Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu

I
CARACTERISTICI ALE
MATERIALELOR
INGINERESTI

De fiecare dată când se proiectează un nou produs specialiştii sunt

interesaţi în producerea componentelor cu forme adecvate şi proprietăţi care să le
permită îndeplinirea rolului funcţional de-a lungul perioadei de viaţă planificate, la
un preţ convenabil.
Termenul general de „proprietăţi” are un înţeles diferit pentru fiecare inginer
sau specialist care lucrează cu materialele inginereşti. Inginerul mecanic este
preocupat de rezistenţa, duritatea, maleabilitatea, prelucrabilitatea metalelor şi
consideră ca acestea sunt cele mai importante caracteristici. Inginerul electronist
gândeşte în termeni de conductivitate electrică, permabilitate magnetică sau alte
caracteristici electromagnetice, considerându - le pe acestea cele mai importante.
Inginerul corozionist se concentrează asupra caracteristicilor specifice,
precum: forţa electromotoare, rezistenţa la oxidare, reactivitatea chimică. Aceste
proprietăţi şi multe altele sunt deci specifice metalelor şi nu este posibil să
evidenţiem pe unele ca fiind cele mai importante fără a asocia domeniul specific
de utilizare al materialului respectiv.

I.1. RELAŢIA STRUCTURĂ - PROPRIETATI – PROCESARE

I.1.1. Caracteristicile materialelor

Foarte importantă este, pentru început, definirea caracteristicilor

materialelor şi plasarea acestora în clase specifice. Proprietăţile materialelor se
împart în patru grupe principale: mecanice, fizice, chimice şi tehnologice. La
acestea se pot adăuga proprietăţi optice si nucleare.
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
Proprietăţile unui material pot fi clasificate din punctul de vedere al tipului de
caracteristici (mecanice, chimice şi fizice, tab.1) sau din punctul de vedere al
dependentei caracteristicilor de modificările structurale (tab.2.).

Tabelul 1 .Caracteristici tipice ale materialelor [4]

Caracteristici mecanice Caracteristici fizice şi chimice

Fluaj Densitate
• Viteza de deformare la fluaj Electrice
• Modul de rupere • Conductivitate
Ductilitate • Rezistivitate
• Alungire • Feroelectricitate
• Gâtuire • Piezoelectricitate
Oboseală Magnetice
• Anduranţă • Feromagnetice
• Limită de rupere prin oboseală • Ferimagnetice
Duritate • Paramagnetice
• Zgâriere Optice
• Amprentare • Absorbţie
• Rată de uzare • Culoare
Impact • Difracţie
• Energie absorbită la rupere • Foto electricitate
• Tenacitate • Reflexie
• Temperatură de tranziţie • Refracţie
Rezistenţă • Transmisie
• Modul de elasticitate Termice
• Limită de rupere • Capacitate calorică
• Limită de curgere • Conductivitate termică
• Limită de elasticitate • Dilatare termică
Comportarea la coroziune

Proprietăţile mecanice ilustrează modul în care materialul răspunde

solicitărilor mecanice aplicate. Cele mai importante caracteristici mecanice,
utilizate în calcule inginereşti, sunt: rezistenţa la rupere, limita de curgere,
duritatea, tenacitatea, alungirea şi gâtuirea la rupere (care definesc ductilitatea
materialului). Uneori, în cazuri specifice, se determină rezistenţa la impact,
rezistenţa la oboseală prin solicitări alternante de lungă durată, rezistenţa la uzare.
Determinarea caracteristicilor mecanice permite estimarea comportării în
exploatare a produselor, prin cuantificarea rezistenţei opuse la testarea şi
procesarea acestora.
Proprietăţile fizice includ comportarea electrică, magnetică, optică, termică
şi elastică. Acestea depind atât de structură cât şi de modul de procesare al
materialului. Modificări minore ale compoziţiei chimice pot afecta drastic
conductivitatea electrică în cazul semiconductorilor, expunerea la temperaturi
înalte poate reduce caracteristicile de refractaritate ale ceramicelor, iar mici
cantităţi de impurităţi pot determina modificări de culoare în cazul sticlelor şi
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
polimerilor. S-a constatat că particularităţile reţelelor cristaline influenţează
anumite caracteristici mecanice precum ductilitatea, rezistenţa la tracţiune şi şoc.
Unele materiale ceramice şi majoritatea polimerilor nu prezintă aranjamente
atomice ordonate, fiind denumite amorfe. Comportarea acestora diferă mult de
cea a materialelor cristaline. De exemplu, polietilena amorfă este transparentă în
timp ce polietilena cristalină este translucidă. Structura cristalină nu este
întotdeauna perfectă, la nivelul grupelor de atomi sau celule cristaline putând
exista numeroase defecte.
Proprietăţile chimice se referă, în special, la capacitatea materialului de a
reacţiona sau de a rezista atacului faţă de medii corozive, oxidante, reactive.
Proprietăţile tehnologice exprimă modul de comportare al materialelor în
cursul procesării prin: turnare, deformare plastică, sudare, prelucrare prin
aşchiere, tratare termică, iradiere etc.

Tabelul 2. Clasificarea caracteristicilor structurale

Grupa Proprietăţi structurale Proprietăţi structurale variabile

generală constante
Mecanice Modulul de elasticitate Limita de rupere, Rm
E – longitudinal, daN/mm2 Limita de curgere, Rp0,2
G – transversal, daN/mm2 Aduranţa limită
ν – coeficient Poisson Energia absorbită la ruperea prin şoc,
KV
Duritatea (HV- Vickers, HB - Brinell,
HRC, HRB – Rockwell cu penetrator
con sau bilă)
Ductilitatea ( alungirea la rupere - A5 ,
δ şi gătuirea la rupere - Z , ψ)
Limita de elasticitate, RE
Capacitatea de amortizare
Rezistenţa la fluaj
Rezilienţa (rezistenţa la rupere prin
soc) KCV, KCU
Tenacitatea la rupere, KIC
Temperatura de tranziţie, Tt
Fizice Expansiunea termică Feromagnetismul
Conductivitatea termică
Punctul de topire
Căldura specifică
Viteza de evaporare termică
Densitatea
Presiunea de vaporizare
Conductivitatea electrică
Proprietăţi termoelectrice
Emisia termoionică
Proprietăţi magnetice
Coroziune Potenţialul electrochimic
Rezistenţa la oxidare
Culoarea
Optice Reflectaritatea
Nucleare Absorbţia radiaţiilor
Secţiunea transversală
nucleară
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
Comportarea la iradiere

I.1.2. Dependenţa structură – proprietăţi

Structura materialului, care reprezintă modul de organizare a materiei şi

poate fi analizată la diferite nivele (fig. 1), în funcţie de scara de observare la o
compoziţie chimică dată, poate influenţa profund caracteristicile mecanice. La cel
mai fin nivel se observă structura atomică, caracteristică fiecărui tip de element.
Numărul şi aranjamentul electronilor în jurul nucleului atomic afectează
semnificativ comportarea electrică, magnetică, termică, optică, putând adesea
afecta rezistenţa la coroziune.
Aranjamentul electronic influenţează forţa de legătura între atomi şi implicit
rezistenţa mecanică a materialului.
Metalele, anumite ceramici şi unii polimeri au structură cristalină. Orientarea
grăunţilor cristalini influenţează proprietăţile mecanice, un rol însemnat
reprezentându-l dimensiunea şi forma acestora. Metalele sunt mult utilizate în
construcţii datorită rezistenţei mecanice, tenacităţii şi ductilităţii lor. Combinaţia
acestor proprietăţi nu se prea întâlneşte la materialele nemetalice. În plus, în
metale se pot obţine caracteristici superioare prin aplicarea unor tratamente
termice sau termo-mecanice.
Problema este şi mai complicată în cazul materialelor care conţin în
structură diferite faze cu structuri şi caracteristici diferite. Tipul, dimensiunea,
distribuirea şi cantitatea acestor faze în matricea de bază sunt elemente care
modifică substanţial caracteristicile ansamblului.
Caracteristicile metalului care nu depind de modificările structurale se
numesc constante de material şi nu se modifică în timpul prelucrării, indiferent de
configuraţia piesei. Caracteristicile dependente de structură depind de compoziţia
chimică şi structura cristalografică dar şi de detaliile microstructurale, care sunt
afectate în diverse moduri de procesele de manufacturare şi istoria termică a
metalului (tab.3).
Chiar şi dimensiunea corpului de probă poate fi o variabilă importantă în
determinarea acestora. De multe ori, epruvete realizate din acelaşi metal sau aliaj
dar cu dimensiuni diferite, prezintă caracteristici variabile mult diferite şi
caracteristici constante identice.
De aceea, valorile caracteristicilor variabile prescrise pentru un anumit
metal sau aliaj se pot accepta cu rezerve, având în vedere în permanenţă
condiţiile de testare, dimensiunea epruvetelor şi istoria termo - mecanică
anterioară încercării.
Direcţia de prelevare a epruvetei, longitudinală sau transversală pe direcţia
de deformare plastică, influenţează într-o bună măsură valorile determinate pentru
ductilitate şi rezistenţa mecanică.
Caracteristicile fizice şi de rezistenţă la coroziune ale metalelor, considerate
a fi constante de material, pot fi incorect utilizate când este vorba de agregate
multicristaline sau aliaje complexe. Metalele sunt, se ştie, agregate policristaline în
care fiecare fază sau constituent prezintă valori proprii ale unei anumite
caracteristici, valoarea obţinută la nivel global fiind o medie a caracteristicilor
punctuale ale fiecărei faze sau constituent. Chiar atunci când structura este
alcătuită dintr-un singur tip de graunţi (cazul metal pur sau aliaje aflate în soluţie
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
solidă) proprietăţile pot diferi de la un graunte la altul, comparativ cu un
monocristal.

Tabelul 3. Metode tipice pentru prelucrarea materialelor, [4]

Material – procedeu de Modalităţi de procesare
prelucrare
METALE
Turnare: în nisip, în matriţe, în - metalul lichid este turnat sau injectat intr-o
forme permanente, turnare continuă forma solida pentru a realiza forma dorită;

Deformare: forjare, matriţare, - metalul solid este deformat prin presare,

tragere în fire, ambutisare, îndoire, uneori la cald, pentru a lua forma dorită;
laminare, extrudare
- formarea unui ansamblu prin punerea laolaltă
Îmbinare: sudare (prin topire, a mai multor componente îmbinate cu ajutorul
rezistenţă, presiune, frecare, unui metal lichid, prin deformare, prin aplicarea
difuzie), brazare, lipire cu adezivi, unor temperaturi ridicate, utilizând materiale de
nituire etc. adaos, adezivi sau elemente intermediare de
legătură;
Prelucrare prin aşchiere: Strunjire, - îndepărtarea de material sub formă de aşchii
frezare, taiere, mortezare, rabotare pentru a obţine forma dorită;
Metalurgia pulberilor
- compactarea pulberilor la presiuni înalte
urmată de tratarea termică pentru îmbinarea
particulelor;
CERAMICI
Turnare Materialul lichid sau vâscos este turnat in forme
(porţelan);
Compactare: extrudare, presare si - materialul ceramic solid sau vâscos este
deformare izostatică presat in forme;
Sinterizare - compactarea pulberilor solide şi tratarea la
temperaturi înalte pentru îmbinarea particulelor;

POLIMERI
Turnare – injectare si transfer în - materialul încălzit sau lichid este presat într-o
matriţă matriţă, similar turnării sub presiune;
Deformare – trefilare, extrudare, - materialul încălzit este forţat să treacă prin
presareîin vid orificiile unei matriţe;
COMPOZITE
Turnare – inclusiv infiltrare - materialul matricei de bază, în stare lichidă,
înconjoară constituentul solid (fibre, particule);
Deformare - elementul mai plastic este presat pentru a
curge, în stare solidă, de-a lungul celuilalt
constituent;
Îmbinare – adezivi, explozie difuzie - constituenţii sunt îmbinaţi prin utilizarea unor
materiale auxiliare (adezivi) prin presare
ultrarapidă sau presare/încălzire;
Sinterizare - compactare - constituenţii sub formă de pulbere sunt presaţi
în forme şi apoi încălziţi pentru îmbinare;

Monocristalul, care prezintă o structura uniformă, unidirecţionată, fără limite

de graunte, posedă caracteristici mult mai bune comparativ cu agregatele pluri-
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
cristaline. Deşi există, în prezent, posibilităţi tehnologice pentru obţinerea unor
piese prin creşterea unui singur cristal, încă nu este posibilă extinderea fabricaţiei
acestora, datorită costurilor de producţie foarte mari.
Valorile proprietăţilor determinate pe structuri monocristaline diferă în
funcţie de orientarea acestora, fiind în strânsă corelaţie cu axele de testare şi
planul cristalografic al reţelei cristaline. Aşadar, se manifestă diferenţe ale valorilor
caracteristicilor măsurate pe diferite direcţii (anizotropie).
Procesarea metalelor vizează obţinerea, în mod deliberat, a unui anumit
grad de orientare preferenţială a microstructurii cu scopul măririi unor caracteristici
pe o anumită direcţie (cazul sârmelor, tablelor, cârligelor de macara etc, tab.3). De
aceea, atunci când se solicită valori precise ale unor caracteristici trebuie să se
cunoască nivelul de acurateţe al determinării. Pentru aceasta, inginerul trebuie să
se întrebe în permanenţă când variaţia faţă de media prescrisă a unui parametru,
prezentat într-un catalog de produse, poate fi semnificativă pentru o anumită
aplicaţie.

Fig. 1. Patru niveluri de observare a structurii unui material:

a) structura atomică; b) aranjamentul atomic; c) grăunţi cristalini;
d) faze în cadrul unui grăunte [4].

I.2. PROPRIETĂŢI MECANICE

Proprietăţile mecanice definesc comportarea materialului supus unor

solicitări externe de natură mecanică sau combinaţii ale unor solicitări complexe
de natură termică, fizică sau chimică.
Pentru determinarea caracteristicilor mecanice s-au pus la punct o serie de
teste pe baza cărora s-au dezvoltat metode şi aparatură specifică de încercare. În
momentul de faţă există mai multe firme care produc şi comercializează
echipamente de testare a caracteristicilor mecanice, printre care amintim: LLOYD
INSTRUMENTS - Anglia, IncoTest - Anglia, INSTRON - Anglia, TRITON
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
Technology LTD - Anglia, AFFRI - Italia, WOLPERT – Germania, Leco
Corporation – U.S.A. etc.

I.2.1. Rezistenţa mecanică

I.2.1.1 Rezistenţa reală

Materialele sunt apreciate după rezistenţa lor mecanică, adică după

capacitatea de a suporta încărcări apreciabile fără a se înregistra deformaţii
considerabile. Comportarea materialelor la solicitări mecanice poate fi explicată
considerând structura lor cristalină. La aplicarea unei forţe de întindere moderate,
atomii se îndepărtează uşor, foarte lent, în direcţia de aplicare a solicitării şi se
apropie între ei, pe direcţia perpendiculară faţă de direcţia de solicitare. Situaţia
este similară la solicitarea de compresiune, la care modificările distanţelor
interatomice sunt opuse comparativ cu solicitarea de întindere (fig.2).

Fig. 2. Deformarea elastică şi plastică a metalelor: a) cristalul iniţial, b)

deformare elastică, c) creşterea deformării elastice şi apariţia alunecării atomilor la
limita de elasticitate, d) deformare plastică prin forfecare, e) deformare plastică
prin rotirea unor grupe de atomi faţă de planul de deformare (maclare) [2].

Dacă solicitarea a avut loc în domeniul elastic, după îndepărtarea forţelor

care au acţionat asupra corpului deformaţia elastică dispare imediat, fiind
precedată şi de componenta anelastică, care dispare după un anumit timp de
acomodare.
Deformaţia elastică poate fi exprimată cu ajutorul relaţiei 1:

ε Te = εe + εan (1)

în care ε Te este deformaţia elastică totală, εe – deformaţia pur elastică, εan -

deformaţia anelastică.
Intre deformaţie si efort există o relaţie constantă de dependenţă, în
domeniul elastic, definită de legea lui Hooke:

σ= Eε (2)

în care σ este tensiunea mecanică unitară, E - modulul de elasticitate longitudinal,

iar ε - deformaţia elastică.
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
I.2.1.2.Rezistenţa teoretică

Rezistenta teoretică se consideră a fi rezistenţa la deformare şi rupere pe

care o posedă materialul, determinată pe baza calculelor forţelor interatomice.

G
τt ≅ ; τ = Gγ (3)
2π
în care G – modulul de elasticitate transversal, γ – deformaţia la forfecare pură, τ-
rezistenţa teoretică.
Luând în considerare valorile modulului de elasticitate al diferitelor materiale
metalice(G = 7700 kgf/mm2 pentru Fe; G = 4400 kgf/mm2 pentru Cu; G = 700
kgf/mm2 pentru Al) rezultă valorile calculate pentru τ de 100 până la 1000 de ori
mai mari faţă de cele reale, datorită faptului că nu s-a luat în considerare existenţa
defectelor interne.
Reprezentarea grafică a evoluţiei rezistenţei mecanice reale (fig.3) scoate
în evidenţă influenţa pe care defectele reţelei cristaline o au asupra comportarii
agregatului policristalin la solicitarea de întindere.

Fig 3. Evoluţia rezistenţei reale în prezenţa defectelor structurale:

1 – rezistenţa teoretică calculată, 2 – rezistenţa monocristalelor (Whiskers), 3 –
rezistenţa metalelor pure, 4 – rezistenţa aliajelor durificate prin: aliere,
deformare plastică (ecruisare), tratamente termice, tratamente termo-
mecanice, a - densitatea de dislocaţii), [2].

Densitatea de dislocaţii în materialele policristaline nedurificate este de

obicei cuprinsă în domeniul: a = 106 – 108 (cm-2), în timp ce valorile coeficientului
de elasticitate transversal se situează in domeniul: G = 6,9*109 – 6,9*1010 N/m2. În
materialele durificate prin diferite metode densitatea de dislocaţii poate creşte
atingând valori cuprinse în domeniul: a = 1010 - 1012 (cm-2).
În cazul particular al fibrelor monocristaline denumite whiskers, care au
lungimi de 2 până la 10 mm şi grosimi de 0,5 până la 2 μm, caracteristicile
mecanice de rezistenţă sunt de-a dreptul spectaculoase (σ =1300 kgf/mm2 pentru
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
Fe, σ = 300 kgf/mm2 pentru Cu şi σ = 225 kgf/mm2 pentru Al), numărul defectelor
reţelei cristaline în acest caz fiind foarte redus. Din păcate, creşterea dimensiunilor
whiskers-urilor duce la scăderea rezistenţei mecanice. Deocamdată, datorită
dimensiunilor reduse şi susceptibilităţii faţă de defectele de suprafaţă, utilizarea
acestor fibre este redusă.
S-a constatat însă că este posibilă creşterea în continuare a caracteristicilor
de rezistenţă mecanică prin creşterea densităţii de dislocaţii, dar fară a depăşi
limita maximă (a > 1012 – 1013 cm-2 ) peste care metalul devine fragil şi susceptibil
la fisurare.
Relaţia între limita de curgere σy şi densitatea de dislocaţii a, este dată de
ecuaţia 4:
σ y = σo + α G b a (4)

în care σo este tensiunea de forfecare în absenţa deformării plastice, b –

vectorul Burgers, α – factorul de durificare care depinde de tipul reţelei cristaline şi
compoziţia chimică a materialului. Pe baza acestei ecuaţii se conduc metode
practice de consolidare a metalelor şi aliajelor: durificare prin ecruisare, călire etc.

I.2.1.3. Clasificarea încercărilor mecanice de rezistenţă

Încercările mecanice pot fi împărţite în două mari categorii, în funcţie de

starea finală a corpurilor de probă: metode distructive şi metode nedistructive.
Metodele distructive constau în încercarea până la rupere a unor epruvete,
numite şi corpuri de probă, urmărindu-se evoluţia şi comportarea pe parcursul
încercării, aspectul suprafeţelor de rupere, modul de fragmentare. Aceste încercări
se realizează cu ajutorul unor maşini specifice fiecărui tip de caracteristică ce
trebuie determinată.
Încercările mecanice de rezistenţă fac parte din clasa metodelor distructive
şi urmăresc în principal determinarea comportării la: tracţiune, compresiune,
răsucire, încovoiere, răsucire, forfecare, presiune de contact sau uzură (Tabelul
4).
În cazul solicitării statice, se impune utilizarea unor viteze de solicitare
egale cu cel mult 100N/mm2s. Evoluţia în timp a solicitării statice poate fi
progresivă, constantă, regresivă sau oscilantă.
Solicitarea dinamică se produce la viteze mari, în cadrul unui singur ciclu
sau prin cicluri repetate. Condiţiile de mediu care se recomandă pentru efectuarea
determinărilor sunt: temperatura standard 20 oC ±2 oC pentru încercări obişnuite
sau ±1 oC, pentru încercări speciale, umiditatea relativă 65% ± 5% pentru încercări
obişnuite sau ±2 % pentru încercări speciale, presiunea atmosfecică 860-1060
mbar. Atmosfera ambiantă pentru încercare poate prezenta următoarele
caracteristici: temperatura 15-35 oC, umiditatea relativă 45-75%, presiunea
atmosferică 860-1060 mbar.

1.2.1.4. Definirea caracteristicilor de rezistenţă

Determinarea stărilor de tensiune în cazurile concrete ale aplicaţiilor

industriale este extrem de dificilă, deoarece intervin o serie de variabile care sunt
greu de cuantificat. Conform teoriei stărilor de tensiune limită este posibilă
echivalarea stării de tensiune reale complexe cu starea de tensiune simplă, uşor
de simulat experimental, cum este întinderea monoaxială.
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
În acest fel, comportarea materialelor la întinderea monoaxială poate sta la
baza interpretării celorlalte stări de solicitare iar încercarea la tracţiune poate fi
considerată o încercare de bază a oricărui tip de material. Pentru simularea unor
solicitări specifice, această metodă se poate completa cu încercări de încovoiere,
răsucire, forfecare, solicitări compuse.
Încercarea la tracţiune se execută aplicând unei epruvete cu o geometrie
specială o forţă axială crescătore, înregistrând continuu variaţiile de lungime, până
în momentul ruperii (fig. 4). Măsurarea variaţiei de lungime se efectuaează pe
porţiunea calibrată a epruvetei de tracţiune. Evaluarea rezultatelor se poate face
prin măsurarea discretă a distanţelor între două repere iniţiale sau prin măsurare
continuă, utilizând extensometre (cu cuartz, cu laser). Prin reprezentarea grafică a
variaţiei sarcinii unitare în raport cu deformarea, în timpul tracţiunii, rezultă curba
caracteristică a materialului, denumită curba tensiune-deformaţie.
Cu ajutorul diagramei tensiune/deformaţie (Hooke) pot fi puse în evidenţă
următoarele caracteristici de material:

a. Limita de rupere, Rm, este exprimată de raportul între forţa maximă de

solicitare şi secţiunea transversală iniţială a epruvetei. Se măsoară în
daN/mm2 şi poate fi determinată cu relaţia 5:
Rm = Fmax / So, (5)
în care Fmax este forţa maximă de rupere iar So – secţiunea transversală
iniţială a epruvetei de tracţiune. În cazul materialelor fragile, valorile
limitelor de rupere şi de curgere coincid.
b. Limita de curgere convenţională, Rp,reprezintă raportul dintre sarcina
corespunzătoare unei alungiri neproporţionale prescrise şi aria secţiunii
transversale iniţiale a epruvetei, măsurată în daN/mm2. La simbolul
general se adaugă un număr care reprezintă proporţia de alungire la care
s-a efectuat determinarea (de exemplu, pentru o alungire neproporţională
de 0,2% simbolul este Rp0.2).
c. Limita de elasticitate tehnică, RE, reprezintă tensiunea la care alungirea
specifică remanentă atinge o valoare prescrisă, înscrisă ca indice (în
cazul oţelurilor, alungirea specifică remanentă se stabileşte la valoarea de
0,01% şi se notează RE 0,01. La valori mai mici decât limita de elasticitate
materialul prezintă o comportarea elastică proporţională, conform legii lui
Hooke.
d. Modulul de elasticitate:
- longitudinal, E, daN/mm2 - constantă de material, care descrie
deformaţia elastică apărută când epruveta este întinsă sau
comprimată uniaxial. La depăşirea limitei de elasticitate materialul
începe să capete deformaţii remanente, plastice:

E = σ/ε sau E = tg α (6)

Unde σ – tensiunea la întindere, ε – deformaţia la întindere.
- transversal (de rigiditate), G, daN/mm2 – constantă de material
care exprimă deformaţia materialului la solicitarea de forfecare.
G = E/3(1 - 2μ) (7)
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu

Tabelul 4. Clasificarea încercărilor mecanice de rezistenţă

Denumirea Schema de principiu Modul de Standarde Caracteristici determinate
încercării solicitar
e
Tracţiune Static SR EN 10002-1/94, Limita de curgere, limita de rupere, alungirea la rupere,
SR EN 10002-5/96, gâtuirea la rupere, limita tehnică de fluaj, rezistenţa tehnică de
STAS 9760-84, durată, limita tehnică de relaxare
Dinamic STAS 6596-73, Energia de rupere
STAS 7209 -73, Limita de oboseală, rezistenţa la oboseală pentru N cicluri de
STAS 8027-78 solicitare
Compresiune Static STAS 1552-78 Limita de curgere, rezistenţa la compresiune, scurtarea
specifică
Rezistenţa la flambaj

Încovoiere Static SR EN 10045 Rezistenţa la încovoiere, săgeata la încovoiere

Dinamic -1/1993, Energia de rupere, rezilienţa
STAS 1660-80, Limita de oboseală, rezistenţa la durabilitate limitată
SATS 7511-81

Răsucire Static - Rezistenţa la torsiune

Dinamic Energia de rupere

Forfecare Static STAS 7926-67 Rezistenţa la forfecare

Presiune de Static STAS 493-91, Rezistenţa la strivire

contact Dinamic STAS 492/1-85, SR Duritatea Brinell, Vickers, Rockwell, Duritatea de durată
EN 10003-1, 1997 Duritatea dinamică
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu

Relaţia care se stabileşte între deformaţia elastică longitudinală şi laterală

este exprimată cu ajutorul coeficientului Poisson:
μ = - ε lateral/ εlongitudinal (8)

Pentru materiale ideale, μ = 0,5. În materialele reale, valoarea tipică a

coeficientului Poisson este 0,3, în condiţiile respectării legii conservării
volumelor la deformarea plastică.
presiune σ cp
e. Modulul de compresibilitate : K = =
modificare de volum ∆V/V 0
1 1 1
Corelaţii : = = (9)
E 9K 3G
Constantele elastice depind de temperatură şi de tensiunea mecanică aplicată.
Pe măsură ce temperatura creşte, energia de atracţie între atomii reţelei cristaline scade
iar constantele au valori mai scăzute.

e. Duritatea : Reprezintă proprietatea materialului de a se opune pătrunderii în

suprafaţa sa a unui penetrator.

Metode de determinare a valorii durităţii unui material

2 ∗F
a) Brinell şi Poldi: HB =
(
π ∗D D - D −d 2 2
) , N/mm 2

b) Rockwell : HRC, HRB, cu Metode convenţionale:

RA = RC = 100 – e , (A, C)
RB = 130 – e , (B)
h - h0
e=
0,002
h = adâncime de penetrare finala
h0 = adâncime de penetrare iniţiala

α
2 ∗ F ∗ sin
2 = 1,8544 F , N/mm
2
c) Vickers :
HV = 2 2
d d
Exemplu : HV5 , 5 = forta de apăsare, kgf
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu

Fig.4. Curbe tensiune-deformaţie [6]: a) diagrama tensiune /deformaţie pentru un material cu plasticitate bună (se evidenţiază
punctul de curgere), b)
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu

2. Caracteristici de plasticitate
l - l0
2.1 Alungirea la rupere : A5, δ, % , δ = ∗100 , %
l0
A0 − A
2.2 Gâtuirea la rupere : ψ, Z, % , Ψ = ∗100 , %
A0

Lc0

1. D

dc0

dcf

2. D

Lcf

Fig. 4. Epruvete de tracţiune: 1. înainte de rupere, 2. după rupere

3. Caracteristici de tenacitate :

Tenacitatea reprezintă capacitatea materialului de a absorbi energie în procesul

de deformare plastică până în momentul ruperii. Aria de sub curba tensiune/deformaţie
reprezintă lucrul mecanic consumat pentru rupere:

Rp +Ru
T= ∗ε r
2
sau
2
T= ∗ ( R u ∗ε r )
3
Tenacitatea este influenţata de:
o viteza de deformare
o prezenta concentratorilor de tensiune
o temperatură
Estimarea tenacităţii unui material se poate realiza cu ajutorul determinărilor
specifice, utilizând ciocanul pendul Charpy. Se estimează:
- Rezilienţa KCU sau KCV

En
KCU = kgfm/cm 2
A
KCV ( J/cm 2 )
- Energia de rupere prin şoc KV, J
- Temperatura de tranziţie, care exprimă valoarea temperaturii la care se
produce o separare între comportarea ductilă şi cea fragilă a unui material în
cadrul încercărilor de rupere dinamică prin şoc.
4. Ruperea la oboseală – exprimă comportarea materialului la solicitări alternante,
efectuate la valori mai mici decât limita de curgere (Rp0,2 ) a acestuia. Aspectul
ruperii prezintă două zone distincte:
o suprafaţa de rupere formată gradat, în timp (pornind dintr-o
microfisură dezvoltată în macrofisuri paralele).
Materiale pentru structuri sudate Ionelia Voiculescu
o zona de rupere fragilă sau fibroasă cu grăunţi grosolani.

Rezistenţa la oboseală se exprimă prin anduranţa limită ca fiind tensiunea

maximă pe care o poate suporta materialul fără a se rupe, în urma aplicării unui număr
de cicluri de încercare stabilit. (de ex. 105 – 108).

Proprietati de rezistenţă la coroziune

Estimarea proprietatilor de rezistenţă la coroziune se face prin măsurarea vitezei

de corodare şi a reactivităţii electrochimice în contact cu mediul de lucru.
Majoritatea metalelor şi aliajelor prezintă susceptibilitate la atacul coroziv în
diferite medii chimice. Metalele nobile (aur, argint, platina) sunt slab reactive faţă de
majoritatea tipurilor de reactivi.
Atacul coroziv poate fi : - atac chimic direct (ex. reacţia cu oxigenul) creste temp.
- atac electrochimic (in prezenta electroliţilor).
In cadrul atacului electrochimic ionii se deplasează de pe piesa metalică în soluţia
de electrolit (dizolvare anodica), cu degajare de H2 .
Atacul chimic direct apare prin interacţiunea metalului cu substanţe chimice (gaze,
vapori, acizi, etc) in medii uscate. Depinde de temperatură, intensificarea atacului având
loc la temperaturi înalte. Se manifestă prin formarea produşilor de reacţie la suprafaţa
metalului sau în profunzime (oxizi, sulfaţi, cloruri, hidruri, etc.).
Dacă stratul de oxid este dens, acesta poate proteja restul de metal de acţiunea
ulterioară a agentului coroziv. Dacă este însă poros, procesul de corodare poate
continua până la distrugerea completă a piesei.
Adăugarea unor elemente de aliere poate îmbunătăţi comportarea la corodare, de
(ex. Cr, Si, Al în Fe ) permiţând obţinerea unui filtru compact de oxid care protejează
metalul.
Atacul electrochimic este tipul de atac cel mai frecvent întâlnit şi apare în prezenţa
electroliţilor.
Principalele elemente prezente în cadrul reacţiilor de corodare electrochimică
sunt oxigenul si apa. Dacă se dizolvă NaCl în apă, conductivitatea electrică a acesteia
creşte şi viteza de corodare se mareşte.
Fierul sau oţelul aflat în contact cu diferite metale, submersat într-un electrolit,
prezintă o rezistenţă la corodare diferită, în funcţie caracterul electropozitiv sau
electronegativ al metalului cu care este asociat.
În cadrul unei serii de reactivitate, cele mai active metale sunt, în ordine: Mg, Zn,
Cd, Fe, Oţel nealiat, Fontă, Oţel slab aliat, Pb, Cositor, Alama, Cu, Bronz, Ti, etc.
Cele mai puţin active metale sunt , în ordine crescătoare: Argint pentru brazare,
Ni, Otel inoxidabil, Ag, Au, Pt.
Toate metalele aflate înaintea fierului în seria de reactivitate sunt electropozitive
(sau anodice in raport cu Fe) şi tind să asigure o protecţie a acestuia, prin sacrificarea
ionilor proprii. Metalele aflate dupa Fe, sunt electronegative în raport cu Fe şi nu se
atacă, ducând la sacrificarea acestuia.
Aciditatea sau alcalinitatea unei solutii se apreciază cu ajutorul scalei pH-ului.
Nr. 7 înseamnă soluţie neutră, în timp ce numerele mai mici indică creşterea
aciditatii. Principalele forme de atac coroziv sunt: ,uniform, punctual (pitting),
intergranular (pe limitele de grăunţi), tenso-fisurant (intra sau intergranular).