Universitatea Tehnica Cluj- Napoca – Facultatea de Arhitectura

MATERIALE COMPOZITE

CUCOREANU Dana
Anul I
Grupa 3
 Compozitele sunt combinaţii de două (sau mai multe) materiale în care unul dintre acestea, numit
faza de armare, este sub formă de fibre, plă ci sau particule, şi inclus în alte materiale numite faza de matrice.
Compozitele sunt utilizate pentru că proprietă ţile lor în ansamblu sunt superioare proprietă ţilor fiecă rei
componente în parte. Rezistenţa compozitelor depinde, în primul râ nd, de cantitatea, aranjamentul şi tipul
fibrei (sau particulei) de armare.
Se cunosc trei tipuri de materiale compozite principale: compozite armate cu particule, compozite
armate cu fibre si compozite structurale.
 Armarea cu fibre a materialelor de constructie are o vechime seculara. Caramizile nearse - asa
numitii chirpici, au fost  armati cu paie tocate sau cu par de animale pentru a evita fisurarea si pentru marirea
rezistentei. Extrapolarea s-a realizat de la argila la ciment, implicit de la paie sau par de animale la fibre.  În
epoca moderna, primul patent de utilizare a betonului armat cu fibre - la acea data fibre metalice - a fost creat
de A. Berard în anul 1874 în S.U.A. Prin studiile sale în anii 40, inginerul româ n Gogu Constantinescu
introduce conceptul de beton armat cu fibre de otel fiind printre promotorii noului material. Evolutia istorica
a materialelor compozite este expusa in tabelul de mai jos.
Timpul aproximativ al Descriere
Clasa aparitiei

I 20 000 i. e. n. Combinaţii ale materiilor prime natural;

II 20 000 – 5 000 i. e. n. Combinaţii ale materiilor prime naturale din
care cel puţin una a fost modificată fizic
pentru a putea permite aparitia funcţionalită ţii;
III 5 000 î.e.n. - 1 100 e.n Combinaţii de materiale native, din care
unele au fost modificate fizic şi/sau chimic;
IV 1 100 - 1 900 e.n. Control tehnic pentru a se obţine consistenţa
şi uniformitatea materialelor modificate;
V sec. XX Materialele încadrate în această clasă nu mai
corespund materiilor prime. În multe cazuri
materialele şi produsele obţinute au suferit
intense tratamente termice, fizice, chimice
şi/sau radiative.;

Fibrele de armare pot fi confecţionate din materiale ceramice, sticle sau polimeri care, dacă este
grafit sunt cunoscute ca fibre de carbon. Fibrele cresc modulul de elasticitate al compozitului. Legă turile
covalente puternice ce se stabilesc în lungul fibrelor le conferă un modul de elasticitate foarte ridicat pe
această direcţie din cauză că la ruperea sau alungirea fibrei trebuie să se rupă sau să se deplaseze şi
legă turile.
Aranjamentul şi orientarea fibrelor, una faţă de cealaltă şi în raport cu matricea, concentraţia de fibre
şi distribuţia acestora reprezintă influenţe semnificative asupra rezistenţei şi altor proprietă ţi ale
compozitelor armate cu fibre. Fibrele au modulul de elasticitate foarte ridicat în lungul axei dar foarte scă zut
pe direcţie perpendiculară pe axă . Dacă fibrele sunt paralele, modulul de elasticitate al compozitului depinde
de direcţia pe care are loc determinarea. Modulul de elasticitate pentru un compozit dat, matrice + armă tură ,
dacă determinarea are loc în lungul fibrelor, este guvernat de regula amestecului: E c=Ef·Vf+ Em·Vm ( Ec-modulul
de elasticitate al compozitului, determinat pe direcţia fibrelor; Ef- modulul de elasticitate al fibrelor,
determinat pe direcţia axei longitudinale;V f-fracţia volumică ocupată de fibre;Vm- fracţia volumică ocupată de
matrice;Em-modulul de elasticitate al matricii, care, în mod obişnuit nu depinde de direcţia pe care are loc
mă surarea.;). Compozitele cu fibre se fabrică adesea cu straturi pe direcţii diferite pentru a evita variaţii
direcţionale ale modulului de elasticitate. In figura de mai jos sunt expuse modurile in care pot fi dispuse
fibrele in materialele compozite.

Principial, cu câ t fibrele de armare au diametre mai mici, cu atâ t proprietă ţile lor mecanice sunt mai
bune, deoarece scade probabilitatea de apariţie a defectelor în materialul lor, precum şi mă rimea probabilă a
acestor defecte. Din acest motiv monocristalele filamentare – whiskerele – reprezintă o categorie cu totul
specială de fibre, avâ nd şi proprietă ţi foarte bune obţinute prin creşterea dirijată a cristalelor, acestea au, în
mod tipic, diametre cuprinse între 0,2 şi 15 μm şi lungimi de 10÷300 μm. Primele astfel de cristale au fost din
oxid de aluminiu, fiind fabricate de firma americană General Electric, începâ nd din 1960. Ulterior s-au produs
şi 20 cristale din alte materiale ceramice (oxid de beriliu, carbură de bor sau de siliciu s.a.), din carbon, dar şi
din metale precum cupru, nichel, fier etc. Ca orientare, tabelul 2.1 de mai jos, prezintă câ teva dintre valorile
tipice ale proprietă ţilor unor monocristalelor filamentare.
Exista mai multe categorii de compozite armate cu fibre.
Compozitele cu matrice polimerică sunt de obicei ră şini termorigide (epoxidice, poliimide sau
poliesterice) sau termoplastice, armate cu fibre de sticlă (de carbon/de bor/aramidice), cu monocristale
ceramice sau, mai recent, cu fibre metalice;Sunt folosite mai ales în aplicaţii care implică temperaturi relativ
joase de lucru (ajungâ nd, în mod excepţional, pentru termoplastice fabricate prin injecţie, la nivelul maxim de
400°C).

Imagine microscopica a suprafeţei de fracturare pentru

materiale compozite cu matrice polipropilenică şi fibre scurte de
sticlă

Compozite cu matrice metalică se bazează cel mai

frecvent pe aliaje de aluminiu, magneziu, titan sau cupru, în
care se introduc fibre de carbon (grafit) sau ceramice (de
obicei de alumină sau carbură de siliciu). Temperatura de
lucru (uzual de cel mult 800°C) a unui astfel de
compozit este limitată de nivelul punctului de înmuiere sau de topire care caracterizează materialul matricei.
Compozite cu matrice ceramică au fost dezvoltate în mod special pentru aplicaţiile cu temperaturi
foarte ridicate de lucru (peste 1000°C); cele mai utilizate materiale de bază sunt carbura de siliciu (SiC),
alumina (Al2O3) şi sticla, iar fibrele de armare uzuale sunt tot de natură ceramică (de obicei sub formă de
fibre discontinue, foarte scurte).
Compozite “carbon-carbon”, cu matrice de carbon sau de grafit şi armare cu fibre sau ţesă turi de
fibre de grafit, sunt foarte scumpe, dar şi incomparabile cu alte materiale prin rezistenţa la temperaturi înalte
(de pâ nă la 3000°C), cuplată cu densitatea mică şi coeficientul mic de dilatare termică . Cele mai ră spâ ndite
sunt compozitele armate cu fibre lungi (de obicei din carbon, bor, sticlă, alumină sau carbură de siliciu), care
mai sunt numite şi unidirecţionale. Acestea sunt caracterizate de o puternică anizotropie a proprietă ţilor
fizico-mecanice, fiind uşor de imaginat că proprietă ţile cele mai bune se realizează pe direcţia armă rii.
Procesul prin care cele mai multe polimere armat cu fibre de carbon se face variază, în
funcţie de piesa care este creata, finisajulnecesar, şi cât de multe a acestei piesespecial vor fi
produse.
Pentru piese simple de care copii relativ puţine sunt necesare, (1-2 pe zi), un sac
de vidpoate fi folosit. O fibra de sticla, fibra de carbon sau aluminiu mucegai se slefuieste
sicerate, şi are un agent de presă aplicat înainte
de tesatura si rasina sunt aplicate, şi videste tras şi retrase din circuitul agricol pentru a
permite piesa de a vindeca(intareasca). Există două moduri de a aplica rasina de tesatura într-
o matriţă vid. Unuleste numit un layup umed, în cazul în care rasina două părţi se amestecă şi
se aplicăînainte de a fi pus în mucegai şi introdusă în punga.