu un şantier arheologic, în sensul că înainte de a se proceda la decopertări,
terenul este marcat, împărţit în parcele, fiind apoi luate decizii privind ordinea în care fiecare dintre parcele
urmează a fi explorată.

Alte obiective, de mai redusă generalitate şi subordonate obiectivului general al etapei, pot fi:

 dezvoltarea unui set de ipoteze de lucru privind modalităţile în care clientul gândeşte, si mte şi acţionează în
domeniile problematice
 introducerea vocabularului abilităţilor vitale în explorarea deficienţelor de gândire sau acţiune care contribuie
la persistenţa problemelor
 stabilirea în comun a unor obiective pentru interacţiuni viitoare

Abilităţi ale consilierului

În această etapă, sunt utilizate abilităţi de consiliere ca de pildă cele de structurare, interogare, rezumare
sau confruntare, în contextul colaborării cu clientul pentru explorarea, clarificarea şi identificarea
problemelor, cei doi parteneri comportându -se ca nişte “detectivi” (Nelson, 1995, p. 371), pentru a descoperi
problemele reale.

Abilităţi de structurare

Nelson Jones înţelege prin structurare interacţiunile dintre consilier şi client ce urmăresc unificarea
percepţiilor partenerilor asupra rolului consilierului, asupra conţinutului procesului de consiliere şi asupra
obiectivelor ce urmează a fi realizate (Nelson-Jones, 1995a, p. 113).

Printre recomandările formulate de acesta în legătură cu abilităţile verbale de struc turare se numără:

 Adoptarea unei atitudini flexibile care să permită luarea în consideraţie a aşteptărilor şi problemelor
clientului, stării sale emoţionale, vârstei şi nivelului de inteligenţă, timpului avut la dispoziţie, contextului în
care se desfăşoară consilierea etc.

 Fragmentarea enunţurilor de structurare în mai multe propoziţii.

 Utilizarea unui limbaj accesibil.

 Utilizarea vocabularului abilităţilor vitale.

 Consistenţa cu cadrul teoretic al abordării abilităţilor vitale.

 Accentuarea faptului că est e necesară activitate comună şi că minunile sau magia nu au nimic comun cu
procesul de consiliere.

Abilităţi de confruntare

Nelson-Jones înţelege prin abilităţi de confruntare, acele abilităţi prin utilizarea cărora consilierul poate
extinde şi aprofunda percepţiile clientului asupra propriilor sale probleme, prin punerea în discuţie sau
punerea sub semnul întrebării a acestora.

Confruntarea inconsistenţelor

43
 inconsistenţe între mesaje verbale şi mesaje nonverbale
 inconsistenţe între mesaje verbale
 inconsistenţe între vorbe şi fapte
 inconsistenţe între afirmaţii trecute şi prezente

Confruntarea deformărilor realităţii

 Toţi au ceva cu mine.

 Nu am nici un prieten.

Confruntarea evitării conştientizării opţiunii

 “Spui că-ţi displace să-ţi vizitezi tatăl în fiecare sâmbătă, dar mă întreb dacă îţi dai seama că de fapt tu optezi
să îl vizitezi săptămânal.”

Confruntarea prin furnizarea de explicaţii alternative

 Unui tânăr care se plânge de faptul că mama îl cicăleşte şi îl critică permanent, i se oferă spre explorare
alternativa că mama, fiind foarte obosită după întoarcerea de la lucru, devine mai iritabilă

Iată câteva dintre condiţiile pe care autorul le recomandă a fi respectate, pentru a asigura eficienţă în
utilizarea confruntării (Nelson-Jones, 1993, p. 133):
 Începeţi cu o remarcă reflexivă . Înainte de a formula un o remarcă de confruntare, formulaţi o remarcă
reflexivă, care să semnalizeze clientului interesul şi înţelegerea cu care este urmărit şi care să diminueze din
impactul emoţional negativ pe care l-ar putea avea remarca de confruntare.
 Dacă este posibil, ajutaţi clienţii să se auto -confrunte. Prin remarci reflexive legate de unele inconsistenţe din
relatările clienţilor, sau prin solicitarea de argumente (întrebări de argumentare), clienţii po t fi stimulaţi să se
auto-confrunte, astfel încât furnizarea de asistenţă pe parcursul auto -confruntării poate întâlni mai puţină
rezistenţă decât confruntarea directă.
 Nu puneţi clienţii la punct. Remarcile de confruntare trebuie să îmbrace aspectul unor invitaţii la explorare,
decât cel al aducerii la ordine sau la realitate.
 Fiţi prevenitor. Nu utilizaţi în exces remarcile de confruntare şi limitaţi forţa acestora la strictul necesar.
Această recomandare este cu atât mai actuală cu cât istoria interacţiu nilor dintre client şi consilier este mai
scurtă.
 Evităţi mesaje verbale sau non -verbale ameninţătoare. Ridicarea vocii sau îndreptarea degetului către client
sunt total nerecomandate.

Abilităţi de interogare

În această etapă a procesului de consiliere, având în vedere necesitatea identificării şi clarificării

problemelor clientului, este recomandată folosirea unei game variate de întrebări.

Întrebări de clarificare a mesajului

 Ce înţelegeţi prin ... ?

 Când spuneţi ..., ce aveţi în vedere?

Întrebări de elaborare

 Vreţi să spuneţi mai multe despre asta?

 Aţi vrea să mai adăugaţi ceva în legătură cu ...?

Întrebări care solicită argumente

44
 Ce vă face să credeţi asta?
 Care este dovada că ...?
 Credeţi că acesta este singurul mod în care poate fi interpreta tă situaţia?

Întrebări de detaliu

 Cât de des vine beat acasă?

 Când a început?
 Ce faceţi dumneavoastră în această situaţie?

Întrebări care solicită exemple

 Puteţi să-mi daţi un exemplu?

 Vă aduceţi aminte o situaţie concretă de acest tip?

Întrebări de demonstrare

 Puteţi să-mi arătaţi exact cum i-aţi spus asta?

 Să presupunem că eu sunt soţul dumneavoastră. Care sunt exact cuvintele pe care le -aţi utilizat?

Întrebări de clarificare a semnificaţiilor personale atribuite unor informaţii sau situaţii

Spre deosebire de întrebările de clarificare a mesajului, aceste întrebări se referă la semnificaţii atribuite
unor informaţi sau situaţii (de exemplu, soţull vine târziu acasă fără să prevină telefonic soţia de întârziere)

 Ce concluzie trageţi dumneavoastră de aici?

 De ce este asta atât de important pentru dumneavoastră?

Abilităţi de rezumare

Rezumările sunt enunţuri care condensează un fragment mai extins din relatarea clientului. Ea poate servi
o serie de funcţii în prima etapă a interacţiunilor:

 marchează prezenţa consilierului şi caracterul bilaterala al comunicării

 calmează clientul şi impun un ritm măsurat al comuncării (când clientul este agitat şi relatează excesiv de
rapid)
 acţionează indirect ca nişte mesaje de structurare, impulsionând clientu l să continue relatarea
 clarifică ceea ce clientul a comunicat
 identifică teme şi domenii problematice
 constituie punctul de plecare pentru eventuale noi mesaje de structurare

Rezumatul reflexiv

- Nu vă înţelegeţi cu şeful dumneavoastră. Credeţi că nu v ă apreciază şi că obişnuieşte să manipuleze pe

toată lumea. Nu vă vorbiţi decât atunci când este absolut necesar.

Rezumatul centrat pe trăiri emoţionale

- Vă simţiţi nervos şi tensionat fiindcă înfăţişarea la procesul de divorţ este peste trei săptămâni şi încă nu
aţi ajuns la un acord cu soţia nici privind încredinţareaa copilului, nici partajul bunurilor comune şi nici la
cine rămâne câinele.

45
 Rezumatul de clarificare

- Să vedem dacă am înţeles bine până aici. Aveţi o problemă cu băutura pe care cel mai adesea preferaţi
să o ignoraţi. Soţia v-a spus că vă părăseşte dacă lucrurile nu se schimbă. Vă simţiţi vinovat fiindcă uneori
sunteţi violent când vă întoarceţi acasă băut. Simţiţi că soţia nu mai este pe aceeaşi lungime de undă cu
dumneavoastră, nici emoţional, nici sexual. Nu sunteţi sigur că doriţi să salvaţi această căsnicie. Ce părere
aveţi?

Rezumatul tematic

- În timp ce vorbeaţi am observat că de mai multe ori aţi subliniat cât de important este ca alţii să aibă o
părere bună despre dumneavoa stră. Aţi menţionat ce important e ca celelalte colege să vă simpatizeze, ce
tristă aţi fost când vi s-a părut că profesorul de istorie nu vă dă nici o atenţie şi cum faceţi eforturi să
mulţumiţi pe părinţi, fiind amabilă cu prietenii lor.

Rezumatul de identificare a unui domeniu problematic

- Aţi început prin a vorbi despre ..., apoi aţi trecut la ..., mai apoi v -aţi referit la ... De care dintre aceste
probleme doriţi să ne acupăm mai întâi?

Rezumatul de detaliu

- Am discutat deja destul de mult des pre tulburările de somn al dumneavoastră şi principalele
caracteristici par a fi următoarele: problemele au apărut acum trei luni când aţi găsit de lucru şi v -aţi mutat
din casa părinţilor într-un apartament închiriat. Aveţi probleme de somn în fiecare noa pte. Aţi vrea să
dormiţi cam opt ore dar nu reuşiţi mai mult de şase. Când nu reuşiţi să dormiţi, mintea e foarte activă şi vă
frământaţi în legătură cu evenimentele de peste zi. De asemenea, vă gândiţi că nu veţi fi odihnit şi în formă
pentru a doua zi. Până când adormiţi, vă şi enervaţi pe dumneavoastră fiindcă sunteţi încă treaz. A doua zi
va simţiţi obosit. După amiaza, când ajungeţi acasă, simţiţi nevoia să vă atindeţi pentru o oră. Am omis ceva
important?

Abilităţi de focalizare

Consilerul poate constata tendinţa clientului de a evita folosirea persoanei întâi, în încercarea de a se
distanţa de propriile emoţii, judecaţi şi acţiuni. De exemplu, o clientă poate alege să spună “El este
insuportabil când se comportă astfel”, în loc de echivalentul “Mă simt rănită când se poartă aşa cu mine”.
În această situaţie, Nelson -Jones recomandă să se apeleze la:
 Răspunsuri reflexive la persoana a doua, de exemplu “Vă simţiţi rănită când se poartă aşa cu dv”
 Solicitarea să se utilizeze de către client persoana în tâia

Abilităţi de înţelegere a contextului

Printre dimensiunile de context a căror înţelegere este, din punctul de vedere al lui Nelson -Jones,
importantă, sunt menţionate:
 Contextul cultural. Valorile, structurile de comunicare, sentimentele de alienare , neîncredere sau izolare.
 Contextul de clasă socială . Întrucât regulile dominante privind comportamentul sunt diferite în funcţie de
clasa socială, consilierul va înţelege mai bine modul în care clientul se comportă, vorbeşte sau se îmbracă,
prin raportare la clasa socială din care face parte.
 Contextul familiei de origine . Acesta trebuie înţeles atât din punctul de vedere al influenţelor exercitate în
trecut asupra clientului, cât şi din punctul de vedere al influenţelor prezente, prin sugestii, sfaturi s au modele
comportamentale.
 Contextul studiilor şi activităţii profesionale .

46
 Contextul medical şi de sănătate . Acest context poate influenţa problemele psihologice ale clienţilor, fie din
perspectiva afecţiunilor (ex. dezechilibre hormonale care pot conduc e la o stare de apatie), fie din perspectiva
medicaţiei.
 Contextul de gen. Principalele zone sensibile sunt cele ale rolurilor de gen învăţate, cât şi aşteptarile asociate
genului, de exemplu privind relaţiile de cuplu sau alegerea carierei.
 Contextul de preferinţă sexuală.
 Contextul de vârstă. Printre problemele mai frecvent asociate acestui context sunt cele de deprivare (tovarăş
de viaţă sau ocupaţie), îmbătrânire, discriminare pe criterii de vârstă.
 Contextul grupului de referinţă .
 Contextul religios.
 Contextul propriei reţele de suport . Adresarea pentru asistenţă din partea unui străin semnalează frecvent
deficienţe ale reţelei proprii de asistenţă (soţ/soţie, familie, prieteni, colegi de muncă, paroh sau asistenţi
sociali).

Printre abilităţile de înţelegere a contextului se numără:

 Achiziţionarea unei baze de cunoaştere contextuale . Îmbogăţirea permanentă a cunoştinţelor privind
aşteptările, valorile şi experienţele specifice unei largi varietăţi de contexte.
 Demonstrarea empatiei contextuale . Utilizarea unor mesaje care semnalează cunoaşterea şi sensibilitatea faţă
de valorile, caracteristicile şi aşteptările clientului (voce, contact vizual, spaţiu personal).
 Încurajarea discutării diferenţelor dintre client şi consilier . Permite clientului să îşi manifeste şi să clarifice
reţinerile sau neîncrederea faţă de consilier.
 Încurajarea discutării problemelor într -un context mai larg. Recunoaşterea lipsei de informaţie a consilierului
privind particularităţi de context şi solicitarea de informaţii din pa rtea clientului.
 Direcţionarea întrebărilor către un context mai larg .

Un posibil scenariu al etapei

Un scenariu posibil pentru această fază presupune încurajarea clientului să relateze problema cu propriile
cuvinte, după care consilierul poate structura situaţia, prevenind clientul că:

 în continuare va pune câteva întrebări de clarificare

 după care, în funcţie de cele descoperite, va putea sugera câteva abilităţi de natură să ajute clientul să facă faţă
mai bine situaţiei
 odată de acord că aceste abil ităţi pot fi utile, se va putea trece la căutarea modalităţilor de dezvoltarea
acestora.

In legătură cu această modalitate de structurare a situaţiei se încurajează acordul clientului.

Pe parcursul structurării situaţiei, consilierul va putea evidenţia pe scurt raţiunile pentru adoptarea
jargonului abilităţilor, de exemplu:
“Ar fi utilă gândirea acestor probleme în termenii abilităţilor necesare pentru abordarea lor. In acest fel
vom avea la dispoziţie pârghii prin intermediul cărora vom putea interveni .
Punctul meu de plecare este acela că majoritatea comportamentelor sunt învăţate. Pentru a aborda eficient
propriile probleme, este necesar ca oamenii să examineze modul în care gândesc şi acţionează.
Dacă se procedează astfel, modalităţile ineficiente de gândire şi acţiune pot fi eliminate şi înlocuite cu
altele mai utile.”

Nelson-Jones subliniază faptul că încă din această etapă, consilierul va încerca să utilizeze resursele sale
educaţionale.
Prezenţa unei table este importantă, de preferinţă una d e tip modern, albă, pe care se scrie cu marker.
Mulţi clienţi - crede Nelson-Jones - înţeleg mai bine problemele dacă sunt prezentate vizual componentele
acestora şi de asemenea, pot nota de o manieră mai bine structurată ideile identificate împreună cu c onsilierul.
Sarcinile de lucru pentru acasă pot fi alocate încă din această etapă, mai ales sub forma ascultării
înregistrării audio a sesiunilor parcurse, sau sub forma deschiderii şi actualizării unui jurnal.

47
 2. STADIUL EVALUĂRII PROBLEMELOR ŞI REDE FINIRII ACESTORA ÎN TER MENI DE
ABILITĂŢI VITALE (“A SSESS”)

2.1. Evaluarea problemelor clientului

Evaluarea problemelor nu este suficient de clar definită de Nelson -Jones. Ea pare a reprezenta un pas
înainte faţă de faza întâia a procesului în aceea că se realizează o mai precisă conceptualizare a acestora şi
sunt explorate ipoteze privind abilităţile vitale care, prin minusurile caracteristice, fac posibilă persistenţa
problemelor.
Rolul consilierului capătă noi dimensiuni faţă de prima fază, în primul râ nd prin manifestarea empatiei
active, care nu se mai mulţumeşte să reflecte punctul de vedere intern al clientului, ci îl extinde, pentru a
sprijini o înţelegere mai profundă a problemelor şi a abilităţilor vitale deficitare.
În al doilea rând, consilieru l va formula ipoteze privind problemele clientului, pe baza informaţiilor
furnizate de acesta, teoriilor consilierii, datelor furnizate de cercetarea în domeniu sau unor experienţe
anterioare. Formularea ipotezelor va fi realizată împreună cu clientul, unu l dintre rezultatele aşteptate fiind
sporirea capacităţii evaluative a acestuia.
Rolul clientului include de asemenea formularea de ipoteze. Este de luat în consideraţie faptul că foarte
probabil, înainte de a se adresa consilierului, clientul a formulat de asemenea ipoteze în legătură cu propriile
probleme, care însă au fost inadecvate. De asemenea, este probabil să întâlnim la client obişnuinţe greşite
legate de modul în care şi-a definit în trecut propriile probleme.

Evaluarea trăirilor afective

Necesitatea evaluării trăirilor afective derivă, după Nelson -Jones, din următoarele considerente:

 Protecţia clientului. Una dintre primele întrebări pe care consilierul urmează a şi le pună este legată de riscul
suicidului la client.
 Aprecierea reactivităţii emoţionale. Consilierul va încerca să stabilească nivelul de receptivitate al clientului
faţă de propriile trăiri afective ca şi faţă de ale altora, nivelul de contact în care se află acesta cu propriile
emoţii şi dorinţe.
 Clarificarea problemelor reale . Sunt situaţii în care prin aprecierea corectă a indicaţiilor emoţionale furnizate
de limbajul non-verbal, consilierul va putea identifica, împreună cu clientul, problema reală pentru care acesta
are nevoie de asistenţă, dincolo de problema ecran pentru care relatează că s-a prezentat la consilier (de
exemplu insatisfacţie maritală, mai curând decât dificultăţi de relaţionare cu un copil problemă).
 Obţinerea unor indicii privind deficienţe de gândire şi acţiune . De multe ori conştientizarea mâniei, suferinţei
sau culpabilităţii facilitează identificarea abilităţilor de gândire şi acţiune necesare pentru controlul acestora.
 Dezvoltarea capacităţilor de auto -analiză ale clientului. Clienţii pot fi ajutaţi prin activitatea consilierului să
trăiască, să identifice şi să exploreze trăiri emoţionale.

Aspecte ce se evaluează

Printre aspectele ce urmează a fi evaluate sunt şi următoarele:

 Capacitatea de trăire afectivă . Este vorba de identificarea unor eventuale “zone albe” întinse peste un întreg
spectru de trăiri afective, sau de dificultăţi în trăirea unor stări afective determinate, cum ar fi sexualitatea sau
mânia. Un alt aspect care se impune evaluat este severitatea, extensia şi stabilitatea problemelor legate de
trăirea stărilor afective. Unul dintre rezulta tele de aşteptat ca urmare a participării la şedinţele de consiliere
este tocmai îmbunătăţirea abilităţior de trăire şi exprimare afectivă.
 Nivelul de vitalitate al clientului . Este vorba de aprecierea nivelului de energie mentală şi fizică manifestat de
client, de vitalitatea sau apatia manifestate de acesta, iar, în cazul în care nivelul de vitalitate este neobişnuit
de scăzut, consilierul se poate întreba dacă nu cumva există motive de ordin medical.

48
 Încrederea în sine. Clienţii care posedă un nivel rezo nabil de încredere în sine dispun de o resursă utilizabilă
pentru rezolvarea propriilor probleme şi eliminarea unor deficite în domeniul abilităţilor vitale. Pe de altă
parte, clienţi cu un nivel redus de încredere în sine pot ridica semne de întrebare leg ate de riscul unui eventual
comportament auto-distructiv. Printre cuvintele cheie care trebuie să atragă atenţia consilierului asupra
nivelului scăzut de încredere în sine al clientului se numără cele ce sugerează neajutorare, disperare, lipsa de
speranţă, lipsă de valoare.
 Nivelul de anxietate şi defensivitate al clientului . Consilierul va încerca să determine intensitatea anxietăţii
prezente la client, precum şi faptul dacă aceasta este nespecifică sau tinde să fie asociată cu anumite situaţii. O
atenţie specială va fi acordată modului în care anxietatea clientului (sau chiar a consilierului) poate perturba
procesul de consiliere.
 Dispoziţia afectivă a clientului . Relatările clientului pot fi influenţate de faptul dacă este bine dispus au
deprimat şi de coloratura pe care dispoziţia de moment o poate imprima tuturor reacţiilor sale.
 Suferinţa psihologică. Un consilier cu experienţă va identifica zonele “dureroase”, chiar dacă au fost
reprimate de client, care le va conştientiza astfel, poate pentru prima oa ră.
 Reacţii fizice. Reacţii de ordin fizic pot revela sau acompania trăiri emoţionale. De exemplu, timiditatea poate
fi însoţită de asemenea reacţii de ordin fizic precum înroşirea feţei, ameţeală, senzaţia de uscăciune a gurii,
transpiraţia abundentă, res piraţie rapidă, accelerarea ritmului cardiac etc.
 Dominanta afectivă. Uneori, dincolo de o trăire afectivă pe care clientul declară că doreşte să fie ajutat să o
gestioneze mai bine (de exemplu teama de a vorbi în public), consilierul poate descoperi o dom inantă afectivă
de autocompătimire sau dimpotrivă, resentimente şi mânie direcţionate împotriva întregii lumi, prezentă la
client “dintotdeauna”.
 Forţa şi persistenţa trăirilor afective . Intensitatea trăirilor afective trebuie evaluată utilizând descriptor i - de
tipul redus, mediu sau puternic - pe când persistenţa va putea fi caracterizată prin descriptori de tipul cronic,
sau acut.

Abilităţi ale consilierului

 Furnizarea de recompense verbale . Urmăreşte menţinerea unui climat de securitate emoţională şi s e
concretizează în direcţionarea atenţiei către cuvinte care exprimă trăiri emoţionale, observarea mesajelor
vocale şi corporale, sesizarea inconsistenţelor dintre mesajele verbale, vocale şi corporale, reflectarea trăirilor
emoţionale, furnizarea de mesaj e verbale, vocale şi corporale, oferirea de suport emonţinal (ex. “Îmi dau
seama că vă este greu să discutaţi despre asta”).
 Reflectări extinse ale trăirilor emoţionale . Spre deosebire de prima etapă a stadiului precedent, consilierul va
putea face remarci reflexive legate de trăiri emoţionale insuficient exprimate de client sau intuite de consilier.
 Utilizarea de întrebări centrate pe trăiri emoţionale . Nelson-Jones recomandă utilizarea unei asemenea
întrebări ori de câte ori clientul utilizează un cuvânt ce exprimă o trăire emoţională. Iată câteva exemple de
asemenea întrebări:
 Puteţi să-mi descrieţi cum se reflectă această trăire asupra corpului dv?
 Există imagini vizuale asociate cu această trăire?
 Există şi alte trăiri emoţionale care se leagă de aceast a?
 Cum vă simţiţi în acest moment?
 Utilizarea unor tehnici de actualizare a trăirilor emoţionale .
 Observarea. Clienţii pot fi puşi în situaţii dificile şi pot fi observate reacţiile acestora.
 Vizualizarea. Clienţilor li se cere să închidă ochii şi să vizu alizeze scene asociate unor trăiri emoţionale.
 Jocul de rol. Consilierul va antrena pe client într -un joc de rol şi va înregistra trăirile emoţionale ale cientului.
 Alocarea de sarcini de lucru . Clienţilor le sunt repartizate sarcini de lucru pentru interv ale dintre sesiuni,
urmând ca aceştia să înregistreze trăirile emoţionale dinaintea, din timpul şi de după îndeplinirea sarcinii.
 Monitorizarea de către clienţi a trăirilor emoţionale . Clienţii vor fi încurajaţi să conştientizeze propriile trăiri
emoţionale, în acest sens putând utiliza fişe de evaluare zilnică prin scale numerice a unor trăiri emoţionale
specifice.
 Utilizarea chestionarelor .
 Formularea de ipoteze privind trăirile emoţionale . Formularea de ipoteze urmează a urmări fiecare dintre
aspectele evidenţiate în paragrafele precedente.

49
 Evaluarea abilităţilor de gândire

Evaluarea abilităţilor de gândire presupune, după Nelson -Jones (Nelson-Jones, 1993, p. 168 şi urm.) ,
identificarea plusurilor şi minusurilor legate de abilităţile de gândire. Pe p arcursul demersurilor de evaluare,
care se realizează împreună cu clientul, acesta ajunge la o mai bună conştientizare a propriilor procese de
gândire şi poate începe, independent, iniţierea unor demersuri de optimizare a acestora.
Realizarea evaluării ab ilităţilor de gândire ale clientului presupune utilizarea de către consilier a unor
abilităţi specifice, printre care:

 Construirea unui baze de cunoaştere . Autorul are în vedere cunoaşterea aprofundată de către consilier a
modului în care funcţionează gân direa umană, prin studiul lucrărilor liderilor de şcoli în consilierea şi terapia
cognitivă, făcând referiri explicite la Ellis şi Beck, ca şi ale altor autori care au adus contribuţii semnificative
privind influenţarea gândirii clienţilor, cum ar fi Frank l, Meichenbaum, Lazarus sau Glasser.
 Gândirea problemelor clientului utilizând terminologia abilităţilor . Autorul face această recomandare pentru a
încuraja consilierul să utilizeze această terminologie, chiar dacă ea nu a fost folosită de teoreticieni ca Beck
sau Ellis.
 Colectarea de informaţii. Colectarea de informaţii despre modul cum funcţionează gândirea clientului se
poate realiza prin multiple modalităţi.
 Descrieri ale clientului. Clientul poate fi în posesia unor aprecieri privind propriile procese de gândire, de
exemplu tendinţa de a utiliza reguli personale rigide sau de a se caracteriza negativ, aprecieri pe care nu ştie
cum să le valorifice.
 Gândirea cu glas tare. Clientul poate fi încurajat să verbalizeze procesele de gândire în legătură cu o si tuaţie
specifică despre care relatează, sau în cazul în care este pus de consilier în faţa unei situaţii reale sau simulate.
 Listarea gândurilor. Clienţilor li se poate cere să listeze în scris, eventual în ordinea importanţei, gândurile lor
în legătură cu probleme specifice. Autorul face referire la modelul ABC al lui Ellis (evenimente activatoare,
gânduri, idei sau credinţe şi consecinţe emoţionale sau acţionale). În legătură cu etapa B, recomandă - pe
urmele lui Ellis - operarea distincţiei între idei ra ţionale şi idei iraţionale.
 Înregistrarea gândurilor. Clienţilor li se poate solicita ca, între sesiunile de consiliere, să înregistreze gândurile
asociate cu anumite situaţii specifice. Formatul de înregistrare ce poate fi indicat poate fi unul cu două
coloane, situaţiile fiind înregistrate pe o coloană, iar gândurile sau afectele pe alta. Un alt format utilizabil
poate cuprinde trei coloane, conform modelului ABC al lui Ellis.
 Înregistrarea frecvenţei gândurilor . Consilierul poate solicita clientului să î nregistreze fecvenţa de apariţie a
unor gânduri sau idei determinate, de exemplu auto -etichetări negative.
 Observarea directă. Consilierul poate acompania pe client în contextul unei situaţii care îi provoacă dificultăţi
şi să solicite acestuia să relateze gândurile care apar.
 Vizualizarea. Clienţilor li se poate solicita să -şi imagineze situaţii trecute, prezente sau viitoare, generatoare
de trăiri afective, apoi să relateze gândurile ce acompaniază vizualizarea respectivelor situaţii.
 Jocul de rol. Consilierul poate iniţia cu clientul jocuri de rol, de exemplu stabilirea prin telefon a unei întâlniri
amoroase, iar apoi explora împreună cu acesta gândurile şi trăirile afective asociate.
 Alocarea de sarcini. Clienţii pot fi încurajaţi să îndeplinească unele activităţi care le provoacă temeri, ca pe
nişte experimente personale de descoperire de sine şi să înregistreze gândurile şi trăirile afective.
 Chestionarele. Consilierii pot produce ei înşişi chestionare de evaluare a stilului de gândire al clienţilor sau
pot, eventual, utiliza chestionare disponibile pe piaţa testelor psihologice.
 Utilizarea tablei. Utilizarea unei table (de preferinţă albă) este valoroasă din multiple puncte de vedere, de
exemplu pentru înregistrarea unor gânduri sau idei, pentru vizuali zarea interacţiunilor dintre eveniment,
gânduri şi consecinţe emoţionale sau acţionale ale gândurilor, ca şi pentru redefinirea problemelor în termeni
de abilităţi vitale.
 Anticiparea unor minusuri. Consilierul poate presupune existenţa unor minusuri legat e de abilităţile de
gândire pornind de la indicaţii furnizate de client. De exemplu, utilizarea frecventă a unor sintagme de genul
“trebuie neapărat”, “ar trebui”, “ar fi necesar”, poate sugera existenţa unor reguli personale rigide, pe când
utilizarea frecventă a unor sintagme de genul “n -am putut să fac altceva”, “a trebuit să fac asta”, “n -am avut
ce face”, poate sugera o insuficientă asumare a responsabilităţii pentru propriile decizii.

50
 Formularea unor ipoteze. Consilierul va genera ipoteze în legătură cu deficienţele legate de abilităţile de
gândire ale clientului (chiar dacă nu le va împărtăşi neapărat pe toate acestuia), pe care va căuta să le
confirme sau să le infirme prin colectarea unor informaţii suplimentare. Este de subliniat că această abilita te
trebuie utilizată pentru nuanţarea şi diversificarea explorărilor, iar nu pentru limitarea acestora prin neglijarea
informaţiilor inconsistente cu ipoteza consilierului.

Evaluarea abilităţilor acţionale

Evaluarea abilităţilor acţionale este important ă, subliniază autorul, fiindcă, în ultimă instanţă, gestionarea
mai bună a problemelor înseamnă a acţiona mai bine. Abilităţile de consiliere necesare pentru efectuarea
acestui tip de evaluare sunt în bună măsură asemănătoare cu cele deja menţionate în caz ul evaluării abilităţilor
de gândire, cu modificările corespunzătoare.
 Construirea unui baze de cunoaştere . Autorul are în vedere cunoaşterea aprofundată a abilităţilor acţionale
frecvent necesare categoriei sau categoriilor de clienţi deservite. De exempl u, consilierul care lucrează cu
şomeri are nevoie de cunoaşterea abilităţilor acţionale pentru întocmirea unui CV sau identificarea de
informaţii privind oportunităţi ocupaţionale, consilierul care lucrează cu elevi sau studenţi are nevoie de
cunoaşterea abilităţilor acţionale de studiu şi de prezentare la examene.
 Colectarea de informaţii în cadrul sesiunilor de consiliere . Colectarea de informaţii despre comportamentul
observabil al clienţilor atât în cadrul sesiunilor de consiliere, cât şi înafara acesto ra.
 Descrieri ale clientului. Clientul poate relata modul în care acţionează în afara sesiunilor de consiliere.
Consilierul va fi conştient de limitele de credibilitate ale acestei modalităţi de colectare a informaţiilor, având
în vedere posibilitatea ca a cesta să ajusteze evenimentele pentru protejarea imaginii de sine.
 Observarea clienţilor. Modul în care clientul vorbeşte ca şi comportamentul său nonverbal vor furniza
informaţii preţioase pentru consilierul atent la aceste aspecte.
 Utilizarea întrebărilor centrate pe acţiuni. Consilierul va utiliza intensiv întrebări al căror format tipic este
“Cum...?”, pentru a obţine detalii privind abilităţile acţionale ale clientului. Acestuia i se poate cere să
furnizeze şi detalii privind mesajele verbale sau nonve rbale ce acompaniază acţiunile.
 Jocul de rol. Consilierul va indica clientului, prin mesaje de formatul tipic “Arată -mi...” să actualizeze
comportamente în situaţii specifice. Demonstraţiile pot fi eventual înregistrate video şi utilizate ulterior pentru
îmbunătăţirea abilităţilor de autoobservare ale clientului.
 Colectarea de informaţii în teren . Consilierul va putea decide să colecteze informaţii privind abilităţile
acţionale ale clientului la domiciliul sau locul de muncă al acestuia.
 Consilierul ca observator. Consilierul va însoţi pe client în locuri sau situaţii ce provoacă acestuia dificultăţi şi
va observa modul cum acesta acţionează.
 Clientul ca observator. Clienţii vor fi încurajaţi să conştientizeze modul în care acţionează în domeniile
problematice, fiindu-le puse la dispoziţie fişe de înregistrare a comportamentului, indicându -li-se să deschidă
şi să actualizeze jurnale, sau alocându -li-se sarcini, cu indicaţia de a înregistra modul cum au acţionat în
contextul respectiv.
 Alte persoane ca observa tor. Cu acordul clientului, pot fi colectate informaţii de la soţi sau soţii, părinţi, fraţi,
colegi sau şefi direcţi. Diferenţele dintre observaţiile acestora şi cele ale clientului pot fi foarte semnificative.
 Explorarea antecedentelor şi consecinţelor a cţiunilor. Este vorba de încurajarea clienţilor să exploreze ce au
simţit sau gândit înainte de a acţiona, ce evenimente au influenţat acţiunile lor, ca şi consecinţele acţiunilor,
inclusiv asupra propriului comportament.
 Formularea de ipoteze privind abil ităţile acţionale. Nelson-Jones recomandă ca ipotezele privind domeniile
mari în care clientul prezintă deficite acţionale să fie formulate înaintea celor privind abilităţi specifice
deficitare.

2.2. Redefinirea problemelor în termenii abilităţilor vitale

51
 Un obiectiv important al celui de al doilea stadiu al interacţiunilor de consiliere este enunţarea explicită a
minusurilor în diferitele domenii ale abilităţilor vitale asupra eliminării cărora urmează a se concentra în
stadiile următoare consilierul şi clientul. Definirea acestor deficienţe trebuie considerată ca un set de ipoteze,
deschis pentru amendamente şi modificări în lumina unor informaţii suplimentare acumulate ulterior.
Printre abilităţile necesare consilierului pentru îndeplinirea cu succes a acestui obiectiv, autorul
menţionează:
 Prezentarea şi argumentarea necesităţii . Este vorba de abilitatea consilierului de a prezenta clientului, într -o
manieră convingătoare, credibilă şi coerentă, importanţa redefinirii problemelor în termenii minusuril or de
abilităţi vitale care au condus la apariţia problemelor şi la persistenţa acestora. Va fi necesară familiarizarea
clientului cu unele elemente de ordin general privind abilităţile vitale. Va fi de asemenea subliniat modul în
care va fi utilizată tabla albă pentru înregistrarea rezultatelor demersurilor comune de redefinire.
 Realizarea unor definiţii clare şi de dimensiuni reduse . Consilierul va fi conştient de faptul că noile definiţii
ale problemelor sunt lipsite de utilitate dacă nu sunt înţelese de client, dacă dimensiunile acestora depăşesc
capacitatea de absorbţie a clientului sau dacă nu sunt legate de problemele acestuia. Definiţiile în termenii
abilităţilor vitale vor fi considerate ca ipoteze de lucru, deschise revizuirii în cazul apariţiei un or noi
informaţii semnificative.
 Utilizarea tablei albe. Folosirea acesteia va introduce un plus de organizare, atât în ideile clientului cât şi în
cele ale consilierului. Utilizarea unor imagini vizuale va facilita, de asemenea, înţelegerea de client a no ilor
definiţii şi evaluarea acestora. Recomandarea autorului este aceea de a se utiliza o diagramă T, conţinând
două coloane, câte una pentru deficitele de gândire şi respectiv, de acţiune. Utilizarea tablei va face de
asemenea evidentă colaborarea dintre consilier şi client în formularea unor definiţii reciproc acceptabile. Este
de subliniat faptul că această recomandare evidenţiază din nou raportarea autorului la modelul ABC al lui
Ellis, în care trăirile emoţionale sunt văzute mai curând ca nişte conseci nţe, modificabile prin intermediul
abilităţilor de gandire şi acţiune.
 Utilizarea abilităţilor de verificare . Definiţiile de lucru în termenii abilităţilor vitale, vor fi nu numai elaborate
în colaborare cu clientul, ci şi verificate împreună cu acesta, co nsilierul fiind atent la eventuale rezerve ale
clientului, care ar putea conduce la reformularea unora dintre acestea.
 Luarea în consideraţie a trăirilor afective ale clientului . Clientul poate evidenţia rezerve faţă de utilizarea
noului tip de redefinire a problemelor, care trebuie depăşite înainte de continuarea demersului. De asemenea,
noile definiţii pot avea în vedere modificare aunor trăiri emoţionale ale clientului, de exemplu timiditatea sau
iritarea. Modul în care consilierul acţionează pe parcursu l etapei de redefinire va trebui să influenţeze pozitiv
modul în care clientul se simte înţeles, acceptat şi valorizat pozitiv de către consilier.
 Încurajarea activităţii clientului între sesiunile de consiliere . Clienţii pot fi încurajaţi să asculte înreg istrările
şedinţelor prcedente înainte de şedinţa următoare, să înregistreze modul în care gândesc, acţionează sau
reacţionează emoţional în anumite domenii, să construiască dosare conţinând rezultatele unor activităţi de
suport sau autosuport, de exemplu redefiniri ale problemelor, diagrame conţinând evoluţia unor indicatori
comportamentali, principalele rezultate şi învăţăminte desprinse din sesiunile de consiliere.

Exemple de redefiniri ale problemelor clientului

1. Jim Blake - a fost contabilul unei d ivizii a unei mari companii, concediat ca urmare a desfiinţării
respectivului compartiment.

Deficite de gândire Deficite acţionale

Confruntarea cu situaţia concedierii

 Am perceput inadecvat compania  Am evitat contactul cu compania,

de exemplu chiar şi în problema obţinerii de
referinţe
 Am utilizat auto-discursul pentru a-mi amplifica
sentimentele de frustrare
 Am avut reguli personale nerealiste legate
de situaţia concedierii

52
Obţinerea unei noi slujbe

 Insuficientă asumare a responsa bilităţilor pentru Abilităţi inadecvate în întocmirea unui

propriile mele opţiuni în viaţă
 Contact insuficient cu propriile mele
dorinţe şi aspiraţii
 Auto-discurs negativ, de exemplu legat de
eventualitatea susţinerii unui interviu
 Reguli personale nerealiste, de exemplu privind Abilităţi insuficiente pentru crearea şi
succesul în viaţă
 Percepţie de sine inadecvată, de exemplu
utilizarea de etichetări negative globale
 Predicţii neraliste, de exemplu în legătura
cu durata căutării unei noi slujbe
 Insuficientă claritate în legătură cu valorile mele
 Deficienţe în formularea de obiective, de
exemplu obiective privind cariera sau căutarea
unui loc de muncă
 Abilităţi de decizie deficitare în ce priveşte
realismul şi rigoarea, de exemplu în
legătură cu evoluţia profesională
Curriculum Vitae
 Căutarea inadecvată a informaţiilor
privind oportunităţile ocupaţionale
 Abilităţi deficiente privind crearea şi utilizarea
unei reţele informale pentru identificarea unor
oportunităţi
nepublicate
implementarea unui plan de marketing
 Abilităţi insuficiente pentru susţinerea
unui interviu
 Abilităţi insuficiente în gestionarea timpului
disponibil pe perioada şomajului şi angrenarea
în activităţi semnificative

Următorul exemplu (Nelson-Jones, 1995, p. 373), este furnizat de Nelson-Jones în legătură cu Anita, o
clientă de vârstă mijlocie, care a renunţat la postul de office manager într-un departament al unei universităţi
britanice.

Deficite de gândire Deficite acţionale

 Reguli personale nerealiste, de exemplu  Insuficientă fermitate în modul în care sunt date
“Trebuie să fiu un conducător perfect”sau “Toţi dispoziţiile (mesaje vocale, verbale sau
cei din jur trebuie să mă aprobe” corporale inadecvate)
 Insuficientă asumare a responsabilităţii  Solicitarea frecventă a sprijinului şefului de
la lucru departament
 Percepţii inadecvate, de exemplu
neconştientizarea propriilor puncte tari sau a
feed-back-ului pozitiv primit din partea
altora
 Autodiscurs negativ, de exemplu în
legătură cu dificultatea cooperării cu unii colegi

3. STADIUL FORMULĂRI I OBIECTIVELOR ŞI PL ANIFICĂRII DEMERSURI LOR DE

INTERVENŢIE (“STATE” )

Etapa 1. Formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie

53
 În esenţă, formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie reprezintă o rescriere a tabelelor
conţinând deficitele abilităţilor vitale de gândire şi acţiune, într -o formulare care transformă fiecare enunţ al
unei deficienţe într-un obiectiv de lucru, a cărui finalitate urmează a fi eliminarea respectivei deficienţe.
Pentru a porni de la exemple deja utilizate în capitolul precedent, iată modul cum tabelele în care
problemele au fost redefinite în termeni de abilităţi, pentru Jim şi Anita, devin tabele conţinând obiective de
lucru pentru eliminarea deficitelor din câmpurile respectivelor a bilităţi.

Obiective de intervenţie pentru Jim Blake

Abilităţi de gândire Abilităţi acţionale

Confruntarea cu situaţia concedierii

 Voi percepe corect fosta mea companie  Voi stabili contacte unele contacte cu compania,
de exemplu în problema
obţinerii de referinţe
 Voi utiliza auto-discursul pentru a-mi
controla sentimentele de frustrare
 Voi avea reguli personale realiste legate de
situaţia concedierii

Obţinerea unei noi slujbe

 Îmi voi asuma mai multă respon -sabilitate  Îmi voi dezvolta capacitatea de a redacta un
pentru propriile mele opţiu ni în viaţă Curriculum Vitae, într-o manieră profesională
 Voi fi mai conştient de propriile mele dorinţe şiVoi utiliza modalităţi adecvate de căutare a
aspiraţii informaţiilor privind oportu -nităţile ocupaţionale
 Voi utiliza auto-discurs pozitiv, de exemplu în Îmi voi îmbunătăţi abilităţi privind crearea şi
situaţia susţinerii unui interviu utilizarea unei reţele informale pentru
identificarea unor oportunităţi ocupaţionale
nepublicate
  Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a creea şi
Voi utiliza reguli personale realiste, de exemplu
privind succesul în viaţă implementa unui plan de marketing
 Mă voi percepe cu sporită acurateţe, de  Îmi voi îmbunătăţi abilităţile necesare pentru
exemplu renunţând la utilizarea de etichetări susţinerea unui interviu
negative globale
 Voi formula predicţii realiste, de exemplu în  Îmi voi îmbunătăţi abilităţile de gestionare a
legătura cu durata căutării unei noi slujbe timpului şi de angrenare în activităţi
semnificative, indiferent de situaţia ocupaţională
 Îmi voi clarifica propriile valori
 Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a formula
obiective lagate de viitoarea carieră şi de
căutarea unui loc de
 Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a lua decizii
realiste şi adecvate privind dezvo ltarea

Obiective de intervenţie pentru Anita

Abilităţi de gândire Abilităţi acţionale

 Adopatarea unei reguli personale realiste în  Voi vorbi cu o voce mai puternică şi mai
legătură cu aprobarea de către ceilalţi fermă
 Îmi voi asuma în mai mare măsură  Îmi voi dezvolta abilităţile de a stabili contacte
responsabilitatea pentru propriile mele decizi i cu alţii

54
  Voi avea o mai bună percepţie asupra reacţiilor  Îmi voi dezvolta abilităţile de auto-expunere
celorlalţi faţă de mine
 Voi utilizare mult mai frecvent auto -discursului
pozitiv

Avantaje ale formulării unor obiective de intervenţie

Autorul enumeră avantajele şi riscurile legate de formularea împreună cu clientul a obiectivelor de

intervenţie (Nelson-Jones, 1993, p. 190 şi urm.). Printre acestea evidenţiem:

Avantaje

 Ajutarea clienţilor să devină autori ai propriei vieţi . Activitatea, în sine, reprezintă un model util, care
încurajează clientul să îşi asume responsabilitatea pentru gestionarea propriilor probleme.
 Constituie o modalitate de structur are ce face în mod eficient trecerea către activitatea de remediere . Autorul
subliniază existenţa, în domeniul consilierii, a riscului de a se rămâne la nivelul discuţiilor, risc ce este
minimizat prin formularea obiectivelor de lucru.
 Direcţionarea eforturilor. Obiectivele asigură concentrarea eforturilor viitoare asupra aspectelor importante,
economisind timp şi efort ce ar fi putut fi direcţionate către aspecte neesenţiale.
 Creşterea motivaţiei. Amplificarea motivaţiei se realizează atât pentru client câ t şi pentru consilier, întrucât
amândoi au în faţă obiective concrete.
 Constituie un bun punct de plecare pentru planificarea demersurilor de intervenţie .
 Constituie un bun punct de plecare pentru evaluarea progresului realizat . Cu toate diferenţele ce pot exista
între diferitele obiective, din punctul de vedere al facilităţii măsurării, formularea de obiective favorizează
aprecierea progresului realizat, atât pe parcursul demersurilor de intervenţie, cât şi la încheierea interacţiunilor
de consiliere.
 Facilitează auto-asistenţa. După încheierea interacţiunilor de consiliere, clienţii vor putea utiliza informaţiile
despre obiectivele demersurilor de intervenţie pentru consolidarea abilităţilor respective.

Riscuri

 Accentuarea insuficientă a trăirilor emoţi onale. Formularea obiectivelor poate supra -accentua abilităţile de
gândire şi acţiune în dauna celor ce ţin de trăirile emoţionale.
 Limitare prematură a orizontului de explorare . Complexitatea reală a problemelor este simplificată prin
formularea unei liste finite de obiective şi poate, eventual, limita explorarea altor direcţii problematice.
 Imprecizie şi superficialitate . Este posibil ca unele sau altele dintre obiectivele stabilite să fie insuficient de
relevante şi de precise, deturnând eforturile de in tervenţie către direcţii mai puţin productive.
 Generarea de rezistenţă . Acest risc evidenţiază necesitatea menţinerii obiectivelor deschise pentru eventuale
revizii ca şi necesitatea verificării acestora cu clientul şi manifestării de receptivitate faţă de reţinerile sale.

Abilităţi de gândire necesare consilierului pentru formularea obiectivelor de intervenţie

Printre abilităţile necesare consilierului pentru formularea unor obiective de intervenţie realiste, autorul
menţionează:

 Utilizarea unor reguli personale realiste. Autorul evidenţiază în acest context o serie de reguli nerealiste, a
căror utilizarea trebuie evitată de consilier.
 Trebuie să obţin rapid rezultate.
 Trebuie să ajut clienţii să stabilească obiective ambiţioase.
 Trebuie să aduc pe client unde doresc eu.
 Trebuie să stabilesc multe obiective.
 Clientul este întotdeauna vulnerabil.
 Trebuie să stabilesc obiective de lucru înainte de sfârşitul primei şedinţe de consiliere.

55
 Nu trebuie să modific obiective fixate.
 Consilierea trebuie să obţină rapid rezultate palpabile.
 În consiliere nu pot fi obţinute rapid rezultate palpabile.
 Toţi clienţii trebuie să mă aprecieze.
 Nu trebuie să fac niciodată greşeli atunci când stabilesc obiective.
 Perceperea corectă. Înafara deficienţelor de percepţie ce s -au putut eventual manifesta în stadiul precendent,
la nivelul acestui stadiu pot apare distorsiuni legate de nivelul înţelegerii obiectivelor de către client, de
interpretarea unor indicii subtile ale rezistenţei faţă de unele dintre obiective, de totalitat ea acestora sau de
ansamblul abordării utilizate de consilier.
 Formularea de predicţii realiste . Este vorba în principal de predicţii legate de capacitatea clienţilor de a realiza
obectivele stabilite de comun acord, ceea ce se poate eventual concretiza în obiective prea ambiţioase sau
prea puţin ambiţioase.

Abilităţi acţionale necesare consilierului pentru formularea obiectivelor de intervenţie

 Evidenţierea utilităţii redefinirii . Este vorba despre o abilitate de structurare, care presupune prezentarea
credibilă, coerentă şi fermă, a utilităţii formulării unor obiective de lucru, pornind de la redefinirea
problemelor, realizată anterior. Printre elementele cheie ale mesajului de structurare vor figura direcţionarea
şi motivarea eforturilor comune, ca şi păstrarea deschisă a posibilităţii reformulării sau modificării
obiectivelor de lucru.
 Utilizarea tablei albe. Printre avantajele utilizării acesteia se numără facilitatea transformării deficitelor de
abilităţi deja definite în obiective de lucru, facilita rea înţelegerii şi discutării de către client a obiectivelor, ca
şi facilitarea înregistrării scrise, de către ambii parteneri, a obiectivelor definite în comun.
 Verificarea reacţiilor clientului . Este vorba, în principal, de receptivitatea la reacţiile ve rbale sau non-verbale
ale clientului, pentru identificarea unor indicii ale dificultăţilor de a înţelege pe unele dintre acestea.
 Luarea în consideraţie a trăirilor afective ale clientului . Este vorba, în principal, de receptivitatea la reacţiile
verbale sau non-verbale ale clientului, pentru identificarea unor indicii ale unor rezerve sau dezacorduri faţă
de obiective, sau ale unui insuficient angajament pentru întreprinderea eforturilor de schimbare.

Etapa 2. Planificarea demersurilor de intervenţie

Prin demersuri de intervenţie , autorul înţelege comportamente care urmăresc asistarea clienţilor în
gestionarea problemelor (identificate în etapa 1), prin realizarea obiectivelor de lucru ce urmăresc eliminarea
deficienţelor de abilităţi vitale.
Prin planuri de intervenţie, autorul înţelege enunţarea explicită a modului cum diferitele demersuri de
intervenţei vor fi combinate şi ordonate pentru asigurarea gestionării problemelor şi realizării obiectivelor.
Din punctul de vedere al autorului, există trei op ţiuni disponibile privind tipurile de planuri de intervenţie
utilizabile.

Planul de management al unei probleme

În situaţia în care clientul se adresează consilierului pentru o problemă punctuală, în absenţa motivaţiei sau
a timpului disponibil pentru o activitate comună de mai mare complexitate, se poate dezvolta un plan simplu,
pentru gestionarea unei singure situaţii specifice (prezentarea la un examen după o nereuşită anterioară,
prezentarea la un interviu de angajare, prezentarea unei intervenţii la o reuniune politică etc).

Planul structurat pentru abilităţi deficitare

Formatul recomandat al documentului de planificare este diagrama, care, în concepţia autorului (Nelson-
Jones, 1993, p. 216 şi urm.) , este un tabel cu trei coloane, cuprinzând în ord ine: 1. sesiunea sau secvenţa de
lucru, 2. obiectivele urmărite, 3. activităţi ilustrative pentru realizarea obiectivelor.
Printre elementele ce pot figura în prima coloană, exemplificăm:

 Săptămâna 1, sesiunea 3
 Săptămâna 3, sesiunea 5

56
 Workshop de o zi
 Activitate personală între sesiuni

Printre activităţile ilustrative evidenţiate, exemplificăm:

 Facilitarea auto-explorării (în legătură cu obiectivul stabilirii unui mai bun contact cu propriile dorinţe şi
aspiraţii).
 Discuţii pentru identificarea şi dem ontarea regulilor nerealiste (în legătură cu obiectivul utilizării unor reguli
realiste privind succesul profesional).
 Lecturarea unor materiale privind planificarea evoluţiei ocupaţionale (temă pentru acasă).
 Relatarea în scris a propriei istorii ocupaţio nale, cu accentuarea deciziilor proprii care au influenţat
traiectoria ocupaţională (temă pentru acasă).
 Prezentarea, demonstrarea şi exersarea unor abilităţi de gândire şi acţionale pentru participarea la
interviuri (în legătură cu obiectivul îmbunătăţiri i abilităţilor necesare participării la interviuri).

Planul deschis pentru abilităţi deficitare

Adoptarea acestei opţiuni presupune decizii ad -hoc privind obiectivele în legătură cu care vor fi iniţiate
demersuri de intervenţie, cât şi momentele în care aceste demersuri se vor realiza.
Printre situaţiile care pot solicita adoptarea unei asemenea opţiuni sunt enumerate:
 Clienţi anxioşi, complexaţi, care nu pot coopera eficient în dezvoltarea abilităţilor de gândire şi acţionale până
când nu se simt în siguranţă
 Cazuri deosebit de complexe şi dificil de înţeles, care fac riscante decizii timpurii asupra obiectivelor sau
demrsurilor de intervenţie

Puncte de reper în planificare

Pentru Nelson-Jones, calitatea planurilor de intervenţie depinde de luarea în consideraţie a unei serii de
factori, între care:

 Timpul necesar pregătirii. De cele mai multe ori va fi necesară utilizarea de către consilier a unor perioade de
timp pentru planificare, în intervalele dintre sesiunile de consiliere.
 Implicarea clientului sau a altor persoane. Consilierul va decide, în funcţie de situaţiile concrete, modalităţile
în care va implica pe client în demersurile de planificare. În timp ce pentru unii clienţi va fi suficientă
discutarea detaliată a obiectivelor de intervenţie, în cazul altora se va putea ajunge până la implicarea în
detaliile planificării. Cu acordul clientului, se va putea ajunge până la implicarea în proces a altor persoane,
cum ar fi partenerul de viaţă, părinţii sau asistentul social care se ocupă de cazul c lientului.
 Ordonarea intervenţiilor . De cele mai multe ori, poate fi identificată o logică a ordonării demersurilor de
intervenţie, pentru ca rezultatele acestora să aibă efecte cumulative. De exemplu, în cazul unui client cu
probleme legate de realismul p ercepţiilor, este necesar mai întâi a fi identificate percepţiile nerealiste, apoi
generarea de alternative de percepere a diferitelor situaţii şi în fine, alegerea celei mai realiste dintre aceste
alternative.
 Perspectiva temporală a planificării . Din punctul de vedere al consilierului, volumul de timp disponibil pentru
a lucra c clientul este un considerent important. Din punctul de vedere al clientului, este importantă urgenţa
remedierii abilităţilor deficitare şi eventual, capacitatea de plată, în cazul în care sesiunile se desfăşoară contra
cost. Din punctul de vedere al proceselor de învăţare, este important de decis dacă activităţile planificate vor
fi intensive sau despărţite de intervale temporale mai largi.

57
 Managementul învăţării. Din punctul de vedere al consilierului, sunt semnificative deciziile privind
momentele în care urmează a fi realizate evaluări sau facilitarea utilizării autoevaluării de către clienţi,
prezentarea verbală, demonstrarea, sau alocarea de teme de lucru pentru intervalele din tre sesiuni. Alte
elemente de luat în consideraţie sunt disponibilitatea materialelor scrise, echipamentului şi materialelor
audiovideo. Alte elemente de luat în consideraţie sunt legate de costuri şi de eventualele recompense pentru
clienţii care se implică cu succes în concretizarea planurilor.
 Accentuarea conservării şi dezvoltării abilităţilor . Atât planurile structurate cât şi cele deschise vor avea în
vedere învăţarea de către clienţi a utilizării din proprie iniţiativă şi fără supraveghere a abilităţ ilor vitale.
 Evaluarea rezultatelor unui plan . Dacă planurile de intervenţie nu produc rezultatele dorite, vor trebui
identificate cauzele şi la nevoie, modificate chiar planurile.

Selectarea demersurilor de intervenţie

Autorul evidenţiază o serie de cr iterii pe care consilierul le va utiliza atunci când va efectua opţiuni asupra
demersurilor de intervenţie necesare pentru rezolvarea obiectivelor. Printre acestea enumerăm:

 Necesitatea conservării şi dezvoltării relaţiei de asistenţă . În formularea acestei recomandări, autorul porneşte
de la riscul pierderii din vedere al acestui aspect şi orientării strict tehnice a demersurilor de intervenţie. El
subliniază faptul că, pentru unii clienţi, dezvoltarea relaţiei de asistenţă constituie principalul demers d e
intervenţie necesar, în timp ce pentru alţii el trebuie să preceadă utilizarea altor demersuri.
 Orientarea către gestionarea problemelor sau către modificarea abilităţilor deficitare . Pentru un client aflat în
situaţie de criză, gestionarea acestei situa ţii capătă prioritate faţă de orice alt aspect. În acest caz, intervenţiile
consilierului vor urmări protejarea clientului, calmarea acestuia, asistenţa în rezolvarea problemei şi în
planificarea viitorului imediat, astfel încât clientul să redobândească u n minim nivel de control asupra
propriei vieţi. Alte exemple de situaţii în care accentul va fi deplasat către gestionarea problemelor includ
solicitarea de către client a unei asistenţe limitate legate de o problemă specifică (susţinerea unei conferinţe
publice, a unui examen) sau agenda încărcată a consilierului.
 Relevanţa intervenţiilor în raport cu obiectivele de realizat . Pentru fiecare obiectiv de lucru stabilit, clientul
are la dispoziţie un evantai de demersuri utilizabile, din care va decide pe car e le va utiliza efectiv şi în ce
ordine. De exemplu, pentru un obiectiv de genul Voi utiliza reguli realiste privind aprobarea de către ceilalţi ,
sunt de luat în consideraţie asemenea demersuri cum ar fi a) Instruirea clientului asupra necesităţii utilizăr ii
unor asemenea reguli, b) Identificarea regulilor nerealiste utilizate, c) Demonstrarea, disputarea şi
reformularea regulilor, d) Exersarea utilizării unor reguli realiste, e) Alocarea unor sarcini relevante de lucru
între sesiunile de consiliere.
 Competenţa consilierului în administrarea intervenţiilor . Neloson-Jones citează un proverb semnificativ din
acest punct de vedere, specific culturii anglo -saxone -“Dacă singura ta unealtă este un ciocan, vei tinde să
crezi că lumea e compusă doar din cuie”. Cons ilierul va fi conştient de propriile limite şi va căuta să -şi
extindă competenţa în utilizarea unei game tot mai largi de demersuri de intervenţie. El sugerează o strategie
care porneşte de la intervenţii relevante pentru proporţii însemnate de clienţi, cu m ar fi asistarea clienţilor în
dezvoltarea abilităţilor de a identifica, disputa şi reformula reguli personale nerealiste, sau asistarea clienţilor
în dezvoltarea abilităţilor de transmitere a unor mesaje verbale, vocale sau posturale utile afirmării de s ine.
 Fundamentarea teoretică a demersurilor . Întrucât demersurile de intervenţie sunt identificate, evaluate,
selectate, din perspectiva unui cadru teoretic , autorul recomandă practicianului păstrarea unui bun contact cu
literatura de specialitate a domeni ului.

4. STADIUL INTERVENŢ IEI PENTRU DEZVOLTAR EA ABILITĂŢILOR VITA LE

(“INTERVENE”)

1. Abilităţi necesare consilierului pe parcursul utilizării demersurilor de intervenţie

58
 O denumire generală utilizată de Nelson -Jones pentru aceste abilităţi este “abili tăţi de instruire” (training
abilities), care se referă la asemenea activităţi ca proiectarea, evaluarea sau facilitarea programelor de
intervenţie, ca şi derularea efectivă a acestora (Nelson-Jones, 1993, p. 223 şi urm.).

Abilităţi discursive

Abilităţile discursive sunt utile în situaţii ca cele următoare:

 se argumentează necesiatea dezvoltării unor abilităţi specifice

 sunt descrise componentele abilităţii de dezvoltat
 sunt furnizate comentarii pe parcursul demonstrării abilităţilor
 când se conduce antrenamentul clienţilor în domeniul abilităţii de dezvoltat
 când se răspunde la întrebările clientului
 când se negociază temele de lucru independent

Printre abilităţile discursive evidenţiate de autor se numără:

 Controlul propriei emotivităţi

 Asigurarea clarităţii discursului
 Utilizarea unui limbaj adecvat
 Utilizarea unor materiale auxiliare (ca tabla albă, materiale ce pot fi proiectate vizual, manuale de instruire şi
materiale ce pot fi încredinţate clientului, audio şi video casete
 Transmiterea eficientă a mesajelor vocale (volum, articulare, tonalitate, accente, ritm)
 Transmiterea eficientă a mesajelor non -verbale (gesturi şi contact vizual)

Abilităţi demonstrative

Principalele tipuri de demonstrare evocate de autor sunt demonstrarea scrisă, demonst rarea “pe viu”,
demonstrarea pre-înregistrată (audio sau video) şi demonstrarea “vizualizată” (se cere clientului să
vizualizeze/imagineze scenele demonstrative descrise de consilier).
Printre abilităţile evidenţiate de autor se numără:

 Pregătirea corespunzătoare
 Furnizarea unei introduceri (ex. explicarea inportanţei învăţării prin demonstrare, sporirea motivaţiei prin
dirijarea atenţiei asupra elementelor cheie de urmărit, informarea că ulterior vor fi solicitaţi să efectueze ei
înşişi elementele demons trate)
 Furnizarea de instrucţiuni pe parcurs şi a unui rezumat la sfârşit
 Verificarea înţelegerii demonstraţiei de către client (atât pe parcursul demonstrării cât şi la finalul acesteia)
 Extinderea demonstrării în sarcini de lucru independent

Abilităţi de antrenare

Printre aceste abilităţi, care sunt legate de momentele în care clientul este solicitat să efectueze el însuşi
abilităţile demonstrate iniţial de consilier, autorul enumeră:

 Echilibrarea antrenamentului didactic şi de facilitare . În antrenarea didactică, consilierul furnizează indicaţii

explicite clientului privind diferitele secvenţe pe care urmează a le efectua. În antrenamentul de facilitare,
consilierul solicită explicaţii şi verbalizări din partea clientului asupra a ceea ce urmează a fa ce ei înşişi, după
urmărirea demonstrării iniţiale.
 Furnizarea unor instrucţiuni clare .
 Descompunerea unei abilităţi în elementele componente şi evaluarea numărului de încercări necesare .
 Utilizarea exersării şi jocului de rol (diferenţa este aceea că exer sarea poate fi efectuată individual şi repetat,
fără utilizarea unuia sau mai multor parteneri, ca în jocul de rol).

59
 Utilizarea de feed-back.

Abilităţi de alocare a unor sarcini de lucru independent

Printre aceste abilităţi, autorul enumeră:

 Argumentarea necesităţii alocării sarcinilor de lucru independent .

 Negocierea unor sarcini de lucru independent realiste . Această abilitate urmăreşte obţinerea participării
clientului în procesul decizional. Printre caracteristicile ce asigură realismul sarcinilor d e lucru independent,
autorul menţionează consolidarea învăţării, nivelul de dificultate adecvat şi volumul rezonabil.
 Formularea unor instrucţiuni clare, în format portabil . Recomandarea lui Nelson -Jones este utilizarea de
către consilier a unui format sta ndard pentru alocarea sarcinilor de lucru independent, care să cuprindă ca
elemente esenţiale numele clientului, perioada de activitate, abilităţile a căror dezvoltare este vizată şi
instrucţiuni detaliate privind activităţile ce vor fi desfăşurate de cli ent.

2. Intervenţii legate de abilităţile de gândire

Înainte de a formula sugestii privind abordarea deficienţelor tipice de gândire, Nelson -Jones subliniază din
nou importanţa argumentării importanţei eliminării deficienţelor legate de abilităţile de gândire.

Intervenţii legate de asumarea responsabilităţilor pentru propriile opţiuni

Autorul aprofundează remarcile precedente legate de abilitatea menţionată, prin evidenţierea a patru
dimensiuni ale acesteia:

 Conştientizarea opţiunii. Este vorba de conştientizarea faptului că indivizii efectuează în permanenţă alegeri
în viaţă, chiar şi în legătură cu propria suferinţă sau circumstanţe externe nefavorabile, cum ar fi sărăcia,
discriminarea rasială sau chiar, după cum a arătat Frankl (Frankl, 1959), internarea în lagăre de concentrare
(Viktor E. Frankl, născut în 1905, elev al lui Freud, părintele unei orientări cu două componente după unii
distincte, Analiză existenţială şi Logoterapie , a fost, între 1942 şi 1945, internat în lagăre de concentrare
naziste, inclusiv Auschwitz şi Dachau).
 Conştientizarea responsabilităţii . Este vorba de conştientizarea faptului că oamenii sunt autorii propriei vieţi,
prin intermediul opţiunilor pe care le fac.
 Conştientizarea existenţială . În acest caz este vorba despre c onştientizarea unor parametri existenţiali în
cadrul cărora îşi trăiesc viaţa toţi indivizii umani, printre aceşti paramentri numărându -se moartea, destinul
sau izolarea.
 Conştientizarea emoţională . În acest caz este vorba de capacitatea de a fi receptiv l a mesajele primite din
interiorul corpului sau din zona în capre operează procesele de valorizare.

Autorul subliniază faptul că, pe de o parte, asistarea clienţilor în formularea unor mai bune opţiuni va fi
foarte frecvent întâlnită pe parcursul activită ţilor de consiliere, iar pe de altă parte, nu va fi de loc
surprinzătoare întâlnirea unor rezistenţe, uneori deosebit de puternice, din partea clienţilor.
Printre activităţile de intervenţie utilizabile, el enumeră:

 Extinderea conştientizării. Clienţilor li se va explica, pe înţelesul lor, faptul că sunt responsabili pentru
propriile opţiuni, nu numai în legătură cu modul în care acţionează, dar şi în legătură cu modul în care
gândesc sau simt. Ei pot fi ajutaţi să înţeleagă faptul că în trecut au adoptat o poziţie pasivă, reacţionând la
evenimentele în care deveneau implicaţi şi pot fi încurajaţi să modifice această atitudine şi să devină agenţi
activi în modelarea propriei vieţi.
 Încurajarea utilizării limbajului care evidenţiază opţiunile . Consilierii vor ajuta pe client să înţeleagă modul în
care limbajul utilizat influenţează în sensul restrângerii propriilor posibilităţi de opţiune. De exemplu, clientul

60
 va fi încurajat să spună Nu vreau în loc de Nu pot, sau Optez să nu fiu un bun vorbitor în public , în loc de Nu
sunt un bun vorbitor în public .
 Facilitarea explorării opţiunilor . Este vorba de asistarea clienţilor în explorarea diverselor opţiuni posibile şi
ale consecinţelor probabile ale acestora. Acest demers nu urmăreşte să pună opţiunile consilieru lui în locul
opţiunilor clientului, ci să extindă abilitatea acestuia din urmă de a explora propriile opţiuni.
 Explorarea alternativelor contrarii . Capacitatea de opţiune a clientului poate fi îmbunătăţită în cazul în care
este încurajat să exploreze alter native opuse de gândire sau de acţiune. De exemplu, se sugerează clientului să
se gândească la o persoană care îl irită în mod deosebit, apoi să se imagineze pe sine străduindu -se să facă
plăcere respectivei persoane, iar apoi să -şi imagineze reacţia perso anei în chestiune. Autorul subliniază faptul
că adesea, clienţii realizează mai bine propriile opţiuni ce conduc la persistenţa unor probleme, în cazul în
care explorează alternativele opuse ale respectivelor opţiuni.
 Confruntarea opţiunilor neconştientiza te. Este vorba de confruntarea afirmaţiilor de genul Nu am avut ce
face, cu evidenţierea restrângerii posibilităţii de opţiune şi a consecinţelor acestei restrângeri.
 Confruntarea proiectării responsabilităţii . Este vorba de confruntarea proiectării asupra altora a propriilor
gânduri, trăiri emoţionale, acţiuni sau răspunderi, ceea ce face pe clienţi să se prezinte consilierului drept
victime ale persecuţiei altora.
 Explorarea mecanismelor defensive . Consilierul va asista pe client să devină conştient de me canismele pe
care le utilizează pentru asigurarea pe termen scurt a confortului psihologic, în dauna conştientizării propriilor
opţiuni şi răspunderi. Printre mecanismele de acest tip se numără frecvent deformarea sau ignorarea unor
informaţii, confecţionarea de argumente sau scuze , proiectarea unor elemente nedorite ale sinelui asupra
altora.
 Extinderea conştientizării morţii şi limitelor existenţei individuale . Printre demersurile utilizabile se numără
asistarea clienţilor în imaginarea morţii în general şi a propriei morţi, încurajarea clientului să -şi scrie propriul
necrolog, ajutarea clienţilor să -şi reamintească ocazii în care s -au aflat în contact cu persoane în pragul morţii
sau, în fine, încurajarea clienţilor în luarea contactului cu moartea, prin vizitarea unor spitale.

Intervenţii pentru utilizarea auto -discursului suportiv

În legătură cu aceste demersuri de intervenţie, autorul face referiri exprese la Meichenbaum (Donald
Herbert Meichenbaum, născut în 1940, părintele orientării cognitiv -comportamentale, care îşi iniţiază
demersurile ce conduc la conturarea propriei sale abordări prin învăţarea schizofrenicilor - prin condiţionare
operantă - să “vorbească normal”). Printre demersurile de intervenţie utilizabile, menţionează pe următoarele:

 Asistarea clientului în identificarea auto -discursului suportiv. Este vorba în principal de explicaţii, ilustrate
consistent cu exemple, privind beneficiile auto -discursului suportiv, orientarea acestuia (către performanţe la
nivelul posibilităţilor, mai curâ nd decât către performanţe maximale sau absenţa anxietăţii), tipurile auto -
discursului suportiv (de calmare - Fii calm! Relaxează-te! Ia-o încet! şi de direcţionare - Voi discuta cu cel
puţin trei persoane necunoscute la această petrecere ).
 Relaţionarea auto-discursului suportiv cu acţiunea . Este vorba de faptul că adesea, în cursul aceleiaşi sesiuni
de consiliere, se vor face intervenţii legate de auto -discurs, dar şi de abilitatea acţională corespunzătoare .

Intervenţii pentru utilizarea unor reguli perso nale realiste

În legătură cu acest tip de demersuri de intervenţie, se face din nou referire explicită la Ellis, reamintindu -
se aprecierea acestuia, conform căreia regulile personale reprezintă o formă de auto-discurs, desfăşurată însă
sub pragul coştientizării. Printre demersurile de intervenţie menţionate se numără:

 Asistarea clientului în identificarea regulilor nerealiste . Este vorba de ajutarea clienţilor în identificarea
semnalelor care ar putea sugera existenţa uneia sau mai multor reguli personal e nerealiste, de exemplu trăiri
emoţionale neobişnuite, acţiuni neobişnuite sau nepotrivite , utilizarea unui limbaj neobişnuit sau identificarea
conexiunilor dintre factorii stresanţi, pentru a se concentra mai întâi asupra regulilor nerealiste care produc
cele mai importante perturbări.
 Asistarea clientului în plasarea regulii nerealiste în cadrul conceptual ABC . De exemplu, în legătură cu Jeff,
bărbat căsătorit cu doi copii, se realizează următoarea secvenţă edificatoare:

61
 A. “Copii nu îşi manifestă deschi s aprecierea pentru cât de mult muncesc pentru a asigura familiei toate cele
necesare”.
B. “Trebuie să obţin apreciere din partea copiilor ca să mă simt un adevărat bărbat”.
C. Frustrare, auto-compătimire şi enervare. Asprime cu copiii, ceea ce provoacă în depărtare emoţională.

 Asistarea clienţilor în disputarea regulilor nerealiste . Autorul face din nou, în legătură cu acest demers de
intervenţie, referire la Ellis şi la aprecierea acestuia, că disputarea regulilor nerealiste este metoda cea mai
frecvent utilizată în terapia raţional-emotivă. Abordarea tipică este aceea a demonstrării disputării regulii
nerealiste, urmată de antrenarea clientului în efectuarea independentă a acesteia. Pentru a ne referi la
exemplul utilizat anterior, printre întrebările ce urmează a fi puse lui Jeff, întrebări pe care va trebui să înveţe
să şi le pună apoi singur, se pot număra:
 Ce te face să crezi că nu poţi supravieţui fără aprecierea copiilor?
 Faptul că aceştia nu-şi manifestă deschis aprecierea faţă de eforturile tale, î nsemnă neapărat că nu apreciază
aceste eforturi?
 Este realist să te aştepţi la conştientizarea de către copii a eforturilor depuse de tată înafara căminului, cu atât
mai mult la aprecierea eforturilor?
 Te aştepţi din partea copiilor prietenilor să manifest e aceeaşi apreciere pentru taţii lor, sau utilizezi un
standard de apreciere dublu?
 Când erai copil, obişnuiai să manifeşti apreciere pentru ceea ce părinţii făceau pentru tine?
 Ce te determină să fii atât de sensibil faţă de lipsa manifestărilor de apreci ere din partea copiilor?
 Exact, cum face lipsa aprecierii din partea copiilor, să simţi că nu eşti un bărbat adevărat?
 Asistarea clienţilor în reformularea regulilor nerealiste şi înlocuirea lor prin reguli realiste . Pe parcursul
acestui demers de interven ţie, autorul subliniază importanţa înţelegerii de către clienţi a principalelor
caracteristici ale regulilor realiste, de exemplu:

 Exprimă preferinţe mai curând decât obligaţii (ex. Prefer să fac lucrurile bine, în loc de TREBUIE să fac
lucrurile bine).
 Subliniază performanţa rezonabilă, mai curând decât superlativul sau perfecţiunea.
 Sunt fundamentate pe valori proprii clientului, mai curând decât pe reguli ale altora internalizate de acesta
(am putea spune “introiectate”, dacă am utiliza jargonul lui Per ls).
 Sunt flexibile şi deschise pentru modificări sau actualizări.
 Nu includ elemente de autoapreciere (ex. Sunt o persoană care a greşit, iar nu sunt O PERSOANĂ REA).

În cazul nostru, reformularea regulii nerealiste utilizate de Jeff, ar fi următoarea: Mi-ar place să mă bucur în
permanenţă de areciere din partea copiilor mei. Totuşi, lucrul cel mai important este să îmi asum
responsabilitatea pentru cât de bine mă port cu ei şi să fiu mulţumit de modul cum acţionez.
 Asistarea clientului în modificarea co mportamentului în conformitate cu noile reguli . Dacă ar fi să ne referim
din nou la exemplul cu Jeff, acesta va putea fi încurajat să -şi dezvolte abilitatea de manifestare a afecţiuni, în
raport cu proprii copii.

Intervenţii pentru asigurarea realismului percepţiilor

În legătură cu aceste demersuri de intervenţie, autorul face referiri explicite la Beck (Aaron Beck, născut
în 1921, părintele orientării cunoscute sub numele de terapie cognitivă, a redefinit depresia, anxietatea, fobiile
şi nevrozele obsesive-compulsive, în termenii distorsiunilor cognitive, pornind de la încurajarea pacienţilor în
analizarea cognitivă a propriilor gânduri), drept o autoritate în privinţa modului în care percepţiile realiste
influenţează favorabil starea emoţională a clienţ ilor. Printre demersurile de intervenţie recomandate,
evidenţiem:

 Asistarea clientului în conştientizarea influenţei percepţiilor asupra stării emoţionale . Introducerea clientului
în problemă poate fi realizată prin intermediul unui exemplu ipotetic - clientul este călcat pe călcâi din spate
... etc. Ulterior, el este încurajat să monitorizeze percepţiile care provoacă reacţii de neplăcere, utilizând o fişa
de observaţie cu trei coloane, cuprinzând 1. Situaţia (cu data şi ora), 2. Trăirile emoţionale, 3. G ândurile
despre situaţie (percepţiile).

62
 Clarificarea pentru client a diferenţelor existente între fapte şi opinii sau deducţii asupra faptelor . Pentru o
amplă majoritate clienţilor, deducţiile sunt confundate cu faptele, privând în continuare clienţii de
fundamentarea pe fapte a gândurilor, acţiunilor şi trăirilor emoţionale. Un exemplu furnizat de Nelson -Jones
în această privinţă este:
1. Faptul. Soţul se întoarce foarte târziu de la serviciu, trei zile la rând.
2. Deducţia soţiei. Nu mă mai iubeşte şi are o ama ntă.
 Asistarea clientului în identificarea unor deformări perceptive caracteristice . Pornind de la consideraţiile lui
Beck, el apreciază că numărul distorsiunilor perceptive ce se pot manifesta la un client într -un scurt interval
de timp este foarte mare ş i că, mai ales în stare de stres, clientul este extrem de predispus să -şi activeze
mecanismele ce distorsionează percepţiile. Printre deformările tipice se numără viziunea tunel, gândirea
polarizată, etichetarea negativă, personalizarea, suprageneralizarea sau atribuirea incorectă a cauzelor sau
responsabilităţilor.
 Asistarea clienţilor în utilizarea strategiei Stop, gândeşte, generează, evaluează, alege percepţia cea mai
potrivită.
 Stop! gândeşte! Printre întrebările ce pot fi puse în această etapă se num ără Nu cumva mă grăbesc să trag
concluzii?, Sunt percepţiile mele bazate pe fapte sau pe deducţii? , Dispun de toate informaţiile necesare
pentru a formula o apreciere? etc.
 Generează. Este vorba de generarea unor diferite semnificaţii alternative ce pot fi atribute unui acelaşi
eveniment. De exemplu, evenimentului întârzierii prietenei la cină, poate avea numeroase alte explicaţii
înafara lipsei de respect pentru partener, ca de exemplu o pană de cauciuc, apariţia unei urgenţe la serviciu,
abaterea din drum pentru cumpărarea unui cadou, înţelegerea greşită a orei de întâlnire, etc.
 Evaluează diferitele percepţii . Clientul este acum încurajat să ia în consideraţie situaţiile de fapt care pot fi,
sau nu, consistente cu diferitele interpretări anterior generate şi să selecţioneze varianta care este optimă în
raport cu acestea.
 Asistarea clientului în reevaluarea unei percepţii . În acest caz, este vorba în esenţă de dezvoltarea la client a
abilităţii de a identifica elementele pozitive ale unei situaţii, element e anterior neglijate, şi în redefinirea de
ansamblu a situaţiei, pornind de la noua pondere alocată elementelor pozitive. Dacă ar fi să utilizăm sintagme
larg folosite în limbajul comun, problema este de a -l învăţa pe client să vadă şi jumătatea plină a pa harului, nu
numai pe cea goală.

Intervenţii pentru atribuirea adecvată a cauzelor

 Conştientizarea atribuirii defectuoase a cauzelor . Este vorba în esenţă de clarificarea, împreună cu clientul, a
deficienţelor legate de atribuirea cauzelor, dintre care mu lte sunt tipice: propriile caracteristici, elemente ale
istoriei personale, proiectarea exlusiv către alţii a cauzelor pentru propriile insuccese.
 Modificarea atribuirilor defectuoase . Pe parcursul acestui demers de intervenţie, consilierul poate utiliza u nele
dintre abilităţile deja menţionate pentru a asista clientul în generarea de alternative atributive, evaluarea
acestora în raport cu informaţiile disponibile şi adoptarea unor variente atributive mai realiste.

Intervenţii pentru formularea unor predic ţii realiste

 Identificarea stilului predictiv al clientului . Este vorba de asistarea clientului în conştientizarea

caracteristicilor modului propriu de a formula predicţii şi a consecinţelor de ordin general sau legate de
probleme specifice ale acestuia. Elementele principale luate în consideraţie de Nelson -Jones sunt riscurile şi
recompensele, fiecare dintre acestea putând fi supraestimate sau subestimate.
 Conştientizarea predicţiilor . Este vorba de asistarea clientului în clarificarea predicţiilor formul ate în legătură
cu situaţii concrete. Pornind de la o situaţie concretă şi de la o alternativă de reacţie în situaţia respectivă,
consilierul, utilizând tabla şi un tabel cu două coloane, clarifică, împreună cu clientul, riscurile sau
recompensele anticipate de acesta în raport cu respectiva alternativă acţională.
 Asistarea clientului în generarea şi evaluarea unor noi predicţii . Acest demers de intervenţie este corelat cu
cele anterioare, în sensul că dacă la un client este identificată o tendinţă de subes timare a riscurilor, atunci el
este încurajat să genereze noi predicţii legate de riscurile posibile ale unor acţiuni, după cum, dacă este
identificată o tendinţă de subestimare a recompenselor, clientul va fi încurajat să genereze noi alternative
predictive în această direcţie.

63
 Asistarea clienţilor în evaluarea probabilităţilor . Consilierul va urmări în special dobândirea de către client a
abilităţii de a identifica, pe de o parte, temeiurile raţionale ce îl conduc la formularea unei anumite predicţii,
iar pe de altă parte, temeiurile iraţionale care exercită influenţă în acest proces. Pe parcursul acestor
demersuri, vor putea fi reluate unele elemente ce ţin de diferenţierea dintre fapte şi deducţii sau de
distorsiunile tipice ale percepţiei.
 Asistarea clienţilor în evaluarea resurselor de care dispun pentru a se confrunta cu situaţii concrete . În
legătură cu acest demers de intervenţie, autorul subliniază faptul că mulţi clienţi formulează predicţii
nerealiste întrucât au dificultăţi în a evalua corect res ursele de care dispun pentru a se confrunta cu situaţii
specifice. O deficienţă tipică este aceea a exagerării propriilor slăbiciuni şi neglijării propriilor calităţi.
 Încurajarea clienţilor în testarea propriilor predicţii . Acest demers de intervenţie, ca re presupune în principal
asistarea clientului în formularea unui obiectiv concret, definit într -o perspectivă temporală apropiată, poate
de asemenea presupune demersuri pentru dezvoltarea unor abilităţi acţionale.

Intervenţii pentru formularea unor obiec tive reliste

 Asistarea clienţilor în formularea cu claritate a obiectivelor . Acest demers de intervenţie este deosebit de
complex, întrucât clienţii care au dificultăţi în acest domeniu au de obicei probleme legate de definirea
propriei identităţi, ceea c e presupune demersuri de lungă durată pentru a -i conecta la propriile trăiri
emoţionale, dorinţe şi aspiraţii. Una din cele mai imporante componente ale demersului este conştientizarea
de client a caracteristicilor unor obiective clare şi realiste:
 Reflectarea de către obiectiv a valorilor proprii .
 Realismul obiectivului. Un obiectiv este realist atunci când în formularea sa au fost luate în consideraţie atât
constrângerile de ordin intern, cât şi cele de ordin extern.
 Specificitatea obiectivului . În mod ideal, un obiectiv trebuie să permită evaluarea facilă a succesului în
atingerea sa.
 Existenţa unei perspective temporale . Pe lângă existenţa unei asemenea perspective, este de asemenea
important ca obiectivul să fie concordant cu tipul de perspectivă tempor ală - de exemplu, pe termen scurt,
mediu sau lung.

Intervenţii pentru dezvoltarea abilităţilor de vizualizare

 Asistarea clientului în conştientizarea importanţei vizualizării . Printre modalităţile utilizate pentru realizarea
acestei conştientizări, se nu mără:
 Formularea de întrebări. Întrebările urmăresc evaluarea capacităţilor de vizualizare ale clientului, vizând
existenţa eventuală a unor imagini vizuale premergătoare sau acompaniatoare ale unor situaţii, sau solicitarea
relatării unor evenimente cu oc hii închişi, în maniera unui film derulat cu încetinitorul.
 Explicaţii. Imaginile vizuale pot fi încorporate în cadrul perspective ABC deja binecunoscute, în care la
punctul B apar gândurile şi imaginile vizuale ce le acompaniază pe acestea.
 Exerciţii. Pot fi utilizate pentru ilustrarea efectelor vizualizării. Un exerciţiu standard este acela de a solicita
clientului să se gândească la o persoană pe care o iubeşte, ceea ce va face foarte frecvent să apară o imagine
vizuală, în legătură cu care apoi se pot i nvestiga efectele în plan emoţional.
 Asistarea clientului în utilizarea vizualizării în scopuri de relaxare . Este vorba de identificarea împreună cu
clientul a unor imagini vizuale cu efect relaxant şi de asistarea clientului în utilzarea concomitentă a un or
indicaţii verbale descriptive (mă aflu pe o plajă pustie într -o zi însorită, adie o briză uşoară etc.) şi sugestive
(nu am nici o grijă şi mă bucur de sentimentul de linişte şi pace care mă înconjoară etc.).
 Asistarea clientului în utilizarea vizualizăr ii pentru optimizarea performanţelor . Este vorba în principal de
exersarea prin vizualizare a abilităţilor necesare pentru confruntarea cu situaţii specifice, ca şi de vizualizarea
realizării obiectivelor propuse.
 Utilizarea vizualizării pentru eliminarea unor obişnuinţe dăunătoare . Este vorba în principal de asistarea
clienţilor înn vizualizarea realistă, pe de o parte, şi exagerată, pe de altă parte, a consecinţelor obiceiului a
cărui eliminare este dorită.

Intervenţii pentru optimizarea proceselor deciz ionale

64
 Mulţi clienţi sunt confruntaţi cu consecinţele acţionale sau emoţionale ale propriilor decizii defectuoase,
printre consecinţele emoţionale numărându -se anxietatea şi conflictele. Autorul are în vedere, în legătură cu
demersurile de intervenţie, d ouă dimensiuni principale, şi anume stilul decizional şi procedurile raţionale de
decizie.

 Conştientizarea stilului decizional . Fiecare individ este caracterizat de stiluri decizionale (în sensul că diferite
tipuri de decizii pot fi abordate prin perspect iva a diferite stiluri decizionale) care pot fi benefice sau
dăunătoare. Acest demers presupune familiarizarea clientului cu propriile stiluri decizionale şi cu consecinţele
acestora. Stilurile evocate de autor sunt:
 Stilul raţional. Informaţiile disponibile sunt evaluate logic, cea mai bună alternativă fiind selecţionată pornind
de la criterii proprii.
 Stilul emoţional. Cu toate că diferite alternative decizionale pot fi generate şi evaluate, fundamentul opţiuni
este constituit de ceea ce este perceput int uitiv ca fiind corect. Acest stil apreciază contactul cu propriile trăiri
afective.
 Stilul impulsiv. Deciziile sunt luate rapid, pe baza unor impulsuri de moment şi a unor trăiri emoţionale de
suprafaţă, fără explorarea şi evaluarea unor opţiuni.
 Stilul hipervigilent. Se încearcă luarea unor decizii supercorecte, ceea ce conduce la anxietate, conflicte
interne şi scăderea eficienţei procesului decizional.
 Stilul evitant. Deciziile sunt amânate sau evitate, în speranţa că problema va dispare de la sine.
 Stilul conformist. Deciziile sunt conforme cu ceea ce clientul crede că alţii aşteaptă de la el.
 Stilul rebel. Deciziile sunt de asemenea dependente de ceea ce clientul crede că alţii aşteaptă de la el, dar în
sens opus.
 Stilul etic. Cadrul de referinţă al dec iziilor este unul etic, fie el de provenienţă religioasă sau tradiţional laică.

Autorul face de asemenea referire la trei stiluri decizionale în situaţii de grup, respectiv:

 Stilul competitiv. Clientul încearcă să impună grupului propriile decizii, la m odul agresiv, căutând să câştige
competiţia decizională.
 Stilul concesiv. Clientul se lasă condus de ceea ce crede că doresc ceilalţi membri ai grupului, fiind de acord
cu orice propune majoritatea.
 Stilul colaborativ. Este caracterizat de implicarea activ ă în procesul decizional şi de disponibilitatea pentru
compromisuri raţionale.

 Dezvoltarea abilităţilor decizionale . Este vorba despre instruirea clientului în metodologia decizională,
conform unui proces cu două etape şi şapte paşi:
 ETAPA 1. CONFRUNTAREA CU SITUAŢIA ŞI LUAREA DECIZIEI.
 Confruntarea cu situaţia . Abilităţile caracteristice sunt conştientizarea nevoii de decizie şi formularea
explicită a deciziei ce se impune luată.
 Generarea de opţiuni şi colectarea de informaţii referitoare la acestea.
 Evaluarea consecinţelor probabile ale diferitelor alternative decizionale .
 Formularea şi acceptarea deciziei . Este vorba de ceva mai mult dedât luarea unei decizii, respectiv de
aderarea la aceasta şi la implementarea ei, ceea ce va evita probleme ulterioar e, de genul anxietăţi post-
decizionale.
 ETAPA 2. IMPLEMENTAREA ŞI EVALUAREA DECIZIEI.
 Planificarea implementării . Abilităţile caracteristice includ formularea de obiective şi sub -obiective,
descompunerea sarcinilor în componente, generara şi evaluarea unor diferite alternative acţionale, anticiparea
dificultăţilor viitoare, identificarea surselor de suport.
 Implementarea deciziei. Printre abilităţile caracteristice sunt incluse cele de auto -recompensare pentru
îndeplinirea sarcinilor stabilite (prin auto -discurs sau recompense mai tangibile).
 Evaluarea consecinţelor implementării . Abilităţile caracteristice pentru acest pas includ receptarea adecvată
de feed-back şi disponibilitatea de a acţiona în concordanţă cu acesta.

Intervenţii pentru prevenirea şi ges tionarea problemelor

65
 În principal, este vorba de a asista pe clienţi în recunoaşterea utilităţii abilităţilor de gândire ca factor
preventiv în viaţa de zi cu zi, ceea ce revine la a -i convinge că este util să gândească nu doar în situaţii de
criză. Clienţii pot fi de asemeea convinşi de utilitatea anticipării unor probleme şi eliminarea condiţiilor
favorizante pentru apariţia acestora.
Clientul va fi instruit în utilizarea unui model de gestionare a problemelor în cinci paşi:

 Confruntarea, identificare a şi clarificarea problemei .

 Evaluarea problemei şi redefinirea acesteia în termenii abilităţilor necesare.
 Formularea de obiective acţionale şi planificarea unor demersuri de auto -suport.
 Inplementarea demersurilor planificate .
 Evaluarea consecinţelor .

5. STADIUL ÎNCETĂRII INTERACŢIUNILOR CU C LIENTUL (“END”)

Aducerea în discuţie a încheierii interacţiunilor înainte de sesiunea finală permite ambelor părţi să
abordeze eficient diferitele aspecte legate de finalizarea raporturilor reciproce.
Printre strategiile utilizabile pentru încheierea acestor raporturi, Nelson -Jones evidenţiază:

1. Stabilirea unei limite temporale . Consilierul şi clientul pot conveni, încă de la începutul interacţiunilor, o
limită temporală pentru acestea. Avantajele acestei strategii constau în micşorarea probabilităţii instaurării
unei relaţii de dependenţă şi motivarea clientului în folosirea intensivă a timpului disponibil.
2. Asocierea încetării interacţiunilor de atingerea unor obiective prestabilite . Principalele tipuri de obiectiv e
prestabilite pot fi gestionarea unei probleme specifice, dezvoltarea abilităţilor necesare gestionării
problemelor prezente şi a unor probleme viitoare previzibile, sau realizarea unei competenţe solide în
“filosofia de viaţă” a abilităţilor vitale.
3. Rărirea progresivă a sesiunilor .
4. Planificarea unor sesiuni de împrospătare . Acestea pot fi programate, de comun acord, la două, trei sau şase
luni după sesiunea finală, în acest caz urmând a fi trecute în revistă progresele realizate şi consolidate
abilităţile de autosuport.
5. Stabilirea unui sistem de comunicare telefonică . Acestea pot fi programate în aceeaşi manieră ca şi sesiunile
de împrospătare, având funcţii echivalente.

Inainte de sesiunea finală, consilierul sublinia repetat clientului că acesta va tr ebui să continue să exerseze
pentru menţinerea abilităţilor dezvoltate în timpul sesiunilor de consiliere. In acest sens, va încuraja clientul
să continue să utilizeze unele din materialele dezvoltate pe parcursul consilierii, cum ar fi de exemplu sarcini
de lucru individual, casete audio, materiale fotocopiate.

66
BIBLIOGRAFIE

Berne, E. (1964), Games People Play. New York: Grove Press.

Clarkson, P. (1995), Gestalt Counselling in Action . London: Sage Publications.

Egan, G. (1990), The Skilled Helper. A Systematic Approach to Effectve Helping . Brooks/Cole Publishing
Co.

Ellis, A. (1962), Reason nd Emotion in Psychotherpy . Secausus, New Jersey: Citadell Press.

Frankl, V. E (1959), “The spiritual dimension in existenţial analysis and logotherapy”, în Journal of
Individual Psychology, nr. 25, pp. 157-165.

Gibson, R. L., Mitchell, Marianne (1981), Introduction to Guidance . New York: Macmillan Publishing Co.,
Inc.

Lewis, Judith, A., Lewis, M. (1977), Community Counselling. New York: John Wiley & Sons.

Lorton, J. W., Lorton, Eveleen L., Human Development (Through the Life Span) . Monterey, California:
Brooks/Cole Publishing Company.

Nelson-Jones, R. (1993), Training Manual for Counselling and Helping Skills . London: Cassell Educational
Limited.

Nelson-Jones, R. (1995a), Practical Counselling and Helping Skills (Third Edition). London: Cassell
Educational Limited.

Nelson-Jones, R. (1995), The Theory and Practice of Counselling . London: Cassell Educational Limited.

Patterson, C. H. (1986), Theories of Counselling and Psychoterapy (Fourth Edition). New York: Harper
Collins Publishers.

Perls, F. (1947), Ego, Hunger and Aggression . London: Allen & Unwin.

67