Sunteți pe pagina 1din 3

Eros Divin – Muntele Athos

… Bătrânul Monah s-a ridicat, s-a dus spre fereastra deschisă a balconului şi şi-a înălţat ochii
spre cerul înstelat. O linişte de negrăit domnea afară în noaptea aceasta. Peste grup plutea o
tăcere adâncă. După puţin timp Bătrânul s-a întors la locul lui, gânditor şi schimbat dumnezeieşte
şi cu o voce tremurată a zis:
– Frate teolog, aţi încercat vreodată ceea ce în limbaj creştin se numeşte „dragoste
dumnezeiască” (eros divin)?
– Ca să fiu sincer, preacuvioase, nu, a răspuns teologul.
– Vă daţi seama că, în urma acestei mărturisiri a Dvs, sunteţi incompetent asupra unei teme care
nu se poate aborda numai raţional?
– Cum să fie abordată dacă nu raţional? a întrebat teologul.
– Eu n-am zis că nu se poate aborda raţional, a răspuns Bătrânul, ci că nu putem s-o abordăm
numai raţional.
– Şi cu ce altceva am putea s-o abordăm, a reluat teologul?
– Şi cu inima, a răspuns Bătrânul.
– Adică cu iubirea? a zis teologul.
– Nu în chip abstract cu iubire, a observat Bătrânul, ci cu logica iubirii. Cu dragostea
dumnezeiască a inimii şi cu „mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16).
– Dar nu se împacă oare, venerabilul meu părinte, a zis teologul, logica iubirii, „dragostea
dumnezeiască” şi „mintea lui Hristos” cu egocentrismul?
– Depinde de cum înţelege cineva egocentrismul, a zis bătrânul. Acesta este un termen supus
interpretărilor de tot felul…
– După amiază părintele Hrisostom a spus că în adâncul lui creştinismul este egocentric, a
observat teologul. Şi mă întreb, cum a predicat Hristos iubirea, care e socială, şi, în acelaşi timp,
egocentrismul, care înseamnă iubire numai faţă de noi înşine?
– Se face o răstălmăcire a cuvintelor mele şi îmi veţi îngădui să intervin, a zis Monahul
Hrisostom. N-aţi înţeles, prietene teolog, că prin cuvântul „egocentrism” am vrut să determin
mersul sufletului creştin. Dacă m-aţi fi întrebat ce am înţeles prin cuvântul acesta, aş fi susţinut
că înainte de a ne manifesta iubirea unii faţă de alţii, se impune să ne iubim mai întâi pe noi
înşine, în sensul ca noi să devenim mai întâi creştini şi abia apoi să ne întoarcem atenţia şi spre
aproapele. Ar fi, presupun, o pură aberaţie, că eu să zac de o boală grea şi să recomand unuia mai
uşor bolnav decât mine să se vindece fiindcă – aşa ar trebui motivată acţiunea mea – e rău să fie
cineva bolnav. Cu alte cuvinte, să fiu eu rob patimilor, să am „şapte demoni” (Lc. 8,2) şi să zic
aproapelui meu: frate, eşti rob răului, eliberează-te. Pe drept cuvânt aş auzi atunci: „doctore,
vindecă-te pe tine însuţi” (Lc. 4, 23). Afară de cazul când prin iubirea unuia faţă de altul în
creştinism s-ar înţelege dăruirea unor fărâmituri şi se acţionează numai din motive economice,
când… Dar poate veţi face următoarea obiecţie foarte raţională: Fiindcă nu suntem izbăviţi de
patimi, trebuie să renunţăm oare la mica filantropie pe care o practicăm? Nu. Evlavios e acela
care în cercul lui îşi face datoria şi săvârşeşte binele. Filantropia este cea mai mare virtute şi nu
trebuie să uităm de ea. Dar judecând în cadrul ortodox, a zis Monahul Hrisostom, orice
filantropie care constituie o manifestare cate nu garantează o sfinţenie a motivaţiilor ei, o
acceptăm totuşi ca o practică bună, cu condiţia să fie legată de sentimentul păcătoşeniei. Aceasta
ca să nu ne părăsească conştiinţa că ea nu este tot creştinismul şi că nu trebuie să dogmatizăm
faptul că numai formele exterioare ale binelui constituie o aplicare a poruncii iubirii faţă de
aproapele, când ele sunt numai un semn distinctiv al ei, de autenticitate îndoielnică. În orice caz,
nu trebuie să: uităm niciodată caracterul pedagogic al poruncilor. Acum, cât timp se cere ca
cineva să se vindece pe sine însuşi, câte sudori şi osteneli ascetice ca să lepede patimile, aceasta
este o altă temă, pe care cineva o poate studia în istoriile Sfinţilor noştri… Eu am terminat…
– Atât de puţină valoare atribuiţi, părinte Hrisostom, filantropiei mult lăudate, a zis teologul, şi
atât de puţin preţuiţi opera învăţăturii Creştinismului, prin care oamenii se mântuiesc din mrejele
răului cu tot felul-de nume?
– Nu doresc să spun aceleaşi lucruri. Vă repet că faptele acestea au o valoare relativă. Ca să mă
înţelegeţi mai bine, e suficient să vă relatez că Sfântul Isaac Sirul zice că e mai preferabil să ne
eliberăm de patimi, decât să întoarcem toate neamurile de la rătăcire. „Căci îţi e mai bine să te
rupi pe tine însuţi din legătura păcatului decât să eliberezi pe robi din robie. E mai bine pentru
tine să ai pace cu sufletul tău şi să fii în acord cu treimea din tine, adică cu cea a trupului,
sufletului şi duhului, decât să faci pace cu învăţătura ta între oameni despărţiţi. Căci zice Sfântul
Grigorie: „bine e să teologhisească cineva despre Dumnezeu, dar mai bine decât aceasta e să se
cureţe cineva pe sine pentru Dumnezeu”. În acest spirit au învăţat toţi Părinţii Asceţi. Este
această învăţătură egocentrică sau nu? Se recomandă mai întâi curăţirea şi dobândirea iubirii şi
doar apoi afirmarea noastră ca Filantropi, Dascăli, Păstori, Predicatori, Cateheţi! Oare nu înţelege
acelaşi lucru şi dumnezeiescul Iacob, care zice: „nu vă faceţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că
(noi învăţătorii) mai mare osândă vom lua” (Iac. 3, 1)? Noi nu subestimăm valoarea oricărei
activităţi folositoare societăţii, în cadrul lumii. în acelaşi fel, însă nu trebuie să supunem luptele
nevăzute ale Monahilor unor criterii lumeşti. Valoarea fiecărei forme de viaţă se preţuieşte în
interiorul spaţiului ei.
– Aşadar, există două măsuri şi greutăţi în Creştinism, părinte Hrisostom, a zis teologul?
– Nu numai două, a răspuns Monahul Hrisostom, ci câţi oameni sunt, atâtea măsuri foloseşte
Dumnezeu pentru cântărirea faptelor lor bune şi rele. Luptându-se să ajungă la desăvârşire în
limitele specifice ale instituţiei lor. Monahii, nu vor fi judecaţi pentru că nu au făcut fapte de
filantropie, ci dacă şi-au eliberat sufletele lor de patimi. Şi pentru ca să înţelegeţi cu cât e mai
înaltă curăţirea de patimi decât oricare filantropie, vă voi spune numai aceasta: că acela care se
curăţă pe sine însuşi câştigă toate virtuţile, în puterea cărora aplică poruncile Evanghelice, fără a
fi furat, ca unul curat, de slava deşartă. În timp ce acela care nu se îngrijeşte de curăţirea lui, ci
din uşurătate îşi pune nădejdea în valoarea absolută a unor acţiuni de binefacere pe care le face,
acela exercită o operă filantropică sau didactică, dar continuă să poarte zdrenţele patimilor lui
fatale. Faceţi bine; veţi fi răsplătiţi. Nu comparaţi însă valoarea acestui bine cu lucrul excelent al
Monahului. Nu identificaţi categorii de gen diferit. Amintiţi-vă de văduva săracă din Evanghelie
(Mc. 12, 41). Dacă a fost fericită pentru doi bănuţi , pentru ce să fie lipsită de cinstire dacă ar
avea aceeaşi dispoziţie milostivă dar nu ar avea cei doi bănuţi? Eliberaţi-vă, iubite teolog, de
ideea preconcepută că faptele îndreptează pe om, independent de dispoziţia lui lăuntrică…

Teoclit Dionisiatul
Extras din Dialoguri la Athos, Vol. I, Monahismul aghioritic, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed.
Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pag. 95-99