CUPRINS

I. ORIENTUL ANTIC........................................................................................11
1. APARIŢIA CIVILIZAŢIILOR AGRICOLE (10.000 - 3.000 î.Chr.)..........11
1.1. Factorii care au determinat saltul la civilizaţie...............................................11
2. MESOPOTAMIA...........................................................................................16
2.1.Cadrul geografic..............................................................................................16
2.2. Izvoare............................................................................................................16
2.2.1. Lucrările scriitorilor antici...........................................................................16
2.2.2. Monumentele scrise.....................................................................................17
2.2.3. Resturile culturii materiale..........................................................................18
2.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută în spaţiul Mesopotamiei.............21
2.4. Epoca arhaică. Apariţia şi dezvoltarea primelor aşezări omeneşti în
Mesopotamia............................................................................................22
2.4.1. Faza El-Obeid (430-3500 î.Chr.).................................................................23
2.4.2. Faza Ur-Uruk (3.500-3.200 î.Chr.)..............................................................23
2.4.3. Faza Djemdet-Nasr (3200-2900 î.Chr.).......................................................24
2.5. Primele formaţiuni statale sumeriene: oraşele-state (2800-2.350 î.Chr.)........24
2.5.1. Epoca dinastica arhaică...............................................................................25
2.5.2. Statul sumero-akkadian...............................................................................27
2.5.3. Perioada dominaţiei guttilor (2150-2070 î.Chr.)..........................................28
2.5.4. Noul regat sumerian (2065-1955 î.Chr.)......................................................28
2.6. Regatul vechiului Babilon (1830-1530 î.Chr.).............................................29
2.6.1. Stăpânirea kasitilor (1530-1150 î.Chr.).......................................................31
2.7. Asiria...........................................................................................................32
2.7.1. Regatul vechi asirian (1810-1680 î.Chr.).....................................................32
2.7.2. Regatul asirian de mijloc (cca.1400-1070 î.Chr.)........................................33
2.7.3. Regatul nou sirian (930-612 î.Chr.).............................................................34
2.8. Imperiul nou babilonean.................................................................................37
2.9. Elemente de cultură materială şi spirituală.....................................................38
3. EGIPTUL ANTIC..........................................................................................48
3.1. Cadrul natural.................................................................................................48
3.2. Izvoare............................................................................................................49
3.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută a Egiptului antic.........................51
3.4. Originile civilizaţiei egiptene.........................................................................52
3.4.1. Epoca predinastică (3300-3100 î.Chr.)........................................................53
3.4.2. Epoca thinită (3100-2778 î.Chr.).................................................................54
3.4.3. Egiptul în perioada regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2289 î.Chr.)....54
3.4.3.1. Prima perioadă intermediară (2280-2060 î.Chr.)......................................56
3.4.4. Egiptul în perioada Regatului mijlociu
(dinastiile XI-XII, 2060-1786 î.Chr.).......................................................56
3.4.4.1. A doua perioadă intermediară (1786-1552 î.Chr.)....................................58
3.4.5. Egiptul în perioada Regatului nou teban (dinastiile XVIII-XIX,
1552-1070 î.Chr.)........................................................................58
3.4.6. Egiptul în perioada târzie (1070-332 î.Chr.)................................................63
3.4.6.1. A treia perioada intermediară (1070-711 î.Chr.).......................................63
3.4.6.2. Perioada etiopiană (dinastia XXV, 711-664 î.Chr.)..................................63
3.4.6.3. Renasterea saită (664-525 î.Chr.).............................................................64
3.4.6.4. Dominaţia persană....................................................................................65
3.5. Elemente de cultură materială şi spirituală.....................................................65
4. HITIŢII............................................................................................................71
4.1. Izvoare............................................................................................................72
4.2. Cadrul natural.................................................................................................72
4.3. Primele formaţiuni politice.............................................................................74
4.3.1. Regatul vechi hitit.......................................................................................74

1
4.3.2. Noul regat hitit............................................................................................76
4.3.3. Regatele neohitite........................................................................................77
4.4. Elemente de cultură materială şi spirituală.....................................................77
5. SIRIA ªI PALESTINA...................................................................................81
5.1. Cadrul natural.................................................................................................81
5.2. Izvoare............................................................................................................82
5.3 Spaţiul sirian..................................................................................................83
5.4. Israelul............................................................................................................86
5.4.1. Originile poporului evreu............................................................................86
5.4.2. Perioadele istoriei evreieşti..........................................................................87
5.4.2.1. Epoca patriarhilor.....................................................................................87
5.4.2.2. Epoca judecătorilor...................................................................................88
5.4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 î.Chr.)...........................................89
5.4.2.4. Regatele Iuda şi Israel..............................................................................92
5.4.2.5. Perioada exilului în Babilon.....................................................................93
5.4.2.6. Revenirea în patrie a evreilor. Reorganizarea statului sub Macabei.........94
5.5. Cultura în spaţiul siro-palestinian...................................................................96
6. IRANUL ANTIC............................................................................................99
6.1. Cadrul natural.................................................................................................99
6.2. Izvoare..........................................................................................................100
6.3. Elamul..........................................................................................................101
6.4. Dominaţia mezilor........................................................................................102
6.5. Inceputurile civilizaţiei persane. Dinastia Ahemenizilor..............................103
6.5.3. Declinul puterii persane.............................................................................105
6.6. Elemente de cultură materială şi spirituală...................................................107
II. GRECIA ANTICĂ..........................................................................113
1. Introducere..................................................................................................113
1.1. Cadrul natural...............................................................................................113
1.2. Izvoarele istoriei Greciei antice....................................................................115
1.3. Periodizarea istoriei Greciei antice...............................................................115
2. Lumea egeană şi civilizaţia cretană............................................................116
3. Civilizaţia miceniană...................................................................................121
3.1. Criza şi prăbuşirea civilizaţiei miceniene.....................................................124
4. Grecia în epoca geometrică 1120-750 î.Chr.)............................................125
4.1. Poemele homerice........................................................................................127
4.2. Hesiod şi lumea rurală a "epocii obscure"....................................................128
4.3. Geneza şi evoluţia polisului grecesc.............................................................128
5. Grecia în sec. VII-VI î.Chr.......................................................................131
5.1. Marea colonizare greacă...............................................................................131
5.1.1. Cauzele colonizării....................................................................................132
5.1.2. Etapele colonizării.....................................................................................134
5.1.3. Delfi şi mişcarea de colonizare..................................................................134
5.1.4. Contactul coloniştilor cu populaţia locală..................................................135
5.2. Criza regimului aristocratic........................................................................135
5.2.1. Primii legislatori........................................................................................137
5.2.2. Tirania.......................................................................................................137
6. Sparta în sec. VIII-VI î.Chr. ....................................................................139
7. Atena în sec. VIII-VI î.Chr. .....................................................................143
7.1. Reformele lui Solon...................................................................................145
7.2. Instaurarea tiraniei la Atena........................................................................147
7.3. Reformele constituţionale aduse de Clistenes.............................................149
8. Asia Mică în sec. IX-VI î.Chr. .................................................................150
8.1. Expediţia lui Darius în Sciţia......................................................................151
9. Epoca clasică a Greciei antice (490-336 î.Chr.).......................................152
9.1. Războaiele greco-persane...........................................................................152

2
9.1.1. Răscoala Ioniei împotriva Persiei (499-494 î.Chr.)...................................153
9.1.2. Primul război greco-persan (490 î.Chr.)....................................................153
9.1.3. Creşterea şi perfecţionarea democraţiei ateniene.......................................154
9.1.4. Al doilea război greco-persan (480 î.Chr.)................................................154
9.1.5. Atacul cartaginez asupra Siciliei...............................................................156
9.2. Perioada maximei înfloriri a polisului grecesc...........................................157
9.2.1. Atena după războaiele medice...................................................................157
9.2.1.1. Constituirea Ligii de la Delos.................................................................158
9.2.1.2. Atena sub conducerea lui Pericles..........................................................160
9.2.1.2.1. Reformele interne................................................................................160
9.2.1.2.1.1. Trăsăturile democraţiei ateniene.......................................................162
9.2.1.2.2. Politica externă a Atenei......................................................................163
9.2.1.2.2.1. Încheierea păcii cu Persia.................................................................163
9.2.1.2.2.2. Pacea de 30 de ani între Atena şi Sparta...........................................164
9.3. Războiul peloponesiac (431-404 î.Chr.).....................................................165
9.3.1. A doua fază a războiului (421-404 î.Chr.
Declinul şi prăbusirea Ligii ateniene ....................................................166
9.4. Grecia după războiul peloponeziac. Hegemonia Spartei..............................168
9.4.1. Hegemonia Spartei....................................................................................169
9.4.2. A doua Ligă ateniană.................................................................................171
9.4.3. Hegemonia thebană (372-362 î.Chr.) şi destrămarea
ligii maritime ateniene............................................................................172
9.4.4. Atena şi războiul aliaţilor..........................................................................172
10. Ascensiunea regatului Macedoniei..........................................................176
10.1. Cadrul natural............................................................................................176
10.2. Organizarea ocial-economică şi politică....................................................176
10.3. Regatul Macedoniei în timpul lui Filip II..................................................177
10.3.1. Reorganizarea statului.............................................................................177
10.3.2. Filip II şi Grecia......................................................................................178
10.3.2.1. Războiul sacru......................................................................................178
10.3.2.2. Filip şi Atena după pacea lui Philocrates..............................................179
10.3.2.3. Congresul de la Corinth (338 î.Chr.)....................................................180
11. Epoca elenistică.........................................................................................180
11.1. Alexandru Macedon (336-323 î.Chr.) şi cucerirea părţii apusene a
imperiului persan....................................................................................181
11.1.1. Izvoare.....................................................................................................181
11.1.2. Copilăria şi educaţia lui Alexandru Macedon..........................................181
11.1.3. Începutul domniei....................................................................................182
11.1.4. Cucerirea Asiei Mici...............................................................................182
11.1.5. Cucerirea Siriei şi a Egiptului..................................................................184
11.1.6. Campania din Orient. Lichidarea Imperiului persan................................184
11.1.7. Cucerirea Indiei (327-325 î.Chr.)............................................................186
11.1.8. Întoarcerea din India la Babilon..............................................................188
11.1.9. Organizarea imperiului macedonean.......................................................188
11.1.10. Opera lui Alexandru cel Mare...............................................................190
11.2. Soarta imperiului. Elenismul......................................................................190
11.2.1. Declinul Greciei......................................................................................192
11.2.2. Regatele elenistice...................................................................................193
11.2.2.1. Regatul Macedoniei..............................................................................193
11.2.2.2. Regatul Lagid.......................................................................................195
11.2.2.2.1. Sistemul politico-administrativ..........................................................195
11.2.2.2.2. Sectorul economic.............................................................................196
11.2.2.3. Regatul seleucid...................................................................................201
III. R O M A A N T I C Ă...........................................................................204
1. Introducere..................................................................................................204

3
1.1. Cadrul natural şi populaţia Italiei.................................................................204
1.2. Izvoarele Romei antice.................................................................................206
2. Etruscii.........................................................................................................207
2.1. Originea etruscilor........................................................................................208
2.2. Premise istorice............................................................................................208
2.3. Istoria etruscilor...........................................................................................209
2.4. Organizarea politică şi socială......................................................................210
2.5. Politica de cuceriri şi sfârşitul puterii etrusce...............................................210
3. Roma antică.................................................................................................212
3.1. Începuturile Romei.......................................................................................213
3.2. Roma în timpul regalităţii..........................................................................213
3.2.1. Organizarea social-politică........................................................................214
3.2.1.1. Normele de drept....................................................................................215
3.2.1.2. Viaţa religioasă.......................................................................................216
3.3. Roma în perioada Republicii.....................................................................216
3.3.1. Începuturile expansiunii romane. Cucerirea Italiei....................................216
3.3.1.1. Constituirea structurilor social-politice ale Republicii romane...............219
3.3.2. Cucerirea bazinului mediteranean.............................................................221
3.3.2.1. Războaiele punice...................................................................................221
3.3.2.1.1. Primul război punic.............................................................................222
3.3.2.1.2. Al doilea război punic (218-201 î.Chr.)...............................................224
3.3.2.1.3. Al treilea război punic. Distrugerea Cartaginei....................................226
3.3.3. Roma şi statele elenistice în sec.II-I î.Chr. Cuceririle în Orient.................227
3.3.4. Extinderea dominatiei romane în vestul M. Mediterane............................229
3.3.5. Societatea romană în timpul Republicii.....................................................231
3.3.5.1. Organizarea teritoriilor cucerite..............................................................231
3.3.5.2. Viaţa economică.....................................................................................231
3.3.5.3. Societatea romană în timpul Republicii..................................................233
3.3.6. Războaiele civile din secolul I î.Chr..........................................................238
3.3.6.1. Dictatura lui Sulla...................................................................................239
3.3.6.2. Primul triumvirat (60-40 î.Chr.).............................................................242
3.3.6.2.1. Al doilea război civil şi dictatura lui Cezar..........................................243
3.3.6.3. Al doile triumvirat 3.3.6.4. Sfârşitul Republicii romane.........................244
3.4. Principatul lui Augustus............................................................................248
3.4.1. Reorganizarea puterii centrale...................................................................249
3.4.1.1. Armata romană.......................................................................................252
3.4.2. Politica externă..........................................................................................253
3.4.3. Edificiul social al lui Augustus..................................................................254
3.4.4. Viaţa în Italia şi provincii sub domnia lui Augustus..................................254
3.4.5. Secolul de aur al culturii romane...............................................................255
3.5. Imperiul roman în sec.I d.Chr. Dinastia iulio-claudiană.........................257
3.5.1. Bazele autocratice ale monarhiei...............................................................257
3.5.1.1. Tiberius (14-37)......................................................................................258
3.5.1.2. Caligula (37-410.....................................................................................260
3.5.1.3. Claudius (41-54).....................................................................................261
3.5.1.4. Nero (54-68)...........................................................................................262
3.6. Dinastia Flavilor (69-96)............................................................................265
3.6.1. Războiul civil din anul 69 d.Chr................................................................265
3.6.2. Vespasianus (69-79)..................................................................................266
3.6.3. Titus (79-81)..............................................................................................267
3.6.4. Domitianus (81-96)...................................................................................268
3.7. Imperiul roman în sec.II d.Chr. Dinastia Antoninilor (96-193)..............269
3.7.1. Secolul de aur al Imperiului roman...........................................................269
3.7.1.1. Nerva (96-98).........................................................................................270
3.7.1.2. Traian (98-117)......................................................................................271

4
3.7.1.3. Hadrian (117-138)..................................................................................273
3.7.1.4. Antoninus Pius (138-161).......................................................................275
3.7.1.5. Marcus Aurelius 9161-180)....................................................................276
3.7.1.6. Commodus (180-192).............................................................................278
3.8. Dinastia Severilor 193-235)........................................................................278
3.8.1.Septimius Severus (193-211)......................................................................279
3.8.2.Caracalla (211-217)....................................................................................281
3.8.3. Elaganalus (218-222)................................................................................283
3.8.5. Severus Alexander (222-235)....................................................................283
3.9. Imperiul roman în secolele III-IV d.Chr..................................................284
3.9.1. Crizele din Imperiu....................................................................................284
3.9.2. Anarhia militara.........................................................................................285
3.9.2.1. Maximin Tracul 9235-238)....................................................................286
3.9.2.2. Gordianus III (238-244).........................................................................287
3.9.2.3. Filip Arabul (244-249)...........................................................................287
3.9.2.4. Traianus Decius (249-25).......................................................................288
3.9.2.5. Valerianus (253260) şi Gallienus (253-268)...........................................288
3.9.2.6. Claudius II (268-270).............................................................................289
3.9.2.7. Aurelian (270-275).................................................................................290
3.10. Societatea romană în epoca Principatului..............................................291
3.10.1. Viaţa economică şi socială......................................................................291
3.11. Perioada Imperiului roman târziu. Instaurarea Dominatului..............294
3.11.1. Diocletian (284-3050).............................................................................294
3.11.1.1. Reformele lui Diocletian......................................................................296
3.11.2. Constantin cel Mare (306-337)................................................................296
3.11.2.1. Continuarea şi desăvârşirea reformelor lui Diocletian..........................298
3.11.2.2. Succesiunea lui Constantin cel Mare....................................................300
3.11.3. Agonia Imperiului...................................................................................300
3.11.3.1. Atacurile barbarilor..............................................................................302
3.11.4. Căderea Imperiului roman de apus..........................................................303
3.11.4.1. Cauzele căderii Imperiului roman de apus............................................304

1. ORIENTUL ANTIC
Renaşterea a fost momentul care a schiţat prima tentativă de delimitare a noţiunii de
antichitate, reducând-o însă exclusiv la civilizaţia clasică, greco-romană. Orientul rămânea în
continuare pentru secole un simplu pandant al istoriei biblice.
Prin diversificarea instrumentelor şi a metodelor de cercetare ale istoriografiei, filosofiei,
arheologiei, epigrafiei, numismaticii şi a papirologiei, secolul XIX este cel care extinde în timp, dar
mai ales în spaţiu, hotarele lumii antice.
Înflorirea egiptologiei, a asirologiei, a iranologiei, a indianisticii, ca şi depăşirea viziunii
eurocentriste, fac ca secolul XX să dea un nou conţinut întregii noţiuni.
Zorile antichităţii sunt legate în mod tradiţional de apariţia primelor mărturii scrise şi de
cristalizarea celor dintâi forme organizare statală la finele mileniului IV î.Chr., iar amurgul este fixat
pentru Europa la 476, data detronării ultimului suveran al Imperiului Roman de Apus - Romulus
Augustulus. Pentru spaţiul oriental, hotarul final este dificil de trasat, el situându-se între secolele IV-
VII, un jalon constituindu-l şi ascensiunea islamismului după moartea lui Mohamed.
Antichitatea este momentul în care omul realizează saltul la civilizaţie, "inventând" viaţa
urbană, cetatea, clasele sociale, statul, literatura, filosofia, artele etc. Toate formele de conducere
politică: monarhia, oligarhia, democraţia, cu degenerescenţi precum tirania, dictatura sunt testate acum
pentru prima dată. Fără Amiracolul grec”, sistematizat şi transmis de geniul latin, nu poate fi
concepută spiritualitatea europeană modernă.

1. APARIŢIA CIVILIZAŢILOR AGRICOLE (10.000-3.000 î.Chr.)

5
 Limitele de timp menţionate în titlu sunt dictate de apariţia timidă a agriculturii în mileniul al
X-lea î.Chr., eveniment care s-a produs independent în diferite puncte ale globului. Acest proces a
continuat pînă în mileniile IV-II î.Chr., daţa la care majoritatea plantelor cultivate şi a animalelor
domestice de azi erau cunoscute.
Începând cu mileniul IV î.Chr. se constituie primele formaţiuni statale de tipul oraşului-stat. şi
în acest proces există decalaje temporale. Astfel, pe la 3500 î.Chr. putem fixa apariţia oraşelor-state
mesopotamiene; pe la 3200 î.Chr. observăm începutul creări regatului egiptean. Aproape un mileniu
mai tîrziu, în jurul anului 2500 î.Chr. se formează în valea Indusului civilizaţia de tip Harappa, care
corespunde unor structuri de tip statal. în jurul anilor 1800 î.Chr., după o lungă perioadă de tranziţie,
se constituie statul chinez sub dinastia Shang. In Lumea nouă procesul a fost aproape paralel. Pe la
2500 î.Chr. apar în zona Anzilor primele centre religioase şi construcţii de monumente care indică
depăşirea stadiului preistoriei. În America Centrală, pe la 1350 î.Chr. apare statul Olmec, a cărui
civilizaţie întruneşte trăsăturile civilizaţiile de pe vechiul continent.
1.1. Factorii care au determinat saltul la civilizaţie.
Procesul evolutiv al societăţilor umane prezintă mai multe aspecte. După schema tradiţională,
procesul tehnologic (dezvoltarea forţelor de producţie) este cel care a determinat reorganizarea
societăţii.
Este interesant de urmărit în ce măsură acest proces tehnologic a jucat un rol determinant în
transformările sociale care au avut loc. Să abordăm, de exemplu, problema confecţionării uneltelor, a
tehnologiilor utilizate pentru realizarea acestora. A determinat, oare, introducerea noii tehnici de
şlefuire a uneltelor din piatră, trecerea de la paleolitic la neolitic? Răspunsul este categoric negativ.
Schimbările produse în istoria omenirii nu sunt determinate de tehnică. Nici descoperirea metalelor nu
determină, direct, structurile sociale. Cele mai vechi dovezi de prelucrare a cuprului datează din jurul
anului 9.000 î.Chr. Era o prelucrare fizică, realizată prin batere, a metalului, alături de cupru fiind
utilizat şi aurul. Despre o adevărată metalurgie putem vorbi abia din mileniul VI î.Chr., când procesul
extragerii, prin topire, a cuprului din minereu este pus la punct în Orientul Apropiat. De aici, în cursul
mileniului V î.Chr. metalurgia cuprului se răspândeşte spre Peninsula Balcanică, Egipt etc.
Independent, procesul utilizării cuprului este descoperit în mileniul III î.Chr. în nord-estul
Chinei. In Lumea nouă, metalurgia prelucrării cuprului, aurului, argintului a fost, de asemenea,
independent. La început, utilizarea acestei metalurgii a fost, peste tot, extrem de redusă.
Un rol important în cofecţionarea uneltelor l-a avut bronzul, aliajul cuprului cu cositorul.
Această epocală descoperire s-a produs în Mesopotamia în mileniul IV î.Chr. Între anii 3000-2000
î.Chr., bronzul se răspândeşte spre Europa şi Asia. Pe la 2000 î.Chr. este pusă la punct tehnologia
metalurgiei bronzului în nord-estul Chinei, independent de realităţile existente în Mesopotamia.
Remarcăm faptul că amerindienii nu au cunoscut o metalurgie a bronzului. De aici , intervin unele
probleme de cronologie. Astfel, într-o serie de cazuri, constatăm apariţia unor formaţiuni statale în
plină epocă a pietrei (Orientul Apropiat, America). Este evident că răspândirea şi utilizarea bronzului
nu produce sau determină direct destrămarea organizării gentilice.
În domeniul utilizării fierului, situaţia este şi mai evidentă. Tehnologia extragerii şi prelucrării
fierului este cunocută în Anatolia, în jurul anului 2000 î.Chr., de către hitiţi, de unde, în timp, se
răspândeşte în toate direcţiile. În Asia de est, tehnologia fierului începe a fi utilizată pe la 600 î.Chr.,
dar uneltele (armele) nu vor fi prelucrate prin batere, ca în Europa, ci prin turnare. Noua metodă de
prelucrare a fierului apare aici independent, altfel chinezii ar fi preluat procedeul utilizat în celelalte
zone. Putem concluziona că tehnologia prelucrării uneltelor nu putut modifica structura societăţii.
Procesul de neolitizare este strâns legat de existenţa meşteşugului confecţionării ceramicii.
O analiză a acestui fenomen ne arată că într-o parte a lumii descoperirea şi utilizarea ceramicii s-a
produs după trecerea la neolitic, existând un neolitic aceramic (preceramic), în timp ce, în alte zone,
comunităţi de cultivatori şi vânători, aflate în stadiul de dezvoltare mezolitic, au utilizat timp
îndelungat ceramica. Primele vase ceramice au apărut în mileniul X î.Chr., în Japonia, unde începutul
practicării agriculturii se va produce abea în mileniul I î.Chr. În mileniul IX î.Ch., ceramica este
cunoscută şi în China, apoi, în mileniul VIII î.Chr., în Indochina, în ambele cazuri înaintea descoperirii
agriculturii.

6
 Producţia de ceramică va apărea, independent de manifestările din Orientul Apropiat, în
oazele Saharei, în sudul Anatoliei, unde agricultura era ferm instalată. Meşteşugul confecţionării
ceramicii se răspândeşte, în mileniul VII î.Chr., spre Europa. Pe continentul american, ceramica începe
a fi utilizată din mileniile VI-V î.Chr.
Un salt marcant în producerea ceramicii se realizează, în Orientul Apropiat şi în Europa, în
mileniulVî.Chr. când apar primele cuptoare ceramice 1. Apariţia şi utilizarea roţii olarului are loc în
mileniul IV î.Chr. în Mesopotamia, în faza Uruk IV b.
După cum se observă, descoperirea şi confecţionarea ceramicii s-a produs şi la date diferite în
mai multe zone ale lumii, moment care nu este sinonom sau similar, în toate cazurile, cu procesul de
neolitizare.
Esenţa procesului de neolitizare a constituit-o revoluţia agricolă sau trecerea la o economie de
producţie. Cu aproximativ 10.000 de ani înaintea erei creştine, se constată, ca urmare a unor
fundamentale schimbări climatice şi ecologice, o deplasare a aşezărilor umane spre zona marilor fluvii
(Nil, Tigru şi Eufrat). Acest fapt trebuie pus în legătură cu modificarea regimului ploilor şi cu
accentuarea secetei care au determinat transformarea unor întinse regiuni fertile în zone aride.
Fenomenele naturale amintite au determinat deplasarea comunităţilor de agricultori şi de păstori spre
acele ţinuturi în care revărsările regulate ale apelor marilor fluvii asigurau obţinerea recoltelor şi a
plantelor necesare atât oamenilor, cât turmelor.
Primele aşezări umane în văile acestor fluvii au apărut spre sfârşitul mileniului V î.Ch.
ASemiluna roditoare”, cum a fost denumită regiunea dintre Egipt, Siria şi Mesopotamia, cunoaşte mari
schimbări, fapt ce explică părăsirea unor vechi centre agricole, situate la oarecare înălţime şi ridicarea
altora în zonele, până atunci, mlăştinoase ale marilor fluvii. Revărsarea anuală a apelor acestora era
primejdioasă. De aici, probabil şi tradiţia Apotopului”, păstrată în cele mai vechi legende
mesopotamiene, tradiţie preluată apoi de către evrei în Vechiul Testament.
Construirea canalelor de irigaţie avea drept scop protejarea colectivităţillor agricole, aflate în
zona malurilor fluvii (Tigru, Eufrat şi Nil), în faţa primejdiei ce o reprezentau revărsările periodice ale
cursurilor de apă. Totodată, ele oferau posibilitatea folosirii, pentru culturile agricole, a mâlului roditor
şi a apei aduse de ele. Consolidarea prin îndiguiri a terenurilor agricole, ca şi amenajarea unor noi
canale de irigaţie presupuneau un efort comun şi permanent din partea comunităţilor umane agricole.
Pentru păstrarea în stare de funcţionare a digurilor şi a canalelor de irigaţie, care asigurau şi garantau
existenţa colectivităţilor agricole, era absolut necesară unirea efortului individual al acestora într-o
acţiune comună, coordonată pe spaţii mai largi. Aceasta a dus, implicit, la apariţia unei conduceri
(conducători) recunoscute sau desemnate de comunităţile agricole respective. Pe plan social, acţiunea
respectivă va determina în timp mutaţii esenţiale în structura comunităţilor umane din aceste zone.
Cultivarea plantelor a fost precedată de o etapă intermediară, cea a protejări şi îngrijirii
plantelor. Perioada de trecere amintită o numim mezolitic. Primele dovezi ale practicării unei
agriculturi incipiente le aflăm în Orientul Apropiat încă din mileniul X î.Chr., în Palestina, la nord-vest
de Ierusalim, în grotele unui mic torent, Wadi Natuf. De aici şi numele de natufian dat epocii. De
comunităţile acestei perioade sunt legate două inovaţii principale în civilizaţie: recoltarea cerealelor
(grâu şi orz) şi prima domesticire a animalelor. Semnificaţia esenţială a acestor inovaţii este trecerea
incipientă la viaţa sedentară.
Procesul de cultivare a plantelor şi de domesticire a animalelor s-a produs independent în mai
multe zone ale globului. De o agricultură propriu-zisă putem vorbi cândva în jurul anilor 8.000 î.Chr.
pentru Orientul Apropriat, pe la 7.000 în sudul Asiei, pe la 6.000 în China, iar în America Centrală,
ceva mai târziu, în jurul anilor 5.500 î.Chr.
Ca dovadă a caracterului independental al apariţiei acestei fundamentale descoperiri este
faptul că, în zone diferite ale globului, s-au cultivat plante diferite. Aşezând pe o hartă locul de origine
al plantelor, constatăm că ele acoperă, în ambele emisfere, zonele tropicală şi subtropicală.
Principalele plante cultivate în zona Mediteranei şi a Orientului Apropiat au fost: grâu, orz, linte,
ridichi, ceapa, morcov, varză, fasole, măslin, strugure, măr, prun; în nord-vestul Indiei, podişul
Pundjab şi Pakistan: grâu, orz, bumbac; în estul Indiei, zona Gangelui şi Indochina: orz, nucă de

1. Cuptorul cu reverberaţie dispunea de două camere: de fos şi de ardere, prin care se realiza separarea vasului de contactul direct cu flacăra,
obţinîndu-se şi o ardere egală. Aspectul exterior al recipientului variază în funcţie de dirijarea oxigenului în camera de ardere: vase de
culoare închisă - negru la cenuşiu -, prin reducerea tirajului de oxigen sau ardere în atmosferă reductoare şi nuanţe de roşu la galben,
obţinute cînd vasele erau arseîn atmosferă oxidantă.

7
cocos, arbore de pâine, lămâi, banană, vanilie; în nord-estul Chinei, pe cursul mijlociu al Fluviului
galben: mei, soia, ridichi, castraveţi, fasole, ceai; în Africa Centrală: mei, orz african; în Amarica
Centrală: porumb, manioc, fasole, cartof, bumbac, roşii.
În ce priveşte animalele domestice, se constată că iniţial ele au avut o arie de răspândire
restrânsă, fapt ce permite conturarea zonelor unde s-a produs domesticiea diferitelor specii: oaia - Asia
Mica, nordul Mesopotamiei, podişul iranian; capra - nordul Africii, Peninsula Arabiei, sudul Asiei
Mici, nordul Mesopotamiei; bivolul - India, Indochina; porcul - Eurasia; lama - America etc.
Primul şi cel mai important focar de civilizaţie, de neolitizare, îl reprezintă, după aminteam,
“Semiluna fertilă”, cum a fost denumită regiunea care cuprinde Egiptul, Siria, Palestina şi
Mesopotamia. De aici provin dovezi clare ale practicării agriculturii încă din mileniul IX î.Chr.
Descoperirea agriculturii a produs mutaţii fundamentale în societate, deschizând drumul
apariţiei marilor aşezări şi, treptat, a stratificării sociale şi, apoi, a apariţiei statului. În acest sens,
interesante sunt cercetările germane şi britanice de la Ierichon, din Palestina, aşezare cu un prim nivel
de epocă natufiană. Pe la 8.000 î.Chr. apare aici o mare aşezare, înconjurată cu un zid de piatră şi
având un turn de piatră, înalt de 8,5 m, cu scară interioară. Din primul nivel de locuire (neoliticul
aceramic) provin seminţe de grâu şi orz carbonizate. Casele încep a fi construite din cărămizi nearse.
Descoperitorii definesc aşezarea drept un prim oraş (8000 - 7000 î.Chr.) deoarece, în aprecierea lor, o
parte a populaţiei se ocupa cu agricultura, iar alta cu construcţiile. În realitate însă, toate casele sunt
asemănătoare, mici şi sărăcăcioase, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o societate egalitară, fără
vârfuri, fără categorii specializate, deci cu o lume rurală a comunităţii primitive.
Numeroase aşezări agricole apar, în mileniul VII î.Chr., în toată Semiluna fertilă. Un al doilea
caz care merită a fi studiat pe linia evoluţiei locuirilor umane spre oraş este aşezarea de la Çatal
Hüyük, în Anatolia, săpată de către cercetătorii englezi în deceniul al 6-lea al secolului XX. Ea îşi are
începuturile pe la 7000 î.Chr., în faza neoliticului aceramic şi durând până pe la 5500 î.Ch. Ceramica
apare în această aşezare în nivelul 10, corespunzător unei date plasate pe la 6500 î.Ch. Aşezarea
cuprinde case supraetajate, fără existenţa unor străzi. Casele erau grupate în jurul unor sanctuare,
identificate pe baza picturii murale şi a unor decoraţii (cultul taurului). Nici aşezarea de la Çatal
Hüyük nu întruneşte caracteristicile proprii unui oraş. Gruparea a 4-5 locuinţe în jurul unor sanctuare
ne face să credem că locuitorii aşezării aveau o societate împărţită pe clanuri, fiecare clan având
propriul său cult. O societate de tip gentilioc în care constatăm existenţa unei diferenţieri sociale. În
sanctuare se fac înmormântări, majoritatea fără inventar funerar. Există totuşi câteva morminte bogate,
acestea putând fi atribuite unor şefi de clanuri care poartă însemne specifice. Există şi dovezi care ar
putea argumenta un început de înlocuire a proprietăţii comune, gentilice cu cea de tip privat. În fiecare
locuinţă s-au descoperit câte o ştampilă de lut, utilizată pentru sigilarea sacilor, a lăzilor, fără a fi
întâlnite două identice. Trebuie precizat faptul că este vorba de o proprietate de clan şi nu de una
individuală.
Dezvoltarea civilizaţiilor Orientului Apropiat continuă apoi de-a lungul epocii eneolitice
(4000-3000 î.Chr.) şi se împarte în faze după tipurile ceramice, difuzarea şi influenţa lor. Pe plan
general se relevă ulterioara concentrare a culturilor în văile marilor fluvii. În marile centre din
Mesopotamia şi Egipt evoluţia trasatăpână aici se dezvoltă în continuare pe făgaşe diferite. Istoria nu
se determină însă dintrodată. Sunt câteva secole protoistorice în care deşi există documente (puţin
numeroase, restrânse şi lipsite de claritate), pe baza cărora nu putem face o reconstituire a faptelor de
viaţă. Dezvoltarea scrierii înaintează aproape paralel în cele doua spaţii culturale: de la faza de desen
(pictografică) se trece la aceea a figurilor schematizate (ideografia); de la valorile verbale
(ideogramele) se trece apoi la cele fonetice, silabele. Odată cu apariţia scrisului începe şi istoria
propriu-zisă.
În prezentarea istoriei antice atenţia ne va fi îndreptată nu atât asupra faptelor, cât asupra
liniilor esenţiale ale dezvoltării civilizaţiei şi a modului în care ea se configurează în aria examinată. În
acest sens, între preistorie şi istorie există o strânsă continuitate. Cea de a doua etapă, fără prima, nu
poate fi înţeleasă, ea neavând nici o semnificaţie.

8
 2. MESOPOTAMIA

Cea dintâi mare civilizaţie a antichităţii s-a constituit în Mesopotamia, în văile fertile ale
Tigrului şi Eufratului. Mesopotamia, denumită astfel de vechii greci, era Ţara dintre râuri (mesos -
mijloc, potamos - fluviu).
Termenul de civilizaţie mesopotamiană este unul generic, el însumând contribuţiile culturale a
trei popoare: cei mai vechi, sumerienii, au ocupat sudul ţării; akkadienii, populaţie de origine semită,
stabiliţi în zona centrală, sunt fondatorii Babilonului; asirienii, triburi războinice pornite din ţinuturile
muntoase, cuprind zona nordică.
2.1. Cadrul geografic
Mesopotamia se mărgineşte la nord cu Munţii Armeniei, la est cu podişul Iranului până la
Munţii Zagros, la sud cu Golful Persic, iar la vest cu stepa siriano-palestiniană (o prelungire a
deşertului arabic). Fluviul Tigru (1.850 km lungime) izvorăşte din Munţii Armeniei, din apropierea
lacului Van, iar Eufratul (2.600 km lungime) îşi are izvoarele la est de Erzerum. Revărsările anuale ale
apelor celor două fluvii, provocate de topirea zăpezilor din munţi, au adus în câmpia din centrul şi
sudul Mesopotamiei mâlul fertil pentru agricultură. Cursurile celor două fluvii, care în antichitate se
vărsau prin două guri separate în Golgul Persic, a suferit numeroase modificări în de-a lungul
mileniilor, astfel încât astăzi constatăm că oraşele antice de pe Eufratul inferior (Lagaş, Ur, Umma,
Nippur) apar plasate mult spre est de actualul duct al fluviului.
Spaţiul dintre cele două fluvii nu are o structură unitară. Partea sa sudică era, înainte de
mileniul IV î.Chr., o zonă mlăştinoasă, nelocuibilă. Instalarea aici a primelor comunităţi umane a
necesitate depunerea unui deosebit efort pentru drenarea şi regularizarea revărsărilor de apă prin
construirea unor canale de irigaţie. Resursele sale naturale sunt reduse. Singura materie primă care se
găsea din abundenţă, lutul, era larg utilizată în construcţii şi olărit. Absenţa lemnului, pietrei şi a
minereurilor a determinat dependenţa comunităţilor umane din regiunile învecinate, muntoase.
Vegetaţia săracă a pretins un efort uman permanent pentru punerea în valoare a pămîntului. Doar ne
putem explica prosperitatea deosebită a zonei, concentrarea demografică ridicată, care au favorizat
dezvoltarea urbană şi apariţia statului.
Părţi din centrul, precum şi nordul Mesopotamiei, cu o altitudine mai ridicată şi avînd resurse
naturale mai mari (lemn, piatră şi metale: aramă, plumb, argint şi fier), a cunoscut o evoluţie mai
timpurie.. Aici însă se va dezvolta de timpuriu, pe lângă creşterea animalelor şi cultura arborilor
fructiferi.
2.2. Izvoare
Pentru cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs această civilizaţie, tebuie să apelăm la
următoarele categorii de izvoare:
2.2.1. Lucrările scriitorilor antici. Spaţiul mesopotamian este consemnat doar în sursele tîrzii.
Până spre mijlocul secolului XVIII, singurele informaţii de care dispuneau specialiştii despre
Mesopotamia proveneau din doar povestirile biblice (Vechiul şi Noul Testament), care evocau puterea
babilonenilor şi a asirienilor, ambele forţe implicate în istoria regatelor evreieşti (Iuda şi Israel),
precum şi prin unele relatări ale scriitorilor greci. Alte popoare, precum sumerienii, nu erau cunoscute
nici măcar cu numele.
Herodot arată interes pentru această zonă care devenise parte componentă a imperiului persan.
În opera sa “Historii” (Cartea IX), care datează din prima jumătate a sec. V î.Chr. şi-a propus să
trateze istoria celui mai redutabil duşman al Greciei, Persia. In redactarea acestei lucrări, el utilizează o
serie de izvoare istorico-geografice mai vechi, în primul rând opera lui Hecateu din Milet, la care a
adăugat şi numeroase informaţii culese de el însuşi la faţa locului (Egipt, Asia Mică, Babilon).
Părintelel istoriei ne furnizează date privind revărsările Tigrului şi ale Eufratului, fertilitatea solului,
obiceiurile, credinţele, religia şi cultura acestei zone. Datele istorice au în general ca sursă legendele.
Cele mai exacte se referă la evenimente mai apropiate de momentul în care a vizitat Mesopotamia
(răscoala babilonenilorde la începutul domniei lui Darius I). Descrierea pe care ne-a lăsat-o Herodot
asupra Babilonului este foarte exactă. Săpăturile arheologice efectuate de misiunea germană condusă
de Robert Koldewey le-a adus confirmarea deplină.
Puţin timp după Herodot a trăit Ctesias din Knidos, care, în calitate de medic al regelui
Artaxerxes, a putut face investigaţii personale în arhivele din Susa. Citate din lucrarea sa întâlnim la
Diodor din Sicilia.

9
 Diodor din Sicilia, în lucrarea ABibliotheca Historica”, a consemnat o serie de date şi
informaţii preţioase despre astronomia şi astrologia vechilor babiloneni.
Strabo, în AGeographia” sa oferă informaţii de natură geografică despre revărsările celor
două fluvii, despre fertilitatea solului şi cultura pomilor fructiferi (curmalul în primul rând), ca şi
despre obiceiuri, credinţe, hrană, îmbrăcăminte etc.
Berosos, mare preot al templului zeului Marduk de la Babilon, contemporan cu Alexandru
Macedon, a scris ABabiloniaka” în trei cărţi. Prima (AÎnţelepciunea”) cuprinde legendele babiloniene
despre epoca anterioară potopului. Celelalte două cărţi tratau istoria Mesopotamiei începând cu
potopul legendar şi până la sfârşitul domniei lui Alexandru Macedon (323 î.Chr.). Fragmente din
lucrarea lui Berosos le întâlnim în operele lui Josefus Flavius şi Sextus Iulius Africanus.
2.2.2. Monumentele scrise. La datele oferite de scriitorii antici se adauga informaţiile aduse
în Europa de unii calători şi exploratori care au trecut prin Mesopotamia. Primul european care
întreprinde o călătorie între anii 1165-1173 în Orient este rabinul Benjamin din Toledo. Relatarea
călătoriei sale, redactată în ebraică şi publicată abia în 1543 la Constantinopol, cuprinde date despre
Ninive şi Babilon.
Semnificativă rămâne apoi calătoria întreprinsă de cavalerul roman Pietro della Valle (1586-
1652), originar din Roma, care în peregrinările sale prin Orient, vizitând colinele (tell-urile) din
vecinătatea oraşului modern Hilla, a identificat ruinele anticului Babilon, iar în 1621 a adus o serie de
copii după inscripţii cuneiforme din palatul regal de la Persepolis.
În secolele XVII-XIX, mulţi călători au trecut prin Mesopotamia, încercând să găsească
oraşele menţionate în scrierile sacre ale evreilor sau la Herodot. Carsten Niebuhr (1733-1855), un
geolog german aflat în slujba regelui danez, participă la o expediţie în Orient (Egipt, Yemen,
Mesopotamia, 1761-1767) unde face observaţii asupra ruinelor antice. In lucrarea redactată după
această călătorie (AJurnal de călătorie în Arabia şi ţările vecine”, 1772) descrie şi reproduce planul
ruinelor străvechii Ninive şi copiază inscripţii cuneiforme de la poarta palatului regal din Persepolis.
C. Niebuhr a observat că una din inscripţiile copiate cuprindea trei grupuri diferite de scrieri, fiind
vorba de fapt de trei inscripţii redactate în limbi diferite.
În ce priveşte sursele scrise directe, monumentele cele mai semnificative au rezultat în urma
descoperirii arhivelor de la Ur (peste 30.000 de tăbliţe, valoroase datorită valorii şi dicersităţii
informaţiei oferite), Drehem (cca. 10.000 de tăbliţe, datate în timpul dinastiei a III-a din Ur), Mari
(peste 25.000 de tăbliţe deosebit importante ca sursă istorică) sau Ninive. Acestora li se pot adăuga
diferitele categorii de inscripţiile (de fundaţie, de pe reliefuri , comemorative, texte legislative etc.)
descoperite în diferite centre ale Mesopotamiei.
Descifrarea scrierii cuneiforme şi recunoaşterea limbii sumeriene au permis cunoaşterea
conţinutului diferitelor categorii de texte: legislative (codul lui Hammurabi, legile asiriene), inscripţii
de fundaţie (Gudea, Assur nazirpal II), inscripţii comemorative (Entenema, Salmanassar II,
Assurbanipal II), texte literare şi religioase ( epopeea lui Ghilgamesh, mituri ale creaţiei, mitul
potopului etc.). Cercetările arheologice, în special cele moderne, contribuie în mare măsură la
reconstituirea istoriei şi civilizaţiei mesopotamiene.
2.2.3. Resturile culturii materiale. Descoperirile făcute în urma cercetărilor arheologice
reprezintă o continuare a investigaţiilor superficiale întreprinse de diferiţi voiajori în secolele XVI-
XVIII şi la început de XIX care au reuşit să adune o serie de antichităţi la marile muzee.
Pe la mijlocul secolului XIX începe epoca marilor descoperiri arheologice, inaugurată de
Paule Emile Botta (1802-1870). Numit în 1842 consul al Franţei la Mossul, acesta a fost atras de
marile coline pe care arabii le numeau tell-uri. Primele cercetări, fără rezultate palpabile, le-a făcut pe
colina de lângă Mossul, numită Kuyundjik. Apoi, trece la cercetarea tell-ului de lângă localitatea
Khorsabad, unde descoperă numeroase sculpturi cu reprezentări umane sau de animale fantastice,
precum şi inscripţii cuneiforme. Descoperirea lui P.E. Botta reprezintă palatul de vară al regelui
Sargon II (721-705) de la Dur-ªarukin.
Câţiva ani mai târziu, în 1845, englezul Austen Henry Layard (1817-1894), ajuns la Mossul,
a început cercetările pe colina Nimrud, aflată, pe Tigru, la 50 km în amonte. Layard a scos la iveală
tăbliţe cu inscripţii cuneiforme, reliefuri reprezentând scene de luptă, statui etc. Descoperitorul lor nu
ştia atunci că pe colina Nimrud identificase biblicul oraş Kalakh, capitala regelui asirian Assurnarsipal
II.

10
 Apoi, în 1846, A.H. Layard a început cercetarea colinei de la Kuyundjik, unde investigase,
fără succces, şi P.E. Botta, reuşind să dezvelească zidurile cetăţii Ninive. Dobîndind calitatea de expert
al British Museum, el va scoate la lumină palatul regelui asirian Assurbanipal , unde a descoperit şi
biblioteca acestuia, constituită din 20.000 de tăbliţe de lut. Cercetarea unei alte coline din apropierea
Tigrului, Kallak-Sergat, duce la scoaterea la lumină a unui alt oraş, care s-a dovedit a fi Assur, prima
capitală a Asiriei.
La Londra, unde descoperirile sale i-au adus o mare popularitate, va publica două importante
studii: ANinive şi vestigiile sale” (1849) şi ANinive şi Babilon” (1853).
Prin cercetarea părţii de nord a Mesopotamiei, descoperirile datorate lui P.E. Botta şi A.H.
Layard au pus bazele unei noi ştiinţe, asirologia.
Cercetările arheologice propriu-zise în Babilon sunt datorate englezului Claudius James Rich
(1786-1812), numit consul general al Marii Britanii, care descoperă valoroase materiale arheologice
(sigilii, cărămizi smălţuite cu personaje în relief), pe baza cărora întocmeşte un raport (AComunicare
asupra ruinelor Babilonului”) ce a stîrnit un real interes. Mai tîrziu (1887), misiunea germană condusă
de Robert Koldewey (1855-1925) începe cercetarea sistematică a Babilonului. Timp de 18 ani,
Koldewey a reuşit să dezvelească ruinele cetăţii ridicate de Nabucodonosor, Babilonul (fundaţiile
turnului Babel, fundatiile cetăţii cu numeroasele ei turnuri de apărare, promontoriile grădinilor
suspendate ale Semiramidei, palate, temple, poarta zeiţei Iştar).
Valoarea deosebită a vestigiilor arheologice scoase la iveală de cercetările întreprinse în
secolele XVIII-XIX, care încîntau privirile vizitatorilor din marile muzee europene, nu putea fi
înţeleasă în profunzime deoarece textele cuneiforme prezente pe tăbliţe de lut sau pe unele inscripţii
nu-şi puteau dezvălui secretele.
Începuturile descifrării semnelor cuneiforme este datorată unui profesor de greacă veche şi
latină de la un gimnaziu din Göttingen, Georg Friederich Grotenfend (1775-1853) care era un talentat
deslegător de rebusuri. Cunoscînd literatura din epocă referitoare la Mesopotamia şi izvoarele greceşti
şi latine despre perşi, după ce a analizat, copiile inscripţiilor făcute de C. Niebuhr, acesta intuieşte că
titulatura folosită de suveranii persani moderni nu poate fi diferită de cea utilizată de regii ahemenizi
sau sasanizi ai Persiei. Astfel, G. Grotefend a reuşit să descifreze, prin deducţie, 10 semne cuneiforme
graţie numelui a doi regi din dinastia Ahemenizilor: Darius (Darayawans) şi Xerxes (Xsayarsa).
Manuscrisul lucrării lui Grotefend (AContribuţii la descifrarea scrierii cuneiforme de la Persepolis”)
va fi publicat abia în anul 1893 de către W. Meyer. După el, alţi cercetători au ajuns la rezultate
asemănătoare, care au favorizat descifrarea scrierii cuneiforme. Dintre aceştia amintim pe Henry
Rawlinson (reprezentant al Companiei Indiilor Orientale şi consul englez la Bagdad, dispunînd de o
bună pregătire filologică), care a copiat inscripţia cuneiformă trilingvă (elamită, babiloneană şi
paleopersană) a lui Darius de pe stînca de la Behistum. În anul 1857, Rawlinson a anunţat căile pe care
le-a urmat în descifrarea scrierii cuneiforme a limbii paleopersane şi a celei babilonene.
Confirmarea descifrării scrierii cuneiforme este oferită de iniţiativa ASocietăţii Asiatice” din
Londra care în 1857, propunînd mai multor savanţi (Rawlinston, Hincks, Fox, Talbot, Oppert)
traducerea simultană a unei inscripţii a lui Tiglatpalassar I, rege al Asiriei, a constatat găsirea cheii
pentru descifrarea scrierii asirienilor şi babilonenilor. În continuare, eforturile orientaliştilor vor fi
concentrate pentru descifrarea textelor cuneiforme redactate şi în alte limbi utilizate în antichitate
(sumeriană, akkadiană etc.). De aici înainte, prin lecturarea textelor cuneiforme, orientaliştii aveau
acces direct la literatura asiro-babiloneană, la textele ei juridice, economice istorice, sapienţiale etc.
Pînă la începutul secolului XIX, din istoria Orientului antic erau cunoscute doar perioadele
tîrzii (epoca imperiilor neobabilonean, ahemenid, istoria oraşlor feniciene şi a regatelor iudaice).
Despre Sumer nu se amintea nimic. Primul care a bănuit existenţa unui popor care a creat scrierea
cuneiformă şi începuturile civilizaţiei mesopotamiene a fost lingvistul irlandez Edward Hincke, în anul
1850. Numele poporului nesemit ce a inventat scrierea cuneiformă, sumerienii, a fost precizat de către
Jules Oppert, în urma cercetărilor asupra limbii babilonene, după titlul de rege al Sumerului şi
Akkadului ce şi-l luau monarhii din Mesopotamia.
În anul 1877, francezul Ernest de Sarzec (1837-1901, diplomat francez numit consul la
Basrah), explorează sudul Mesopotamiei, unde descoperă un oraş al civilizaţiei sumeriene, Lagas.
Prima expediţie americană a Societăţii Orientale a Universităţii din Chicago, condusă de John
Peters, la Niffar (150 km sud de Bagdad) a dus la descoperirea oraşului sumerian Nippur.

11
 În secolul XX, cercetările arheologice continuă cu o şi mai mare amploare. Pe Eufratul
superior, o misiune franceza condusă de André Parrot a descoperit şi cercetat pe colina Hariri, în anul
1933, vechiul Mari, capitala unui înfloritor regat semitic din vremea lui Hammurapi. Inscripţiile
descoperite aici reprezintă o importantă sursă de informaţii privind relaţiile politico-comerciale
întreţinute de statele din Mesopotamia cu cele vecine în secolele XVIII-XVII î.Chr.
Cercetările întreprinse într-o serie de coline din sudul Mesopotamiei au condus la identificarea
oraşelor sumeriene Ur (colina Mukkajar), Uruk (colina Warka), Suruppak etc. Între descoperirile de
mare însemnătate pentru istoria Sumerului, se numără cele rezultate în urma cercetărilor efectuate la
Ur de L.C. Woley (1880-1960) de la Universitatea din Oxford, care descoperă, pe lângă o serie de
edificii civile sau de cult, şi cimitirul regal (1850 de morminte, dintre care 16 au aparţinut unor
suverani, cu un bogat inventar funerar).
L. Wooley a iniţiat săpături, încă din 1927, şi în tell-ul de la el-Obeid. Prin investigaţiile
cercetătorului american E. Mackay (1880-1943) de la Universitatea din Chicago pe colina de la
Djemdet-Nasr vor fi definite cele mai vechi etape de locuire din spaţiul mesopotamian, care preced
constituirea oraşelor-stat: El-Obeid, Ur-Uruk şi Djemdet-Nasr.
Cercetările arheologice au surprins, în profunzimea depunerilor de locuire de la Ur, Kish,
Shureuppak existenţa unor consistente straturi aluvionare, rezultat al unor mari inundaţii, plasate
cronologic la date diferite. Rezultatul acestor revărsări catastrofale de ape a fost întreruperea pentru un
timp a locuiri în oraşele amintite. Mitul cu privire la potop a transformat un fenomen cu efecte locale
într-o dramă universală.
Printre rezultatele deosebite ale ceretărilor de teren se numără precizarea limitelor teritoriale
ale unor oraşe-state (Ur, Larsa, Umma, Shuruppak), elemente privind urbanistica şi arhitectura,
compartimentarea pe criterii socio-religioase a oraşelor, reconstituirea traseelor canalelor regionale de
irigaţie etc. De asemenea, investigarea unor necropole, precum cele de la Ur şi Kish, au permis
cunoaşterea naturii particulare a regalităţii sumeriene, a riturilor funerare practicate (bogăţia şi
varietatea inventarului, sacrificii de animale şi oameni).
2.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută în spaţiul Mesopotamiei
În cadrul cronologiei relative, elementele cu care se operează sunt reprezentate de succesiunea
structurilor politice, invazii şi atacuri, instaurarea unor dinastii străine etc. Acestora li se pot adăuga
paralelismele şi sincronismele ce pot fi stabilite cu situaţii similare cunoscute din spaţii culturale
învecinate (Ur şi Mari în timpul dinastiei a III-a; Babilon şi Mari în timpul lui Hammurabi etc.). Cele
mai importante surse pentru stabilirea cronologiei relative sunt listele regale descoperite la Abu-
Salabih (lîngă Nippur), la templul zeului Enlil, care era locul de încoronare al multora dintre regii
oraşelor-state mesopotamiene. Dacă facem abstracţie de durata neverosimil de lungă a dinastiilor, prin
care se dorea a fi subliniată vechimea deosebită a acestora, putem opera cu elemente precum
dimensiunile variabile ale listelor, natura (divină eroică sau umană a regilor) şi originea numelor
(sumerienă sau semitică). Aceste liste reprezintă o variantă tîrzie (sec. XVIII î.Chr.?), care a suportat
în timp unele ajustări, în urma cărora unii dintre regii cunoscuţi au fost omişi (Eannatum, despre care
ne oferă importante date cunoscuta AStelă a Vulturilor”). Cu toate acestea, ele rămîn totuşi un
instrument util pentru determinarea cronologiei relative. Ele pot fi comparate şi completate cu alte
categorii de texte (listele regilor din Mari; inscripţii legate de activitatea unor regi; inscripţii de piese
de inventar din cimitirul de la Ur cu numele posesorilor lor care sunt regi istorici; listele regilor
asirieni; documentele din arhiva de la Mari etc.).
Pentru stabilirea unor date exacte pentru diferite evenimente din istoria Mesopotamiei,
specialiştii utilizează trei sisteme de cronologie absolută (lungă, medie şi scurtă) 2. Pentru stabilirea
acesteia, există cîteva repere, mai mult sau mai puţin precise, anul 747 î.Chr. fixat de către Ptolemeu,
care ne-a transmis o listă a regilor perşi şi babiloneni, avînd notaţi anii de domnie. Aceste indicii pot fi
controlate şi verificate prin listele regilor asirieni şi babiloneni ca şi unele fe nomene astronomice
consemnate în texte (de exemplu eclipsa de soare care a avut loc în al zecelea an de domnie a regelui
Assurdan II). Importante pentru stabilirea cronologiei absolute sunt şi sincronismele care se pot stabili
între Akkad, Ur, Babilon, Mari, Asiria, Egipt, regatul hitit.
Pentru fixarea în timp a începuturilor civilizaţiei mesopotamiene, ca şi a perioadei numite pre-
şi protodinastice în ultimul timp unii specialisti apreciază că există suficiente elemente pentru a opera
2.Pentru datarea domniei lui Hammurabi specialiştii folosite trei variante: 1848-1806 (Sidersky, Thureau-Dngin, A.Goetze), 1792-1750
(Sewell, S.Smith, P.Garelli) şi 1728-1686 î.Chr. (Albright, Cornelius).

12
cu o cronologie lungă. Conform acestei păreri, fazele tîrzii ale culturii Ur-Uruk şi Djemdet-Nasr
trebuie plasate în mileniul IV î.Chr.
2.4. Epoca arhaică. Apariţia şi dezvoltarea primelor aşezări omeneşti
în Mesopotamia.
În bazinul celor două fluvii înfloreşte de timpuriu o civilizaţie neolitică ce va ajunge, după o
îndelungată evoluţie, la forme de organizare prestatală. Primele aşezări neolitice cu caracter agrar-
sedentar apar în nordul şi parte din centrul Mesopotamiei pe la 6.500 î.Chr., situate în zona mai înaltă,
care poseda resurse naturale mai mari (aşezările de la Ghar-i-Khamarband şi Qualat Jarmo).
Vestigiile arheologice descoperite în primul strat de cultură de la Jarmo, scoase la lumină de Robert
Braidwood de la Institutul oriental al Universităţii din Chicago, sunt anterioare utilizării ceramicii
(neolitic aceramic). Ocupaţiile acestor comunităţi de semi-nomazi erau creşterea animalelor şi
agricultura rudimentară practicată cu săpăligi de piatră. Asemenea aşezări, care cuprind 20-25 de
locuinţe cu plan rectangular, nu deţin elemente semnificative de arhitectură publică şi nu evidenţiază
existenţa unei specilizări ocupaţionale. Cu toate acestea, ele vor sta la baza apariţiei oraşelor-state,
într-un proces evolutiv complex ale cărui debuturi vor fi deja vizibile spre mijlocul mileniului VI
î.Chr.
O dată cu mileniul VI î.Chr., ca urmare a unor funamentale schimbări climatice, când seceta a
transformat regimul ploilor, debitul celor două fluvii a scăzut dând posibilitate apariţiei în
Mesopotamia propriu-zisă a primelor aşezări omeneşti în economia cărora agricultura şi creşterea
animalelor aveau rol precumpănitor.
Cercetările arheologice din ultimele decenii ne permit să urmărim, pas cu pas, extinderea
locuirii spre zonele aride din sud, moment care coincide şi cu accelerarea evoluţiei culturale. Astfel, în
mileniile VI-V î.Chr. se succed în zona centrală şi nordică a Mesopotamiei culturile neolitice cu
ceramică pictată Hassuna şi Samarra, cvasi-contemporane în mileniul VI î.Chr., precum şi Halaf.
Cultura Hassuna, denumită astfel după colina Tell-Hassuna, aflată la 40 km nord de Mossul,
cuprindea partea de nord-est a Mesopotamiei. Acestei culturi îi este caracteristică o ceramică pictată
sau incizată cu motive geometrice, care-şi are originea în ceramica aşezării de la Jarmo din
Kurdistanul irakian. Aşezările sunt constituite din case cu plan rectangular, construite din chirpici pe
un schelet de trestie, apoi din căramidă nearsă.
Cultura Samarra se dezvoltă pe cursul mijlociu al Tigrului. Principala aşezarea a acestei
culturi este cea de la Tell-es-Sawan, localizată la limitadintre stepa aridă din nord şi cîmpia aluvionară
din sud, care îşi începe existenţa pe la 6.000 î.Chr. şi durează până la mijlocul mileniului VI î.Chr.
Aşezarea adăpostea câteva sute de persoane în case cu plan rectangular, dispuse aglomerat. Ea posedă
o importantă încintă din cărămidă crudă şi şanţ de apărare. Deşi nu existau încă străzi, aşezarea
dispune de unele elemente de urbanism (un mare spaţiu central). Pe plan social, acum structura de clan
face loc marii familii. Populaţia era cultivatoare de cereale (grâu, orz), utilizând un sistem simplu de
irigaţie. Se creşteau oi, capre, vite. Un element important îl constituie cele peste 100 de morminte,
săpate sub podeaua locuinţelor, care evidenţiază, prin inventarul relativ bogat al unor morminte de
bărbaţi, apariţia diferenţierii de ordin social.
Pentru evoluţia spre oraşul-stat, cultura Halaf din nordul Mesopotamiei, care se extindea spre
vest până la M. Mediterană, nu prezintă o importanţă deosebită. Ea se constituie din noi grupuri de
populaţii venite din zona înaltă.
Către mijlocul mileniului VI î.Chr. încep să apară şi primele aşezări în câmpia aluvionară din
sudul Mesopotamiei. Practicarea agriculturii, uşurată de condiţiile naturale ale acestei regiuni (mâlul
roditor) era însă condiţionată de săparea unor canale de irigaţie, necesare atât pentru a feri ogoarele de
inundaţie, cât şi pentru a le asigura apa necesară culturilor. Acest lucru a obligat de timpuriu
comunităţile umane să-şi unească efortul pentru amenajarea canalelor şi pentru întreţinerea acestora,
fapt care a constituit un element esenţial în procesul de unificare şi de creere a oraşelor-state şi apoi a
statelor centralizate în sudul şi centrul Mesopotamiei. Acum se observă tendinţa de diminuare a
importanţei aşezărilor din nord, şi un ascendent al comunităţilor care pun în valoare regiunea pînă
atunci insalubrădin sudul Mesopotamiei.
In evoluţia ascendentă spre constituirea oraşelor-stat, în eneolitic constatăm existenţa a trei
etape istorice distincte. Ele au fost denumite după locul unde s-au efectuat primele cercetări
arheologice necesare cunoaşterii perioadei protoistorice a Mesopotamiei:

13
 2.4.1. Faza (cultura) El-Obeid (4300-3500 î.Chr.) se pare că se formează ca urmare a unei
pătrunderi de populaţie, venită probabil din spaţiul arabic, care ar fi determinat sfîrşitul culturii Halaf.
Ipoteza îşi găseşte confirmarea în şapăturile de la Arpacizah, unde, între nivelele de locuire halafiene
şi cele El Obeid, se interpune un nivel de distrugere. Numele şi-l trage de la aşezarea Tell-el-Obeid de
lângă Ur, cercetată de arheologii englezi. Sub raport tehnic, acum se introduce roata olarului, fapt ce
determină schimbarea tipologiei ceramicii.
Această primă etapă a culturii mesopotamiene este răspândită pe toată întinderea dintre cele
două fluvii. În principalele oraşe-stat mesopotamiene (Eridu, Ur, Uruk) există un nivel de locuire
aparţinând culturii Obeid. Semnificativă pentru aceasta este aşezarea de la Eridu, aflată pe ţărmul
Amării clocotitoare”. De acest oraş este legată legenda privitoare la apariţia civilizaţiei sumeriene,
Eridu fiind considerat cel mai vechi centru politic al ţării. Comunitatea umană din Eridu dispunea de
un templu, care probabil reflectă un nivel incipient de societate complexă. Apariţia unui templu unic,
edificiu public pentru întreaga comunitate, marchează dispariţia relaţiilor gentilice bazate pe ideea de
strămoş comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru întreaga comunitate, divinitatea
tutelară a oraşului.
Procesul de urbanizare, de apariţie a oraşelor-state, evoluează rapid spre sfârşitul fazei Obeid
(3.5oo î.Chr.).
2.4.2. Faza Ur-Uruk (3.500-3.200 î.Chr.) sau Predinastic I. A luat numele celor două
străvechi oraşe sumeriene unde cercetările arheologice au precizat şi o nouă perioadă în evoluţia
culturii mesopotamiene. Ea are ca trasături caracteristice construcţia de temple din cărămidă, alături de
care se ridică primele zigurate. Acestea unesc lumea divină cu cea a oamenilor. Se introduc noi
tehnici: piatra pentru construirea fundaţiilor templelor, mozaicul făcut din conuri de argilă cu baza
colorată şi vârful ascuţit, înfipt în pasta crudă pentru a împodobi pereţii construcţiilor. Sunt create
sigilii cilindrice cu un bogat repertoriu figutativ: plante, animale, zei sau conducători (monarhi) ai
oraşelor-state. În perioada de sfârşit a acestei culturi (Uruk IV b) apare scrierea, mai întâi pictografică,
incizată pe plăci (tăbliţe) de argilă.
2.4.3. Faza Djemdet-Nasr (3.200-2.900 î.Chr.) sau Predinastic II. Poartă numele satului în
apropierea căruia a fost descoperită, în anul 1926, aşezarea sumeriană. Această cultură cuprinde sudul
Mesopotamiei. Acum templele devin monumentale. Se construieşte celebrul Templu alb de la Uruk
(nivelul III). Pe tăbliţele de lut cu scriere arhaică, conducătorul este desemnat cu termenul de En (rege-
preot). Ambiguitatea acestui termen subliniază îmbinarea puterii sacerdotale cu cea laică la primii
dinaşti sumerieni. Este perioada istorică în care funcţiile statului nu sunt încă bine definite. Pe plan
economic şi social se produc ceea ce s-a numit Arevoluţia urbană”, când apar mari aşezări, care sunt
oraşe veritabile.
Una din problemele dificile pe care le pune cercetarea acestei perioade din istoria
Mesopotamiei este aceea a originii şi a limbii populaţiilor care au creat cea mai veche cultură din
regiune. Textele cuneiforme permit o singură concluzie: locuitorii din sudul Mesopotamiei, cunoscuţi
sub numele de sumerieni, vorbeau o limbă aglutinantă3, deosebită de cea a triburilor semite.
Antropologic vorbind, dacă analizăm sculpturile descoperite, sumerienii se deosebeau esenţial de
populaţia semită a Orientului apropiat. Cînd au venit şi, mai ales, de unde au venit sumerienii continuă
să rămînă o enigmă. Privitor la originea sumerienilor, părerile sunt controversate. Unii cercetători
cred că ei provin din zona nordică, muntoasă (Caucaz sau Asia Centrală). Pe de altă parte, legendele şi
miturile sumeriene privitoare la originea lor, afirmă că ei sunt un popor venit pe mare. Cert este că
civilizaţia Indusului (de tip Harappa) are multe similitudini cu cea sumeriană. O analiză a peisajului
descris în miturile şi legendele sumeriene, a tipului de vegetaţie ar putea arăta ca patrie de formare
chiar sudul Mesopotamiei. Acest detaliu ar putea indica prezenţa timpurie a sumerienilor în zona
meridională careia îi vor impune numele (Sumer). Numele de Sumer desemnează partea meridională a
Mesopotamiei.

2.5. Primele formaţiuni statale sumeriene: oraşele-state (2.800-2.350 î.Chr.)

Apariţia statului în spaţiul mesopotamian prezintă cîteva trăsături definitorii. Este tipică
fragmentarea politică, forma caracteristică de organizare statală fiind oraşul-stat. Impunerea
autorităţiiunui oraş asupra celor învecinate este de scurtă durată. De asemenea, este evidentă şi
3.Limbile aglutinante se vorbeau în Caucaz, de unde ar fi putut să coboare, de-a lungul văilor Tigrului şi Eufratului strămoşii sumerienilor.
Unii termeni sumerieni se regăsesc şi în limbile turcice vorbite în Asia Centrală.

14
periodicitatea cu care elemente alogene (semitice în primul rînd), cu mod de viaţă nomad sau
seminomad, se infiltrează treptat sau prin forţă, provocînd prăbuşirea unor structuri politice. Grupurile
umane pătrunse în acest spaţiu se integrează în tipul de civilizaţie pe care îl suprapun, uneori
pierzîndu-şi şi fizionomia etnică şi culturală, cum este cazul ammoriţilor sau kassitilor.
2.5.1. Epoca dinastică arhaică
Se numeşte aşa deoarece faptele istorice şi politice ne sunt cunoscute pe baza listelor dinastice.
Datorită insuficienţei informaţiilor, încercarea de reconstituire a etapelor apariţiei statelor în sudul
Mesopotamiei este dificilă. Listele de regi sumerieni, întâlnite pe tăbliţele de lut cu scriere cuneiformă,
menţionează o serie de oraşe. Ele grupează mai multe aşezări în jurul unei capitale, conduse de un
suveran care poartă titlul de rege sau prinţ. În inscripţii se întâlnesc două titluri diferite pentru a
desemna şefii oraşelor-state sumeriene: lugal (“şef al oraşului-stat”) şi patesi (şef ce recunoaşte
dominaţia altui centru politic).
Orşul, înconjurat de fortificaţii, era centrat în jurul palatului regal şi a templului.
Pe ţărmul Amării clocotitoare” (Golful Persic), era situat oraşul Eridu. De el este legată
legenda privitoare la întemeierea primei domnii sumeriene despre care se spune că a coborât din cer.
La 4 km est de cunoscuta staţiune arheologică de la El-Obeid se afla oraşul Ur, care a jucat un rol de
seamă în istoria Sumerului. Tot pe malul Eufratului, era Larsa, iar mai la nord, dar pe Tigru, a fost
descoperit oraşul Lagash a cărui importanţă în mileniul III î.Chr. este amintită de numeroase texte şi
monumente. Rivalul permanent al oraşului Lagaş a fost Umma, plasat ceva mai la nord. Pe Eufrat, în
apropiere este oraşul Uruk, iar la nord de acesta, Shurrupak. În zona unde cele două fluvii se apropie
cel mai mult unul de altul, pe Eufrat este situat oraşul Nippur, centrul religios al întregului Sumer. La
nord de acesta erau oraşele Kish şi Sippar. În jurul acestor oraşe gravitau aşezări mai mici, înşiruite
de-a lungul unor canale de irigaţie. Creşterea şi concentrarea bogăţiei are ca rezultat accentuarea
diferenţierii sociale şi apariţia elitelor ereditare. Reprezentanţi ai acestor elite îşi asumă unele atribuţii
speciale (efectuarea unor lucrări de interes colectiv: fortificaţii, lucrări hidraulice, edificii de cult;
protejarea teritoriului şi garantarea securităţii membrilor comunităţii).
Pe măsura valorificării pământului fertil, graniţele micilor state din Sumer s-au apropiat unele
de altele. Din această cauză, încă din prima jumătate a mileniului III î.Chr., a început o crâncenă luptă
între ele pentru pământ şi pentru stăpânirea sistemelor de irigaţii. Încercările fiecăruia dintre
state de a deţine controlul asupra reţelei de irigaţii din Mesopotamia de sud a determinat, în mare
măsură, lupta pentru hegemonie în Sumer.
Spre mijlocul mileniului III î.Chr. oraşul Kish, prin regele Mesilim, ridică pretenţii de
supremaţie în Sumer, la care ajunge, ceva mai târziu, oraşul Lagash. Întemeietorul primei dinastii din
Lagash pare a fi fost Ur-Nanşe (cca. 2.500 î.Chr.), cunoscut prin mari lucrări edilitare (temple, palate).
Într-un basorelief, acest rege este înfăţişat purtând piatra de temelie a unui templu.
Culmea puterii politice a oraşului Lagash a fost atinsă în timpul unuia dintre succesorii săi,
Eannatum, care înlătură dominaţia oraşului Kish şi-l anexează. Apoi îşi impune autoritatea asupra
oraşelor Ur, Uruk, Larsa, Eridu şi Umma, devenind astfel stăpânul întregului Sumer. Eannatum a
repurtat o victorie şi asupra elamiţilor, vecinii răsăriteni ai Sumerului.
Perioada de pace şi de prosperitate economică care se instituie după aceste succese militare nu
este durabilă în Lagash. Urmaşul său, Entemena, înăbuşe răscoala diferitelor oraşe supuse din Sumer.
Între campaniile militare duse de acesta se distinge cea contra oraşului Umma, soldată cu o victorie ce
va fi consfiinţită într-un tratat de pace, plasat sub protecţia zeilor, care stabilea linia de demarcaţie
dintre cele două oraşe-state. Ulterior, Lagash-ul traversează o perioadă de criză internă, de instabilitate
instituţională datorată preoţimii care abuzează de poziţia deţinută.
Victoriile militare ale regilor din Lagash, însoţite de bogate prăzi de război, au contribuit
substanţial la dezvoltarea economică şi politică a acestui vechi centru sumerian, dar şi la adâncirea
contradicţiilor interne.
Un moment important în istoria Sumerului l-a marcat domnia lui Urukagina (2378-2371),
ajuns rege în urma unei revolte populare. Urukaginna este cunoscut ca iniţiator al unor reforme menite
să stăvilească abuzurile aristocraţiei şi preoţimii şi să instaureze un regim de ordine şi de justiţie.
Urukagina aminteşte canalele de irigaţie ce le-a săpat şi templele ce le-a ridicat sau reconstruit. Acest
rege nu şi-a putut consolida opera deoarece, doar la şase ani de la preluarea puterii, a izbucnit un nou
conflict cu oraşul Umma, condus de regele Lugalzaggesi (2375-2350 î.Chr.), a cărui domnie înseamnă
prima mare încercare de constituire a unui stat sumerian.

15
 Într-adevăr, activitatea militară şi politică a regelui din Umma nu s-a limitat doar la cucerirea
oraşului Lagaş, ea avînd ca obiectiv subordonarea şi a celorlalte oraşe sumeriene. Din inscripţiile sale
reiese că Lugalzaggesi a supus oraşele Ur, Uruk, Nippur şi altele. De-a lungul unui sfert de veac cât se
întinde domnia acestui mare cuceritor, s-a realizat pentru prima dată în istoria Sumerului o unificare
personală a zonei. Unul din documentele vremii formulează clar programul politic al lui Lugalsaggesi
ce şi-a întins stăpânirea asupra Aţărilor de la răsăritul şi până la apusul soarelui”, Ade la marea de jos
(Golful Persic), până la marea de sus (Marea Mediterană)”.
Opera de centralizare politică decurgea din condiţiile dezvoltării economico-sociale a
vechiului Sumer: necesitatea conducerii unitare a sistemului de irigaţie, înlăturarea fricţiunilor şi a
războaielor dintre diferitele state sumeriene, necesitatea apărării ţinutului dintre cele două fluvii de
atacurile triburilor nomade.
Sumerul exercita o puternică forţă de atracţie asupra nomazilor din regiunile deşertice apusene
şi răsăritene şi asupra populaţiilor care locuiau în munţii învecinaţi cu Mesopotamia.
Accentuarea secetei, care a transformat podişul Arabiei într-un vast deşert, a determinat
probabil de timpuriu înaintarea, în valuri succesive, a triburilor semite spre nord şi vest. Siria şi
Canaanul, Mesopotamia centrală şi de nord sunt cucerite sau populate de aceste grupuri de păstori,
care, în contact cu vechii locuitori ai regiunii, devin sedentari. La sfârşitul fazei Djemdet-Nasr,
prezenţa lor a fost dovedită în nordul Mesopotamiei unde cercetările arheologice au scos la iveală
marele centru semitic din oraşul Mari.
Elementele semite pătrunse în Mesopotamia au adoptat cultura net superioară a sumerienilor,
au imprumutat de la ei scrierea cuneiformă şi au realizat pe seama lor unele centre politice organizate
după acelaşi sistem. Dintre acestea, oraşul Akkad a ajuns să joace în secolul XXIII î.Chr. un rol
deosebit de important. Aceste evenimente determină schimbarea centrului de greutate din sudul în
centrul Mesopotamiei şi constituirea statului akkadian. Pînă la urmă, statul semitic din Akkad a supus
Sumerul unificat de Lugalzaggesi, continuînd politica de cuceriri iniţiată de acesta.

2.5.2. Statul sumero-akkdian.

Ca urmare, la mijlocul secolului XXIII î.Chr., în istoria Mesopotamiei începe un nou şi
important capitol: statul sumero-akkadian. Opera politică a lui Sargon, adevăratul organizator al
statului akkadian, ca şi aceea a urmaşilor săi (Rimush, Manishtusu şi Naram-Sin), care i-au extins
mult graniţele, nu poate fi just apreciată fără participarea vechilor centre sumeriene, a căror activitate
economică şi culturală s-a menţinut multă vreme la un nivel superior în raport cu acela al aşezărilor
semite din regiunea centrală a Mesopotamiei. Trebuie adăugat şi faptul, deosebit de important, că
triburile semite instalate în regiunea dintre fluvii au adoptat într-o atât de mare măsură civilizaţia
sumeriană, încât, cu excepţia deosebirilor de limbă, la sfârşitul mileniului III î.Chr. putem vorbi de o
cultură sumero-akkadină.
Statul semit al Akkadului a fost organizat de Sargon I (2349-2314). Practicînd o politică de
forţă, el desavârşeşte ideea creării unui mare stat centralizat schiţată de Lugalzaggesi, fiind primul
mare cuceritor şi fondatorul unui mare imperiu.
Urcarea sa pe tron este învăluită în legendă. Se pare că şi-a început cariera ca intendent al
regelui din Kish, în care calitate fondează oraşul Akkad, unde devine şarun (rege). Va sfârşi prin a-şi
înlătura suzeranul din Kish, intitulându-se, pentru a masca uzurparea, rege legitim (ªaru-kin) sau
Sargon. Pe la 2340 î.Chr. îl învinge pe Lugalzaggesi, instaurând dominaţia semită asupra Sumerului.
În continuare, cucereşte Elamul, teritoriul din sud-estul Mesopotamiei, apoi cursul superior al
Eufratului cu oraşul Mari şi nordul Siriei (Amurru).
Ca urmare, este structurat un regat relativ unitar în care regele dispunea de două instrumente
de putere: o armată de mercenari formată din 5.400 de luptători care-i asigura succesele militare şi
materializarea programului politic al cărui ţel principal a fost unificarea Sumerului cu Akkadul şi, al
doilea, o ideologie exprimată printr-o titulatură de tip universalist (Arege al Sumerului şi Akkadului,
stăpînitor al celor patru ţinuturi ale lumii”.
Din ţinuturile supuse autorităţii sale, regele Sargon încasa însemnate tributuri sau aduna prăzi
şi prizonieri de război. În timpul domniei sale s-a extins reţeaua canalelor de irigaţie, s-a unificat
sistemul de măsuri şi greutăţi (sechelul = 8 gr., mina = 60 secheli, talantul = 60 mine), fapt care a
contribuit la dezvoltarea comerţului.

16
 Desele campanii militare au determinat însă impunerea asupra populaţiei a unor grele sarcini
fiscale. Ca urmare, spre sfârşitul domniei sale şi, mai ales, a fiului său Rimush (2314-2306) a izbucnit
o răscoală ce a fost înăbuşită cu greutate.
Statul akkadian atinge apogeul puterii şi prosperităţii sale economice sub regele Naram-Sin
(2272-2235), mare personalitate politică, unul din cei mai mari cuceritori ai dinastiei akkadiene, erou
al epopeilor babilonene, hitite sau hurrite. Imediat după preluarea tronului, noul rege se confruntă cu
răscoala oraşelor Uruk, Umma şi Nippur. După pacificarea acestora, Naram-Sin anexează Elamul,
transformat într-o provincie administrată de un guvernator akkadian. Alte campanii militare au purtat
trupele sale în nord unde supune regatul semit Mari de pe cursul mijlociu al Eufratului. Apoi înfrînge
armatele principilor din Siria, ajungînd pînă la M. Mediterană. Datorită politicii de forţă pe care o
ducea, Naram-Sin dobîndeşte o autoritate extraordinară, fiind divinizat din timpul vieţii. Victoriile
dobândite i-au sporit autoritatea, Naram-Sin luându-şi titlul de Arege al celor patru părţi ale lumii”.
Politica de forţă a regilor akkadieni este dublată de o politică economică agresivă, de
încurajare a comerţului la mare distanţă,de întemeiere a unor colonii comerciale la Assur şi Ninive şi
de deschidere a drumului maritim prin Golful Persic şi insula Bahrein spre gurile Indusului.
Urmaşii lui Naram-Sin nu au putut menţine controlul asupra acestui întins teritoriu. Forţa
statului akkadian slăbeşte apoi datorită unor cauze interne (revolta cetăţilor cucerite), ea fiind agravată
şi de presiunea unor atacuri din afară: ale ammoriţilor, populaţie venită din pustiul Siriei şi din est ale
triburilor de munteni (gutti), coborâte din Munţii Zagros. Aceştia din urmă vor reuşi să cucerească
întreaga Mesopotamie.

2.5.3. Perioada dominaţiei guttilor (2150-2070 î.Chr.).

Procesul de cucerire al Mesopotamiei a început pe la 2190 î.Chr. şi s-a încheiat spre mijlocul
secolului XXII î.Chr., când Akkadul a căzut sub stăpânirea regilor gutti. Timp de aproape un secol
autoritatea guttilor, care inaugurează o perioadă tulbure în istoria Mesopotamiei, a fost mai mult
nominală, ei guvernând prin intermediul unor principi supuşi. Treptat, gutti au fost asimilaţi, lăsând
urme puţin concludente în istorie.
Unele oraşe sumeriene (Lagash, Ur şi Uruk) au reuşit să-şi menţină o oarecare autonomie, iar
în urma decăderii Akkadului, ele dobândesc o mare prosperitate economică. Acum îşi consolidează
poziţia politică oraşul-stat Lagash, condus de Gudea (2144-2124). În timpul domniei acestuia începe
aşa-numita renaştere sumeriană. Gudea se va remarcă printr-o activitate constructivă intensă (temple,
canale de irigaţie), prin intensificarea comerţului cu teritoriile vecine pentru obţinerea materialelor de
construcţie deficitare (diorit din Oman, lemn de cedru din Liban).
Indiferent dacă Gudea, patesi al Lagash-ului, a fost sau nu complet autonom faţă de stăpânirea
guttilor (calitatea de patesi presupune o anumită subordonare), este sigur că activitatea acestui rege,
atestată de numeroase monumente, statui şi documente, dovedeşte o nouă afirmare a elementului
sumerian în Mesopotamia.
De o oarecare autonomie beneficiază şi cetatea Uruk care prin regele Utu-hegal (cca.2116-
2110) obţine victoria asupra gutilor conduşi de regele Tirican. După 125 de ani de dominaţie asupra
Mesopotamiei, gutti au fost alungaţi. Cu toate acestea, Uruk-ul nu-şi va putea păstra supremaţia.

2.5.4. Noul regat sumerian (2065-1955 î.Chr.).

De situaţia creată va beneficia oraşul-stat Ur, care prin Ur-Nammu (2065-2046) întemeiază a
III-a dinastie din Ur, dinastie ce va da o nouă strălucire Sumerului. Această dinstie este moştenitoarea
unei duble traditii: sumeiană, manifestată prin reintroducerea limbii sumeriene ca limbă de
administraţie şi prin restaurarea vechilir sanctuare şi akkadiană, concretizată prin efortul de unificare a
zonei, prin o politică economică activă şi prin reluarea titulaturii regale universaliste. Noul rege
restabileşte dominaţia asupra Elamului şi a zonelor de pe cursul mijlociu al Tigrului. Astfel el se
intitulează Arege al Sumerului şi Akkadului”, subliniind prin această titulatură unificarea
Mesopotamiei meridionale şi centrale. Acest susţinut efort este sustinut şi prin promulgareacelui mai
vechi cod de legi cunoscut în Mesopotamia (codul lui Ur-Nammu), prin redeschiderea vechilor trasee
comerciale pe care se derula comerţul la mare distanţă, ca şi prin repunerea în valoare a vechilor
colonii comerciale akkadiene (Assur). Statul a fost reorganizat prin crearea unui aparat administrativ la
nivel central şi provincial subordonat direct regelui. Este realizat sistemul economic palaţial, despre
care ne oferă date interesante tăbliţele descoperite la Ur (atelierele regale, recrutarea şi salarizarea

17
forţei de muncă, modul de punere în valoare a pămîntului). Cultura sumeriană a atins, în această
perioadă, epoca sa ultimă de înflorire.
Shulgi (2093-2046), urmaşul său, este cel mai de seamă rege al dinastiei. Reorganizând
armata, el obţine mai multe victorii asupra elamiţilor, ca şi asupra unor patesi locali. Aceştia vor fi
înlocuiţi cu funcţionari regali. Spre nord, Shulgi întreprinde campanii militare în Assur, important
centru al asirienilor, în Subartu şi Siria. Ca urmare, statul său va atinge limitele monarhiei lui Sargon I,
iar Shulgi se intitulează Arege al celor patru părţi ale lumii”, titulatură ce justifică ideologic politica sa
de unificare a Mesopotamiei.
În curând, Ur-ul va intra într-o perioadă de decădere. Autoritatea regelui începe să fie
contestată de către cetăţile supuse (Isin, Lagash, Larsa). Din exterior apar noi primejdii, care vor
periclita coeziunea statului sumero-akkadian (atacurile Elamului şi presiunea tot mai puternică venită
dinspre vest, din partea amorriţilor). În timpul domniei lui Ibi-Sin (2027-2003), cu toate măsurile de
apărare luate (ridicarea unor puternice ziduri de apărare în jurul oraşelor Ur şi Nippur, campanii
militare în vest şi est), dinastia a III-a din Ur sfârşeşte în anul 1955 î.Chr. prin dezmembrarea statului
sumero-akkadian.
Cu aceasta se încheie şi istoria politică a statului sumero-akkadian. Tradiţiile şi cultura
sumeriană care se afirmase timp de două milenii în acest spaţiu vor fi preluate şi amplificate, la
începutul mileniului al II-lea î.Chr., de noul stat al ammoriţilor.

2.6. Regatul vechiului Babilon (1830-1530 î.Chr.)

Amorriţii, seminţie semită, sunt semnalaţi în spaţiul siriano-palestinian pe la 2300 î.Chr.
Treptat, ei pătrund în nordul Mesopotamiei, cuceresc oraşul Mari care va cunoaşte, în sec. XVIII î.Ch.,
o epocă de glorie în timpul regelui Zimrilin (1716-1695). Grupuri de amorriţi coboară apoi pe Eufrat
în Mesopotamia, unde înfiinţează oraşul Isin (2017 î.Chr.), ce îşi va impune autoritatea asupra
centrelor sumeriene Nippur, Ur, Uruk. Ei se instalează şi în oraşul Larsa (2003 î.Chr.), ai cărei
suverani vor încerca să-şi impună hegemonia, în rivalitate cu Isin, asupra întregii Mesopotamii.
Amorriţii se vor aşeza şi în Babilon, cunoscut încă din timpul dinastiei a III-a din Ur. La scurt
timp, acesta va înlătura dominaţia regilor din Larsa. Aşezat la răscrucea drumurilor comerciale ce
legau Mesopotamia cu Siria şi Asia Mică spre apus, cu Elamul şi Iranul spre est şi nord, Babilonul a
ajuns, în mileniul II î.Chr., o adevărată metropolă a întregului Orient. Ascensiunea Babilonului sub
primii regi amorriţi este lentă. El se va mai ales în timpul celui de-al şaptelea său rege, Hammurapi.
În lupta pentru reunificarea şi stăpânirea Mesopotamiei erau implicate, în prima jumătate a
sec. XVIII î.Chr., Larsa condusă de Rim-Sin şi Asiria lui Samsihadad I. Babilonul va dobândi însă
prin Hammurabi (1792-1750) un monarh deosebit, care desfăşoară o politică abilă, îmbinînd
diplomaţia cu forţa, prin care statul babilonean atinge culmea puterii sale. În primii ani de domnie,
Hammurapi îşi consolidează poziţia profitând de rivalităţile şi de neînţelegerile dintre vecinii săi. El
dezvoltă, pe această bază, un sistem de alianţe şi tratate ce-i sunt favorabile.
O puternică coaliţie îndreptată împotriva Babilonului va fi alcătuită de Rim-Sin, regele din
Larsa. Hammurapi, bazându-se pe sprijinul regelui Zimrilin din Mari, îl înfrânge pe acesta şi anexează
Larsa cu teritoriile subordonate (Uruk, Isin, Ur, Nippur). Prin două campanii militare pustiitoare, cu
concursul statului Mari, este adusă sub ascultare Asiria (1757-1755). Apoi, cucereşte şi teritoriul
fostului său aliat, statul Mari, la graniţa cu Siria. În urma acestor campanii victorioase, întreaga
Mesopotamie, de la Golful Persic şi până la deşertul Siriei, este subordonată Babilonului. Devenit cel
mai important stat din Orientul mijlociu, Babilonul îşi exercită influenţa pînă pe ţărmul răsăritean al
M. Mediterane, în Siria şi Palestina, ca şi în Asia Mică.
Pe plan intern, domnia lui Hammurabi se caracterizează nu atât printr-o înţeleaptă operă de
organizare internă, concentrata pe unificarea instituţiilor şi a normelor juridice, a formării unei armate
puternice şi a organizării comerţului la mare distanţă. Documente diplomatice (arhiva regală din
Mari), acte de natură administrativă şi, mai ales, codul de legi, ne îngăduie să cunoaştem unele
aspecte ale vieţii economice, sociale, politice şi militare ale acestui stat. Această operă însoţeşte şi
explică totodată creşterea absolutismului regal.
Imperiul realizat de Hammurapi era superior înjghebărilor politice anterioare prin înaltul său
grad de centralizare. El întăreşte oraşele cu ziduri pentru a le apăra de atacurile nomazilor, ridică
numeroase temple. Hegemonia asupra unor prinţi vasali nu îl satisface, înlocuindu-i pe aceştia cu
funcţionari numiţi (guvernatori), subordonaţi puterii centrale. Scrisori ale lui Hammurapi către

18
guvernatorii provinciilor sale, aflate în arhiva de la Mari, abordează o problematică diversă (finanţe,
administraţie, justiţie, armată, lucrări publice, comerţ, meşteşuguri, cultivarea ogoarelor sau creşterea
vitelor). Doar în regiunile de margine se menţine politica alianţelor şi a vasalităţii.
Pentru a crea un stat cu adevărat unitar, Hammurabi trebuia să şteargă autonomia locală, să
niveleze structurile. Caracterul statului său a fost bine conturat prin apariţia Codului de legi, care
reprezintă cea mai importantă operă juridico-administrativă din Orientul antic.
Zeii akkadieni (Anu şi Enlil) au trebuit să facă loc lui Marduk, adus de amorriţi în
Mesopotamia.
Această structură statală reprezenta o operă strict personală, soliditatea ei bazîndu-se pe
prestigiul egelui. Măsurile unificatoare luate de Hammurabi nu au reuşit să uniformizeze o zonă
deosebit de diversă sub raport etnic, lingvistic, politic şi cultural. De aici şi criza economică şi socială
care se face simţită în timpul succesorului său, Samsuiluna, care nu a putut menţine unitatea
imperiului moştenit de la tatăl său. o parte dintre supuşi caută să iasă de sub autoritatea Babilonului. În
sud, în spaţiul numit AŢinutul mării”, s-a ridicat o căpetenie Ilumilu, descendent al ultimului rege din
Isin, care iniţiază propria dinastie. Pe cursul superior al Eufratului, hurriţii, atestaţi în zonă încă din
timpul dinastiei akkadiene, ocupă un teritoriu pe care se va constitui regatul mitannian, structură
politică care va desfăşura o activitate susţinută în sec.XVI î.Chr.
Sfârşitul regatului babilonean se datorează regelui hitit Mursil I care, pornind o expediţie în
Siria, o continuă pe cursul superior al Eufratului unde cucereşte oraşul Mari, iar în anul 1595 î.Chr.
ocupă Babilonul, jefuindu-l. De această situaţie vor profita kassiţii, o populaţie de munteni , pătrunşi
în nordul Mesopotamiei, care vor cuceri Babilonul şi întreaga Mesopotamie..

2.6.1. Stăpânirea kassiţilor (1530-1150 î.Chr.).

Kassiţii erau o populaţie indo-europeană de munteni provenită din platoul iranian (Munţii
Zagros). De secole, oamenii acestui popor coborau din munţi pentru a se angaja la strângerea
recoltelor şi la lucrarea ogoarelor. Slăbirea progresivă a regatului babilonean sub urmaşilor lui
Hammurabi permite kassiţilor să se aşeze în nordul Babilonului şi să-şi aleagă proprii regi. Cele mai
vechi referiri privitoare la kassiţi datează de pe la 1800 î.Chr. Expediţia hitită asupra Babilonului a
permis kassiţilor să ocupe o bună parte din Babilonia. Regele Agum I deschide dinastia kassită a
Babilonului care va număra 32 de regi.
Cele aproximativ patru secole de dominaţie kasită în Mesopotamia au constituit o perioada de
pasivitate şi de slăbiciune politică. Această situaţie se datorează în parte contextului politic din zonă,
marcat de ridicarea regatelor mitannian, hitit şi asirian. Totuşi kassiţii introduc folosirea calului, puţin
cunoscut înainte în zona de cîmpie. În vremea regelui Kastilas III, kassiţii reuşesc să alăture regatului
lor şi partea de sud a Mesopotamiei, numită AŢinutul mării”. Pentru a-şi consolida poziţiile, regii
kassiţi intră în contact cu Egiptul, ajungîndu-se la încheierea unor alianţe matrimoniale (regele
Karaindash III îşi trimite fiica sa ca soţie a faraonului Amenhotep III).
Ameninţarea venită din partea regatului asirian, aflat în plină ascensiune, îi determină pe regii
kassiţi să încheie tratate de alianţă cu hitiţii (Hattusil III). Hitiţii sunt chiar sprijiniţi cu un contingent
de trupe kassite în luptele cu egiptenii.
O dată cu slăbirea puterii hitite, asirienii sub Tukulti-Ninurta atacă şi cuceresc Babilonul,
regele kassit Kashtilash IV este înfrânt şi dus în captivitate, zidurile capitalei sunt dărâmate, locuitorii
sunt decimaţi sau deportaţi, tezaurele templelor sunt jefuite, iar statuia din aur a zeului Marduk este
dusă la Assur. Babilonia va fi administrată de un trimis desemnat de regele asirian. La scurt timp,
profitând de slăbirea Asiriei ca urmare a întreruperii relaţiilor sale comerciale cu Asia Mică şi cu
oraşele feniciene datorită atacurilor Apopoarelor mării” (cca. 1200 î.Chr.), stăpânirea asiriană este
înlăturată. Ultimul rege kassit, Enlildinahe, este înlăturat de la domnie de către regele Elamului.
Urmează o perioadă dominată de regi băştinaşi pe care istoriografia modernă îi numeşte
Aregi din a doua dinastie din Isin”.

2.7. ASIRIA
Regiunea de nord a Mesopotamiei a fost cunoscută în antichitate sub numele de Asiria. Situată
pe cursul superior al Tigrului, Asiria constituie un podiş care se mărgineşte la est cu Munţii Zagros, la
nord cu podişul Armeniei, iar la vest cu stepa siro-mesopotamiană.

19
 Această regiune a fost locuită din cele mai vechi timpuri de o populaţie cunoscută sub numele
de subareeni (ţara se numea Subartu), care în decursul timpului s-au amestecat cu triburi semite venite
din stepa siriană, contopindu-se cu acestea şi adoptîndu-le limba. Numele triburilor subareene, ca şi al
ţării Subartu apar în textele akkadiene sau în arhiva de la Mari. Limba asiriană, aşa cum apare în
primele documente, este o limbă semitică, înrudită cu aceea a akkadienilor şi ammoriţilor din centrul
Mesopotamiei.
Asiria are o istorie sinuoasă care cuprinde o lungă perioadă, din timpul dinastiei akkadiene şi
pînă la 612 î.Chr. Atunci când sumerienii, akkadienii, apoi mitannienii sau hitiţii şi-au asigurat, în
cursul mileniilor III-II î.Chr., supremaţia lor politică, regiunea Asiriei a intrat în componenţa teritorială
şi politică a acestor state. Putere de esenţă militară, Asiria, mai puţin civilizată şi mai dură decît regatul
babilonean, îşi datorează succesul şi prestigiul organizării şi disciplinei armatei sale. Expansiunea
asiriană se desfăşoară în etape succesive, întrerupte de perioade de stagnare.
Din aceste considerente, istoria politică a Asiriei cunoaşte trei mari perioade: a) Vechiul regat
asirian (prima jumătate a mileniului II î.Chr.); b) Regatul de mijloc asirian (sec.XIV-XI î.Chr.); c)
Regatul nou asirian (sec.X-VII î.Chr.).

2.7.1. Regatul vechi asirian (1810-1680 î.Chr.).

Multă vreme asirienii au făcut parte fie din statul akkado-babilonean, apoi s-au aflat într-o
situaţie de dependenţă faţă de hurriţi, mitanieni sau de hitiţi. ªefii din Assur, străvechea capitală a
asirienilor, îşi exercitau autoritatea într-o dependenţă politică mai mult sau mai puţin strictă faţă de
aceste state.
Perioada de început, legată de interese comerciale akkado-sumeriene, este considerată o epocă
de prosperitate datorită rolului de punct de tranzit jucat de Assur, ca şi a creării unor colonii
comerciale asiriene în Siria şi Asia Mică (Kanesh). Când dominaţia străină slăbea, ca urmare a unor
crize interne, şefii asirieni au încercat să-şi recâştige independenţa. Astfel s-a întâmplat în perioada
slăbirii autorităţii regilor din dinastia a III-a din Ur, cînd asirienii devenind independenţi îşi
organizează o structură politică de tipul oraşului-stat, dominată de aristocraţia comercială. Ulterior se
constituie şi o dinastie proprie care instituie un stat teritorial în care regele, urmărind centralizarea
puterii, dobîndeşte funcţii de natură economică, militară, politică şi religioasă (reprezentant al zeului
Assur). Pe la 1830 î.Chr., regele Ilu-Shuma din Assur atacă chiar Babilonul. De numele lui se leagă şi
construirea primului templu al zeiţei Iştar la Assur.
Activitatea militară şi politică a unuia dintre succesorii săi, Samshiadad I (1814-1782),
personalitate puternică, plină de elan războinic, se remarcă nu numai prin extinderea stăpânirii asiriene
spre sud (o parte din Akkad şi regatul Mari), dar şi prin întărirea puterii monarhice în interior.
Curînd va începe un proces de dezintegrare, datorat opoziţiei aristocraţiei comerciale,
deposedată de privilegii, revoltei din Mari, ca şi ameninţărilor venite din exterior. Rezultatul acestor
acţiuni a fost dezmembrarea ţării şi anexarea ei de către regii din Mitanni sau Babilon. O dată cu
ridicarea Babilonului, Hammurabi reuşeşte să supună Asiria. Probabil că regii acesteia rămân pe tron
ca supuşi ai cuceritorului. După invazia hurriţilor (1680 î.Ch.), urmează apoi o perioadă de trei secole,
timp în care documentele asiriene nu ne ofera nici o informaţie.
Pătrunderea elementelor hurrite aduce schimbări fundamentale în structurile Asiriei.
Asimilarea elementelor etnice hurrite duce la constituirea unei aristocraţii războinice şi la adoptarea în
luptă a tehnicii utilizării carelor de luptă uşoare şi rapide, care le ofereau o superioritate militară.
Consolidîndu-şi puterea la începutul secolului XIV î.Chr., Asiria a reuşit să iasă de sub
dominaţia statului Mitanni, ridicându-se la poziţia de mare putere pe eşichierul politic al Orientului.

2.7.2. Regatul asirian de mijloc (cca.1400-1070 î.Chr.).

Astfel, spre mijlocul sec. XIV î.Chr. asistăm la crearea regatului asirian de mijloc. Acesta va
atinge perioada sa de vârf sub domnia lui Salmanassar I (1274-1245). Noul rege desfăşoară o amplă
politică de organizare internă, întemeiază o nouă capitală la Kalah, apoi deschide seria războaielor de
cucerire.
Obiectivul primelor sale campanii militare l-a constituit regiunea din jurul lacului Van
(Armenia, în documentele asiriene Aţara Nairi”), dominată de formaţiuni politice hurrite, care mai
târziu se vor uni în cadrul statului Urartu. Analele asiriene amintesc bogata pradă de război adusă de
Salmanassar I din această expediţie. O altă victorie, cea de la Karkemiş în Siria, obţinută împotriva

20
unei coaliţii hurrito-siriene, i-a adus un număr mare de prizonieri (14.000, după relatarea unui text
contemporan), dar şi extensia statului asirian spre vest.
Activitatea sa militaro-politică a fost continuată pe un plan mai larg de către Tukulti-Ninurta
I (1244-1208), în timpul căruia regatul asirian de mijloc atinge culmea puterii sale. După o victorie
asupra conducătorilor din Aţara Nairi”, politica sa ofensivă culminează, în 1235 î.Chr., cu cucerirea
Babilonului. Analele asiriene vorbesc de prinderea regelui kasit Kashtiliash IV, de dărâmarea zidurilor
Babilonului şi de strămutarea statuii lui Marduk în Asiria. In urma acestei victorii, Tukulti-Ninurta se
intitulează Arege al Sumerului şi Akkadului, al Sepparului şi Babilonului”, devenind stăpânul celei
mai mari părţi a Asiei Anterioare, de la Karkemiş şi pînă la ţărmul Golfului Persic. Probabil că din
aceasta perioada datează şi elaborarea legilor asiriene, ca mijloc de consolidare a puterii centrale.
După dispariţia lui Tukulti-Ninurta în urma unui complot de palat, în Asiria începe o perioadă
de tulburări interne, de pe urma cărora statul asirian îşi va pierde o mare parte din teritoriile cucerite,
ca şi, pentru o lungă perioadă de timp, însemnătatea politică şi militară. Criza internă este dublată de
mişcări de populaţii, de noul val indo-european constituit din grupuri diverse care se deplasează, la
sfârşitul sec. XIII î.Chr., spre marile centre din Orient. Acum se prăbuşeşte şi regatul hitit. În Asiria
domnesc principi a căror putere politică şi militară este considerabil diminuată.
După o scurtă perioadă de declin, forţa politică şi militară a regatului asirian se va revigora în
vremea lui Tiglatpalassar I (1115-1078 î.Chr.). Acesta va duce la apogeu politica de cucerire a
înaintaşilor săi. Intr-un textul cuneiform, sunt înfăţişate războaiele purtate de Tigltpalassar I în primii
ani de domnie, în urma cărora a reuşit să exalte la culmi virtuţile militare ale asirienilor. Faptele sale
de arme au rămas ca model şi exemplu pentru cruzii stăpânitori ai Asiriei din secolele IX-VII î.Chr.
Pentru edificarea imperiului, regii Asiriei au aplicat cei dintâi principiul războiului total (jafuri,
distrugeri, incendieri omururi). Putem aprecia că elementele care au asigurat succesele Asiriei pe
cîmpurile de luptă au fost, pe lîngă geniul al lui Tiglatpalassar I, voinţa de luptă a armatei sale, dar şi
spaima ce o stârnea în rândul duşmanilor.
Atenţia regelui asirian se îndreaptă mai întâi înspre nord pentru a preveni un atac al triburilor
muşki, probabil de origine traco-frigiană, cunoscute prin distrugerile provocate regatului hitit. Aceste
triburi ocupau o zonă bogată în minereuri de cupru, situată în bazinul superior al Tigrului. O acţiune
de represalii este urmată de recucerirea regiunii Subartu, trupele asiriene deschizându-şi astfel drumul
spre Aţara Nairi”, la apus de lacul Van., unde va ataca şi cuceri unele din oraşele hitite.
Tiglatpalassar I, profitând de starea de decadenţă a Egiptului, se îndreaptă apoi spre apus, în
Siria şi Palestina, unde învinge şi supune micile state. Mai apoi, Tiglatpalassar I cucereşte mai multe
oraşe din Mesopotamia centrală, printre care şi Babilonul.
După moartea acestuia, regatul asirian are de înfruntat răscoala ţinuturilor cucerite şi supuse,
iar ca urmare puterea Asiriei se va diminua accetuat în următoarele două secole. Criza internă este
amplificată şi de invaziile arameilor, care, în căutarea de păşuni, s-au infiltrat în Siria şi Mesopotamia,
provocând tulburări şi nelinişte. Inscripţiile din timpul lui Tiglatpalassar I reflectă această stare de fapt.
Ţinuturi întinse din Asiria şi Babilonia sunt ocupate de noii veniţi. Abia după ce se va restabili un
oarecare echilibru, ca urmare a sedentarizării acestor triburi seminomade, unele state, printre care şi
Asiria, îşi vor recâştiga poziţiile.

2.7.3. Regatul nou asirian (930-612 î.Chr.)

Asiria reuşeşte să înlăture dominaţia arameilor, iar şi regele Assurdan II (932-910) îşi
dobândeşte o glorie comparabilă cu a predecesorilor săi. Întreaga Asirie se reface din punct de vedere
economic, politic şi militar. Unele din statele şi principatele arameene care s-au format la hotarele
Asiriei, în Siria şi în nordul Mesopotamiei, sunt supuse.
Urmaşul său, Adadnirari II (909-889) poartă numeroase campaniii împotriva arameenilor,
descrise în analele sale, apoi atacă, cucereşte şi jefuieşte Babilonul, luându-şi titlul de Arege al celor
patru părţi ale lumii”, Arege al Universului”. Regii asirieni erau dominaţi de ideea creării unui
Aimperiu universal”, având drept nucleu Asiria. De aici şi numeroasele acţiuni militare întreprinse de
asirieni pentru supunerea statelor şi populaţiilor vecine. Materializarea acestei idei a fost diminuată în
bună parte de răscoalele izbucnite în spaţiul cucerit imediat după retragerea armatelor asiriene. Fapt ce
îi va determina pe regii asirieni să repete operaţiunile militare, efectuând expediţii de jaf şi pedepsire.
Această amprentă o poartă domniile lui Assurnazirpal II (884-860), Salmanassar III (858-824) şi
Adadnirari III (810-783).

21
 Cu ultimul rege începe o perioadă de declin treptat a puterii regale, când principalul personaj
în stat devine marele comandant al armatei (turan). Concomitent, nobilimea războinică îşi întăreşte
puterea şi privilegiile, iar vecinii, mai ales statul Urartu, ameninţă Asiria, acum tot mai fragilă.
Prestigiul instituţiei regale va fi restaurat de Tiglatpalassar III (745-727 î.Chr.), un fost
general (turan). Intelgent, metodic, combativ, Tiglatpalassar III poate fi considerat ca veritabil
fondator al imperiului asirian. Noul rege inaugurează o perioadă de expansiune a Asiriei, refăcînd
stăpânirea asiriană asupra Siriei şi Palestinei şi subordonînd regatul filistin din Gaza. Supune apoi
statele arameene din sudul Mesopotamiei şi obligă Babilonul să-i recunoască autoritatea. Cîteva din
acţiunile întreprinse (în M. Zagros împotriva kassitilor, 744; împotriva statului Urartu şi a vasalilor
neo-hitiţi, 743, ca şi a mezilor, 737-736) aveau menirea consolidării graniţelor regatului şi a
descurajării potenţialilor adversari. Tiglatpalassar III a lăsat în urma sa un mare imperiu care se
întindea de la Golful Persic până la Munţii Demarend din sudul M. Caspice şi până la graniţele
Egiptului.
Pe plan intern, restabileşte şi consolidează autoritatea regală printr-o reformă administrativă şi
militară. Reorganizează armata care devine permanentă, cu corpuri de luptă specializate. El întăreşte
cavaleria, reducând rolul carelor de luptă, armata asiriană câştigând astfel în mobilitate. Reforma
iniţiată de Tiglatpalassar III face ca prestigiul social al marii nobilimi să se diminueze. Categoria
socilă privilegiată va deveni mica nobilime, capabilă să-şi procure calul şi echipamentul de luptă.
Numeroasele texte descoperite în palate (Ninive, Nimrud, Khorsabad) atestă accentuarea etatismului,
concentrarea principalelor pîrghii ale puterii în mîna regelui, controlul modului de administrare a
provinciilor prin prin sistemul prestării de jurămînt faţă de rege al guvernatorilor, utilizarea sistemului
deportărilor pentru a evita revolte în teritoriile cucerite etc.
Maxima înflorire a noului imperiu asirian se situează sub dinastia Sargonizilor. Intemeiată de
Sargon II (722-705 î.Chr.), un uzurpator, după obiceiul ilustrului înaintaş, îşi ia titlul de rege legitim
(şaruchin). De numele său sunt legate victoriile asupra unei coaliţii siro-egiptene (Karkemish devine
colonie asiriană, 717), transformarea regatului Israel în provincie asiriană, ca şi ocuparea Ciliciei, care
determină extinderea dominaţiei asiriene în Asia Mică pînă pe malul anticului Halys. Efectuează de
asemenea deportări masive din rîndul populaţiilor supuse. Pe plan intern, perfecţionează sistemul de
organizare conceput de Tiglatpalassar III. La Ninive crează cunoscuta bibliotecă de mai tîrziu, iar la
Dur-ªarukinar (azi Korsabad) construieşte o fastuoasă capitală. Urmaşii săi, printr-o politică de
deportări, de spoliere, de jaf şi de devastări a teritoriilor ce le stăpâneau, aveau să prelungească încă
vreme de un secol existenţa regatului asirian.
Fiul şi succesorul lui Sargon II, Sennacherib (705-689), este o personalitate controversată.
Înfrînge triburile arameilor de pe Eufratul inferior, efectuînd şi mari deportări de populaţii. În 701
înfrînge o rebeliune zbucnită în Palestina. Jerusalimul, cruţat, este obligat să plătească un greu tribut.
Întreprinde apoi o campanie în Kurdistan şi regiunea lacului Van, reuşind să pacifice şi revolta
izbucnită în Cilicia (698). Reţinem pe seama lui şi o încercarenereuşită de cucerire a Elamului (692).
Babilonul, cel mai important oraş al Orientului, care se răzvrăteşte condus de un principe chaldeean,
aliat fiind cu elamiţii şi arameii, este cucerit în anul 689 î.Chr. După ce oştirea îl jefuieşte, oraşul este
nimicit, nici un templu nefiind cruţat, iar locuitorii sunt trimişi în surghiun. Pe ruinele oraşului,
Sennacherib lasă să curgă apa, pentru ca să piară orice urmă de cetate rebelă.
În acelaşi timp, el a fost şi un mare constructor de canale şi diguri pentru irigaţie. Transformă
Ninive, plasat pe malul stîng al Tigrului, în capitală imperială, unde construieşte un imens palat. Pe
vremea sa, agricultura Mesopotamiei era un exemplu pentru restul lumii. Acum se introduce aici
cultura unor plante (bumbacului) şi arbori noi.
Assarhadon (689-669 î.Chr.) a reluat marile campanii militare ale înaintaşilor săi. Noul rege
hotărăşte reconstruirea Babilonului şi a templelor sale, iar populaţiei surghiunite îi redă vechile
privilegii. Întreprinde o expediţie în Fenicia, prilej cu care distruge Sidonul şi impune controlul asirian
asupra comerţului fenician. În anul 679 va respinge un atac al cimmerienilor şi sciţilor pe flancul sudic
al M. Taurus. De asemenea, efectuează mai multe raiduri împotriva mezilor din platoul iranian. De
numele lui Assarhadon se leagă expediţia împotriva văii Nilului, unde, în 671 î.Chr., înfrânge armata
faraonului Taharqa din dinastia etiopiană. Cucerire de scurtă durată deoarece după retragerea armatei
asiriene, Egiptul se va răzvrăti. Assarhadon nu poate înfrînge revolta deoarece moarela Harran (669).
Urmaşul său, Assurbanipal II (668-629 î.Chr.), ultimul mare rege asirian, a fost o
personalitate marcantă, îmbinând calităţile de comandant de armate, om politic energic, vânător

22
pasionat, iubitor de artă şi literatură, mai ales. Biblioteca sa, descoperită în palatul de la Ninive de
către arheologul englez O. Rassam (1854), având peste 23.000 de tăbliţe cuneiforme, cuprindea
întreaga literatură sumero-akkadiană care ne este astăzi cunoscută datorită faptului că, începînd cu
Sargon II, regii asirieni au pus scribii să copieze toate textele aflate în vechile temple din
Mesopotamia.
El reia acţiunile militare împotriva Egiptului, trupele asiriene reuşind să ocupe Teba. Victoria
asiriană determină şi ultimele state arameene sau feniciene să se supună: Tyrul, care rezistase unui
îndelungat asediu timp de 10 ani, se supune, ca şi regatul lidienilor din Asia Mică. Imperiul asirian
atinge acum întinderea sa maximă.
În anul 652 î.Chr. Assurbanipal va înfrânge o puternică coaliţie a popoarelor supuse care s-au
răzvrătit având sprijinul Babilonului şi Elamului. În câteva bătălii, va reuşi apoi să zdrobească pe
elamiţi şi să cucerească capitala acestora, Susa (646), determinînd astfel dispariţia statului elamit.
Îndelungatele confruntări externe şi interne, dislocarea de trupe pe largi spaţii provoacă Asiriei
o reducere drastică a resurselor sale umane şi materiale. Putem adăuga apoi atacurile sciţilor şi
rebelinea Babilonului. Toate la un loc determină declanşarea unei grave crize, astfel că, după moartea
lui Assurbanipal, regatul asirian va cunoaşte un rapid declin. El se va prăbuşi sub loviturile primite din
partea unei alte puteri ridicate din podişul iranian, aceea a mezilor, coalizaţi cu Babilonului, pe tronul
căruia se urcă chaldeeanul, Nabopalassar (625 î.Ch.). In anul 612 î.Chr., regele mezilor, Kyaxares,
cucereşte Ninive, capitala Asiriei, ca rezultat al atacurilor combinate ale mezilor şi babilonenilor. Ca
urmare a acestor cuceriri, sfârşeşte istoria bimilenară a Asiriei. Ceea ce a supravieţuit dezastrului
regatului asirian, s-a grupat în jurul Karkemish-ului.

2.8. Regatul noului Babilon

Nabopalassar, regele al Babilonului, aparţinea probabil nobleţei chaldeene. Avea calităţi de
fin diplomat, graţie cărora ajunge la o înţelegere avantajoasă cu regele mezilor, Kyaxares. Ultimele
încercări de rezistenţă ale asirienilor, sprijiniţi de trupele egiptene ale faraonului Nechao, au fost
înfrânte în bătălia de la Karkemish (605 î.Chr.), din Siria, trupele victorioase fiind conduse de fiul său,
Nabuchodonosor. Ca urmare, se crează un întins regat babilonean, devenit pentru scurt timp o mare
forţă politică, economică şi culturală a Orientului Apropiat.
Prăzile luate de la Ninive, în urma sprijinului acordat mezilor la cucerirea capitalei asiriene, i-
au dat posibilitate lui Nabopalassar să înalţe numeroase temple şi, mai ales, să reclădească în chip
fastuos Babilonul.
Îi succede la domnie fiul său Nabuchodonosor (605-562 î.Chr.), care continuă opera de
restaurare şi de înfrumuseţare a Babilonului, refăcând templele E-sangila şi E-temenanki, canalele şi
zidurile marii metropole mesopotamiene (trei rânduri de ziduri succesive cu peste 300 de turnuri de
apărare). Babilonul devine principalul centru bancar şi economic al Orientului Apropiat. O operă de
amploare cu caracter strategic o reprezintă ridicarea, la nord de Babilon, a unui zid de apărare între
Tigru şi Eufrat4, menit să apere metropola de atacurile venite dinspre nord.
Din numeroase inscripţii aflăm date despre bătăliile purtate de Nabucodonosor în Siria şi
Palestina, iar textele iudaice oferă amănunte despre cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala
statului Iuda, despre jefuirea şi incendierea Templului. Regele Iudeei, Sedechia, după ce i se scot ochii
şi îi sunt ucişi fiii, este dus în surghiun la Babilon. Este posibil ca regele Babilonului, prin războiul său
împotriva statului Iuda, dar şi a Tyr-ului sau Askalon-ului, să fi urmărit întărirea frontierelor cu
Egiptul în vederea unei viitoare expediţii asupra văii Nilului. Cronica neobabiloneană relatează despre
unele ciocniri cu armatele egiptene. Prin supunerea statelor semite din Siria şi Palestina,
Nabucodonosor întemeiază un întins imperiu de la hotarele Egiptului şi până la Golful Persic.
Urmaşii săi nu au fost capabili să-i continue opera, neputând menţine puterea regalităţii
babilonene pe acest întins teritoriu. Pe plan intern se declanşează o criză datorată rivalităţii dintre două
importante grupări religioase pentru dobândirea supremaţiei: a preoţilor aramei din Ur, susţinători ai
zeului Sin şi cea a preoţilor din Babilon, care îl venerau pe Marduk.
Ultimul rege chaldeean al Babilonului, Nabonide (555-539 î.Chr.), s-a sprijinit pe marea
preoţime a zeului Sin. El clădeşte temple închinate acestei zeutăţi la Haran şi Ur. După ce înfrânge o

4.Descris de Xenofon în “Anabasis” II, 4,12.

23
răscoală izbucnită în Siria şi Palestina, Nabonide încearcă, timp de 8 ani, cucerirea oraşului Teima,
aflat într-o oază îndepărtată din nordul Arabiei.
În acest timp, la răsărit, în podişul iranian, perşii, supuşi până atunci mezilor, se răscoală şi
cuceresc ţinuturile ocupate de mezi. Tânărul rege persan, Cyrus, se luptă apoi cu regele Cressus al
Lydiei, în Asia Mică, a cărui ţară o cucereşte. În curând perşii au pornit şi asupra Babilonului. Armata
babiloneană suferă o primă înfrângere lângă oraşul Opis (539). Perşii trec apoi zidul ridicat de
Nabucodonosor, iar un an mai tîrziu (538), Babilonul îşi deschide porţile în faţa armatei persane.
Cyrus, regele perşilor, a fost primit de preoţimea zeului Marduk ca un salvator al Babilonului. O
proclamaţie dată aici marchează preluarea de către regele persan a titulaturii regale sumero-akkadiene,
de Arege al Babilonului, rege al Sumerului şi AkkaduluiA. Babilonia va deveni o satrapie persană.

2.9. Elemente de cultură materială şi spirituală

Civilizaţia Mesopotamiei, creaţie a mai multor popoare, îşi defineşte trăsăturile oarecum
unitare datorită elementelor sale definitorii impuse de către iniţiatorii ei, sumerienii. Popoarele semite
venite din deşertul arabic în valea celor două fluvii, pătrund într-o arie culturală sumeriană, evoluată şi
bine definită. Trecerea, în timp, de la starea nomadă la viaţa sedentară a fost însoţită de asimilarea
elementelor culturii sumeriene. Apărută în urma unui asemenea proces, civilizaţiile babiloneană şi
asiriană ajunge, la rândul lor, să strălucească asupra zonelor înconjurătoare. Acţiunile militare
întreprinse de regii akkadieni, de cei ai dinastiei a III-a de la Ur, prin care subordonează întinse spaţii,
ca şi activităţile comerciale practicate, au determinat răspândirea elementelor de civilizaţie din
Mesopotamia în lumea semitică din spaţiul din răsăritul Medieranei. Numai aşa se poate explica
răspândirea scrierii cuneiforme şi adaptarea ei la diferite structuri lingvistice, apariţia dicţionarelor, ca
şi faptul că limba akkadiana devine limbă diplomatică şi de cultură până în sec.XIV-XIII î.Chr. şi
chiar mai târziu, până când va dispărea din uz. Concepţiile mesopotamiene (religie, mitologie, noţiuni
ştiinţifice), având o forţă de iradiere deosebită, îşi exercită influenţa şi în afara ariei semite, asupra
Anatoliei şi chiar a Greciei.

2.9.1. Stat, regalitate, administraţie

Pentu definirea naturii regalităţii şi a tipului de administraţie plecăm de la un număr restrâns
de elemente concrete. Inventarea scrierii şi apariţia primelor Aarhive” alcătuite din tăbliţe cu caracter
economic presupun începutul formării unui aparat administrativ însărcinat cu ţinerea unei evidenţe a
palatului. Rolul administraţiei era de a veghea asupra averii suveranului care personifica în aşa măsură
statul pe plan politic încât problemele cu privire la cetate reprezentau pentru cancelarii o obligaţie
secundară. ªeful intendenţei avea în grijă atât proprietăţile regelui cât şi afacerile economice ale
oraşului.
Expansiunea teritorială a avut drept urmare constituirea unei birocraţii de stat. Din mileniul III
î.Chr. observăm şi o evoluţie a noţiunii de stat favorizată de constituirea marilor imperii. În timpul
dinastiei akkadiene se constituie şi o administraţie provincială, dacă luăm în considerare faptul că după
cucerirea Susei, Naram Sin numeşte un guvernator. Promovarea unei politici comerciale active
presupune şi existenţa, alături de rege, a unor coordonatori de sectoare specializate, a unui corp de
scribi cunoscători ai limbilor sumeriană şi akkadiană.
Abia cu dinastia a III-a din Ur, pe baza numărului mare de arhive regale, putem aprecia că se
formează structurile unui stat veritabil, prin constituirea unei duble administraţii, la nivel central şi la
nivel provincial. Autonomia oraşelor este suprimată, conducătorii acestora (ensi) fiind transformaţi în
slujbaşi care răspundeau în faţa regelui. Această organizare va fi desăvârşită de către Hammurabi prin
pătrunderea centralizării în toate domeniile vieţii publice. Se constituie o administraţie de tip piramidal
al cărui vârf este reprezentat de rege. Vizirul, al doilea pe scara ierarhiei administrative, avea reşedinţa
la Babilon, iar cei doi guvernatori, plasaţi la Larsa şi Sippar, se aflau sub ordinele sale. Oraşele erau
cârmuite de prefecţi, iar satele aveau în frunte un conducător asistat de un sfat al bătrânilor. Alţi
dregători dirijau contabilitatea statului, distinctă acum de cea a palatului, supravegheau încasarea
impozitelor şi a taxelor sau controlau comerţul particular. Numeroşi curieri făceau legătura cu cele mai
îndepărtate provincii.
Pentru popoarele care au atins un anumit nivel de civilizaţie, regalitatea era considerată forma
normală a statului. Sumerienii considerau regalitatea ca reprezentând un dar al zeilor acordat

24
oamenilor încă de la originea lor. Listele regale notează coborârea regalităţii din cer, mai întâi la
Eridu, de unde a fost transferată şi în alte centre. Nu deţinem suficiente date pentru cunoaşterea
condiţiilor în care a fost instituită regalitatea.
Unele reprezentări figurate descoperite la Uruk (cilindrii-sigilii, reliefuri şi vase de cult),
aparţinând epocii pedinastice, puneau în prim plan un personaj care pare să fi exercitat în acelaşi timp
funcţii sacerdotale şi să fi condus destinele cetăţii. Acel en din Uruk pare să fi prefigurat spre sfârşitul
mileniului IV î .Chr. pe suveranii mesopotamieni din etapa următoare. Dacă luăm în considerare unele
texte precum AEpopeea lui Gilgamesh”, rezultă că avem de-a face cu persoane charismatice, care au
demonstrat prin fapte deosebite că beneficiază de sprijinul divinităţii. Titulatura regală cunoaşte o
evoluţie de la formula de început (en) spre forme complicate o dată cu creşterea absolutismului regal,
cucerirea de noi teritorii (Arege al Sumerului şi Akkadului”) şi, ca urmare, apariţia aspiraţiei la puterea
universală (Arege al celor patru părţi ale lumii”). În paralele, este de presupus şi un transfer de
sacralitate de la instituţia regală (considerată ca fiind Acăzută din cer”) spre persoana care deţinea
titlul regal. Expresia materială a acestui transfer o reprezintă adoptarea unor nume teofore (cu Naram
Sin) şi a unor noi insemne (tiara cu coarne, semn al sacralităţii persoanei) la succesorii lui Sargon I
(Rimush şi Manishtusu) după cum o dovedesc statuile de fundaţie descoperite în ruinele templului
zeiţei Ishtar de la Ninive.
După un timp, din motive de ordin militar şi economic, instituţia monarhică va deveni
întruchiparea normală a societăţii. Despotismul va reprezenta elementul comun al instituţiei
monarhice, întemeiat pe o economie dirijată de palat, pe o putere militară nelimitată şi, deseori, pe
aspiraţii sacerdotale afirmate în moduri diferite.
Aspectul războinic al regalităţii mesopotamiene se explică prin numeroasele conflicte care au
avut loc. El corespunde concepţiei tradiţionale a şefilor de trib a căror datorie era conducerea
acţiunilor de jaf. Aspectul războinic al regalităţii nu a fost niciunde exaltat ca în Asiria.
Titulatura purtată de regii mesopotamieni evidenţiază al doilea element esenţial al puterii
monarhice, cel al dependenţei faţa de zei. Investitura avea loc în templu unde regele primea insemnele
care reprezentau consacrarea unei alegeri divine. Întreaga activitate a regilor era inspirată de zei
(interpretarea prezicerilor şi oracolelor). Încălcarea voinţei divine putea fi fatală pentru comunitate. Ca
reprezentant al divinităţii, suveranul era însărcinat, în numele acesteia, să asigure în regat bunăstare şi
progres.
În numele îndatoririlor impuse de zei, suveranii mesopotamieni au exercitat şi funcţia de
legiuitor, manifestată prin emiterea unor edicte sau legi şi cea de judecător suprem. Hammurabi
desfăşoară şi în acest domeniu o activitate reformatoare deosebită. Justiţia este organizată după
modelul administraţiei civile. Instanţa supremă se afla la Babilon, curtea de apel la Sippar. În oraşele
mai importante (Larsa, Nippur) funcţionau tribunale districtuale, iar în aglomerările umane de mai
mică importanţă, judecătorii locale.
Trebuie semnalată şi susţinerea prestigiului egalităţii prin efectuarea unor lucrări monumentale
(înălţarea sau refacerea palatelor, întemeierea de oraşe sau redimensionarea lor, consacrarea de
temple, construirea de căi de navigaţie, terestre sau pe apă).
Unii dintre regi par să fi exercitat şi unele funcţii privind cultul, ceea ce confirmă caracterul
sacerdotal al puterilor regale. În această calitate, regele prezida marile sărbători religioase, îndeosebi
cele ale Anului Nou.
2.9.2. Economie şi societate.
Proprietatea asupra pământului aparţinea teoretic unui proprietar unic şi absolut care era
oraşul-stat, reprezentat prin regele său. Alături de aceasta se dezvoltă cu timpul şi sistemul de
posesiune asupra pămîntului de către comunităţile ţărăneşti rurale, de temple, de aristocraţia
funcţionărească, precum de către coloniştii militiari aflaţi în serviciul armatei. Domeniile regale şi ale
marelui templu, constituite prin donaţii din partea regilor, aveau un rol esenţial în viaţa economică a
ţării. Exploatarea terenurilor era fie directă, prin Aoamenii regelui”, fie prin sistemul arendelor.
Slujbaşii acestora asigurau o evidenţă riguroasă a cadastrului, în funcţie de care, în schimbul folosirii
loturilor de pământ erau stabilite obligaţii în natură, reprezentate prin Atributul regal” şi prestaţii în
muncă (construcţia şi întreţinerea canalelor, a digurilor, ca şi a altor lucrări publice: fortificaţii, temple,
palate, drumuri).
Agricultura constituia ramura de bază a economiei în Mesopotamia. Datorită unor condiţii
pedo-climatice specifice (fertilizarea solului de revărsările periodice sau de sistemul de irigaţii),

25
principala cereală cultivată era orzul, la care se adăuga apoi grâul şi secara. Dintre plante se remarcă
susanul, din care se extrăgea ulei, rodiul şi dudul. Vinul din struguri era cunoscut încă de sumerieni.
Mai folosită era însă berea, preparată din orz. Pentru cultivarea pamântului erau utilizate Amanuale”
de agricultură care conţineau, rezumate, cunoştinţele de bază privitoare la etapele muncilor agricole
(procedee de irigare şi cultivare a pământului, de folosire a uneltelor agricole, treierat şi vânturat, ele
încheindu-se cu recomandări de ordin religios). Dintr-un asemenea Amanual” aflăm că era utilizat un
dispozitiv care, ataşat plugului, asigura simultan aratul şi semănatul. Se intensifică culturile agricole
superioare: grădinăritul şi pomicultura. Existau întinse grădini de zarzavat, protejate împotriva
vânturilor şi arşiţei de perdele de sălcii. Principalul arbore cultivat era curmalul care furniza, după
mărturia lui Strabon, 360 de produse diferite (vin, nectar, oţet, fibre textile, hrană pentru animale şi
material de construcţie sau combustibil). Legenda despre Aarborele vieţii”, adesea reprezentat în artă,
a izvorât probabil din preocuparea sumerienilor de a cultiva acest atât de preţios pom fructifer.
Creşterea animalelor (oi, capre şi bovine - folosite la muncile câmpului), era destul de
răspândită. La acestea se adaugă asinul adus din Egipt, calul, introdus de hurriţi pe la 1800 î.Chr şi
utilizat la carele de luptă sau cămila, folosită către sfârşitul mileniului II î.Chr.
Evoluţia rapidă a societăţii din spaţiul aflat între cele două fluvii a fost facilitată de aplicarea
unor inovaţii tehnice precum descoperirea roţii. Primele reprezentări ale unor vehicole cu roţi în
Sumer datează de la mijlocul mileniului IV î.Chr. Utilizarea roţii olarului a dus nu doar la o deosebită
dezvoltare, cantitativă şi calitativă a ceramicii, ci şi la apariţia unui tip de meşteşugar specializat -
olarul. La începutul mileniului I î.Chr. meşteşugarii asirieni preparau pasta de sticlă opacă, faianţa
sticloasă, teracota emailată şi cunoşteau fabricarea sticlei suflate.
Trebuie evidenţiat controlul exercitat de către regalitate asupra tuturor activităţilor economice,
monopolul ce-l deţinea asupra productiei meşteşugăreşti şi a schimbului, în special a celui efectuat la
mare distanţă. Tendinţa de concentrare a puterii economice în mâna unei persoane sau a unui grup de
persoane poate fi urmărită încă din etapa predinastică (faza Ur-Uruk). Ulterior, din timpul dinastiei a
III-a din Ur, textele cuneiforme ne furnizează numeroase date despre ateliere, lucrători, nivelul
producţiei, depozitarea şi distribuţia mărfurilor etc.
Dintre meşteşuguri, se dezvoltă cele bazate pe resurse locale (olărit, exploatarea stufului şi
trestiei, prelucrarea pieilor, metalurgia cuprului şi a bronzului). Deosebit de preţuite erau ţesăturile din
in, cânepă sau lână. Resursele deficitare (lemn, piatră), fară să fie excluse din activitatea
meşteşugărească, constituiau, pentru centrul şi sudul Mesopotamiei, activităţi mai restrînse.
Se practica un comerţ înfloritor care întregea şi intensifica viaţa economică. Operaţiunile
comerciale mai importante făceau obiectul unor acte oficiale de vânzare-cumpărare. Se efectuau spre
exterior, organizate de către rege, în calitate de unic furnizor şi garant, adevărate expediţii comerciale,
de caravane care parcurgeau mii de kilometri pe rute comerciale, prevăzute cu locuri de popas, unde se
efectuau schimburi de produse, aprovizionare etc. Mai lesnicioase şi mai sigure erau transporturile pe
apă (cele două fluvii, reţeaua de canale şi ceva mai târziu de-a lungul coastei Golfului Persic).
Venituri substanţiale erau obţinute şi din dobânzile practicate de către regi pe împrumuturi (în
special de cereale). În perioada neo-babiloneană este atestată existenţa unui sector privat în cămătărie
şi comerţ . Operaţiunile de credit se efectuau pe baza unui act scris.
2.9.2.1. Viaţa socială. Încercarea de reconstituire a societăţii mesopotamiene pe baza textelor
juridice (coduri de legi, edicte) este dificilă. Accentuarea diferenţierilor economice şi sociale au
determinat constituirea din mileniul III î.Chr. a unor structuri ierarhice. Baza socială în spaţiul
mesopotamian era costituită din producătorii liberi (agricultorii, păstorii, meşteşugarii, negustorii etc.).
Aristocraţia era formată din două grupări: aristocraţia militară şi cea administrativ-funţionărească. O
altă categorie socială superioară o constituia preoţimea templelor, în rândul căreia se integrau şi magii,
prezicătorii, interpreţii de vise, astrologii etc.
În vârful piramidei sociale se afla regele. Iniţial regele era conducătorul absolut (politic,
militar, religios, administrativ şi juridic). Din mileniul al III-lea î.Chr., bună parte din aceste
prerogative au fost transferate reprezentanţilor săi (preoţi, judecători, funcţionari, militari), care şi-au
consolidat progresiv poziţia socială şi economică.
Fiecare oraş-stat avea un zeu protector, tutelar, căruia tradiţia religioasă îi atribuia fondarea
aşezării. Regele era reprezentantul temporar, locţiitor al acestei zeităţi. Statul sumerian era o structură
teocratică. Funcţiile religioase şi cele civile ale regelui nu erau clar diferenţiate. În calitate de mare
preot, el devine mediator între pămînt şi cer, oameni şi zei. În acelaşi timp, regele deţinea şi atribuţii

26
administrative (responsabilitatea efectuării lucrărilor publice, a construirii şi întreţinerii canalelor de
irigaţie, a digurilor), de a-şi proteja supuşi prin îndeplinirea atribuţiilor judecătoreşti (judecător
suprem) şi militare (comandant suprem al armatei). Regalitatea avea un caracter absolut, puternic
individualizat în cazul Asiriei şi centralizat.
În societatea mesopotamiană o funcţie deosebită o deţineau templele, destul de numeroase şi
înzestrate de regalitate cu terenuri agricole, ateliere meşteşugăreşti, bunuri, daruri, sclavi. Pe lângă
funcţia lor religioasă, templele erau importante centre de cultură. Formarea şi instruirea scribilor,
activităţile din diferitele domenii ale ştiinţei, atelierele artiştilor, redactarea şi păstrarea scrierilor cu
caracter religios, literar juridic etc. constituiau activităţi patronate de temple.
Sclavii proveneau din diverse surse: prizonieri de război, debitori insolvabili, membri de
familie vînduţi de capul familiei, copii adoptaţi. Munca sclavilor nu a constituit baza producţiei
materiale, ea fiind nerentabilă în agricultură, motiv pentru care aceştia erau utilizaţi precumpănitor în
lucrările publice. Prin reglementările codului lui Hammurabi, sclavul putea să se elibereze, să practice
meserii, se putea căsătorii cu fiica unui om liber, fără ca fiii rezultaţi să devină sclavi.
Dreptul era considerat ca având un caracter divin. Sumerienii aveau o zeitate a dreptului
(Nanşe), iar la babiloneni dreptul era garantat de către ªamaş, zeu al soarelui şi al justiţiei 5. În virtutea
acestei concepţii, adevăratul legislator era divinitatea, regelui revenindu-i rolul de a transmite
oamenilor normele juridice. Dreptul penal, relativ blând la sumerieni, atinge culmea severităţii în
Asiria. Sub raport juridic, codul lui Hammurabi prezintă o importanţă deosebită. Redactat în secolul
XVIII î.Chr., acesta reprezintă o codificare a mai multor legi mai vechi sumeriene şi akkadiene 6.
Importanţa legislaţiei lui Hammurabi constă nu atât în înnoirile pe care le aduce, cât mai ales în
operaţiunea de prelucrare şi unificare a tradiţiei precedente. În plus, importanţa acesteia este dată şi de
larga sa răspândire nu doar în cadrul societăţii mesopotamiene, cât şi dincolo de hotare ei, în Orientul
Apropiat. Codul reprezintă mai mult o culegere de 282 de hotărâri judecătoreşti, emise sau sancţionate
de regi, prezentate sub formă de articole, de norme de drept civil şi de procedură penală, de drept
administrativ, comercial şi al familiei etc.
De timpuriu s-a stabilit o anumită procedură judiciară, bazată pe declaraţiile martorilor şi a
notabilităţilor statului, pe executarea unor expertize, pe jurămîntul părţilor, pe administrarea de probe
materiale7. Împărţirea dreptăţii se făcea de către judecători, la care cei aflaţi în litigiu apelau. Judecata
se încheia prin redactarea unui proces verbal care putea fi revizuit, instanţa ultimă de apel fiind regele.
Pedepsele date de tribunale erau, atât în legislaţia babiloneană, cât şi în cea asiriană, modelate după
Alegea talionului”. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte era lozinca codului lui Hammurabi. Stabilirea
pedepsei varia în funcţie de condiţia socială a inculpatului sau a părţii lezate. Pentru a fi pedepsit,
inculpatul trebuia să fi săvârşit delictul sau infracţiunea în mod premeditat. Cele mai dure pedepse
erau administrate de către dreptul asirian (pedeapsa capitală, mutilări corporale, munca forţată etc.).
2.9.2.2. Viaţa religioasă.
Fiecare dintre oraşele-stat sumeriene îşi avea zeul său principal. Considerat fondator, stăpân şi
protector, acesta îl desemna pe rege ca locţiitor şi mare preot al său (Eridu avea ca divinitate supremă
pe Enki, Larsa pe ªamaş, Uruk pe Anu etc.). Zeităţile mesopotamiene, impregnate de concepţia
sumeriană despre divinitate, au caracteristicile fiinţelor omeneşti, fiind însă mult mai puternice şi mai
perfecte. Gândirea religioasă a sumero-babilonenilor îi concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor în
aspect, gândire şi acţiune (antropomorfism religios). Aspectul lor fizic, redat de statuile aflate în
temple, este asemănător cu cel al regilor, iar îmbrăcămintea lor, era mai preţioasă şi mai strălucitoare.
Comportamentul acestor zeităţi era asemănător cu al oamenilor (întemeiază familii, aveau aventuri,
sentimente şi patimi etc.). Doar că evenimentele în care sunt implicaţi pot afecta echilibrul în univers.
Religia sumerienilor era în primul rând naturistă. Cultul forţelor naturii îşi găseşte expresia în
pantheonul vechi sumerian, în triada divină a zeilor creatori: Anu (divinitatea supremă reprezentând
cerul. Templul său principal era în Uruk. Ulterior îşi pierde preeminenţa în pantheon devenind un
personaj secundar), Enlil (zeul aerului şi atmosferei, Adomnul şi stăpânul furtunilor”, Arege al
pământului şi cerului”, calitate în care numeşte regii şi le influenţează acţiunile. Miturile mai târzii îl

5. Pe stela de diorit negru pe care este cioplit codul său, Hammurabi este reprezentat ca primind din mâinile zeului textul de lege.
6. Cea mai veche culegere cu caracter juridic cunoscută în Sumer aparţine principelui Ur-Nammu din Ur (cca.2050 î.Chr.). Mai sunt
cunoscute codurile principelui din Isin, Lipit-Iştar şi cel redactat în limba akkadiană de Eşnunna.
7. Un tip special de probă era ordalia, în baza căreia acuzatu era cufundat în apele unui râu. Dacă supravieţuia era considerat nevinovat.

27
fac responsabil de crearea universului) şi Enki (la babiloneni Ea, creatorul fenomenelor naturale şi
culturale esenţiale ale civilizaţiei. Stăpânul apelor adânci care dă viaţă pământului). Este greu de
sesizat elementele semite care completează concepţia despre divinitate. Atenuarea naturalismului
sumerian şi poate accentuarea caracterelor morale ale divinului ar putea fi socotite că reprezintă
contribuţii semite.
Babilonenii adaugă, preluând unele elemente din perioada anterioară, şi o triadă Aastrală”,
formată din Sin (zeul Lunii), din fiul său ªamaş (zeul Soarelui, al justiţiei) şi din fiica sa Iştar (zeiţa
vieţii, a fecundităţii, a vegetaţiei şi a dragostei senzuale), singura divinitate feminină importantă,
identificată cu planeta Venus (luceafărul). Tot în sfera zeităţilor personificând natura întâlnim o triadă
semită: Adad (zeul furtunii, al fulgerului pustiitor, dar şi al ploii care fertilizează câmpiile; larg
răspândit în spaţiul siro-palestinian); înflorirea anuală a vegetaţiei este exprimată de sumerieni prin
mitul zeului Dumuzi şi al zeiţei Inanna (simbol al pământului mamă). Babilonenii, creatori ai mitului,
şi apoi asirienii, adoptă numele zeului cu unele modificări (Tammuz) şi atribuie funcţiile zeiţei
divităţii lor Iştar care devine şi zeiţa războiului. Acestora li se adaugă o serie de divinităţi apărute mai
târziu sau venerate doar în unele zone.
Situaţia este puţin diferită când vorbim despre zeii naţionali: Marduk (impus ca divinitate
supremă de prima dinastie babiloneană, preluînd o parte din atributele divinităţilor sumeriene. De
calitatea sa de zeu universal este legată opera de creaţie şi de orânduire a unversului) în Babilonia şi
Assur (deţine calităţi specific războinice care exprimă şi însumează caracterele proprii neamului său)
în Asiria.
Comună era şi credinţa în demoni. Aceştia erau consideraţi spirite nefaste, atotputernice,
imaginate ca fiinţe fantastice ce puteau lua diferite înfăţişări. În reprezentările artistice ei sunt prezenţi,
precum sunt închipuiţi, având trup de om şi cap de animal sau cu o combinaţie de membre provenind
de la mai multe animale. Calea care permite intervenţia demonilor este păcatul, de natură diversă,
îmbinînd vinovăţia rituală (nerespectarea unui ritual religios) şi cea morală (furt, crimă etc.). În
practicile cultice un rol important îl aveau exorcismele (procedee magice prin care erau alungaţi
demonii) şi diferite forme de divinaţie care mergeau de la examinarea ficatului de animale, la
interpretarea viselor, a zborului păsărilor, la utilizarea oracolului sau la studiul aştrilor.
Practicile cultului religios se desfăşurau în temple, fiind susţinute de un numeros şi complex
corp sacerdotal, organizat pe categorii (magi, prezicători, interpreţi de vise, sacrificatori, bocitori,
cîntăreţi, purificatori etc.) şi funcţii, într-o ierarhie riguros stabilită în fruntea căreia se afla însuşi
regele. Actele rituale ale cultului constau din ofrande de produse alimentare şi băuturi (lapte, vin, bere,
miere şi ulei), ofrande şi sacrificii de animale (berbeci miei, păsări), oferite de credincioşi şi însoţite de
cântarea de psalmi, recitări de imnuri şi rugăciuni.
Un complex calendar sacru determina celebrarea cultului. Fiecare zi a anului 8 era consacrată
unei zeităţi care necesita ritualuri speciale. Se derulau şi mari solemnităţi, închinate zeilor tutelari sau
legate de anotimpuri (primăvara era celebrată renaşterea naturii) sau, cea mai importantă, sărbătoarea
anului nou în Babilon.
2.9.2.3. Literatura
Producţia literară s-a structurat pe un nucleu oral timpuriu aparţinând perioadei predinastice.
Sunt cunoscute texte sumeriene cuprinzând mituri (Potopul, Mitul lui Etana, Coborârea zeiţei Inanna
în Infern, mituri ale creaţiei lumii) şi fapte eroice ale unor regi (Zisudra, Gilgamesh, Enmerkar). Pe
acest fond s-a constituit producţia literară mai târzie, ilustrată de Epopeea lui Gilgamesh, Enuma elish,
Coborârea zeiţei Isthar în Infern).
Cel mai popular şi răspândit text rămâne epopeea lui Gilgamesh care a circulat în variantă
sumeriană sau în traducere în Asia Mică şi în spaţiul siro-palestinian. Părţi din acest text (tema
potopului) au fost integrate, cu minime modificări, în Vechiul Testament . Acest fapt poate fi explicat
prin unele realităţi istorice. O parte din actul creaţiei lumii şi a istoriei poporului evreu sunt proiectate
în spaţiul mesopotamian, care a constituit pentru unele grupe (tribul lui Iacob şi a lui Beniamin) o zonă
familiară datorită îndeletncirilor evreilor (păstoritul transhumant, asociat cu practicarea arendării
păşunilor şi comerţul caravanier).
Se cuvine menţionat stilul comemorativ şi narativ care au dat primele consemnări istorice
(tăbliţa lui Entenema). Analele regale vor deveni o componentă a literaturii mesopotamiene începând
8.Anul era împărţit în douăsprezece luni alcătuite fiecare din 29 de zile şi jumătate sau din 30 de zile. Din cînd în cînd la acestea se adăuga o
a treisprezecea lună pentru ca să corespundă anului solar.

28
cu perioada regatului asirian mijlociu. Sunt de consemnat în această privinţă analele sau inscripţiile
comemorative ale lui Tukulti-Ninurta I, Assurnazirpal II, Salmanassar III, Assurbanipal II.
Trebuie consemnată totodată absenţa unor genuri cultivate în alte zone ale Orientului Apropiat
(profeţiile, învăţăturile, poezia lirică).
2.5.5.5. Arta
Elementele componente ale artei mesopotamiene au fost definite în Sumer. Ulterior,
akkadienii şi asiro-babilonenii au continuat cu fidelitate, uneori reuşind să şi dezvolte trăsăturile
generale ale perioadei de început. Creaţia artistică majoră s-a născut dintr-un spirit practic, acela de a
celebra credinţa şi puterea. Din temple şi palate, cei doi poli în jurul cărora gravitau activităţile
economico-sociale şi politice, provin cele mai importante şi semnificative vestigii privind arhitectura,
sculptura şi pictura.
Arta mesopotamiană, dar mai ales arhitectura, a depăşit tot ce se realizase în domeniu pînă în
mileniul IV î.Chr., cu toate că a fost condiţionată de materialele existente în zonă. Piatra, material
deficitar în spaţiul mesopotamian, trebuind să fie adusă de la mare distanţă, se folosea în zona centrală
şi sudică doar în rare cazuri (ATemplul de calcar” din Uruk, de la sfârşitul mileniului IV î.Chr., era
ridicat pe o temelie alcătuită din câteva asize de dale de calcar nefasonate). Din aceste motive,
constructorii au fost obligaţi să utilizeze singurul material aflat la dispoziţie, mult mai perisabil, lutul.
Amestecată cu paie tocate, argila era întrebuinţată sub formă de chirpic sau pentru fabricarea
cărămizilor, obţinute prin turnarea acesteia în tipare şi uscare la soare. Cărămida arsă a fost utilizată în
Mesopotamia doar pentru placarea pereţilor construcţiilor din cărămidă crudă sau la pavarea
terenurilor expuse scurgerii apelor. Aici locul mortarului ca liant a fost luat de bitum. În pofida
acestui neajuns, în spaţiul cuprins între cele două fluvii a fost creată o artă monumentală deosebită.
Pentru ridicarea unor construcţii (mormintele regale de la Ur) sunt utilizate pentru prima oară soluţii
tehnice ingenioase, precum bolta şi cupola.
Oraşele sumeriene, ca şi cele babilonene, erau protejate de puternice ziduri de incintă, flancate
de porţi şi bastioane9.
În spaţiul Mesopotamiei, începînd din mileniul III î.Chr., arhitectura a îmbrăcat forma
templului şi a palatului. Deşi numărul acestror construcţii era mare, perisabilitatea materialului folosit
la ridicarea lor, ca şi amprenta timpului, au făcut ca din arhitectura mesopotamiană să se păstreze până
astăzi relativ puţine vestigii. Informaţiile cuprinse în textele antice, ca şi investigaţiile arheologice ne
permit cunoaşterea elementelor definitorii ale arhitecturii spaţiului mesopotamian. Ambele ansambluri
(templul şi palatul) aveau dimensiuni grandioase şi aproximativ aceleşi planuri.
Tipul clasic al templelor sumeriene era cel de formă dreptunghiulară (dimensiuni de până la 50
x 80 m). Datorită materialelor de construcţie utilizate, templul nu dobândea un spaţiu arhitectonic
armonios, lăsând impresia de greoi, monoton, strâmt şi întunecat. Parte integrantă a templului, deşi
independentă, era ziguratul, construit prin suprapunerea unor prisme tot mai mici (în număr de trei
până la şapte), legate între ele prin rampe de acces 10.
Sporirea prerogativelor monarhice a determinat transformări şi în principiile artei, prin apariţia
unor construcţii laice (palatul regal). Unul dintre primele palate cunoscute este cel din Kish. Ulterior,
pe măsura creşterii importanţei instituţiei monarhice, arhitectura este subordonată serviciului regal. Ca
urmare, sunt ridicate construcţii impresionante precum palatul lui Zimrilin de la Mari, care devine
obiectul admiraţiei generale, marile palate din Babilon 11 sau cele asiriene, în construcţia cărora se
utiliza piatra (Ninive, Khorsabad etc). În ce priveşte planimetria construcţiilor, acestea, amplasate pe
terase artificiale şi înconjurate de ziduri, erau grupate în jurul curţilor interioare care distribuiau spre
interior, prin deschiderile pereţilor, aerul şi lumina.
Splendoarea acestora se datora bogăţiei şi strălucirii ornamentaţiei. Edificiul propriu-zis
contribuia într-o mică măsură la acest efect deoarece însuficienţa resurselor tehnice impunea

9. Zidul dublu care împrejmuia oraşul Uruk, ridicat spre sfârşitul mileniului III î.Chr., reprezenta o amenajare deosebită (lungime de peste 9
km, grosime de 5 m , înălţime de 6 m, având şi 800 turnuri de apărare). De o amenajare asemănătoare beneficiază, mai târziu şi Babilonul, al
cărui zid extrior avea grosimea de 7,80 m .
10. Ziguratul templului lui Marduk din Babilon, ridicat de Nabucodonosor, denumit de către evrei Aturnul Babel”, avea, după mărturia lui
Herodot, dimensiuni deosebite: latura bazei pătrate era de 180 m , iar înălţimea, estimată azi de specialişti, atingea 91 m. Fiecare din cele
şapte etaje ale monumentului reprezenta câte o planetă cunoscută în epocă. Pe ultima terasă a ziguratului era amenajaă o încăpere, a cărei
destinaţie este controversată: capelă (Herodot), mormânt regal (Strabon) sau observator astronomic (Diodor din Sicilia).
11. Palatul lui Nabucodonosor, extins pe orizontală (330 x 220m), avea cinci curţi interioare în jurul cărora se grupau numeroase săli. În
apropierea sa erau construite celebrele Agrădini suspendate ale Semiramidei”, amenajate pe terase susţinute de coloane şi arcade.

29
constructorilor anumite limite. Monotonia pereţilor exteriori era înviorată prin alternarea nişelor cu
pilaştrii prin utilizarea coloanelor angajate sau prin decoraţii. Mai mult s-a recurs la virtuţile culorii
sau ale reliefului. Conuri de lut ars cu baza pictată (roşu, negru sau alb) erau înfipte cu vârful într-un
mortar gros de argilă care acoperea suprafaţa pereţilor. Bazele acestora şi diferitele lor culori sugerau
motive geometrice simple (zig-zaguri, romburi).
Pictura murală, îngrădită de convenţiile care dominau arta, acuza absenţa efectului de umbră
şi lumină, ca şi a numărului relativ redus de culori utilizate. De la sfârşitul mileniului II, este utilizată
pe o scară mult mai largă pictura smălţuită. Pe un fond de argilă arsă se aplicau culori fuzibile (alb,
negru, albastru, galben, verde şi, mai rar, roşu), pe care o a doua ardere le transformau în smalţ. Plăci
de argilă smălţuită decorau palatul din Assur încă din timpul lui Tukultininurta II (începutul secolului
IX î.Chr.). Apogeul decoraţiei cu plăci smălţuite este atins în epoca neo-babiloneană. În palatele
asiriene decoraţia suprafeţelor interioare este realizată cu ajutorul basoreliefului.
De timpuriu (în ultima fază a perioadei predinastice), sumerienii au creat şi o artă statuară de
proporţii reduse, cu o valoare mai puţin reprezentativa datorită lipsei materiei prime. Cele mai vechi
mărturii ale artei statuare (capul de femeie din marmură albă de la Uruk) au un remarcabil nivel tehnic
şi estetic, ilustrat de reprezentările de animale (berbeci sau capete de berbec) .
Relieful va deveni partea esenţială a decoraţiei. Dacă în arta sumeriană, de inspiraţie
religioasă, relieful era cu precădere votiv (credinciosul era reprezentat pe plăci de piatră în ipostaza
îndeplinirii unor ritualuri), mai târziu, sub influenţa noilor condiţii politice (preamărirea funcţiei
monarhice), acesta îşi schimbă aspectul. Temele preferate devin profane, găsindu-şi modul de expresie
în marile stele (Stela Vulturilor, stela lui Naram-Sin). Ele sunt exemple ale unei arte de inspiraţie în
primul rând politică şi dinastică.

3. E G I P T U L A N T I C
Egiptul antic ocupă în istoria universală un loc de o importanţă excepţională. Evoluţia sa
istorică, atât din punct de vedere al cristalizării şi consolidării unei societăţi tot mai diferenţiate pe plan
social, economic şi politic, cât şi din acela al splendidei sale civilizaţii, poate fi urmărită pe baza
numeroaselor documente arheologice, epigrafice şi literare antice.
3.1. Cadrul natural
Vechii egipteni puneau la baza lumii apa. Din această convingere cosmogonică derivă ideea
genezei Egiptului din haosul acvatic primordial. Credinţa că ţara Egiptului s-a născut din apă a
fost întreţinută şi de o realitate geografică, Nilul cu anualele sale revărsări. Izvorând din zona
ecuatorială a Africii, apele fluviului parcurg până la M. Mediterană 6.690 km. Valea superioară şi
mijlocie a Nilului se reduce, în general, la un îngust culoar săpat de năvala apelor în rocile pleistocene.
In aval de prima cataractă (Assuan) acest culoar se lărgeşte, variind între 25-50 km, iar în vecinatatea
oraşului Cairo de azi se transformă într-o largă câmpie. Aspectul triunghiular al acesteia, având baza
pe ţărmul Mediteranei, i-a determinat pe vechii greci să o denumească Delta, asemuind-o unei litere
din alfabetul lor. Spaţiul dintre prima cataractă şi zona actualului Cairo formează Egiptul de Sus, iar
câmpia Deltei Nilului cu braţele sale, până la litoralul mediteranean, Egiptul de Jos.
Ca urmare a ploilor torenţiale şi a topirii zăpezilor din Munţii Abisiniei, nivelul fluviului
creştea continuu după data de 19 iulie, pentru ca apoi, în septembrie, să se retragă. Acest fenomen
natural a fost esenţial pentru prosperitatea agriculturii egiptene timp de milenii deoarece apele
revărsate ale fluviului purtau substanţe organice şi minerale care fertilizau pământul. Din acest motiv
Herodot afirma că AEgiptul este un dar al Nilului”.
Solul fertil al văii Nilului era mărginit, la est şi la vest, de pustiul arid. Cu tot climatul secetos,
pe acest pamânt aluvionar creştea o floră diversă şi bogată, precumpănitoare fiind plantele acvatice
(lotusul şi papirusul). De timpuriu au fost aclimatizate şi cerealele (mai ales grâul). Frecvenţi erau
curmalii şi palmierii. Egiptul deţinea şi unele suprafeţe împădurite cu salcâmi sau acoperite cu ierburi.
Regimul floristic favoriza existenţa unei faune diverse (păsări de stufăriş, mamifee - porci, oi,
cornute, animale mici de casă, apoi reptile de apă - crocodili sau de uscat - şerpi, şopârle etc.).
Bogăţia solului era completată cu cea a subsolului. Malurile înalte ale culoarului Nilului în
Egiptul de Sus ofereau din abundenţă variate soiuri de piatră (silex, gresie, granit, bazalt, calcar, diorit
etc.). Peninsula Sinai furniza minereuri, Nubia aur, iar Libanul lemnul de cedru. Condiţiile naturale

30
favorabile ale zonei explică vocaţiile agrară, meşteşugărească, comercială şi de constructori ale
vechilor egipteni.
Primele mărturii ale existenţei umane sunt cunoscute în Egipt încă din paleolitic. Revoluţia
neolitică a marcat profunde schimbări. Importantă a fost sedentarizarea comunităţilor umane în valea
Nilului (mileniul V î.Chr.) şi apoi apariţia aşezărilor stabile, ridicarea construcţiilor ce le implică. Se
edifică locuinţe şi sanctuare din lut nears; apar şi se diversifică uneltele; apar produse artizanale cu rol
apotropaic (amulete, mărgele) şi produse decorative (brăţări, ace de păr din os şi fildeş); se
confecţionează ceramica caracterizată prin varietatea tipologică şi eleganţa formelor.
La fundamentarea unităţii şi originalităţii civilizaţiei egiptene, Nilul a contribuit din plin, el
asigurând legăturile dintre aşezări. Trebuie subliniată relativa izolare a acestui spaţiu de restul lumii
antice, prin zonele de deşert de la est şi de la vest, prin jungla din sud şi M. Mediterană din nord.
Totuşi, există dovezi timpurii cu privire la utilizarea căilor terestre între valea Nilului şi Palestina,
peste Peninsula Sinai, pentru vehicularea bunurilor materiale.
3.2. Izvoare
Civilizaţia Egiptului a exercitat o influenţă puternică asupra celorlalte civilizaţii mediteraneene
antice. Nu este de mirare că interesul pentru istoria Egiptului antic şi pentru monumentele sale s-a
manifestat încă din antichitate. Aşa se explică spaţiul mare care îi este dedicat în sursele externe
orientale (Biblia), greceşti sau latine. Numeroşi filozofi, oameni politici şi istorici greci ( Thales din
Milet, Anaximandru, Pitagora, Solon, Herodot) au vizitat Egiptul la sfârşitul secolului VI şi începutul
secolului V î.Chr. Informaţiile mai vechi le-au putut fi transmise de către negustorii greci din coloniile
de la Naukratis şi Dafné (întemeiate în a doua jumătate a sec. VII î.Chr. în delta Nilului). În secolele
următoare, alţi istorici: Diodor din Sicilia, Strabon, Plutarch, Iosphus Flavius, Sextus Iulius Africanus,
Eusebios din Caesarea etc. au dovedit acelaşi interes pentru istoria şi cultura egipteană. Aceştia au
folosit opera marelui preot egiptean Manethon (AAegyptiaca”), de la sfârşitul sec. IV î.Chr., care a pus
bazele cronologiei statului egiptean, însemnând numele faraonilor, grupate în 31 de dinastii.
Piramidele au stârnit interesul şi curiozitatea arabilor. Califul abbasid Mamum al-Mamun
(813-833) a dispus deschiderea piramidei lui Keops în interiorul căreia legenda spune că a fost găsită o
statuie de malachit, îmbrăcată cu o armură de aur împodobită cu pietre preţioase. Unul dintre
fondatorii studiului piramidelor este considerat Ibrahim Ibn Wasif întrucât susţinea că ştiinţa vechilor
egipteni este cuprinsă în marea piramidă. Pentru sec.XIV, reprezentativ prin calătoriile care le-a
întreprins este Ibn Batuta. Interesat de antichităţi, atunci când a călătorit în Egipt, a descris farul din
Alexandria aflat în ruine, a vizitat piramidele, urcând pe Nil până la Luxor.
Descifrarea la începutul sec.XIX (182101822) a scrierii hieroglifice a permis utilizarea
valoroaselor şi bogatelor surse interne, din rîndul cărora evidenţiem două mari categorii de documente:
a) texte de natură juridică şi contabilă, înregistrări de cadastru, testamente, opere literare etc.; b)
arhivele de la Tell el Amarna, importante pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale sub ultimii
faraoni ai dinastiei XVIII.
Pentru cunoaşterea unor momente deosebite ale istoriei Egiptului antic, ca şi pentru stabilirea
cronologiei relative, importante sunt cîteva izvoare, precum: a) stela de la Palermo care cuprinde o
cronică a dinastiilor din perioada protodinastică şi veche a Egiptului, precum şi menţiuni referitoare la
evenimente de la curtea faraonilor; b) Listele regale întocmite în timpul Regatului Nou (Camera
strămoşilor de la Karnak, Tabla de la Abydos, Tabla de la Saqqara); c) Papirusul de la Torino sau
ACartea morţilor”, publicată de R. Lepsius, indică numele şi faptele faraonilor până la dinastia XVII;
c) analele lui Tutmes III, păstrate în parte înscrise pe zidurile templului lui Amon de la Karnak (Teba)
şi ale lui Ramses II, înscrise pe zidurile templelor de la Abu-Simbel şi Luxor: e) Tratatul de pace
dintre Hattusil III şi Ramses II etc.
Bazele egiptologiei au fost puse de filologul francez Jean François Champollion (1790-
1832), bun cunoscător al limbii copte, care reuşeşte descifrarea hieroglifelor egiptene datorită
inscripţiei trilingve de pe o stelă de bazalt descoperite la Rosetta, când soldaţii francezi amenajau un
fort (Saint-Julien, 1799). Inscripţia reprezenta un decret al regelui elenistic Ptolemeu V Epifanes,
redactat în greacă, cu traducerea sa în demotică (scrierea şi limba populară a Egiptului în perioada
târzie) şi în hieroglife egiptene. El a reuşit, pornind de la numele lui Ptolemeu şi Cleopatra din textul
grec, să identifice hieroglifele cu aceeaşi semnificaţie şi să reconstituie semnele unui alfabet.
Opera lui Champollion a fost consolidată, confirmându-i-se valoarea, câţiva ani mai târziu
(1837), de către germanul Richard Lepsius. Cea mai importantă lucrare a sa este ACartea morţilor”,

31
întocmită pe baza unui papirus păstrat în muzeul din Torino. Eforturile lui Champollion şi Lepsius au
creat o disciplina nouă pentru studierea Orientului Antic, egiptologia.
Sursele scrise au fost substanţial completate de rezultatele crcetărilor arheologice. Expediţia
asupra Egiptului a lui Napoleon Bonaparte (1798-1799), la care au participat numeroşi savanţi, a avut
o urmare benefică pentru studierea Egiptului antic. Bazele egiptologiei au fost puse de Jean François
Champollion (1790-1832), care reuşeşte descifrarea hieroglifelor egiptene datorită inscripţiei trilingve
descoperite la Rosetta. Caracterul egiptologiei ca ştiinţă va fi definit în deceniile următoare de o serie
de cercetători prin descoperirea şi minuţioasa investigare a unora dintre monumentele reprezentative
ale Egiptului antic.
Primul dintre aceştia este francezul Auguste Mariette (1821-1881), descoperitorul Serapeum-
ului de la Menphis, sanctuarul divinităţii greco-egiptene Serapis, cu necropola subterană a taurilor
divini Apis, mumifiaţi şi depuşi în sarcofage. Această descoperire este datată între începutul mileniului
I - sec. VI î.Chr. (dinastiile XXII-XXVI). A. Mariette a iniţiat şi cercetările pentru dezvelirea capitalei
Theba şi apoi a Luxor-ului. Merite deosebite îi revin şi în încercarea de stăvilire a exodului valorilor
istorice ale Egiptului, prin crearea unei administraţii speciale (AService de l=antiquites de l=Egypte”)
şi întemeierea la Cairo a unui muzeu pentru păstrarea colecţiei de antichităţi descoperite.
Gaston Maspéro (1846-1916), arheolog francez cu temeinice studii filologice, deschide şi
cercetează interiorul piramidelor de la Sakarah (aparţinând lui Pepi I, Merenre, Unas, Pepi II, Teti,
faraoni din dinastiile V-VI), ca şi templele de la Karnak şi Luxor. Totalitatea inscripţiilor copiate din
interiorul acestor piramide sunt publicate între 1882-1892 în ceea ce numim Cartea piramidelor,
lucrare deosebit de importantă pentru cunoaşterea credinţelor funerare ale Regatului vechi egiptean.
Ulterior, lucrarea va fi republicată în patru volume la Leipzig, într-o ediţie critică a germanului Kurt
Sethe, sub titlul ADie Altägiptischen Pyramidentexte”, între 1908-1922.
În investigarea antichităţilor egiptene şi scoaterea la iveală a unei mari civilizaţii, spre sfârşitul
secolului XIX şi începutul sec. XX, intervin şi cercetătorii englezi şi americani (Institutul oriental din
Chicago), apoi şi alţii (italieni, belgieni, egipteni etc). Englezul Flinders Petrie (1853-1942) a
întreprins cercetări în oaza Fayum (staţiunea Hawara, dezvelind primul oraş egipten şi singurul
cunoscut până astăzi din Regatul de mijloc, precum şi la piramida şi templul funerar al faraonului
Amenemes III. Cercetarea aşezării întemeiate de Sestoris II este deosebit de importantă deoarece a
permis cunoaşterea structurii unui oraş antic: plan octogonal cu incinta de 400 x 350m, interiorul
împărţit printr-un zid transversal în două părţi inegale - aria mică cuprindea locuinţele muncitorilor
angajaţi în construirea piramidei şi templului, cealaltă parte era rezervată locuinţelor curtenilor -,
străzile se întretaie în unghiuri drepte constituind cvartale egale). De numele său se leagă şi cercetarea
aşezării de la Nagada, aflată la nord de Teba, care oferă date concludente despre preistoria văii Nilului.
Remarcabilă este şi activitatea filologului şi arheologului german Heinrich Karl Brugsch. În
calitate de director al ªcolii de egiptologie, creată la Cairo de viceregele Mohammed Said, Brugsch a
întemeiat, în 1863, periodicul de filologie egipteană AJurnal pentru lingvistică şi antichităţi egiptene”
(AZeitschrift für egyptische Sprache und Altertumskunde”), care continuă şi astăzi. Opera sa capitală
rezidă însă în cercetările asupra demoticii, publicând, după o asiduă cercetare, prima gramatică
demotică şi un dicţionar hieroglifico-demotic (Hierogyfisch-demotisches Wörterbuch), în 7 volume
(1867-1882).
Alte cercetări de amploare au fost intreprinse în jurul piramidelor şi a mastabelor din
necropola de la Menfis, ca şi în cea de la Teba (Ramseum, templul funerar a lui Ramses III de la
Medinet Habu, templele amenajate în stâncă de la Der el-Bahri), la piramida în trepte a lui Djoser de la
Sakarach sau cel de la Tell el-Amarna şi Tanis (anticul Avaris) etc.
Cercetările din ultimele decenii au împins în timp începuturile procesului de cristalizare a
statului egiptean (H. Kantor a introdus conceptul de dinastie 0, lucrările lui Schild, Wendorf, Logan,
Spencer etc. confirmă vechimea începuturilor regalităţii, apariţia timpurie a unei teologii politice,
susţinînd adoptarea cronologiei lungi).
3.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută a Egiptului antic.
Istoria statului egiptean a fost divizată încă din antichitate în mai multe perioade.
Manethon, mare preot egiptean de la sfîrşitul sfârşitul sec. IV î.Chr., a ales drept criteriu al acestei
periodizări succesiunea celor 31 de dinastii de faraoni. Istoriografia modernă a păstrat acest criteriu
pentru stabilirea cronologiei relative, grupând dinastiile în câteva perioade istorice, fiecare dintre
acestea prezentând elemente de unitate: a) Perioada predinastică (3300-3100); b) Perioada thinită

32
(dinastiile I-II, 3100-2778); c) Perioada regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2423); d) Perioada
regatului mijlociu (dinastiile XI-XIII, 2060-1780); e) Perioada regatului nou (dinastiile XVIII-XX,
1580-1085). Cele două perioade intermediare, corespunzătoare dinastiilor VII-X, XIII-XVII,
caracterizate prin fărămiţarea autorităţii centrale, constituie epoci de stagnare şi regres; f) perioada
tîrzie, a faraonilor de origine libiană, nubiană, saită şi persană (dinastiile XXI-XXXI, 1085-333), când
Egiptul îşi pierde poziţia de mare putere politică, după a fost cucerit de perşi la 525 î.Chr.
Pentru stabilirea cronologiei absolute există unele repere sigure. Egiptenii au avut un calendar
solar care are ca element cheie ridicarea concomitentă la orizont a soarelui şi a stelei Sirius (Sothis).
Acest fenomen astronomic care desemna începutul anului poate fi calculat de către specialişti, ca şi
decalajele apărute între cele două fenomene 12, care au fost observate şi menţionate în texte.
Există trei asemenea consemnări. Într-un calendar din timpul lui Thutmes III, gravat la
Elephantina, este consemnată faptul că sărbătoarea ridicării lui Sothis a căzut în a 28-a zi a lunii
Epiphi, în loc de iua 1 a lunii Thot. Calculele astronomice oferă ca date posibile anii 1471 şi 1474
î.Chr. Domnia acestui faraon trebuie să cuprindă aceşti ani. Un alt text (Papirusul medical Ebers)
notează că în anul 9 al domniei faraonului Amenhotep I ridicarea heliacă a stelei Sothis a avut loc în
ziua 9 a lunii Epiphi. Acest detaliu s-a apreciat, prin calcul, că a avut loc cîndva între anii 1550-1547.
Pornind de la acest fapt, se apreciază că începutul domniei lui Amenhotep I poate fi plasat între 1558-
1555 î.Chr., iar a dinastiei a XVIII-a şi a Regatului Nou este apeciat că au avut loc în jurul anului 1580
î.Chr. Un alt treilea text (Papirusul de la Kahun), întocmit în timpul lui Senusret III, pomeneşte că în
anul 7 al domniei acestuia sărbătoarea ridicării lui Sothis a avut loc în ziua 16 a lunii Pharmuti în loc
de 1 Thot. Pe baza decalajului menţionat, evenimentu este apreciat de specialistii în astronomie că a
avut loc între 1882-1879 î.Chr. Această încadrare ar impune plasarea începutului dinastiei a XII-a în
jurul datei de 2000 î.Chr.
In prezent, datele oferite de o cercetare multidisciplinară asupra Egiptului antic, impun
acceptarea unei date mai coborîte pentru începuturile istoriei, a structurării statale, în valea Nilului.
Prin metoda C14 s-a încercat încadrarea etapelor timpurii ale istoriei egiptene (constituirea regatului
unit), prin coborîrea sensibilă a datelor (primele dinastii 0 şi I prethinită
fiind plasate în jur de 4000-3500, iar a dinastiei I/Manethon la 3400 î.Chr.), fără ca acestea,
considerate prea înalte, să fie unanim acceptate.

3.4. Originile civilizaţiei egiptene. Apariţia primelor formaţiuni politice.

Egiptul ca entitate politică prezintă cîteva caracteristici aparte. El reprezintă, în contrast cu
Orientul Apropiat, modelul de stat Anaţional”, centralizat. Datorită cadrului natural, care a determinat
un anumit mod de organizare iniţial, în valea Nilului se înregistrează, cu o anumită periodicitate,
dezintegrarea structurilor unitare, fiind reactivate structurile politice iniţiale. Din acest punct de
vedere, în cadrul acestui proces, zona cea mai viabilă a fost Egiptul de Sus, iar singura modalitate de
refacere a unităţii statale a fost cucerirea. O altă caracteristică majoră se referă la faptul că zona Nilului
a început să fie intens locuită doar din momentul în care s-a introdus sistemul de irigare a terenurilor
agricole.
Începuturile civilizaţiei egiptene pot fi urmărite în timp pe baza descoperirilor arheologice din
momentul apariţiei primelor aşezări neolitice (mileniile V-IV î.Chr.), străvechi nuclee ale marilor
aşezări al Egiptului antic. Astfel, apar primele culturi neolitice, în cadrul cărora se disting încă de
acum premisele formelor şi ideilor specifice pentru societatea şi cultura egipteană. În regiunea Deltei a
fost identificată cultura merimdiană, iar pe cursul Nilului cea tassiană. În cadrul lor se identifică
primele forme de locuire cvasi-urbană, începuturile a ceea ce s-a numit revoluţia urbană, ca şi primele
înmormântări la care se distinge preocuparea pentru conservarea rămăşiţelor pământeşti ale
decedaţilor.
În jurul anului 4.000 î.Chr., în valea Nilului este adoptată metalurgia aramei. Cu aceasta
începe epoca eneolitică care, datorită aspectului său evoluat, a fost denumită şi perioada predinastică.

3.4.1. Epoca predinastică (3300-3100 î.Chr.)

12.Deşi steaua Sirius (Sothis) efectuează aceeaşi mişcare de revoluţie ca şi Soarele (365 zile şi 1/4), anual se produc decalaje între ridicarea
celor două corpuri cereşti, suprapunerea lor avînd loc doar o dată la 1461 ani.

33
 Caracteristice pentru acestă perioadă sunt cultura badariană, numită astfel după localitatea
Badari, caracteristică pentru zona meridională a Egiptului, datată la începutul mileniului IV î.Chr.
Aşezările şi cimitirele culturiibadariene sunt situate în zona de margine a deşertului. În a dua jumătate
a aceluiaşi mileniu va evolua cultura Naqada.
Descoperirile arheologice, ca şi primele scrieri pictografice, ne dezvăluie faptul că în perioada
predinastică (cultura Naqada) are loc o explozie demografică şi o concentrare a populaţiei în valea
Nilului, însoţită de apariţia unor aşezări protourbane, de o accelerată ierarhizare socială în cadrul
comunităţilor şi de apariţia elitelor ereditare, care deţinînd forţa economică îşi asumă sarcina
conducerii. Această evoluţie este caracteristică în special Egiptului de Sus care pare a deţine o
preeminenţă în zonă. Doar în ultima fază a culturii Naqada (III), datată pe la 3300 î.Chr., poate fi
sesizată cuprinderea şi a Deltei, unde creşterea animalelor era preponderenţă, în cadrul acestui proces
cultural.
Apariţia elitelor şi dobîndirea puterii politice de către acestea este asociată cu elaborarea unei
ideologii regale avînd ca nucleu zeităţile Hathor şi Horus, formarea unor centre religioase
(Hierakonpolis, Abydos) ca şi de apariţia elementelor componente ale insemnelor regale (coroana
roşie, emblema Egiptului de Jos, măciuca, sceptrul, coroana albă, emblema Egiptului de Sus).
Teritoriul egiptean se divide în unităţi teritoriale, economice şi politice ce poartă numele de nome (gr.
- ţinut). Printr-o evoluţie firească, din aceste unităţi teritoriale se vor uni, constituind două state Egiptul
de Sus şi Egiptul de Jos.
Cele două zone ale Egiptului - Delta (Egiptul de Jos) şi partea centrală şi meridională (Egiptul
de Sus) şi-au păstrat timp de secole un anumit caracter specific. Informaţiile cu privire la această
perioadă de început sunt sporadice, adesea confuze. Tradiţia, întărită de descoperirile arheologice,
arată existenţa în perioada predinastică a două regate: a) unul în regiunea Deltei (Egiptul de Jos) şi
altul (b) în regiunea centrală (Egiptul de Sus).
Din epoca predinastică este semnalată intensificarea schimburilor economice dintre zona
Nilului şi Palestina, pe un traseu care străbătea Peninsula Sinai, cu puncte intermediare, unele dintre
ele putînd fi considerate adevărate Acolonii” egiptene (Tel Erani, Tel Halif).

3.4.2. Epoca thinită (dinastiile I-II, 3100-2778 î.Chr.)

Această perioadă este numită thinită după numele oraşului This, din apropiere de Abydos,
unde s-a descoperit necropola regilor ce-i aparţine. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale
Egiptului.
Tradiţia, expusă de Manethon şi de Herodot, susţine că primul rege al Egiptului unificat ar fi
fost Menes, fondatorul primei dinastii thinite, care a întemeiat oraşul Memphis, aflat la limita naturală
dintre cele două Egipturi. Numele lui Menes se întâlneşte pe două tăbliţe găsite la Abydos şi Nagada.
Pe de altă parte, vechi documente scrise şi mărturii arheologice amintesc numele şi activitatea
războinică a regelui Narmer, conducător al Egiptului de Sus. Acestuia îi revine pare-se meritul de a
constitui, prin cucerirea regatului rival din Egiptul de Jos, un singur stat egiptean. S-a emis şi ipoteza
că cele două personaje regale - Menes şi Narmer -ar fi una şi aceeaşi, dar purtând două nume.
Statul ia măsuri pentru unificarea sistemului de irigaţii care devine unitar. De asemenea se
acordă atenţie organizării sistemului de apărare. Faraonii din dinastia I adoptă o nouă metodă pentru
procurarea unor materii prime (aramă, turcoise) şi anume organizarea unor adevărate expediţii
conduse de aceştia. De la un faraon din dinastia I, Aha, s-au păstrat fragmente de fildeş reprezentând
egipteni şi libieni care aduc, în semn de supunere, tribut regelui. Numele unui alt faraon, Uadji, apare
săpat pe o stâncă din deşertul arabic, probabil în urma efectuării unei expediţii militare, pe drumul care
aveau să-l parcurgă mai târziu caravanele spre Marea Roşie. De la un alt faraon, Udimu, ne-a rămas o
tăbliţă de fildeş cu scena masacrării unui prizonier şi cu o legendă care indică Aprima dată când Estal
a fost biruit”. Era vorba, probabil, de o expediţie în Sinai, împotriva beduinilor cu care egiptenii vor
lupta secole de-a rândul, pentru stăpânirea minelor de malachit şi de cupru. A doua direcţie importantă
de expansiune era Nubia, la sud de prima cataractă. Primele acţiuni militare în această zonă sunt
întreprinse de către faraonul Aha. Ca urmare, în această perioadă, Egiptul începe să se afirme pe arena
istoriei ca o nouă putere.

34
 Nu se cunosc împrejurările în care dinastia a II-a a luat locul celei precedente. Numele
faraonilor acestei dinastii, ca şi evenimentele care au avut loc, sunt consemnate de piatra de la
Palermo.
Este de reţinut faptul că epoca thinită marchează afirmarea autorităţii faraonilor prin
centralizarea Egiptului şi iniţierea unei timide politici de cuceriri.

3.4.3. Egiptul în perioada regatului vechi

(dinastiile III-VI, 2778-2289 î.Chr.).
Perioada Regatului vechi, caracterizată în general ca o epocă de pace şi prosperitate, reprezintă
desăvârşirea civilizaţiei egiptene la nivelul componentelor sale materiale şi spirituale. Statul centralizat
se consolidează, devenind puternic, reţeaua canalelor de irigaţie se amplifică, meşteşugurile cunosc o
mare dezvoltare, înlesnind legăturile comerciale cu zonele vecine (Nubia, Libia, Siria), iar în domeniul
artei şi literaturii apar primele capodopere. Istoriografia modernă asociază, în general, Regatul vechi al
Egiptului cu perioada piramidelor. Trebuie specificat faptul că din cele cinci secole ale epocii, doar
unul este al marilor piramide, restul intervalului cuprinzând faze ascendente sau descendente, al căror
conţinut poate fi delimitat şi definit, în bună parte, de evoluţia arhitecturii funerare a faraonilor.
Fondatorul dinastiei a III-a, Djoser, s-a remarcat prin consolidarea autorităţii regale în interior,
cât şi prin expediţii războinice efectuate în vederea procurării de materii prime (aramă din Peninsula
Sinai, aur din Nubia), turme de vite, prizonieri. Probabil că de numele lui Djoser se poate lega
anexarea de către Egipt a Nubiei inferioare. Ca rezultat al acestor activităţi şi succese, capitala
regatului unit, Memphis, a fost întărită prin puternice ziduri şi împodobită prin temple închinate zeilor
protectori ai dinastiei şi statului. Mormântul său, piramida în trepte de la Sakarach, un complex funerar
construit după tradiţie de către arhitectul regal Imhotep, ilustrează, prin utilizarea pietrei în cadrul
acestei ample lucrări arhitectonice, progresele tehnice şi social-economice atinse de societatea
egipteană la începutul Regatului vechi. Cantitatea impresionantă de muncă necesară ridicării acestor
monumente nu poate fi concepută fără existenţa unui înalt nivel de concentrare şi de organizare a
forţelor umane disponibile şi a unor largi resurse agro-alimentare. În egală măsură, aceste monumente
certifică existenţa unui program politic şi ideologic destinat să întărească şi să sublinieze puterea
regală.
A doua etapă progresivă din istoria Regatului vechi corespunde domniei faraonului Snefru, la
începutul dinastiei a IV-a (pe la 2700 î.Chr.), faraon ce poate fi considerat continuatorul programului
politic şi ideologic iniţiat de Djoser. Din informaţiile cuprinse în Stela de la Palermo cunoaştem faptul
că Snefru a organizat o expediţie în timpul căreia a adus 40 de corăbii cu lemn de cedru din Liban. De
asemenea, a ridicat fortăreţe la graniţă şi a organizat două expediţii victorioase în Nubia şi Libia de
unde sunt aduse importante prăzi de război (prizonieri şi turme de vite). Acest faraon desfăşoară şi o
susţinută activitate constructivă (două piramide la Sakarach şi Meidum).
Î perioada regatului vechi, Egiptul va stabili relaţii privilegiate cu oraşul Byblos. Inscripţiile
egiptene şi obiecte cu insemne regale descoperite în templul zeiţei Baalit conferă acestor legături o
semnificaţie deosebită. Nu este exclusă nici prezenţa unei comunităţi egiptene în acest atît de
important port comercial pentru Egipt.
Culmea puterii faraonilor din perioada Regatului vechi, exprimată prin uriaşe construcţii
funerare (piramidele, sfinxul de la Gizeh), o atinge dinastia a IV-a în epoca faraonilor Keops, Kefren
şi Mikerinos (cca. 2650-2500 î.Chr.). Ele dovedesc marea putere politică şi economică a faraonilor,
autoritatea lor asupra întregului teritoriu al Egiptului, deosebita dezvoltare a meşteşugurilor şi a
artelor, ca şi capacitatea militară de a conduce expediţii războinice dincolo de hotarele regatului. Prin
gigantismul şi armonia construcţiei, piramidele simbolizează, în acelaşi timp, chintesenţa lumii
faraonilor, idealul social-politic şi estetic al acesteia, măreţia Egiptului, dar şi viziunea vechilor
egipteni despre natură, societate, stat şi despre ei înşişi. Faraonii dinastiei a IV-a se intitulează Afii ai
zeului Soarelui, Ra”, divinitatea supremă a regatului egiptean.
Dintre faraonii dinastiei a VI-a care au urmat un program politic şi militar asemănător,
amintim, la sfârşitul secolului XXV î.Chr., pe Pepi I şi Pepi II. Primul a căutat să restabilească şi să
consolideze dominaţia egipteană în regiunea minieră din Peninsula Sinai, cât şi în Nubia, pătrunzând
în această ultimă regiune până la a doua cataractă.
În curând se poate constata o treptată slăbire a puterii centrale pe fondul accentuării unor
conflicte interne şi a intensificării mişcărilor separatiste iniţiate de conducătorii nomelor (nomarhi).

35
 3.4.3.1. Prima perioadă intermediară (2280-2060 î.Chr.)
In perioada următoare, Egiptul trece printr-o gravă criză internă, caracterizată, în cursul
dinastiilor VII-VIII, mai ales, prin dezagregarea unităţii politice a statului. Reprezintă o perioadă de
anarhie a aristocraţiei egiptene contra autorităţii regale, dar care nu a putut să instaureze o putere
durabilă. Ca rezultat imediat a fost apariţia unor mici regate provinciale, incapabile să reziste
atacurilor nomazilor din vecinătatea Egiptului. Capacitatea de apărare a ţării a scăzut şi ca urmare a
deselor lupte fratricide susţinute de căpeteniile acestor regate. În aceste condiţii, Delta a fost sistematic
jefuită de păstorii veniţii din Arabia.
Din rândul regatelor provinciale, în jurul anului 2240 î.Chr., s-a impus, cel care-şi avea centrul
la Herakleopolis, în oaza Faium. Datorită puterii lor sporite şi a forţei militare de care dispuneau,
principii, incluşi în dinastiile IX-X, îşi exercită autoritatea, chiar şi doar nominală, asupra unei părţi a
Egiptului , în rivalitate cu guvernatorul nomei tebane cu reşedinţa la Hermonthis, care reprezenta un
alt pol de putere.
Ulterior, spre sfârşitul sec.XXI î.Chr., s-au ridicat principii din Teba, cuprinşi în dinastia a
XI-a. Luptele pentru supremaţie dintre cele două regate au continuat până pe la 2050 î.Chr., când
Mentuhotep I, înfrîngînd forţele rivale şi cucerind oraşul Heracleopolis, reuşeşte să reunifice Egiptul
în favoarea regalităţii tebane.

3.4.4. Egiptul în perioada Regatului mijlociu

(dinastiile XI-XIII, 2060-1786 î.Chr.).
Ridicat din Teba, Mentuhotep I (2060-2040 î.Chr.) a rămas prototipul eroului salvator.
Pentru a-şi întări autoritate, Menhotep a transferat atribuţiile nomarhilor unui vizir care-şi avea
reşedinţa la curtea regală. Noul faraon întreprinde o expediţie pentru recucerirea Nubiei care profitase
de tulburările din perioada precedentă pentru a forma un regat independent. Opera sa de restaurare
social-economică şi de centralizare a statului a fost dublată de o amplă activitate constructivă, în urma
căreia Teba s-a transformat dintr-o aşezare rurală într-un mare oraş, capitala Egiptului. Documentele
vremii subliniază rolul din ce în ce mai mare al templului zeului Ra din Teba. Rezultatul firesc al
reunificării politice apare limpede exprimat şi în programul marilor construcţii regale, mai ales cele ale
faraonului Mentuhotep III ce au asigurat un loc de frunte civilizaţiei egiptene în perioada tebană.
Pe plan extern, faraonii dinastiilor XI-XII au ridicat Egiptul pe o poziţie necunoscută înainte.
Sunt consolidate, în zona Deltei, graniţele pentru a preveni atacurile populaţiilor nomade. Cele mai
importante campanii au fost duse în Nubia în timpul faraonului Sesostris III (1867-1843 î.Chr.),
unde, încorporând partea ei nordică, îi fortifică frontiera între a doua cataractă şi Elefantina. Pentru a
sigura loialitatea populaţieie locale, este colonizată cu egipteni această regiune şi sunt construite o
serie de fortificaţii (Buhen, Mirguissa, Kumeh). În Peninsula Sinai duce lupte împotriva triburilor
nomade (heriuşa), anexează cetatea Sichemului, situată pe muntele Efraimsi, a cărei rezistenţă
împiedica schimburile comerciale cu Siria şi Fenicia. De asemenea, sunt întreprinse acţiuni împotriva
populaţiilor din sudul Palestinei şi Fenicia. La vechile legături privilegiate cu oraşul Byblos, se adaugă
relaţiile politice cu Ugarit-ul şi Ebla. Probabil că Ugarit-ul a reprezentat punctul de contact al
Egiptului cu lumea egeeană.Aşa s-ar putea explica prezenţa unor piese egiptene în Creta (Cnossos) sau
a unor vase cretane de stil Kamares în Egipt.
O altă zonă de interes, economic în primul rînd, pentru Egipt o constituie Marea Roşie şi Ţara
Punt (posibil zona Port Sudan şi Sawakin). O stelă din timpul faraonului Senusret I dovedeşte faptul că
în timpul dinastiei a XII-a a fost amenajat la M. Roşie un port la Mersa Gawasis. Imagini iconografice
confirmă adaptarea egiptenilor la condiţiile navigaţiei maritime şi organizarea unor expediţii în Ţara
Punt.
Momentul maxim al dezvoltării Regatului mijlociu este atins sub faraonul Amenemhat III
(1842-1797 î.Chr.). Autoritatea faraonului este recunoscută de numeroşii dinaşti din regiunea de
răsărit a Mediteranei. Minele din Sinai sunt tot mai intens exploatate, iar în oaza Faium, la 40
km sud de Memphis, sunt întreprinse ample lucrări de hidroamelioraţie (lacul artificial Moeris).
Deşi scurtă, în perioada regatului mijlociu Egiptul îşi recapătă forţa economică. Drumurile
comerciale şi relaţiile cu spaţiile învecinate (Siria, Palestina, Nubia etc.) au transformat Egiptul într-o
ţară prosperă. Atît de mare era autoritatea faraonului încît principii locali din Siria şi Fenicia, puternic
influenţaţi de civilizaţia egipteană, folosesc limba şi scrierea hieroglifică. Faraonii care s-au succedat

36
apoi la conducerea regatului egiptean, însă, nu au putut asigura în continuare statului egiptean această
înfloritoare poziţie economică şi politică. Semnele declinului apar spre sfârşitul dinastiei a XII-a şi se
accentuează în timpul celei următoare (XIII), cînd se pare că are loc o scindare a statului egiptean,
însoţită de dispute pentru supremaţie şi rivalităţi între nomarhi. Astfel că Egiptul nu mai dispune de
forţele necesare pentru ase opune triburilor invadatoare ale hicsoşilor (populaţie de origine asiatică a
cărei origine nu a fost stabilită cu precizie) 13, care cuceresc regiunea Deltei şi nici Nubiei care îşi
recâştigă independenţa.

3.4.4.1. A doua perioada intermediară

(dinastiile XV-XVI, 1786-1552 î.Chr.).
La începutul secolului al XVIII-lea î.Chr. pătrunderea triburilor indo-europene în spaţiul Asiei
occidentale determină mari perturbaţii demografice, deplasări ale populaţiilor din vechile teritorii care
le ocupau. Unele dintre ele, majoritatea de origine semitică, cunoscute din sursele egiptene sub numele
de hicsoşi, sub această presiune înaintează spre delta Nilului unde se instalează.
Infiltrarea progresivă a hicsoşilor în Delta Nilului a avut loc pe parcursul a două etape. La
început ei au intrat în solda diferitelor principate care au apărut odată cu descentralizarea regatului
mijlociu. Apoi, spre 1650, profitând de luptele interne, s-au stabilit masiv în regiunea de răsărit a
Deltei, unde au ridicat cetatea Avaris, oraş care se confundă probabil cu Tanis. Din acest centru
politico-administrativ, dispunând de superioritatea militară ce le-o oferea utilizarea carelor de luptă şi
a cailor în disputele cu armatele egiptene, hicsoşii şi-au extins dominaţia asupra părţii de nord şi
centrale a Egiptului. Partea sudică, guvernată de principii de la Teba, devine probabil vasală şi
tributară hicsoşilor. Regii lor, cuprinşi în dinastiile XV-XVI, înlocuiesc autoritatea faraonilor pe o
perioadă de aproximativ 150 de ani. Departe de a fi barbari, cum îi caracterizează sursele egiptene,
hicsoşii aveau în urmă o lungă tradiţie de viaţă urbană. Pe lîngă conservarea propriilor tradiţii, ei
adoptă unele cutume egiptene (utilizarea scrierii hieroglifce de către suverani; adoptarea unor zeităţi
egiptene, preferinţă arătînd pentru zeul Seth pe care îl asociază cu semiticul Baal; ridicarea unui
templu dedicat acestuia la Avaris).
Sub dominaţia hicsosă, Egiptul de Sus reuşeşte să-şi menţină o oarecare autonomie, situaţie
care a dat posibilitate principilor tebani, încadraţi în dinastia XVII, să pregătească lupta de eliberare a
întregii ţări a Nilului de sub stăpânirea hicsoşilor. Eliberarea Egiptului a fost realizată de faraonul
Ahmes I (Amosis), denumit Aeliberatorul”, care este şi fondatorul dinastiei a XVIII-a. Cetatea Avaris
a fost cucerită, hicsoşii înfrânţi sunt urmăriţi până în Palestina, unde sunt definitiv zdrobiţi în urma
unui prelungit asediu asupra cetăţii Sharuhen.
3.4.5. Egiptul în epoca Regatului nou teban
(dinastiile XVIII-XX, 1552-1070 î.Ch.).
Dacă Ahmes I reconstituie statul cu ajutorul armatei, succesorii săi au utilizat aceleaşi
mijloace pentru reafirmarea Egiptului ca mare putere. Perioada Regatului nou reprezintă în istoria
Egiptului epoca în care se atinge apogeul centralizării statale şi a absolutismului regal. De asemenea,
perioada cea mai înfloritoare, bazată pe o prosperitate remarcabilă, pe o politică internă chibzuită şi
una externă ce îmbină acţiunile militare cu diplomaţia, ca şi pe dezvoltarea deosebită a culturii.
Reorganizarea internă a ţării (refacerea şi extinderea sistemului de irigaţii, refacerea drumurilor, a
fortificaţiilor, restabiliriea legăturilor comerciale cu sursele de materii prime), sporirea autorităţii
faraonului asupra regatului reunificat, punerea în valoare a imenselor sale resurse, activitatea
constructivă, politica externă activă, toate acestea ilustrează un amplu program politic care determină
o creştere excepţională a prestigiului statului egiptean în bazinul oriental al Mediteranei.
Politica faraonilor din dinastiile XVIII-XX faţă de spaţiul est-mediteranean cunoaşte o
schimbare profundă. Cu toate că accesul la rutele comerciale şi la resursele naturale sau la produsele
meşteşugăreşti rămîne o constantă a politicii egiptene, interesele militare şi politice vor deveni
prioritare. Aceasta deoarece materiile prime sau alte bunuri materiale, indispensabile societăţii
egiptene, puteau fi dobîndite acum şi pe alte căi (plata tributului, ocuparea unor teritorii).
Prezenţa activă a Egiptului în zona siro-palestiniană, bazată pe o politică de forţă a fost
determinată de formarea aici a unor puternice oraşe-state (Qadesh, Amurru), capabile să opună o dîrză

13. Numele de hicsoşi este dat de istoricul egiptean Manethon din sec. III î.Chr. Iosphus Flavius ( Contra Apionem, 1.4.91), istoric de
origine iudaică, care conservă pasaje din Manethon despe invazia hicsoşilor, îi consideră Astrămoşii noştri”. Cert este că numele de persoane
întîlnite pe sigilii sau în texte votive sunt vestsemitice.

37
rezistenţă, ca şi de tendinţele expansioniste ale unor state, interesate în a controla acest spaţiu
(Mitanni, regatul hitit şi, mai tîrziu, Asiria). Aceste forţe stimulau pe de o parte rezistenţa acţiunile
antiegiptene iniţiate de localnici, iar pe de altă parte încercau să-şi extindă influenţa în spaţiul siro-
palestinian prin impunerea unor relaţii de tip vasalic sau a unor dinastii (Qatna). Autoritatea asupra
acestui teritoriu de inters economic şi strategic deosebit pentru Egipt va fi exercitată direct prin
garnizoanele plasate în diferitele centre urbane ale regiunii, cît şi prin principii locali supuşi sau
reprezentanţi ai administraţiei.
Ahmes I deschide seria campaniilor militare în teritoriul est-mediteranean, ca o continuare a
acţiunilor de alungare a hicsoşilor, pentru restaurarea controlului egiptean asupra sudului Palestinei.
Acţiuni de amploare soldate cu cucerirea unor oraşe şi instalarea de garnizoane şi funcţionari
egipteni sunt întreprinse de Thutmes I şi II. Sub Tutmes III (1490-1436) se atinge apogeul marilor
expediţii egiptene în Orientul Apropiat, campanii relatate de analele acestui faraon, înscrise pe zidurile
templului de la Karnak. Cele 17 expediţii militare sau de pacificare întreprinse în Asia dovedesc un
adevărat program de cuceriri, pornind de la înfrângerea, în cadrul primei campanii, a unei coaliţii a
dinaştilor sirieni, sprijiniţi de mitannieni. Ea este urmată de cucerirea cetăţii Megiddo, de trecerea
Eufratului şi de înfrângerea regatului Mitanni. Succesele dobîndite nu au fost de durată.
De această situaţie favorabilă profită şi fiul său, faraonul Amenhotep II, un priceput
comandant militar, îmbinînd politica de forţă cu o abilă diplomaţie, a anihilat încercările suveranilor
sirieni de a organiza o nouă coaliţie antiegipteană. Sub urmaşii săi, supremaţia Egiptului a mai
durat câteva decenii, până când, în timpul faraonului Amenhotep III, într-o perioadă de pace cînd se
observă o încetinire a ritmului campaniilor militare şi de folosire, pe scară tot mai largă, a relaţiilor
diplomatice, destinate să menţină prestigiul politic al faraonilor. Renunţarea la politica de forţă va
determina o treptată abandonare a unor poziţii cheie în zona siro-palestiniana. Raporturile diplomatice
ale Egiptului cu celelalte state din Orient sunt destul de bine cunoscute, mai ales după descifrarea
documentelor egiptene de la El-Amarna.
Ahmes I reia şi acţiunile spre sud, în Nubia. Expediţii repetate, aveau ca obiectiv eliminarea
stăpânirii nubiene în zona primei cataracte şi extinderea cuceririlor pe teritoriul nubian. Ahmes I reia şi
politica de cuceriri pe ţărmul răsăritean al Mediteranei, dorind facă din Fenicia o bază pentru viitoarele
acţiuni egiptene. Urmaşii lui prin repetate expdiţii militare au creat un adevărat imperiu egiptean ale
cărui graniţe se întindeau de la Eufrat, în nord, pînă la Tombos, în sud. Astfel, în timpul faraonului
Tutmes I cuceririle egiptene depăşesc a III-a cataractă, zonă în care s-a construit cetatea de la
Tombos, în Nubia. Noii supuşi din Kuş, cum era denumită Nubia, s-au răsculat în primii ani ai
domniei lui Tutmes II, care a luat măsuri drastice pentru înăbuşirea acestei răzvrătiri. Duritatea
represiunii este relatată de o inscripţie de pe stâncile de la Assuan.
Tutmes III, unul dintre cei mai importanţi faraoni ai dinastiei a XVIII-a, va împinge spre sud,
până la a patra cataractă, stăpânirea egipteană. Administrarea regiunii era încredinţată unui funcţionar
special (guvernator al ţărilor de sud), cu titlul de Afiu regal”. Prezenţa egipteană masivă prin
colonizare şi administratie a determinat o puternică influenţă a culturii egiptene asupra populaţiilor din
Nubia.
Resursele întinsei sale stăpâniri, ce se întindea de la a patra cataractă a Nilului şi până la
Eufrat, sunt intens exploatate, operativitatea sistemului de administraţie asigurând echilibrul şi
prosperitatea internă. Un set de refome iniţiate de Thutmes III au dat un aspect particular faraonului.
Elementul esenţial al acestor reforme era acela că faraonul, în calitate de şef al administraţiei,
conducea efectiv. Niciodată Egiptul nu ajunsese la o asemenea putere, opulenţă şi strălucire, despre
care ne oferă o imagine grandiosul templu al lui Amon de la Karnak.
În acest răstimp, pe plan intern are loc o creştere deosebită a puterii economice a templelor
dedicate zeului Amon, ca rezultat al unor substanţiale privilegii şi donaţii primite din partea faraonilor.
Ca urmare, clerul teban a dobândit o mare influenţă şi autoritate, exercitate în dauna puterii faraonului,
cu care intră în conflict. Pentru restaurarea autorităţii unice şi absolute a funcţiei faraonului,
Amenhotep IV (1379-1362) iniţiază o reformă religioasă îndreptată împotriva intereselor puternicului
şi insubordonatului cler teban. Amenhotep IV denunţă cultul lui Ammon, înlocuindu-l cu un alt
străvechi cult solar, al zeului Aton de la Heliopolis, personificat prin discul solar. Aton este declarat
zeu suprem şi unic. Faraonul însuşi adoptă numele zeului, numindu-se acum Ehnaton (Astrălucirea lui
Aton”). El era fiul, imaginea şi reprezentantul acestei unice şi atotputernice zeităţi pe pământ.
Totodată, Ehnaton părăseşte Teba, construindu-şi o nouă capitală lângă El-Amarna, Akenaton

38
(Aorizontul lui Aton”), unde se mută împreună cu curtea sa, cu funcţionarii şi cu preoţii noului cult.
Dar, politica sa, lipsită de un sprijin consistent, a eşuat în faţa puterii clerului, coalizat cu forţele
adverse faraonului. Succesorul său, Tutankamon (1347-1338), celebru prin fabulosul mormânt
descoperit în anul 1922, realizează reconcilierea tronului cu clerul din Teba, revenind la vechiul cult al
lui Ammon.
Preocupat aproape exclusiv de problemele ideologice, se pare că Amenohotep IV a neglijat
ameninţările de la hotare şi paza posesiunilor asiatice. Cele 300 de tăbliţe de lut descoperite în arhiva
de la El-Amarna (1887), care cuprind corespondenţa diplomatică adresată de suverani şi principi
asiatici faraonilor Amenhotep III, IV, ne permit să urmărim decăderea puterii asiatice a Egiptului.
Dinaştii din Siria şi Palestina se emancipează treptat de sub autoritatea faraonului, iar cetăţile prietene
nu primesc, la repetatele lor cereri, nici un sprijin sau ajutor. Noua situaţie se datorează în parte şi
dinamismului acţiunilor externe ale regatului hitit, inaugurate de Suppiluliuma, care au ca rezultat
crearea unor zone de influenţă hitite în zonă. În aceste condiţii, absenţa acţiunilor militare
determină Egiptul să apeleze în principal la o abilă diplomaţie în cadrul căreia rol major deţinea
încheierea de căsătorii diplomatice. Ca urmare, în Orientul Apropiat se impune o anumită stabilitate,
marcată de structurareaunor zone de influenţă, situaţie în care Egiptul exercita controlul doar asupra
zonei sudice. Astfel Egiptul îşi pierde statutul de arbitru al zonei siro-palestiniene.
Convulsiile interne datorate reformei lui Ehnaton şi evenimentele legate de sfîrşitul dinastiei a
XVIII au determinat adîncirea crizei. Prin luarea puterii de către Horemheb, fostul comandant al
armatei egiptene, în locul ultimului faraon (Ay) al dinastiei a XVIII-a, începe o nouă şi strălucită
perioadă din istoria statului egiptean, ilustrată de faraonii din dinastia XIX. Cu ridicarea lui pe tron,
Egiptul îşi regăseşte potenţialul său economic şi politic, totodată, pentru un timp, şi capacitatea de
expansiune militară dincolo de hotare. Nevoia de materii prime şi de venituri suplimentare (tribut),
concurenţa tot mai pronunţată, venită din partea altor state (regatul hitit), necesitatea unei politici de
prestigiu în bazinul Mediteranei orientale, au determinat pe faraonii dinastiei XIX să caute a menţine
dimensiunile teritoriale, economice şi politice ale statului egiptean.
Politica externă tradiţională, de consolidare a stăpânirii egiptene în Nubia, a fost reluată de
către Horemheb încă din primii ani de domnie, acesta încercînd să recucerească poziţiile-cheie din
regiunile de nord-est, pierdute în timpul ultimilor faraoni din dinastia XVIII.
Spre o rezolvare favorabilă a acestei probleme se îndreaptă cu tenacitate politica practicată de
faraonii Ramses I, Sethi I şi, mai ales, Ramses II (1290-1224 î.Chr.). În lunga sa domnie, de peste
şase deceni, a lui Ramses II, Egiptul ajunge la limita maximă a influenţei sale militare, politice,
economice şi culturale. Ea a fost posibilă şi ca urmare a reorganizării armatei, efectuată de Ramses I,
ca şi de pe urma operaţiunilor militare întreprinse în Palestina, Siria şi Fenicia de către predecesorul
său, Sethi I.
După cum rezultă dintr-o inscripţie comemorativă, descoperită la Beirut, ţinta permanentă a
politicii lui Ramses II a fost reanexarea fostelor posesiuni egiptene din spaţiul est-mediteranean şi, cu
aceasta, eliminarea concurenţei unei noi puteri, noul regat hitit, a cărui expansiune spre sud se afirma
tot mai stăruitor.
Punctul principal al acestui conflict, care a pus faţă în faţă forţe militare excepţionale pentru
acea vreme, a fost atins în bătălia de la Kadesh (1285), veche cetate siriană, aşezată pe fluviul Oronte,
poziţie strategică cheie ce domina întreaga regiune siro-feniciană. Bătălia a rămas nedecisă deoarece
armata egipteană s-a retras. Astfel, regele hitit Muwatalis, a reuşit să oprească înaintarea spre nord a
armatelor lui Ramses II. La scurt timp, Ramses II este nevoit să intervină în Siria şi Palestina pentru a
reprima răscoala principilor cananeeni şi sirieni susţinuţi de hitiţi. În înaintarea lor, trupele egiptene
ating Eufratul. Succesul campaniei este datorat şi slabei rezistenţe opuse de regatul hitit, frămîntat de o
criză dinastică.
Ca urmare, este încheiat un tratat de pace (1278) între Ramses al II-lea şi Hattusil I, regele hitit
(tratat păstrat atît pe tăbliţe cu scriere cuneiformă, cît şi pe coloanele templelor de la Luxor şi Abu
Simbel). Deşi pretindea că instituie pacea eternă între cele două regate, întărită printr-o căsătorie
dinastică, tratatul nu a fost decît un paleativ cu efecte strict temporale. Alte clauze ale tratatului
prevedeau extrădarea reciprocă a refugiaţilor politici, a sclavilor, ca şi zonele de influenţă delimitate
de fluviul Oronte (nordul Siriei revenea hitiţilor).
În timpul domniei sale, Egiptul a cunoscut şi pe plan intern o dezvoltare deosebită. Pe primul
loc se plasează opera constructivă a faraonului, destinată să-i glorifice victoriile şi activitatea.

39
Necesitatea întăririi sistemului de apărare dinspre nord-est determină acordarea unei atenţii deosebite
deltei Nilului. Aici s-au construit noi oraşe (Per-Ramses). In oraşele din zona de contact cu posesiunile
din Asia se observă prezenţa unor negustori şi meşteşugari orientali, dar şi a unor divinităţi orientale.
La Memphis, de asemenea, constatăm existenţa unui cartier al străinilor.
Activitatea constructivă se amplifică prin ridicarea de către Ramses II a unor edificii
grandioase: termină construcţia giganticei săli cu coloane din templul de la Karnak (lângă Teba);
templul lui Ptah din Menphis; templul din Abydos; Rameseumul din Teba (templul său funerar);
templul tăiat în stânci de la Abu-Simbel, în Nubia.
Spre sfârşitul domniei lui Ramses II, în Orientul Apropiat au avut loc o seamă de schimbări
ale căror ecou va afecta situaţia internă a Egiptului. Criza statului hitit după Hattuşil III a permis
ridicarea unui adversar mult mai periculos, Asiria, întărită prin cucerirea Babilonului. Pentru a asigura
liniştea la hotare, printr-o abilă activitate diplomatică, Ramses II a stabilit un sistem de alianţe eficient.
Acest echilibru creat a început să se clatine când, din nord, şi-au făcut apariţia triburi ale unor
populaţii eterogene din bazinul Mediteranei, cunoscute sub numele de Apopoarele mării”. Această
amplă mişcare a cuprins Grecia, Asia Mică, ţărmul răsăritean al Mediteranei. APopoarele mării” au
atacat în mai multe rânduri cu violenţă regiunea deltei Nilului. O inscripţie gravată pe zidurile
templului de la Karnak aminteşte victoria obţinută asupra lor de faraonul Merenptah (fiul lui Ramses
II).
Atacurile Apopoarelor mării” se vor repeta şi la începutul dinastiei XX în vremea faraonului
Ramses III, ultimul dintre marii conducători egipteni. Conjunctura internaţională i-a oferit prilejul
de a-şi arăta valoarea militară. Este nevoit să efectueze mai multe campanii în zona răsăriteană a
Mediteranei deoarece, ca urmare a pătrunderii Apopoarelor mării”, dominaţia egipteană în spaţiul de
răsărit al Mediteranei a fost serios afectată. Ramses III a încercat să restabilească, într-o anumită
măsură, prestigiul statului egiptean în această zonă de importanţă majoră pentru securitatea politică şi
militară a statului său.
Aceste succese nu au făcut decît să amîne pentru scurt timp producerea unor evenimente
catastrofale în Egipt. Sub urmaşii săi, faraoni cu numele Ramses (IV-XI, 1153-1070 î.Chr.) asistăm la
o accentuare a crizei interne, determinată de creşterea autorităţii preoţimii tebane, de tulburări interne,
ca şi de emanciparea mercenarilor libieni, tot mai numeroşi acum.

3.4.6. Egiptul în perioada târzie (1070-332 î.Chr.).

Intervalul de 16 secole ce urmează după sfârşitul Regatului nou teban şi până la cucerirea
macedoneană reprezintă o perioadă de decădere sub toate aspectele, întreruptă doar în timpul dinastiei
a XXVI-a (663-525 î.Chr.), cînd sesizăm o relativă renaştere a autorităţii şi culturii egiptene. Această
lungă etapă cuprinde mai multe subdiviziuni cronologice:
3.4.6.1. A treia perioadă intermediară (1070-711 î.Chr.).
Principalele centre politice rămân Teba şi Tanis (anticul Avaris), în Deltă. Aici, mercenarii
libieni, masiv colonizaţi şi împroprietăriţi începând de la Ramses II, se emancipează şi, sporindu-şi
autoritatea politică, reuşesc să acapareze tronul de la Tanis în favoarea căpeteniei lor, Shesonk
(cca.950 î.Chr.). El impune dinastia a XXII-a libiană (950-924 î.Chr.), care va stăpâni Egiptul mai
bine de două secole.
Faraon energic, Shesonk I, prin extinderea autorităţii şi asupra Tebei, a reunificat Egiptul.
Dorind reinstaurarea autorităţii egiptene în spaţiul siro-palestinian, faraonul încurajerază disensiunile
din statul ebraic condus de regele Solomon, acordînd azil lui Ieroboam, conducătorul unei răscoale
izbucnită în nordul Palestinei. După dezmembrarea regatului israelit, a întreprins o campanie militară
în Palestina, împotriva statului Iuda. Alături de alte cetăţi, Ierusalimul este cucerit, iar Marele templu
este jefuit. Despre această expediţie ne vorbeşte Vechiul Testament, ca şi inscripţia de pe basorelieful
triumfal de sub porticul templului de la Karnak. De asemenea a fost restabilită dominaţia asupra
Nubiei.
Sub urmaşii lui Shesonk au loc puternice tulburări sociale şi încercări de dezmembrare a
Egiptului, pe care faraonii nu le pot stăvili. Istoricii greci ne-au păstrat amintirea acestui dodecarhon, a
unui stat în care guvernau 12 faraoni în acelaşi timp. În aceste condiţii, Egiptul nu se poate opune
subordonării Siriei şi Palestina de către asirieni.

40
 3.4.6.2. Perioada etiopiană (dinastia XXV, 711-664 î.Chr.).
În Nubia secolului IX î.Chr., prin eliberarea de sub dominaţia egipteană, se crease un mare stat
(numită de greci Ethiopia, iar de semiţi Ţara Kuş), cu capitala la Napata. Regii etiopieni aveau o
cultură egipteană şi îl slăveau pe zeul Ammon, căruia i-au închinat mai multe temple. Pe la 751 î.Chr.,
regele Piankhi, dispunând de o armată bine organizată şi profitând de anarhia existentă în valea
Nilului, începe acţiunea de cucerire a Egiptului. El biruie trupele de mercenari libieni, ocupând Egiptul
de Sus. Urmaşul său, Shabaka, extinde controlul etiopienilor asupra Deltei (715 î.Chr.) şi, reunificând
întregul Egipt, întemeiază dinastia a XXV-a (716-664 î.Chr.). Taharka desăvârşeşte opera
înaintaşilor prin înlăturarea anarhiei din interior. El nu poate însă stăvili năvala asirienilor conduşi de
Assarhadon care îl înfrîng la Menphis, obligîndu-l să se retragă în Nubia, la Napata. Principii egipteni
sunt supuşi plăţii unui tribut pentru Asiria. Revenind, Taharka recucereşte teritoriul pierdut.
Assarhadon hotărăşte să întreprindă o nouă expediţie împotriva Egiptului (669) pe care nu o poate
materializa deoarece moare în timpul pregătirilor. La scurt timp, urmaşul său Assurbanipal întreprinde
o expediţie de pedepsire, care se încheie cu jefuirea aşezărilor egiptene, luarea de captivi şi distrugerea
cetăţii Teba (663 î.Chr.). Asiria îşi menţine autoritatea în spaţiul nou cucerit cu ajutorul prinţilor şi
demnitarilor egipteni, care guvernează în numele regelui.

3.4.6.3. Renaşterea saită (664-525 î.Chr.).

Psametic I (664-610 î.Chr.) cu care începe dinastia a XXVI-a domneşte în Deltă, la Sais,
fiind la început supus asirienilor. După un timp, a început lupta de eliberare de sub stăpânirea
asirienilor. Împrejurările în care acesta alungă garnizoanele asiriene nu ne sunt clare. După relatările
lui Herodot, Psametic I a învins în acest război atât pe asirieni, izgonindu-i definitiv din Egipt, cât şi
pe etiopieni, cu ajutorul mercenarilor greci (carrieni şi ionieni). În timpul domniei sale negustorii greci
fondează pe braţul apusean al Nilului, între Menphis şi Alexandria, colonia Naucratis. Pe mercenarii
greci se vor sprijini şi urmaşii săi din dinastia saită: Nekhao, Psametic II, Apries, Amosis, Psametic III
.
Pentru a deschide noi drumuri comerciale, Nekhao II (609-595) hotărăşte săparea unui canal
între braţul drept al Nilului şi M. Roşie, fără a-l putea termina însă. Cu sprijinul navigatorilor fenicieni
din Tyr, el organizează înconjorul continentului african. Nekhao întervine în şi în politica Orientului
Apropiat, încercând recucerirea teritoriilor asiatice stăpânite de Egipt în mileniul II î.Chr. Intr-o
operaţiune militară, Necao îl înfrânge pe regele regatului Iuda, graţie mercenarilor săi greci. Apoi,
supune teritoriul Siriei, ajungând până la fluviul Eufrat, hotarul nordic de altădată al regatului
egiptean. Raportul de forţe în Orient era acum altul. Asirienii, înfrînţi la Assur şi Ninive, îi cer
sprijinul înaintea ultimei confruntări de la Karkemish (605). Trupele aliate suferă o nouă înfrîngereîn
faţa regelui babilonean Nabopalassar, a cărui armată era condusă de Nabucodonosor.
Urmaşul său, Psametic II (595-589 î.Chr.) întreprinde o expediţie împotriva Etiopiei. Armata
faraonului, formată din soldaţi egipteni, fenicieni şi mercenari greci sau carieni au ajuns până la a
cincea cataractă a Nilului, după cum ne face să credem unele grafitti lăsate de mercenarii greci pe
stânca de la Abu-Simbel.
Amosis (569-526) pe plan intern ia o serie de măsuri care determină o perioadă de
prosperitate. Domnia sa se caracterizează printr-o susţinută activitate menită să facă din Egipt un pion
important în sistemul de alianţe ale Orientului împotriva noii forţe militare, Persia. În acest sems,
Amosis cucereşte insula Cipru, se căsătoreşte cu fiica regelui din Cyrenaica, încheie alianţe cu regele
Cressus al Lydiei şi cu tiranul Policrates din Samos. Această politică se dovedeşte ineficientă. După
cucerirea Lydiei de către Cyrus (546), apoi a Babilonului, sub Cambyse perşi pornesc expediţia
împotriva Egiptului (526).
Ultimul rege al acestei dinastii este Psametic III, în timpul căruia perşii victorioşi încorporează
Egiptul pentru o perioadă de două secole în structurile statului persan. De la Menphis, Cambyse
întreprinde, pentru extinderea sferei de autoritate,, fără succes însă, două expediţii: una spre vest, în
deşert, spre oaza lui Amon (Siwa) şi alta spre sud, în Etiopia.
Sub faraonii din dinastia saită Egiptul ajunge la o anumită înflorire: se intensifică legăturile
comerciale şi culturale cu numeroase state din bazinul mediteranean. Legăturile comerciale şi culturale
cu lumea greacă se amplifică prin stabilirea negustorilor greci în Egipt, alături de mercenari. Din

41
epoca saită începe ceea ce s-a numit "egiptomania vechilor greci", admiraţia faţă de cultura egipteană
pe care grecii au socotit-o drept cea mai veche şi mai completă din lume.
Pe de altă parte, arta din epoca saită poartă pecetea arhaismului şi a reîntoarcerii la modelele
din timpul Regatului vechi sau mijlociu.
3.4.6.4. Dominaţia persană.
Cu dinastia XXVII (525-404) începe perioada dominaţiei persane asupra Egiptului.
Cambyse, fiul lui Cyrus, întemeietorul statului persan, întreprinde în anul 526 î.Chr. o campanie
militară asupra Egiptului în timpul căreia înfrânge, la Pelusium, pe mercenarii greci şi apoi rezistenţa
egipteană la Memphis. Ca urmare, valea Nilului intră în componenţa statului persan. Darius I acordă
atenţie organizării noii satrapii de la care percepe un tribut de 700 de talanţi (intreprinde o vastă operă
de lucrări publice, redeschide carierele de la Uadi Hammamat, construieşte un templu în oaza
Khargah, redactează un cod de legi etc.).
Împotriva dominaţiei persane au loc revolte, prima fiind înfrântă de către Xerxes (484). Apoi,
sub Artaxerxes izbucneşte o altă răzvrătire, mult mai puternică, sub conducerea unei căpetenii libiene,
Inaros, sprijinită de nomarhul din Sais, Amirteu. Atena a trimis în sprijin o flotă de 300 de triere care a
urcat pe Nil până la Memphis. Armata regelui persan, venită să înnăbuşe răzvrătirea, a fost înfrântă la
Papremis (454). Artaxerxes revine în acelaşi an învigîndu-i pe răsculaţi. O nouă răscoală condusă de
Amirteu izbucnită în 410 se soldează cu victoria răsculaţilor (404 î.Chr.) care instaurează dinastia
XXVIII, indigenă. Perşii vor reuşi să reprime secesiunea Egiptului abia în anul 343 î.Chr., în timpul
lui Artaxerxes III (359-338 î.Chr.), ultimul dintre marii regi Ahemenizi. Este reintrodus sistemul de
organizare şi conducere a teritoriului în satrapii, atât de detestat de localnici, încât, după zece ani, când
Alexandru Macedon, biruitor asupra lui Darius III (333 î.Chr.), va intra în Egipt, el va fi primit ca un
adevărat eliberator. Oracolul zeului Ammon îl va declara Afiul zeului", recunoscându-l ca succesor
legitim la tronul faraonilor.
În semn de recunoştinţă pentru înalta distincţie pe care Egiptul i-a acordat-o, Alexandru
Macedon a fondat în delta Nilului oraşul care-i poartă numele (Alexandria), acţiune ce va constitui
începutul unei noi perioade istorice pe valea Nilului, cea a Egiptului elenistic.

3.5. Elemente de cultură materială şi spirituală

3.5.1. Stat, regalitate, administraţie
Constituirea statului egiptean, cu structuri caracteristice, este rezultatul unui proces evolutiv
ale cărui etape sunt uneori greu de identificat. Elaborarea titulaturii regale, a mitologiei persoanei şi a
puterii regale, a ceremonialului de investitură, ca şi germenii unor structuri administrative îşi găsesc
începuturile în epoca predinastică. Încă din perioada Nagada I, pe vase ceramice apar numeroase
embleme, dintre care unele sunt apreciate că reprezintă insemnele unor nome. Procesul de elaborare a
unei teologii politice este destul de avansat în etapa următoare (Nagada II), fapt confirmat de
structurarea unor centre de putere în asociere cu locuri sfinte (Abydos, Hierakonpolis, Saqqarah),
dintre care unele legate de triada divină Osiris, Isis, Horus. Unele reprezentări figurate (paleta lui
Narmer) care prezintă teme asociabile cu ideea regalităţii charismatice (victoria), trebuie legate de
efortul de unificare a ţării prin cucerire.
Începând cu Regatul Vechi în jurul regalităţii magico-religioase şi divine se conturează o
ideologie politică ce are ca scop justificarea naturii universale a puterii suveranului. În cadrul acesteia
se înscrie adoptarea unui nou tip de mormânt pentru suveran (piramida), ca şi amplificarea cultul
funerar regal prin asocierea ce se face între mormânt, temple cu funcţie funerară şi crearea unui corp
sacerdotal având ca funcţie întreţinerea cultului regal. Din unele texte (ATextele piramidelor”)
sesizăm asocierea între mitul solar, dezvoltat în jurul zeului Ra şi drama lui Osiris. Primul mit face din
rege, prin asimilarea lui cu Ra, stăpânul universului. Pe alt plan, puterea de autoregenerare şi continua
devenire, calitatea de stăpân al ambelor lumi îi este conferită de mitul lui Osiris. Se presupune că noua
doctrină a puterii s-a dezvoltat într-un centru teologic structurat în jurul templului lui Ra de la
Heliopolis.
Structurile statului egiptean s-au cristalizat apoi în timpul Regatului Vechi în paralel cu
evoluţia spre absolutism a puterii regale şi cu proclamarea naturii ei universale. Această evoluţie
poate explica transferarea puterii politice, administrative, economice şi religioase la palat, organizarea
cultului regal, centralizarea excesivă şi concentrarea întregii puteri în mîinile faraonului. Un moment
important în această evoluţie este atins în timpul dinastiei a V-a când se constituie o ierarhie

42
admninstrativă strictă. În vârful ierarhiei administrative, constituită din funcţionari organizaţi pe grade
ierarhice în cadrul birourilor centrale, se afla vizirul. Acest funcţionar superior de origine nobilă,
poate chiar prinţ regal, deţinea calitatea de agent direct al puterii regale şi de purtător de sigiliu regal.
Structura administrativă atinge apogeul centralizării statale şi a absolutismului regal în timpul
Regatului Nou. Reformele iniţiate de Thutmes III dau o forţă particulară Egiptului. Datorită extinderii
frontierelor regatului ca urmare a politicii expansioniste promovate de unii faraoni (Amenhotep I-II,
Thutmes I, III), se instituie funcţia de vicerege a ţării Kush.
Natura administraţiei provinciale este mai puţin cunoscută. Rudimente ale structurilor regale
pot fi percepute încă din epoca predinastică (apariţia unor centre religiose, poate şi politice, elaborarea
unor insemne particulare). Probabil că aceste nuclee locale au fost reorganizate în perioada Regatului
Vechi când s-au definit ierarhiile administrative regionale, începând cu comunitatea sătească şi
sfârşind cu noma, ca şi ierarhiile funcţionăreşti locale. În afara structurilor administrative provinciale
obişnuite (nome), există şi unele zone cu statut special, precum Heliopolis care era guvernată de
Marele Preot al zeului Ra sau Nekhen, ce are în frunte un vicerege.
Datorită favorurilor acordate de faraoni unor administratori provinciali (transformarea
funcţiilor în atribuţii viagere sau ereditare, acordarea de titluiri care ofereau avantaje economice şi
putere purtătorilor lor etc.), statul egiptean va fi afectat profund în timp. Pe de o parte apar tendinţe
centrifuge venite din partea conducătorilor de provincii (nomarhii) care doresc, reuşind uneori,
dobândirea independenţei absolute. Pe de altă parte, regatul Nilului va suferi invazia hicsoşilor, căreia
egiptenii nu i-au putut opune rezistenţă sau efectele unor invazii asiatice (Apopoarele mării”). Ca
urmare, puterea politică se va prăbuşi la sfârşitul Regatelor Vechi, Mijlociu şi Nou. În etapele ce
urmează, numite perioade intermediare (I-III), Egiptul se divizează în componentele sale iniţiale.
Beneficiari de pe urma prăbuşirii puterii centrale a faraonilor sunt unii dintre nomarhii puternici,
avantajaţi şi de plasarea în provinciile lor a unor sanctuare dedicate unor divinităţii majore. Între
aceştia amintim pe Shemai, din prima perioadă intermediară, care instituie o dinastie (a VIII-a) având
capitala la Koptos, centrul cultului zeului Min sau la Abydos, cu sanctuarul lui Osiris. În centrul de la
Heracleopolis se constituie dinastia a IX-a. Mai mulţi factori favorabili le-au permis nomarhilor tebani
care inaugurează dinastia a XI-a să restabilească unitatea ţării prin cucerirea Egiptului de Jos.
3.5.2. Economie şi societate
Privitor la tipul de proprietate, teoretic întreaga ţară a Egiptului constituia proprietatea
faraonului, primită moştenire de la zei. Pornind de la această situaţie, rezultă că pământurile aflate în
posesie sau proprietate privată au reprezentat la origine danii sau forme de recunoaştere a unor servicii
aduse de unele persoane statului sau zeilor. Dreptul de proprietate regal se recunoaşte din faptul că
orice deţinător de pământ (particular sau templu) este supus unor obligaţii faţă de faraon (taxe,
corvezi). Cea mai mare parte a terenurilor cultivabile, a păşunilor sau minelor reprezentau proprietate
de stat sau constituiau monopol de stat. Despre modul de exploatare a terenurilor regale, date
interesante ne oferă oaza Fayum, unde principala forţă de muncă o formau ţăranii legaţi de pământ,
instalaţi în mici comunităţi săteşti, solidare pentru plata impozitelor. Pentru munca prestată pe terenul
regal, aceştia primeau dreptul de folosinţă a unei suprafeţe de teren şi a unei locuinţe.
În virtutea dreptului de proprietate regală, întemeierea oraşelor rămâne un atribut al
suveranului. Astfel se explică de ce oraşele egiptene (Kahun, Tell el Amarna, Pi-Ramses) sunt în
principal palate-oraşe, importante mai mult sub aspect politic, administrativ, religios, decât pe plan
economic sau comercial.
Două dintre sectoarele de activitate (producţia meşteşugărească şi schimburile comerciale la
mare distanţă) sporeau substanţial bogăţia faraonului. Datorită nevoii de materii prime, comerţul la
mare distanţă reprezenta o componentă principală a politicii externe a Egiptului.
Întinse suprafeţe de teren, rezultate în urma unor danii, deţineau şi temple. Deoarece aceste
terenuri nu reprezentau o proprietate deplină, putând fi revocate oricând, era comună practica
reînnoirii sau reconfirmării daniei de către faraoni. Sistemul practicat al daniilor era destul de
complex, el oferind templelor surse permanente de venit şi forme sigure de bogăţie (terenuri
cultivabile, forţă de muncă constituită de regulă din prizonieri, turme de animale şi locuri de păşunat,
locuri de pescuit şi de vânat, acces la unele din resursele naturale: aur, pietre preţioase etc.). Templele
erau obligate de a da faraonului un impozit care reprezenta 10% din producţia loturilor cultivate cu
cereale. În virtutea drepturilor regale, vizirul controla modul în care era administrată donaţia de către
temple.

43
 Completarea daniei regale cu o serie de daruri pioase, dezvoltarea atelierelor proprii ale
templelor, comerţul maritim derulat cu bunurile realizate de acestea (piese de metal, ţesături de in
etc.), ca şi preluarea dreptului de administrare de către marele preot au determinat o creştere deosebită
a bogăţiei lăcaşelor de cult, ca şi a gradului de autonomie al acestora faţă de stat.
Deoarece totalitatea locuitorilor văii Nilului erau supuşi ai regelui, definirea clară a
categoriilor sociale este dificilă. Putem evidenţia existenţa aristocraţiei de sânge şi a persoanelor de
rang care beneficiază de gesturi de bunăvoinţă din partea faraonului, îndeplinind pentru acesta o serie
de servicii. Această ultimă categorie s-a format în timp prin accederea la înalte trepte funcţionăreşti.
Începând din Regatul Mijlociu această categorie socială se completează cu cei cărora, din iniţiativă
regală, li se acordă titluri onorifice. De un statut privilegiat se bucurau de asemenea vizirii, viceregele
pentru ţara Kush, ca şi membrii aristocraţiei sacerdotale.
Majoritatea populaţiei Egiptului o reprezintă categoriile dependente sub aspect economic
(lucrători ai atelierelor regale sau ale templelor, cultivatorii, păstorii, lucrătorii din mine şi cariere).
Existenţa sclavilor, ca persoane dependente şi din punct de vedere juridic, aflaţi în proprietatea regelui,
a templelor, este confirmată în timpul Regatului Mijlociu.
3.5.2.1. Cultura
Datorită valorilor sale culturale deosebite, Egiptul a fascinat întreaga antichitate. Această
atracţie a fost sporită şi de natura ermetică a unora din aspectele culturii egiptene. Deoarece a asimilat
puţine elemente străine, civilizaţia egipteană, datorită caracterului său unitar, se individualizează prin
câteva din elementle sale componente (religie, credinţe şi practici funerare, sisteme de scriere,
cunoştinţe astronomice, tipul de calendar etc.).
Unul din cele mai importante aspecte ale acestei civilizaţii o reprezintă sistemul de scriere.
Începuturile scrierii pictografice pot fi asociate cu Naqada I. În etapele următoare se realizează
trecerea la scrierea ideografică (sistemul de scriere hieroglific), rezervată documentelor oficiale
gravate pe monumente şi statui, sculptate sau pictate pe piatră, lemn, metal. Printr-o simplificare a
semnelor hieroglifice s-a ajuns la scrierea hieratică, care utilizează ca material de scris papirusul,
lemnul şi pielea. Începând cu perioada memphită, scrierea hieratică va fi folosită de scribi pentru
redactarea documentelor administrative, a textelor literare, religioase, funerare, ca şi a corespondenţei.
Spre sfârşitul regatului nou teban va fi adoptată o formă cursivă de scriere, rezultată din simplificarea
hieraticii, numită scrierea demotică.
Religia egipteană se constituie pe baza unui fond vechi din perioada predinastică, în care
divinităţile cele mai importante sunt Min, Neith, Horus, Hathor, Atoum sau Osiris. În structurarea ei,
un rol important îl joacă unele centre religioase (Abydos, Hierakonpolis, Nedit), faţă de care sunt
plasate şi necropolele regale. Parcurgerea reală sau prin formule magice de către corpul regelui
decedat a drumului urmat de Osiris, ca şi vechime necropolei de la Abydos, presupun elaborarea
cultului funerar, regal în primul rând, în legătură cu destinul lui Osiris. Relaţia dintre regalitate şi
modelele renaşterii cosmice este dovedită de importanţa cultului lui Hathor sau a unor elemente solare
(Atoum şi Ra). Această legătură specială poate explica funcţia de preoteasă a lui Hathor, îndeplinită de
către regină. Motive de natură politică au favorizat adoptarea unui cult de stat, al familiei regale. Unele
zeităţi (Ra, Amon-Ra, Aton) au înlesnit fenomenele de sincretism sesizabile începând cu Regatul
Mijlociu, ca şi acordarea unui interes deosebit unora din divinităţile locale, protectoare a reşedinţelor
capitală sau promovate de un sistem cosmologic în cadrul şcolilor teologice (Ra la Heliopolis, Thot la
Hermopolis, Ptah la Memphis, Amon la Theba, Aton la Akhetaton).
Reforma lui Amenhotep IV (cca 1376 î.Chr.)... Alegerea discului solar ca divinitate de stat
(Aton) corespundea mai bine aspiraţiilor universaliste ale unui rege a cărui autoritate asupra teritoriilor
supuse slăbise. Deşi reforma atoniană urmărea marginalizarea altor divinităţi, mai ales Amon-Ra,
intenţia reformatorului nu era de a institui o religie monotoeistă. Scopul politic al acestei reforme a
fost acela de întărire a absolutismului teocratic. Restabilirea vechilor culte se va produce la scurt timp
după despariţia faraonului reformator.
În perioada târzie (epoca saită, dinastia XXVI) apare tendinţa de arhaizare, de reîntoarcere la
tradiţiile originare din Regatul Vechi şi Mijlociu, tendinţă care se manifestă, printre altele, prin efortul
de perpetuare a purităţii religioase, ca şi prin creşterea importanţei cultului ipostazelor animale ale
zeităţilor.
Arhitectura, ca şi tipologia edificiilor de cult au fost determinate de trăsăturile divinităţii
adorate şi de tipul de ceremonial prescris. Templele solare (de la Heliopolis, Abusin, Abu Gurob, Tell

44
el Amarna) au structurat spaţiul cultual în funcţie de modalitatea de adorare a zeului în aer liber.
Elementul principal al ansamblului îl reprezintă curtea delimitată de o incintă, cu un obelisc central, un
altar principal, uneori si cu patru altare secundare dispuse spre punctele cardinale.
Altor divinităţi (Amon, Ptah) le sunt caracteristice un alt tip de sanctuar în care încăperi
succesive primesc tot mai puţină lumină pe măsură ce se apropie de spaţiul aflat complet în întuneric
unde era ascuns zeul. Structura complexă a templelor de la Karnak şi Luxor, caracteristice pentru acest
tip de edificiu, s-a constituit în timp, începând cu dinastia a IV-a, amenajările principale fiind legate
de epoca Regatului nou theban. Aceste complexe ansambluri sunt constituite dintr-un sanctuar
principal (compus din curte şi sală hipostilă, sala zeităţii ascunse), la care se adaugă capele dedicate
divinităţilor asociate, calea procesională străjuită de ipostazele animale ale unor divinităţi, lac sacru,
debarcader etc.
Ceremonialul funerar este strâns legat şi condiţionat de concepţiile cu privire la natura fiinţei
umane şi la soarta după moarte a elementelor imateriale componente (Akh - principiul solar; Ka - forţa
vitală care se multiplică în funcţie de rangul sau calitatea posesorului; Ba - reprezentat printr-o pasăre
cu chip de om care părăseşte corpul în momentul morţi, revenind după mumificare. Asigură puterea şi
o comportare aidoma zeului). Se presupne că la început doar faraonul poseda această structură, doar el
putând să-şi asigure un destin solar. Această ipoteză este susţinută de singularitatea mormintelor regale
şi de dezvoltarea cultului funerar regal. În Regatul Mijlociu se constată o schimbare esenţială, când
pare să se fi produs o egalizare a soartei indivizilor după moarte, indiferent de poziţia lor socială. Se
înregistrează astfel universalizarea unui destin după moarte, rezervat iniţial doar faraonului.
Informaţii despre concepţia egiptenilor despre soarta indivizilor după moarte ne sunt oferite de
cercetarea necropolelor sau a ansamblurilor funerare, ca şi de conţinutul stelelor funerare sau al
textelor funerare (ATextele Piramidelor”, ATextele Sarcofagelor”, ACartea Morţilor” etc.). Aceste
credinţe au impus conservarea corpurilor prin elaborarea unor procedee speciale de mumificare şi au
făcut din obligaţiile de natură funerară o preocupare majoră care impunea amenajarea spaţiului
funerar, organizarea cultului funerar, ca şi asigurarea materialelor necesare procedurilor de mumificare
sau pentru ridicarea mormântului. Încă din perioada protodinastică se constată alegerea rituală a
locului de înmormântare pentru regi.
Din perioada Regatului Vechi are loc amplificarea cultului funerar regal, regele beneficiind de
un mormânt de formă singulară (piramida). Acesta se află în asociere cu mormintele aristocraţiei de tip
mastaba şi cu un grup de temple (templul funerar, capele, magazii, gropi pentru bărci ). De cândva în
timpul Regatului Vechi se observă tendinţa unor membri ai aristocraţiei provinciale de a-şi construi
propria necropolă în noma de reşedinţă (precum cele de la Tehna, Deir-el-Gebrawi, Beni Hassan).
Începînd cu Thutmes I se inaugurează necropola regală din Valea Regilor, iar tipul favorit
devine hipogeul. Templele funerare devin edificii spectaculoase de sine stătătoare.
Arhitectura egipteană se caracterizează prin folosirea paralelă a cărămizilor crude şi a pietrei
de zidărie, înălţarea de construcţii fără fundaţie, absenţa bolţii, rolul important al coloanelor şi
pilaştrilor. Privitor la urbanistică, ca şi în cazul templelor, fundarea de oraşe era un privilegiu regal.
Consemnăm faptul că fiecare faraon al dinastiei a XII-a şi-a întemeiat un oraş-capitală propriu, din
care cunoaştem doar planul oraşului ridicat la Kahun. Cercetările au scos la lumină ansamblul
construcţiilor din capitala Akhetaton, de la Tell el Amarna (zonele urbană şi sacră, palatul, cartierele
de funcţionarilor şi meşteşugarilor, ateliere), capitala lui Ramses II, Pi-Ramses, la Tell ed Daba în
Delta orientală, ca şi părţi din vechiul Tanis. Comun acestor amenajări este preferinţa pentru planul
Atablă de şah”, precum şi respectarea cu rigoare în teren a ordinei sociale.
Arta plastică (sculptura, pictura, arta minoră) este expresia a două solicitări de ordin religios şi
funerar sau politic. Arta funerară prezintă unele caracteristici: sublinierea diferenţelor de statut prin
dimensiunile taliei, reproducerea funcţiei şi nu a persoanei, lipsa de interes pentru sublinierea
trăsăturilor individuale, idealizarea figurilor, stereotipie etc. Caracteristicile amintite se constată în
cazul statuilor faraonilor sau a statuilor de funcţionari. Se cunosc şi câteva opere în care artiştii au
dovedit o mai mare libertate de exprimare (Scribii). Reliefurile pictate din mormintele de tip mastaba
surprind scene de viaţa adevărată, cu toate că nu cunoşteau legile perspectivei, dispunând episoadele în
prim plan sau pe registre suprapuse.
Mai multă spontaneitate şi diversitate de stiluri şi opere se observă în Regatul Mijlociu,
explicabile prin apariţia mai multor şcoli, precum cea de la Theba care a dat monumente celebre
precum coloşii de la Karnak sau cea de la Memphis care cultivă reîntoarcerea la tradiţia din perioada

45
Regatului Vechi. În arta cultivată la Tell el Amarna, deşi pentru scurt timp, se constată o schimbare de
amploare, putându-se constata un anumit realism care merge până la redarea unor detalii patologice
(vezi figura lui Amenhotep IV), mai multă spontaneitate şi interes pentru unele teme noi (scene de
familie, de viaţă cotidiana).
Cunoaşte dezvoltare şi arta metalului care a dat capodopere de genul celor cunoscute din
mormântul lui Tutankamon şi sculptura mică, bine ilustrată de vasele de piatră, decorate cu scene din
viaţa faraonului, ca şi orfevrăria.
Producţia literară este la fel de spectaculoasă, fiind reprezentată de: profeţii (Noferehu),
învăţături (Amenemhet I către Senusret I, Satira meseriilor), maxime şi sfaturi de înţelepciune,
meditaţii filosofice (Dialogul unui om despre sufletul său), povestiri (Ţăranul bun de gură), relatări de
călătorie, mituri, drame sacre, anale (Thutmes III, Ramses II), poezie lirică, incantaţii magice etc. Lor
li se adaugă textele cu destinaţie funerară...
ªtiinţa poate fi ilustrată de câteva ramuri care au contribuţii remarcabile în cunoaşterea
umană, precum: astronomia, care a permis elaborarea calendarului solar, matematica şi geometria,
medicina. Egiptenii aveau cunoştinţe avansate de farmacologie, dovadă fiind interesul pentru aducerea
de peste hotare a unor plante sau substanţe medicinale, ca şi existenţa reţetelor sau utilizarea
anesteziei.

4. HITIŢII

Începând cu prima jumătate a mileniului II î.Chr. poate fi sesizată o modificare structurală în

istoria Orientului Apropiat, dominat până atunci de cele două puteri: Egiptul şi Mesopotamia. Acum se
observă o schimbare: populaţiile din zona muntoasă care înconjoară în arc partea de nord-est a ariei
orientale antice îşi accentuează mişcarea convergentă spre centru, formând state proprii. Astfel, în
Mesopotamia meridională îi întâlnim pe kassiţi, în cea septentrionlă pe hurriţi, iar în Anatolia pe hitiţi.
Spre mijlocul mileniului II î.Chr. kassiţii dobândesc puterea în Babilonia, unde rămân vreme
de 400 de ani, asimilându-se în limbă şi cultură cu civilizaţia locală. In aceeaşi perioadă, ceva mai spre
nord, hurriţii constituie marele stat Mitanni, ce se extinde până aproape de Mediterana. Noul stat va
domina zona timp de un secol şi jumătate. Tot în jurul acestei date, în spaţiul anatolian, apar hitiţii.
Comun acestor popoare este elementul indo-european: la hitiţi indo-european este stratul superior al
populaţiei, venit din afară cu limba sa; la kassiţi sunt indo-europene unele divinităţi, indiciu al unei
duble componente etnice; la hurriţi indo-europeană este aristocraţia. Prin ei, o nouă familie de
popoare, cu rol binecunoscut în evenimentele din bazinul mediteranean îşi face apariţia în Orient. In
concurenţă cu populaţiile semitice, care se mişcă din deşertul Arabiei, aceste popoare se manifestă ca
protagoniste ale istoriei.
În afirmarea lor, noile popoare absorb tradiţia culturilor care le succed în timp şi, în primul
rând, conţinutul civilizaţiei mesopotamiene (scrierea cuneiformă, credinţe, divinităţi, motive artistice
etc.).
Punte de legătură între Asia centrală şi Europa, Asia Mică a jucat de-a lungul istoriei antice un
rol deosebit. Cercetările arheologice desfăşurate în ultimele decenii au scos la iveală aşezări şi
monumente care atestă că aici, încă din mileniul VII î.Chr., a înflorit una din cele mai strălucite
civilizaţii neolitice şi a epocii bronzului. Amintim pentru epoca neolitică cercetările de la Çatal Hüyük
şi Haçilar, iar pentru epoca bronzului pe cele de la Beycesultan, Mersin, Troia I-III, Alacia etc.
Spre sfârşitul mileniului III î.Chr. şi începutul celui următor (2000-1900), documentele
arheologice atestă aici apariţia unei noi forme de civilizaţie, proprie unor triburi de grai indo-european,
precum şi cucerirea treptată de către acestea a teritoriului cuprins între M. Mediterană, M. Egee, M.
Neagră şi Munţii Taurus.

4.1 Cadrul natural

Asia Mică sau Anatolia, spaţiul în care s-a creat statul hitit, este o peninsulă înconjurată de trei
mări: Marea Neagră, Marea Mediterana şi Marea Egee. Partea mediană a peninsulei se prezintă sub
forma unui platou cu o altitudine medie de 1000 m, înconjurat de munţi: spre est M. Armeniei, la sud,
paralel cu coastele M. Mediterane, se ridică lanţul Munţilor Taurus, iar spre vest cel al Munţilor
Antitaurus. Intre M. Taurus şi Antitaurus se află bazinele râurilor Ceghan Nehri (Pyramos din
antichitate) şi Seyhan Nehri (anticul Serus), ale căror aluviuni au format o câmpie roditoare pe

46
coastele Mediteranei. Regiunea are trei trecători: Porţile siriene, prin care a trecut Alexandru cel Mare
după bătălia de la Isos (333) spre a ajunge în Siria, Porţile din Aman, în masivul Amanus, pe care le-a
străbătut Darius şi Porţile ciliciene, între Tarsus şi vechea Tyana.
Uneori regiunile Anatoliei sunt denumite cu apelaţiile din epocile greacă şi romană: Misia,
Lidia, Caria, Licia, Pamphilia, Cilicia din nord-vest şi de-a lungul Mediteranei, Bitinia şi Paphlagonia,
de pe coastele M. Negre şi Frigia, Pisidia, Capadocia, Galaţia, în interiorul podişului.
Centrul spaţiului locuit de hitiţi poate fi localizat în podişul anatolian, pe cursul râului Halys
(Kâzâl Irmak), între zona de coastă a M. Negre şi M. Taurus, Eufraatul superior la est şi pînă la Murad
Dag în vest.
Platoul central în care curge râul Halys, regiune săracă, oferă prin vegetaţia de stepă condiţii
pentru creşterea animalelor. Regiunea dispunea de unele bogăţii minerale (minereuri cuprifere şi
feroase, aur , argint) care au ca unele drumuri comerciale să traversze Anatolia. Munţii Taurus erau
cunoscuţi încă din perioada statului sumero-akkadian pentru bogăţia minereurilor de argint, în timp ce
rezervele miniere din nord-estul Asiei Mici au asigurat acestei zone, încă din secolul XVI î.Chr.,
notorietate tehnică şi economică, folosită cu iscusinţă de regii hitiţi.
Poziţia geografică avantajoasă, de-a lungul unor artere comerciale, a favorizat includerea
acestui spaţiu într-un sistem de relaţii mai larg, un rezultat fiind şi întemeierea unor colonii comerciale
asiriene la Kanesh (Kultepe), Alishar (Kussara), Bogazköi (Hatusas).
Populaţia Asiei Mici, anterioară pătrunderii triburilor hitite, a fost denumită, în absenţa unor
informaţii sigure de ordin lingvistic, populaţie pre-hitită, fiind cuprinsă în grupa popoarelor asianice.
4.2. Izvoare
La sfârşitul secolului XIX î.Chr., din textele hieroglifice s-a aflat că faraonii Egiptului aveau
relaţii diplomatice, uneori şi conflicte militare, cu o ţară pe care o numeau Kheta. Regele şi ostaşii din
Kheta, în mai multe rânduri, au purtat lupte cu egiptenii, culminând cu bătălia de la Kadesh (1285
î.Chr.), oraş cananeean situat pe fluviul Orontes, avându-i ca protagonişti pe Ramses II şi Muwatallis.
Din lectura textelor cuneiforme asiro-babilonene se constată că asirienii au avut ca vecini şi
adversari pe regii Aţării Hatti”, care în secolul XII î.Chr. aveau drept capitală oraşul Karkemish, aflat
pe teritoriul actual al Siriei. Aceştia erau consemnaţi în textele biblice sub numele de hetteni. Scriitorii
antici, greci sau romani, în schimb, nu ne oferă nici o relaţie despre hitiţi.
Informaţii interesante despre hitiţi pot fi selectate din arhiva de la Tell el Amarna (etapele
impunerii dominaţiei în Siria; raporturile hitito-egiptene), ca şi din arhivele, de stat sau particulare, de
la Ugarit, Karkemish şi Alalakh.
Izvoarele scrise interne pot fi grupate în două mari grupe: a) texte care provin din coloniile
comerciale asiriene (Karkemish, Alishar, Hattusas) care oferă date de natură economică (natura
tranzacţiilor comerciale, structura societăţii) şi politice (informaţii privitoare la principatele hitite) şi b)
arhiva regală de la Hattusas, cu texte redactate în hitită, akadiană sau hurrită, constituită din coduri de
legi, anale, tratate de alianţă, texte administrative, corespondenţă diplomatică, texte rerilioase etc.
Importante informaţii oferă monumentele civilizaţiei hitite scoase la lumină pri cercetări
arheologice. Începând cu sec. XIX, arheologii şi orientaliştii au pornit în căutarea vestigiilor ce ar fi
putut să vorbească despre ţara Hatti şi locuitorii ei, cunoscuţi până atunci doar din surse indirecte. În
anul 1812 elveţianul J. Burckhardt a semnalat la Hamath o piatră acoperită cu semne hieroglifice.
Charles Texier, trimis în misiune de către guvernul francez, a cutreierat Asia Mică între 1832 şi 1835,
descoperind în apropierea satului Bogazköy ruine ale căror desene şi planuri le-a prezentat în a sa
ADescription de l'Asie Mineure”. Aceste ruine sunt ale cetăţii Hattuşa, capitala statului hitit. Pe
înălţimile din apropiere a descoperit reliefurile gravate pe stânca de la Yazilikaya (Astânca scrisă”).
Întâietatea în descoperirea ştiinţifică a hitiţilor o are irlandezul W. Wright care descoperă la
Hama (anticul Hamat), în nordul Siriei, patru piese cu o scriere pseudohieroglifică, după care
realizează copii pe care le trimite la British Museum. In acest fel, semnele tainice de pe pietrele de la
Hama au devenit accesibile specialiştilor. El publică apoi lucrarea "Imperiul hitiţilor" (1884). A.H.
Sayce a fost primul care între 1875-1880 a studiat hieroglifele hitite, fără a găsi însă şi cheia descifrării
lor. La scurt timp s-au descoperit peceţi de argilă sau metal cu aceleaşi semne în Siria, Cilica,
Capadocia, Frigia, pe cursul superior al Eufratului, toate demonstrând apartenenţa la o singură cultură.
Primele decenii ale secolului XX sunt martorii redescoperirii propriu-zise a hitiţilor. Copii ale
reliefurilor şi inscripţiilor hiroglifice, ale peceţilor şi tăbliţelor de argilă cu scriere cuneiformă sunt
strânse, între 1900-1906, de L. Messerschmidt într-un ACorpus inscriptiorum Hittiticarum”.

47
 Cercetările arheologice întreprinse de o expediţie germană, condusă de H. Winckler începând
cu anul 1906 la Bogazköy, în vechea capitală a statului hitit, Hattuşa, au dat la iveală mărturii ale unei
vechi civilizaţii, cea hitită. Au fost dezvelite mai multe temple, palatul situat pe înălţimea metropolei
fortificate, zidul de incintă al oraşului cu porţi decorate, precum şi 2500 de tăbliţe, întregi şi
fragmentare, cu scriere cuneiformă.
Descifrarea scrierii cuneiforme hitite a fost realizată de Bedrich Hrozny (1879-1952), un
orientalist ceh. Sprijinindu-se pe interpretarea cuneiformelor în limba babiloneană şi pe studiul
vocabularelor, el a demonstrat caracterul indo-european al limbii hitite. Apelând, de asemenea, şi la
filologia comparată, B. Hrozny în lucrarea sa fundamentală intitulată ALimba hitiţilor, structura şi
apartenenţa sa la limbile indo-europene” (1915), a reconstituit vocabularul şi gramatica limbii hittite
exprimată de cuneiforme.
Interpretarea hieroglifelor hitite, utilizate în epoca neohitită (începutul mileniului I î.Chr.), a
fost posibilă în anul 1947, când B. Alk im şi H. Bossert au descoperit în săpăturile de la Karatepe, în
Cilicia, inscripţii cu texte bilingve, feniciene şi hieroglifice. Doar atunci descifrarea limbii hitite a
putut fi considerată ca un fapt împlinit.
4.3. Primele formaţiuni politice
Ţara Hatti se afla în partea centrală şi nordică a Anatoliei, având în centru bucla formată de
fluviul Halys (azi Kîzîl Irmak). Hitiţii, populaţie de factură indo-europeană, s-au infiltrat trepat în
spaţiul anatolian, începând cu sec. XXV î.Chr., ca şi semiţii în oraşele mesopotamiene sau ca
arameenii în oraşele akkadiene. Aşa putem explica faptul că la Kültepe (anticul Kanes) s-au găsit
nume indo-europene în tăbliţe datate cu aproape trei secole înainte de întemeierea statului hitit.
De aceea, este greu de stabilit momentul când s-au suprapus în Anatolia populaţiile indo-
europene peste cele indigene, determinând acea simbioză din care rezultă poporul hitit. Divizaţi în mai
multe triburi, hitiţii vorbeau dialecte diferite.
Pătrunderea noilor veniţi în mijlocul populaţiilor mai vechi este ilustrată de vestigiile
arheologice şi de câteva inscripţii cuneiforme descoperite în colonia asiriană de la Kadeş, din care
constatăm existenţa unor raporturi politice şi comerciale cu şefii locali hitiţi. Rezultă că, la începutul
mileniului II î.Chr., teritoriul Asiei Mici era împărţit într-o seamă de principate autonome, conduse de
şefi cărora documentele asiriene le dau titlul de Raba. In jurul anului 1830 î.Chr., marea majoritate a
acestor principate trec printr-o criză profundă, fie ca urmare a cuceririlor asiriene, fie ca rezultat al
pătrunderii în spaţiul Asiei Mici a unor noi triburi nomade, prilej cu care oraşul Kades a fost distrus.
În evoluţia istoriei hitite se pot stabili trei etape principale: a) Regatul vechi - constituirea şi
consolidarea statului hitit în Anatolia, b) Regatul nou - indică intervenţia energică în politica
internaţională, succesul şi prăbuşirea, c) Epoca neo-hitită este ereditatea postumă a imperiului,
stabilitatea elementelor sale etnice în aria de expansiune.
4.3.1. Regatul vechi hitit.
După o lungă perioadă de restructurări economice şi politice, la sfârşitul secolului al XVII-lea
î.Chr. putem vorbi de constituirea vechiului regat hitit. Un text descoperit la Bogazköy (vechea
capitală a regatului hitit, Hattuşa), aminteşte activitatea regelui Anitta, iniţial rege al principatului
Kussar, care a pus bazele unificării statului. Un urmaş al său, Tabarna ar fi desăvârşit, pe la 1670
î.Chr., această unificare. Tabarna s-a înscris atât de profund în amintirea urmaşilor, încât, mai târziu,
numele lui a devenit sinonim cu acela de Arege”. Probabil acum capitala a fost transferată de la Kussar
la Hattuşa.
Succesorul său, Hattusil I (cca.1650-1620 î.Chr.), este primul suveran hitit care iniţiază o
politică expansionistă în Siria septentrională, cucerind şi distrugând oraşul Alalakh. El duce un război
şi împotriva regatului Arzawa, din sud-vestul Asiei Mici şi se confruntă, cu primele atacuri ale
hurriţilor, la hotarele de sud-est ale statului. Pe plan intern, Hatuşil I a avut de înfruntat, după cum
relatează un document al timpului, mari dificultăţi datorită politicii sale de concentrare a puterii regale.
Această politică de centralizare a puterii determină o revoltă a aristocraţiei hitite, sprijinită de membrii
ai familiei regale.
Mursil I (cca.1620-1590 î.Chr.), nepot şi urmaş al lui Hattusil I, continuă cucerirea Siriei
septentrionale, iniţiată de predecesorul său, nimicind principala putere politică şi militară din regiune,
regatul Jamehad, cu reşedinţa la Alep. Apoi, în Mesopotamia de nord, îi înfrânge pe hurriţi,
impunându-le vasalitatea. Câţiva ani mai târziu, în 1595 î.Chr., întreprinde o expediţie menţionată cu
titlu de glorie de izvoarele hitite de mai târziu, cucerind şi jefuind, la capătul unei incursiuni de

48
aproape 2.000 km, Babilonul. Reuşita acestei operaţiuni militare nu poate fi explicată decât prin
sprijinul acordat lui de kassiţi, care-şi instituie, după retragerea suveranului hitit, propria dominaţie
asupra Babilonului şi a întregii regiuni. Revenit în capitală, Mursil I cade victimă unei conjuraţii de
palat.
Dispariţia lui Mursil I, în urma unei conjuraţii de palat, inaugurează o perioadă de frământări
dinastice, urmate de decăderea, pentru o jumătate de secol, a autorităţii centrale şi de pierderea
cuceririlor exterioare nucleului anatolian al regatului.
Regele Telepin I (1525-1500 î.Chr.) reuşeşte să pună capăt dezorganizării statului, practicând
o politică realistă în interior, materializată printr-o serie de concesii făcute aristocraţiei în vederea
consolidării puterii dinastice şi a sporirii capacităţii de apărare.
Printre concesii figurează şi recunoaşterea autorităţii unei Aadunări a războinicilor”
(pankus), adunare care dobândeşte anumite atribuţii juridice şi politice: a) putea să cheme, în timp de
pace, în judecată şi chiar să condamne regele; b) obţine dreptul de a alege ca suveran pe primul născut
în familia regală; în absenţa acestuia, altul din a doua căsătorie sau, în continuare, pe soţul unei fiice
din prima căsătorie. Prin această concesie, Telepin afirmă principiul succesiunii ereditare la tron,
înlăturînd orice pretenţie din partea familiilor nobile, pretenţii ce au dus până atunci la o serie de
asasinate şi uzurpări dinastice. De asemenea, Telepin I a introdus şi o reformă a dreptului hitit.
Între timp, la graniţele de răsărit a crescut primejdios puterea hurriţilor şi a mitannienilor care
ameninţau stabilitatea statului hitit.
În perioada următoare, istoria regatului hitit este confuză, iar relaţiile cu vecinii sunt încordate.
Slăbirea puterii regale favorizează cucerirea unor oraşe hitite din sud (Tuwanuwa/ Tyana) de către
principatele Arzawa şi Halpu, iar triburile kaska, sprijinite de numeroşi aliaţi, cuceresc şi jefuiesc
capitala Hattuşa.

4.3.2. Noul regat hitit

Situaţia dificilă este depăşită la începutul secolului XIV î.Chr. când Suppiluliuma I (1380-
1346 î.Chr.) pune bazele noului regat hitit, care reprezintă epoca de apogeu a istoriei hitite.
Suppiluliuma, un adevărat mare rege, prin personalitatea sa, va domina timp de patru decenii scena
politică a Orientului Apropiat. Deoarece moşteneşte regatul hitit într-un moment dificil, Suppiluliuma
îşi începe domnia prin conducerea rezistenţei armate împotriva atacatorilor străini care incendiază
oraşele şi satele, ducând în robie populaţia hitită.
Supiluliuma reconstruieşte reşedinţa regală, înconjoară capitala cu fortificaţii monumentale şi
începe operaţiuni militare împotriva seminţiilor kaska, în vederea consolidării hotarelor nord-estice ale
statului, lupte care vor continua timp de aproape două decenii.
În vederea consolidării autorităţii regale sunt luate măsuri radicale, precum: reorganizarea
administraţiei, în fruntea provinciilor fiind numiţi reprezentanţi ai familiei regale.
Grava criză internă a Egiptului din timpul faraonului Amenofis IV, izolarea regatelor siriene,
ca şi slăbirea statului Mitanni făceau posibilă o activitate militară şi politică hitită pe plan extern.
Suppiluliuma începe prin a reimpune autoritatea hitită principatelor şi regatelor vecine care se
emnacipaseră în ultimele decenii. Aceste măsuri pregătesc declanşarea conflictului cu puternicul vecin
din sud-est, regatul Mitanni (din nord-vestul Mesopotamiei) care domina regiunea de la sud de Munţii
Taurus. Cu forţe puternice, Suppluliuma traversează Eufratul şi îl înfrânge, într-o luptă crâncenă, pe
regele Tusratta. Astfel, supremaţia regatului Mitanni este sfărâmată, el rămânând să joace în
următoarele decenii doar rolul unui stat tampon între regatul hitit şi Asiria. Din Mitanni, Suppiluliuma
îşi îndreaptă armatele spre Siria de nord, reuşind să impună oraşelor-stat din zonă (Halpu, Alalah,
Ugarit) suzeranitatea hitită, iar micile regate Arziya şi Karkemiş cad după un susţinut asediu.
Astfel, printr-o abilă combinaţie de intervenţii militare, căsătorii, ameninţări şi danii,
Suppiluliuma formează un adevărat imperiu înconjurat de state vasale. Stăpân al Siriei septentrionale,
după şase ani de confruntări armate, Suppiluliuma devine vecin al posesiunilor asiatice ale Egiptului.
Acum puterea hitită rivalizează cu cea a Egiptului. La graniţa egipteano-hitită din Siria, primele
ciocniri între cele două forţe ale momentului au loc în timpul regelui Mursil II (cca. 1334-1306),
faraon fiind Seti I. Motivul acestei confruntări a fost oferit de conflictul de interese în zonă. Bătălia
hotărâtoare au purtat-o însă fiii lor - Muwatallis (1315-1295) şi Ramses II.

49
 Pentru a pune capăt ameninţării hitite, Ramses II alcătuieşte o puternică armată şi, după o
pregătire îndelungată (construirea de întărituri şi baze de aprovizionare pe ţărmul fenician), a pornit, în
1286 î.Che., împotriva hitiţilor. Muwatallis i se opune prin organizarea unei puternice alianţe militare
a principilor vasali, recrutează mercenari etc. Nucleul armatei era constituit de formaţiunile de care de
luptă hitite, arma cea mai temută a momentului. Confruntarea dintre cele două forţe are loc la Kadeş,
pe fluviul Oronte, încheindu-se însă nedecis. După această bătălie, Ramses II renunţă la planurile sale
de a nimici puterea hitită, încheind un tratat de pace cu succesorul lui Muwatallis, Hattuşil III.
Tratatul cu Egiptul îi asigura statului său pacea la graniţele de sud şi de răsărit. El favorizează
statul hitit într-un moment în care, la începutul sec. XIII î.Chr., puterea Asiriei crescuse din nou,
perturbînd echilibrul de forţe ale Orientului. Bazându-se pe alianţa cu Egiptul, Tudhaliya IV (cca.
1260-1230), urmaşul lui Hattuşil III, a interzis vasalilor să facă comerţ cu Asiria, acordând chir ajutor
militar răsculaţilor din Mitanni şi Babilon împotriva regelui asirian .
Datorită confruntărilor externe şi a conflictelor din interior, statul hitit va intra într-o perioadă
de criză, de decădere progresivă. Pe la 1200 î.Chr. dinspre apus se revarsă asupra Orientului anterior
un uriaş val de triburi mediteraneene, pe care vechii egipteni le-au numit Apopoarele mării”. Acest
val migrator a trecut Bosforul şi s-a desfăşurat spre răsărit, pe de o parte şi spre sud, pe de altă parte.
Dacă în sud el a fost oprit de stavila ridicată de faraonul Ramses III, în răsărit forţa sa formidabilă
determină prăbuşirea statului hitit.
4.3.3. Regatele neohitite
Prăbuşirea regatului hitit a condus la apariţia, în spaţiul dominat de acesta, a numeroase state,
reduse ca dimensiuni şi importanţă, aşa-numitele state neohitite. Ele se găseau ascunse în văile
Munţilor Taurus sau se aflau în zonele îndepărtate, de la graniţă, pe care valul migrator le-a ocolit.
Cele mai importante centre ale acestor Astate succesorale” erau Hamath şi Alep în Siria de
nord, Maras în masivul Taurus şi Karkemish pe Eufrat. Statele neohitite s-au menţinut încă vreme de
cinci secole, fiind, în general, în raporturi de vasalitate faţă de regii vecini. Sfârşitul existenţei lor
politice este marcat de cucerirea ultimei mari cetăţi hitite, Karkemish, în anul 717 î.Chr. de către
regele asirian Sargon II. In următoarele secole hitiţii au fost asimilaţi de către semiţi. Ei încep să
vorbească limba arameilor care, începând cu a doua jumătate a mileniului II î.Chr., au pătruns pe
teritoriul lor. Astfel numele hitiţilor dispare din istorie.
4.4. Elemente de cultură materială şi spirituală
4.4.1. Stat, regalitate, administraţie
Primele ştiri despre existenţa unor principate hitite sau principi (care purtau nume hitite
precum Inar şi Warsamma în Kanesh, Amum-Hirbi în Mumma sau Pithana şi Anitta în Kussar) sunt
legate de activitatea coloniilor comerciale asiriene, în principal a celei de la Kanesh. Cele mai
importante dintre ele se bucurau de independenţă şi exercitau un control asupra coloniilor asiriene. Pe
măsură ce unele dintre principate au prosperat şi s-au întărit (de exemplu Kussar), au reuşit să-şi
impună autoritatea asupra altora mai mici, creind o anumită ierarhie, un sistem de relaţii vasalice.
Despre organizarea internă a acestor principate deţinem puţine date. Regele sau prinţul care
deţinea întreaga putere (economică, militară, încheia convenţii, făcea schimb de ambasadori, îşi
impunea autoritatea asupra unor principate mai slabe), avea drept capitală unul din oraşele din
teritoriu. Important este rolul jucat de prinţese în viaţa principatului prin funcţiile oficiale pe care le
deţineau (regente). Un alt personaj din ierarhia principatului era prinţul moştenitor (rabi similtin), care
era investit cu funcţii economice, juridice şi militare.
Constituirea ideologiei regale hitite, a criteriilor care stau la baza transmiterii puterii, se
bazează pe această tradiţie. Doar aşa poate fi înţeles caracterul arhaic al regalităţii hitite în perioada
regatului vechi prin absenţa unor reglementări a succesiunii la tron. Din preambulul legiuirii lui
Telepinu, un fel de cronică a predecesorilor, putem întrevedea rolul jucat de fii, fraţi, rude prin alianţă,
într-un cuvânt rolul legăturilor de sânge în desemnarea succesorului. De aici şi caracterul, într-o
oarecare măsură, electiv al regalităţii într-o anumită etapă a regatului vechi.
Consolidarea puterii regale se realizează în timp, existând şi perioade de discontinuitate. O
nouă etapă în evoluţia regalităţii pare să fie desemnată de transformarea numelui lui Labarnash în titlu
regal, de rolul important (politic şi religios) deţinut de regină, ca şi de instituirea unui cult dedicat
regilor defuncţi. Menţiunea relativă la buna înţelegere cu rudele şi armata, cuprinsă în reglementarea
lui Telepinu, presupune existenţa obiceiului consultarii adunării ostaşilor sub arme (pankus) şi
constituirea unui embrion de administraţie prin sprijinul rudelor sau a funcţionarilor ataşaţi de suveran

50
prin legături personale. Aici trebuie să evidenţiem un aspect particular al regalităţii hitite, dat de
caracterul de absolutism controlat de către pankus, adunarea aristocraţiei. După cum rezultă din textul
privitor la preluarea puterii de către Mursil I, regele avea dreptul să-şi aleagă succesorul (Hattusil I
dezmoşteneşte pe Labarnash, impunîndu-l ca succesor pe Mursil I, probabil nepotul său). Regele
Telepinu va reglementa accesul la tron, impunând principiul ereditar pe linie bărbătească şi reducînd
prin aceasta posibilitatea de alegere a viitorului suveran. Legea de succesiune asociază şi reginele la
viaţa politică, internă sau internaţională. În acest context, palatul ar trebui să devină centrul vieţii
economice, politice, administrative şi religioase, deşi dovezi concrete în acest sens nu deţinem.
Începând cu Suppiluliuma, cuprinderea unui element nou în titulatura regală, titlul de ASoarele meu”,
pare să exprime caracterul sacru al persoanei regale. Sacralizarea personei a determinat elaborarea
unei anumite etichete, impunerea unor reguli stricte de păstrare a purităţii regelui, ca şi a unui
ceremonial funerar aparte.
Ca şi în alte state ale Orientului Apropiat, suveranul guverna efectiv, având ca sarcini ce-i
reveneau de drept şi pe care le exercita, organizarea armatei şi purtarea războiului. Din inscripţiile
comemorative, din anale regale sau din surse externe reiese prezenţa regilor hitiţi în fruntea armatelor
în campaniile militare întreprinse. Autoritatea şi prestigiul regelui se menţin prin succesele dobândite
în acţiunile războinice purtate.
Regele, în virtutea drepturilor ce le deţinea, prezida încheierea tratatelor cu puterile timpului
(de exemplu tratatul dintre Ramses II şi Hattusil III) sau cu micii regi dependenţi sau vasali (ca de
exemplu tratatul dintre Mursil I şi Niqmepa din Ugarit). În perioada regatului nou, alături de succesele
militare, la constituirea acestui mare stat teritorial a contribuit, în egală măsură, şi abila diplomaţie a
regilor hitiţi care a făcut din foşti duşmani sau opozanţi aliaţi fideli. Conform uzanţelor timpului,
activitatea diplomatică a regelui se constituia, pe lângă trimiterea de ambasade, corespondenţă şi din
contractarea unor căsătorii de interes politic, precum şi, tipic pentru statul hitit, din implicarea reginei.
Exemplul cel mai semnificativ este oferit de regina Puduhepei, soţia lui Hattusil III, care semnează
corespondenţa alături de rege. În acelaşi timp, regele era legiuitor (legiuirea lui Telepinu, ca şi
elaborarea altor coduri de legi) şi judecător suprem.
În calitate de intermediari între divinitate şi teritoriul ce-l stăpîneau, regelui şi reginei le revin
şi numeroase obligaţii de ordin religios menite să asigure bunăstarea şi prosperitatea supuşilor. Pe
lângă obligaţiile rituale zilnice (rugăciuni şi gesturi rituale, aducerea de ofrande), cuplul regal trebuia
să participe la doua mari sărbători, primăvara şi toamna, cu ritualuri complicate (parcurgerea unui
itinerariu obligatoriu, cu vizitarea unor oraşe şi locuri sfinte. Drumul parcurs în car, al cărui traseu
desemna semnul S, simboliza luarea în proprietate, succesiunea anotimpurilor şi regenerarea naturii şi
a comunităţii). În acelaşi timp regele era şi organizator al cultului şi, uneori, reformator (printr-o
reformă, Tudhalya IV introduce întreceri atletice sau încercări ale puterii fizice care aveau loc cu
prilejul unor sărbători, precum Asărbătoarea secerii” sau a desfăşurării ritualurilor regale de
fundaţie) .
În calitate de şef al administraţiei, regele numea guvernatorii, iar pentru administrarea unor
teritorii de interes strategic erau numiţi membrii ai familiei regale (în oraşele Karkemish şi Halap,
Suppiluliuma numeşte ca viceregi pe doi dintre fiii săi). APalatele” guvernatorilor reprezentau centre
politice, administrative şi economice ale puterii centrale în fiecare provincie. Guvernatorii, aflaţi sub
control direct regal, primeau din partea suveranului largi puteri militare, civile şi religioase. Lor le erau
încredinţate perceperea impozitelor, administrarea domeniilor regale, supravegherea mâinii de lucru
dependente de palate, îndeplinirea unor sarcini cultuale, îndeplinirea rolului de judecător, ca şi a unor
obligaţii militare.
4.4.2. Economia şi societatea
Activitatea economică era concentrată în jurul palatului regal şi, în parte, a palatelor
principilor vasali. Resursele lor economice proveneau din exploatarea pământului şi din activitatea
atelierelor metalurgice. Derularea acestei activităţi depindea de caravaele asiriene care aduceau de la
mare distanţă (M. Zagros), pe trasee dificile, cositorul necesar preparării bronzului şi ţesături.
Tranzacţiile comerciale, controlate de rege, ca trăsatură comună a comerţului interstatal
practicat în Orientului Apropiat, erau reglementate prin legi şi tratate internaţionale. Schimburile se
realizau prin comptoarele comerciale (numite karim) instalate de asirieni în podişul anatolian.
Instalarea şi funcţionarea comptoarelor, constituite din locuinţe, servicii şi antrepozite, erau
reglementate prin tratate comerciale. Acestea prevedeau pe de o parte volumul taxelor percepute,

51
dreptul de preemţiune al palatului, unele restricţii asupra produselor de lux ce constituiau monopol de
stat (regal). În contapartidă, autorităţile locale grantau comercianţilor dreptul de rezidenţă şi protecţie
a karum-urilor (30 la număr), drepturi extrateritoriale care permiteau coloniei independentă juridică,
asigurarea dreptului de trecere etc. Hitiţii dezvoltă în cadrul unor relaţii politice particulare bune
legături comerciale şi cu aşezări greceşti cretano-miceniene de pe coasta Asiei Mici (Issos, Muskebi)
sau din unele insule aflate în apropierea litoralului Asiei Mici (Karpathos, Kassos şi Saria. Menţinerea
graniţelor regatului hitit la o anumită distanţă faţă de ţarmul mării, ca şi libertatea de mişcare şi de
colonizare a unor populaţii străine în zona litoralului, s-ar putea explica prin faptul că hitiţii neavînd
flotă şi nici experienţa călătoriilor pe mare, erau dependenţii de statele care dispuneau de baze
maritime. După cum evidenţiază unele texte, transportul gânelor intra în obligaţiile vasalice ale regelui
din Ugarit.
4.4.2.1. Cultura
Moştenirea culturală lăsată de hitiţi nu se ridică la înălţimea altor culturi ale Orientului
Apropiat. O anumită parte a producţiei literare nu reprezintă decât preluări şi prelucrări ale unor teme
generale de largă circulaţie în lumea mesopotamiană şi hurrită. Între producţiile originale se numără
textele comemorative (tăbliţa lui Anitta) sau analele regale.
Poziţia geografică, legăturile vechi cu Mesopotamia şi cu populaţia hurrită, explică puternica
influenţă exercitată de aceste culturi asupra hitiţilor. Domeniul cel mai semnificativ îl reprezintă
scrierea. Alături de un sistem propriu de scriere, hieroglific, este preluată scrierea cuneiformă, care
devine scrierea documentelor de cancelarie. Hitiţi preiau şi utilizarea limbii akkadiene ca a doua limbă
a administraţiei, şi ca limbă pentru legăturile cu celelalte state. O dată cu limba, unele elemente ale
literaturii şi religiei sumero-akkadiene sunt vehiculate către spaţiul hitit. Influenţă hurrită se manifestă
destul de puternic începând cu Hattusil I, dar mai ales după Suppluliuma, sub forma de cărţi de vise,
ritualuri magice şi liste divine. Principala divinitate hurrită (Tesub, zeul furtunii) pătrunde în panteonul
hitit. În perioada hitită târzie se înregistrează alte inflenţe (feniciană, egipteană, asiriană), marcate de
apariţia inscripţiilor în feniciană sau a unor elemente de vestimentaţie.
Unele surse scrise, ca şi descoperirile arheologice (Bogazköy, Mersin, Alishar, Kültepe),
permit reconstituirea unor domenii (arhitectură şi tehnica de construcţie) care evidenţiază spiritul hitit.
Ca trăsătură proprie pentru lumea hitită este utilizarea pietrei nefasonate la fundaţiile incintelor
fortificate şi a pietrei fasonate pentru ridicarea părţii superioare a zidurilor. Planul oraşelor (Hattusas
în primul rând), prin absenţa normelor de urbanistică, dovedeşte interesul hitiţilor pentru latura
funcţională şi mai puţin pentru cea estetică. Ideea de monumentalitate este exprimata prin masivitatea
zidurilor, arhitectura porţilor, ca şi a căilor procesionale regale.
Templele hitite, exemplificate de cele descoperite la Hatussas, se compun dintr-o clădire
principală ce are în faţă o curte cu coloane şi clădiri anexă (capele, locuinţe ale preoţilor, magazii etc.).
O notă aparte o dă sanctuarul rupestru de la Yazilikaia... Realizarea acestui spaţiu sacru pare să fie
iniţiată de către Hattusil III, iar executarea sculpturilor este opera unor meşteri veniţi din Babilonul
kassit.
Sculptura hitită, datorită absenţei unei tradiţii, nu au o valoare artistică ridicată.
Caracteristice spiritului şi tradiţiei hitite sunt sigiliile descoperite (la Acemhuyük şi Kara
Huyük), care prin tematică şi stil denotă originalitate, ca şi unele bijuterii sau teme decorative care se
înscriu în arta regală hitită (medalioane cu steaua în şapte colţuri, rozeta cu opt petale, etc.) .
Sincretismul reprezintă caracteristica esenţială a religiei hitite, exemplificat prin coexistenţa
divinităţilor din panteonul vechi indo-european (Mithra, Varuna, gemenii Nasatiya) cu zeităţi oficiale
ale statului (zeiţa Soarelui din Arinna) şi cu cele împrumutate din spaţiile învecinate (zeul hurrit
Tesub). Este de remarcat şi existenţa unor oraşe sfinte (Arinna, Nerik, Zappalanda).

5. SIRIA SI PALESTINA

Spaţiul est-mediteranean cuprins între Peninsula Sinai şi cursul superior al Eufratului,

Mediterana şi deşertul arabic, este desemnat în mod tradiţionat prin noţiunile geografice sau moderne
de Siria, Fenicia, Palestina. Aceste noţiuni nu sunt satisfăcătoare deoarece ele nu reuşesc să reflecte cu
exactitate realităţile istorice, politice, etnice şi culturale ale zonei. Uneori acest spaţiu, în sens larg, mai
este desemnat şi prin denumirea convenţională de Canaan.

52
 Istoria zonei siro-palestiniene se desfăşoară, până la 1200 î.Chr., sub influenţă egipteană. După
invazia Apopoarelor mării”, timp de trei secole, criza marilor imperii permite obţinerea autonimiei şi
chiar, pentru scurt timp, a unităţii. Începând din sec.IX î.Chr., expansiunea asiriană se va impune
progresiv asupra regiunii, mai întâi ca influenţă şi apoi prin cucerire. În sec. VI î.Chr. asirienii sunt
înlocuiţi de babiloneni, iar teritoriul siro-palestinian va pierde orice importanţă, trecând ca provincie
de la un imperiu la altul.
5.1. Cadrul natural
Condiţiile geografice ale regiunii au determinat premisele dezvoltării sale, ca şi
particularităţile evoluţiei politice. Deschisă ca o fâşie între deşert şi mare, străbătută pe toată întinderea
de un lanţ de munţi, tăiată de albii de râu şi deschideri de câmpie, această zonă nu a putut oferi decât o
fragmentare politică. Coborând de pe înălţimile munţilor (Taurus, Linan, Hermon) cu altitudini de
aproape 3000 m până la Marea Mediterană sau la Marea Moartă (cu 394 m sub nivelul Mediteranei),
în acest spaţiu întâlnim o mare varietate de relief şi de condiţii climatice. Solul frământat este în
general arid. Cursurile de apă, cu excepţia Eufratului şi a Iordanului, au debite căzute şi instabile, iar
cantitatea de precipitaţii este insuficientă. Subsolul oferă puţine zăcăminte. Dacă vegetaţia săracă a
stepelor din Siria şi nordul Palestinei limita posibilităţile economice ale locuitorilor doar la păstorit
(turme de ovine şi caprine), în câmpiile de litoral sau de pe valea Iordanului se cultiva orzul, grâul,
curmalul, viţa de vie, smochinul, măslinul, rodiul. Pantele munţilor erau acoperite de unele specii de
arbori (cedrul, stejarul, cedrul, chiparosul).
Poziţia geografică avantajoasă a spaţiului siro-palestinian, situat la jumătatea distanţei dintre
Egipt şi Mesopotamia, drumurilor de comunicaţie care-l traversau, caracterul ţărmurilor care ofereau
posibilitatea amenajării unor porturi, ca şi a resurselor naturale, agricole şi meşteşugăreşti, explică
înflorirea la o dată relativ timpurie a unor centre urbane (Ebla, Karkemish, Ugarit, Byblos). Mai mult
chiar, acestea permit înţelegerea interesului manifestat de către alte state pentru controlul şi dominarea
acestei zone, care devine locul natural de întâlnire şi de conflict al marilor puteri.
Popoarele din deşert, semitice, care au pătruns în etape succesive în Siria, au avut un rol
predominant în formarea complexului etnic sau în condiţionarea evenimentelor. Ele apar aici
dominante sub aspect etnic, dar mai limitate în realizare istorică. Dintre popoarele semitice amintim pe
amorriţi14 care, printr-o mişcare violentă, surprinsă de cercetările de la Ebla printr-un nivel de incendiu
şi distrugeri (2250 î.Chr.), pătrund dinspre deşert, spre sfîrşitul mileniului III şi începutul celui următor
(II), în spaţiul Siriei şi a Mesopotamiei de nord şi centrale. Ca urmare a unei evoluţii rapide, ammoriţii
îşi constituie numeroase principate (Babilon, Mari, Karkemish, Alalakh,, Ebla, Ugarit, Amurru),
conduse de dinaşti proprii care se vor menţine până la invazia Apopoarelor mării” (1200 î.Chr.).
Probabil ca urmare a dispariţiei regatului hitit şi a principatelor amorrite, ca şi a slăbirii
autorităţii egiptene în zonă, a fost posibilă ridicarea arameilor care pătrund în spaţiul siro-palestinian
şi, coborînd pe Eufrat, în Mesopotamia, unde întemeiază mici state independente. Cea mai timpurie
menţionare a arameilor o întâlnim în analele lui Tiglatpalassar I (cca 112 î.Chr.).
Locuitorii semitici ai Palestinei şi ai coastelor feniciene aparţinînd diferitelor seminţii, printre
care şi evreii, sunt desemnaţi, în sens larg, prin termenul de canaaneeni.
Dintre neamurile nesemite stabilite aici şi care au jucat un anumit rol, amintim pe hurriţi şi
hitiţi pentru nordul Siriei şi pe filistini pentru zona litoralului palestinian (între Negev şi Joppa).
Participanţi la invazia Apopoarelor mării” care a atins şi graniţele Egiptului, filistinii sunt aşezaţi
ulterior în Palestina în calitate de mercenari aflaţi în serviciul faraonilor. Devenind după un timp
autonomi, ei adoptă un sistem propriu de organizare, întemeind mai multe cetăţi (Ashkelon, Ashded,
Gaza, Ekron, Gath) care se constituie într-o confederaţie. Filistinii vor juca un rol important în viaţa
politică şi culturală a Palestinei până la ridicarea statului evreiesc unificat.
5.2. Izvoare
Cunoaşterea istoriei spaţiului siro-palestinian este facilitată, în egală măsură, de către
descoperirile arheologice, ca şi de izvoarele scrise (interne sau externe ).
Cercetările arheologice întreprinse în centre importante (Karkemish, Halap, Alalakh, Ebla,
Ugarit, Byblos, Tyr, Megiddo, Gaza etc.) au permis cunoaşterea trăsăturilor civilizaţiei popoarelor din
acest spaţiu, caracterul urban timpuriu al aşezărilor, încetarea existenţei unor oraşe, dominaţia străină
şi urmările ei etc.

14.Texte sumeriene din timpul ultimului rege al dinastiei a III-a din Ur, Ibi-Sin, îi numesc Aoamenii din vest”.

53
 Acestor cercetări li se datorează scoaterea la lumină a arhivelor de la Ugarit, Ebla, cu texte
redactate pe tăbliţe de lut în ugarită, akkadiană (limba de cancelarie a Orientului Mijlociu) sau cele de
la Megiddo şi Byblos, cu texte cuneiforme din timpul dinastiei a III-a din Ur.
Realităţile politice ale zonei est-mediteraneene, natura relaţiilor dintre principatele şi regatele
de aici sau dintre acestea şi marile puteri ale antichităţii pot fi cunoscute pe baza surselor externe.
Mărturii akkadiene relatează despre expediţii întreprinse de Sargon II şi Naram-Sin (impunerea
suzeranităţii asupra oraşelor Halap şi Ebla). Pentru începuturile mileniului II î.Chr. o bogată informaţie
(succesiuni dinastice, structura internă, tratate de alianţă, stări conflictuale, tranzacţii comerciale etc.)
ne oferă arhivele din Mari. Perioada secolelor XVI-XIII, cînd spaţiul siro-palestinian devine scena
confruntărilor directe dintre marile puteri (regatul nou teban, Mitanni, hitiţi) cu scopul de a realiza
împărţirea sferelor de influenţă sau de a impune o ocupaţie efectivă, beneficiază de o bogată
informaţie care provine din arhive de palat (Hattusa, El Amarna) sau din alte categorii de informaţii
(analele lui Thutmes III şi Ramses II; tratate de alianţă de tip vasalic, corespondenţă, texte literare şi
cu caracter religios etc.).
O dată cu ridicarea Asiriei şi a noului regat al Babilonului asistăm la mutarea centrului de
greutate la Ninive şi apoi la Babilon, de unde provin documente care ilustrează perioada târzie ce
sfârşeşte prin cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor II.
La conturarea istoriei acestui spaţiu contribuie şi alte categorii de izvoare istorice. Prima
redactare a începuturilor Israelului sub forma genealogiei patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob datează
probabil din epoca regatului unificat sub David şi Solomon sau chiar mai târziu. Stabilirea târzie a
tradiţiilor patriarhale subliniază rolul tradiţiei orale în formarea lor şi apropierea de genul literar al
Alegendelor” despre origini. Acest gen comun fiecărui popor nu-l putem utiliza decât cu precauţie şi
spirit critic. Vechiul Testament, cu cele 22 de cărţi ale sale, rămâne cel mai important izvor de
documentare privitoare la popoarele din zonă, la evenimentele desfăşurate şi la credinţele acestora.
Pentru perioada mai veche, un rol important îl au şi inscripţiile semitice, akkadiene şi
egiptene. Începând cu epoca persană, istoricii antici aduc mărturii, deloc neglijabile, despre spaţiul
Israelului. Lor li se pot adăuga, pentru perioada mai recentă, opera istoricului evreu Flavius Josephus
(îndeosebi Antichităţi evreieşti şi Război evreiesc), ce a lui Filon din Alexandria (Apocrife şi
Pseudoepigrafe), ca şi manuscrisele de la Marea Moartă, Noul Testament şi Talmudul. Analiza
istorică a acestor izvoare este dificilă, mai ales pentru perioadele vechi. Nesiguranţa este vădită atunci
când este vorba de cronologia anumitor perioade. De exemplu, pentru perioada patriarhală şi cea a
confederaţiei israelite, orice încercare de cronologie rămâne aproximativă şi ipotetică. Doar de la
apariţia regalităţii pot fi folosite şi indicaţiile de durată a domniei şi sincronismele din Cărţile Regilor,
deşi aceste date sunt uneori neclare.
Interesul pentru zona siro-palestiniană se manifestă încă din primele secole ale erei creştine.
Cruciadele evului mediu vor da un nou imbold acestei mişcări, iar Renaşterea o va influenţa cu spiritul
ei de investigaţie. În zonă cercetările vor începe doar în a doua jumătate a secolului XIX de către
germanul Sutzen prin descoperirea urmelor oraşului Gerasa, iar americanul Robinson identifică în
Palestina pe baza numelor arabe mai multe aşezări antice ebraice. Cercetările arheologice propriu-zise
sunt iniţiate în 1860 de către misiunea franceză condusă de către Ernest Renan în oraşele feniciene
(Byblos, Sidon şi Tyr) şi de către englezul Charles Warren (1867) la Ierusalim. În secolul XX
5.3. Spaţiul sirian cunoaşte o evoluţie mai rapidă începînd cu perioada eneolitică şi apoi în
cursul epocii bronzului datorită rolului jucat de acesta în comerţul de tranzit (importante rute
comerciale caravaniere traversează zona), ca şi cel de producător sau păstrător al unor mărfuri foarte
solicitate în Orient sau M. Egee. Nu ştim cu exactitate momemtul când au pătruns primele triburi
semitice în Siria. Munţii şi râurile din regiune au nume, în mare parte semitice, la fel unele oraşe.
Aceasta ne face să credem că, atunci când începe istoria (cca 3000 î.Chr.), unele grupe semitice sunt
deja prezente în aceste locuri. Pe baze arheologice, se pot formula ipoteze privind organizarea politică
a celor mai vechi locuitori: zidurile de împrejmuire a centrelor urbane sugerează structurarea lor pe
tipologia oraşului-stat care avea sub autoritate un teritoriu. Se pare că acest proces are loc după invazia
amorriţilor. Poziţia geografică avantajoasă şi bogăţia zonei explică rolul pe care-l joacă aceste cetăţi în
politica marilor puteri. O altă trăsătură a acestor centre urbane este instabilitatea internă provocată, în
principal, de ameninţarea aproape continuă venită din partea nomazilor semitici care migrau dinspre
deşert.

54
 Prima putere care domină Siria este statul akkadian prin Sargon II, urmată de cea a regilor
dinastiei a III-a din Ur. Din surse egiptene, susţinute de mărturii arheologice, ştim că Egiptul exercita
asupra micilor state (Byblos în primul rând) din zonă o mare influenţă politică şi comercială pe care o
consolida uneori cu expediţii şi tributuri.
La începutul mileniului II î.Chr., textele egiptene indică numele a numeroşi prinţi şi
reşedinţele lor, iar arhivele diplomatice din Mari ne fac cunoscută corespondenţa acestor prinţi, ca şi
prezenţa în nordul Siriei a trei state ale amorriţilor: Karkemish, Alep şi Qatna. Începând cu secolul
XVII î.Ch., nordul Siriei ajunge tot mai mult sub influenţa hitiţilor, locul lor fiind luat uneori de
mittanieni. Urmează apoi o perioadă confuză, determinată de invazia hicsoşilor.
În sec. XIV î.Chr. populaţia siro-palestiniană ne apare amestecată cu semiţi, amoriţi, hitiţi şi
hurriţi, după cum o dovedesc numele proprii. Informaţii preţioase pentru acest interval temporal ne
oferă arhivele de la El-Amarna (cuprind corespondenţa faraonului reformator, Amenhotep IV, cu
principii vasali sirieni). Aceste texte ne prezintă o perioadă neliniştită, datorată slăbirii autorităţii
Egiptului în acest spaţiu. De această situaţie profită principii locali care se confruntă între ei pentru
hegemonie, solicitînd sprijin egiptean.
APopoarele mării” care invadează spaţiul est-mediteranean pe la 1200 î.Chr., oprite în
înaintarea lor spre sud de către Ramses III, lasă urme politice în spaţiul siro-palestinian prin formarea
micului stat al filistenilor de pe coastă (între Aşkalon şi Gaza, de unde i-au alungt pe cananeeni,
botezând cu numele lor întregul ţinut al Palestinei). Semnificaţia majoră a invaziei lor constă în
deschiderea unui gol istoric între marile imperii, reduse acum la propriile lor hotare sau chiar
desfiinţate (hitiţii). În zona siro-palestiniană pătrund o serie de popoare semitice, constituind
organisme politice, pentru prima dată autonome. În sud predomină grupul triburilor israelite, la care se
adaugă medianiţii, edomiţii, moabiţii şi amoniţii. În nord, preponderent este grupul triburilor arameice.
Israeliţii şi arameii au în spatele lor o lungă preistorie care, pentru primii, s-a cristalizat în povestea
biblică. Organizarea noilor popoare repetă pe aceea monarhică, cunoscută înainte în regiune. Numai
Israelul face excepţie, într-o primă fază, cu confederaţia sa de trib, având un centru religios.
În jurul anului 1000 î.Chr., constituirea monarhiei israelite determină unificarea regiunii
siriene sub dominaţia sa. Când forţele interesate în dominarea zonei reiau expansiunea, la sfârşitul sec.
X î.Chr., şi monarhia israelită se divide în două părţi (statele Iuda şi Israel), echilibrul se reface.
5.3.1. Doar un grup mic de state, oraşele feniciene Ugarit, Byblos (numele grecesc al vechiului
Ghebal din Biblie, Gubla în feniciană), Sidon, Tyr, îşi lărgesc orizontul prin activităţi comerciale şi
prin colonizarea teritoriilor de dincolo de mări.
Ugaritul deţinea încă din epoca bronzului mijlociu rolul unui centru important, întreţinînd
legături comerciale şi diplomatice cu Egiptul, Ur şi Mari, legături susţinute de referirile cuprinse în
textele de la Mari, ca şi de descoperiri de statui din timpul primei dinastii thebane. Bogata arhivă aflată
în palatul regal (peste 20.000 de texte), texte administrative şi diplomatice provenind din alte arhive
din Ugarit, ca şi descoperirile arheologice contribuie la creionarea tabloului vieţii economice, politice
şi culturale a oraşului. Controlul de către Ugarit, alături de Byblos, a traseelor maritime, i-a permis să
dezvolte o adevărată thalasocraţie în bazinul răsăritean al Mediteranei. Descoperirile arheologice
(ceramică cretană, miceniană şi cipriotă, crearea unui stil ceramic aparte de către meşterii olari pentru
satisfacerea gustului clientelei cipriote) atestă prezenţa activă a Ugaritului în spaţiul egeean. Vechi şi
strânse relaţii, până în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. erau şi cu Egiptul, Ugaritul fiind cuprins
în sfera de influenţă egipteană. Ulterior va fi integrat în sistemul de relaţii Avasalice” ale statului hitit.
Astfel că, istoria finală a Ugaritului este strâns legată de soarta regatului hitit. Lipsit de apărare,
Ugaritul va fi distrus de atacul Apopoarelor mării”, iar aşezarea părăsită timp de mai multe secole.
Ugaritul avea sub jurisdicţie un întins teritoriu. Arhivele regale descoperite permit cunoaşterea
organizării administrative şi obligaţiile ce revin diferitelor circumscripţii. Comunităţilor săteşti erau
obligate la plata a numeroase taxe (tributul regal plătibil în argint; taxe pentru dreptul de păşunat;
contribuţii colective ale comunităţii, în produse sau animale, destinate magaziilor regale; obligaţii
militare: arcaşi sau în serviciul naval; corvezi). Deşi plata se făcea pe familie, răspunderea era
colectivă. Sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor atrăgea după sine confiscarea loturilor şi pierderea
statutului de membru al comunităţii. Deposedat de drepturi, fostul contribuabil devenea dependent
regal, lucrând pământurile regelui. Fiecare sat avea în frunte un supraveghetor şi un colector de taxe.
În ce priveşte relaţiile de proprietate, sunt amintite deţinerea, vânzarea sau ipotecarea pământului.

55
 Regele poartă titlul de melek sau sarru. Aflat sub protecţia zeilor, el îşi întemeiază autoritatea
pe puterea economică (cel mai mare proprietar de pămînt arabil şi de păşuni; controlează cpmerţul
internaţional prin slujbaşii săi; deţine controlul construcţiei şi echipării corăbiilor). Regele devine
astfel singurul organizator al principalului sector al economiei - economia regală aflată sub
administrare proprie.
Printre alte atribuţii ale suveranului, sunt de amintit săvârşirea Asacrificiilor regale”, menite să
asigure bunăstarea şi securitatea ţării, ca şi calitatea de judecător suprem, comandant al armatei sau
conducător al administraţiei centrale. O dată cu extinderea dominaţiei statului hitit, puterea regelui din
Ugarit va fi limitată prin impunerea unei duble vasalităţi, faţă de hitiţi şi faţa de viceregele din
Karkemish. Probabil prin transferarea unor obiceiuri de la curtea hitită, începând cu a doua jumătate a
sec.XIV î.Chr., primul loc după rege îl ocupa regina-mamă.
Byblos a fost pentru un lung timp cel mai important partener comercial al Egiptului, începînd
din perioada protodinastică şi astingând perioada de vârf în timpul lui Ramses II. Construcţiile,
inscripţiile şi monumentele sculpturale, operele de artă minoră egiptene descoperite atestă o prezenţă
masivă şi o influenţă majoră. Un aspect important priveşte relaţiile politice şi comerciale dintre Byblos
şi Ugarit, din care probabil că rezulta şi o anumită împărţire a debuşeelor, Byblos monopolizând
comerţul cu Egiptul. Deşi reuşeşte să supravieţuiască invaziei Apopoarelor mării”, rolul său se va
diminua o dată cu decăderea statului egiptean, pierzând statutul privilegiat ce-l deţinuse. O revenire pe
scena politică est-mediteraneană a Byblos-ului are loc în timpul regelui Hiram, pe la 1000 î.Chr. Acum
însă rol de prim plan îl aveau alte două oraşe, Tyrul şi Sidonul.
Baze feniciene apar în insulele Mării Egee, în Cilicia, în Africa de nord, Malta, Sicilia sau
Spania. Rol principal în aceste întemeieri îl are oraşul Tyr, fondatorul Cartaginei, apărută către
sfârşitul sec. IX î.Chr. (814) şi destinată a deveni un mare imperiu.
Începând cu sec.VII î.Chr., cadrul politic al Siriei se schimbă. Presiunea Asiriei se transforma
într-o anexiune durabilă prin cucerirea micilor state siriene: Arpad (743), Damasc (732), Samara
(722), Sidon (675). Asirienilor le urmează apoi babilonenii, dar politica nu se schimbă: în anul 586
î.Chr. este supus Ierusalimul şi, astfel, ia sfârşit vechea istorie a evreilor. Oraşul fenician Tyr va avea
aceeaşi soartă câţiva ani mai târziu (573). Când în 538 imperiul neobabilonean este înfrânt şi cucerit
de perşi, Siria este redusă la o provincie (satrapie) a noului imperiu.

5.4. Israelul
Apogeul vechilor civilizaţii semite a fost atins de Israel. Faptul că-l studiem se datorează
rolului pe care acest mic popor l-a avut în istoria antică. Pe de o parte constatăm o istorie modestă,
limitată în timp a statului israelit, iar pe de altă parte conservarea poporului evreu dincolo de limitele
evenimentelor.
5.4.1. Originile poporului evreu. Încercarea de definire a începuturilor poporului evreu este
dificilă datorită caracterului surselor de informare. Din Vechiul Testament ca sursă majoră de
informare, redactat la o dată relativ târzie, este dificil a separa sâmburele de adevăr din mulţimea
compilaţiilor anterioare. Cele dintâi referiri la evrei provin dintr-un izvor extern, o stelă a faraonului
Merneptah (cca.1207 î.Chr.) în care sunt enumerate victoriile sale, prilej cu care este amintită şi
supunerea Israelului.
În jurul Semilunei fertile triburile semite nomade, (numite habiru 15în textele akkadiene şi
egiptene) se manifestau ca o populaţie instabilă. În cadrul acestora, cu termenul ebraic de ibrî (ivri)
sunt definiţi, în special în relatările privind perioada de dinaintea regalităţii, evreii. Utilizarea acestui
termen în sens etnic este relativ târzie, fiind datorat în mare măsură unor vorbitori de limbă greacă. În
textul biblic nu întâlnim termenul de evreu (limbă ebraică) în sens etnic., Utilizat rar, el desemnează în
câteva cazuri doar persoane (gupuri de persoane) dependente. Singura sursă care permite stabilirea
unei relaţii între acest gentiliciu (ibrî) şi un trib (clan) este tradiţia referitoare la genealogia lui
Abraham, al cărui strămoş ar fi fost Eber 16.

15.Un punct de vedere aparte susţine că termenul de habiru nu ar avea înţeles etnolingvistic, ci social. Grupurile de habiru ar reprezenta nu
triburi, ci diverse elemente dislocate prin migraţie sau cuceriri. Ele constituiau o ameninţare permanentă în zonă, practicînd sub comanda
unor şefi autoritari, jaful ca sursă de îmbogătire. Termenul de habiru, probabil datorită acestei agresivităţi, a intrat şi în limbajul unor
cancelarii ale Orientului, avînd sensul de rebel sau de persoană care încalcă un jurămînt de loialitate.
16.Numele de Eber (în tradiţia biblică figurează drept strămoş al lui Abraham) este asimilat cu Ebrum (Ebrium) din limba eblaită.

56
 Pătrunderea comunităţilor iudaice în spaţiul siro-palestinian este lentă, realizată în timp, fiind
consemnate grupe sedentare agricole în zona colinară (Sichem), grupe de seminomazi crescători de
animale mici (oi, capre, măgari) în centrul şi nordul zonei (între Ebla şi Eufrat), altele integrate în
civilizaţia urbană (Ebla) sau în comerţul caravanier. Factori de natură externă (expansiunea hitită)
determină dislocări şi mişcări de populaţie spre zona sudică, în care sunt cuprinse şi unele din triburile
evreilor (sfârşitul secolului XVII- începutul sec.XVI î.Chr.). Etapele şi condiţiile cuceririi Palestinei
sunt deosebit de complexe şi din acest motiv, greu de urmărit. Tradiţia păstrează amintirea a trei
războaie care au avut loc după distrugerea Ierichonului (în centrul ţării încheiat prin cucerirea cetăţii
Ai/El Tell; altul purtat spre sud-vest duce la înfrîngerea confederaţiei canaanite la Gibeon/El Jib; al
treilea în nord terminat prin cucerirea şi distrugerea Hazorului/Tell el Qedah). Cercetările arheologice
nu au reuşit însă să ofere până în prezent suficiente elemente care să susţină istoricitatea tradiţiei.
5.4.2. Perioadele istoriei evreieşti
Pe baza textului biblic, istoria poporului evreu se împarte în mai multe perioade: a) epoca
patriarhilor (Avraam, Isaac şi Iosif); b) epoca judecătorilor (exodul în Egipt); c) epoca regalităţii,
cu două subperioade: c1) regatul unit (1020-928 î.Chr., cu regii Saul, David şi Solomon); c2) cele
douăregate Iuda şi Israel. Perioada se încheie prin cucerirea Samarei (722) de către asirieni şi a
Ierusalimlui (586) de către babiloneni; d) perioada exilului în Babilon; e) revenirea în patrie a
evreilor (538) şi reorganizarea statului sub Macabei (167-62 î.Chr.). La această ultimă dată Pompei
cucereşte Ierusalimul şi transformă teritoriul israelit în provincie romană.
5.4.2.1. Epoca patriarhilor.
Prima închegare a nucleului etnic al evreilor este legată, prin tradiţia biblică, de numele
patriarhului Abraham. Acesta, la îndemnul Domnului, pleacă din Ur 17 şi, urmând cursul Eufratului,
ajunge la Haran în nordul Siriei, de unde îşi îndreaptă caravanele spre Palestina. Aici vor vieţui Isaac,
Iosif şi Iacob. Ultimul dintre ei pleacă la curtea egipteană, chemându-i apoi acolo şi pe cei din clanul
lui.
Tradiţiile biblice prezintă patriarhii ca pe nişte Astrăini” prin raportare la populaţia locală sau
ca nişte seminomazi pe cale de a deveni sedentari, veniţi cu turmele în căutare de păşuni pentru
animale. Adesea israeliţii se instalează în preajma oraşelor şi întreţin bune relaţii cu autorităţile locale.
Acest fapt nu exclude folosirea, atunci când era cazul, a vicleniei şi violenţei.
O analiză a tradiţiilor biblice permite constatarea că la originea confederaţiei israelite au fost
patru grupuri principale ce se alătură patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob şi Israel.
Grupul ebraic al lui Iosif, datorită unor cauze care nu sunt bine precizate (căutarea de păşuni,
deplasare sub presunea înaintării hicsoşilor etc.), pătrunde în Egipt, la marginea orientală a Deltei
Nilului, unde rămâne un anumit timp. Acest grup participă la lucrările de construcţie ale cetăţilor şi a
bazelor de aprovizionare din zonă. Opresiunea la care au fost supuşi va determină exodul evreilor din
Egipt (Afuga din Egipt”) sub conducerea lui Moise, eveniment petrecut, după toate probabilităţile, în
timpul domniei lui Ramses II (?), în jurul anilor 1270-1250 î.Chr. În timpul unei migraţii lente (cu
durata de cca 40 de ani), se pare că evreii au rămas un timp în Sinai, fapt ce îi permite lui Moise
(venerat conducător spiritual, unificator, legislator şi bun organizator) să impună grupului principal
principiile religiei yahviste (YHWH va fi unica lor divinitate căreia nu-i fac o imagine cioplită).
Ocolind ţara Moab, vor ocupa, în Transiordania, pământurile de la nord de Arnon.
Sub conducerea lui Iosua, urmaşul lui Moise, evreii trec râul Iordan şi pătrund în Cisiordania,
ocupând Ierichonul şi Bethelul. La apropierea lor, dregătorii cetăţilor aliate din zonă (Ghibeon,
Chefira, Beerot) le propun israeliţilor un pact, acceptat de Iosua, prin care li se acordă statutul de
vasali. Această alianţă reprezenta o ameninţare directă pentru Ierusalim, care ripostează prin
constituirea unei coaliţii a suveranilor caananeeni. Cu sprijinul Egiptului, aliaţii angajează o luptă cu
israeliţii în apropierea înălţimilor Bet-Horon. Probabil în urma acestei confruntări apare prima
menţiune despre Israel pe stela lui Merneptah (cca.1207 î.Chr.), precum şi redarea unei ciocniri
egipteano-israelite pe un basorelief al acestui faraon de la Karnak, ambele fiind legate de cucerirea
Gehezerului. După conflictul armat amintit, clanurile israeliţilor s-au îndreptat spre nord, cucerind
zona de munţi şi coline situată între Ierusalim şi Sichem.
5.4.2.2. Epoca judecătorilor

17.Observaţiile făcute în timpul cercetărilor de la Ebla permit emiterea unei noi ipoteze privitoare la patria lui Abraham. Prezenţa în texte a
mai multor antroponime legate deciclul lui Abraham (Abramu, Ebrium, Is-ra-i-lu), ca şi descoperirea într-un mormînt a imaginii unui rege
păstor permit avansarea ideii că în această cetate ar putea fi plasat locul (dacă nu patria) unde a fost elaborat nucleul oridinar al temei.

57
 În expansiunea spre nord a avut loc o ciocnire între două dintre clanurile evreilor (Israel şi
Iosua), încheiată printr-un pact (Aalianţa de la Sichem”), în bază căruia fiecare clan îşi păstrează
teritoriul şi autonomia. Înţelegerea a condus la constituirea unei Confederaţii în cadrul căreia Iosua a
impus recunoaşterea lui Yahweh ca unică divinitate. Unificarea religioasă, baza confederaţiei, a fost
însoţită de adoptarea unor reguli fundamentale care priveau cultul comun şi viaţa socială. Promulgate,
probabil, de Iosua, acestea reprezintă o formă primitivă a Decalogului18. Cele 10 reguli fundamentale
formau într-un fel constituţia confederaţiei israelite. Unitatea era, în primul rând, de natură religioasă
(recunoaşterea lui Yahweh ca unică divinitate şi respectarea sărbătorilor sale - sabaat). Nu se face nici
o referire la vreo structură sau instituţie confederală. Acest fapt a înlesnit integrarea a noi grupuri
israelite în confederaţie. Clanul, identificat cu satul ce grupa mai multe familii, trăia practic în autarhie
economică şi socială. Autorităţile tradiţionale, caracteristice fiecărui clan (Abătrânii”), veghiau la
respectarea regulilor privind viaţa socială, enunţate în Decalog. Adunări comune, care dezvoltau
sentimentul de apartenenţă la confederaţie, aveau loc în timpul serbărilor prilejuite de pelerinajul la
sanctuarul de la Silo. Doar în cazuri deosebite, în faţa unui pericol venit din exterior, se puteau
organiza, sub conducerea unui şef unic - numit judecător (şofetim) -, însărcinat să conducă armata.
După îndepărtarea pericolului el păstrează doar o funcţie onorifică.
5.4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 î.Chr.).
În cazul unei primejdii din afară, legătura fragilă ce unea triburile confederaţiei israelite
devenea insuficientă. Aceasta era evidentă atunci când persistenţa primejdiei din exterior pretindea
necesitatea permanenţei unui conducător militar. Ea determină trecerea de la instituţia sporadică a
judecătorilor şi Asalvatorilor”, la cea a monarhiei, comună popoarelor din jur.
La început triburile confederaţiei s-au confruntat cu duşmani pe măsura lor: medianiţi,
amoniţi, moabiţi sau cetăţi cananeene. Situaţia s-a complicat atunci când au început să se confrunte cu
expansionismul filistinilor. Ei sunt menţionaţi pentru prima dată sub numele de Peleset în inscripţia
care celebrează victoria repurtată de Ramses III în 1177 î.Chr. asupra Apopoarelor mării”. După
înfrângerea acestora, filistinii s-au aşezat, probabil cu acordul egiptenilor, pe o fâşie de pământ de-a
lungul litoralului mediteranean, între Aşkalon şi Gaza. Aici ei se constituie într-o federaţie a cinci
oraşe (Gaza, Aşkalon, Aşdod, Ecron şi Gat), fiecare având în frunte câte un comandant (seren). Bine
organizaţi, uniţi şi dotaţi cu arme din fier, filistinii, în încercarea de a-şi extinde dominaţia asupra
întregului Canaan, s-au lovit de rezistenţa israeliţilor. Nevoia de a opune forţei militare şi politice a
filistinilor o rezistenţă armată eficientă va constitui unul din elementele care au grăbit constituirea
statului unificat.
Primele confruntări cu filistinii (cca 1050 î.Chr.) s-au soldat cu înfrângerea confederaţilor şi
capturarea, din sanctuarul federal de la Silo, a chivotului Domnului, emblema lor naţională.
Înfrângerea a marcat şi începutul misiunii lui Samuel, care stăpînea peste Bethel, Ramah şi avea
controlul asupra locului de cult de la Gigal. În calitate de căpetenie spirituală a israeliţilor, Samuel se
pare că are un rol esenţial în desemnarea lui Saul (1029-1004 î.Chr.) drept viitor rege.
Noul rege încearcă să consolideze uniunea celor 12 triburi israelite. Caracterul regalităţii este
determinat de structura primitivă a puterii centrale şi a administraţiei. În procesul de guvernare, Saul
se bazează pe rudele apropiate, iar sprijinul puterii centrale îl asigura armata ce o organizează, având
ca nucleu un grup de războinici ataşat datorită legăturilor personale. În această calitate, el înfrânge pe
amoriţii care au atacat triburile de la răsărit de Iordan. De asemenea, respinge atacurile dinspre sud ale
edomiţilor şi amalekiţilor. Saul poartă mai multe lupte şi cu filistinii 19, care îşi construiseră puncte
întărite în teritoriile aflate sub autoritatea lui. În confruntarea desfăşurată la Muntele Gilboa, regele va
cădea împreună cu unul din fiii săi. Absenţa unor criterii precise în transmiterea regalităţii explică
împrejurările în care David, ginerele său, accede la putere înlăturând pe urmaşii naturali ai lui Saul.
David (1000-970 î.Chr.), din tribul Iuda, îşi începe cariera ca militar, în slujba lui Saul.
Popularitatea ce o dobândeşte în urma victoriei asupra filistinilor, trezeşte suspiciunea regelui şi un
conflict cu acesta. Obligat să se refugieze, David intră ca mercenar în slujba dinastului filistin al cetăţii

18.”Eu sunt YHWH Dumnezeul tău/ Nu te vei prosterna în faţa unui zeu străin/ Nu îmi vei face chip cioplit/ Nu îmi vei lua numele în
deşert/ Nu îmi vei necinsti sabbatul/ Nu-i vei blestema pe tatăl sau pe mama ta/ Nu-ţi vei ucide aproapele/ Nu vei lua femeia aproapelui tău/
Nu-l vei prăda pe aproapele tău/ Nu vei jura strîmb împotriva aproapelui tău/ Nu vei încerca să iei casa aproapelui tău” (Iosua, 24,25).
19.Conform tradiţiei, în una din aceste ciocniri are loc întîlnirea între uriaşul Goliat şi David. Deoarece conducătorii filistinilor propun ca în
locul unei confruntări între cele două tabere să se desfăşoare o luptă între doi combatanţi, David îşi învinge adversarul cu o piatră aruncată cu
praştia.

58
Gath. După moartea lui, David este proclamat iniţial rege în sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul
Hebron. Apoi, dispunând de armată, cucereşte regatul Israel şi face din Ierusalim capitala noului stat
unificat. Astfel David reuşeşte să aducă sub autoritatea sa cele 12 triburi israelite. Bazându-se pe o
armată puternică şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă (slăbirea Egiptului, declinul
Babilonului şi Asiriei), David extinde hotarele regatului său. În două campanii militare înfrânge
rezistenţa filistinilor, instituind controlul asupra cetăţii Gath. După ce cucereşte regatul Edom, de la
hotarele meridionale, îi supune pe aramenii din nord, ca şi pe ammoniţii şi moabiţii din sud,
constituind astfel un Aimperiu multinaţional”.
Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează
structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la M. Mediterană la Eufrat şi la
M. Roşie. David a impus ca principiu dinastic ereditatea şi a elaborat şi dezvoltat o ideologie politică
menită să-i consolideze puterea. În conformitate cu aceasta, regele nu era doar Aalesul” divinităţii, ci
administrator al lui Iahwe pe pământ. Uniunea personală între regatul Iuda şi Israel este consfinţită
prin mutarea Chivotului sfânt la Ierusalim. Fortificând după cucerire acest oraş, David face din
Ierusalim capitala politică şi religioasă a Israelului, în care cultul lui Yahweh este impus ca religie de
stat. Astfel, religia prin stabilirea unor relaţii particulare cu statul, va fi transformată într-un instrument
politic pentru consolidarea puterii. Această relaţie se materializează prin rolul direct jucat de rege în
organizarea cultului, în construirea de temple (marele Templu de la Ierusalim şi alte temple în centre
districtuale). Pentru serviciile divine pe care le oficiau slujitorii acestor temple (leviţii), tradiţia
consemnează că David a scris Psalmi, care sunt consideraţi ca fiind cele mai desăvârşite poeme
relligioase. Leviţilor li se încredinţează şi unele atribuţii administrative, civile şi judecătoreşti.
David a creat o puternică armată, al cărui nucleu era format de un corp de mercenari filistini.
Aparatul administrativ, organizat după model egiptean, număra în rândurile sale numeroşi funcţionari
şi ofiţeri, unii aparţinând populaţiilor neisraelite. Instituie pentru supuşi îndeplinirea unor obligaţii în
folosul regalităţii, precum taxe şi corvezi constând din zile de seceriş şi munci pentru construcţii.
Aparatul fiscal organizat avea menirea de a ţine evidenţa tuturor contribuabililor.
În lunga sa domnie s-a confruntat cu unele conflicte interne, răzvrătiri (precum cea organizată
de Avshalom), reprimate fără dificultate, care reflectă opoziţia cercurilor tribale din nord, nemulţumite
de îngrădirea autorităţii lor.
Strânse relaţii de cooperare sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tyrului de la
care obţine meşteri constructori, precum şi lemnul necesar ridicării marilor edificii ale capitalei.
Pentru evrei, David a rămas figura cea mai strălucită din istoria antică, de viaţa lui legându-se
numeroase legende care împletesc un nimb mesianic în jurul figurii lui.
Succesorul său, Solomon (970-933 î.Chr.) preia astfel un regat unificat şi consolidat prin
sistemul politic constituit de către tatăl său. Deoarece în noua guvernare nu-i revin sarcini militare (a
purtat doar un război în nord, cu regatul Aram), Solomon îşi etalează calităţile de bun organizator,
diplomat şi constructor iscusit. Urcat pe tron, Solomon îi înlătură pe rivalii săi, potenţiali sau
imaginari. Unitatea întinsului său imperiu, devenit cea mai importantă forţă economică şi politică a
spaţiului dintre Egipt şi Mesopotamia, este susţinută de rege printr-o atentă politică defensivă şi un
abil joc diplomatic. Întreţine strânse relaţii cu regatele şi principatele vecine, consolidate prin acorduri,
în special de ordin comercial şi căsătorii politice.
Pe plan intern, continuă procesul de centralizare a statului iniţiat de David prin crearea a 12
districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Sub domnia sa, regatul Israelului a cunoscut
un înalt nivel de prosperitate economică şi de înflorire culturală. A încurajat dezvoltarea
meşteşugurilor, în special a prelucrării fierului, prin aducerea unor meşteri din Fenicia, iar din Tyr
marinari şi constructori de corăbii (la M. Roşie ridică portul Etziongaber, cu un important şantier
naval). Se instituie un monopol regal pe minele din Eden şi pe comerţul de cai. Controlând
principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia şi Mesopotamia, regele garanta
siguranţa caravanelor negustorilor în schimbul perceperii unor taxe speciale de tranzit. Solomon
întreţine strânse relaţii cu puternicul rege al Tyrului, Hiram I, cu al cărui sprijin organizează expediţii
comerciale pe mare spre Arabia şi Africa occidentală (în enigmatica ţară Ofir). Au fost create
puternice unităţi de care de luptă, ca forţe de intervenţie rapidă. De asemenea, se constituie o reţea de
cetăţi regale, mici fortăreţe în care erau prezenţi, pe lângă trupe şi funcţionari regali care strângeau
impozitele din districte.

59
 Solomon a fost şi iniţiatorul unor vaste construcţii. În capitala Ierusalim este ridicat un fastuos
complex arhitectural, cuprinzând templul, simbolul religiei israelite şi palatul regal. Totodată,
negustorii străini au primit permisiunea de a-şi ridica temple pentru propriile divinităţi. Acest fapt a
nemulţumit populaţia conservatoare, dar mai ales marea preoţime.
Efortul de consolidare a statului şi a dinastiei nu au dat rezultatele scontate. Domnia lui
Solomon consemnează şi începutul unei crize interne. Rivalităţile tribale au supravieţuit politicii de
unificare, iar opoziţia dintre interesele dinastiei şi ale supuşilor în probleme de natură socială sau de
cult s-au accentuat. Pentru a susţine material marile lucrări publice pe care le-a iniţiat, Solomon a
introdus un sistem fiscal excesiv. În acelaşi timp, organizarea unei curţi fastuoase, asemănătoare celor
ale monarhiilor orientale şi asimilarea unor divinităţi străine au determinat ruptura dintre tradiţia
religioasă şi monarhie. Răzvrătiri interne precum cea condusă de Ieroboam sau răscoale ale
populaţiilor supuse (Edom) - declanşate de regimul dur al corvezilor obligatorii, de obligaţia celor 12
triburi de a acoperi timp de câte o lună fiecare cheltuielile curţii regale, de fiscalitatea excesivă etc. -,
sunt înăbuşite. Aceste rivalităţi şi tendinţe de dezmembrare vor face ca unitatea statului să nu
supravieţuiască morţii lui Solomon.
5.4.2.4. Regatele israelite Iuda şi Israel
După dispaiţia lui Solomon, disensiunile etnice şi politice dintre triburile nord şi cele din sud
vor duce la scindarea unităţii statale. Deoarece Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon, a refuzat
revizuirea şi diminuarea obligaţiilor ce le avea populaţia israelită faţă de curtea regală, în urma unei
răscoale 10 triburi, din centrul şi nordul ţării, îl încoronează rege pe Ieroboam. Iau naştere astfel două
state rivale: regatul de nord (Israel), cu capitala la Samaria, mai puternic sub aspect militar şi regatul
de sud (Iuda), constituit din triburile Iehuda şi Beniamin, cu centrul politic la Ierusalim. Cele două
regate iudaice vor desfăşura în următoarele secole, până la cucerirea lor (722 şi 586 î.Chr.) o activitate
politică lipsită de anvergură şi de perspective, marcată în interior de crize dinastice, sociale sau
religioase (încercări de revenire la religia păgîâă), de slăbirea capacităţii de apărare şi, ca urmare, prin
creşterea autorităţii politice, morale şi religioase a profeţilor. Înfăţişindu-se drept conştiinţa Israelului,
aceşti profeţi erau preocupaţi în special să protejeze societatea israelită de influenţe venite din partea
populaţiilor vecine. Singurul element care-i mai uneşte este cultul lui Yahwe şi unele tradiţii. Nu
rareori între cele două regate au loc lupte fratricide.
Pe plan extern, cele două regate se angrenează în atmosfera politică şi rivalităţile comune
spaţiului est-mediteranean, pendulând între cei doi poli de putere: Egiptul într-o scădere accentuată de
autoritate şi Asiria, noua forţă în ascensiune a Orientului Apropiat. Începând cu a doua jumătate a
secolului IX î.Chr., Asiria inaugurează o politică de cuceriri care va avea ca urmare plasarea statelor
din spaţiul siro-palestinian în raporturi de dependenţă faţă de imperiul asirian. În faţa ameninţării
asiriene, regatele Israel (slabit de crize dinastice care determmină o accentuată instabilitate internă) şi
Iuda reuşesc să preîntâmpine cucerirea prin angajarea plăţii unui tribut. Fără a mai avea forţa
necesară, în situaţii care li se par prielnice, se angajează în alianţe antiasiriene pentru redobândirea
independenţei, acţiune care vor determina în cele din urmă dispariţia lor ca state.
Împreună cu regatul Damascului, Israelul organizează o coaliţie antiasiriană care regrupa
statele din spaţiul siro-palestinian. Intervenţia armată asiriană condusă de Tiglatpalassar III determină
însă ocuparea Damascului (732) şi obligarea suveranilor din zonă la recunoască autoritatea Asiriei.
După moartea lui Tiglatpalassar III, dorinţa redobândirii independenţei de către Israel, cu sprijinul
Egiptului, determină o nouă intervenţie în forţă a Asiriei, în acest spaţiu. În urma unui asediu de doi
ani, Sargon II va cuceri Samaria (722). Aproape 30.000 de israeliţi, aleşi din rândul căpeteniilor,
meseriaşilor şi negustorilor, sunt luaţi prizonieri şi deportaţi în Babilonia, iar ţara a fost transformată în
provincie asiriană.
În sud, regatul Iudeei, cu o suprafaţă mai mică, condus de urmaşii lui David şi-a asigurat
pentru o perioadă ceva mai lungă liniştea internă prin plata unui tribut. Pentru regatul Iudeei urmează
apoi un secol de confruntări aproape continue cu puterea asiriană. La moartea lui Sargon II (705),
Iezechia, regele Iudeei, organizează o coaliţie locală, sprijinită de Egipt, pentru înlăturarea dominaţiei
asiriene. Sennacherib, noul rege al Asiriei, înfrânge forţele coaliţiei, determinând supunerea regatului
Iudeei, trimiterea în captivitate în Babilon a câtorva mii de evrei, ca şi plata unui tribut (30 talanţi aur
şi 800 talanţi de argint).
Abia după moartea regelui Assurbanipal, războaiele civile care i-au urmat, permit, pentru
scurtă vreme, regatului Iudeei să-şi declare independenţa.

60
 Imperiul babilonean, noua forţă politică şi militară a Orientului, îşi însuşeşte curând
posesiunile asiriene. În anul 605 î.Ch., babilonenii îi înfrâng pe egipteni în bătălia de la Karkemish, iar
Siria şi Palestina cad în zona de influenţă a noii puteri.
Nabucodonosor II (605-562 î.Chr.), regele babilonean, întreprinde mai multe campanii în zona
palestiniană, deoarece Iudeea participase la două coaliţii antibabilonene. În timpul acestora,
Nabucodonosor pustieşte Iudeea (598 î.Chr.), exilând elita populaţiei israelite (aristocraţi, meşteşugari
şi negustori). Apoi, în 587 î.Chr., asediază şi distruge Ierusalimul (demolează fortificaţiile, incendiază
marele templu, masacrează familia regală), ducând în captivitate la Babilon o bună parte a populaţiei.
5.4.2.5. Perioada exilului în Babilon
În Babilon, exilaţii din Iudeea au găsit comunităţi întregi de evrei colonizaţi acolo după
desfiinţarea regatului Israel. Diferendele dintre triburi s-au estompat treptat, evreii exilaţii, grupaţi în
mai multe centre, au putut duce o oarecare viaţă comunitară. În această epocă a apărut forma de
comunitate evreiască care a durat apoi în timp, ca şi organizarea şcolilor de rugăciune, care devin şi
şcoli pentru tineri şi loc de întâlnire pentru adulţi. Acolo erau citite textele Bibliei şi se prăznuiau
sărbătorile. Sabatul era respectat cu stricteţe iar zilele ce aminteau căderea Ierusalimului, a Templului
şi părăsirea ţării, intraseră în ceremonialul religios ca zile de post. În timpul captivităţii, scrierile
profeţilor (Iezechil) au contribuit în mare măsură la menţinerea sentimentului naţional şi religios al
evreilor, a speranţei revenirii în patria părăsită.
În Babilon , evreii practicau comerţul, meşteşugurile şi agricultura. Cu timpul exilaţii din
Iudeea s-au amestecat în aşa măsură cu cei din Israel încît ideea apartenenţei tribale este treptat
anulată, creind astfel un popor unificat.
5.4.2.6. Revenirea în patrie a evreilor. Reorganizarea statului sub Macabei
După cucerirea Babilonul (539 î.Chr.), regele persan Cyrus dă un edict prin care permite
întoarcerea evreilor captivi în ţara lor. Conducătoriimişcării de reîntoarcere în patrie urmăreau în
primul rînd renaşterea politică, religioasă şi culturală a comunităţilor evreieşti. Ei militau pentru
unificarea triburilor şi crearea unui singur popor.
În renaşterea naţională a evreilor, un rol important l-a avut Erza care impune Tora drept
constituţie a statului iudaic, care pretindea respectul legii şi a unei justiţii drepte. Una din prevederile
acesteia se referea la interdicţia căsătoriilor mixte. Administraţia persană, în afara obligaţiei plăţii
tributului, era tolerantă faţă de populaţiile supuse, respectându-le obiceiurile religioase. Templul de la
Ierusalim, reclădit (515 î.Chr.), a fost proclamat drept centru al iudaismului. Limba ebraică a fost
restabilită ca limbă vorbită în locul aramaicei folosită anterior. Se înfiripă acum şi structurile
administrative şi de conducere, fiind revigorate în parte elemente ale organizării anterioare perioadei
regalităţii. Oraşele sunt puse sub conducerea Abătrînilor” şi a judecătorilor. Pentru conducerea statului
a fost instituit un orgamism (Aparlament”) compun din bătrînii aleşi din toate localităţile.
Apoi, după victoriile obţinute de Alexandru Macedon asupra armatei persane conduse de
Darius III (331 î.Chr.), Palestina a intrat în orbita politică a elenismului. Ptolemeu I (320) invadează
Israelul, cucereşte Ierusalimul, prilej cu care deportează o parte a populaţiei în Egipt. Palestina va
rămâne timp de un secol sub stăpânirea lacizilor. Această dominaţie este adeseori disputată cu
Seleucizii din Antiochia în cadrul celor cinci Arăzboaie siriene”. Dominaţia lacidă în Palestina pare să
fi reprezentat o epocă de bunăstare.
După al cincilea război sirian, câştigat de Antiochus III, Palestina va trece în sfera de influenţă
a Seleucizilor (200-167 î.Chr.). Iudeii sunt supuşi unui proces sistematic de elenizare forţată de către
Antiochus IV, care interzice (167) practicarea cultului mozaic. Erau sancţionaţi cu pedeapsa cu
moartea toţi cei care practicau circumcizia sau respectau sabatul. În Templul din Ierusalim,
transformat într-un lăcaş închinat lui Zeus, a fost ridicat un altar în cinstea acestuia. Asemenea altare
au apărut în toate localităţile din Iudeea, populaţia fiind îndemnată, sub ameninţări grave, să aducă
sacrificii şi să se închine lui Zeus.
Acest fapt declanşează o răscoală a iudeilor (167 î.Ch.), condusă de şeful familiei marelui
preot Matitiahu şi de fiii săi. Comanda trupelor a fost încredinţată lui Iuda (Iehuda) care a fost poreclit
Macabi deoarece atacurile sale asupra seleucizilor aveau forţa şi efectul unor lovituri de ciocan 20. După
victoria obţinută la Amaos asupra armatei lui Antiochus, Iuda eliberează Ierusalimul (164 î.Chr.).
Templul a fost purificat şi s-au reluat slujbele divine. În amintirea acestui eveniment s-a instaurat

20.În ivrit, ciocan se numeşte makevet.

61
sărbătoarea Hanuka în înţelesul reînnoirii serviciilor divine în templul pângărit de seleucizi. O
delegaţie trimisă la Roma va încheia un pact de amiciţie prin care romanii, care jucau rolul de arbitru
în spaţiul mediteranean, se obligau să vina în ajutorul Iudeei în caz de război. După moartea lui Iuda,
lupta împotriva seleucizilor va fi condusă de fratele său, Ionathan. După alte confruntări militare,
seleucizii sunt constrînşi să recunoască autonomia deplină a Iudeei, libertatea cultului, dreptul de-a
reconstrui zidurile Ierusalimului. Ionathan va fi numit ca mare preot şi şef al statului. Dându-şi seama
că prin război nu-l va putea înfrînge, generalul seleucid Trifon îl convoacă pe Ionathan în cetatea Acco
sub pretextul tratării unei înţelegeri, unde îl ucide. Comanda armatei va fi preluată de Shimon, ultimul
dintre fiii lui Matitiahu, care reuşeşte să-i alunge pe seleucizi în Siria. După acest succes, Shimon va fi
proclamat de către Marele Knesset, parlamentul vremii ca şi conducător al poporului (etnarh) şi mare
preot. Astfel, după 25 de ani de lupte neîntrerupte, iudeii îşi redobândesc independenţa politică.
Shimon, solicitînd aplicarea tratatului de amiciţie şi apărare, obţine recunoaşterea de către senatul
roman pentru evrei a calităţii de aliaţi ai Romei. În anul 139 î.Chr. Shimon încheie un tratat similar cu
Sparta. Având acest sprijin extern, perioada care urmează se bucură de o oarecare linişte şi de
prosperitate economică şi înflorire culturală în spaţiul palestinian. Shimon şi urmaşul său Ihanan
Horknos vor bate monedă, manifestându-şi astfel independenţa faţa de economia instituită în Orientul
Apropiat de urmaşii lui Alexandru Macedon.
Durata ei în timp este însă restrânsă deoarece romanii intervin direct în istoria Israelului. În
anul 63 î.Chr., în urma acţiunii energice întreprinse de Pompeius, Israelul îşi va pierde independenţa,
intrînd sub administraţia Romei. Ţara, împărţită în provincii, a fost obligată la plata unui greu tribut.
Apoi, pentru o mai buna administrare şi o mai uşoară supraveghere, teritoriul palestinian a fost
transformat în provincia Iudeea. Acest teritoriu îşi va păstra o oarecare autonomie administrativă sub
conducerea Sanhedrinului ca factor suprem, legislativ şi judecătoresc, al cărui preşedinte era Marele
preot.
Duritatea şi rapacitatea administraţiei romane, ca şi lezarea sentimentului religios al evreilor,
vor face ca în acest spaţiu revoltele să fie dese, încât Iudeea îşi câştigă reputaţia de cea mai inflamabilă
şi cea mai greu de guvernat provincie romană. Cea mai puternică dintre aceste răzvrătiri a izbucnit în
anul 66 d.Chr. Intervenţia guvernatorului Siriei, Questius Gallus, se soldează cu o grea înfrângere
pentru romani, în timpul căreia au pierit 6.000 de soldaţi. Vestea desprinderii Iudeii de imperiu
determină senatul roman să trimită pe generalul Vespasianus în fruntea unui numeros corp de armată
pentru pacificarea şi recucerirea acestui teritoriu rebel. Deşi a întâmpinat o rezistenţă puternică,
Vespasianus reuşeşte să cucerească aproape întreaga Palestină, cu excepţia zonei Ierusalimului,
considerată focar al răscoalei. Datorită dârzei rezistenţe a răsculaţilor, bine organizaţi sub aspect
militar şi conduşi de Shimon Bar Ghiora, Titus, fiul de acum împăratului Vespasianus, după lupte
grele cucereşte şi distruge Ierusalimul, deportează populaţia şi incendiază Marele Templu (70 d.Chr.).
Din imensa sa construcţie, azi a rămas doar o parte din zidul apusean al cetăţii, care va deveni în timp
AZidul Plângerii”. Iudeea vă rămâne, totuşi, un focar de revolte până când Hadrian o va supune
definitiv (135 d.Chr.).
Ajunşi minoritari în propria lor ţară, evreii sunt nevoiţi să se răspândească în diferite zone ale
imperiului roman, iar cultura lor supravieţuieşte în aceste comunităţi dispersate (diaspora). După
distrugerea Ierusalimului, cu ajutorul unor conducători, preoţi şi învăţaţi retraşi la Iavne, Rabi Iohanan
Ben Zakai a creat un sistem legislativ religios care s-a răspândit în toate ţările în care se aflau
dispersaţi evreii. În acest fel evreii şi-au putut păstra un specific şi mod de viaţă proprii, care-i unea
într-un Astat spiritual”, legat sufleteşte de teritoriul naţional care apare cu titlul de Eretz Israel.
5.5. Cultura în spaţiul siro-palestinian
Cultura popoarelor din acest spaţiu cu toată fragmentarea datorată structurilor politice şi
elementelor etnice care s-au succedat, cu toate influenţele din exterior pe care le-a suportat, se
caracterizează prin originalitate şi bogăţie, dublate de forţă de penetraţie şi influenţă ce o exercită
asupra altor culturi.
Semiţii din Siria şi Palestina dezvoltă, pe baza sistemului grafic cuneiform, o scriere proprie,
alfabetică. Cu această descoperire se produce o adevărată revoluţie în cultura Orientului Apropiat,
scrierea devenind un instrument facil de exprimare. Prima etapă în procesul de formare a scrierii
alfabetice, întâlnită la Ebla (2500 î.Chr.), utiliza 100 de semne care redau semne sau cuvinte. Dacă
luăm în seamă tradiţia greacă, inventarea alfabetului propriu-zis, compus din 27 de consoane, aparţine

62
fenicienilor. Scrierea feniciană va fi apoi preluată şi adaptată de către alte neamuri semitice (arameii)
sau de către greci.
Creaţia literară a spaţiului siro-palestinian este cunoscută în primul rînd datorită textelor
descoperite la Ebla şi Ugarit. Acestea evidenţiază larga circulaţie a numeroase poeme epico-
mitologice dezvoltând mituri legate de Ciclul lui Baal şi Anat, mitul fenician al creaţiei lumii (transmis
de Filon din Byblos) sau mituri ale eroilor (Povestea lui Aqhat).
A doua sursă de cunoaştere este datorată tezaurului literar conservat prin intermediul
Vechiului Testament. După conţinutul şi caracterul scrierilor, acestea se grupează în: a) Scrieri care
cuprind cele cinci cărţi ale Pentateuhului (Geneza, Leviticul, Exodul, Numerii şi Deuteronomul),
cunoscute în ebraică sub numele de Torah (ALegea”). În ele întâlnim o istorie în care se împletesc
evenimente reale cu mituri, tradiţii şi legende tribale. Alte cărţi (Judecătorii, Cartea lui Samuel, Cartea
Regilor, Cartea Cronicilor) au o valoare istorică şi documentară mai accentuată. b) Scrieri morale,
sapienţiale (Proverbele, Cartea lui Iov, Eclesiastul); c) Poezie lirică (Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi
Cântarea Cântărilor); d) Proză narativă şi e) Scrierile profeţilor.
Cunoaşterea panteonului din spaţiul siro-palestinian este facilitată de datele cuprinse în textele
descoperite în diferite oraşe (Ebla, Ugarit, Tyr, Sidon, Byblos), ca şi de paginile Vechiului Testament.
Acesta, datorită trăsăturilor specifice zonei, este mai fluid şi inconstant (schimbări de atribuţii, funcţii,
de rudenie între zei etc.), în comparaţie cu panteonul mesopotamian. Textele ugaritice îl prezintă pe
El, zeul creator, stăpân al haosului, ca pe un bătrîn cu barbă albă. Tatăl său, Dagan, străvechiul zeu al
grâului, nu are o poziţie bine definită în ierarhia panteonului semitic din zonă. Soţia lui El era Asherat,
nume cunoscut din Biblie ca simbol al păgânismului predecesorilor lui Israel. El va trece apoi într-un
plan secundar, puterea supremă fiind preluată de către Baal (cunoscut şi sub numele de Haddu,
Hadad), zeul tunetului şi al furtunii, stăpânul înălţimilor, protector al regilor din Ugarit şi Karkemish.
În acest cult un rol important îl juca Anat, prezentată de textele ugaritice fie ca soţie, fie ca soră a lui
Baal. În ciclul vegetativ, elementul feminin era reprezentat de zeiţa Astrate, care are elemente comune
cu Iştar, zeiţa babiloneană.
Analiza unor texte din Ebla, Karkemksh şi Mari arată faptul că El apare şi într-o ipostază
nepersonificată (Yahw). Această componentă veche a panteonului vest-semitic dobândeşte o
semnificaţie deosebită în cadrul procesului de diferenţiere a evreilor de alte populaţii cu care se
înrudeau, determinând cristalizarea unei divinităţi unice, Yahve. Această ipoteză este confirmată de
faptul că în calendarul de la Gezer (sec.X î.Chr.), apare alături de Yahve şi zeiţa Asherat.
Cadrul panteonului siro-palestinian este completat de Azeii naţionali” protectori ai fiecărui
popor (Kamaş la moabiţi, Milgom la amoriţi) sau zei ocrotitori ai oraşelor-stat (Melqart din Tyr, Baal
Eshmun la Sidon etc.).
Fără a cunoaşte cu exactitate cauzele, împrejurările şi momentul în care s-a produs, probabil
ca rezultat al unei evoluţii istorice şi etnice specifice, evreii adoptă printr-o reformă religioasă credinţa
într-o singură divinitate (Yahve), care devine zeul lor naţional. Reforma Yahvistă a fost însoţită de
epurarea cultului de elemente idolatre, nereprezentarea divinităţii, de simplificarea ceremonialului etc.
Forma originală a noii credinţe a fost completată apoi în perioada exilului în Babilon şi după revenirea
în Israel prin adăugarea unor principii zoroastriene (opoziţia dintre bine şi rău; ideea de faptă şi
răsplată pentru lumea cealaltă; introducerea cultului îngerilor).
Datorită caracterelor generale ale culturii siro-palestiniene, alături de zeităţile locale sunt
preluate şi venerate din spaţiile vecine unele zeităţi egiptene (Hathor, Amon, Ptah etc.) sau
mesopotamiene (Marduk, Nergal, ªamaş, Sin etc.).
O particularitate a pantheonului vest-semitic o constituie modul de reprezentare al
divinităţilor. Datorită naturii şi atributelor care li se asociază, acestea dobândesc o dublă imagine:
antropomorfă (El ca un bătrân, cu păr şi barbă albă, suveran ceresc purtând coarnele sacralităţii; Baal
ca tânăr, cu bonetă şi coarne scurte, având în mâna stângă lancea arborescentă, simbol al fulgerului) şi
zoomorfă (El ca taur; Baal ca viţel).
Deţinem relativ puţine date pentru a putea reconstitui viaţa religioasă. Administrarea cultului
revenea unor categorii specializate. Unele funcţii religioase depind de regalitate. Texte din Ugarit
vorbesc despre existenţa unor conducători ai sacerdoţilor şi de un personal ajutător important (slujitori
ai sanctuarelor, jeluitoare, prostituate sacre, vrăjitori etc.). O categorie specială o alcătuiesc profeţii
care constituie fundamentul social al unei categorii religioase care va avea o importanţă de prim ordin
în Israel. Practicile de cult se desfăşurau în temple sau în sanctuare în aer liber cu un altar. O

63
particularitate pentru aceste locuri de cult este prezenţa în sanctuare a unor pietre sacre sau în temple a
unor blocuri de piatră (mazzebach) în care se considera că sălasluieşte divinitatea.
Divinităţilor le erau aduse ofrande de hrană, libaţii (vin, untdelemn) sau sacrificii de animale.
Uneori, în cazuri extreme, erau practicate şi sacrificiile umane.
Pe plan religios, importantă este reforma Jahvistă ale cărei cauze, împrejurări şi momentul în
care s-a produs sunt dificile de stabilit. Mai ales modul în care s-a realizat fuziunea între religie,
divinitate şi neam. Spre deosebire de alte religii iahvismul este exclusivist, respingând contactul cu
străinii şi orice idee de prozelitism. Prin această reformă sunt eliminate din cult elementele idolatre, a
impus nereprezentarea unicei divinităţi Yahwe, care devine zeul naţional al evreilor. Este aplicată şi o
simplificare ceremonialului prin excluderea riturilor orgiasice legate de Baal, Adonis sau Astrate, o
reducere a slujitorilor cultului. Alegerea de către Yahwe a poporului lui Israel pentru a-i revele
existenţa şi legea orală presupune un dublu pact (între Abraham şi Dumnezeul lui şi între Yahwe şi
Moise pe muntele Sinai, când sunt revelate Tablele Legii sau Torah). Forma originală a iahvismului a
fost modificată în perioada exilului şi după revenirea în patrie prin adoptarea unor principii
zoroastriene (de exemplu opoziţia dintre bine şi rău, ideea de faptă şi răsplată pe lumea cealaltă,
introducerea cultului îngerilor).
Arta siro-palestiniană se caracterizează printr-o dezvoltare restrânsă, absenţa aspiraţiei spre o
artă de mari dimensiuni şi precumpănirea elementelor străine, datorită amprentei situaţiei politice
impusă domeniului artistic. Succesiunea migraţiilor şi năvălirilor, dominaţia străină, ca şi intensul flux
comercial au făcut ca să se întâlnească sau completeze elemente dispersate, dând contur unei arte
complexe în care motivele mesopotamiene se îmbinau cu cele egiptele, anatoliene sau greceşti. În
plus, pentru spaţiul Israelului, interdicţia religioasă de a reprezenta divinitatea, a anulat dezvoltarea
sculpturii şi picturii la vechii evrei.
Ca primă problemă de arhitectură apărută în aria siro-palestiniană este ridicarea zidurilor de
împrejmuire pentru apărarea nucleului urban constituit de fluxul invaziilor străine, de presiunea
popoarelor nomade sau de atacurile armatelor oraşelor rivale. În nordul Siriei fortificaţiile se ridică
după model hitit (de exemplu cetatea Samal, cu dublu zid de piatră prevăzute cu bastioane şi turnuri).
Materialul de construcţie este în primul rând piatra.
Dintre construcţiile civile amintim palatele regale (Alalakh, Ugarit, Ierusalim, Samaria),
construite după modelul cunoscut în cadrul civilizaţiei din Mesopotamia, însă de proporţii mai
modeste, prin gruparea camerelor în jurul curţilor interioare. Utilizarea funcţională a coloanei este
limitată în etapa târzie.
Pe lângă locurile de cult sub cerul liber, delimitate de simple împrejmuiri, având un altar sau
pietre sfinte în care se considera că se afla divinitatea, din unele oraşe sunt cunoscute şi temple ale
căror planuri sunt simple (Alalakh, Ebla, Ugarit, Byblos). Descrierea biblică face posibilă
reconstituirea faimosului templu din Ierusalim (curtea templului cu altarul pentru sacrificii şi bazinul
pentru apă; poarta pentru accesul în vestibul mărginită de două coloane din bronz; încăperea centrală
de formă rectangulară în care se afla altarul de aur pentru tămâieri şi masa din lemn de cedru pentru
ofranda pâinilor; o cameră întunecoasă în care se păstra Chivotul Sfînt, accesibilă doar marelui preot o
dată pe an cu prilejul zilei Ispăşirii).
Sculptura, slab dezvoltată, este reprezentată prin statuia regelui Idrimi de la Alalakh, prin
figurine reprezentând diferite divinităţi, modelate adeseori primitiv, dar cu redarea expresivă a mişcării
(Ugarit). Sculptura animalieră (lei, sfincşi), de inspiraţie hitită, este întâlnită în partea septentrională a
Siriei. Mai răspândit, relieful este întâlnit pe stele gravate (stela de la Ugarit închinată lui Baal) sau
pentru decorarea pereţilor (incizii pe blocuri de piatră în nordul Siriei). Artele minore, gen caracteristic
spaţiului siro-palestinian sunt reprezentate prin utilizarea reliefului pe obiecte mici de aur sau fildeş,
măşti lucrate din aur, sigilii cu motive figurative de influenţă egipteană (grifoni, sfincşi, discuri solare
înaripate), ca şi prin obiecte de podoabă (inele, cercei, medalioane, brăţări) cu încrustaţii reprezentând
palmieri, capete de lei, păsări, ţapi sălbatici.

6. IRANUL ANTIC

Spaţiul iranian este leagănul în care au evoluat mai multe civilizaţii începând din antichitate şi
până în evul mediu. El ocupă o poziţie geografică avantajoasă sub aspectul contactelor cu importante
centre de civilizaţie precum cea mesopotamiană. Acest fapt poate explica evoluţia relativ timpurie a

64
comunităţilor umane care au populat zona şi legăturile ce le-au stabilit cu cele din spaţiul celor două
fluvii, Tigrul şi Eufratul. Din aceste motive, studiul istoriei Persiei permite observarea strânselor
legături care aceasta le-a avut cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, ca şi a
Bizanţului şi Islamului.
Acest întins spaţiu a jucat rol de placă turnantă între Asia Anterioară şi mijlocie, India şi Asia
Centrală. Zonă de contact între Orient şi Occident, Persia a asimilat sau a transmis experienţa istorică a
popoarelor vecine, creind la rândul ei şi difuzând manifestări de cultură şi civilizaţie originale.
6.1. Cadrul natural
Teritoriul Iranului se prezintă sub forma unui întins podiş (cca. 3.000.000km5), străbătut de o
zonă deşertică, cu doar două cursuri de apă mai importante (Karoun şi Hilmand) şi puţine oaze în
partea nordică (Dacht-e Kevir). Podişul iranian este înconjurat de lanţuri muntoase precum M. Zagros
la vest, Elbourz la nord, Khorassan la est, Makran şi Suleiman la sud şi sud-est care permit accesul
prin trecători. Climatul excesiv continental cu ierni aspre şi veri toride îngreunau condiţiile de locuire.
Partea sudică a podişului este favorabilă practicării agriculturii prin utilizarea irigaţiei în
câmpia Elamului. Cultura pomilor fructiferi (păr, piersic, măr, cais, migdal, smochin, curmal) era larg
răspândită. Zona centrală constituia o regiune deşertică, săracă în viaţă vegetală şi animală. Partea
nordică a spaţiului iranian se preta, în bună parte, creşterii animalelor. Munţii care înconjurau podişul
erau bogaţi în minereuri metalifere (fier, aramă, plumb, staniu), roci nobile (marmură, alabastru),
pietre semipreţioase (cornalină, lapislazuri, turcoise), ca şi în lemn de construcţie.
Căi de acces importante facilitau circulaţia în interiorul platoului sau cu spaţiile învecinate
(Mesopotamia, Asia centrală şi bazinul Indusului).
Locuirea platoului iranian începe din mezolitic pentru ca în mileniul IV î.Chr. să atingă în
partea sudică o dezvoltare deosebită. În documentele sumero-akkadiene această zonă era denumită
Elam, nume care s-a extins şi asupra populaţiei, limbii şi culturii. Descifrarea scrierii elamite a permis
încadrarea elamiţilor în grupul popoarelor asianice. Peste aceştia, într-un proces de migraţie care are
loc spre mijlocul mileniului II î.Chr., s-au suprapus, venind din spaţiul est-caspic sau din Asia centrală,
mai multe valuri de vorbitori de limbi indo-iraniene. Mezii s-au stabilit în partea occidentală a
podişului, iar perşii în cea răsăriteană, de unde o grupare a acestora, înaintînd spre vest, se instalează
în Elam (Susiana).
Datorită condiţiilor de mediu şi climă proprii, nucleul central al celor trei mari imperii ale
antichităţii iraniene (ahemenid, part şi sasanid) a fost Babilonia.
6.2. Izvoare
Cunoaşterea evoluţiei civilizaţiei din spaţiul Iranului antic este facilitată de diferitele categorii
de izvoare.
Lucrările istoricilor greci şi romani ne oferă informaţii despre mezi şi perşi pentru o etapă
relativ târzie din evoluţia acestora. Cucerirea regatului libian în urma victoriei lui Cyrus asupra
armatelor regelui Cressus şi impunerea controlului regelui persan asupra Asiei Mici şi a oraşelor
greceşti de pe litoralul apusean al peninsulei explică în bună parte interesul manifestat de greci faţă de
noua forţă politică care se ridică în Orient. Confruntarea directă dintre greci şi perşi în cadrul celor
două războaie medice îl determină pe Herodot, contemporan cu evenimentele, să trateze în opera sa
(Historii, Cartea IX) istoria celui mai redutabil duşman al lumii greceşti, Persia. Pentru o perioadă mai
târzie, numeroase informaţii ne oferă lucrările unor istorici precum Xenophon, Strabon, Diodor din
Sicilia, Arrian şi Quintus Curtius.
O importanţă fundamentală pentru cunoaşterea religiei, culturii şi civilizaţiei persane are
Avesta, cartea sacră a vechilor perşi, datând din epoca ahemenidă, dar redactată mai târziu, sub
sasanizi. Ea cuprinde o mare varietate de texte: liturgice sau telologice, de legislaţie şi morală,
rugăciuni, psalmi, fragmente de legende etc.
Descifrarea scrierii cuneiforme a permis cunoaşterea unor surse mult mai vechi. Textele
elamite scrise pe tăbliţe de argilă descoperite în aşezări (Susa, Sialkh etc.) sau numeroase inscripţii (47
de inscripţii aflate în zigguratul de la Tchoga Zambil), datate la sfârşitul mileniului III î.Chr. şi
începutul celui următor, oferă date interesante de natură economică, politică, socială, culturală şi
religioasă. Lor li se adaugă informaţiile cuprinse în textele sumero-akkadiene şi, pentru o etapă mai
târzie, cele de epocă ahemenidă. Acestea din urmă, de o mare varietate, constau din tăbliţe de lut cu
caracter economic-financiar (peste 30.000 descoperite în palatul de la Persepolis), tăbliţe de fundaţie

65
(aşa numita ACartă de la Susa”), inscripţii comemorative (marea inscripţie de la Behistun) sau
funerare (Naqh-i-Rustam).
Izvoarele arheologice completează cu noi date conţinutul izvoarelor scrise. După ce Pietro
della Valle şi Carsten Niebuhr fac cunoscute inscripţii copiate la Persepolis, începuturile arheologiei
persane sunt legate de numele lui Jacques de Morgan care a dezvelit Susa. Va urma apoi scoaterea la
lumină a palatelor din celelalte capitale ale regatului ahemenid, Passargadai şi Persepolis. Rezultatele
cele mai spectaculoase au fost oferite de cercetarea monumentelor de epocă protoelamită şi elamită,
precum ansamblul de la Tchoga Zambil (oraş fortificat cu un cartier de locuinţe, palate, ziggurat,
temple), cercetat de către Roman Ghirsham (1951-1952). Pentru cunoaşterea preistoriei pe platoul
iranian importaantă este aşezarea de la Tepe Sialk .

6.3. Elamul
Primele locuiri în sud-vestul spaţiului iranian sunt atestate încă din mileniul V î.Chr. Elamul
va cunoaşte în mileniul IV (perioada protoelamită) o dezvoltare vertiginoasă, transformându-se într-un
veritabil centru de civilizaţie. Aceasta este urmare a dezvoltării autonome a unor centre precum Susa,
Godin Tepe sau Shahr-i-Iblis în delta râului Hilmand, favorizate de rolul jucat ca puncte cheie pe rute
comerciale sau avantajate de bogăţia în materii prime. Dezvoltarea unor structuri urbane este sugerat
de rolul dobândit de aceste aşezări ca centre de redistibuţie în schimbul la mare distanţă, de existenţa
unor meşteşuguri specializate, de ierarhizarea societăţii prin detaşarea elitelor, de descoperirea unor
clădiri monumentale şi a arhivelor (tăbliţe cu caracter economic şi sigilii) care presupun apariţia unui
aparat administrativ. Deşi influenţele suportate din aria sumeriană sunt puternice, în aceste centre se
dezvoltă o cultură proprie protoelamită. Dacă utilajele din piatră sunt încă larg utilizate, la sfârşitul
mileniului IV apar armele şi uneltele din bronz. Ceramica, de un înalt nivel artistic, atestă în egală
măsură prezenţa unei civilizaţii avansate.
Dintre aceste centre doar Susa, cu aşezările şi teritoriile care-i sunt subordonate, înregistrează
o evoluţie continuă datorată în bună parte rolului de prim ordin jucat în comerţul cu Mesopotamia. Ca
urmare, începând cu a doua jumătate a mileniului II î.Chr., observăm consolidarea autorităţii unei
dinastii elamite la Susa şi în teritoriul subordonat. Această evoluţie este stopată de tendinţele
expansioniste manifestate de regii akkadieni (Sargon I va cuceri şi distruge Susa, iar Naram Sin, pe la
2160, va reduce Elamul la statutul de provincie a regatului akkadian, încredinţată spre administrare
unui guvernator). Acum istoria Elamului, sub aspect politic, administrativ, cultural şi spiritual se
desfăşoară în strânsă legătură şi dependenţă de cea a Mesopotamiei (pătrunderea masivă a scrierii
cuneiforme, limba elamită este înlocuită de akkadiană în administraţie, zeităţile mesopotamiene sunt
venerate alături de divinităţile tradiţionale).
Slăbirea autorităţii regatului akkadian permite Elamului o perioadă de redresare şi înflorire
deosebite, inaugurată de guvernatorul elamit Puzur-Ishushinak. Această epocă, marcată de renaşterea
spiritului Anaţional” (reintroducerea elamitei, elaborarea unei politici expansioniste, preocuparea
pentru realizarea unor lucrări de prestigiu: temple, palate), este întreruptă de ridicarea dinastiei a III-a
din Ur.
În mileniul al II-lea î.Chr. se produc unele evenimente care vor marca evoluţia Elamului:
migraţia iranienilor care ocupă platoul central, întinzîndu-se spre apus pînă la M. Zagros; ridicarea
Babilonului care reuşeşte prin Hammurabi să subordoneze pentru un timp Elamul şi ocuparea spaţiului
mesopotamian de către kassiti care determină o nouă configuraţie politică în zonă. Elamiţii vor profita
de acest ultim moment, inaugurând perioada de apogeu din istoria lor sub dinastia instituită de
Igihalkides. Este perioada când, învingând Babilonul, Elamul va domina pentru un timp întreaga vale
a fluviului Tigru. Pe plan intern noua dinastie atinge apogeul prin regele Untash-Napirisha,
constructorul zigguratului de la Tchoga Zambil.
Ulterior, teritoriul elamit, după o perioadă de declin, va intra în structura unor forţe politice
care domină, rând pe rând, zona: asirienii prin Sargon II şi Assurbanipal şi perşii. Ultimii se pare că
pătrund la început în Susiana în calitate de mercenari. În platoul iranian se derula procesul de
structurare a formaţiunilor politice mede şi persane. De distrugerea puterii elamite reuşesc să profite
mezii. Aflaţi într-un proces mai avansat de restructurare, organizîndu-se militar, aceştia vor participa
la coaliţia ce va determina înfrîngerea definitivă a Asiriei (612).
6.4. Dominaţia mezilor

66
 Spre sfârşitul mileniului II î.Chr., în spaţiul Iranului de nord au pătruns triburile indo-europene
ale mezilor şi perşilor. Din sec.IX î.Chr. mezii şi perşii sunt menţionaţi în analele asiriene (Ameda” şi
Aparsua”) în regiunea din preajma lacului Urmia ca vasali ai regelui Salmanassar III (836 î.Chr.),
căruia îi plăteau tribut. După Herodot, mezii, un popor de păstori având ca nucleu familia în care
autoritatea supremă o deţine tatăl, erau divizaţi în şase triburi care se asociază în caz de primejdie.
Nevoia de a rezista atacurilor întreprinse de asirieni pentru a-i subordona, deosebit de agresive sub
Tiglatpalassar I, a determinat triburile mezilor să se federalizeze. ªi regii din Urartu, într-o perioadă de
decădere a regatului asirian, în sec. VIII î.Chr., au desfăşurat mai multe campanii militare împotriva
teritoriului iranian, pentru a supune zona din jurul lacului Urmia. La rândul lor, sciţii, aliaţii asirienilor
conduşi de Assurbanipal, reuşesc să cucerească, pentru scurt timp, teritoriile mezilor.
Potrivit unei tradiţii, transcrisă de Herodot, spre sfârşitul sec.VIII î.Chr. Deiokes, amintit şi de
analele asiriene (sub numele de Daiaukku), a jucat un rol de prim ordin în procesul unirii triburilor
mezilor. El întreprinde prima încercare de unificare a triburilor şi de răzvrătire împotriva asirienilor,
acţiune dejucată de intervenţia lui Sargon II (715). Se pare că adevăratul fondator al statului med a fost
urmaşul său Khşathrita (Phraortes, cum îl numeau grecii). Aceeaşi tradiţie aminteşte că celor doi regi
li s-ar datora fundarea capitalei (Ecbatana), organizarea vieţii la curte, constituirea aparatului
administrativ şi organizarea armatei. Statul mezilor, confruntat cu un atac al sciţilor, se va consolida în
perioada următoare.
Primul conducător al regatului med care îşi impune autoritatea asupra vecinilor a fost
Cyaxares (625-585). Acesta organizează o armată puternică după modelul asirian, cu ajutorul căreia
consolidează hotarele septentrionale ale Mediei, zdrobind puterea militară a sciţilor, stabiliţi aici mai
de mult timp. El va supune şi celelalte triburi iraniene, în primul rând perşii, uzând de sistemul
relaţiilor de tip vasalic. Apoi, o politică abilă i-a facilitat încheierea unei alianţe cu Nabopalassar,
guvernatorul asirian al Babilonului. Cu sprijinul acestuia, Cyaxares cucereşte capitala Ninive (612),
determinând sfârşitul puternicului regat asirian. El anexează şi posesiunile asiriene din Asia Mică,
până la fluviul Halys (azi Kâzâl Irmak), precum şi cele din nord-estul Golfului Persic, fostul Elam.
Cyaxares transformă Media, pentru scurt timp, într-o mare putere a Orientului mijlociu. Babilonul
dobândeşte autoritatea asupra unei bune părţi din Mesopotamia.
Pentru extinderea dominaţiei asupra Asiei Mici, succesorul său Astyages (585-550) va relua
ofensiva. După cinci ani de confruntări, eclipsa de soare produsă chiar în timpul unei bătălii de pe râul
Halys (25 mai 585 î.Chr, prevăzută de Thales din Milet) a determinat încetarea ostilităţilor şi stabilirea
graniţei între sferelor de influenţă pe acest curs de apă. Doar Cyrus cel Mare va reuşi să depăşească
această barieră, subordonând întreaga Asie Mică.
6.5. Începuturile civilizaţiei persane. Regatul ahemenid
Între timp, cele 10 triburi ale perşilor, stabiliţi în sud-estul podişului, s-au organizat într-o
uniune ce-şi consolidează puterea. Benefice sub aspectul evoluţiei au fost legăturile cu vecinii lor,
elamiţii. Slăbirea ulterioară a puterii mezilor, datorată probabil conflictului cu Babilonul, oferă
posibilitate perşilor să se răscoale, înlăturând dominaţia acestora. Ascensiunea perşilor şi constituirea
puterii persane este legată de Cirus II (559-530), din neamul Ahemenizilor. După victoria obţinută
asupra mezilor conduşi de Astyages (550 î.Chr.), Cyrus cucereşte Ecbatana şi transformă Media în
provincie a statului persan. Respectând tradiţiile şi valorile mezilor şi pentru integrarea acestora în
noua structură politică, Cyrus recunoaşte Ecbatana drept una din capitalele regatului său. De
asemenea, preia experienţa acestora din domeniul administraţiei, organizării armatei şi a vieţii de
curte. Astfel, mezii supuşi, vor intra în structura noului stat, bucurându-se de o situaţie privilegiată.
Armata persană organizată de Cyrus dispunea, ca forţă de şoc, de unităţi de cavalerie, cu o mare
mobilitate şi capacitate de luptă. În centrul ţării perşilor, Cyrus II a pus să i se ridice noua reşedinţă,
Pasargade (ATabăra perşilor”).
Victoria asupra mezilor îi aduce în administrare lui Cyrus un întins teritoriu (Media, nordul
Mesopotamiei, fostul regat Urartu şi partea din Asia Mică până la râul Halys). Ambiţiile sale depăseau
însă dimensiunile acestei moşteniri. De la Pasargade şi Ecbatana, Cyrus conducea un adevărat imperiu
pentru extinderea căruia a luptat până la sfârşitul vieţii.
Ridicarea rapidă a unei noi şi temute forţe politico-militare în Orient îl determină pe faraonul
Amosis să încheie o alianţă cu Lydia şi Babilonul, împotriva Persiei. Cyrus va reuşi să înfrângă, rând
pe rând, noii săi adversari. După victoria obţinută în anul 546 î.Chr. asupra lydienilor conduşi de

67
Cressus, regele persan ocupă capitala Sardes şi anexează Lydia. Apoi, supune şi oraşele greceşti de pe
litoralul vestic al Asiei Mici.
Profitând de conflictul dintre Nabonide, ultimul suveran caldeu şi preoţimea zeului Marduk, în
al cărui apărător se erijează, Cyrus începe apoi ofensiva împotriva regatului babilonean. După ce
înfrânge armata condusă de Beisazar, ocupă, fără luptă (538 î.Chr.), Babilonul, anexând şi posesiunile
acestuia din Siria şi Palestina. Prin promulgarea unui edict babilonean, Cyrus va inaugura o nouă
politică de legitimare pentru regele persan, politică ce se materializează prin preluarea titulaturii regale
neobabilonene. În acest context, ideea de cucerire se estompează în favoarea celei de continuitate şi
legitimitate. El se intitulează acum drept A...regele cel mai puternic peste Sumer şi Akkad, regele celor
patru părţi ale lumii...”, înscăunându-se astfel ca succesor al regilor akkadieni şi asirieni.
Pentru extinderea graniţelor vestice ale imperiului său, Cyrus pregăteşte cu atenţie o viitoare
campanie militară împotriva văii Nilului. Pentru materializarea acestui plan, permite revenirea în
Palestina a iudeilor şi fenicienilor, strămutaţi de Nabucodonosor în Babilonia. De asemenea, dă
libertate iudeilor să-şi refacă fosta capitală, Ierusalim, care dobândeşte o largă autonomie. Astfel, prin
crearea unui curent de opinie favorabil, Iudeea putea deveni un avantajos cap de pod pentru o viitoare
invazie a Egiptului, iar fenicienii l-ar fi putut sprijini, cu flota, în acţiunea proiectată.
Dificultatea unei expediţii împotriva Egiptului, ce i-ar fi imobilizat un timp forţele militare
principale, îl determină pe Cyrus ca prin iniţierea unei campanii în răsărit (545-539) să-şi concentreze
atenţia asupra graniţelor de nord-est, delimitate de fluviul Yaxartes (azi Sâr Daria), împotriva
năvălitorilor nomazi. Dominaţia asupra părţii orientale a imperiului, datorită structurilor geografice şi
social-politice caracteristice zonei, era nesigură. Interesul pentru acest spaţiu era dictat de nevoia
protejării unui drum strategic şi comercial de mare importanţă care făcea legătura între Ecbatana şi
Bactria. Respectarea de către Cyrus a unei largi autonomii locale pentru populaţiile din provinciile
orientale ale imperiului era dublată de numirea unor guvernatori legaţi de familia regală prin naştere
sau căsătorie. Într-o expediţie purtată probabil în regiunea fluviului Iaxartes, Cyrus îşi va găsi moartea
(529) în efortul de a stăvili incursiunile unor popoare nomade, precum sacii şi masageţii. Meritul său
incontestabil constă în construirea celui mai grandios şi solid edificiu politic cunoscut până atunci în
antichitate.
Tronul revine fiului său, Cambyses (529-522 î.Chr.), care continuă acţiunile ofensive ale lui
Cyrus, organizând cu grijă campania de cucerire a Egiptului. În acest scop, încheie o alianţă cu tiranul
insulei Samos, Policrate. După ce îl înfrânge pe faraonul Psametic II în bătălia de la Pelusium, din
Delta Nilului, Cambyses ocupă oraşul Memphis şi se proclamă drept urmaş al faraonilor (525 î.Chr.).
Întregul Egipt este transformat într-o satrapie persană. Continuarea atacurilor în vest spre oaza lui
Ammon, care i-ar fi deschis drumul spre Cyrene şi, mai departe, spre Cartagina şi spre sud, în Nubia,
nu sunt încununate cu succes. O revoltă antipersană a egiptenilor determină aspre represalii (dărâmare
de temple), acţiuni care stau, probabil, la baza imaginii de despot vanitos, abuziv şi crud transmisă
posterităţii de istoriografia antică.
Izbucnirea în Persia a unei rebeliuni a mezilor conduşi de Gumata (522 î.Chr.) îl determină pe
Cambyse să părăsească în grabă Egiptul, după ce a încredinţat administrarea noii satrapii unui
guvernator. Moartea lui Cambyses în timpul marşului de întoarcere a determinat o criză dinastică, care
se va încheia o dată cu preluarea puterii de către Darius, fiul satrapului Parţiei, Histaspe, reprezentant
al ramurii răsăritene a dinastiei Ahemenizilor, sprijinit de aristocraţia persană. Acesta l-a înlăturat pe
uzurpator (sept. 522 î.Chr.), ocupând tronul imperial (522-486). Răscoalele îndreptate împotriva
autorităţii centrale, izbucnite, în timpul evenimentelor tulburi ale anului 522 î.Ch., în Babilonia,
Armenia, Arachosia, Parţia, Hircania sunt reprimate, pacea fiind restabilită.
Darius continuă politica de cuceriri practicată de regii ahemenizi. Spre răsărit, anexarea
Punjabului (519 î.Chr.) îi aduce controlul asupra văii Indusului.
Două probleme majore (lumea greacă şi pericolul scitic) vor capta atenţia regelui persan în
următorii ani. Expediţia împotriva sciţilor din zonele nord-pontice (514-513 î.Chr.) - prilej cu care sunt
menţionaţi, printre populaţiile care s-au opus AMarelui rege” şi geţii de la Dunărea de Jos -, deşi
eşuată, are ca urmare stabilirea controlului perşilor asupra Bosforului şi Dardanelelor, precum şi a
coastelor Traciei.
Acum se cristalizează noua direcţie a expansionismului ahemenid: lumea greacă, insulară şi
continentală, care, implicată în sprijinirea Miletului, va duce la confruntarea în cadrul a două
războaie, cunoscute sub numele de Arăzboaiele medice”.

68
 Răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, împotriva stăpânirii persane
(500-494 î.Chr.), sprijinită de Atena şi Eretria, oferă lui Darius pretextul intervenţiei în Grecia. Prima
expediţie împotriva Eladei, condusă de generalul Mardonios (492 î.Chr.), deşi sodată cu distrugerea
flotei persane în timpul unei furtuni lângă Muntele Athos, are ca urmare consolidarea dominaţiei
ahemenide în Tracia, cucerirea insulei Thasos şi recunoaşterea de către Macedonia a suzeranităţii
persane. A doua expediţie din cadrul primului război medic, pusă sub comanda satrapilor Datis şi
Artaferne cel Tânăr, debarcă corpul expediţionar persan în Atica, pe câmpia mlăştinoasă de la
Marathon. Acesta suferă o răsunătoare înfrângere din partea celor 11.000 de atenieni şi plateieni
conduşi de Miltiade (12 august 490 î.Chr.).
Răscoala antipersană a Egiptului (486 î.Chr.), apoi moartea lui Darius, întrerup temporar
ofensiva împotriva lumii greceşti.
Urmaşul său, Xerxes (486-465 î.Chr.), încă din primii ani de domnie se confruntă cu răscoala
Egiptului şi a Babilonului (482), ce sunt reprimate cu o rară cruzime. Celor două ţări le impune
statutul de simple satrapii.
Domnia lui Xerxes este marcată de accentuarea trasăturilor despotice în sistemul de guvernare
ahemenid. Politica de toleranţă faţă particularităţile etnice, religioase şi culturale ale populaţiilor
supuse, promovată de predecesorii săi (Cyrus şi Darius), cedează locul unei asupriri tot mai
nediferenţiate.
Dorinţa de a fi la înălţimea gloriei tatălui său îl determină pe Xerxes să reia pregătirile pentru
marea campanie împotriva Greciei. În fruntea unei impresionante armate el trece, în iunie 480 î.Chr.,
pe un pod de vase, Hellespontul. Cei aproximativ 180.000 de combatanţi, însoţiţi de-a lungul coastei
de 1.200 de nave, traversează Tracia, apoi Tessalia şi înfrâng la Thermopile rezistenţa eroică a regelui
spartan Leonidas. Primele succese, la care se adaugă apoi cucerirea, jefuirea şi incendierea Atenei,
sunt însă anulate de victoria flotei greceşti în bătălia de la Salamina (septembrie 480 î.Chr.). Armata
persană, rămasă în nordul Greciei sub comanda generalului Mardonios, este înfrântă decisiv în bătălia
de la Plateea (479 î.Chr.). Aceeaşi soartă o cunoaşte şi flota ahemenidă în confruntarea de la Mycale
(479). Astfel, visul regilor ahemenizi de subordonare a lumii greceşti se destramă, iar constituirea
Ligii de la Delos, condusă de Atena, va marca declinul puterii persane în M. Egee.
6.5.3. Declinul puterii persane
Urmaşul său, Artaxerxes I (465-425 î.Chr.), ocupă tronul în urma unei revolte de palat.
Fiscalitatea apăsătoare impusă de noul rege provoacă numeroase nemulţumiri ce răbufnesc în răscoale
locale, precum cele din Bactria, Siria sau Egipt. Acesta din urmă, sprijinit de Atena, îşi dobândeşte
pentru un deceniu (465-454 î.Chr.) independenţa. Satrapii locali tind să-şi sporească puterea în dauna
autorităţii centrale, subminând astfel unitatea imperiului şi prestigiul suveranului.
Cu domnia lui Artaxerxes I se profilează începutul declinului imperiului ahemenid. APacea lui
Callias”, încheiată cu Atena în 449 î.Chr., marchează oficial sfârşitul războaielor medice, Artaxerxes
recunoscând autonomia oraşelor greceşti din Asia Mică.
După dispariţia lui Artaxerxes I, dezmembrarea imperiului ahemenid nu mai poate fi oprită.
Fiul şi urmaşul său, Xerxes II a fost ucis după doar 40 de zile de domnie. Sub Darius II (423-404
î.Chr.) intrigile de palat dominau curtea regală. Doar imensul tezaur al perşilor şi dezbinarea lumii
greceşti au salvat, pentru un timp, imperiul persan de la prăbuşire. Trupe de mercenari greci au supus,
pentru Darius II, oraşele greceşti, aliaţii Atenei, din Asia Mică. Sume consistente date de regele persan
susţin Sparta pentru a înfrânge hegemonia Atenei şi pentru a o obliga la capitulare la sfârşitul
războiului peloponesiac (404 î.Chr.).
Artaxerxes II (404-359 î.Chr.), urmaşul lui Darius II, la scurt timp după ocuparea tronului,
are de înfruntat insurecţia fratelui să, Cyrus cel Tânăr, guvernator al provinciilor din Asia Mică.
Rebeliunea se sfârşeşte prin moartea pretendentului în bătălia de la Cunaxa. Cu toate eforturile
militare depuse, Artaxerxes II nu poate împiedica corpul de mercenari greci ("cei zece mii"), conduşi
de Heirisphos şi de istoricul Xenofon, care luptaseră la Cunaxa în tabăra lui Cyrus cel Tânăr, să-şi
croiască drum, timp de şapte luni, din Mesopotamia şi până la ţărmul M. Negre, spre a reveni în patrie.
Artaxerxes II se confruntă cu încercarea Spartei, victorioasă în războiul peloponesiac, de a se
erija în apărătoare a cetăţilor greceşti din Asia Mică. În faţa ofensivei corpului expediţionar spartan,
care operează în Ionia - condus de generalii Tibron (399) şi Dercilide, apoi de regele Agesilaos II
(396), Artaxerxes încurajează şi subvenţionează rezistenţa antispartană a polisurilor greceşti (Theba,
Atena, Argos), fapt ce contribuie la declanşarea războiului corintic. De asemenea, sprijină

69
reconstrucţia flotei ateniene care iese victorioasă în confruntarea de la Cnidos (394) asupra celei
spartane. El va juca un rol decisiv şi în încheierea Apăcii lui Antalcidas” (387/386 î.Chr.), numită şi
Apacea regelui”. Semnată la Susa, pacea a pus capăt ostilităţilor dintre polisurile greceşti, consfinţind
totodată suzeranitatea persană asupra oraşelor greceşti din Asia Mică, ca şi asupra insulei Cipru.
Un semn al accentuării declinului imperiului persan îl constituie incapacitatea lui Artaxerxes II
de a înăbuşi revolta Egiptului, declanşată în 404 î.Chr. şi anevoioasa pacificare a satrapiilor din Asia
Mică (Bithinia, Caria, Lydia, Mysia, Pisidia), din anul 368 î.Chr.
Succesorul său, Artaxerxes III (359-339 î.Chr.), personalitate energică şi crudă, încearcă să
restaureze puterea şi prestigiul autorităţii centrale, deteriorate grav în prima jumătate a sec.IV î.Chr.
Prin măsuri ferme, reuşeşte să anihileze tendinţele de autonomie ale guvernatorilor proviciali,
obligându-i să renunţe la trupele lor de mercenari. Înăbuşă apoi răscoala Sidonului, a Palestinei şi a
Feniciei, ca şi secesiunea Egiptului (343), care, după 65 de ani de independenţă, este transformat din
nou în satrapie persană.
Artaxerxes III încearcă să ducă o politică activă şi în M. Egee, beneficiind de destrămarea
celei de a doua ligi delio-atice (355), dar subestimează pericolul ce-l reprezenta ascensiunea
Macedoniei, motiv pentru care nu va sprijini Atena în lupta sa antimacedoneană.
Ultimul ahemenid, Darius III (336-330 î.Chr.), este ridicat la tron de atotputernicul vizir
Bagoas (ucigaşul lui Artaxerxes III). În anul 334, tânărul şi energicul rege al Macedoniei, Alexandru
cel Mare, traversează Hellespontul în fruntea unei modeste armate (30.000 de pedeştrii şi 5.000 de
călăreţi), pătrunzând în imperiul persan. Darius III, monarh lipsit de personalitate, slab şi nehotărât, nu
a reuşit să reziste geniului şi impetuozităţii regelui macedonean. După ce armata satrapilor din Asia
Mică este înfrântă la Granicos (334), Darius, în fruntea unei oştiri, superioare din punct de vedere
numeric, îl înfruntă pe Alexandru la Issos (333), la porţile Siriei. În faţa şarjelor cavaleriei
macedonene, Darius fuge de pe câmpul de luptă, înainte ca soarta bătăliei să fi fost decisă, abandonând
în mâinile învingătorului tabăra şi familia regală. Doi ani mai târziu, în Mesopotamia, la Gaugamela,
în vecinătatea Tigrului, Darius se este înfrânt pentru a doua oară cu Alexandru cel Mare.
Victoria de la Gaugamela şi asasinarea lui Darius III marchează sfîrşituul imperiului persan,
al cărui teritoriu va intra în componenţa noii structuri politice, imperiul macedonean, învingătorul,
Alexandru Macedon, considerându-se un succesor legitim al Ahemenizilor.
6.6. Elemente de cultură materială şi spirituală
6.6.1. Statul şi administraţia
Influenţat de Sumer, Elamul cunoaşte o evoluţie asmănătoare prin constituirea-oraşului-stat,
Susa. Datele restrânse de care dispunem nu ne permit recostituirea structurilor regatului elamit. El îşi
constituie o administraţie centralizată având centrul puterii la palat. Limbile utilizate de admninstraţie
erau elamita, iar apoi, datorită evoluţiei politice, akkadiana, ca şi două sisteme de scriere (elamit şi
cuneiform).
Din analiza titulaturii putem deduce natura regalităţii elamite (regele deţinea calitatea de trimis
şi reprezentant al zeului; caracterul ereditar al regalităţii; tendinţa de sacralizare a persoanei regelui
prin asocierea numelui unei divinităţi).
Preluarea puterii politice de către noii veniţi (mezii şi perşii) determină o consolidare a
structurilor statului. Rolul mezilor în acest proces îl deducem din faptul că terminologia
administrativă, fiscală şi militaă, categoriile de rang, ca şi protocolul de la curte, utilizate în regatul
persan, sunt de origine medă. Dacă luăm în considerare natura legăturilor personale dintre rege şi
slujitori, ca şi natura regalităţii, putem presupune că în definirea structurilor statului mezii au preluat
unele elemente de la asirieni. Aceasta ar explica şi marea putere deţinută de aristocraţie în regatul med.
Datorită unor motive de ordin geografic, politic şi etnic, regiunile orientale beneficiau de un tratament
special, deţinând o mai largă autonomie.
Dacă Cyrus cel Mare, după înlăturarea puterii mezilor, păstrează o structură federală de
conducere, Darius I, pentru o mai eficientă guvernare a întinsului imperiu, adoptă o nouă formulă
administrativă. Teritoriul regatului care se întindea de la M. Mediteraneană, la fluviul Indus şi din
valea Nilului, la M. Caucaz a fost împărţit în unităţi administrative şi fiscale numite satrapii (peste 20
la număr). Acestea erau legate de reşedinţele regale de la Susa şi Persepolis printr-un sistem de
drumuri, care asigurau transmiterea cu rapiditate a ştirilor, a ordinelor, ca şi deplasarea trupelor,
înlesnind în egală măsură şi legăturile comerciale. Cel mai vestit drum regal era şoseaua Sardeş-Susa-
Persepolis, în lungime de 2.400 km. Creşterea controlului şi a supravegherii diferitelor zone ale

70
regatului persan era asigurată prin desemnarea în funcţia de guvernator (satrap) al fiecărei provincii a
unor persoane din anturajul regelui (rude de sânge sau prin alianţă). În puncte nevralgice sau de interes
strategic major, uneori era numit ca guvernator chiar prinţul moştenitor (în Babylon a fost instalat
Cambyse). Deoarece guverna întinse ţinuturi cu o structură etnică, social-economică şi religioasă
eterogenă, Darius a introdus şi o serie de reforme cu caracter economic, financiar, militar, religios)
prin care se urmărea uniformizarea acestei lumi în vederea asigurării unităţii statale şi pentru întărirea
puterii centrale.
Alături de satrap, în atribuţia căruia cădea administraţia civilă (subordonat direct regelui,
răspundea de perceperea dărilor stabilite şi de aplicarea justiţiei), se afla guvernatorul militar al
provinciei, care depindea direct de rege şi un secretar numit de Palat care avea misiunea de a ţine
legătura direct cu casa regală. Limba administraţiei era arameica. Obligaţiile fiscale şi militare ale
fiecărei provincii erau fixate în raport cu resursele ţării respective. Pentru a-i controla pe satrapi şi a le
verifica obedienţa, regele dispunea de un corp special de inspectori, investiţi cu autoritate şi putere,
numiţi Aochii şi urechile regelui”. Criteriul de care se ţinea cont în desemnarea funcţionarilor era
loialitatea faţă de rege. Pentru satrapiile orientale, greu subordonabile, motiv pentru care li se acordă o
anumită autonomie, garantarea supunerii şi menţinerea ordinii era asigurată prin depunerea
jurământului solemn cu prilejul ceremoniilor Anului Nou. Acest act special era însoţit de daruri care
reprezintă expresia materială a loialităţii. Cu toate eforturile unificatoare depuse, lumea persană
datorită unor cauze diverse (de natură economică, politică socială, etnică, culturală şi religioasă) a
rămas extrem de diversă şi fragmentată, aceasta constituind principala slabiciune a imperiului.
Puterea propriu-zisă în regatul persan era concentrată în mâinile regelui, monarhul absolut. În
exercitarea acesteia el era susţinut de Aconsiliul celor şapte”, organismul cel mai important, constituit
din conducătorii triburilor nobile persane. Din rândul acestui consiliu era desemnat funcţionarul având
poziţia următoare după rege (hazarbadh), al cărui statut era asemănător vizirului.
Regalitatea persană prezintă câteva paticularităţi distincte (caracterul modest al titulaturii;
criteriul ereditar nu era exclusiv; succesorul era desemnat din clanul regal; obligativitatea provenienţei
regelui dintr-o căsătorie considerată legitimă: mama să aparţină unuia dintre membrii consiliului celor
şapte; desemnarea succesorului în timpul vieţii tatălui). Începând cu Darius I se adaugă o altă condiţie
pentru legitimarea succesiunii: dobândirea graţiei divinităţii (a lui Ahuramazda, care figurează pentru
prima dată în inscripţia de la Behistun).
Natura absolutistă a puterii regale rezultă şi din faptul că regele constituia unica sursă a
dreptului. Hotărârile sau edictele sale deveneau legi imuabile, care preinzând că sunt Ainspirate” de
zeitatea supremă, se considera că exprimau voinţa divinităţii însăşi. Din aceste motive, nu putem
susţine existenţa unui cod de legislaţie persană compact şi organic.
Exercitarea puterii absolutiste de către rege, în acelaşi timp şi garantul acesteia, era asigurată
de o puternică armată. Pe lângă garda personală a regilor persani, formată de 4000 de pedestraşi şi
călăreţi, provenind din rândul nobilimii, singurul corp de armată permanent îl formau cei 10.000 de
călăreţi de elită , cunoscuţi sub numele de Anemuritori”. Nucleul şi forţa armatei persane era dată de
cavalerie, recrutată din rândurile nobilimii. În luptă aceasta era sprijinită de trupele de arcaşi călare, de
arcaşii care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor şi de marea masă a
pedestraşilor.
6.6.2. Economia şi societatea
În regatul elamit economia de tip palaţial avea ca principale sectoare controlate de regalitate
schimburile comerciale efectuate la mare distanţă şi meşteşugurile (olăritul, metalrgia, prelucrarea
pietrelor semipreţioase etc.). În unele zone (Susiana), practicarea agriculturii pe domeniile regale
constituia un sector economic important. ªi în Persia putem vorbi de o economie palaţială
centrată pe exploatarea domeniului regal, extins prin cucerire, pe fucţionarea unor ateliere
meşteşugăreşti (nu regale, de tipul celor cunoscute în statele Orientului Apropiat) în teritoriile supuse
care plăteau în produse tributul datorat suveranului. Puterea economică a regelui se baza şi pe
perceperea tributului, primirea darurilor oferite în cadrul unui ceremonial deosebit care erau păstrate în
tezaurele capitalelor persane (Susa, Persepolis) şi pe dreptul de a emite monede (din aur - daric sau
argint - sigloi) începând cu Darius I. Aceste monede însă nu au avut o funcţie economică deosebită şi
o circulaţie mai largă datorită nivelului diferit de dezvoltare economică, a unei economii lipsite de
unitate (coexista o economie de schimb în partea vestică, în oraşele-state greceşti din Asia Mică în
primul rând, alături de o economie pastorală prezentă în regiunile orientale ale imperiului).

71
 Comerţul persan a fost stimulat ca urmare a realizării unei unităţi politice a Orientului
Apropiat, de crearea unei bune reţele de transport şi comunicaţie, a introducerii pe întreg teritoriul
imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, ca şi de utilizarea monedei.
Societatea medo-persană, conform structurii trifuncţionale elaborate de Dumezil, este formată
din: a) Clasa sacerdotală constituită din magi, de origină medă, organizată ierarhic, se bucura de un
înalt prestigiu conferit defuncţia sa spirituală şi de influenţa ce o avea în viaţa politică (rol important în
ceremonia de întcoronare a regilor ce avea loc la Passargadai), economică şi socială. Dispunea de
întinse proprietăţi şi de venituri provenite din dijme, taxe rezultate din îndeplinirea unor acte de cult,
din donaţii etc. b) Clasa conducătorilor militari şi a înalţilor funcţionari ai statului. Proveneau din
rândurile aristocraţie, calitate care le conferea privilegii ereditare. Acestei categorii i se alătură
persoane din administrarea palatului care nu erau întotdeauna de origine persană, oamenii regelui şi
şefi locali numiţi ca satrapi. c) clasa producătorilor, a oamenilor liberi.
6.6.2.1. Cultura
Evoluţia istorică a determinat ca în podişul iranian să se succeadă în timp două culturi
distincte: elamită şi medo-persană.
Cu toate influenţele sumero-akkadiene suportate, cultura elamită dă dovada originalităţii şi
complexităţii ei. Pentru domeniul arhitecturii civile şi religioase, complexul de la Tchonga Zambil,
considerat capitala religioasă a Elamului, este reprezentativ. Oraşul, fortificat, avea trei incinte
succesive. Mai multe porţi permiteau accesul spre cartierul rezidenţial şi spre palate sau spre cartierul
sacru (cu temple şi un ziggurat) aflat în centrul aşezării. Semnificative sunt şi descoperirea unor părţi
din unele palate databile la începutul mileniului II, precum şi a palatului din sec. XIII î.Chr. (sala de
recepţie avea o poziţie centrală în planul palatului; folosirea bolţilor cu deschidere largă şi predilecţia
pentru săli hipostile cu coloane din lemn). Ca tehnici de construcţie, elamiţii au utilizat căramida arsă
legată cu bitum, iar pentru decoraţia monumentală, cărămizile smălţuite.
Arta persană, datorită unor factori de ordin istoric, cultural şi etnic se constituie prin
împrumutul, preluarea sau asimilarea unor elemente de cultură aparţinând popoarelor subordonate
(elamiţi, asiro-babiloneni, greci, egipteni etc.) sau provenind din arii de cultură cu care se afla în
contact. Acest fapt a determinat ca arta persană să fie o artă compozită, de caracter eclectic, în care
sunt amalgamate concepţii, stiluri, motive şi tehnici comune altor arii culturale.
Datorită absenţei templelor, arhitectura persană ne este cunoscută în principal datorită
dezvelirii marilor palate ridicate în capitalele regatului (Passargadai, Persepolis şi Susa), pe esplanade
special amenajate. Acest domeniu evidenţiază cel mai clar spiritul eclectic al perşilor, capacitatea lor
de a asimila diverse influenţe. Atât planul, tehnica de construcţie, cât şi decoraţia monumentală
exterioară a palatelor persane, denotă folosirea modelului mesopotamian (asiro-babilonean). Situaţia
este datorată faptului că la ridicarea acestora au fost utilizaţi elamiţii ca mână de lucru calificată.
Partea principală a palatului de la Persepolis o constituia sala tronului, de formă pătrată (latura de
43,50 m), al cărui plafon din lemn de cedru era susţinut de 36 coloane de piatră, zvelte şi canelate, de
inspiraţie ionică. Acestea dovedesc nu doar influenţă grecească, ci şi prezenţa efectivă a lucrătorilor
greci (cioplitori în piatră) la Passargadai şi Persepolis. Originale şi caracteristice pentru arta persană
sunt capitelurile coloanelor care reprezentau partea anterioară a corpurilor a doi tauri, aflaţi în poziţie
opusă şi în genunchi, capiteluri care susţineau grinzile arhitravei.
Caracteristice sunt şi scările monumentale, de inspiraţie asiro-babiloneană, cu rampe şi terase
intermediare, basoreliefurile care decorează pereţii interiori şi exteriori ai palatelor, precum şi
flancarea scărilor, porţilor şi uşilor cu perechi de animale protectoare, reale sau fantastice. Alegerea
însă a speciilor, mai ales a câinilor, veneraţi în zoroastrism ca protectori şi elemente de legătură între
cele două tărâmuri, al vieţii şi al morţii, poate fi considerată ca proprie tradiţiei persane. Acestora li se
pot adăuga perechile de tauri, păzitori regali şi simboluri ale purităţii şi puterii creatoare. Stilul şi
valoarea artistică a acestor sculpturi, evidenţierea detaliilor (de port, coafură , îmbrăcăminte) sunt
datorate influentelor şi aportului meşterilor ionieni. Formele şi temele tratate au rămas neschimbate
de-a lungul întregii istorii ahemenide, dând un anumit imobilism artei persane.
Stilul ahemenid propriu-zis îl întâlnim doar în statuile regilor, la realizarea cărora artiştilor le
era refuzată libertatea de expresie, ei fiind constrânşi să redea, conform principiilor artei aulice,
imaginea marelui rege şi nu o individualitate distinctă. Prin redarea regelui doar în trei atitudini (de
adoraţie în faţa unui altar al focului sacru; ucigând lei, tauri sau animale fantastice; stând pe tron),
artistul urmărea preamărirea regelui şi a regalităţii.

72
 Arta persană poate fi ilustrată şi de frizele realizate în tehnica cărămizilor smălţuite (de
exemplu marea scenă a aducerii darurilor de la Persepolis), cu toate că realizatorii lor erau elamiţi sau
babiloneni. Acelaşi caracter îl au şi alte domenii ale artelor minore (orfevrărie, toreutică, prelucrarea
fildeşului), meşterii fiind străini, mezi, egipteni, lidieni sau greci.
Analiza inscripţiilor descoperite la Tchoga Zambil permite cunoaşterea parţială a panteonului
elamit care cuprinde pe lângă divinităţi Anaţionale” (Inshushinak, Gal, Nahhunte, Nurkiprat
Sunkirrishar etc.) şi unele divinităţi sumero-akkadiene împrumutate (Innana, Ninegal, Nabu).
Perşii au pus pecetea originalităţii lor în domeniul religiei, care, datorită originii lor indo-
europene, se deosebeşte de ansamblul credinţelor orientale. Religia perşilor a evoluat în timp de la
politeism şi reprezentarea antropomorfă a diviniăţilor la un cvasimonoteism în jurul lui Ahura-Mazda,
a cărui imagine este redusă la un profil încadrat într-un disc înaripat. Fondul originar al religiei
persane se înscrie în moştenirea indo-ariană, panteonul fiind comun ambelor grupări etnice. Până la
reforma introdusă de Zarathustra (Zoroastru, cum îl numeau grecii) în sec. VI î.Chr., perşii aveau ca
divinitate principală pe Ahura, zeul cerului şi creatorul lumii, care dobândeşte şi epitetul de Mazda
(“Înţelept”). În jurul său gravitau divinităţile care personificau forţele şi elementele naturii: Mithra
(zeul soarelui, al cărui cult a fost înlocuit cu ce al lui Ahura-Mazda), Anahita (zeiţa pământului, a
fertilităţii şi fecundităţii), Haoma (zeul-taur care şi-a dăruit sângele omenirii sub forma unei băuturi
preparte dintr-o plantă, oferind prin aceasta oamenilor nemurirea) etc. Motivul speranţei în nemurire
va domina vechile credinţe ale perşilor. Lumii binelui şi posterităţii i se opuneau forţele răului
(personificate prin demoni), dominate de Ahriman (Ahra Manyn). Lupta continuă dintre bine şi rău,
dualism moral caracteristic spiritului persan, imprimă de timpuriu un accent moral religiei.
Reforma fondată de Zarathustra, interpretează într-un mod original vechile credinţe persane,
convertindu-le în concepţii etice în cadrul unei doctrine teologice sistemtice. Doctrina zoroastriană va
ajunge la deplina ei maturitate la multe secole după dispariţia fondatorului ei, fiind cuprinsă în Avesta,
cartea sfântă a lumii iraniene. Din vechea religie mazdeistă sunt păstrate unele elemente, precum:
supremaţia lui Ahura-Mazda în calitate de creator asupra celorlalte divinităţi, principiul dualist al
luptei dintre Bine şi Rău (Lumină şi Întuneric), care este tema principală a noii doctrine. Vechile
zeităţi sunt deposedate de atributele avute, fiind reduse la statutul de bune (importante, precum
Mithra) sau rele (demoni, precum Indra). În acest context, Ahura Mazda devine personificarea Binelui.
Zoroastrismul nu presupune ridicarea de temple, ci numai de altare dedicate Focului veşnic,
element preluat din fondul străvechi preahemenid. La asemenea altare, descoperite la Pasargadai şi în
apropiere de Susa, se aduceau ofrande şi se practicau sacrificii (de animale sau umane) de către
preoţii-magi. Casta sacerdotală a magilor, probabil de origine medă, era o comunitate izolată,
întreţinută de rege, specializată în cunoaşterea şi practicarea ritualurilor reprezentate de ansamblul
tradiţiilor şi credinţelor vechi (purificări, rugăciuni, recitarea de texte, sacrificii etc.).

II. GRECIA ANTICĂ

1. Introducere

Este unanim recunoscut faptul că grecii au lansat pe firmamentul spiritual al omenirii acele
idei matrice care stau la baza civilizaţiei moderne (categoriile de gândire care structurează viziunea
noastră despre lume, fundamentele concepţiilor politice, estetice şi morale etc.)
Când istoricii se refereau la civilizaţia Greciei clasice, se folosea de cuvântul "miracol" pentru
a explica un fenomen ce avea loc pentru prima dată în istoria omenirii, pe pământul vechii Elade. Pe
când în alte civilizaţii ale antichităţii (Egipt, Mesopotamia etc.) mintea omului nu a reuşit să se
elibereze din încătuşarea determinată de mitologie şi religie, în Grecia s-a produs o profundă
schimbare de atitudine faţă de fenomenele lumii exterioare. În locul gândirii colective, impuse de
religie timp de secole, omul a descoperit facultatea de a medita şi de a judeca lucrurile în conformitate
cu un nou criteriu. Omul a descoperit raţiunea.

1.1. Cadrul natural

73
 Istoria Greciei antice s-a dezvoltat în bazinul răsăritean al M. Mediterane, adică în sudul
Peninsulei Balcanice, în insulele M. Egee şi pe coasta de vest a Asiei Mici. Ea s-a extins, în anumite
epoci şi în bazinul occidental al Mediteranei, mai ales în Italia de sud şi Sicilia, ca şi pe coastele
Pontului Euxin. Nimic nu predispunea spaţiul locuit de greci pentru a deveni centrul uneia dintre cele
mai strălucitoare construcţii ale istoriei umanităţii. Sub aspect geografic, trăsătura caracteristică a
zonei sudice a Peninsulei Balcanice o constituie preponderenţa muntelui care acoperă 80 % din
suprafaţa solului. Înălţimile muntoase sunt relativ modeste (Parnas în centru - 2460 m, Olimp în nord -
2928 m, Parnon în sud - 1935 m), cu pante abrupte, acestea decupând spaţiul grecesc în zone izolate
între care comunicaţiile sunt dificile. Structura muntoasă a zonei sud-balcanice determină şi unele
particularităţi. Ţărmul răsăritean al Greciei, crestat de multe golfuri, a favorizat de timpuriu stabilirea
legăturilor cu spaţiul Orientului antic prin numeroasele porturi înfiinţate. Deoarece ţărmurile apusene
ale Greciei au fost mai puţin favorabile creării de porturi, legăturile cu exteriorul (Italia şi Sicilia în
special) aveau o anumită dificultate. Grecia insulară prezintă aceleaşi caracteristici ale reliefului.
În spaţiul Eladei se constată o mare diversitate regională. La nord, Epirul ş Macedonia
alcătuiau două provincii de graniţă a căror populaţie mult timp nu a fost recunoscută ca fiind greacă.
Epirul este acoperit de munţi cu versanţi accidentaţi (Munţii Pind), fapt ce determină ca comunicaţiile
să fie anevoioase. Macedonia este alcătuită dintr-un podiş muntos şi o câmpie cu caracter de stepă,
prielnică creşterii animalelor. Lanţul munţilor Olimp o desparte spre sud de Thessalia, regiune cu o
întinsă câmpie.
Trecerea spre Grecia centrală, anevoioasă, era posibilă prin strâmtoarea de la Thermopyle. În
această parte a Greciei, loc de frunte îl ocupă, prin a sa importanţa istorică, Atica, cu principalul său
centru, Atena, apoi, spre vest, Beoţia, cu capitala Theba.
Grecia de sud (Ploponesul) era legată de peninsulă prin istmul de Corint, zonă cu o istorie
bogată, datorată celor două mari centre comerciale şi meşteşugăreşti, Corinth şi Megara. În Pelopones
sunt de amintit, pornind dinspre nord, regiuni ca: Achaia, mărginită la sud de Arcadia, iar la sud-vest
de Elida, cu celebra localitate, Olympia, renumită pentru serbările sale olimpice, cu caracter
panhelenic. La sud-est de Achaia se întinde Argolida, cu străvechile ei oraşe Argos, Micene şi Tirint.
În extremitatea sudică a Peloponesului se află Laconia, cu centrul la Sparta, pe râul Euratos şi
Messenia, regiuni despărţite de culmile masivului Tayget.
Zonei continentale a Greciei i se adaugă numeroasele insule care leagă, ţărmurile de est şi vest
ale M. Egee (lanţul Cicladelor şi, spre ţărmul Asiei Mici, cel al Sporadelor). Din mulţimea acestor
insule amintim Eubeea, despărţită de continent de strâmtoarea Eurip (insulă cu rol important în epoca
marii colonizării), Egina, Thassos, Paros, Lemnos, Samos, Delos, Rhodos, Cipru şi, în mod deosebit,
Creta. Spaţiul Eladei beneficiază, în general, de o climă mediteraneană, cu temperaturi ridicate în
timpul verii şi cu un regim scăzut al precipitaţiilor. Motiv pentru care multe zone suferă de secetă în
sezonul cald, iar râurile, puţine la număr, au debite scăzute. În partea nordică, clima dobândeşte un
caracter aproape continental datorită osaturii muntoase a solului.
Cu excepţia zonei nordice (Thessalia şi Macedonia), câmpiile sunt restrânse şi înconjurate de
teren accidentat. Solul sărăcăcios al Greciei, cu un strat subţire de humus, a impus oamenilor să
dovedească multă inventivitate pentru a produce cele necesare traiului. Puţinele legume (bob, mazăre)
şi cereale cultivate (grâu, orz) nu erau suficiente pentru alimentarea polisurilor greceşti. Ca pomi
fructiferi, locuitorii Greciei antice cultivau meri, peri, smochini, dar mai ales viţa de vie şi măslinul,
ale căror roade, alături de produsele meşteşugăreşti, completau, prin schimb, lipsa produselor agricole.
Nici creşterea animalelor nu a avut, cu excepţia Thesaliei, condiţii prielnice.
Nici resursele minerale nu sunt mai numeroase. În schimb se găsesc din abundenţă argila de
calitate, ca şi varietăţi de piatră de construcţie sau destinate operelor de artă: marmora, prezentă peste
tot, aurul din insulele Siphnos şi Thassos sau Panageu (Tracia), argintul de la Laurion, în Atica, arama,
abundentă în insule, mai cu seamă în Cipru şi Eubeea. În ce priveşte minereul de fier şi prelucrarea lui,
renumită în antichitate era Sparta a cărei ridicare mai timpurie se explică, în bună parte, prin bogăţia
de fier.
Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, datorită dantelării coastelor,
terminate, cel mai adesea, prin faleze ce adăposteau porturi. Apropierea mării a compensat efectele
compartimentării solului ce făceau legăturile terestre anevoioase. Aici vechii greci au găsit o sursă
suplimentară de hrană, prin pescuit, precum şi o cale de comunicaţie între ei (marea a primit
denumirea indo-europeană a podului - pontos) şi cu lumea exterioară. Aceasta cu atât mai mult cu cât

74
Elada este înconjurată de o mulţime de insule ale căror creste reprezintă puncte de reper pentru
navigaţie, iar micile porturi, escale pentru corăbii. Condiţiile naturale specifice, prezenţa pretutindeni a
mării, au determinat ca expansiunea comercială şi roirea spre spaţii situate pe ţărmurile Asiei Mici, în
Italia de sud şi Sicilia, să devină pentru greci o necesitate absolută şi legea fundamentală care le-a
tutelat destinul.

1.2. Izvoarele istoriei Greciei antice

Reconsituirea istoriei Greciei antice se întemeiază pe numeroase şi variate surse, chiar dacă
acestea ni s-au transmis lacunar. Mărturii scrise, izvoarele literare au fost multă vreme aproape
singurele utilizate. Între ele, un loc de seamă îl ocupă operele istoricilor (Herodot, Thucydides,
Polybios etc.), păstrate uneori fragmentar.
Deşi folosite încă din antichitate, de o contribuţie a izvoarelor epigrafice (inscripţiile) la
elaborarea istoriei Greciei antice putem vorbi doar din sec. al XIX-lea, o dată cu constituirea epigrafiei
ca ştiinţă şi cu începutul publicării marilor corpusuri de inscripţii ("Corpus Inscriptionum Graecorum",
Berlin, 1825, în 4 volume; "Inscriptiones Graecae", conceput în 15 volume, primul în 1904). Aportul
adus de inscripţii, apărute încă din sec. VIII î.Chr., dar numeroase abia din sec. V î.Chr., este deosebit
de important, ele verificând, completând sau suplinind datele tradiţiei literare.
Izvoarele papirologice, documente transmise de papyri şi având o utilizare mai restrânsă, oferă
despre Egiptul elenistic preţioase informaţii privind, mai cu seamă, viaţa economică şi privată.
Izvoarele numismatice (monedele), emise de cetăţi sau state începând din sec. VII î.Chr., sunt
importante mai ales pentru istoria economiei greceşti şi, a dezvoltării circulaţiei mărfurilor în lumea
greacă.
Acestora li se adaugă izvoarele necrise (izvoarele arheologice), de nepreţuit nu doar pentru
epocile mai vechi, pentru care lipsesc sau nu pot fi descifrate încă informaţiile scrise (linearul A pentru
Grecia prehelenică), dar şi pentru perioadele mai noi, la cunoaşterea cărora ele aduc preţioase
contribuţii. Este cazul pentru epocile mai vechi de marile săpături de la Sesklo, Dimini, Creta, Troia,
Micene sau, pentru cele mai noi, de cercetările de la Olynth, Delos etc.

1.3. Periodizarea istoriei Greciei antice

În conştiinţa lumii moderne, până în sec. XX, istoria Greciei antice a fost limitată, atât în timp,
cât şi în spaţiu, doar la o parte a evoluţiei sale. În timp, limitarea se referea, cu precădere, la epoca
clasică (sec. V-IV î.Chr.), chiar dacă face unele referiri şi asupra epocilor anterioare şi posterioare,
niciodată însă mai jos de sec. VIII î.Chr. şi mai sus de temerarele acţiuni ale lui Filip al II-lea şi, mai
ales, Alexandru Macedon. La fel, în spaţiu aria lumii greceşti a fost restrânsă, limitată mai ales, la
Grecia continentală.
O dată cu iniţierea cercetărilor arheologice de către H. Schliemann, la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX, alături de rezultatele studiilor epigrafice şi numismatice, situaţia s-
a schimbat complet. Istoria Greciei s-a îmbogăţit, căpătând o nouă perspectivă, mai întâi prin
explicarea "miracolului grec" şi apoi prin plasarea lui în ansamblul civilizaţiei mediteraneene.
Istoria civilizaţiei greceşti începe o dată cu epoca bronzului, când, în Creta şi în aria insulară,
apar primele civilizaţii palaţiale şi când, spre sfârşitul mileniului III î.Chr., primii vorbitori de grai
indo-european, păstori şi războinici (aheii), pătrund dinspre nordul Balcanilor şi se instalează în partea
sudică a peninsulei.
Lărgirea istoriei greceşti nu se realizează doar în direcţia începuturilor, ci şi în ceea ce numim
prelungirile sale. Este vorba de epoca helenistică (sec.III-I î.Chr.), rezultat al evoluţiei societăţii
greceşti din perioada clasicăin (sec.V-IV î.Chr.), bază a acţiunilor deosebite şi pline de urmări
înfăptuite de Alexandru cel Mare.
Pe baza acestor precizări, putem stabili marile etape ale istoriei Greciei antice: a) lumea
egeeană şi civilizaţia cretană; b) civilizaţia miceniană; c) epoca geometrică; d) epoca arhaică (sec.
VIII-VI î.Chr.); e) epoca clasică (sec. V-IV î.Chr.); f) epoca elenistică (sec. III-I î.Chr.); g) epoca
romană.

2. LUMEA EGEEANĂ ªI CIVILIZAŢIA CRETANĂ

75
 Odată cu cercetările începute în anul 1870 la Troia, continuate, în 1874, la Micene şi, apoi, la
Tirint de către Heinrich Schliemann, genialul arheolog amator care a inaugurat seria marilor
descoperiri relevând lumii civilizaţia miceniană, interesul specialiştilor (arheologi sau istorici) faţă de
civilizaţia egeeană a sporit continuu. În primii ani ai secolului XX, cercetările arheologice întreprinse
de Arthur Evans la Cnossos aveau să adauge un capitol şi mai vechi şi la fel de bogat, al istoriei
greceşti: civilizaţia cretană, numită şi minoică. Extinderea ulterioară a cercetărilor atât în Creta, cât şi
în spaţiul înconjurător (insulele Ciclade şi Cipru), au permis reconstituirea unei arii de civilizaţie
corespunzând epocii bronzului timpuriu şi dezvoltat.
Între dezvoltarea diferitelor zone ale spaţiului egeean există decalaje cronologice evidente.
Prima care a păşit pragul epocii bronzului la sfârşitul mileniului IV î.Chr. a fost Troia, situată în Asia
Mică (nordul Frigiei), la ieşirea din Helespont. Aici s-a dezvoltat o strălucitoare civilizaţie. Cetatea
Troiei îşi datorează înflorirea poziţiei sale geografice, la răscrucea drumurilor maritime şi terestre care
leagă Asia de Grecia continentală şi regiunile M. Negre cu bazinul oriental al Mediteranei. Ea şi-a
exercitat de timpuriu influenţa asupra insuleler din M. Egee, în Macedonia, Tracia şi Grecia
continentală furnizând populaţiilor acestor zone tehnicile şi utilizarea bronzului şi o ceramică
abundentă.
Pe parcursul mileniului al III-lea cea mai mare parte a lumii egeene şi a Greciei continentale,
depăşind stadiul de dezvoltare neolitic, dobândeşte o anumită omogenitate a civilizaţiei, caracterizată
prin utilizarea generalizată a metalului (bronzul, aliajul cuprului cu cositorul), extinderea unor culturi
(viţa de vie, măslinul) şi utilizarea de către comunităţi a unor dialecte derivate dintr-o limbă comună,
egeeană.
De-a lungul celei de a doua jumătăţi a mileniului III î.Chr. dinspre nord au început să se
deplaseze populaţii de origine indo-europeană, care se înstalează în spaţiul Greciei continentale.
Primul val migrator, un ansamblu compozit, cunoscut sub numele de ahei, progresând lent spre sud, s-
a instalat de o parte şi alta a M. Egee. Treptat ei asimilează şi se integrează în cultura comunităţilor
care i-au precedat.
Insula Creta a rămas mult timp aproape necunoscută. Până la sfârşitul sec.XIX referinţele
despre trecutul insulei Creta erau cele cunoscute din rarele evocări ale Iliadei sau din legenda greacă a
lui Tezeu şi a Minotaurului. H. Schliemann, condus de această tradiţie legendară, a fost primul care a
început, fără rezultate palpabile, săpăturile la Cnossos (1899). În anul următor, arheologul britanic
Arthur Evans, atras de vestigiile de scriere non-alfabetică, a descoperit primele urme ale palatului de la
Cnossos, punând astfel bazele arheologiei minoice. De atunci aceasta a progresat semnificativ, datorită
săpăturilor întreprinse la Cnossos, Phaistos, Mallia, Haghia Triada etc. şi graţie progreselor ştiinţei
filologice care a permis spre mijlocul secolului XX să se descifreze scrierea folosită în ultima perioadă
a palatului de la Cnososs (linearul B).
Plecând de la aceste elemente, arheologii au trasat istoria Cretei pre-helenice. După o evoluţie
puţin reprezentativă în epoca neolitică, insula Creta devine o zonă de mare înflorire a civilizaţiei, odată
cu începutul epocii bronzului. Principalele etape ale acestei evolţii, au fost schiţate mai întâi de către
A. Evans într-o succesiune de trei faze, corespunzând, în linii generale, bronzului timpuriu, mijlociu şi
târziu (minoicul vechi, mijlociu şi târziu, fiecare cu câte trei subperioade). Ulterior, acestea au fost
stabilite, cu nuanţe şi particularităţi locale, datorită cercetărilor arheologice întreprinse în centrele
palaţiale de la Cnossos, Phaistos, Mallia şi Zakros.
Punctul de pornire al acestei evoluţii poate fi stabilit în jurul anilor 2500 î.Chr., când, cu
trecerea la Minoicul vechi II, creşte nivelul de prosperitate al comunităţilor rurale, ca şi cel al
producţiei artizanale (obiecte de lux din piatră - vase şi din metal, bijuterii, pumnale). Acum sunt
sesizate elemente ale unei civilizaţii proto-urbane şi existenţa unor grupuri sociale privilegiate,
dispersate în mai multe centre de autoritate incipientă. Tot acum se pot observa începuturile unui
fenomen, ce se va accentua în prima jumătate a mileniului II î.Chr. şi anume integrarea Cretei într-un
amplu sistem de schimburi est-mediteraneene, la care participă Egiptul, Asia Mică, Siria şi Grecia
continentală.
Practicarea activităţilor maritime şi negustoreşti îmbogăţesc centre precum Cnossos, Mallia,
Phaistos, Zakros care vor cunoaşte, începând cu perioada minoică de mijlocie (2000-1580 î.Chr.),
maturizarea acestui ansamblu de procese, care determină o strălucită civilizaţie marcată de construirea
de palate impunătoare. Descoperirile de la Phaistos arată că era vorba de clădiri prestigioase, formate
din cvartale funcţionale, organizate în jurul unei curţi rectangulare centrale. Ele aveau grupuri de

76
magazii pentru stocarea mărfurilor, încăperi cu funcţie religioasă şi săli de ceremonie cu coloane şi
pilaştri. Asemenea construcţii presupun constituirea unor formaţiuni conduse de dinaşti suficient de
puternici pentru a-şi transmite ereditar puterea şi pentru a şi-o manifesta, prin activităţi constructive de
amploare, ca şi prin dominarea ariei rurale pe care o au în subordine. În jurul acestor centre politice,
probabil şi sacerdotale, se grupează o aristocraţie de curte şi o populaţie urbană compusă din
meşteşugari, negustori şi poate mici funcţionari. Cartierele de locuinţe de la Mallia atestă această
cristalizare urbană încă din prima jumătate a mileniului II î.Chr.
Dezvoltarea economică a acestui sistem palaţial este rapidă. Agricultura continuă să reprezinte
domeniul principal al economiei, iar apariţia depozitelor de cereale şi ulei în interiorul complexelor
palaţiale vorbeşte de o acumulare a surplusului de produse, ca şi despre funcţia redistributivă a
monarhiei cretane. Turmele de animale, precum şi pescuitul, adaugă surse de hrană şi de acumulare
celor agricole. Apariţia atelierelor meşteşugăreşti specializate care dispun de noi mjloace tehnice,
precum roata rapidă a olarului şi materii prime importate de palate (cositor) vor da avânt ansamblului
producţiei de bunuri materiale. Ceramica de Camares, cu formele sale fine şi cu o policromie
caracteristică, vasele de metal sau de piatră, orfevrăria, armele de gală, sigiliile gravate sunt dovada
cererii de obiecte de lux din aceste palate.
Studiile recente se orientează spre cercetarea funcţionării sistemului palaţial, a organizării sale
economice şi socio-politice. Principala problemă rămâne aceea a stabilirii gradului de centralizare a
puterii regale: în controlul organizării religioase şi a sanctuarelor, al produnţiei economice, al
schimburilor comerciale. Regii cretani rămân necunoscuţi şi numai unele elemente iconografice
(capete de sfinx de inspiraţie egipteană, dar tratate în manieră minoică) ar putea confirma prezenţa
regilor în palate. Doar scrierea cretană (linearul A) şi numeroasele sigilii permit îmtrevederea unei
organizări administrative care asigura gestionarea economiei palaţiale. Ierarhizarea societăţii este
atestată de obiectele de lux, arme de gală şi de bijuteriile de aur din necropola de la Malia. Relaţiile
din bazinul egeean, ca şi cu Orientul şi Egiptul se intensifică. Înrudirea artei minoice a primelor palate
cu arta egipteană, vizibilă mai ales în operele de la Malia (reliefuri ceramice sau bijuterii), rezultă ca
urmare a relaţiilor comerciale regulate sau a contactelor diplomatice.
Către 1750 î.Chr. o distrugere brutală, se pare naturală, afectează aceste reşedinţe "princiare",
care vor fi curând înlocuite, pe acelaşi loc, de edificii şi mai măreţe.
Epoca minoică dezvoltată (1580-1400 î.Chr.) atestă, prin cercetări arheologice, o remarcabilă
dezvoltare, manifestată în a doua serie a palatelor cretane. Din contactele sale cu Orientul şi cu lumea
egeeană, Creta a dobândit elementele care vor face din civilizaţia sa una dintre cele mai strălucitoare
ale antichităţii prehelenice. "Palatul", care reprezintă centrul civilizaţiei cretane, cuprindea un număr
considerabil de încăperi dispuse după un plan complicat, motiv pentru care pentru antici acesta era
"labirintul" din Cnossos. Construcţia, care surprinde prin confortul ce-l oferea, era adaptată condiţiilor
de climă. Grosimea zidurilor, deschiderea încăperilor spre curţi interioare asigură "climatizarea"
necesară într-o zonă unde căldura era adesea excesivă. Estetica monumentală a faţadelor, scările,
coloanele şi pilaştrii, decoraţia frescelor ilustrează statutul de mare putere al Cretei.
Menţionarea în textele egiptene a locuitorilor ţării Keftiu şi reprezentările lor figurate, care îi
arată ca fiind veniţi pentru a livra faraonului produse preţioase, confirmă rolul Cretei. Fresce care
reproduc scene minoice de prindere a taurului descoperite recent în delta Nilului (Avaris), ca şi cele
din Palestina (Tell Dab'a) cu motive florale, indică în mod grăitor influenţa pe care arta minoică o
exercita asupra civilizaţiilor vecine.
Studierea cu prioritate a artelor cretane (frescele şi ceramica cu elementele lor naturaliste,
florale sau marine, vasele de piatră cu scene în relief, peceţile) a determinat trecerea în plan secund a
analizei problemelor istorice. Acum se observă o schimbare în organizarea administrativă, puterea
pare a fi mai centralizată decât în perioada precedentă. În aglomerările urbane secundare (Hagia
Triada, Tylissos, Pyrgos) apar reşedinţe mai mari, numite impropriu "vile", care par a fi sedii ale unei
puteri administrative care controlează exploatarea agricolă a unui teritoriu şi schimburile economice
realizate în contul palatului. Analiza formelor diferitelor sigilii arată o perfecţionare a practicilor
birocraţiei minoice.
În contextul acestor transformări administrative şi sociale şi al apariţiei unei categorii de
oficiali de rang înalt, putem pune problema unei eventuale unităţi politice a Cretei în această epocă.
Un text egiptean din timpul lui Tutmes II (1479-1425) care menţionează pe "regele ţării Keftiu", face
posibilă susţinerea ipotezei existenţei unui regat unic al Cretei. Palatele din Phaistos şi Malia îşi

77
diminuează rolul avut anterior. Reprezentativ pentru această perioadă este palatul din Cnossos. Câteva
elemente, inclusiv superioritatea atelierelor sale în realizarea produselor artistice (fresce, gliptică,
stiluri ceramice, vase din piatră sculptate în relief) ne determină a lua în considerare ipoteza
supremaţiei palatului din Cnossos, reşedinţa lui Minos cel căruia legenda îi atribuie dominaţia asupra
întregii insule. Îndeplinea acesta funcţia de rege-preot, cum îl definea A. Evans? Controlul asupra
religiei nu putea fi separat de constituirea şi întărirea puterii şi a autorităţii regale. Sanctuarele
deschise, de culme (de pe muntele Juktkas şi cel de la Kato Symi) sau cele din peşteri (Psychro, Ida),
posedă elemente arhitecturale (mese de piatră pentru ofrande, cu inscripţii în linear A), care par
integrate unui cult oficial. Această evoluţie a locurilor de cult şi a reprezentărilor plastice sugerează
existenţa unui ritual complex, caracteristic unei societăţi ierarhizate.
Aceste transformări politice din Creta justifică în mare măsură expansiunea minoică atestată în
Marea Egee, căreia i se atribuie termenul de "talasocraţie"("imperiu maritim"), după relatările lui
Herodot şi Thucidide, cuprinzând Peloponezul şi Atica, Cicladele, sudul Anatoliei, Rodos şi partea
apuseană a Ciprului. Aceste texte au dus, la început, la aprecierea raporturilor dintre Creta şi insulele
Mării Egee ca fiind de forţă. Realitatea este că singurele colonii ale Cretei au fost Cythera, unde
minonienii se instalaseră la începutul bronzului mijlociu şi poate aşezările de la Trianda (Rhodos),
Seraglio (Cos). Acestea, aflate pe insule apropiate de continent, au putut sluji drept baze de schimb şi
de popas. Principalele insule din arhipelagul Cicladelor (Keos, Melos, Thera), unde se constată o
influenţă culturală cretană, nu ne permit susţinerea instalării permanente a unor grupuri organizate de
minoani.
Este cunoscut că în sec. XVI-XV î.Chr., obiecte cretane apar în Sicilia şi în insulele Lipare, iar
ambasade cretane ajung în Egipt şi sunt reprezentate pe fresce din timpul lui Tutmes III. De asemenea,
în insula Thera (azi Santorin) monumente de tip minoic atestă o prezenţă cretană efectivă, iar
numeroase elemente de civilizaţie cretană se întâlnesc nu doar în Cipru sau Rodos, ci şi în Ugarit. De
asemenea, în Grecia continentală influenţa cretană este de netăgăduit.
Toate acestea presupun o intensă circulaţie de bunuri, de idei şi de oameni, o navigaţie intensă,
un comerţ activ şi un sistem de raporturi, funcţional între Creta şi alte regiuni. Cu alte cuvinte, este
vorba nu de un imperiu al mărilor, ci de o civilizaţie deschisă spre exterior şi o obişnuinţă remarcabilă
cu spaţiul maritim. Influenţa culturii cretane se manifestă prin adoptarea în arhitectura construcţiilor
din insule a unora din caracteristicile arhitecturii palaţiale minoice, însoţite de decoraţia frescelor
realizate de minoani sau de artişti formaţi la şcoala din Cnossos. Mai importante din perspectiva
contactelor comerciale sau de ordin administrativ sunt descoperirea în aceste insule a unor fragmente
de documente scrise în linear A, ca şi adoptarea sistemului de unităţi ponderale minoice. Pe de altă
parte, este posibil să fi existat un control de ordin diplomatic care îi permitea Cretei să-şi menţină şi
dezvolte interesele comerciale.
Din această perspectivă credem că trebuie interpretată legenda lui Tezeu. Marinarii cretani,
care asigurau schimburile între Egipt, Asia Mică şi Grecia, deveniseră destul de puternici pentru a
impune supuşilor plata unui tribut. După legendă, eroul Tezeu pune Atena în libertate în faţa
dominaţiei cretane, eliberând din labirint pe tinerii care urmau să fie daţi minotaurului şi ucigând
acest monstru imaginar, în fapt temutul Minos. Această legendă aminteşte, astfel, de declinul Cretei,
invadată treptat de aheeni.
Etapa finală a marelui complex de la Cnossos (1450-1400 î.Chr.) este marcată de apariţia unei
dinastii continentale (aheene), vorbind limba greacă, eveniment care nu alterează trăsăturile acestei
civilizaţii. Elementul de continuitate se manifestă în cele mai importante domenii ale vieţii materiale şi
spirituale, de la agricultură şi meşteşuguri la formele de administrare şi de autoritate definite de palat.
Aceste descoperiri ne îngăduie, ipotetic, să definim imaginea pe care tăbliţele cu texte în "linearul B"
(inventare menţionând bunuri, nume de locuri şi persoane) descoperite la Cnossos, ne-o oferă pentru
reconstituirea societăţii şi civilizaţiei cretane în faza dominaţiei aheene (post 1450 î.Chr.). În egală
măsură, ele permit cunoaşterea procesului istoric desfăşurat în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. În
civilizaţia bronzului din Grecia continentală, de unde proveneau aheii. Modelul cretan a jucat un rol
decisiv în definirea elementelor de bază ale sistemului palaţial şi în Grecia continentală, a caracterului
centralizator al producţiei, a existenţei unei administraţii birocratice şi a instrumntului său, scrierea
silabică.
Inventat încă din primele secole ale Minoicului mijlociu, sistemul de scriere silabică, numit de
A. Evans linear A, nu a putut fi încă descifrat. Simpla lui existenţă, însă, şi a documentelor de arhivă

78
scrise pe tăbliţe de argilă crudă, reprezintă un semn caracteristic pentru o societate ierarhic structurată,
în care dinaştii, locuind în palatele de la Cnossos, Phaistos sau Zarko, dispuneau de serviciile unor
scribi specializaţi care înregistrau, probabil, inventare de redevenţe, ofrande sau recensăminte de
animale. Aceste elemente, alături de atestarea arheologică a acumulării de provizii în palate, ca şi a
existenţei în interiorul lor a unor ateliere meşteşugăreşti, sugerează o societate asemănătoare cu cele
din Orientul Apropiat, structurată ierarhic în jurul unor dinaşti care stăpânesc un teritoriu şi, în raport
cu care, restul categoriilor sociale se află în stare de dependenţă. Caracterul exact al acestor raporturi,
formele concrete în care s-a exercitat dreptul suveran, nu pot fi încă cunoscute.

3. CIVILIZAŢIA MICENIANĂ

Unitatea culturală a spaţiului egeean s-a realizat în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. în
aria greacă continentală, în cadrul civilizaţiei pe care azi o numim miceniană, după numele primului
centru studiat sistematic din Pelopones (Argolida) - Micene.
Cercetările arheologice de la Micene, inaugurate în 1876 de către H. Schliemann, au dezvăluit
o impunătoare şi bogată civilizaţie, deschizând cercetării domeniul epocii bronzului din Grecia
continentală. Descoperirile de la Micene, în special cele apărute în mormintele cele mai vechi, au
arătat că, începând din sec. XVII î.Chr., aheii s-au constituit într-o societate originală, peste care s-au
grefat în timp influenţele cretane, printr-o lentă fuziune între cultura cuceritorilor şi cea a spaţiului
cucerit.
Ceea ce ştiam despre civilizaţia miceniană o datorăm, în parte, operei lui Homer, supuse unui
riguros examen critic. Publicarea, în anul 1953, a rezultatelor descifrării de către Michael Ventris şi
John Chadwick a documentelor scrise (linearul B), aparţinând acestei perioade, a deschis o nouă etapă
în studiile miceniene. Transcrierea acestor texte a permis corectarea ideii cunoscute despre societatea
aheeană: o societate ale cărei activităţi economice şi structuri erau mult mai complexe decât lăsau să se
înţeleagă poemele homerice.
Departe de a fi "barbari", populaţiile indo-europene (aheii au constituit primul val) care s-au
stabilit începând cu mileniul II în Grecia continentală, erau păstori-agricultori, cunoscând tehnicile
metalurgice ale Europei centrale. Erau cu siguranţă războinici, grupaţi în "fratrii" (fraternităţi compuse
din mai multe familii lărgite descinzând din acelaşi strămoş) şi în triburi, fără o veritabilă organizare
socială şi politică. Instalarea lor în spaţiul grecesc, chiar dacă este însoţită de unele distrugeri, nu o
putem considera ca o simplă înlocuire, brutală, a unei societăţi primitive cu civilizaţia veche a lumii
egeene. Au fost necesare trei secole pentru ca să se realizeze fuziunea dintre vechile structuri de
civilizaţie mediteraneană pre-helenică şi cultura aheilor şi cretanilor. Pe la 1600 î.Chr., din acest mixaj
cultural s-a născut o civilizaţie originală, prima care poate fi calificată drept "greacă" şi care este
desemnată prin termenul de civilizaţie "miceniană".
Pentru evoluţia civilizaţiei epocii bronzului în spaţiul Greciei continentale se utilizează un
sistem cronologic tripartit, fiecare etapă având subdiviziuni: a) Helladicul timpuriu (bronzul timpuriu)
- 2600-1950; b) Helladicul mijlociu (bronzul mijlociu) -1950-1580; c) Helladicul recent (bronzul
recent) sau perioada miceniană - 1580-1100 î.Chr.
Pe baza cercetărilor întreprinse se poate stabili că începuturile, modeste, ale civilizaţiei
miceniene se plasează la sfârşitul mileniului III î.Chr., atunci când, pe la 2150 î.Chr., are loc
pătrunderea unor grupuri de păstori şi războinici indo-europeni, venind din nordul Peneninsulei
Balcanice. Probabil că ei au fost precedaţi de importante infiltraţii din aceeaşi direcţie, ca şi de mişcări
constante din direcţia anatoliană, eşalonate de-a lungul mil.III î.Chr.
Civilizaţia Helladicului timpuriu II, dezvoltată pe o largă arie, a fost o epocă prosperă, cu
intense legături de schimb şi cu fenomene de concentrare a puterii în formaţiuni proto-urbane. Ea se
încheie către 2200-2100 î.Chr. violent în Argolida (cu centre proto-urbane la Tirint, Lema, faza III sau
Chalandriani), poate mai treptat în restul Greciei, în condiţii care sugerează o pătrundere numeroasă de
populaţie alogenă.
În ultima etapă a bronzului timpuriu (Helladicul timpuriu III), ca şi în primele secole ale
mileniului II î.Chr. (Helladicul mijlociu I-III, cca. 1900-1600 î.Chr.), se înregistrează un progres lent
al formelor de civilizaţie. Se consideră că grupurile de păstori şi războinici, pătrunse în spaţiul
culturilor helladice, au asimilat şi continuat, în bună parte, tradiţiilor acestora, determinând o

79
polarizare socio-politică şi o restructurare a raporturilor sociale, urmarea fiind afirmarea bruscă, în sec.
XVI î.Chr., a principatelor miceniene.
Creşterea masivă, la începutul sec.XVI î.Chr., a importurilor meridionale şi a producţiei locale
de lux, sub influenţă est-mediteraneană, determină, pe plan social-politic, derularea procesului de
cristalizare urbană, exemplificat prin apariţia unor palate şi necropole regale. Aceste transformări de
structură atestă atingerea unei etape superioare în dezvoltarea civilizaţiei bronzului.
Analiza complexă a surselor de informaţie relevă existenţa unei societăţi aristocratice. Formele
pe care le îmbracă această civilizaţie în Helladicul târziu (cca.1600-1200 î.Chr.) nu au termen de
comparaţie în dezvoltarea anterioară a comunităţilor aheene, intrate acum într-o epocă dinastică.
Procesul de cristalizare a dinastiilor aheene este atestat la Micene, unde o primă arie funerară circulară
(cercul de morminte B) arată rolul jucat de grupul războinicilor bogaţi. Asemenea cercuri de
morminte, prezente şi la Marathon (Atica), Peristeria (vest Peloponez), Micene (cercul A) dovedesc
existenţa unor morminte dinastice, a căror amintire a ajuns până în sec. II d.Chr., fiind consemnată de
Pausanias. Inventarul deosebit de bogat al mormintelor, cuprinzând câteva mii de obiecte de o
deosebită valoare (arme de paradă, vase şi bijuterii de aur şi argint, precum şi măşti de aur), indică o
bogăţie şi un statut aparte al defuncţilor. În acelaşi timp, inventarele funerare atestă cristalizarea unei
forme de dominaţie cunocute în jurul anilor 14oo î.Chr. în mai multe centre ale Greciei 21.
Desele urme de distrugeri ale cetăţilor, ca şi tradiţiile legendare ale grecilor, par să trimită la
realităţi, proprii unei societăţi în care războiul, jaful, acumularea de bunuri şi a puterii reprezintă o
trăsătură a existenţei aristocraţiei conducătoare, a dinaştilor. Este dificil să apreciem care era puterea
reală a acestor prinţi care domneau peste unele domenii şi nici să ştim dacă între aceştia existau relaţii
de dependenţă care ar fi permis aheilor să intreprindă expediţii, precum războiul Troiei. Săpăturile de
la Tirint, Pylos, Eutresia (Beoţia), Petra (Thessalia) şi mai ales cele de la Micene indică faptul că
stăpânii locurilor dispuneau de suficiente bogăţii pentru a putea ridica impunătoare fortificaţii, apărate
de ziduri, calificate de grecii înşişi drept "ciclopice". Fortăreţele care adăposteau somptuoase palate,
ridicate şi decorate în bună parte după model cretan (excepţie face sculptura monumentală de la
Micene, cea a "porţii cu lei", care aparţine grecilor de pe continent), constituiau sediul puterii politice
şi administrative.
Nu cunoaştem momentul în care dinaştii din Grecia continentală au început să-şi exercite
autoritatea cu sprijinul funcţionarilor-scribi care înregistrau mişcările de bunuri şi oameni din teritoriul
controlat de palat. Asemănările dintre scrierea lineară B şi prototipul ei cretan, linearul A, sugerează
rolul deosebit al componentei cretane în desfăşurarea acestui proces.
Construirea palatelor miceniene în cursul sec.XIV dovedeşte o nouă organizare economică şi o
nouă structură socio-politică. Atelierele palatelor miceniene produc obiecte de lux şi de prestigiu. La
Micene, Pylos, Theba au fost descoperite ateliere ale lucrătorilor în fildeş, ateliere de aurari, de
pietrari. Ceramica, în care apar noi forme caracteristice (cupa cu picior înalt), prezintă serii cu decor
figurat caracteristic, care se va răspândi pe scară largă în Mediterana orientală. Vesela din bronz, ca şi
armele, arată că metalele sunt disponibile din belşug.
Căpeteniile miceniene dispuneau de o ierarhie funcţionărească şi militară cu ajutorul căreia îşi
asigurau controlul economic şi politic asupra teritoriului. Din documente rezultă că prinţul (wanaka, în
limba tabletelor miceniene) este stăpânul teritoriului şi al oamenilor. Gradul de dependenţă al
supuşilor varia în funcţie de categoriile sociale cărora le aparţineau (deţinătorii de kitimena kotona,
loturi relativ independente; cei ce lucrează kekemena kotona, loturi date de colectivitate în schimbul
unor obligaţii; aşa numiţii onato, probabil un fel de arendaşi). Aristocraţia acestei societăţi (tereta în
textele miceniene) primeşte şi ea loturi de pământ.
Activitatea militară este controlată de wanaka, administraţia palatului consemnând numeroase
inventare de arme (lănci, săbii, săgeţi). Apogeul civilizaţiei miceniene coincide, parţial, cu larga
utilizare a carelor de luptă. Un număr de documente de la Pylos prezintă imaginea unei riguroase
organizări militare, cu comandanţi şi liste ale trupelor pentru apărarea coastei, liste de vâslaşi şi de
arme etc.

21. Mormintele cu cameră şi cele cu tolos reprezintă tipuri caracteristice miceniene. Acestea au în comun un culoar de acces, o intrare şi o
cameră, tăiată în stâncă şi de formă rectangulară, pentru cel dintâi, construită cu o boltă în consolă în plan circular şi acoperită cu un tumul,
pentru cel de-al doilea. Mormântul cu tolos care apare spre sfârşitul bronzului mijlociu, îmbină forma circulară a mormintelor cretane de la
Messara cu tradiţia continentală a tumulului. Din aceste morminte destinate să servească timp de mai multe generaţii şi din inventarul funerar
se poate deduce ideea existenţei unor grupuri dominante care par să se bazeze pe legături de familie şi să exercite o putere de tip dinastic.

80
 În acest cadru, se dezvoltă în Grecia centrală şi meridională o civilizaţie remarcabilă prin
monumentalitatea şi bogăţia ei, al cărui apogeu se situează în sec. XIII î.Chr. Incinte impunătoare
(Micene cu monumentala "poartă a leilor" şi cu palatul ce o domină; Tirint cu tunele boltite; Gla, pe o
insulă a lacului Copais; Teba; Atena şi Pylos), dovedesc atât capacitatea de dominare exercitată de
dinaşti, funcţia lor războinică, cât şi viziunea severă şi simetrică a meşterilor constructori care,
moştenind tehnici cretane, le-au reelaborat într-o concepţie estetică proprie.
O integrare în ansamblul de reprezentări a tradiţiei cretane este evident şi în domeniul religiei
miceniene. Componenta de tradiţie indo-europeană a acesteia este evidenţiată de numele pe care-l
poartă mulţi dintre zeii menţionaţi în documente (Zeus, Hera, Poseidon, Hermes, Ares, Dionysos,
Atena), cât şi de structura de ansamblu a panteonului care integrează tradiţiile egeene unor ierarhii
tripartite. Sinteza religioasă cretano-miceniană, prin care sunt integrate tradiţiilor şi cultelor aheene
personaje şi cupluri divine de origine cretană (zeul-copil de pe muntele Ida, Mama zeilor şi fiica sa,
zeiţe ale pământului rodnic), determină caracterul particular al credinţelor şi miturilor greceşti în
raport cu ansamblul tradiţiei indo-europene.
Civilizaţia miceniană are o forţă de iradiere deosebită, ea manifestându-se pe o vastă arie
geografică: de la Ugarit în Siria, până în Italia de sud şi Sicilia. Spre nord, obiecte miceniene apar în
spaţiul carpato-dunărean, iar spre sud, în Egipt (El-Amarna). De asemenea, în Asia Mică (Troia VI şi
VIIa) sau în insulele Cos, Samos, Rodos, Cipru şi Creta produsele miceniene (ceramică, arme,
podoabe) sunt abundente.
Cu toate acestea, ansamblul prezentat nu îndreptăţeşte susţinerea ipotezei, vehiculată cândva
de istoriografie (lansată de H. Schliemann), a existenţei unei unităţi politice miceniene care ar fi
corespuns remarcabilei unităţi culturale a spaţiului egeo-mediteranean din helladicul târziu. Principalul
argument pentru susţinerea acestei ipoteze ar fi corespondenţa între civilizaţia descoperită de arheologi
la Micene şi Troia şi societatea pe care epopeea "Iliada" o înfăţişază. Această presupunere a fost
infirmată de descifrarea documentelor miceniene care atestă ierarhii şi forme de autoritate, o structură
socială, instituţională şi de mentalitate, fără corespondent în lumea eroilor lui Homer. Posibilitatea
închegării unei mari coaliţii aheene care să poarte un îndelungat război în Asia Mică este cu atât mai
redusă cu cât cercetarea arheologică actuală, încadrează nivelele de distrugere de la Troia la o dată
care nu mai corespunde datărilor tradiţionale (cca. 1240 î.Chr.)
Această constatare nu exclude posibilitatea efectuării unor expediţii militare la distanţe relativ
mari şi a căror amintire să fi fost inclusă în tradiţia eroică ulterioară. În ansamblul ei însă, această
tradiţie este mărturia unei alte civilizaţii, a primei epoci a fierului, decât cea aheeană din epoca
bronzului, care s-a constituit după ce palatele, atribuite de cercetători lui Nestor sau lui Agamemnon,
erau prăbuşite în ruină şi uitare.

3.1. Criza şi prăbuşirea civilizaţiei miceniene

Cercetările actuale lasă să se întrevadă că spre mijlocul sec.XIII î.Chr. intervine o perioadă de
tulburări şi distrugeri care perturbă profund funcţionarea economică a sistemului palaţial, fapt ce va
determina în cele din urmă prăbuşirea treptată a civilizaţiei miceniene. Faza heladicului recent III c
este un moment de criză în care palatele de la Micene, Tirint, Teba şi Pylos sunt distruse, iar altele
(Orchomenos şi Gla în Beoţia, Medelaion-ul de la Sparta) sunt părăsite.
Multă vreme cercetarea modernă a încercat să sprijine tradiţia antică, punând acest val de
distrugere pe seama unei invazii doriene dinspre nord spre Pelopones. Dacă legenda întoarcerii
Heraclizilor, strămoşii legendari ai dorienilor, în Peloponez, la două generaţii după războiul troian,
reflectă o anumită realitate istorică, aceasta nu poate fi situată în sec.XIII. Evidenţa din spaţiul
micenian, studiul istoriei, limbii sau a civilizaţiei secolelor XII-XI î.Chr. (submicenian - 1120-1050
î.Chr.), nu confirmă o atare ipoteză. Sub aspect arheologic, pe de altă parte, distrugerile repetate nu
sunt însoţite de elemente noi de civilizaţie materială, ci de o evidentă continuitate, mult sărăcită însă.
Aceste considerente împiedică explicarea crizei şi sfârşitul civilizaţiei miceniene prin invazia unor
triburi din nordul ariei greceşti.
O cronologie mai precisă a acestor distrugeri şi abandonări dovedeşte o mişcare mai degrabă
dezordonată, cu fluxuri şi refluxuri diferenţiate: Micene şi Tirint sunt distruse mai întâi pe la 1250, iar
a doua oară, la distanţă de 30 de ani, în timp ce citadela de la Asine, tot în Argolida, îşi continuă, în
aparenţă netulburată, existenţa. După o perioadă de extremă agitaţie şi violenţă, în care tabletele din
arhivă consemnează o mobilizare de forţe militare, palatul din Pylos este distrus şi abandonat.

81
 Rezultă faptul că dorienii, chiar dacă se admite venirea lor la sfârşirul secolului al XIII-lea, nu
au putut provoca prăbuşirea sistemului palaţial micenian. Trebuie căutate probabil cauze interne de
natură diferită care pot să fi dus la distrugerea Thebei şi, la sfârşitul perioadei, a palatelor de la Micene
şi Tirynt. Rigiditatea sistemului economic şi politic extrem de centralizat, incapabil să se adapteze
crizelor şi tensunilor interne, rămâne ipoteza cea mai veridică.
Perturbările pe care, încă de la sfârşitul sec. XIII î.Chr., le provoacă în aria est-mediteraneeana
un conglomerat războinic cunoscut sub numele de "popoarele mării", sunt resimţite şi de faraonii
dinastiei XX ai Egiptului. În aceeaşi vreme, regatul hitit îşi încetează existenţa. Troia este devastată, ca
şi aşezările de pe coasta siro-palestiniană. Documentele egiptene par a consemna şi prezenţa unor
grupuri aheene în aceste expediţii devastatoare. Aceste argumente arată că, în parte, evenimentele est-
mediteraneene sunt un efect al perturbărilor din aria greacă. Cu siguranţă că nu le putem considera pe
acestea drept cauza unică a prăbuşirii puterii miceniene.
Sistemul palaţial nu reuşeşte să supravieţuiască perioadei de criză acută decât pe alocuri şi
doar până cel târziu către anul 1.100 î.Chr.

4. GRECIA ÎN EPOCA GEOMETRICĂ

(Epoca homerică, 1120-750 î.Chr.)

După prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi dispariţia structurilor ei politice şi sociale, ca urmare

a perturbărilor produse de populaţiile balcanice, lumea egeeană se cufundă pentru mai multe secole
într-o perioadă obscură. Perioada este cunoscută adesea şi sub numele de epoca homerică deoarece
pentru că multă vreme cunoaşterea ei era datorată exclusiv poemelor homerice. Azi, ca urmare a
descoperirilor arheologice, această perioadă este desemnată cu numele de epoca geometrică, datorită
caracterului original al ceramicii.
Perioada secolelor XI-X î.Chr. reprezintă o epocă de regres în civilizaţia regiunii în raport cu
monumentalitatea epocii miceniene, comparată de unii istorici cu primele veacuri ale evului mediu
european, de unde şi numele de "epocă obscură" (Dark Age), pe care această perioadă o poartă în
literatura istorică anglo-saxonă.
Prefacerile care se produc în această perioadă, constituirea noilor structuri etnice şi fixarea lor
în forme durabile care vor defini trăsăturile limbii şi civilizaţiei greceşti se produc într-un interval de
timp care corespunde epocii timpurii a fierului.
Pe baza ceramicii, care prin forma vaselor evidenţiază o continuitate a tehnicii ceramice din
perioada precedentă, s-a încercat o periodizare a acestei etape în: a) submicenian - 1125/1100 - 1075;
b) protogeometric - 1075/1050 - 950/900; c) geometric - 900-750 î.Chr.
Acum vasele încep să fie decorate cu motive geometrice, stil, denumit protogeometric, care se
impune la începutul sec. X î.Chr. Ulterior, prin diferenţieri ornamental-figurative, acest stil va câştiga
în măiestrie şi varietate, astfel că, în a două etapă, cea geometrică propriu-zisă, pe lângă schematizarea
ornamentelor, observăm şi introducerea în decor a figurilor, plantelor şi animalelor. Ceramica epocii
geometrice este cunoscută în numeroase locuri ale lumii greceşti (Corint, Argos, Beoţia, Ciclade,
Rodos, Cipru). Evoluţia ei poate fi urmărită cel mai bine în Atica, începând cu perioada submiceniană,
datorită cercetărilor din necropolele de la Dipylon şi Kerameikos.
Comunităţile umane, dominate de aristocraţie, lipsite de legături reciproce şi rupte de vetrele
de civilizaţie ale Orientului Apropiat şi Egiptului, duceau o existenţă modestă. Contactele dintre
comunităţi în epoca geometrică au fost îngreunate sau stăvilite când mişcările invadatorilor, ale
refugiaţilor, briganzilor sau piraţilor făceau nesigure drumurile de uscat sau căile maritime. Acest
izolaţionism aproape general a dezvoltat în spiritul grec particularismul şi individualismul lui propriu.
În aceste comunităţile greceşti ia naştere şi se dezvoltă un proces intern ce nu poate fi urmărit
îndeaproape datorită sărăciei izvoarelor de care dispunem. O dată cu sfârşitul sistemului palaţial au
dispărut arhivele miceniene şi însăşi deprinderea scrisului. Mitologia şi legendele greceşti nu au
păstrat amintirea nici unui eveniment istoric pentru acest interval de timp.
În analiza acestei epoci trebuie luată în considerare modificarea echilibrului dintre ocupaţiile
agricole şi cele pastorale.
Pe alt plan, acum se introduc unele inovaţii tehnice ţinând de difuzarea metalurgiei fierului.
Deşi obiectele de fier erau cunoscute de mult timp în bazinul mediteraneean, procedeul de reducere a

82
minereului a rămas, până spre sfârşitul mileniului II î.Chr., un secret al meşterilor regali hitiţi.
Prăbuşirea regatului anatolian a dus la răspândirea treptată a noii tehnologii, care apare în lumea
greacă în sec. XI î.Chr. Superioritatea noului metal, fierul, ţine de rezistenţa sensibil ridicată a
produselor, ceea ce face ca utilitatea şi eficacitatea lor să fie superioare. Fierul devine un bun comun,
fiind utilizat în viaţa cotidiană. Treptat, uneltele din fier pătunzând în tehnica agricolă, au îngăduit o
nouă structurare a economiei dinspre creşterea vitelor spre cultura pământului.
Apariţia unei lumi noi este dovedită şi de observarea codurilor estetice ale protogeometricului
grec. Acum se introduc noi inovaţii în tehnica picturii pe vase (utilizarea compasului, a roţii rapide) şi
un mod nou de a construi decoruri abstracte, ordonate geometric, mai apropiate de transformările de
mentalitate pe care le atestă trecerea de la riturile de inhumaţie la cele de incineraţie. Aceste schimbări
se produc, mai ales, în zonele neafectate de mişcări şi modificări de populaţii (Atica).
Evoluţia amintită se precizează în secolele XI-X î.Chr. şi sub aspect etno-dialectal, ca rezultat
al strămutărilor şi fuziunilor de populaţii, începute în perioada de criză a societăţii palaţiale şi încheiată
acum. Ca urmare, vor fi definite ariile dialectale şi culturale ale secolelor următoare. Tradiţia antică
aminteşte de un val de populare nordică, pornit din Beoţia şi Thessalia, care ajunge, prin Tracia şi
Propontida, spre Lesbos şi Cymai. Aceeaşi sursă aminteşte de o altă migraţie, pornită din Messenia,
care ajunge, trecând prin Atica şi Ciclade, până în Asia Mică, la Milet. Tot acolo se instalează grupuri
de provenienţă variată (Achaia, Focida şi Beoţia), constituind marile centre ioniene , dar şi aşezări
eoliene (Smirna) sau mixte (Magnesia). Spre sud, pe puntea insulară dintre Creta, Thera, Melos,
Rhodos şi Sporade, un alt grup se instalează în zona coastei meridionale ale Asiei Mici, la Cnidos şi
Halicarnas.
Acestor repartiţii etno-dialectale le corespund şi ariile culturale, identificate arheologic: Atica
este asemănătoare dialectal cu Ionia şi cultural cu Eubeea şi nordul Cicladelor, Creta este autonomă
cultural, iar Asia Mică, diversificată dialectal, este relativ unitară sub aspectul civilizaţiei.
Evoluţia lentă a procesului intern va conduce spre ceea ce numim "formula greacă de
societate", aceea a oraşului-cetate, polis. Unele din etapele sale au putut fi surprinse datorită unor
izvoare istorice precum poemele homerice sau cele ale bardului din Beoţia, Hesiod.

4.1. Poemele homerice. Despre societatea epocii obscure (geometrice) ştim relativ puţine
lucruri, în principal ceea ce putem selecta, cu mare precauţie, din poemele homerice, "Iliada"
(istorisind un episod al războiului troian) şi "Odiseea"
(povestind peripeţiile înfruntate, pe drumul de întoarcere spre casă, de unul dintre eroii aceluiaşi
război, Odysseus). Deosebite prin monumentalitatea compoziţiei şi prin geniul celor care le-au dat
această formă, acestea au fost înregistrate în scris abia în sec. VI î.Chr., textul lor circulând apoi în
toată lumea greacă.
Natura şi conţinutul textelor homerice au fost diferit evaluate, de la grecii care credeau în
istoricitatea lui Homer şi a faptelor povestite, la savanţii sec. XVII-XVIII (d'Aubignac, Fr.A. Wolf),
care le consideră colecţii de poeme anonime, artificial adunate într-o formă lipsită de unitate. În
deceniul şase al secolului XX, studiul tabletelor miceniene i-a permis lui M.I. Finley să formuleze
concluzia după care epopeea nu transmite informaţii despre lumea miceniană, ci se structurează în
funcţie de realităţile lumii post-miceniene. Poemele homerice păstrează amintirea neclară a unor
vremi, relatând despre Micene doar atât cât generaţiile epocii geometrice mai reţineau dintr-o tradiţie
orală fără contact direct cu realităţile epocii bronzului.
Subiectul poemelor îl reprezintă faptele de vitejie şi aventurile deosebile ale elitei aristocraţiei
războinice. Totuşi, analiza lor permite o reconstituire parţială a structurilor de bază ale societăţii
(ocupaţii, forme de avuţie şi de schimb, meşteşuguri, forme de diferenţiere socială). Activitatea
productivă esenţială este agricultura, după cum rezultă din împrejurările evocate de textul homeric
(câmpul rodnic din Itaca, eroi care cad în luptă ca lanul secerat) sau indirect din faptul că lucrarea
pământului este o condiţie necesară a umanităţii, împreună cu jertfa adusă zeilor şi cu căsătoria
legitimă. Pământurile pe care cresc lanuri de cereale (grâu şi orz), viile şi livezile, păşunile pentru
turme sunt temeiul avuţiei. Ele pot fi stăpânite din tată în fiu, sporite prin desţelenire sau dăruite.
Se schiţează astfel imaginea unei societăţi în care elita căpeteniilor (basilees) constituie o
aristocraţie de neam, războinică şi bogată, în raport cu care colectivitatea anonimă a demos-ului are un
statut inegal. Acest raport este evident în regulile care reglementează războiul. Acolo, basileii deţin
comanda, biruinţa şi roadele ei, în conformitate cu un cod de comportament propriu.

83
 4.2.Hesiod şi lumea rurală a epocii "obscure". Tradiţia literară greacă stabileşte
contemporaneitatea epopeilor homerice cu lucrarea "Munci şi zile" a poetului Hesiod, un mărunt
proprietar de pământ, din Askra (Beoţia). Societatea lui Hesiod este structurată asemeni celei
homerice: zei şi muritori, bazilei şi oameni de rând, mesteşugari, războinici sau venetici apar şi în
"Munci şi zile". Detaliile sunt însă altele: o propietate modestă trăieşte aproape închisă, producând şi
consumând cele necesare traiului în interiorul ei. Un calendar riguros situează ciclul muncilor agricole,
apărând ca formă privilegiată de pătrundere a omului în ritmurile divine ale universului. Nobilul
războinic al "lumii homerice" duce în conacul său, plasat în centrul domeniului, o existenţa
asemănătoare cu cea a aheenilor. Când nu este la război sau la vânătoare, participă la muncile
câmpului, ori se dedică exerciţiilor fizice, ceremoniilor religioase, iar, din când în când, banchetelor
însoţite de recitaluri de poezie şi de divertismente muzicale.
Hesiod formulează preceptele unei conduite etico-religioase, mustrând sau lăudând faptele
unui basileu ca o persoană liberă. Idealul lui Hesiod este vrednicul gospodar, trudind pentru a se
supune ordinii stabilite de zei în lucrarea pământului şi pentru îndreptarea faptei şi a gândului
omenesc.

4.3. Geneza şi evoluţia polisului grecesc.

Dacă din punct de vedere al artei, literaturii, religiei şi scrierii lumea greacă se bucură de o
unitate incontestabilă, sub aspect politic se constată o mare fărâmiţare. Către sfârşitul epocii
geometrice constatăm apariţia unui tip restrâns de concentrare umană, oraşul (polis), care va
reprezenta o caracteristică a civilizaţiei greceşti până la cucerirea macedoneană.
Polis-ul reprezintă o creţie originală a grecilor, tip de instituţie social-politică unică în
antichitate. Originea acestei forme politice este învăluită în mister. Importanţi şi edificatori în acest
sens sunt factorii ce au acţionat la începutul mileniului I î.Chr. Grupurile de invadatori şi mişcările de
populaţii ce le-au determinat în interiorul Eladei, independente unele de altele, au dus la alcătuirea
unor comunităţi în locurile unde s-au fixat. La fel au procedat şi imigranţii greci care au populat coasta
apuseană a Asiei Mici. Elementul militar a jucat la început un rol precumpănitor. Chiar cuvântul polis
desemna la origine o citadelă, înainte de a dobândi sensul de oraş-stat. Primele aşezări au fost satele;
apoi, în unele cazuri, precum cel al Spartei, prin unirea câtorva sate se formează un oraş, potrivit unui
fenomen căruia grecii îi spuneau synoykism (locuire în comun). Treptat, oraşul devine o organizaţie
politică comună.
Un polis era o unitate teritorială cuprinzând oraşul, pământurile şi satele din jur, dar, în primul
rând, era o "comunitate" de origine, de interese, de tradiţie, de credinţe religioase. În lumea greacă
erau peste 200 de asemenea comunităţi autonome, suverane şi independente. Un polis avea doar câteva
mii de locuitori. Doar Atena, Siracuza şi Agrigento depăşeau cifra de 20.000 de locuitori.
Condiţii obiective, de natură economică şi geografică, au determinat, în parte, divizarea socio-
politică a lumii greceşti în atâtea polisuri. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată, în egală măsură, şi în
mentalitatea grecilor. Platon în lucrarea sa "Republica" stabilea numărul ideal al cetăţenilor unui stat la
5200, cifră redusă care avea pentru greci justificarea sa. Căci un polis nu era doar o unitate politică, ci
o comunitate mult mai intimă în care fiecare cetăţean avea posibilitatea de a cunoaşte direct faptele,
realităţile, oamenii. Când Pericle face, într-un celebru discurs, elogiul Atenei, a vieţii şi democraţiei
sale, el elogiază "un mod de viaţă".
Pentru greci polis însemna, pe lângă unitate economică şi întreaga viaţă socială a cetăţenilor
cu componentele: politică, culturală şi morală. Când Aristotel definea omul ca fiinţă socială
("politikón zoon"), el îl înţelegea ca pe o "fiinţă care trăieşte într-un polis". Polisul îi forma grecului
simţul patriotic şi îi dădea sentimentul demnităţii deoarece fiecare om liber era cetăţean al polisului,
calitate în care era consultat, se interesa de problemele statului, împărţea dreptatea în tribunale, alegea
slujbaşii statului.
Apariţia polis-urilor este plasată într-o perioadă începând cu sec. IX î.Chr. Interesant este că
dacă în "Iliada" nu întâlnim nici o aluzie cu privire la o asemenea organizare politică, în Odiseea se fac
menţionări de polis-uri. Pe de altă parte, expansiunea colonială care începe în jurul anului 775 î.Chr.,
ce va duce la întemeierea unor noi poleis, presupune că metropolele erau organizate la acea dată din
punct de vedere politic.

84
 Astfel, pe la 750 î.Chr., când ia sfârşit epoca geometrică, lumea greacă ieşise de mult din
secolele întunecate. Progresul realizat s-a datorat în mare parte reluării activităţii comerciale pe
M.Egee, acţiune în care se pare că rolul fenicienilor a fost considerabil. Intensificarea schimburilor, va
avea ca urmare contacte de lungă durată cu Orientul, de unde şi o nouă perioadă de avânt economic şi
cultural ale cărei începuturi coincide cu zorii epocii numită arhaice.
În ce priveşte viaţa religioasă, acum se impun riturile comune cetăţii, pe care epoca arhaică le
adaugă ritualului familial ce fiecare cap de familie îl săvârşeşte. Apariţia sanctuarelor şi a cultelor
specifice polisului a dat fiecărei cetăţi o identitate colectivă anume (atenienii ca închinători ai Atenei,
argienii în jurul sanctuarului Herei, corintienii protejaţi de Apollon Istmianul). Acum se constituie şi
marile centre panelenice la Delfi (Apollon), Olimpia (Zeus), Delos.
Fenomenele amintite consituie premisele cristalizării cetăţilor arhaice, a structurilor
instituţionale care se impun în sec. VIII î.Chr. Unele elemente ce apar acum atesă constituirea unor
comunităţi stabile de stăpânitori ai unor teritorii, urbane sau rurale. Apariţia zidurilor de incintă
(Smyrna) încă din sec. IX î.Chr. este o dovadă concludentă a organizării comunităţii locuitorilor şi a
existenţei unei autorităţi coordonatoare.
Identitatea acestor comunităţi umane se desăvârşeşte atunci când, în locul puterii labile a unor
căpetenii locale, se instituie un sistem stabil de exercitare legitimă a autorităţii. În tradiţia greacă acest
moment este întâlnit sub forma
înlocuirii dinaştilor locali cu magistraţi aleşi ai cetăţii respective. La Atena ni se spune că ultimul rege
ar fi cedat de bună-voie puterea unui archon, căpetenie aleasă dintre aristocraţii cetăţii.
Tipul de stat pe care grecii îl crează are unele trăsături comune cu formaţiunile contemporane,
comparabile ca dimensiuni, din Orientul Apropiat (oraşele feniciene sau siriene), deşi se deosebeşte de
acestea printr-un element esenţial. În structura urbană a Orientului lipseşte elementul tipic pentru
urbanismul grec - agor, piaţa publică, ca element funcţional (asemeni forum-ului la Roma), ce
transcrie în spaţiul civic ideea fundamentală a participării locuitorilor cetăţii la actul deliberării.
Dreptul de-a vorbi în adunare, dezbaterea în faţa oştirii, instaurează calitatea de martor şi de sursă a
autenticităţii pe care adunările cetăţeneşti le vor moşteni din practica cetelor războinice.
La procesul de cristalizare a polisului participă, într-un anumit sens şi apariţia şi difuzarea în
lumea greacă a scrierii alfabetice. Timp de câteva secole după sfârşitul lumii miceniene, lumea greacă
uitase să scrie, chiar dacă documente recent descoperite par să indice că uitarea nu a fost completă (în
Cipru, o ofrandă din sec.XI î.Chr. poartă dedicaţia lui Opheltas). Reluarea contactelor cu Orientul a
permis grecilor să cunoască sistemele de scriere simplificată din Fenicia. Tradiţia antică aminteşte pe
fenicieni ca inventatori ai alfabetului, de la care grecii l-ar fi împrumutat apoi, adaptându-l. Difuzarea
rapidă a scrierii spre mijlocul sec.VIII î.Chr., a permis, printre altele, publicarea normelor care
reglementează viaţa cetăţilor, supunându-le cunoaşterii comune.
Stabilirea organismelor politice caracteristice unui polis s-a realizat în urma unei dispute între
personalităţile individuale şi comunitate, pentru subordonarea acestora autorităţii grupului. Una din
primele victorii a reprezentat-o înlăturarea regalităţii, eveniment ce nu a lăsat urme în legendele şi
mitologia greacă. La Homer, cuvântul basileus (rege) desemnează un conducător local lipsit de
autoritate politică, pentru ca mai târziu el să indice o simplă magistratură religioasă. Comunităţile
elene au traversat "evul întunecat" sub conducerea unor modeşti şefi locali (basileis), recrutaţi dintre
capii familiilor aristocratice (ghéne), a căror dispariţie nu a fost resimţită. Cu timpul, puterile
primordiale ale regelui (militară, religioasă şi judiciară) au fost preluate de persoane apropiate acestuia
din cadrul "marilor familii" aristocratice.
Polisul arhaic redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui. Divinitatea principală este slujită de
preoţi ce aparţin vârfurilor aristocraţiei. Războiul devenea o acţiune organizată a unei formaţii sub
comanda unui nobil ales şi aprobat de adunarea războinicilor (hoplitai). Procesele judecătoreşti, luarea
hotărârii nu mai constituia un act de autoritate al unui autocrat, ci decizia la care ajungea un judecător.
Problemele generale de politică internă şi externă erau dezbătute în faţa sfatului sau a adunării
cetăţeneşti.

5. GRECIA ÎN SECOLELE VIII-VI Î.CHR

85
 Perioada din istoria Greciei cuprinsă între secolele VIII-VI î.Chr. a fost numită mult timp
epoca arhaică, înţeleasă în sensul strict al cuvîntului, istoria veche a Greciei, prin raportare la epoca
clasică (sec.V-IV î.Chr.). Deşi des folosită, expresia este echivocă, mai ales de când descoperirile
arheologice şi epigrafice au extins limita inferioară a istoriei Greciei.
Cercetarea istorică şi arheologică defineşte perioada care cuprinde secolul IX şi prima
jumătate a secolului VIII î.Chr. prin noţiunea de "renaştere greacă" pentru a desemna, în contrast cu
criza secolelor precedente, etapa unei creşteri spectaculoase, pe toate planurile (creştere demografică,
reluarea legăturilor maritime şi a importurilor de lux: fildeş din Asiria, bronz din Orientul Apropiat,
contacte statornice cu Fenicia). Acum apar marile sanctuare panhelenice (Delfi, Olimpia, Mycale), iar
arta bronzarilor locali începe să se exercite asupra obiectelor votive. Ceramica reia teme ale decorului
protogeometric, pe care le dezvoltă într-o artă superioară, producând vase de mari dimensiuni, cu
decoruri complicate.
Ansamblul de fenomene amintit, determină modificări de structură ale aşezărilor şi
necropolelor. Acestea din urmă, intens cercetate, pun în evidenţă fenomene de deosebite. În Atica
apariţia unor necropole, rezultat al creşterii demografice şi a formării aristocraţiei locale, reflectă prin
inventarele funerare ale mormintelor şi mutaţiile survenite în tipul de diferenţieri. O primă categorie o
formează mormintele de războinici, de obicei cu sabia răsucită în jurul urnei funerare. Ceva mai târziu,
în sec.VIII, apare un alt tip de morminte bogate, în care inventarul marchează o diferenţiere evidentă,
fără ca obiectele distinctive pentru statutul de războinic să mai fie dominante. Mormintele de femei şi
copii, bogate în inventar funerar, sugerează faptul că statutul social, comunicat de acestea, nu se mai
referă atât la persoana defunctului, cât la familia căreia acesta îi aparţine.
Perioada secolelor VIII-VI î.Chr. se defineşte prin două fenomene majore strâns legate între
ele: afirmarea polisurilor greceşti şi fondarea pe ţărmurile Mediteranei şi ale M. Negre a unei salbe de
noi aşezări greceşti.

5.1. Marea colonizare greacă.

Retrasă în ea însăşi după inzaziile doriene, lumea greacă cunoaşte pe parcursul secolului al
VIII-lea î.Chr. o puternică ieşire din enclave, însoţită de un intens flux migratoriu şi de fondarea în
exterior a numeroase cetăţi pe ţărmurile Mediteranei şi ale M. Negre. Forma cea mai spectaculoasă de
expresie a cetăţii la începuturile ei o reprezintă ceea ce noi numim în mod tradiţional marea colonizare
greacă22.
Fenomenul colonizării, desfăşurat pe durata mai multor secole (VIII-VI î.Chr.), a avut un
caracter de masă, devenind un mod de viaţă specific grecesc. Primul val de colonizare se plasează la
sfârşitul epocii bronzului, când micenienii au ocupat unele locuri prielnice pe coasta de răsărit a M.
Egee, au exploatat şi ocupat puncte de pe ţărmurile Siriei şi Palestinei, insulei Cipru, iar în apus
ţinuturi din sudul Italiei şi Sicilia. Mişcarea de expansiune miceniană prefigurează direcţiile de
desfăşurare a colonizării din epoca arhaică. Caracterele istorice ale colonizării miceniene, generate de
o societate de o structură predominant orientală, erau altele decât cele ale mişcării din epoca arhaică,
pornite din sânul unei cetăţi-stat independente.
Împărţind zonele de influenţă cu un alt popor de navigatori, negustorii şi colonizatorii
fenicieni, grecii au pătruns în toate colţurile Mediteranei sau ale Pontului Euxin. Revenirea lor pe
direcţiile de navigaţie deschise de micenieni cu o jumătate de mileniu mai devreme se poate explica şi
prin unele constante ale fenomenului social-economic şi demografic, repetete în timp.
Colonizarea greacă reprezintă un proces de roire, nu de anexiune, care a determinat
multiplicarea de state (poleis) în bazinul mediteranean. Orice instalare a unui grup strămutat din
ţinutul său de baştină presupune iniţiativa organizată de autoritatea unui polis-mamă, care duce la
fondarea unui alt polis independent, cu teritoriul lui urban şi rural, cu corpul său civic, cu legile şi
cultele sale. O anumită relaţie, politică şi religioasă, lega o colonie de metropola ei, de la care
moştenea o seamă de tradiţii (grai, scriere, obiceiuri şi legi, credinţe şi culte). Între cele două nu exista
nici o obligaţie formală, motiv pentru care atât alianţele, cât şi conflictele dintre metropole şi colonii
sunt frecvente.

22. Impropriu desemnată prin termenul de "colonizare", mişcarea reprezintă strămutarea de patrie a unor grupuri de emigranţi în căutare de
a întemeia noi comunităţi. Ea nu prezintă nici o similitudine cu mişcările de expansiune colonială din epoca modernă.

86
 5.1.1. Cauzele colonizării. Problema cunoaşterii cauzelor care au determinat acest fenomen a
preocupat istoriografia în cel mai înalt grad. Documentaţia arheologică tot mai numeroasă (săpăturile
de la Eretria, Megara, Elis, Selinus, Istros, Olbia etc.), analiza nuanţată a textelor literare (Herodot,
Tucidide, Platon, Diodor, Strabon) şi a celor câtorva inscripţii referitoare la fondări de colonii
(decretul de întemeiere a cetăţilor Naupactos şi Brea, din sec.VII), justifică temeiurile unei analize de
acest tip.
Raportate la fenomenul colonizării greceşti, câteva fapte rămân esenţiale. Mai întâi, acela că
marea colonizare a răspuns unei nevoi de pământ arabil. Puţinele mărturii de care dispunem pentru
primele instalări de colonii vorbesc, invariabil, despre fenomene de criză agrară şi alimentară care
preced şi justifică trimiterea de colonişti. Suprapopularea unora dintre comunităţi, organizate pentru un
număr relativ restrâns de locuitori, unele dezastre naturale (serii de recolte proaste, epidemii etc.) au
putut constitui motive imediate ale colonizării. Exemplul clasic este cel al coloniei Cyrene, de pe
ţărmul Lybiei, asupra căruia dispunem de o amplă relatare a lui Herodot (IV, 151-168) şi de o
inscripţie din sec.IV î.Chr. care reproduce decretul de fondare. Povestea este dramatică, ea conţinând
elemente comune ale legendelor de întemeiere: sărăcia şi seceta din oraşul-mamă (insula Thera), rolul
oracolului de la Delfi în orientarea coloniştilor, modul de selectare a coloniştilor, instalarea în noua
patrie. Motivul principal pentru trimiterea forţată a unei părţi din populaţia unei insule sărace, şi cazul
nu este singular (întemeierea coloniilor Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont din sudul Italiei au
aceleaşi cauze), a fost totuşi foamea.
În noile colonii, reglementarea strictă şi distribuţia controlată a loturilor de pământ, în
teritoriul cetăţii, apare ca fiind gestul esenţial al întemeierii. Însuşi numele acestui lot de pământ,
kleros (înseamnă sorţi, lot în sens propriu), trimite la împărţire prestabilită a pământului, pe care
înscrierea în spaţiu a noilor aşezări o confirmă.
Dimensiunea politică a marii colonizări se manifestă sub două apecte, importante şi
complimentare: a) cel al originilor. Trimiterea de expediţii coloniale a fost un act politic, realizat în
cadrul instituţional al cetăţii; b) cel al rezultatelor. Săpăturile de la Eretria sugerează chiar faptul că
întemeierea cetăţii este concomitentă cu trimiterea primelor expediţii coloniale eretriene. În aceste
condiţii, procesul de colonizare, cu dominanta lui agrară, corespunde unor probleme mai complicate,
în care deţinerea de pământ este temeiul participării la colectivitatea politică. Pe planul raporturilor
sociale, calitatea de cetăţeni-proprietari a oamenilor de rând interzice aservirea lor şi concentrarea
excesivă a avuţiei funciare în mâna aristocraţiei. Pe plan politic, aceasta înseamnă că statul îşi asumă
răspunderea transferării unei părţi a locuitorilor cetăţii în alte teritorii pentru a evita orice tentativă de
redistribuire a privilegiilor în metropolă. Chiar dacă tradiţia despre întemeierea Tarentului este
obscură, rezultă că un grup de oameni revendicând recunoaşterea drepturilor lor civile, contestate de
autoritatea cetăţii, aşa numiţii "fii ai Fecioarei" (parthénai), părăsesc Sparta într-o vreme când lipsa de
pământ a dus la un război de expansiune în Messenia şi întemeiază o nouă cetate pe ţărmul Italiei.
Caracterul agrar şi politic al acestui episod este revelator pentru atmosfera fondării de polisuri.
Ocupaţia străină i-a obligat uneori pe greci să ia drumul pribegiei. Este cazul locuitorilor din
Foceea, de pe coasta apuseană a Asiei Mici care au fugit din faţa pericolului persan, întemeind în
sudul Franţei oraşul Massalia (Marsilia).
Cu toate că asemenea cauze au putut determina grupuri de colonişti să întemeieze noi aşezări,
nu trebuie omis nici faptul că la bună parte din ele a existat, într-o anumită măsură, şi un interes
comercial, negustoresc. Coloniile de la Al Mina, de pe coasta de nord a Siriei şi cea de la Pithekoussai,
în insula Ischia din golful Neapole, indică de la început interesul insulei Eubeea pentru comerţul dintre
Orientul Apropiat şi peninsula italică. Acest fapt este probat de mulţimea obiectelor de factură
orientală (feniciană, siriană, ciliciană) sau a ceramicii lucrate de meşteri locali, purtând inscripţii în
aramaică şi feniciană, descoperite la Pithekoussai.
De asemenea, Rhegion reprezintă, împreună cu cetatea Zancle, de pe malul sicilian al
strâmtorii Messina, un punct de control al traficului dintre Grecia şi Italia, a căror importanţă în
apărarea navelor împotriva piraţilor nu poate fi neglijată. Ctitoriile de la Pithekoussai şi Cumai deschid
şi drumul comerţului cu minereu de fier, tot aşa cum coloniile din strâmtorile M. Negre asigură
circulaţia navelor care aduc grâu din ţinuturile pontice.
Cu toate acestea, caracteristica principală a acestui vast proces rămâne însă distribuţia de
pământ arabil şi nu instalarea de emporia, de factorii comerciale. Primele dovezi arheologice ale
prezenţei coloniştilor greci reprezintă mărturii ale statornicirii lor durabile în poleis constituite prin

87
delimitarea unui teritoriu urban şi a unei chora împărţite noilor cetăţeni. În acelaşi timp, faptul că
direcţiile principale de instalare nu sunt cele ale traficului comercial permanent, ci acelea ale
controlului câmpurilor apropiate de coastă, iar în metropolele sec. VIII-VII î.Chr. activităţile
meşteşugăreşti sunt încă limitate, ele dezvoltându-se mai târziu. Acestea dovedesc că dezvoltarea
meşteşugurilor şi a comerţului este o consecinţă şi nu o cauză a colonizării.

5.1.2. Etapele colonizării. Începută înainte de mijlocul sec.VIII î.Chr., când au fost întemeiate
primele colonii chalcidiene în Italia de sud şi Sicilia (Cume, Naxos, Leontinoi, Catania) sau corintiene
(Corcyra, Siracusa), colonizarea a continuat până spre sfârşitul sec.VI î.Chr., cu două elemente
distincte sub aspectul direcţiei şi al intensităţii:
a) În prima etapă (cca. 770 până spre 670 î.Chr.), în special vechile cetăţi ale Greciei
peninsulare şi ale Eubeii, puternic populate şi guvernate de o aristocraţie care se crampona de
privilegiile sale, au fost cele care au alimentat curentul migrator în direcţia Italia de sud (numită din
această cauză "Grecia Mare") şi Sicilia. Principalul obiectiv al acestei "roiri" l-au constituit teritoriile
agricole, mai întinse şi mai rodnice decât cele din metropole.
b) A doua etapă, începând cu mijlocul secolului VII, este mult mai diversificată, atât sub
aspectul zonelor de emigrare, angajind centre ale Greciei meridionale (Megara), insulare (Paros, Teos,
Chios) şi cetăţi ioniene, între care Miletul ocupă un loc aparte, cât şi sub cel al direcţiilor de emigrare
(continuă roirea în Grecia Mare şi Sicilia, într-un ritm ceva mai scăzut; acesteia i se adaugă coasta
tracică, strâmtorile şi Pontul Euxin, nordul Africii şi, după anul 600 î.Chr., coasta de sud a Galliei şi
cea occidentală a Hispaniei). Acum colonizarea pare a răspunde unor probleme mai complexe ale
metropolelor (pământ, dar şi comerţ, conflicte politice şi lupte între fracţiuni), care angajează mediul
colonial însuşi. Multe colonii devin, la rândul lor, metropole sau centre ale unei pleiade de mici poleis
subordonate. Sybaris, fondat de dorienii din Peloponez, a creat la rândul lui Poseidonia (Paestum), iar
Gela din Sicilia, întemeiată de rodieni şi cretani, va pune bazele cetăţilor Selinunte şi Agrigente.
În schimbul produselor artizanale (bijuterii, vase, ceramică), oraşele greceşti au putut astfel să-
şi procure grâul necesat pentru hrana populaţiei şi materiile prime solicitate de atelierele
meşteşugăreşti. Apar astfel premisele unei dezvoltări a producţiei pentru piaţă, a schimbului
permanent şi a unui intens trafic maritim.

5.1.3. Delfi şi mişcarea de colonizare. Deoarece întemeierea de noi colonii reprezintă o

acţiune specifică lumii gerceşti, ideile şi practicile de realizare a lor au fost supuse de timpuriu unor
norme. Vechimea unor asemenea practici şi credinţe (Herodot V 42, 2) este sugerată şi de caracterul
lor religios (luarea de către colonişti a focului din cetatea-mamă, de la vatra sacră a zeiţei Hestia
pentru a-l duce în noua patrie; consultarea oracolului de la Delfi înainte de derularea unei asemenea
acţiuni). Se pare că Delfi a devenit un centru panhelenic care dirija de la distanţă migrarea
comunităţilor greceşti decât din sec.VI î.Chr., după începutul mişcării de colonizare şi datorită
acestuia. Prin consultarea oracolului se urmărea, poate în primul rând, obţinerea sancţiunii divine
deoarece întemeierea unei colonii era în fapt un act sacru. Este şi motivul pentru care multe oraşe îl
luau pe Apollo drept conducător al expediţiei de colonizare (oikistés).
Prin legătura permanentă dintre colonişti şi sanctuarul de la Delfi, acesta a dobândit, cu
timpul, o poziţie de arbitru, implicându-se ca intemediar în litigii pe această temă.

5.1.4. Contactul coloniştilor greci cu populaţia locală, potrivit tradiţiei, au fost diferite
(amicale, conflictuale, întemeierea coloniilor fiind realizată uneori prin folosirea forţei sau utilizarea
unor tratative, acorduri, prin care noii veniţi primeau un anumit spaţiu). În expansiunea lor, coloniştii
greci au intrat în contact cu populaţii aparţinând unor civilizaţii diferite. În ţinuturile din vestul
Mediteranei şi în zona pontică grecii apăreau ca civilizatori, introducând împreună cu mărfurile lor,
idei şi forme artistice. Astfel ei au transformat în câteva secole Mediterana şi M. Neagră în lacuri
greceşti, impunând unitatea de civilizaţie şi cultură pe care o constituie lumea greacă. Penetraţia
greacă poate fi precumpănitor comercială, ca în zona pontică sau cu elemente de dominaţie militară, ca
în vecinătatea Siracuzei şi a Gelei. Meşterii greci execută tot mai multe produse pentru prinţii sciţi,
traci sau lucani, a căror putere creşte de pe urma acestor contacte, oferind, în schimbul obiectelor de
lux, bunuri de preţ (metal şi grâne, miere şi peşte).

88
 Aceste legături, în principal economice, determină şi derularea procesului de elenizare a
autohtonilor, pe căi şi cu rezultate diferite (aristocraţia etruscă sau tracă adoptă modele de
comportament, costum şi uzanţe ale grecilor; populaţia indigenă din zonele învecinate Siracuzei sau a
Heracleei Pontice, subordonată, tinde să devină hellenes - barbari elenizaţi).

5.2. Criza regimului aristocratic

Drept consecinţă a implicării mai multor factori (expansiunea colonială; reforma tactică din
sec.VII î.Chr., generalizată în întreaga Grecie; maturizarea de ansamblu a instituţiilor şi categoriilor
mentale ale cetăţii) s-a declanşat o criză majoră a structurilor cetăţii arhaice.
Deşi marea expansiune a coloniilor greceşti din sec. VIII-VI î.Chr. a avut urmări pozitive
asupra dezvoltării activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale ale metropolelor (prelucrarea materiilor
prime, numeroase servicii, dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei), accentuarea diviziunii muncii ca
rezultat al acestora a determinat schimbări imediate în sfera politicului, unde criteriile de distribuire a
autorităţii şi puterii păstrau încă elemente tradiţionale. Cetatea greacă era dominată de o lume
aristocratică, atât în structuri, cât şi în stăpânirea pământului.
Spre mijlocul sec. VII î.Chr., în urma schimbării tacticii de luptă potrivit căreia, în locul
cavaleriei, rolul hotărâtor pe câmpul de luptă îl are infanteria grea a hopliţilor (falanga), a crescut rolul
păturilor mijlocii din rândul cărora se recrutau aceştia. "Omul de arme" este de acum înainte hoplitul,
echipat cu scut, platoşă, cască şi pulpare şi care mânuia lancea şi spada. Lupta nu mai este cu putinţă a
se desfăşura decât în formaţie strânsă, confruntarea constând din ciocnirea între două falange. Un nou
ideal se substituie celui cavaleresc al perioadei precedente: virtutea de bază nu mai este aceea a
bravurii individuale, ci stricta respectare a disciplinei, acţiunea alături de camarazi.
Această majoră transformare tactică a implicat importante transformări pe plan social. Cum
remarca Aristotel în "Politica", înlocuirea cavaleriei prin infanterie presupune noua preponderenţă a
clasei de mijloc în detrimentul aristocraţiei.
Pe mare, perfecţionările navei de luptă au avut consecinţe asemănătoare. Corăbiile de război,
apărute pe la sfârşitul secolului al IX-lea î.Chr., se deosebeau de vasele de comerţ prin forma lor sveltă
şi tot mai uşor de mânuit. Progresele în acest domeniu sunt rapide: invenţia pintenului transformă
tehnica luptei navale; suprapunerea mai multor rânduri de vâslaşi măreşte viteza de deplasare a
navelor. Pe la 550 î.Chr. apare trirema, navă îngustă şi alungită, înzestrată cu trei rânduri suprapuse de
vâsle, un vas rapid datorită căruia grecii vor câştiga în secolul următor supremaţia incontestabilă a
mării. Pentru completarea echipajelor, tot mai numeroase, ca şi pentru infanteriştii hopliţi, se făcea
apel la cetăţenii mai puţin avuţi.
Transformările din economie, legate de colonizare şi mutaţiile survenite în arta războiului au
concurat astfel la zdruncinarea din temelii a puterii aristocratice. Beneficiari la început ai bogăţiei
cetăţii, nobilii s-au văzut în curând confruntaţi cu creşterea în importanţă a noilor structuri sociale, a
căror avere era legată de comerţ şi de avântul activităţilor meşteşugăreşti. Această "burghezie"
orăşenească, a cărei prosperitate creştea o dată cu extinderea schimburilor, aspira la un rol tot mai
important în conducerea cetăţii, până atunci monopol al aristocraţiei. Aceleaşi aspiraţii le nutreau şi cei
care serveau ca hopliţi, care, alături de marinari, au devenit, în scurt timp, principalii apărători ai
polisurilor. În ochii grecilor, apărarea patriei şi participarea la viaţa politică se aflau în strânsă legătură.
Consecinţa acestei realităţi a fost apariţia, pe la 650 î.Chr., a unor revendicări din partea unor clase
care fuseseră ţinute până atunci departe de sfera puterii. Această clasă de mijloc cerea şi o profundă
reformă a justiţiei, până atunci fondată pe tradiţii orale şi pe solidaritatea genosu-lui, deci în mâinile
clasei conducătoare, în scopul de a-i apăra pe cei judecaţi de arbitrariu şi de capriciile judecătorului.
Lupta pentru puterea politică şi judecătorească în care erau antrenaţi reprezentanţii elitei
tradiţionale şi cei ai păturilor în ascensiune a avut ca urmare nu numai efecte destabilizatoare, dar au şi
sărăcit păturile rurale. Acestea au fost principalele victime ale mutaţiilor economice care, urmare a
colonizării, a concurenţei în domeniul agricol dintre Magna Grecia şi Pontul Euxin şi a generalizării
monedei s-au ruinat, fiind obligate să împrumute sume de bani sau produse pentru continuarea
activităţii productive, datorii pe care nu erau capabili să le returneze.
Va rezulta o generalizare a mizeriei în spaţiul grecesc, însoţită de exproprierea parţială a ţărănimii
(debitorul insolvabil pierzându-şi dreptul asupra pământului) şi pentru unii chiar pierderea statutului
de oameni liberi.

89
 Această situaţie va provoca în numeroase cetăţi ale lumii greceşti grave tulburări sociale.
Pentru evitarea anarhiei, unele cetăţi au apelat la arbitrii cu prestanţă şi a căror misiune consta în a
redacta coduri de legi.

5.2.1. Primii "legislatori"

Elaborarea legilor scrise, ca formă generală de asigurare a justiţiei, apare ca o caracteristică
dominantă a acestei perioade a reformelor. În "Politica", cartea a II-a, Aristotel înregistrează o listă de
"legislatori" ai cetăţilor arhaice. Importantă este unitatea fenomenului atestat în numeroase polisuri
greceşti.
Informaţia literară cu privire la "legislatori" este întregită de cea epigrafică. Se cunosc câteva
inscripţii ce consemnează actele normative din secolele VII-VI î.Chr. şi care ne indică sensul general
al activităţii atribuite "legislatorilor". Există şi dovezi importante despre înfiinţarea, în acest context, a
unor instituţii permanente de elaborare şi publicare a legilor, în afara mandatelor excepţionale ale
"legislatorilor" (la Atena, şase thesmothetai = "păstrătorii legii" s-au adăugat în acest timp colegiului
tradiţional constituit din trei arhonţi).
Acest complex de fenomene a avut drept condiţie necesară nu doar maturizarea cetăţii, ci şi
deprinderea scrisului.
"Legislatorii", aleşi uneori pe viaţă, dar, în general, pe o anumită perioadă de timp, s-au
bucurat de o putere absolută, motiv pentru care Aristotel (Politica, 3.5.9.) a denumit această funcţie
"tiranie electivă". Ei aveau ca sarcină de a strânge, codifica şi publica normele juridice tradiţionale
pentru a fi cunoscute şi aplicate tuturor cetăţenilor.
Primii legislatori se pare că au apărut în coloniile din Occident (Grecia Magna), unde puterea
tradiţiei era mai puţin eficace: Zeleucos la Locri (către 660) şi Charondas la Catania, apoi Feidon
(Argos), Dracon, iar la începutul sec. VI, Solon (Atena) şi Pitacos din Mitilene. etc.
Publicarea legilor determină o ruptură cu formele de expresie orală şi de normele oraculare ale
tradiţiei, cărora legea le opune proza scrisă. Prin opera legislatorilor, pretutindeni se afirmă în
administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului penal şi civil, autoritatea statului, în detrimentul
aristocraţiei sau a prejudecăţilor tradiţionale. Ei au limitat competenţa judecătorilor tradiţionali,
transferând celor ai oraşului puterea de a hotărâ asupra crimelor de sânge, punând capăt nesfârşitelor
vendete care tulburau ordinea publică. Opera acestora marchează un moment important în istoria
dreptului, consemnând şi prima victorie a demosului asupra aristocraţiei.

5.2.2. Tirania
Reformele din justiţie, cu toată importanţa lor, n-au fost suficiente pentru a restabili liniştea în
cetăţile greceşti. Privilegiaţii încercau să-şi păstreze neştirbite avantajele ce le deţineau, situaţie în care
oamenii de rând nu aveau altă ieşire decât revolta sau sprijinul acordat unui şef charismatic, investit cu
puteri dictatoriale. Astfel, de la mijlocul secolului VII şi până la sfârşitul secolului VI î.Chr., cetăţile
greceşti au trăit, în marea lor majoritate, sub domnia tiranilor.
Termenul de tiran este atestat prima dată spre mijlocul secolului VII î.Chr., fiind considerat de
către grecii însuşi a fi de origine lidiană (împrumutat de greci din lidiană, în care tyrannos însemna
"stăpân"). El desemna un personaj politic intrat în posesia puterii în mod ilicit şi care se considera
deasupra legilor cetăţii. Conotaţiile de cruzime şi opresiune ale termenului s-au adăugat mai târziu.
Această instituţie apare pe fondul crizei de putere a vechilor familii aristocratice şi într-un
moment când corpul civic nu era încă suficient de puternic pentru a le lua locul. Aşa se explică faptul
că tiranii şi-au dobândit puterea prin uzurpare, având ca principal aliat în lupta cu facţiunile rivale
demos-ul, populaţia de rând a cetăţii.
Împrejurările apariţiei tiraniei au variat de la un polis la altul. Totuşi, pot fi evidenţiate unele
trăsături generale.
Tirania a apărut mai ales în polisurile cu o economie de mărfuri şi monetară dezvoltată (Milet, Samos,
Corint, Megara), procesul de consolidare a statului şi de lărgire a bazei sale făcându-se sub această
formă politică. Epoca tiraniei coincide, pentru majoritatea cetăţilor greceşti, cu o perioadă de
dezvoltare intensă, dublată de o civilizaţie înfloritoare, ambele favorizate de pacea internă şi de
iniţiativele deţinătorilor puterii. Conducerea pe care au exercitat-o se distingea prin stimularea
prosperităţii, prin construcţii publice grandioase. Tiranii nu au reuşit să creieze familii domnitoare, ei
fiind eliminaţi de la conducerea statului de către aristocraţie sau prin intervenţii străine. Tiranii

90
timpurii (istoria Greciei înregistrează şi în sec.IV o altă etapă a guvernării tiranice, "tirania târzie")
erau conducători luminaţi, ajunşi la conducere din ambiţii sau ură personală.
Acest fenomen politic se observă în trei zone distincte ale lumii greceşti: a) în Asia Mică şi
insule (Trasibul la Milet - sfârşitul sec. VII, Ligdamis la Naxos - 554-524 şi Policrate în Samos - 532-
522); b) în împrejurimile istmului de Corint (Ortagoras la Siciona - 655, dinastia întemeiată de el
durând timp de un secol, Cipselos la Corint instituie o dinastie plină de strălucire - 657-584) şi c) în
occidentul grec, unde statornicirea acestui gen de regim va avea loc mai târziu. Primii sunt Panaitios
din Leontinus (sfârşitul sec. VII î.Chr.) şi Falaris din Agrigent (565-549). Un nou val de tirani
cuceresc puterea la sfârşitul sec. VI î.Chr., dar cei mai cunoscuţi - Gelon şi Hieron din Siracuza -,
aparţin primelor decenii ale sec.V î.Chr.
După Aristotel, primul tiran grec pare să fi Pheidon din Argos, rege legitim care şi-a depăşit
atribuţiile tradiţionale. Printre cele mai vechi uzurpări tiranice, de care nu ne putem îndoi, este cea a
lui Cypselos din Corint (657 î.Chr. după tradiţie).
Cam în aceeaşi vreme, cealaltă cetate din istmul de Corint, Megara, era în stăpânirea tiranului
Theagenes. Acesta a susţinut o încercare de instaurare a tiraniei şi la Atena, unde ginerele său, Cylon,
un aristocrat, a încercat, fără succes, în timpul unei sărbători a cetăţii, să cucerească puterea.
În nordul Peloponesului, o cetate obscură până atunci, Sicyone, a devenit faimoasă, pe la
sfârşitul sec. VII î.Chr., datorită tiranilor săi. Herodot ni-l aminteşte pe Cleisthenes, celebru prin
reformele aplicate. Tirania aici supravieţuieşte până în 51o î.Chr., când, odată cu alungarea
Pisistratizilor de la Atena, Sparta a intervenit şi la Sicyone, unde a instaurat un regim oligarhic.
Cele mai multe informaţi se păstrează despre tirania de la Atena, instaurată de Pisistrate, după
reformele lui Solon şi, într-un sens, ca urmare a acestora, deoarece legislaţia soloniană nu a reuşit să
înfrângă rivalităţile aristocratice şi tensiunile din cetate. După două încercări nereuşite de preluare a
puterii la Atena (561 î.Chr.), ajuns în exil, Pisistrate a strâns mijloace băneşti şi alianţe, cu ajutorul
cărora, angajind mercenari, a debarcat la Marathon. După ce şi-a înfrânt adversarii, a devenit stăpânul
Atenei şi al Aticii, până la sfârşitul vieţii (528/527). Astfel consolidată, puterea a transmis-o fiului său
mai mare, Hippias. Izvoarele timpului subliniază moderaţia lui Pisistrate, motiv pentru care chiar şi
raporturile lui cu aristocraţia ateniană au fost paşnice.
Cetăţile ioniene au fost socotite multă vreme un spaţiu privilegiat al regimurilor tiranice. Chiar
dacă ştirile despre Thrasibulos din Milet, ori despre Pittakos din Lesbos nu sunt abundente, este sigur
că o bună parte din cetăţile insulare sau asiatice acuză aceleaşi simptome de criză a structurilor arhaice
ale instituţiilor şi statutelor civice. După anul 540 î.Chr., când stăpânirea persană se extinde asupra
cetăţilor greceşti din Asia Mică, aceasta generalizează tirania ca forma specifică de stăpânire indirectă
asupra cetăţilor, considerându-i pe tirani ca pe nişte dinaşti loiali, numiţi de Marele Rege şi
răspunzători faţă de satrapul Asiei Mici. Aşa se explică faptul că răscoala ionienilor din 500-494 î.Chr.
a fost, în acelaşi timp, îndreptată împotriva stăpânirii persane şi împotriva tiraniei.
Cel mai important dintre tiranii Ioniei rămâne desigur Polycrates din Samos, cetate dominată
de o aristocraţie bogată în terenuri, ca pretutindeni în spaţiul grecesc. Ajuns tiran în urma unei
răscoale, Policrates şi-a sporit gloria şi avuţia prin expediţii piratereşti şi prin comerţul cu Egiptul.
Acolo samienii au avut un rol important în fondarea contoarului comercial de la Naucratis. În interior,
el se impune printr-o politică de prestigiu: mari construcţii (faimosul apeduct Polykrateria cu un tunel
de şapte stadii, descris de Herodot, un dig uriaş, reconstrucţia monumentală a Heraion-ului), o
adevărată curte adunând în preajma tiranului poeţi vestiţi ai timpului, numeroase expediţii navale în
Mediterana, relaţii privilegiate cu Egiptul.

6. SPARTA ÎN SECOLELE VIII-VI Î.CHR.

Sparta s-a constituit ca polis în secolele IX-VIII î.Chr. în urma unui probabil proces de unire a
unor grupuri de dorieni care au coborât dinspre ţinuturile de nord-vest ale Greciei şi a vechilor
locuitori ai Laconiei. Tradiţia antică atribuie începuturile cetăţii ca fiind rezultată din unirea celor cinci
sate (komai: Pitane, Messoa, Limnai, Konora şi Dyme) de pe malurile fluviului Eurotas şi cucerirea
centrului politic şi religios de la Amyclai. Aici există dovezi arheologice ale unei înfloritoare prezenţe
începând din epoca miceniană. Sub aspect instituţional, câteva din particularităţile Spartei istorice ar
putea deriva dintr-o fuziune în care tradiţia miceniană să fi jucat un rol important.

91
 În întreaga epocă istorică a Spartei vor dăinui două dinastii: Agizii şi Eurypontizii care au
exercitat concomitent funcţia regală. O tradiţie locală afirma că una dintre acestea era aheeană, iar
cealaltă era doriană.
Chiar istoricii antici au pus pe seama componentei aheene şi a unei cuceriri doriene
particularităţile organizării sociale spartane, în care cetăţenii cu drepturi depline trăiau exclusiv din
exploatarea muncii unei categorii dependente de producători agricoli, numiţi hiloţi (heilotai). Faptul că
nu este semnalată nici o deosebire de limbă între spartanii dorieni şi hiloţii presupuşi aheeni, tinde să
ne indice o situaţie mult mai complexă.
În reconstituirea începuturilor istoriei Spartei, mărturii ale tradiţiei se referă la două elemente
istorice: un război de cucerire pe de-o parte şi conflicte sociale interne legate de definirea calităţii de
cetăţean cu drepturi depline al cetăţii, pe de altă parte. Aceste două elemente constituie manifestări
care se derulează în procesul de cristalizare a cetăţii.
Putem aprecia că Sparta s-a constituit ca polis într-un ritm asemănător cu cel al altor cetăţi
timpurii. Primele evenimente relativ certe din istoria Spartei se plasează la sfârşitul secolului VIII, în
anul 705 î.Chr., data tradiţională a întemeierii singurei colonii a ei, cetatea Taras (Tarentul de azi), în
golful cu acelaşi nume din sudul Italiei. Izvoarele consideră întemeierea coloniei ca fiind consecinţa
unui lung război de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul ţinut al Messeniei. La sfârşitul acestui
război, conflicte interne acute, care contestau drepturile cetăţeneşti ale unei părţi din locuitorii cetăţii,
s-ar fi încheiat cu emigrarea celor socotiţi nelegitimi (aşa numiţii partheniai), care fondează, dincolo
de mare, o cetate, Tarentul. Cercetările arheologice întreprinse aici par să confirme, atât originea
laconiană a elementelor de civilizaţie, cât şi datarea întemeierii la sfârşitul sec.VIII î.Chr.
Dacă majoritatea cetăţilor din acea vreme, care se confruntă cu probleme similare, au ales
calea întemeierii de colonii pentru a le rezolva, Sparta a adoptat politica războiului de cucerire a
teritoriilor vecine. Această soluţie aleasă a fost determinată de particularităţile unei societăţi cu o
tradiţie războinică puternică. Primele cuceriri ale Spartei se îndreaptă spre vest de Munţii Taiget, în
Messenia. Cucerirea acestei regiuni, întreprinsă la sfârşitul sec.VIII î.Chr., în cadrul primului război
messenian, numit astfel de către sursele antice, dovedeşte faptul că Sparta dispunea de un potenţial
militar şi uman puternic, motiv pentru care avea şi o acută nevoie de noi teritorii agricole.
Dificultăţile dominării Messeniei, au determinat o consolidare a drepturilor cetăţenilor pentru
a putea rezista presiunii supuşilor (hiloţilor). În secolul VII, cetatea s-a dovedit vulnerabilă la o
agresiune din anul 669 î.Chr. După tradiţie, Sparta ar fi fost învinsă de către cetatea Argos, condusă de
regele Pheidon. Se pare că acest eveniment militar nu a fost străin de marea răscoală a messenienilor
(al doilea război messenian), pe care spartanii au reuşit să o înnăbuşe doar după îndelungate lupte şi,
mai ales, după o restructurare a instituţiilor, a modului de viaţă, a mentalităţilor şi a obiceiurilor
comune.
Restructurarea a avut ca obiectiv asigurarea unui ascendent militar şi politic al spartanilor în
Pelopones, o acţiune complexă al cărui rezultat este statutul unic al Spartei în lumea greacă. Ea a
constat într-o reformă militară şi politică internă, în consolidarea sistemului de dominaţie asupra
cetăţilor supuse, precum şi un sistem de alianţe militare care să structureze cea mai importantă coaliţie
războinică a epocii, Liga peloponesiacă.
Reforma internă, de natură tactică, s-a impus ca necesitate cu desebire după victoria
Argosului, care a fost posibilă datorită aplicării unei inovaţii tactice pe care istoricii antici o atribuie
lui Pheidon, falanga. Inventarea formaţiei compacte de oşteni greu înarmaţi - falanga -, reprezintă o
adevărată revoluţie tactică care presupune angajarea în conflict a mii de războinici, a căror forţă stă în
disciplină şi solidaritate. Chiar armamentul de care dispun aceşti luptători (hoplitai) impune
coordonarea acţiunilor, atâta timp cât fiecare hoplit este dotat cu un scut care îl protejează atât pe cel
ce-l poartă, cât şi pe cel din dreapta sa.
Această reformă a impus şi o masivă restructurare de ordin social, deoarece un număr mare de
cetăţeni sunt chemaţi să poarte războiul. Implicarea lor pe plan militar presupune ca ei să dispună de
mijloace materiale suficiente pentru procurarea armamentului şi să poată părăsi la nevoie gospodăriile
pe timp de vară, în timpul muncilor agricole. Sparta rezolvă radical această gravă problemă, hotărând
ca hopliţii să nu aibă altă ocupaţie decât războiul şi treburile obştii. Cetăţenii erau dotaţi cu loturi de
pământ, puse în valoare de munca hiloţilor, de la care primeau o parte din produse. Extinderea
privilegiului războinic însemna şi extinderea corespunzătoare a capacităţii politice. De veacuri elita
războinică a Spartei deţinea monopolul deciziei politice. Mutarea centrului de greutate al războiului pe

92
seama cetăţenilor de rând a impus restructurarea raporturilor de autoritate în polis, în conformitate cu
noile raporturi de putere.
Creşterea rolului hopliţilor spartani, indispensabili pentru existenţa şi siguranţa cetăţii, a
determinat restructurarea instituţiilor spartane, în sec.VII î.Chr. Cu privire la acest proces, informaţii
sumare aflăm în poemele lui Tyrtaios, care elogiază eunomia spartană ("buna rânduială"), ca pe un
ansamblu de norme interne. Acest proces reformator este numit de Plutarh "Marea Rhetra" (= Marele
edict). Tradiţia ulterioară îl consideră pe Lycurg drept autor al reformei, a cărei esenţă consta în
instituirea egalităţii cetăţenilor pe temeiul unei egalităţi în relaţie cu pământul.
Pornind de la această calitate a cetăţenilor, sistemul instituţional al Spartei a fost redefinit.
Principala instituţie Gerusia ("Sfatul bătrânilor"), includea în rândul celor 30 de membrii ai săi şi pe
cei doi regi. Ea exercita controlul politic efectiv datorită prestigiului său tradiţional. Cei 28 de membrii
aleşi ai gerusiei, erau recrutaţi din rândul cetăţenilor de peste 60 de ani. Prin cooptarea celor doi regi
ca membrii ai consiliului, Marea rhetra sporeşte controlul gerusiei asupra instituţiei regalităţii.
Competenţa "consiliului bătrînilor" (Gerusia) este acum limitată la formularea propunerilor pe care
Apella le aprobă sau le respinge.
Pentru prima dată, Apella, adunarea cetăţenilor dobândea dreptul suveran de decizie, ca
instanţă suverană (kyria), în raport cu consiliul tradiţional care era obligat să-şi restrângă atribuţiile. În
adunarea cetăţenilor, alcătuită din cetăţenii Spartei care au depăşit vârsta de 30 de ani, erau dezbătute
problemele care i se supuneau spre aprobare. Votul adunării se făcea prin aclamaţii, fără nici o
procedură de numărare efectivă. De aici reiese caracterul limitat al suveranităţii apellei.
O instituţie specific spartană este Eforatul, care a apărut în prima jumătate a sec.VIII î.Chr.
Numărul membrilor acestui colegiu, cinci, corespundea celor cinci komai (sate). Se pare că iniţial
eforilor le revenea doar supravegherea jurisdicţiei civile. O ascensiune a puterii eforatului are loc în
sec.VII î.Chr. când, aflat în conflict cu gerusia şi cu instituţia regalităţii, principalele reprezentante ale
aristocraţiei, acesta dobândeşte controlul asupra celei din urmă. Cu toate că eforatul este considerat ca
o emanaţie a voinţei de afirmare venite din partea Adunării cetăţenilor (Apella), în secolele următoare
statul spartan se dezvoltă ca un organism cu o vădită amprentă aristocratică, fiind cunoscut încă din
antichitate pentru conservatorismul său, prin aversiunea arătată reformelor şi înnoirilor.
Cetăţile din preajma Spartei, ai căror locuitori se numeau perieci (perioikoi = "cei ce locuiesc
în împrejurimi"), aveau o admnistraţie proprie, probabil şi o viaţă religioasă şi comunitară. Acestora
însă le lipsea capacitatea de decizie politică şi militară, fiind obligate să participe alături de spartani la
războaie, ca şi dreptul de a dispune asupra teritoriului agricol al cetăţilor. Reforma a creat nu numai
cadrul instituţional al Spartei, dar şi mijloacele necesare permanentizării acestuia. De la naştere şi până
la moarte, cetăţenii Spartei aparţin cetăţii. Noii născuţi erau supuşi unei selecţii riguroase, nici un
prunc ne putând supravieţui fără încuviinţarea gerusiei. Viitor slujitor al cetăţii, tânarul aparţinea
Spartei şi nu părinţilor. De aceea era sub supravegherea statului de la vârsta de şapte ani, fiind integrat
unui sistem de educaţie colectivă (agog), menit să-l modeleze ca oştean supus, integrat unei mase
civice şi războinice omogene. După o lungă perioadă de iniţiere, avea loc integrarea în cetate, marcată
de un război ritual al tinerilor în jurul vechiului sanctuar al Artemidei. Ei se integrau apoi unei forme
de viaţă comunitare, în jurul meselor comune care definesc însuşi statutul de cetăţean. Nici un cetăţean
al Spartei nu putea locui, înaintea vârstei de 40 de ani, în afara taberei militare. Reforma politică a avut
ca principal scop solidarizarea corpului civic spartan, prin anularea diferenţierilor tradiţionale, a
individualităţii cetăţeanului în cadrul cetăţii. Conservatorismul nivelator al sistemului de educaţie,
clădit mai ales pe revigorarea tradiţiilor arhaice, ale ritualurilor iniţiatice, a dus la o sărăcire culturală,
aflată în dezacord cu avântul deosebit al civilizaţiei greceşti.
Ca urmare, spre sfârşitul sec.VII î.Chr., Sparta a devenit o lume închisă, aparte, aplecată
asupra propriei identităţi, obsedată de starea conflictuală permanentă cu hiloţii. Întreaga structură
militară, care se definitivează în sec.VII-VI î.Chr. sub forma Ligii peloponesiace, este de la început
subordonată războiului permanent cu hiloţii, proclamat la începutul fiecărui an de magistraţii cetăţii.
Deşi prin alcătuirea ligii peloponesiace şi a dominaţiei în Pelopones, Sparta a devenit cea mai
puternică cetate a lumii greceşti şi una din marile forţe ale spaţiului mediteranean, cetatea a ezitat în
permanenţă să se angajeze în conflicte militare, chiar şi atunci când pasivitatea ei îi putea fi fatală (în
anii premergători celui de al doilea război medic). Stagnarea economică şi sărăcia intelectuală şi
artistică au constituit contraponderea negativă a unei puteri militare care nu putea rezista la nesfârşit
efectelor acţiunilor războinice şi a închiderii în ea însăşi. Spaima neîncetată de o răscoală a hiloţilor i-a

93
obligat pe spartani să trăiască un permanent sentiment al asediului, preocupaţi fiind în primul rând de
conservarea stării de fapt. Din aceste motive, a revenit altor cetăţi rolul de clarificare politică şi
instituţională a reformei spartane din sec.VII î.Chr.

7. ATENA ÎN SECOLELE VII-VI Î.CHR.

Atica, regiunea în care se află Atena, este înconjurată de coline care o străjuiesc (Himettos
spre nord-vest, Pentelicos la est) şi brăzdată de cursul râului Cephisos. Ea a cunoscut, ca şi alte zone
(Beoţia), o evidentă prosperitate în epoca miceniană, după cum o atestă importantele vestigii
miceniene descoperite pe acropola Atenei. Perturbările generate de mişcările de populaţii venite
dinspre nord au ocolit Atica datorită obstacolelor naturale. Această situaţie l-a determinat pe Tucidide
să afirme că "Atica a fost mereu locuită de unii şi aceiaşi oameni", ceea ce nu este întrutotul exact,
deoarece aici au existat infiltrări etnice, reţinute de tradiţia locală.
Atena a reprezentat punctul de plecare al inaugurării unei unităţi politice majore. Întemeierea
cetăţii-stat este relatată de numeroase mituri în care se aminteau originea unor instituţii sau culte. Aşa
este mitul luării în stăpânire, de către zeiţa Atena, fiica lui Zeus, a Acropolei, după o aprigă dispută cu
zeul Poseidon.
Etapa următoare, a creşterii statului atenian, a început atunci când locuitorii Atenei şi-au arătat
interesul pentru ţinuturile de peste coline, din Atica (teritoriu numit Mesogaia -Ţara de mijloc), dar şi
pentru limba de pământ de pe ţărmul M. Egee, care se termină în capul Sunion. Se ajunge astfel,
treptat, la o alianţă (synoicism) lărgită a aşezărilor din Atica, realizată în mare parte pe cale paşnică.
Acest proces, rămas în memoria oamenilor, a fost consemnat în istoriile locale (Atthides), redactate
sub forma unor liste cronologice. Anual, atenienii sărbătoreau acest moment crucial din istoria patriei
lor prin ample festivităţi (Synoikia).
Opus situaţiei din Laconia, Atena nu dispunea de un statut special în această înjghebare
politică, ea având doar rolul unui oraş fruntaş al confederaţiei. Toţi membrii statului atenian sunt
cetăţeni cu drepturi depline. Tradiţia atribuie lui Tezeu, la origine o divinitate tutelară a Marathonului,
acest pas spre unire şi reglementare a drepturilor cetăţeneşti ale atenienilor.
Ca şi la Sparta, regii (basileis), proveniţi din rândul aristocraţiei tribale, au jucat un rol
însemnat în consolidarea structurilor politice ale Atenei. Autoritatea acestora a fost curând limitată.
"Familia" aristocratică care a contribuit la diminuarea prestigiului puterii regale a fost cea a
Medontizilor. După tradiţia atică, la mijlocul sec.VIII î.Chr., ei au instituit la Atena arhonatul
(principala magistratură), răpind astfel regalităţii majoritatea atribuţiilor ei. Un archon al Atenei
deţinea şi funcţia de judecător suprem. Sediul ce-l ocupa Prytaneion, găzduia şi altarul public al
Atenei. La început arhontele era ales pe viaţă, apoi pe 10 ani. Din secolul VII î.Chr., arhonatul a
devenit o magistratură anuală la care aveau acces toţi eupatrizii, membrii familiilor ilustre.
Puterea regalităţii a fost restrânsă şi prin hotărârea luată ca regele să nu mai deţină comanda
supremă a armatei, atribuită, din sec.VIII î.Chr., unui polemmarchos (comandant militar). În decursul
timpului funcţia de "rege" la Atena, menţinută în respectul tradiţiei, se reduce la îndeplinirea unor
servicii de cult, legate de religia de stat şi la participarea în anumite complete de judecată. Astfel, la
sfârşitul sec.VIII î.Chr., Atica s-a conturat ca o unitate politico-administrativă dominată de eupatrizi şi
având centrul la Atena.
Din secolele IX-VIII î.Chr. datează şi organizarea teritorială a Aticii în patru triburi (phyloi):
geleontes (strălucitorii), aigikoreis (păzitorii de capre), argadeis (meşteşugarii) şi heptetes (soldaţii
greu înarmaţi). Fiecare trib includea trei fratrii (phratrai), având în frunte câte un conducător
(philobasileus). ªi această reformă fundamentală este atribuită de tradiţie Medontizilor. Familiile (to
gene), câte 30 de fiecare fratrie, formează unităţi distincte, alcătuind o pătura socială privilegiată.
Fiecare familie pretindea că se trage dintr-un strămoş de origine divină. Copiii născuţi într-un anumit
genos (familie) purtau, de obicei, numele divinităţii protectoare a acestuia sau pe cel al fondatorului de
neam (patronimicul). Ceilalţi oameni liberi, aflaţi din motive diferite în afara unităţii gentilice, în
majoritatea cazurilor strămutaţii (metanastai), pentru a dobândi drepturi cetăţeneşti (dreptul de a
participa la alegeri), se asociază şi ei în organizaţii patronate de o divinitate. În secolele următoare
(VII-VI î.Chr.), odată cu apariţia claselor censitare, aceştia vor fii admişi ca membrii ai familiilor
(fratriilor), devenite cu timpul permeabile, pe baza averii.

94
 La mijlocul sec.VII î.Chr., populaţia liberă din Atica s-a grupat în trei mari categorii, conform
descendenţei şi preocupărilor membrilor lor: a) Eupatridai, descendenţii acelor Geleontes de odinioară
care îşi asumă drepturi deosebite în conducerea statului; b) Georgoi, agricultori liberi, proprietari ai
unor loturi de pământ; c) Demiurgoi, meşterii care asigură în ateliere producţia de marfă pentru uzul
intern şi export.
În afara acestor categorii de cetăţeni, participanţi la Adunarea cetăţenească (Ecclesia), theţii,
zilieri pe ogare sau în ateliere şi manufacturi, formează o masă largă de oameni liberi, aflată în luptă
pentru câştigarea drepturilor civice.
În sec.VII î.Chr., traficul maritim s-a dezvoltat rapid. Cei angajaţi în schimburile comerciale
din bazinul Mediteranei vor câştiga prestigiu prin acumularea unor mari averi. Ca urmare, bogăţia
începe să fie recunoscută drept criteriu pentru ocuparea magistraturilor (prytaneis) şi pentru
participarea la sfat (Bule). O dată cu dezvoltarea navigaţiei pe mare, pentru oamenii liberi din
categoria theţilor, lipsiţi de drepturi politice, se deschid noi perspective. Ei resimt nevoia unei
organizări şi a revendicării drepturilor politice. Aşa au apărut naucrariile, câte patru de fiecare trib (12
în total), organizaţii însărcinate cu construcţia de nave, având o conducere şi administraţie proprie. La
început, rolul lor se mărgineşte la promovarea intereselor comerciale ale Aticii, intrând în concurenţă
cu alte cetăţi maritime (Corint). Ulterior, această organizare a susţinut avântul deosebit luat de flota
maritimă ateniană, comercială şi de război. Prin compoziţia lor socială, naucrariile au sprijinit şi
instituirea regimului democratic la Atena.
Pentru a nu rămâne în afara activităţilor comerciale panelenice, Atica a adoptat sistemul
monetar al Eginei, una din cele mai înfloritoare puteri maritime în acea vreme.
Spre sfârşitul sec.VII î.Chr., un eupatrid, Cylon, susţinut de cei ce au adus tirania la putere în
Megara, în regiunea istmului de Corint, a încercat o lovitură de stat, fără a avea însă sprijinul necesar
din partea populaţiei atice. El a izbutit, în 632 î.Chr., să cucerească Acropole, dar prezenţa soldaţilor
megarieni, i-a îndepărtat orice simpatie. Cea mai puternică opoziţie împotriva acestei încercări de
schimbare a ordinei de stat a venit din partea naucrariilor. Asediat pe Acropole, lipsit de hrană şi apă,
Cylon şi-a părăsit oamenii care au capitulat, el refugindu-se în templul zeiţei Atena Palas, protectoarea
oraşului. Deşi arhonţii l-au asigurat că-i vor cruţa viaţa, la instigaţia lui Megacles, din familia
Alcmeonizilor, Cylon a fost ucis. După dispariţia acestuia, oraşul a fost cruţat, timp de un secol, de
instalarea tiraniei. Uciderea însă a unui suplicant care ceruse protecţia zeiţei tutelare a cetăţii a fost
considerată ca o insultă adusă zeilor înşişi. Acest curent de opinie, întreţinut de duşmanii
Alcmeonizilor, a dus la exilarea din Atica a reprezentanţilor acestui neam aristocratic.
În anii următori, se constată o adâncire a crizei economice, iar un război provocat de Megara
va contribui la agravarea situaţiei populaţiei rurale, expusă atacurilor unor invadatori. Pentru a
preîntâmpina izbucnirea unei revolte a micilor proprietari împotriva conducerii de stat, în a doua
jumătate a sec.VII î.Chr. a luat fiinţă un colegiu de 6 judecători, numiţi tesmoteţi (thesmothetai),
căruia i se solicită organizarea sistemului juridic în Atica. În obligaţiile colegiului cădea şi sarcina unei
reglementări a normelor legislative.
Din cadrul colegiului tesmotetilor a pornit şi elaborarea codului legislativ al lui Dracon (621
î.Chr.), care instituie pentru prima dată legile scrise, punând capăt rolului exclusiv al justiţiei familiale
aplicate de aristocraţie. Informaţiile despre acest cod sunt vagi. Se ştie că Dracon prevedea măsuri
drastice împotriva debitorilor insolvabili. Una dintre prevederile codului a fost înfiinţarea unui
tribunal, alcătuit din 51 de membrii (eupatrizi), ale cărui atribuţii se confundau în parte cu ale
areopageţilor, deoarece şi în faţa acestui tribunal erau aduse cazuri de omucidere.
Legislaţia lui Dracon, deşi satisfăcea clasa de mijloc, nu remedia problemele sociale,
nereuşind să reglementeze situaţia debitorilor rurali din Atica. Micii proprietari fac tot mai greu faţă
unei economii de schimb în care circulaţia monetară se intensifică. Oprimaţii se constituie în grupări
cu un program politic radical: ei cer ştergerea datoriilor şi împărţirea pământului.

7.1. Reformele lui Solon

În cursul confruntărilor de la începutul sec.VI î.Chr., pentru a se evita declanşarea unui război
civil, eupatizii şi reprezentanţii claselor populare au hotărât să facă apel la arbitrajul lui Solon, un nobil
înrudit cu gruparea Medontizilor. Aristotel în tratatul său "Constituţia atenienilor" prezintă situaţia
critică din Atica şi condiţiile în care Solon este ales arhonte în 594 î.Chr., încredintându-i-se puteri
legislative extraordinare, cu scopul de a ajunge la o înţelegere cu părţile aflate în conflict. Cea mai

95
importantă măsură luată de Solon se referă la abolirea datoriilor micilor proprietari rurali, care şi-au
zălogit ogoarele, cât şi propria persoană, unii dintre ei devenind sclavi. Urmarea firească a acestei
măsuri a fost redobândirea libertăţii personale pentru cei căzuţi pradă lăcomiei cămătarilor.
Pe de altă parte, Solon încearcă să stimuleze viaţa economică ateniană, prin favorizarea
exporturile de grâu, dezvoltarea culturii viţei de vie şi a măslinului şi prin adoptarea unei monede
recunoscută ca mijloc de schimb de către puterile maritime ale lumii mediteraneene.
Pe plan politic şi instituţional, marele merit al lui Solon constă în reforma constituţiei statului
atenian, care va fi împărţit corpul civic în patru clase censitare 23. Theţii au fost primiţi în rândul
cetăţenilor de drept, obţinând astfel şi dreptul de a participa la Adunarea cetăţenească (Ecclesia). Noii
cetăţeni, deşi lipsiţi de privilegiile celorlalte clase (erau excluşi de la alegerile de magistraţi), puteau
să-şi spună cuvântul în Adunare, să-şi apere interesele şi să-şi apere patria ameninţată. În principiu,
eligibili pentru magistraturile superioare erau numai europatrizii, aparţinând primei clase censitare sau
cei cu un echivalent cu valoare a 500 de medimne. Astfel, prin lărgirea cadrului cetăţenesc, Solon a
pus bazele viitoarei democraţii ateniene, creindu-i cadrul de manifestare ulterioară.
Ultimului refugiu al eupatrizilor, Areopagul, Solon îi ia dreptul de a numi noii arhonţi,
desemnaţi acum prin tragere la sorţi în fiecare an. De asemenea, îi sunt retrase cea mai mare parte a
puterilor sale judiciare, puteri care sunt transmise unui tribunal (Heliaia), recrutat din toate clasele de
cetăţeni. Prerogativele politice sunt asumate de către Adunarea poporului (Ecclesia) şi de către noul
organism creat, Consiliului celor patru sute (Bule), alcătuit din reprezentanţii celor patru clase, care
avea rolul de a pregăti ordinea de zi din Adunare.
Măsurile luate de către Solon, înscrise sub forma unor paragrafe de lege pe tăbliţele de lemn
(axones), păstrate în Prytaneu, erau destinate să fie respectate timp de 100 de ani, pentru care fiecare
cetăţean era dator să jure. În poemele sale, Solon aminteşte că a salvat cetatea de jugul tiraniei şi că a
încercat să ţină balanţa dreaptă între părţile învrăjbite. Reformele lui Solon, datorită moderaţiei arătate
de legiuitor, nu au pus capăt confruntărilor de la Atena. Nemulţumirile ivite în rândul celor ce li s-a
refuzat obţinerea avantajelor economice la care se considerau îndreptăţiţi, se adăugau unor vechi şi
ascuţite duşmănii între triburi.
Aceste fricţiuni au dus la formarea a două mari facţiuni politice: a) Prima, constituită din theţi
(lucrători la ateliere navale sau marinari), demiurgi şi mici proprietari de pământ, condusă de Megales,
fiul lui Alcmeon, urmărea păstrarea şi dezvoltarea reformelor lui Solon şi revenirea familiei
Alcmeonizilor în patrie. Deoarece majoritatea membrilor ei proveneau din regiunea de coastă a Aticii,
aceştia s-au autointitulat paralieni (paraloi= locuitori ai coastei); b) Partida rivală, care îngloba
puternicul clan al Philaizilor condus de Lycurgos, încerca să anuleze urmările legislaţiei lui Solon. În
virtutea posesiunilor de pământ ce le deţineau aceştia, se autointitulau pedieni (pedaikoi = locuitori ai
câmpiei). În primele decenii ale sec.VI î.Chr. s-a ivit şi o a treia partidă diacrienii (diacroi), alcătuită
îndeosebi din populaţia săracă din zona deluroasă a Aticii, condusă de Pisistrate care va fi ales
polemarh pe la 570 î.Chr. Acest personaj şi fiii săi aveau să joace un rol de prim ordin în istoria Aticii.

7.2. Instaurarea tiraniei

Cu toate disensiunile interne, reformele soloniene au dat, totuşi, unele rezultate. O reformă
monetară a inaugurat baterea unei monede atice (drahma), fapt ce însemna deschiderea unor largi
perspective comerciale şi independenţa operaţiunilor de schimb faţă de moneda eginetică, controlată
de rivala Atenei, Megara.
Pisistrate, ales polemarh, iniţiază cu sprijinul lui Solon, recucerirea Salaminei. Profitând de
succesul expediţiei şi cu sprijinul partizanilor săi, Pisistrate reuşeşte să ajungă la puterea supremă,
arhonatul (561?). Înconjurat de o gardă de 50 de oameni, arhontele avea toate atributele unui tiran.
Datorită opoziţiei unite a pedienilor şi paralienilor, Pisistrate a fost alungat. După o nouă încercare
nereuşită de preluare a piterii, ajuns în exil, Pisistrte a strâns mijloace băneşti deosebite din
exploatarea minelor de aur de pe muntele Pangeu şi alianţe în cetăţile aristocratice. Cu ajutorul

23. Solon a împărţit corpul civic în patru categorii de venit anual, măsurat în unităţi de capacitate pentru cereale sau pentru lichide: a)
pentakosiomedimnoi (medimnul = cca. 54 l.), cei care aveau un venit anual de 500 medimni; b) hippeis, cavalerii, cu peste de medimni
anual; c) zeugitai (probabil hopliţi sau, într-o altă interpretare, cei cu o pereche de boi), cucel puţin 200 medimni anual; d) thetes, cu un venit
inferior acestei limite. Pornind de aici, Solon stabileşte o corespondenţă strictă între obligatiile militare (primele două clase formau cavaleria,
zeugiţii - infanteria, iartheţii serveau în trupele auxiliare sau ca vâslaşi) şi drepturile politice.

96
acestora şi a mercenarilor recrutaţi pentru a-i susţine planurile, în anul 539 a înfrânt adversarii,
devenind până la sfârşitul vieţii (528/527) stăpânul Atenei şi al Aticii.
Tirania lui Pisistrate a avut meritul de a nu fi întrerupt procesul de democratizare a constituţiei
ateniene, inaugurat de Solon. Caracterul acestei tiranii a fost vădit antiaristocratică, deşi Pisistrate a
păstrat, măcar formal, structura magistraturilor atice tradiţionale, în frunte cu arhonţii. Domeniile
numeroşilor eupatrizi plecaţi din Atena au fost confiscate şi împărţite sub forma unor loturi
individuale. Beneficiarii acestor redistribuiri, cleruhi ("deţinători de loturi"), erau datori să plătească
statului o taxă de 10 % din produsele lor. Ţăranii beneficiau de împrumuturi în bani cu dobânzi
avantajoase, ca şi de crearea judecătorilor itineranţi care străbăteau Atica pentru a regla litigiile
mărunte, alteori tranşate în favoarea eupatrizilor.
Pisistrate favorizează, pe de altă parte, dezvoltarea agriculturii şi a activităţilor meşteşugăreşti
şi comerciale, fapt ce a dus la o îmbunătăţire a situaţiei materiale a clasei de mijloc. De asemenea,
Pisistrate a dus o politică externă expansionistă, bazată pe o putere militară remarcabilă (cu resurse
puse la dispoziţie de minele de aur din Tracia) şi pe alianţe cu alţi tirani (Polycrates din Samos,
Lygdamis din Naxos), ca şi cu alte regiuni (Thesalia, Argos, Macedonia).
Pisistrate a susţinut expansiunea Atenei spre sudul Traciei, unde Miltiades a fondat cetatea
Chersonesului Tracic. Această întemeiere, ca şi instalarea atenienilor la Sigeion, au contribuit la
soluţionarea, măcar parţială, a problemelor agrare ale Aticii, ca şi la stabilirea unui control atenian în
direcţia strâmtorilor, prin care corăbiile cu grâu din Pont ajungeau în M. Egee. De asemenea, el a
asigurat Atenei controlul Salaminei şi al insulei Delos. Se poate spune chiar că Pisistrate este acela
care a pus bazele puterii maritime a Atenei.
În tradiţia populară a Aticii, după afirmaţiile lui Aristotel, epoca lui Pisistrate era numită
"vârsta lui Cronos", epoca de aur a umanităţii. Fără a se cunoaşte prin ce mijloace, multe surse de
tensiune internă par să se fi rezolvat durabil. Poate unele distribuţii de pământ în Atica şi în colonii,
unele împrumuturi pentru cei nevoiaşi, precum şi o mare dezvoltare a oraşului şi a ocupaţiilor urbane
au dus la absorbirea unei bune părţi din mâna de lucru excedentară.
Două au fost direcţiile de dezvoltare ale Atenei: pe de-o parte creşterea producţiei destinate
schimbului şi comerţului maritim. Dovada întinselor legături ale Atenei în acest timp o constituie
monedele atice găsite în întregul bazin mediteranean (Egipt, Tarent, Chios, Etruria).
Pe de altă parte, graţie prosperităţii economice a Atenei, Pisistrate a putut aplica o politică
sistematică de înfrumuseţare a oraşului, printr-o serie de importante lucrări edilitare (lucrări de
aducţiune a apei: "fântâna cu nouă guri" - Kallirhoe-Enneakrounos; ridicare a marilor temple: al zeiţei
Pallas-Atena/Hecatompedon de pe Acropole, al lui Dionysos Eleuthereus de la poalele Acropolei,
sanctuarul lui Zeus Olimpianul, altarul celor 12 zei din agora). Marile cheltuieli necesitate de această
politică de prestigiu în domeniul construcţiilor l-au silit pe Pisistrate să aplice un impozit pe produsele
agricole de 5 %.
Aceste construcţii materializau o politică culturală în care tiranii, protectori ai artelor, apăreau
ca noi ctitori ai cetăţii. Pentru acelaşi scop, sunt organizate mari sărbători a Panatheneelor, simbol al
unităţii atice, ca şi susţinerea cultului public al lui Dionysos şi a primelor spectacole de tragedie.
Putem adăuga apoi, prezenţa la curtea Pisistratizilor a unor mari poeţi (Anacreon şi Semonides din
Ceos), iniţiativa editării poemelor homerice, care sunt tot atâtea modalităţi de afirmare a strălucirii
puterii tiranilor. Rolul pozitiv al tiraniei lui Pisistrate a fost evidenţiat chiar de unii dintre istoricii
antici. Aristotel (Const.Ath., 14.3), de pildă, subliniază că Pisistrate a condus mai degrabă ca cetăţean
decât ca tiran. Esenţa tiraniei rămâne însă diminuarea presiunii aristocraţilor asupra demos-ului rural,
atât prin susţinerea lui economică, cât şi printr-o justiţie independentă.
Oricât de strălucitoare au fost realizările, tirania nu a rezistat mult după moartea fondatorului
său, survenită la 528. Aceeaşi politică încearcă să o ducă şi fiii săi, Hippias şi Hipparchos. Deşi au
avut şi ei unele merite, ultimii ani ai domniei Pisistratizilor au pus într-o lumină defavorabilă tirania,
aflată în regresie în polisurile greceşti. Primul a fost ucis în 514, iar al doilea va fi alungat de la putere,
patru ani mai târziu, în urma unui complot pus la cale de eupatrizii ostracizaţi şi susţinuţi de Sparta (în
anul 510 î.Chr., regele spartan Cleomenes pătrunde în Atica, silindu-l pe Hippias să se exileze).
Hippias va căuta sprijin la curtea regelui persan, Darius, fapt ce a contribuit la defăimarea numelui
său. În urma acestei intervenţii, Atena este obligată să plătească un tribut greu, cetatea fiind silită să
intre în Liga peloponesiacă şi să îngăduie Spartei un amestec direct în treburile sale interne.

97
 După căderea tiraniei, în Atica luptele interne între facţiuni reîncep cu violenţă. Clistenes,
conduce grupările pedienilor şi paralienilor, având un program politic care urmărea continuarea şi
lărgirea reformelor promovate de Solon la începutul sec.VI î.Chr. Împotriva acestei tendinţe de
democratizare a aparatului de stat s-a ridicat arhontele Isagoras, care face apel la Sparta pentru
alungarea Alcmeonizilor. Regele spartan, Cleomenes, intervine pentru a doua oară în Atica, însă
asediat fiind pe Acropole, este silit să capituleze.
7.3. Reformele constituţionale aduse de Clistenes
Deşi eupatrid, Clistenes a înţeles că cetatea nu putea reveni la instituţiile trecutului şi la
privilegiile de castă. O piedică majoră în democratizarea sistemului constituţional atenian conceput de
Solon o reprezenta persistenţa rivaliăţii triburilor şi a clanurilor din Atica, precum şi conflictele
neîncetate dintre partidele rivale, fiecare urmărind să ajungă la putere. Soluţia aleasă de Clistenes era
aceea de a frânge definitiv autoritatea socială şi politică a aristocraţiei.
Pentru aceasta, menţinând teoretic structurile tradiţionale ale societăţii (genos, fratria, tribul),
Clistenes va efectua schimbări radicale în sistemul organizării politico-administrative a statului
atenian, prin introducerea unei noi împărţiri a cetăţenilor. Locuitorii Aticii vor fi repartizaţi în 100 de
deme (subdiviziuni ale teritoriului urban şi rural al Atenei) şi regrupaţi în zece triburi. Pentru a
desfiinţa bazele partidelor teritoriale, Clistenes constituie aceste triburi din câte trei părţi distincte.
Fiecare din aceste părţi provine din una din cele trei zone în care era împărţit teritoriul Aticii: asty
(oraşul), paralia (ţărmul mării) şi mesogeios (centrul). Aşa, exercitarea drepturilor politice de către
triburi urma să aibă loc la Atena, fapt ce consemna întărirea puterii centrale. Reforma lui Clistenes,
care urmărea întărirea legăturilor cetăţeneşti de teritoriu şi nu a celor tradiţionale, de gintă, a pus
bazele democraţiei ateniene.
Această reformă a avut ca urmare şi reorganizarea unora din vechile instituţii. Astfel, Bulé
(consiliul celor 400) a fost transformat în Consiliul celor 500, compus din câte 50 de membrii
proveniţi din fiecare trib. Acest organ, al cărui mandat dura un an, era considerat drept autoritatea
supremă în stat. Consiliul avea funcţii administrative diverse (controlul activităţii arhonţilor şi al
magistraţilor, controlul finanţelor statului, al construcţiilor publice), unele funcţii juridice, ca şi
redactarea legilor etc.
Deoarece funcţiile şi îndatoririle Consiliului, nu puteau fi îndeplinite concomitent şi constant
de cei 500 de membri care o alcătuiau, anul calendaristic a fost împărţit în 10 părţi, iar reprezentanţii
demosurilor din cele 10 triburi girau, pe rând, afacerile curente. Cei 50 de membri purtau numele de
prytani.
La sfârşitul sec.VI î.Chr. în ierarhia administrativă, arhonţii, acum 10 la număr (câte unu de
fiecare trib), au un rol nesemnificativ. Prerogativele lor se limitează îndeosebi la funcţii religioase şi
juridice (procese civile).
Răspunderea operaţiunilor militare în caz de război revine acum strategilor (strategoi), în
număr de 10, propuşi şi aleşi în Ecclesia. Cu timpul, atribuţiile acestora depăşesc funcţia militară
atribuită, fapt ce explică modul în care Pericles, în secolul următor, ajunge să fie considerat şeful
statului atenian. Meritul lui Clistenes constă şi în lărgirea cadrului dreptului de a deveni cetăţean. Se
păstrează încă restricţiile soloniene pentru eligibilitatea la funcţiile înalte din stat (arhonte sau strateg),
care puteau reveni doar celor care făceau parte din primele clase censitare. Acumularea de avere
permitea oricui trecerea într-o clasă censitară superioară.
Prin organizarea militară preconizată de Clistenes, se reglementau obligaţiile fiecărui trib de a
pune la dispoziţia statului atenian contingente de pedestraşi greu înarmaţi (hopliţi), comandate de câte
un strateg, precum şi escadroane de cavalerie. Această reformă a constituit un factor hotărâtor pentru
apărarea Constituţiei şi a teritoriului statului atenian.
Reformele instaurate de Clistenes înainte de a constitui un model pentru o mare parte a lumii
greceşti, apar ca un pericol pentru cetăţile care şi-au păstrat structurile aristocratice. Spre sfârşitul
secolului VI (506 î.Chr.), Eubeea şi Beoţia se alătură Spartei pentru a pune capăt experienţei politice
ateniene şi pentru scăpa de o rivală în plină expansiune. Coaliţia va eşua în faţa vitejiei şi a talentului
militar al hopliţilor atenieni. Victorioşi, atenienii debarcă în Eubeea, iar fertila câmpie din jurul
Chalcisului este împărţită la mii de cetăţeni atenieni, care devin cleruhi.
Această victorie a cetăţii democratice asupra forţelor coalizate ale apărătorilor vechiului regim
politic şi social marchează o cotitură în istoria spaţiului grecesc. Cinsprezece ani mai târziu,

98
înfrângând la Marathon armatele Marelui Rege, Atena se va afirma în lumea greacă ca o forţă, care se
va impune apoi şi sub aspect militar şi intelectual.

8. ASIA MICĂ ÎN SECOLELE IX-VI Î.CHR.

De la instalarea lor pe coasta apuseană a Asiei Mici, grecii au strâns legăturile cu statele
indigene din interiorul peninsulei. În primele secole ale mileniului I î.Chr., frigienii ocupă Anatolia
centrală, având Gordion-ul drept capitală a regatului pe care l-au întemeiat. Regatul frigian cunoscut în
sec.VIII î.Chr.îşi avea centrul pe valea râului Sakariya. Civilizaţia frigiană ne este puţin cunoscută.
Arta frigiană prezintă un amestec de elemente tipice anatoliene şi de influenţe asiriene, urarteene,
iraniene şi neohitite. Dacă în arta frigiană se poate vedea unul din izvoarele artei arhaice a Greciei, din
istoria sa nu se cunosc decât legendele răspândite de greci, printre care aceea a regelui Midas
rămânând cea mai cunoscută.
După cucerirea oraşului Gordion de către cimerienii veniţi din stepele nord-pontice (696
î.Chr.), se pare că frigienii n-au mai format decât unele mici principate care au fost înglobate de către
Cressus regatului lidian, care devine principala putere în Anatolia, având capitala la Sardes. Dintre
conducătorii Lydiei îi amintim pe Gyges, în prima jumătate a sec.VII şi pe Alyattes (588-560), a cărui
istorie este cunoscută mulţumită lui Herodot. Ultimul dintre ei a dus statul lidian la apogeul puterii
sale, fixându-i frontiera pe râul Halys, în faţa mezilor lui Cyaxares ce dominau partea orientală a Asiei
Mici. Sub Alyattes, ca şi sub urmaşul său Cressus (560-546), Lydia şi-a extins relaţiile cu cetăţile
greceşti din Ionia, până la a exercita asupra lor un protectorat.
Urmare a relaţiilor cordiale cu Lidia, oraşele Ioniei au cunoscut în sec.VI î.Chr. o perioadă de
prosperitate economică şi culturală. Negoţul cu pieţele orientale a răspândit în lumea greacă
numeroase produse: podoabe, ţesături, fildeşuri, ustensile din bronz etc. Influenţa Asiei se observă şi
asupra moravurilor, a gândirii şi artei. Modele orientale (veşminte lungi, bogat
împodobite, bijuterii, parfumuri, accesorii ale luxului) pătrund în cetăţile ioniene. Unele zeităţi
(Artemis din Efes, Afrodita din Pafes, Apollo din Didima) au trăsături împrumutate de la divinităţi
asiatice.
Această epocă prosperă a polisurilor greceşti este pusă în primejdie de o ameninţare ce venea
dinspre răsărit. La mijlocul sec. VI î.Chr. se ridică o nouă putere, cea persană, întemeiată de Cyrus II.
În câţiva ani, acest cuceritor şi om politic de geniu, înlătură puterea lui Cressus (546), se înstăpâneşte
asupra Anatoliei şi trece în subordinea sa oraşele greceşti de pe coastă, precum şi unele insule din M.
Egee. Sub urmaşii săi, Cambyse şi Darius, regatul ahemenid devine un puternic imperiu. Ionia a fost
integrată, împreună cu Lydia, într-o singură satrapie cu sediul la Sardes, iar cetăţile greceşti din
Propontida au fost incluse în satrapia Frigiei, cu sediul la Daskylion. Satrapii nu se amestecaau în
treburile interne ale cetăţilor greceşti. Sub Darius însă, în locul unei contribuţii neregulate a oraşelor
greceşti, se instituie tributuri fixe, anuale, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri. Cu prilejul expediţiei lui
Darius în Sciţia, aceste nemulţumiri se transformă în revolte deschise, astfel că, la reîntoarcerea sa,
Darius este confruntat cu opoziţia Byzantionului, Perinthului şi Chersonesului.

8.1. Expediţia lui Darius în Sciţia

Legat de această acţiune militară s-au creat multe legende. Motivele date de Herodot, printre
care pe prim plan se afla cel al "răzbunării" faţă de o invadare a Mediei de către sciţi în urmă cu peste
un secol, nu au valoare. În realitate, Darius urmărea să subjuge regiunile ocupate de tracii şi geţii din
sudul Istrului şi, astfel, să aibă o deschidere spre Macedonia.
Pentru desfăşurarea acestei acţiuni, Darius dispune construcţia podului de vase peste Bosfor,
operă a arhitectului Mandrocles din Samos, o lucrare impresionantă pentru acel timp. O flotă, alcătuită
din corăbii greceşti, urma să însoţească pe mare, până la gurile Istrului, armatele de uscat din care
făceau parte şi contingente greceşti, comandate de tirani (Histiaios din Milet, Hippoclos din
Lampsacos şi Miltiades din Chersonesul Tracic).
În relatarea sa despre înaintarea lui Darius spre Istru, unde avea să întâlnească opoziţia geţilor,
Herodot (Istorii IV.89-92) nu oferă nici o relaţie cu privire la modul în care regele persan a subjugat
populaţiile trace din Balcani. Nu este exclusă ipoteza că hotărârea lui Darius de a trece Istrul să
reprezinte doar o demonstraţie de forţă necesară pentru prestigiul puterii persane instalate în Tracia.

99
Raidul întreprins l-a dus pe Darius până departe în stepele scitice din nordul Golfului Maeotis (Marea
de Azov). Regele cerea de la sciţi "pământ şi apă", ceea ce însemna, în primul rând, recunoaşterea
autorităţii perşilor în bazinul inferior al Istrului. Revenit în Hellespont, Darius lasă în Tracia pe unul
dintre cei mai buni generali ai săi, pe Megabazos, cu misiunea de a consolida stăpânirea persană aici şi
să instituie controlul persan asupra cetăţilor din Propontida şi din sudul Traciei. Insulele Lemnos şi
Imbros sunt ocupate de perşi, iar Macedonia recunoaşte necesitatea unei alianţe cu perşii.
În anii următori, nemulţumirile grecilor faţă de creşterea puterii perşilor se adâncesc. Un prim
pas al acestor nemulţumiri a fost înlăturarea regimurilor tiranice, în general fără confruntări
sângeriase. Aristagonas, după ce a renunţat la tirania din Milet, a luat contact cu grecii din Pelopones,
încercând să pună bazele unei coaliţii destinate să contracareze puterea perşilor. Astfel, conştiinţa
panhelenică începea să prindă contur, îndemnându-i ulterior pe greci să facă faţă cu succes atacului
dezlănţuit împotriva lor de Darius.

9. EPOCA CLASICĂ A GRECIEI ANTICE (490-336 î.Chr.)

Secolele al V-lea şi al IV-lea î.Chr. marchează apogeul civilizaţiei elene, numită de istorici ca
perioada ei "clasică", adică epoca de maximă înflorire a oraşului-stat (polis). Este perioada în care are
loc dezvoltarea şi înflorirea modelului instituţional şi cultural propus grecilor de Atena. Aceasta va
ajunge, după orgolioasa afirmaţie a lui Pericles, educatoarea întregii Grecii.

9.1. Războaiele greco-persane

La sfârşitul secolului VI î.Chr., lumea greacă şi-a epuizat expansiunea colonială şi se găseşte,
în multe privinţe, în poziţie de apărare. La vest, cartaginezii şi etruscii ameninţau sudul Italiei şi
Sicilia. La est, primejdia era mai accentuată. Pe la 550 regatul mezilor a trecut, o dată cu Cyrus,
fondatorul dinastiei Ahemenizilor, sub dominaţia perşilor, care s-a extins spre est şi sud până la Indus
şi Egipt, iar spre vest împunând autoritatea "Marelui Rege" grecilor din Asia Mică.
După cuprinderea Anatoliei de către Cyrus şi Darius, pentru moment, dominaţia persană nu
este simţită în toată amploarea ei, nici chiar de către cetăţile greceşti din Asia Mică, cuprinse în acest
vast organism economic şi politic. Mai mult chiar, dorind efectuarea unor profitabile afaceri
comerciale în cadrul noului organism politic, păturile negustoreşti ale acestor cetăţi se arată dispuse să
sprijine politica de expansiune persană în M. Egee şi în bazinul M. Negre, fie şi cu preţul reducerii
autonomiei şi a libertăţii lor politice. Aşa se explică participarea acestora la campania din 514 î.Chr. a
lui Darius împotriva tracilor şi sciţilor. Cu tot eşecul din Sciţia, perşii reuşesc să pună mâna pe Tracia
până la Istros, deci şi pe strâmtori, adică pe drumul maritim spre bazinul pontic. Beneficiarii acestei
situaţii nu sunt grecii, ci rivalii lor mai vechi, fenicienii, susţinuţi de regele persan. În aceste condiţii,
era nevoie doar de un prilej pentru izbucnirea unui conflict deschis.

9.1.1. Răscoala Ioniei împotriva perşilor (499-494 î.Chr.)

Acest prilej a fost găsit de unele cetăţi din Ionia în pregătirile ce le făcea Darius pentru o vastă
acţiune de consolidare a dominaţiei persane în bazinul Mării Egee. Semnalul a fost dat de Milet, unde
Aristagaros a renunţat la tiranie şi a instituit un regim democratic, proclamând independenţa cetăţii.
Neputându-se baza, numai pe forţele proprii, oraşele ioniene se adresează pentru ajutor polisurilor
Greciei continentale. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat. Sparta a refuzat să se angajeze într-o
acţiune atât de îndepărtată, al cărui beneficiu imediat nu-l întrevedea, în realitate datorită dificultăţilor
interne. Doar Atena, probabil din cauza azilului acordat de perşi fostului tiran Hippias, dar şi din cauza
pericolului ce-l reprezenta pentru ea prezenţa perşilor în strâmtori, răspunde favorabil apelului, prin
trimiterea a 20 de corăbii (jumătate din flota sa). La aceasta, Eritrea adaugă încă 5 corăbii, în total
ajutorul constând din 2000 de luptători. Începutul le este favorabil grecilor răsculaţi. O flotă feniciană
este nimicită pe coastele Pamphiliei, iar pe uscat, răsculaţii, ajutaţi de atenieni, reuşesc să pătrundă în
Sardes, capitala satrapiei, fără a putea însă cuceri şi citadela sa (498). Nici ridicarea asediului ei, nici
înfrângerea corpului expediţionar lângă Efes, nu au pus capăt răscoalei, ci, dimpotrivă, aceste
insuccese par a contribui la extinderea ei. Sunt cuprinse de revoltă numeroase cetăţi din Cipru,
Rhodos, Caria, Hellespont şi Propontida. Curând, însă, situaţia se schimbă. Rând pe rând, Ciprul şi cea
mai mare parte a cetăţilor hellespontice şi din Asia Mică, sunt supuse de către perşi. Doar Ionia, în

100
frunte cu Miletul, mai rezistă până în anul 494 î.Chr., când perşii organizează, pe mare şi pe uscat,
asediul asupra acestei cetăţi. Căderea şi distrugerea Miletului nu apare decât ca un sfârşit firesc al unei
lupte inegale, dar şi începutul pregătirii represaliilor împotriva Greciei continentale care îndrăznise,
prin Atena şi Eretria, să înfrunte pe marele rege.

9.1.2. Primul război greco-persan (490 î.Chr.)

Suveranul ahemenid a pregătit timp de aproape zece ani revanşa asupra atenienilor. El a
început prin a-şi apropia pe grecii din Asa Mică, cărora le-a acordat mai multă autonomie, permiţând
instalarea unor guverne democratice în cetăţile ionice şi uşurând obligaţiile fiscale care apăsau asupra
lor. Apoi, trimte pe generalul Mardonios să restaureze puterea persană în Tracia şi Macedonia.
Pregătirea expediţiei de represalii împotriva Eritreii (în insula Eubeea) şi Atenei este condusă
de însuşi Darius, îndemnat de Hippias care se afla la curtea sa. Pentru organizarea unei expediţii pe
mare, Darius a poruncit tuturor cetăţilor maritime pe care le stăpânea să echipeze corăbii de război.
Comanda expediţiei a fost încredinţată satrapilor Datis şi Artaphernes. Cele 600 de corăbii ale flotei
persane pornite din insula Samos, străbat M. Egee fără a întâmpina rezistenţă şi pătrund în canalul ce
separă Atica de Eubeea. După o rezistenţă eroică, cu tot ajutorul coloniştilor din Atica, aşezaţi aici în
calitate de cleruhi, insula Eubeea este invadată, iar Eritrea capitulează, locuitorii ei fiind duşi în robie.
Traversând apoi canalul, perşii debarcă în apele golfului de la Marathon. Primejdia era
iminentă când un ajutor s-a ivit în persoana lui Milthiades, fost tiran al Chersonesului Tracic şi
participant la acţiunea lui Darius împotriva sciţilor, un bun cunoscător al armatei şi tacticii persane.
Revenit în patrie, însoţit de numeroşi soldaţi, el este ales strateg al tribului său din Atica. Atenienii au
cerut ajutoare de la Sparta (care n-au putut sosi la timp din cauza unor oprelişti religioase) şi de la
plateeni, care, cu 1000 de luptători s-au alăturat celor 9000 de soldaţi-cetăţeni ai Aticii. Adunarea
cetăţenească adoptă planul de luptă propus de Milthiades, care prevedea atacul direct asupra perşilor
debarcaţi la Marathon. Victoria obţiută de hopliţi a fost strălucită, acoperind de glorie pe cei care au
participat la bătălie. După sfârşitul luptei, au sosit şi spartanii, care-i determină pe perşii ce suferiseră
pierderi grele, să se retragă pe mare.
Atenienii au cinstit victoria obţinută, avându-l ca erou pe Milthiades, iar în jurul bătăliei s-au
ţesut o serie de legende. Oracolului de la Delphi i-au fost închinate ofrande, iar la Atena s-au ridicat
monumente, s-au dedicat inscripţii (epigrame funerare) pentru cei căzuţi, al căror monument comun, o
movilă funerară, dăinuie şi azi. Nemuritoare a rămas şi gloria alergătorului care a vestit la Atena
victoria.
Semnificaţia acestei bătălii câştigată de Atena este multiplă: oraşul a scăpat de soarta
nemiloasă care a lovit Eretria şi de reinstalarea tiraniei lui Hippias, sosit odată cu perşii. Prestigiul
democraţiei ateniene a crescut, o consecinţă imediată fiind începutul aşa-numitului "imperiu maritim"
atenian.

9.1.3. Creşterea şi perfecţionarea democraţiei ateniene

Învăţămintele Marathonului sunt percepute diferit de cetăţile greceşti: regiunile din nord,
inclusiv Beoţia, se consideră sacrificate; Peloponesul cu Sparta se cred în afara oricărui pericol, iar
cele mai multe îşi urmăresc propriile interese sau diferendele cu vecinii. Singură Atena pare conştientă
de primejdia reală ce o reprezentau perşii şi de rolul său pentru înlăturarea acesteia.
Pe plan intern, sunt consemnate puternice frământări politice, învingătoare ieşind partida
democraţilor, care îşi găseşte în Themistocles un abil şi priceput conducător. Victoria a fost facilitată
şi de o serie de reforme, dintre care amintim pe aceea care prevedea lărgirea bazei de recrutare a
arhonţilor, prin includera şi a cavalerilor, precum şi cea privind creşterea rolului strategilor. Acum
apare o nouă instituţie, ostracismul (488). Dacă activitatea unui cetăţean era considerată a fi potrivnică
democraţiei ateniene, era consultată Adunarea cetăţenilor (Ecclesia) pentru ţinerea unui ostracism
(exilarea unui cetăţean pe bază de vot, votarea făcându-se pe tăbliţe de scoică, ostrakon). În cazul unui
răspuns afirmativ, pentru ca propunerea să fie validată, trebuia să întrunească 6000 de tăbliţe (voturi).
Themistocles reuşeşte prin instituţia ostracismului să exilize pe duşmanul său politic, pe Aristides.
Stăpân pe situaţie, Themistocles îşi îndreaptă atenţia asupra transformării Atenei într-o mare
putere maritimă. În acest scop, el ia o serie de măsuri, printre care importantă este crearea unei
remarcabile flote pentru acea vreme, compusă din aproape 200 de trireme. Banii necesari pentru
construcţia de nave sunt obţinuţi din exploatarea minelor de argint de la Laurion.

101
 Ca arhonte, Themistocles a iniţiat vaste lucrări de fortificaţie în portul Pireu, construcţii de
şantiere navale şi ridicarea marilor ziduri de apărare care legau Atena de portul Pireu. Ca o consecinţă
pe plan social şi politic, este ridicarea theţilor, folosiţi din plin în flotă.

9.1.4. Al doilea război greco-persan (480 î.Chr.).

În perioada care separă primul de cel de al doilea război greco-roman (490-480), revolta
Egiptului împotriva perşilor şi moartea lui Darius i-au împiedicat pe perşi să treacă imediat la acţiuni
de represalii împotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes, după reprimarea răscoalei din Egipt
(484-483) şi-a întors forţele spre Grecia. Planul invaziei prevedea trecerea trupelor de uscat pe un pod
peste Hellespont şi apoi, susţinute de forţele maritime, care navigau de-a lungul coastelor Traciei,
Macedoniei şi Greciei, aveau ca prim obiectiv să pătrundă în Atica.
În primăvara anului 480 î.Chr., plecată din Sardes, armata lui Xerxes traversează Hellespontul
pe un pod de vase în Tracia, având la dispoziţia sa un efectiv de cca. 360.000 de soldaţi (din care
60.000 de cavalerie) şi aproximativ 300 de corăbii.
În faţa pericolului iminent, la apelul lui Themistocles, delegaţii a 31 de oraşe-stat se întrunesc
într-un congres la Corint (481 î.Chr.), pentru a examina modalităţile unei apărări comune, congres ce
va pune bazele unei alianţe cu caracter panhelenic. Comanda supremă a forţelor militare, terestre şi
maritime, care se ridicau la cca. 50.000 de oameni şi 270 de corăbii este încredinţată Spartei (regele
Leonidas a fost numit comandant suprem al trupelor de uscat, iar Eurybiades, comandant al flotei
confederate). S-a iniţiat şi o intensă activitate diplomatică, solicitându-se sprijin din partea Cretei,
Corcirei şi Siracuzei, ajutoare care însă nu au sosit.

9.1.4.1. Bătălia de la Thermopile

Pe când Xerxes mărşăluia de-a lungul coastelor Traciei, grecii şi-au fixat locul de apărare la
Thermopile, o îngustă trecătoare care asigura trecerea în Locrida (Grecia centrală). Comanda trupelor
greceşti, alcătuite din hopliţi, era deţinută de regelui spartan Leonidas, având un efectiv extrem de
redus (7000 de luptători) faţă de mulţimea forţele duşmane. În lupta care s-a dat, Leonidas şi soldaţii
săi au rezistat eroic până ce au fost răpuşi de numărul covârşitor al perşilor (august 480).
După victorie, drumul spre Atena era liber. În urma unui decret al Adunării cetăţenilor, Atena
a fost evacuată, majoritatea populaţiei civile s-a retras la Egina, Salamina şi Troizen. Asediul
Acropolei a durat timp de două săptămâni, până când apărătorii ei au fost ucişi, iar templele jefuite şi
arse (sept. 480).
Înfrângerea suferită i-a determinat pe grecii aliaţi să se întrunească într-un consiliu de război în
care, la insistenţele Spartei, s-a adoptat un plan tactic ce prevedea apărarea istmului de Corint.
Deoarece aplicarea acestui plan însemna abandonarea Eginei şi a Salaminei unde se aflau refugiaţii
atenieni, Themistocles se opune aplicării lui considerând că nu se ţinea cont de interesele Atenei. El l-a
convins pe Eurybiades, comandantul flotei, de avantajele unei apărări organizate în apele Salaminei, în
locul retragerii armatei şi a flotei spre istmul de Corint. Astfel, flota persană a fost silită, printr-o
stratagemă, să primească lupta. În bătălia navală de la Salamina (29 septembrie 480 î.Chr.), navele
greceşti, mai rapide şi mai uşor de mânuit, au atacat şi învins flota persană, mult mai numeroasă,
compusă din vase mari, greu de manevrat în strâmtoare. După înfrângerea flotei sale, Xerxes, ordonă
retragerea peste Hellespont, în Asia Mică. Primejdia continuă încă să planeze asupra Greciei deoarece,
o bună parte a armatei persane de uscat, rămăsă în Thessalia sub comanda generalului Mardonios,
aştepta întăriri în primăvara următoare pentru a continua lupta. Acest nou atac nu se va produce din
cauza răscoalei care a izbucnit în Babilon (479). Cu toate acestea, cu excepţia Atenei, cetăţile greceşti
în frunte cu Sparta revin la nepăsarea dinainte de Salamina. Conştient că Sparta nu mai era dispusă să
lupte pentru apărarea nordului Greciei, Mardonios a încercat să dezbine unitatea polisurilor greceşti,
închegate în Consiliul de la Corint. El îl trimite în acest scop pe regele Alexandros al Macedoniei la
Atena cu propuneri de pace avantajoase, oferta comandantului persan fiind însă respinsă.
Abia când Mardonios a reapărut în Atica, după îndelungi dezbateri, Sparta s-a decis să trimită
trupe în ajutorul Atenei. Lupta s-a dat în august 479 la Plateea, în Beoţia, unde regele spartan
Pausanias, comandantul trupelor greceşti, a obţinut o victorie strălucită, decisivă. Mardonios şi-a
pierdut viaţa pe câmpul de luptă, iar armata persană, descurajată, s-a retras spre Hellespont. La puţin
timp după acest succes răsunător, flota greacă a atacat şi distrus flota persană concentrată în insula

102
Samos, în bătălia navală de la capul Mycale, pe coasta asiatică care străjuieşte insula (august 479
î.Chr.).
De aici înainte regatul persan nu va mai avea niciodată veleităţi de cucerire a Greciei
europene. Ciocnirile de interese care au mai apărut în secolele V-IV î.Chr. s-au desfăşurat doar în zona
asiatică.

9.1.5. Atacul cartaginez asupra Siciliei

În timp ce grecii din răsăritul Mediteranei luptau împotriva perşilor pentru a-şi asigura
libertatea şi propria dezvoltare, cei din partea occidentală a bazinului mediteranean au trebuit să facă
grele sacrificii pentru a înfrunta pericolele venite din partea cartaginezilor, etruscilor sau a vecinilor
lor locali (siculi, lucaneni, samniţi sau mesapi). Confruntarea iniţială cu cartaginezii pe planul
concurenţei comerciale, s-a transformat, începând cu sec.VI î.Chr., în lupte înverşunate, Sicilia şi
Sardinia devenind adevărate scene de luptă. Alături de fenicieni, etruscii, aliaţii lor, constituiau un alt
duşman al coloniştilor greci. În a doua jumătate a sec.V î.Chr. (cca. 535), etruscii au reuşit să-şi
asigure controlul asupra insulei Corsica, iar cartaginezii asupra unei bune părţi a Sardiniei. În acelaşi
timp, ei ameninţau coloniile greceşti din Sicilia.
La începutul sec.V î.Chr., Sicilia era dominată de regimuri tiranice: Anaxilas din Region era
stăpânul coloniei Zancle (Mesina), Terillos deţinea tirania la Himera, Gelon la Siracuza, iar Theron la
Akragas (Agrigent). Un conflict între Theron şi Terillos îl determină pe primul, alungat din Himera, să
apeleze la sprijinul Cartaginei. Se pare că regatul persan şi republica cartagineză acţionau de comun
acord împotriva grecilor. Cele mai valoroase echipaje din flota lui Xerxes erau feniciene. Trimişii lui
Xerxes duceau tratative la Tyr şi Sidon cu fenicienii pentru subordonarea teritoriilor unde se
instalaseră grecii, deoarece regele persan aflase că aliaţii din Consiliul de la Corint au cerut ajutor şi de
la Siracuza.
În anul 48o î.Chr., o numeroasă armată cartagineză condusă de Hamilcar, unul dintre
magistraţii principali ai republicii cartagineze (sofeti), a traversat marea spre Sicilia pentru a-l ataca pe
Theron, care se instalase la Himera. Theron, cu sprijinul lui Gelon, obţine o victorie asupra
cartaginezilor, iar Hamilcar îşi pierde viaţa în timpul confruntării. Această victorie, obţinută aproape în
acelaşi timp cu bătălia de la Salamina şi cu alungarea perşilor din Europa, a fost urmată de semnarea
unui tratat de pace prin care cartaginezii se obligau să plătească siracuzanilor o despăgubire de 2000
de talanţi, în afara prăzii de război capturate de greci.
După victoria din anul 480 î.Chr., oraşele greceşti din sudul Italiei cunosc o mare înflorire. Lui
Gelon îi urmează, în 478, fratele său, Hieron, în timpul căruia Siracuza reuşeşte să înfrângă şi
veleităţile de cucerire a duşmanilor din nord ai grecilor, etruscii. În anul 474 î.Chr., etruscii au atacat
Cumae, colonie grecească de pe coasta apuseană a Italiei de sud, care îi stânjenea în legăturile lor cu
această zonă. Printr-o intervenţie în forţă a flotei lui Hieron, încercarea etruscilor este zădărnicită.
Spre mijlocul sec.V î.Chr., grecii din Sicilia au avut de întâmpinat dificultăţi venite din partea
populaţiei locale, sicelii ,organizaţi într-o puternică federaţie. Sub conducerea lui Ducetios, aceştia au
încercat, fară succes însă datorită intervenţiei Siracuzei (450 î.Chr.), să subjuge oraşele greceşti.

9.2. PERIOADA MAXIMEI ÎNFLORIRI A POLISULUI GRECESC

Intervalul de timp cuprins între anii 479-431 î.Chr. reprezintă una din cele mai importante
perioade din istoria Greciei antice. În urma victoriei grecilor asupra perşilor în răsărit şi a
cartaginezilor în apus, se statorniceşte, pentru un timp, un relativ echilibru în bazinul M. Mediterane,
al cărui prim beneficiar va ştii să fie Atena.
Prin participarea sa la victoriile împotriva perşilor, Sparta se credea îndreptăţită să devină
hegemonul întregii lumi elenice. Cu toate acestea, conservatorismul formei de guvernământ,
respingerea oricărui tip de reformă şi lipsa iniţiativei pe plan extern, toate au făcut din Sparta o cetate-
stat improprie a deveni conducătoarea unei mari uniuni panhelenice.
Totuşi, Sparta a întreprins câteva acţiuni pentru a se impune pe plan panhelenic. La doi ani
după victoria de la Plateea (478), regele Pausanias a condus o expediţie navală pentru eliberareae
insulei Cipru de sub dominaţia persană. Apoi s-a îndreptat spre nord, punând stăpânire pe Byzantion.
Încercarea de a subordona şi Sestosul, unde erau instalaţi atenienii, cu scopul de a controla drumul
maritim spre Pont, nu reuşeşte datorită intervenţiei flotei ateniene conduse de Kymon, fiul lui
Milthiade. În dorinţa de a-şi impune hegemonia pe continent, Sparta a organizat o expediţie militară în

103
Thessalia pentru a subordona cetăţile din spaţiul Greciei centrale (476). Gravele tulburări ivite în
Pelopones, unde cetăţile Arcadia şi Ahaia s-au ridicat împotriva hegemoniei Spartei, i-a împiedicat pe
lacedemonieni să obţină succese în nord.

9.2.1. Atena după războaiele medice

După victoria navală de la Mycale, flota ateniano-ionică, condusă de Xanthippos, dornică să-şi
impună prezenţa în M. Egee, cucereşte Sestosul, care controla accesul în Hellespont, asigurând astfel
libertatea zonei strâmtorilor. Astfel era continuată politica de expansiune dusă anterior de Pisistrate şi
Milthiades care determină impunerea hegemoniei Atenei asupra unei bune părţi din spaţiul grecesc.
Acest fapt este determinat nu numai de retragerea Spartei de la conducerea acţiunii de desăvârşire a
victoriei, sub presiunea unor dificultăţi interne, ci şi de regimul democratic al Atenei, care îşi
confirmase calităţile în marile încercări de la începutul sec.V î.Chr. De aici înainte, după aprecierea lui
Herodot, calea era deschisă pentru organizarea aşa-numitului "imperiu" maritim atenian, cunoscut sub
numele de Liga ateniană. Democraţia ateniană va descătuşa energiile creatoare, dând posibilitate
Atenei să ajungă în această epocă la maxima sa înflorire social-economică, politică şi culturală. Prin
aceasta, Atena va deveni, cum o spune cu un justificat şi îndreptăţit orgoliu, reprezentantul său cel mai
de seamă, Pericles - învăţătoarea întregii Elade. De aceea, adesea, întreaga epocă este numită "secolul
lui Pericle".
Aşa se explică locul important ce-l ocupă Atena în istoria Greciei din această vreme. Alte
cetăţi (Corint, Megara, Sparta), care deţin încă o poziţie importantă în spaţiul grecesc, sunt îngrijorate
de ridicarea Atenei. Unitatea panhelenică, atât de greu şi de precar înjghebată în timpul războaielor
greco-persane, se destramă, cetăţile greceşti grupându-se în două blocuri ostile (Liga de la Delos şi
Liga peloponesiacă) care se vor înfrunta în războiul peloponesiac (431-404 î.Chr.).

9.2.1.1. Constituirea Ligii de la Delos

Ca reacţie la politica dusă de lacedemonieni pentru extinderea hegemoniei Spartei asupra
întregii Grecii, la iniţiativa ionienilor, se înfiinţează o confederaţie de cetăţi sub conducerea Atenei,
cunoscută sub numele de Liga de la Delos (478/477). Meritul organizării acestei ligi a revenit lui
Aristides, rivalul politic al lui Themistocles. Această ligă, din care avea să se dezvolte "imperiul
atenian", era îndreptată împotriva perşilor, având drept scop continuarea operaţiunilor de luptă pe
pământ asiatic. La Delos, unde se afla marele sanctuar appolinic, a fost adăpostit şi tezaurul Ligii. La
confederaţie au aderat şi cetăţile eolice de pe coasta asiatică, insulele Lesbos, Rhodos, oraşe greceşti
din Propontida şi Thracia, din Ciclade, astfel că Liga dobândeşte caracterul unei mari puteri maritime.
Noua ligă se baza, cel puţin formal şi la început, pe principiile respectării autonomiei fiecărei
cetăţi participante şi al egalităţii în drepturi, concretizat în dreptul egal de vot în consiliul comun
(synedrion). Atena nu avea alt drept în plus, în afară de cel de hegemon, în caz de război, când trebuia
să i se pună la dispoziţie, la Pireu, flota întregii ligi. Deoarece doar câteva cetăţi mai mari (Lesbos,
Samos, Chios, Naxos) puteau să contribuie cu corăbii pentru constituirea flotei comune, majoritatea
cetăţilor aliate participau cu bani la tezaurul ligii, proporţional cu valoarea proprietăţii lor funciare.
Încă de acum, Atena se simte capabilă să ducă o politică independentă şi de perspectivă, în
ciuda rezistenţei Spartei, care-şi simţea ameninţată hegemonia. Themistocles în calitate de strateg s-a
preocupat de mărirea potenţialului naval al Atenei. O altă acţiune de importanţă majoră a fost
începerea construcţiei unor solide ziduri de fortificaţie între Atena şi Pireu, lucrare de proporţii
terminată abia în anul 458 î.Chr.
Scena politică a Atenei începe să fie ocupată tot mai mult de reprezentanţi ai aristocraţiei
funciare, printre care amintim pe Kymon, fiul lui Milthiades. Crescut în spiritul tradiţiilor aristocratice,
simpatiile lui se îndreptau mai mult spre regimul spartan, decât spre cel democratic, atenian şi de
reprezentantul său de atunci, Themistocles. Cu toate acestea, Kymon şi-a dat seama că viitorul Atenei
este în primul rând pe mare, iar instrumentul măririi sale era liga maritimă.
Sub comanda lui Kymon, trupele şi escadrele confederaţiei de la Delos repurtează o serie de
victorii care consolidează poziţiile grecilor din Ionia şi, desigur, pe cea a Atenei, făcând ca puterea
persană să bată în retragere. Primul obiectiv a fost eliberarea coastei de sud a Traciei, bogată în
minereuri şi lemn de construcţie. A urmat apoi o expediţie pe coastele sudice ale Asiei Mici. Grecii
instalaţi în Caria şi Lycia, eliberaţi de sub dominaţia persană, vor fi obligaţi să intre în Liga de la
Delos (474-473). Încercarea lui Xerxes de a contracara acţiunea lui Kymon în zona bazinului inferior

104
al fluviului Eurymedon, în Pamphilia, s-a încheiat cu un insucces. Cu toată superioritatea numerică a
perşilor, grecii au obţinut o dublă victorie, pe mare şi pe uscat, la gurile Eurymedonului (468), urmarea
fiind trecerea părţii de sud a Asiei Mici de partea confederaţiei ateniene. Prin aceasta, pericolul persan
era, pentru un moment, înlăturat, iar prestigiul Atenei consolidat. Un alt obiectiv urmărit şi realizat de
Kymon a fost eliberarea cetăţilor greceşti din Chersonesul tracic (467).
În interior, Atena se va opune oricărei secesiuni a cetăţilor aparţinând ligii. Încercările de
ieşire din Ligă a insulelor Naxos (470) şi Thasos (465) sunt anihilate prin forţa armelor. Acest fapt
schimba caracterul confederaţiei iniţiale, Atena dobândind putere dictatorială. Pentru a evita noi
revolte şi pentru a exercita un control sever asupra căilor maritime, Kymon a instalat pe teritoriul
acestor aliaţi recalcitranţi colonii de atenieni care dispuneau de loturi de pământ luate de la localnici.
Aceste cleruhii constituiau, în acelaşi timp, pentru Atena, un mijloc de a îndepărta excedentul
populaţiei sale şi instrumentul unui imperialism care a sfârşit prin a ridica împotriva ei o parte a
polisurilor Greciei.
Ca urmare, spre mijlocul sec.V î.Chr., Liga de la Delos care devenise o putere redutabilă, avea
trei categorii de membrii: a) cei care furnizau corăbii; b) cei care aduceau o contribuţie bănească,
impusă de Atena şi c) cei care au fost siliţi să rămână în Ligă, plătind sume fixate de Atena. Cetăţile
din a treia categorie se aflau sub controlul direct al democraţiei ateniene, uneori fiind chiar ocupate de
garnizoane.
Liga era concepută ca o reţea de tratate între Atena şi fiecare membru al acesteia. Prevederile
tratatelor cuprindeau îndatoririle ambelor părţi. Începând cu anul 443 î.Chr., Atena a organizat
supravegherea directă a cetăţilor din Ligă, grupându-le în districte: tracic, hellespontic insular, ionic şi
carian. La fiecare 4 ani, cu prilejul Panatheneelor se ţineau sesiuni ale ligii. Un alt aspect al restricţiilor
impuse de Atena cetăţilor membre era în domeniul jurisdicţiei, procesele de drept penal fiind judecate
la Atena.
Kymon, cea mai importantă personalitate politică a Atenei, în calitate de strateg, deşi
contribuise într-o măsură hotărâtoare la consolidarea "imperiului" atenian, înţelegea ca puterea Spartei
pe contient să rămână neştirbită. Mai mult chiar, cu prilejul unei răscoale a hiloţilor din Laconia şi
Messenia (464), la apelul Spartei, cu toată opoziţia partidei democrate (Pericles şi Ephialtes), Kymon
îi vine în ajutor în fruntea a 4000 de hiloţi. Opoziţia democrată găsea astfel justificare pentru a-l pune
pe Kymon sub acuzare şi a-l exila (464) ca prieten al spartanilor şi duşman al poporului atenian.
Operaţiunile întreprinse de Atena împotriva cetăţilor rebele, în sânul Ligii de la Delos şi
instalarea cleruhiilor pe ţărmurile M. Egee au stârnit nemulţumirea şi gelozia principalei cetăţi din
Peloponez, Sparta şi ale aliaţilor ei. După ostracizarea (trimiterea în exil) a lui Kymon şi sosirea la
putere a democraţilor, în frunte cu Ephialtes şi apoi, după asasinarea acestuia (461), cu Pericles,
imperialismul atenian a dobândit un caracter şi mai pregnant. Aliaţii încetează să mai fie consultaţi, iar
tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena. Inervenţiile în problemele interne ale cetăţilor se
înmulţesc. Membrii confederaţiei se văd constrânşi să adopte moneda şi sistemul măsuri şi greutăţi
ateniene. Noi cleruhii vor fi instalate în Eubeea, Asia Mică şi în Tracia.

9.2.1.2. Atena sub conducerea lui Pericles

După dispariţia lui Ephialtes, Pericles, un eupatrid, provenit din familia Alcmeonizilor, nepot
al lui Clistenes, în calitate de strateg, fără să fi dispus de puteri excepţionale a fost timp de trei decenii
conducătorul de necontestat al partidei democrate şi al Atenei.

9.2.1.2.1. Reformele interne. Sub conducerea lui Pericles, una din cele mai proeminente
personalităţi politice ale Atenei, democraţia ateniană a parcurs ultima etapă din evoluţia ei. Una din
primele sale măsuri a reprezentat o puternică lovitură dată Areopagului, instituţie alcătită din foşti
arhonţi, considerată incompatibilă cu progresul societăţii ateniene. Areopagul (Cosiliul bătrânilor de
altădată) mai deţine doar funcţii juridice, limitate şi religioase (avea un rol în consiliul de supraveghere
a proprietăţilor cultului zeităţilor de la Eleusis ), fiindu-i luate prerogativele în materie de
supraveghere a administraţiei de stat şi a legislaţiei, prerogative care au trecut pe seama Consiliului
celor 500.
O altă reformă aplicată acum prevedea deschiderea magistraturilor pentru toţi cetăţenii Atenei,
fără deosebire de avere. Din anul 458 î.Chr., membri Consiliului celor 500, cât şi arhonţii, sunt
retribuiţi pentru serviciile aduse statului. Astfel, alături de eligibilitatea magistraţilor, Atena a introdus

105
şi retribuirea funcţionarilor de stat, oferind posibilitatea reprezentanţilor păturilor cu condiţii modeste
de a candida pentru posturi diferite în ierarhia de stat.
ªi sistemul electoral a fost modificat. De aici înainte orice cetăţean putea candida la o
magistratură ateniană, fără o prealabilă selecţie. În schimb, Pericles a revizuit cu severitate listele de
cetăţeni cu depline drepturi în stat. O lege din anul 451 stabilea ca pe viitor nu pot fi recunoscuţi ca
cetăţeni decât aceia care erau născuţi din ambii părinţi atenieni.
Democraţia antică nu a cunoscut sistemul reprezentativ. Organul deţinător al puterii poporului
era adunarea (Ecclesia), care se implica în toate problemele vitale ale cetăţii. Ea votează legi şi
decrete, decide asupra războiului şi păcii, alege magistraţii cei mai importanţi, fixează conducerea
operaţiunilor militare etc, judecă şi, la nevoie, conducătorii operaţiunilor militare. Toţi cetăţenii Atenei
(aproximativ 40.000 de persoane) sunt membri de drept ai adunării poporului, ale cărei şedinţe aveau
loc de trei sau patru ori pe lună pe colina Pnyx.
Membri Consiliului celor 500 (Bulé) aveau sarcina conducerii şi pregătirii activităţii
legislative. Continuitatea afacerilor de stat cerea ca o adunare permanentă să poată exercita guvernarea
cetăţii în afara sesiunilor ecclesiei. Bulé, ales prin tragere la sorţi (câte 50 de cetăţeni având peste 30
de ani pentru fiecare dintre cele zece triburi), era împărţit în zece secţii de câte 50 de pritanii, care
fiecare la rândul ei îşi asuma răspunderile puterii pentru a zecea parte din an. Membri consiliului în
exerciţiu primeau ambasadori, supravegheau magistraţii, formulau concluzii asupra proiectelor de legi
şi puneau în aplicare hotărârile adunării poporului.
Punerea în aplicare a hotărârilor adunării era acordată magistraţilor. Sarcinile care cereau
competenţe aparte (magistraturile financiare şi cele militare încredinţate strategilor) erau acordate în
urma alegerilor şi nu prin tragere la sorţi. La origine simplii şefi războinici, strategii, în număr de zece,
aleşi anual şi reînnoiţi, au câştigat un rol diplomatic, militar şi financiar care a făcut din ei principalele
personaje ale cetăţii. Strategii asigură cetăţii continuitatea vieţii sale politice şi permanenţa opţiunilor
sale interne şi externe.
Justiţia ateniană se supunea, în general, principiului suveranităţii poporului, cu toate riscurile
pe care le putea avea adesea exercitarea directă a puterii judiciare de către comunitatea cetăţenilor.
Platon considera că a fi privat de dreptul de a participa la judecăţi înseamnă a fi deposedat de însăşi
calitatea de cetăţean. Din vechiul sistem juridic atenian, în sec.V se mai păstra doar Areopagul, în
atribuţiile căruia, prin diminuarea rolului jucat, mai intrau doar crimele de sânge. Ecclesia şi Bulé îşi
rezervau pedepsirea delictelor împotriva securităţii statului, iar judecătorii demelor, creaţi de Pisisrate
judecau cauzele minore.
Cele mai numeroase cauze erau rezolvate de Heliaia, tribunalul popular, constituit din cetăţeni
proveniţi din toate clasele censitare. Componenţa membrilor acestuia se constituia prin tragere la sorţi
anuală din listele furnizate de deme. Heliaştii trebuiau să depună jurământ de imparţialitate şi de
incoruptibilitate. Pericles a stabilit un sistem de indemnizaţii zilnice (misthoi) care trebuia să permită
celor mai săraci să fie judecători, magistraţi, membri în Bulé etc. Considerată ca demagogică de
membri partidei aristocratice, mistoforia constituia condiţia însăşi a suveranităţii poporului, baza unei
democraţii care, în cadrul restrâns al cetăţii, avea puterea de a se exercita în mod direct.
Sistemul juridic deşi era lezat de unele vicii (absenţa unui minister public şi ca urmare rolul
considerabil jucat de delaţiune; inconsistenţa unor legi în materie penală; subiectivismul marelui
tribunal popular etc.) a avut o bună funcţionalitate. Lui îi datorăm faptul de a fi pus pentru prima dată
accentul pe individ, de a fi rupt cu solidaritatea de clan, de a se fi angajat pe calea unei laicizări
treptate. Aceste trăsături fac ca practicile judiciare să poată fi considerate cele mai avansate din toată
Grecia.
În materie de finanţe, cheltuielile crescânde cereau să se găsească resurse importante, cele ale
statului fiind insuficiente. Drepturile de vamă, amenzile date de tribunale, veniturile de pe domeniile
publice, sumele percepute de la străini nu erau suficiente pentru a alimenta visteria care trebuia să
suporte cheltuieli din ce în ce mai mari (întreprinderi externe, apărarea cetăţii, gigantice lucrări de
înfrumuseţare etc.). Deoarece pentru creşterea banului public nu se putea recurge la impozit
(cetăţeanul atenian nu admitea să fie supus unei contribuţii directe şi personale), s-a recurs la taxarea
celor cu o condiţie materială bună, instituindu-se sistemul leiturgilor. Aproximativ 1200 de cetăţeni ai
Atenei (din totalul de 40.000) care posedau averi egale cu 2-3 talanţi au fost clasaţi ca "liturges" şi
chemaţi să îndeplinească un anumit număr de obligaţii financiare (De exemplu, ei trebuiau să
contribuie la cheltuielile de instruire şi de echipare a unui cor pentru marile ceremonii ale cetăţii

106
(horegia), să finanţeze trimiterea unei ambasade sacre, să suporte cheltuielile unui banchet organizat
de trib etc, iar cei mai bogaţi puteau fi obligaţi, prin tragere la sorţi, să înarmeze o trieră, să o întreţină
împreună cu echipajul ei).

9.2.1.2.1.1. Trăsăturile democraţiei ateniene. Analiza instituţiilor şi practicilor democraţiei

ateniene nu trebuie să ne înşele în privinţa influenţei şi semnificaţiei acestui regim politic în lumea
greacă a secolelor VI şi V î.Chr. În primul rând pentru că Atena nu reprezenta întreaga Grecie. Cu
toate că participarea cetăţenilor la viaţa cetăţii câştigă teren în această perioadă, consecinţă fiind
declinul Spartei, regimurile oligarhice rămân totuşi puternice în Peloponez şi în Grecia continentală.
Ceea ce numim noi "democraţie greacă" apare, dacă o comparăm cu noţiunea modernă de
democraţie, ca o oligarhie, mai puţin coercitivă decât oligarhiile de drept. Doctrina care o susţine,
purtătoare în principiul ei de universalism, şi care consideră libertatea individuală ca fiind nelimitată, a
rămas redusă, în aplicarea ei, la comunitatea care trăieşte pe un teritoriu anume, cu o existenţă
cotidiană asemănătoare, împărtăşind valori şi credinţe identice. Din cei 400.000 de locuitori câţi
populează Atica în epoca clasică, doar aproximativ 150.000 provin din corpul de cetăţeni. La apogeul
erei democratice (451), o lege stabilea calitatea de cetăţean doar pentru cei născuţi din ambii părinţi
atenieni. Observăm aici o voinţă de restrângere a acestei calităţi, consecinţă a privilegiilor politice şi
materiale (mistophoria, asistenţa, proprietatea exlusivă asupra pământului) pe care doar cetăţenii le
deţineau.
Necetăţenii reprezentau 2/3 din populaţia Atenei. Metecii, străinii admişi oficial să se
stabilească în Atica (în număr de cca. 70.000), erau oameni liberi, protejaţi de lege ca şi cetăţenii,
având aceleaşi obligaţii (plăteau impozitul, satisfăceau stagiul militar). Ei nu puteau fi proprietari de
pământ, nu puteau să se căsătorească cu o ateniancă, nici să aibă o funcţie religioasă sau să participe la
viaţa politică a cetăţii. Foarte activi, indispensabili vieţii economice şi prosperităţii oraşului,
acumulând mari averi ca negustori sau meşteşugari, metecii nu erau admişi ca cetăţeni decât cu titlu
excepţional şi în urma unor servicii aduse cetăţii.
Existau, de asemenea, sclavii, care formau jumătate din populaţie (ceva peste 200.000 la
mijlocul sec.V î.Chr.). Condiţia de sclav o deţineau cei născuţi din părinţi sclavi sau puteau deveni
sclavi învinşii şi captivii. Anumiţi sclavi se aflau în serviciul statului (agenţi de poliţie, lucrători în
atelierele publice, mineri în minele din Laurion etc.). Cei mai mulţi însă aparţineau particularilor, ei
neavând nici un drept şi nefiind protejaţi de legislaţie. Deoarece obiceiul recomanda să nu fie trataţi cu
brutalitate excesivă, putând chiar să-şi schimbe stăpânul, sclavii atenieni, cu unele excepţii (minerii
din Laurion), au cunoscut o soartă relativ bună comparativ cu cea a altor populaţii servile din cetăţile
lumii greceşti. Muncind în familii ca servitori, în ateliere meşteşugăreşti sau în fermele Aticii ei
duceau o existenţă asemănătoare oamenilor liberi. Lipsiţi însă de libertate într-o societate care punea
această calitate în centrul sistemului ei de valori, sclavii ne pun nouă, admiratorilor umanismului grec,
problema limitelor acestuia.

9.2.1.2.2. Politica externă a Atenei

În calitate de strateg, Pericles a modificat politica dusă anterior de Kymon, care era favorabilă
unei alianţe cu Sparta. Astfel, a încheiat alianţe cu Argos şi Thessalia. Aşa-numitul "imperiu" maritim
atenian îşi făcea simţită prezenţa acum în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii locuite de greci.
Împotriva Eginei şi a Corinthului, Atena câştigă succesiv câteva bătălii (458, 455, 453), consolidându-
i prestigiul.
Puterea şi ambiţiile Atenei ating acum un asemenea grad încât, la solicitarea Egiptului care
dorea să se elibereze de sub suzeranitatea persană, întreprinde o expediţie în valea Nilului. Iniţial
grecii au cucerit Memphisul (458), dar atunci când regele persan Artaxerxes II a iniţiat o campanie
împotriva Egiptului, operaţiunea militară de pe Nil se va termina cu un eşec. ªase mii de atenieni şi-au
găsit sfârşitul în această aventură.
În anul 457 î.Chr., o expediţie spartană care a reinstaurat puterea Thebei asupra confederaţiei
din Beoţia, încercând să atace şi Atena, a fost înfrântă la Tanagra. În continuare, atenienii au pătruns în
Beoţia, silind cetăţile confederaţiei beoţiene să intre în Liga ateniană.

9.2.1.2.2.1. Încheierea păcii cu Persia

107
 Dându-şi seama de imposibilitatea continării luptei pe două fronturi - împotriva Spartei şi a
Persiei -, Pericles îl recheamă din exil pe Kymon, încredinţându-i iniţierea unor tratative cu Sparta
pentru încheierea unui armistiţiu. După finalizarea lor cu succes, prin încheierea unui armistiţiu pe
durata a cinci ani (451), Pericles îi oferă lui Kymon conducerea operaţiunilor militare împotriva
perşilor. Pornit în fruntea unei flote (200 de corăbii) pentru a ajuta insula Cipru (450 î.Chr.), Kymon
va muri în timpul blocadei oraşului Kition. Expediţia se încheie printr-o dublă victorie obţinută de
greci, pe mare şi pe uscat, la Salamina Ciprului.
Succesul obţinut crează condiţii favorabile pentru începerea unor tratative cu perşii regelui
Artaxerxes, tratative finalizate prin pacea de la Susa (448), denumită şi "pacea lui Callias", după
numele ambasadorului care a condus delegaţia ateniană. Clauzele tratatului cuprindeau angajamentul
Persiei de a nu interveni în M. Egee, recunoscut ca spaţiu de influenţă al Atenei şi al ligii sale, precum
şi obligaţiile Atenei de a nu se amesteca în teritoriile aparţinând regelui persan.
Reglementarea relaţiilor cu perşii permitea Atenei să treacă la rezolvarea problemelor sale pe
continent unde, constituirea unei puternice confederaţii beoţiene sub conducerea Thebei, ostilă
democraţiei ateniene, putea să-i prejudicieze puterea şi chiar securitatea. O intervenţie a Atenei se
termină însă cu dezastrul de la Coroneia (447 î.Chr.). Profitând de această situaţie, cetăţile din Eubeea
ies din ligă, urmate curând şi de Megara. Intervenţia energică a lui Pericles a determinat înfrângerea
revoltei şi transformarea cetăţilor eubeene în polisurii supuse, obligate la o serie de noi sarcini, printre
care şi acceptarea de noi cleruhii.
În anul 445 î.Chr., Atena a fost atrasă într-un război cu Samosul, unul din cei mai importanţi
membri ai Ligii. Prilejul l-a constituit conflictul izbucnit între Samos şi Milet pentru stăpânirea
oraşului Priene. Pericle, sprijinind Miletul, s-a îndreptat cu o flotă (44 de corăbii) spre Samos unde
înlătură regimul aristocratic. Cei alungaţi au apelat la perşi, astfel că ostilităţile se termină abia în anul
439 î.Chr., când Samosul a fost constrâns să capituleze şi să plătească despăgubiri de război şi să
furnizeze soldaţi armatei confederate.

9.2.1.2.2.2. Pacea de 30 de ani între Atena şi Sparta (446)

Forţele Atenei, ca şi ale Spartei, erau sleite de îndelungate confruntări. Momentul era prielnic
pentru a se pune capăt, pentru un timp, confruntărilor care durau de atâţia ani. Pacea negociată la
Sparta, de Callias, în anul 446 î.Chr., pe o perioadă de 30 de ani, prevedea: renunţarea Atenei la
cuceririle sale din Pelopones, cu excepţia oraşului Naupactos şi a Eginei, aceasta din urma având drept
de autonomie; abţinerea ambelor părţi de a atrage în alianţă cetăţi care făcea parte din cealaltă ligă,
libere fiind fiecare să-şi recruteze aliaţi din rândul cetăţilor neangajate.
Prevederile păcii încheiate satisfăceau ambele tabere. Sparta îşi consolidează poziţiile în liga
peloponesiacă, iar Atena obţinea, fie şi indirect, recunoaşterea ligii sale şi, mai ales, răgazul de timp
necesar pentru a da lumii marile sale realizări - desăvârşirea regimului său democratic şi splendoarea
"secolului lui Pericles".

9.2.1.2.3. Activitatea constructivă Pentru a arăta aliaţilor puterea Atenei, protejată de zei,
Pericles a organizat un vast program de reconstrucţie a monumentelor şi de ridicare a altora noi. Unul
dintre cele mai renumite monumente construite în această epocă a fost statuia din bronz a Atenei
Promachos, operă a lui Fidias. Templul închinat divinităţii, început după bătălia de la Marathon şi
distrus de perşi la 480, este refăcut după planurile arhitectului Ictinos. Un alt arhitect, Callicrates, a
supravegheat executarea planurilor celui mai frumos lăcaş de cult al Greciei antice, conceput de
Ictinos şi cunoscut sub numele de Parthenon, templul zeiţei Atena Polias. În templu era aşezată statuia
Atenei, lucrată de Fidias, în lemn, fildeş şi plăci de aur. Acest artist a fost însărcinat şi cu decorarea
templului. În faţa Parthenonului, Callicrates a ridicat micul templu al Atenei Nike, zeiţa fiind adorată
în calitate de victorie (Nike). Pericles a cinstit şi alte divinităţi protectoare ale Atenei: la poalele
colinei Acropolle a fost înălţat, din marmură de Pentelic, un templu în stil doric, închinat lui Hefaistos,
zeu protector al meseriaşilor şi constructorilor atenieni. Poseidon, al cărui templu de la promontoriul
Sunion fusese distrus de către perşi, cât şi zeiţele de la Eleusis, au fost la rândul lor cinstiţi prin
ridicarea de temple şi altare. Pericles a iniţiat şi construirea unei imense săli unde se desfăşurau
concursuri de muzică şi poezie, Odeonul.
Grija arătată de Pericles monumentelor de artă nu l-a împiedicat să se ocupe şi de construcţiile
civile, necesare prosperităţii statului atenian. Pireul, care s-a dezvoltat mult ca aşezare maritimă, va

108
deveni acum primul port al lumii greceşti. Oraşul a fost întărit cu ziduri, lărgit şi înfrumuseţat prin
cheiuri şi pieţe, ca şi prin construirea de noi cartiere. Ca urmare, volumul schimburilor comerciale a
crescut simţitor, mai ales după încheierea păcii cu Persia. Mărfurile ateniene au înlăturat atât
concurenţa feniciană, cât şi pe cea etruscă. Ceramica ateniană era cerută pretutindeni în Sicilia, în
sudul Italiei, în coloniile din Hispania şi în Gallia. În această acţiune, Atena a întâmpinat concurenţa
Corintului, care avea importante colonii în vestul Mediteranei. Printre măsurile luate de Pericles, a fost
şi crearea unei noi colonii, Thuroi (443), destinată fiind să devină un nou Sybaris, oraşul distrus în
timpul luptelor locale cu Crotona. Pericles impune şi în zona Pontului Euxin autoritatea Atenei,
organizând o demonstraţie de forţă cu flota în anul 45o î.Chr., iar apoi prin întemeierea oraşului
Amphipolis.

9.3. Războiul peloponeziac (431-404 î.Chr.)

Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului
V î.Chr. şi care marchează începutul declinului atenian, are drept cauză principală rivalităţile dintre
două hegemonii: cea a Atenei, pe mare şi pe litoralul M. Egee şi cea a Spartei, în Peloponez şi în
Beoţia. Pentru Sparta, puterea crescândă a confederaţiei maritime dominată de rivala sa, Atena,
constituia un pericol pentru preponderenţa sa în Grecia continentală. Sparta va intra în război nu
pentru a elibera cetăţile supuse de Atena, ci pentru a-şi sprijini aliaţii din zona istmului, Corintul şi
Megara, direct ameninţate de expansiunea ateniană şi pentru a împiedica dezagregarea ligii
peloponesiace.
Războiul a început printr-o serie de conflicte locale care au opus Atena cetăţilor maritime din
istmul de Corint, aliate cu Sparta: Corintul pentru că Atena dorea să subordoneze două din coloniile
sale, Corcira şi Potindeea; Megara, pentru care închiderea portului Pireu pentru navele sale ducea
practic la sufocarea cetăţii care avea o activitate comercială şi meşteşugărească deosebite. Pentru a
evita erodarea poziţiilor sale continentale de către rivala sa, Sparta va sprijini cauza celor două cetăţi
din istm. Astfel, dintr-un conflict local războiul avea să cuprindă întregul spaţiu grecesc o dată cu anul
431.
Aceasta presupunea o confruntare de lungă durată, între altele, şi datorită deosebirilor
fundamentale între cele două tabere în ce priveşte resursele. Atenienii aveau calitatea de putere
maritimă, iar spartanii dispuneau de o incontestabilă supremaţie terestră.
Sparta, împreună cu forţele altor cetăţi peloponeziace, invadează Atica sub comanda regelui
Archidamos. În faţa asaltului lacedemonilor, Pericles, investit ca strateg cu depline drepturi (strategos
autocrator), a adoptat tactica de apărare, adăpostind locuitorii Aticii în spatele "zidurilor lungi" care
legau Atena de portul Pireu. Paza Bosforului, drumul grâului pontic spre Atena, ca şi a cetăţilor aliate,
mai puţin sigure, este întărită. Armata terestră ateniană, potrivit tacticii adoptate de Pericles, nu
intervine, deşi teritoriul Aticii era supus unei devastări sistematice. Dealtfel, regele spartan ordonă,
după mai puţin de o lună, retragerea.
Ca răspuns, represaliile Atenei se vor desfăşura pe mare, unde flota ateniană nu avea rival.
Coastele Peloponesului sunt, rând pe rând, devastate, mai ales Megara şi Egina. A doua invazie a
Spartei (430), care i-a adus pe lacedemoneni până la minele de la Laurion, a fost agravată de
izbucnirea ciumei care a făcut ravagii în rândul refugiaţilor din spatele zidurilor cetăţii Atena ( o
treime din populaţie, între care şi peste 4.000 de hopliţi, a pierit), determinând, în cele din urmă, şi
moartea lui Pericles (429).
După dispariţia acestuia Pericles, Atena devine teatrul unor înverşunate lupte pentru putere. Se
înfruntau două curente: a) unul radical, reprezentat de cercurile comerciale-mesteşugăreşti, legate de
politica maritimă a Atenei, condus de Cleon, care susţinea războiul ofensiv şi o atitudine fermă faţă de
aliaţi. b) Celălalt curent, condus de moderatul Nicias, care avea sprijinul clasei de mijloc, susţinea
războiul de apărare. Primul a triumfat, astfel că războiul reîncepe curând. Faţă de aliaţi Cleon este
intransigent, poziţie materializată prin reprimarea cu sălbăticie a încercării de ieşire din ligă, cu
sprijinul Spartei, a oraşului Mitilene din Lesbos (428). După capitulare, acesta a fost obligat să dărâme
zidurile de incintă şi să predea flota.
Sub impulsul politicii ferme aplicată de Cleon, replica Atenei nu se lasă aşteptată. Atenţia este
îndreptată asupra Corcyrei, unde oligarhii, sprijiniţi de Corint şi Sparta, pun mâna pe putere,
declarându-se neutrii. Cu ajutorul Atenei însă, democraţii reşesc să revină la putere. Corcyra
reprezenta pentru Atena un punct strategic important, escală necesară spre adevăratul obiectiv al

109
ambiţiilor sale, Sicilia, unde se înfruntau, Syracuza, devenită nucleul unei ligi doriene, favorabilă ligii
peloponesiace şi oraşele ionio-chalcidice, în frunte cu Leontinoi, Rhegion, care se ataşează Atenei.
Pentru a-şi consolida poziţiile apropiate teatrului de luptă, atenienii debarcă la Pylos, pe coasta
Messeniei, devenit punct de sprijin pentru acţiunile viitoare. Sparta este nevită să-şi retragă trupele din
Atica şi trimite o puternică garnizoană în insula Sfacteria, situată în faţa Pylosului. Garnizoana, care
avea sarcina de a bloca pe atenieni, este însă capturată (425).
Acţiuni de amploare sunt întreprinse de Atena în anul 424 î.Chr., fără însă ca rezultatele să fie
cele scontate. Încercarea de a cuceri Megara nu reuşeşte, intervenţia în Beoţia pentru instaurarea unui
regim democratic se încheie prin dezastrul de la Delion, iar în peninsula Chalcidică, Brasidas, trimis
de Sparta, la cererea regelui Perdicas al Macedoniei, reuşeşte să coalizeze nemulţumirile îndreptate
împotriva Atenei şi să cucerească o serie de cetăţi, printre care Amphipolis. Căderea acestei cetăţi
constituie o mare pierdere pentru Atena, deoarece Amphipolis reprezenta un punct cheie pe drumul
maritim spre grâul pontic. Încercarea de recucerire a cetăţii Amphipolis din partea atenienilor se
soldează cu un eşec, atât Cleon, cât şi Brasidas pierind în această confruntare.
În cele din urmă, ambele tabere beligerante, slăbite de numeroasele confruntări, vor încheia
pace (421), prin care se restabilea status quo-ul de dinaintea declanşării războiului, fără a înlătura însă
şi cauzele profunde ale conflictului.

9.3.1. A doua fază a războiului (421-404).

Declinul şi prăbuşirea Ligii ateniene.
Condiţiile păcii nu satisfăceau pe cei care la Atena cereau continuarea expansiunii în afara
peninsulei. Noul strateg al Atenei, Alcibiade, ales în anul 420, apropiat de aristocraţi prin origine şi
gusturi, adulat de tineri care-i admirau curajul şi lăudat de demosul sensibil la generozitatea sa, era
preocupat mai ales de gloria sa. Planurile partizanilor extinderii hegemoniei ateniene, susţinuţi de
Alcibiade, vizau pieţele apusene.
Marea insulă mediteraneană, Sicilia, ale cărei cetăţi aveau, în majoritate, instituţii democratice,
îndurau în a doua jumătate a secolului V î.Chr., hegemonia Syracuzei. Oraşe ca Leontinoi, Catania,
Rhegion şi Segesta, temându-se pentru independenţa lor, se apropiaseră de Atena. Pretextul pentru
intervenţie în acest spaţiu (Sicilia) îl constituie ajutorul cerut de Segesta şi Leontinoi, care se simţeau
ameninţate de Syracuza. După o aprigă dispută între cele două grupe de interese, conduse de Nicias şi
Alcibiade, a învins punctul de vedere al ultimului, care a reuşit să convingă adunarea să trimită în
Sicilia o expediţie militară. Resurse importante în vase (134 triere), oameni (1500 de hopliţi) şi bani
sunt puse la dispoziţia conducătorilor expediţiei. Atenienii scontau pe numeroase ajutoare, mai ales
printre grecii din Grecia Magna.
Succesul acestei expediţii nu este însă cel aşteptat deoarece cetăţile greceşti, cu excepţia lui
Naxos, refuză să se implice în acţiune. Prima debarcare are loc în portul Syracuzei (toamna anului 415
î.Chr.), fapt ce-l determină pe Hermocrates să ceară ajutor Corintului şi Spartei. O nouă debarcare
ateniană (mai 414 î.Chr.), în partea de nord a oraşului, este urmată de ocuparea înălţimii Epipolai şi de
construirea unor puternice întărituri care întrerupeau legătura oraşului de teritoriul său. Trupele
spartane sosite în ajutor, conduse de Gylippos, după organizarea forţelor locale, vor administra
atenienilor (august-septembrie 413 î.Chr.), o dublă înfrângere, pe uscat şi pe mare.
Cu un an înainte, Sparta îşi reluase războiul împotriva rivalei sale, antrenând aliaţi tot mai
numeroşi şi obţinând în schimbul păstrării cetăţilor Ioniei, sprijinul financiar al Marelui Rege. Aurul
persan îi permite Spartei să organizeze o puternică flotă de război şi să cumpere prietenii printre
cetăţile confederaţiei de la Delos, cărora le promitea eliberarea de sub autoritatea ateniană.
Cu forţe militare reduse, Atena va trebui să se opună unei mari răscoale ale aliaţilor,
cuprinzând cetăţile ionice, în frunte cu Miletul. Ea va rezista apelând la ultimele sale rezerve,
beneficiind şi de contribuţia puţinilor săi aliaţi rămaşi credincioşi (Samos, devenit bază de luptă în
Orient). În acelaşi timp, lacedemonienii au ocupat fortăreaţa Decelia din Atica, de unde puteau lansa
atacuri împotriva teritoriului atenian şi puteau împiedica aprovizionarea capitalei cu cereale, ca şi
încetarea activităţii minelor din Laurion.
Aceste înfrângeri determină la Atena o gravă criză politică, provocată de o lovitură de stat
oligarhică (411 î.Chr.), în urma căreia vechile magistraturi sunt abolite, iar puterea este preluată de un
sfat compus din 400 de notabili. Drepturile politice sunt atribuite doar acelor atenieni (cca. 5000) care
erau capabili să se echipeze şi să aibă arme pe cheltuiala lor. Regimul nou creat nu durează mult

110
datorită politicii sale filospartane şi, mai ales, datorită opoziţiei flotei din Samos, care îl reinstalează la
Atena pe Alcibiade.
Atena se implică prin Alcibiade în dispute militare cu perşii în Asia Mică, unde obţine câteva
victorii navale (Cynessema şi Cyzic sau în Asia Mică, 411-408). Se creau astfel condiţii prielnice
pentru o acţiune de amploare care ar fi putut da câştig de cauză Atenei, condiţii care nu sunt însă
folosite.
Cetatea, deşi era epuizată, va rezista forţelor aliate ale inamicilor ei. Coaliţia pe care trebuia să
o înfrunte avea forţă şi şansa de a număra printre căpeteniile ei două personalităţi de prim rang: noul
comandant persan al Ioniei, Cyrus cel Tânăr, pretendent la tronul ahemenizilor şi lacedemonianul
Lysandros, comandantul flotei spartane, devenit stăpân pe poziţiile strategice din M. Egee. După
victoria navală obţinută în insulele Arginuse (406), escadrele ateniene au fost distruse în anul următor
la Aigos Potamos de către Lysandros. Cele 180 de triere ateniene sunt nimicite, iar 3000 de luptători,
luaţi prizonieri, vor fi ucişi (august 405). După victorie, Lysandros se îndreaptă spre Atena, înlocuind
în drumul său, regimurile democratice cu unele oligarhice, susţinute de garnizoane spartane. În
noiembrie ajunge cu flota sa în faţa Pireului, în timp ce regele Pausanias asediază Atena pe uscat.
Pentru Atena condiţiile păcii impuse de învingător sunt umilitoare: dizolvarea confederaţiei maritime,
abandonarea tuturor posesiunilor exterioare, distrugerea fortificaţiilor Pireului şi a zidurilor lungi,
reducerea flotei la 12 nave destinate serviciului de patrulare, rechemarea exilaţilor, alianţă defensivă şi
ofensivă cu Sparta.

9.4. Grecia după războiul peloponeziac. Hegemonia Spartei.

La sfârşitul războiului peloponeziac, Sparta şi-a atins ţelul pentru care luptase: distrugerea
Ligii maritime ateniene. După victoria asupra Atenei, lacedomonienii, care promiseseră cetăţilor din
confederaţia maritimă libertatea, n-au făcut altceva decât să înlocuiască dominaţia învinşilor cu cea
spartană. Acum, Sparta doreşte să se substituie puterii deţinute vreme îndelungată în bazinul M. Egee
de către Atena, să preia rolul de "liberator" şi de "protector" al insulelor şi cetăţilor asiatice greceşti,
ameninţate de perşi. Peste tot şi-a impus garnizoane, a început să perceapă tribut şi a înlocuit
regimurile democratice cu guvernări oligarhice. O epocă de reacţiune va domni asupra unei mari părţi
a lumii greceşti.
La Atena conducerea statului este trecută unei comisii de 30 persoane, (cunoscuţi şi sub
numele de cei 30 de tirani). Deşi numiţi doar până la aplicarea unei noi constituţii, aceştia practică o
politică de represiune şi teroare. Ei au executat 1500 de cetăţeni favorabili democraţiei, ale căror
bunuri confiscate au servit la plata mercenarilor spartani. În aceste condiţii, nu este de mirare că în
curând nemulţumirile încep să se arate nu numai în rândurile învinşilor, ci şi a forţelor aliate Spartei,
deoarece aceasta nu şi-a respectat angajamentele. În capitala Aticii, dictatura celor 30 nu a durat mai
mult de câteva luni. În 430, democraţii refugiaţi la Theba, conduşi de Trasibul, au recâştigat puterea cu
asentimentul regelui spartan Pausanias şi au reinstaurat democraţia în schimbul unei amnistii generale.
Prilejul unui contact direct al grecilor cu Persia s-a ivit o dată cu planurile lui Cyrus cel Tânăr,
fratele regelui Artaxerxes II, de a-şi înlătura fratele şi a prelua puterea. Pentru a-şi constitui o armată
bine pregătită, Cyrus a recrutat mercenari greci (13.000 de luptători), iar Sparta îl susţine cu 700 de
hopliţi. Pornită spre zona Mesopotamiei, în vara anului 401 î.Chr., armata lui Cyrus cel Tânăr se
confruntă cu trupele regelui în câmpia Babilonului, lângă localitatea Cunaxe. Cyrus, deşi învingător, a
fost prins şi ucis în timpul bătăliei. Mercenarii greci, ameninţaţi de loviturile perşilor, şi-au găsit în
Xenofon, pe cel ce şi-a asumat răspunderea conducerii lor spre patrie. Acest marş de întoarcere
(mercenarii greci au atins la începutul anului 400 î.Chr. ţărmul sudic al M. Negre, la Trapezunt,
colonie a oraşului Sinope), rezultat al curajului şi perseverenţei, a fost descris de Xenofon în lucrarea
"Anabasis".
A urmat un lung război de 10 ani care va opune Sparta perşilor şi unei coaliţii a cetăţilor
greceşti. Consolidându-şi domnia, Artaxerxes II încearcă să ia în stăpânire formală posesiunile greceşti
din Asia Mică. Ameninţate, cetăţile greceşti solicită ajutor Spartei, singura capabilă în acel moment să
le ajute. Acţiunea Spartei este încredinţată lui Agesilaos, care a reuşit să se impună, printr-o serie de
victorii, în Frigia (396) şi în Lydia (395), ajungând până la Sardes.
Când acţiunile întreprinse erau favorbile Spartei, Agesilaos este rechemat în Grecia, unde se
contura o puternică coaliţie antispartană (Liga corintică), în care, alături de Atena, Theba, Corint şi
Argos, intră şi alte cetăţi, nemulţumite de politica Spartei. Unele succese spartane, la Nemeea lângă

111
Corinth sau Coroneea (394), rămân fără urmări. Ele nu pot compensa marile pierderi suferite în Asia
Mică, unde, flota persană, comandată de Conon, obţine o strălucită victorie la Cnidos (394). Sparta şi-
a găsit salvarea acceptând să lase cetăţile greceşti din Asia Mică pe seama Marelui Rege, în schimbul
sprijinului său diplomatic şi financiar. Atena şi aliaţii ei au trebuit, în aceste condiţii, să accepte
semnarea (386) "păcii lui Antalcidas" (de la numele negociatorului spartan), care făcea din suveranul
persan arbitrul lumii greceşti. Suzeranul recunoscut al Asiei Mici restabilea Sparta în hegemonia ei
continentală. Dar această hegemonie nu putea exista decât în măsura în care o cereau interesele
Persiei.
Una dintre clauzele păcii privea autonomia cetăţilor greceşti. Sparta, înţelegea să tragă toate
avantajele din situaţia creată de pacea regelui, printr-o interpretare proprie a principiului autonomiei.
Astfel, în Peloponez, Sparta cere dizolvarea tuturor încercărilor de uniuni, ca aceea dintre Corint şi
Argos, precum şi obligarea Corintului şi a Megarei să reintre în liga peloponeziacă. Mai mult chiar,
când Theba refuză să participe la campania împotriva Olinthului, comandantul spartan ocupă citadela
Thebei (Cadmea), instalând o garnizoană spartană şi un regim despotic filospartan, în frunte cu
Leontiades (379). În aceste condiţii, nu este de mirare că cetăţile greceşti, în special Atena şi Theba,
sunt tot mai puţin dispuse să suporte dictatul Spartei.

9.4.1. Hegemonia thebană(371-362)

Semnalul este dat de Theba care reuşeşte, cu sprijinul Atenei şi sub conducerea a doi bărbaţi
de seamă - Pelopidas şi Epaminondas -, să înlăture regimul despotic şi dominaţia spartană şi să
reconstituie în jurul ei liga beoţiană.
Anii care au urmat sunt marcaţi de acţiuni ale Spartei menite să-i restabilească autoritatea.
Două intervenţii succesive (377, 376), conduse de Argesilaos pentru restabilirea vechii situaţii la
Theba, s-au soldat cu un eşec. Acelaşi rezultat îl are şi încercarea flotei spartane de a întrerupe
legăturile Atenei cu Pontul Euxin, datorită victoriei corăbiilor ateniene în apele insulei Naxos. Această
victorie este completată de izgonirea din M. Egee a tuturor garnizoanelor spartane. Mai mult chiar, o
flotă pusă sub comanda lui Timotheos, fiul lui Conon, pustieşte ţărmurile Peloponesului, reuşind să
atragă şi Corcyra în liga ateniană.
Atacată permanent şi tot mai puţin sprijinită de foştii săi aliaţi, Sparta este nevită să accepte un
compromis cu Atena, care, din cauza lipsei resurselor financiare, doreşte încetarea ostilităţilor. În plus,
ambele combatante erau neliniştite de creşterea puterii Thebei. Pacea, încheiată la Sparta (371),
stipulează principiul autonomiei, interpretat însă în favoarea Atenei şi a Spartei, fapt ce a determinat
nemulţumirea Thebei. Epaminondas, reprezentantul Beoţiei la tratative, avea pretenţia ca liga beoţiană
să fie tratată pe picior de egalitate cu celelalte două ligi(spartană şi ateniană). Refuzând să semneze
tratatul în numele beoţienilor, acesta se retrage din ligă.
Urmările desprinderii Thebei au fost deosebit de grave. Noua putere ce apare acum în viaţa
politică a Greciei, Theba, emite la început pretenţia de a fi tratată ca egala celor două, Atena şi Sparta.
La ridicarea Thebei au contribuit mai mulţi factori, dar mai cu seamă regimul său politic, democratic.
Liga beoţiană şi-a creat, sub hegemonia Thebei, un instrument politic pe măsura ambiţiilor sale. Dotaţi
cu o infanterie care utiliza noile tehnici de luptă, trupe de elită ("batalionului sacru") şi o cavalerie
foarte mobilă, thebani dobândesc sub conducerea lui Epaminondas la Leuctra (371) o strălucită
victorie asupra spartanilor. În urma înfrângerii suferite, Sparta şi-a pierdut, pentru totdeauna, prestigiul
militar şi politic, precum şi baza hegemoniei sale. Astfel, Liga beoţiană devine, prin Theba, o mare
putere. Înfrângerea suferită de spartani, determină în Pelopones o puternică reacţie împotriva
dominaţiei spartane, precum şi înlocuirea oligarhiilor locale. În Arcadia se încheagă o uniune federală
panarcadiană, cu capitala la Megalopolis şi cu o constituţie redactată după model beoţian. Încercarea
de intervenţie a Spartei se izbeşte de rezistenţa cetăţilor federate, care cer ajutorul Thebei. Intervenind
în conflict, Epaminondas, după ce înfrânge rezistenţa spartană, se îndreaptă spre Sparta, prădând sudul
Laconiei. Invazia beoţiană în Pelopones a determinat şi desprinderea Messeniei de sub autoritatea
Spartei şi constituirea federaţiei cu o constituţie democrată şi cu o capitală nouă, Messene (369),
ridicată lângă muntele Ithome.
Timp de un deceniu Theba va încerca să-şi stabilească dominaţia asupra Greciei centrale şi a
Peloponezului, obţinând sprijinul regelui persan. În nord, profitând de tulburări interne, Theba a reuşit
să integreze în liga beoţiană o parte din Thessalia. După moartea regelui macedonean Alexandru, o
nouă expediţie thebană (369-368 î.Chr.), condusă de Pelopidas, obligă regenţa instituită în Macedonia

112
să recunoască supremaţia Thebei şi să dea, ca garanţie a fidelităţii ei, un număr de ostateci. Printre
aceştia se numără şi tânărul Filip, făuritorul de mai târziu al puternicului stat macedonean, care, educat
la Theba, a învăţat de la Epaminondas arta militară. Theba se va opune şi Atenei în M. Egee şi în
strâmtori, iar tentativele de secesiune din sânul confederaţiei beoţiene sunt reprimate cu sălbăticie.
Astfel, Theba va determina formarea unei coaliţii ostile scopurilor sale hegemonice care
cuprindea Atena, Sparta şi alte cetăţi din Peloponez. În confruntarea de la Mantineea, din 362, deşi
armata thebană este victorioasă, moartea pe câmpul de luptă a lui Epaminondas face să dispară o dată
cu el şi hegemonia thebană.
9.4.2. A doua Ligă ateniană (377-355)
Faţă de comportamentul insolent al Spartei, Atena va trece la reconstituirea ligii sale maritime,
îndreptată împotriva hegemoniei spartane. La constituirea acesteia, Atena invită să ia parte toţi
duşmanii Spartei, ca şi pe cei ameninţaţi de pretenţiile ei de hegemonie (377). Trăgând învăţăminte din
trecut, Atena s-a străduit să-şi facă mai uşor simţită tutela. Principiul autonomiei era garantat prin:
absenţa garnizoanelor, a magistraţilor atenieni şi a cleruhiilor în cetăţile aliate. Pentru asigurarea
egalităţii între cetăţile aliate, nici o măsură de interes comun nu era valabilă fără aprobarea ecclessiei
ateniene şi a synedrionului aliaţilor. Tezaurul comun se constituia prin contribuţii benevole pentru
cetăţile mici care nu participau, în caz de nevoie, cu soldaţi sau flotă. Sediul şi administrarea
tezaurului erau la Atena, care răspundea şi de comanda militară pe timp de război. Scopul înfiinţării
Ligii era clar definit, ea urmărind "să-i silească pe lacedemonieni să îngăduie celorlalţi greci să se
bucure de pace, în libertate şi independenţă, fără ca teritoriile lor să fie încălcate". Principalele oraşe
admise în noua confederaţie erau, în primul rând, vechii "aliaţi": Chios, Byzantion, Theba, oraşe din
Peninsula Chalcidică, oraşe tracice, din Thesalia şi Epir, Corcyra etc.
Pentru a contracara acţiunile Thebei în Thesalia şi Macedonia, Atena a echipat o flotă
puternică, care sub comanda lui Timotheos, fără a ţine cont de condiţiile "păcii lui Callias", cucereşte
Samosul după un asediu de zece luni (366-365 î.Chr.). În schimbul serviciilor aduse satrapului Frigiei,
Arinbarzanes, care se revoltase împotriva regelui persan, Timotheos obţine pentru liga ateniană câteva
cetăţi aflate în Chersonesul tracic, printre care şi Sestos. Aceasta reprezenta pentru ligă un mare
succes, asigurându-i traficul de mărfuri, îndeosebi de grâne, spre Pontul Euxin.
După cucerirea insulei Samos, Atena aşează aici 2.000 de cleruchi atenieni, ceea ce, cu toate
că insula nu făcea formal parte din ligă, era îngrijorător pentru aliaţii săi. Aceasta cu atât mai mult cu
cât, între timp, synedrionul aliaţilor devenise tot mai mult o anexă a ecclesiei ateniene. De această
situaţie va profita cu abilitate Epaminondas, care, după crearea unei flote, printr-o acţiune îndăzneaţă
în Hellespont (364), reuşeşte să desprindă de liga ateniană câteva importante cetăţi (Byzantion, Chios
şi Rhodos). Acţiunea sa reprezenta un grav avertisment pentru Atena, chiar dacă intervenţia promptă a
lui Timotheos duce la recuperarea Byzantionului şi la restabilirea situaţiei în strâmtori.
În mai puţin de un secol, spaţiul grecesc a cunoscut, succesiv, hegemonia Atenei, cea a Spartei
şi apoi a Thebei. Nici una dintre acestea nu a supravieţuit coaliţiilor pe care ambiţiile şi practicile
acestor state le-au trezit printre celelalte cetăţi ale lumii greceşti. Pe la 360 î.Chr. un anumit echilibru
părea să se fi stabilit între thebani, cetăţile din Peloponez şi noua confederaţie maritimă ateniană, prea
slabă pentru a constitui un nou pol hegemonic. În timp ce se profila la orizont ameninţarea
macedoneană, Grecia rămânea un conglomerat de mici state, dornice de a-şi păstra independenţa şi
incapabile de a se uni în faţa unui pericol extern.

9.4.2.1. Atena şi războiul aliaţilor

Atena face tot mai greu faţă pretenţiilor sale de hegemonie, nemulţumirile în rândul aliaţilor
fiind tot mai numeroase, ca şi ieşirile din ligă (Pheri, Chorcyra etc.), iar pericolul unei revolte tot mai
ameninţător. Cauzele care au dus la confruntarea care s-a numit "războiul aliaţilor" sunt multiple, de
natură politică şi economico-financiară. Ele pot fi rezumate la faptul că, dintr-o symarchie, noua ligă
ateniană s-a transformat tot mai mult, ca şi vechea ligă delio-atică, într-un adevărat imperiu (arché).
Cele mai puternice cetăţi aliate vor profita de această situaţie pentru a se revolta împotriva
Atenei. Prilejul răzvrătirii a fost oferit de solicitarea de noi contribuţii în vederea susţinerii unei
campanii în Thracia. Semnalul revoltei este dat de Chios, susţinut de o ligă separatistă constituită în
anul 357 î.Chr. Deşi avea mari dificultăţi financiare, Atena printr-un efort deosebit, echipează o flotă
pe care o trimite împotriva cetăţilor rebele. Rezultatele nu sunt favorabile pentru Atena deoarece,
cetăţile rebele erau susţinute în acţiunea lor de către regele Persiei, Artaxerxes II.

113
 Astfel, Atena a fost silită să se retragă, iar pacea, încheiată în 355 î.Chr., declară independente
pe Rhodos, Cos, Chios şi Byzantion, iar Pirinth, Selymbria, Chorcyra sunt recunoscute autonome. Mai
rămân credincioase metropolei doar Cycladele, insulele de lângă coasta septentrională, câteva porturi
din Thracia şi Chersones, împreună cu cleruhiile din Lemnos, Imbros, Skyros şi Samos. Astfel, sfârşea
şi ultima încercare de unificare a Greciei.

9.4.3. Grecia apuseană în sec. IV î.Chr.

Cetăţile greceşti din spaţiul apusean (Grecia Magna, Sicilia) aşezate la periferia lumii greceşti,
în contact permanent, amical sau ostil, cu lumea "barbară", au fost silite să-şi adapteze existenţa la
această realitate.
Soarta cetăţilor greceşti din bazinul apusean al M. Mediterane a fost legată de la început nu
numai de atitudinea populaţiei băştinaşe, dar şi de a cartaginezilor. Pentru Sicilia şi Grecia Mare,
prezenţa cartaginezilor începe a deranja odată cu sec V î.Chr., când, din proprie initiaţivă sau instigaţi
de perşi, aceştia îşi concentrează eforturile împotriva lumii greceşti.
Aproape trei sferturi de veac, după înfrângerea cartaginezilor la Himera (480), grecii apuseni
nu au mai fost tulburaţi din această parte, probabil mai mult de teama flotei ateniene decât de a forţelor
locale. Aşa se explică de ce abia după distrugerea puterii maritime ateniene la Aigos Potamos (405),
Cartagina va îndrăzni să-şi facă reapariţia în Sicilia.
Intervenţia ei este provocată chiar de greci, mai precis de cererea Segestei de a fi ajutată de
Cartagina împotriva rivalei sale, Selinus (410). Distrugerea acesteia (409) este urmată apoi de
cucerirea şi distrugerea Himerei (409), cu care ocazie, pentru a compensa înfrângerea suferită aici în
anul 480, sunt sacrificaţi 3000 de greci.

10.4.1. Tirania lui Dionysios la Syracuza

În perioada 413-337 î.Chr. şi, mai ales, sub Dionysios I, Syracuza şi cu ea întreaga Sicilie şi
Grecia Mare, ajunge una din marile puteri ale antichităţii. El este unul dintre "salvatorii" lumii
greceşti. Fără a avea amploarea şi, mai ales, organizarea din marile monarhii elenistice, întinsa
stăpânire a lui Dionysios I este prima încercare de constituire a unui stat teritorial, deasupra polisului.
Situaţia creată favorizează reapariţia tiraniei la Syracuza, în persoana lui Dionysios. Acesta, de
origine modestă, după o scurtă carieră funcţionărească, se dedică carierei militare, devenind prietenul
şi ginerele lui Hermocrates. Distingându-se în luptele pentru Acragas, el procedează în aşa fel încât, ca
membru al colegiului strategilor, apoi ca strateg autocrator să devină, de fapt, stăpânul Syracuzei.
Preocupat de consolidarea puterii sale în interior, el încheie în anul 405 î.Chr. pace cu cartaginezii,
pace prin care recunoscând cuceririle Cartaginei (ultima fiind Gela), proclama independenţa pentru
Messina şi Leontinoi, în schimbul recunoaşterii teritoriului siracuzan şi, mai ales, a puterii sale.
La Syracuza, pericolul extern a contribuit la apariţia şi durata stăpânirii lui Dionysios. Baza sa
social-economică o va constitui masele sărăcite (ţărani şi meşteşugari) din care recrutează sprijinul cel
mai de seamă al puterii sale, armata de mercenari. O atenţie deosebită acordă Dionysios întăririi
puterii militare a Syracuzei. Oraşul este transformat, printr-un sistem complex de fortificaţie, într-o
cetate inexpugnabilă. Flota şi-a sporit numărul corăbiilor de la 200 la 400. La aceasta se adaugă şi o
armată terestră de 50.000 de hopliţi şi 10.000 de călăreţi. Dionysios introduce, împrumutate de la
cartaginezi, maşinile de război pentru asedierea cetăţilor (catapulte, maşini de apropiere şi escaladare).
Inovaţii importante sunt aduse în strategie şi tactică, prin acţiunea combinată a tuturor armelor:
infanteria grea şi uşoară, cavalerie şi maşini de război. Resursele financiare necesare întreţinerii
armatei le asigură prin mijloace diferite: confiscări, impozite, alterarea monedei, spolierea templelor
sau expediţii de jaf.
Astfel pregătit, Dionysios începe să-şi pună în aplicare planurile sale de consolidare şi
extindere a puterii Syracuzei. Primele acţiuni le întreprinde împotriva cetăţilor greceşti şi a aşezărilor
băştinaşe din răsăritul Siciliei (403), acţiuni prin care aproape toată Sicilia de est, cu cetăţi ca Etna,
Catane, Naxos, Leontinoi ajung în mâinile sale, neţinând cont de clauzele tratatului cu Cartagina
(405).
Curând sunt începute şi ostilităţile cu Cartagina, Dionysios, cerând evacuarea insulei din
partea cartaginezilor. El dispune masacrarea cartaginezilor din posesiunile sale şi începerea
ostilităţilor. Gela, Camarina, Acragas, Therma trec, fără luptă, de partea lui Dionysios. Reacţia
Cartaginei nu se lasă aşteptată. Sunt trimise în Sicilia forţe puternice, sub conducerea lui Hamilco care

114
cuceresc Eryx, Motya, iar printr-o manevră abilă, pun mâna şi pe Messina, prin aceasta controlând
practic partea răsăriteană a insulei. Lupta navală de la Catane se termină cu înfrângerea lui Dionysios
care este silit să se retragă la Syracuza. Timp de aproape un an, oraşul este supus unui asediu, pe mare
şi pe uscat. Primind ajutor din partea Spartei, el trece la ofensivă care va duce la înfrângerea, pe uscat
şi pe mare, a cartaginezilor (396).
În timpul armistiţiului care urmează, deoarece cartaginezii se confruntă cu dificultăţi interne,
Dionysios consolidează dominaţia Syracuzei în Sicilia. Sunt ocupate, rând pe rând, prin trădare, lupte
sau înţelegeri, Enna, Kapphloidion, Menoi, Herbita, Kentoripa, Agyrion şi Herbessos.
Abia în anul 392 î.Chr., după reluarea ostilităţilor de către cartaginezi sub conducerea lui
Magon, are loc încheierea unui tratat de pace, potrivit căruia întreaga Sicilie, cu excepţia unui spaţiu
îngust din vest, este recunoscută a aparţine lui Dionysios.
După reglementarea situaţiei cu Cartagina, el îşi îndreaptă atenţia spre sudul Italiei, unde
reuşeşte într-un timp scurt (390-379), prin lupte sau pe cale diplomatică, să-şi subordoneze cea mai
mare parte a Greciei Mari, cu centre ca : Rhegion, Crotona, Hipponion. Doar Elea, Neapolis, Thurioi
şi Tarentum îşi menţin independenţa. Influenţa lui Dionysios se extinde şi în M. Adriatică, prin puncte
înaintate fondate pe coasta adriatică (Ancona şi Adria) sau illyrică (Issa). Sunt de menţionat şi
eforturile sale, adesea încununate de succes, de a interveni în treburile interne ale Greciei propriu-zise.
Dionysios găseşte timpul şi mijloacele necesare pentru continuarea disputelor cu Cartagina.
Deşi clauzele tratatului de pace din anul 392 î.Chr. îl satisfăceau, el redeschide conflictul în 382 prin
ocuparea unor oraşe din Sicilia, rămase în subordinea Cartaginei. Războiul însă se sfârşeşte prin
înfrângerea lui Dionysos de către Hamilco într-o bătălie dată la Cronion. Pacea încheiată (376) fixa
noile graniţe între posesiunile lui Dionysios şi cele ale Cartaginei: în nord la Himera, iar în sud la
fluviul Halycos, cu pierderea oraşelor Thermae, Selinus, Heracleia Minoa şi o parte a teritoriului
oraşului Acragas.
Urmaşii lui Dionysios vor încerca să păstreze şi să consolideze opera acestuia, utilizând nu
întotdeauna aceleaşi metode. Dionysios II, sub influenţa unchiului său Dion, s-a lăsat un timp sedus de
reformele propuse de Platon, revenind apoi la metodele de guvernare ale tatălui său. Dion, acuzat de
conspiraţie s-a refugiat la Atena, unde şi-a constituit o puternică armată de mercenari, cu care revine,
punând mâna pe Syracuza (357). Asasinarea lui Dion (354) nu face decât să sporească anarhia.
Cartaginezii vor profita de situaţia creată pentru a interveni. Adversarii lui Dionysios II se
adresează pentru ajutor metropolei (Corinthul), care îl trimite pe Timoleon (344), însoţit de 10 corăbii.
Dionysios II, obligat să renunţe la domnie, s-a refugiat la Corinth. Timoleon înţelege să fie la Syracuza
şi în toată Sicilia, ca altădată Solon la Atena, un adevărat arbitru între partide. El reuşeşte să dea
Syracuzei şi, după modelul ei, şi altor oraşe siciliene, o constituţie democratică.

9.4.4. Criza polisului grecesc

Războiul peloponeziac, ca şi conflictele care au însângerat lumea greacă la începutul secolului
IV î.Chr. au bulversat raporturile de forţă dintre cetăţi, compromiţând şi echilibrele interne din aceste
mici state şi zdruncinându-le bazele. Mai întâi războiul a determinat pierderi umane şi materiale
ireparabile. Pe lângă pierderile de pe câmpurile de luptă, pentru multe cetăţi care se revoltaseră
împotriva puterii tutelare, înfrângerea însemna decimare, deportare, sclavie. Războiul purtat pe
teritoriul altui stat determina, pe de altă parte, jaf şi distrugere, populaţii persecutate (Atica şi Beoţia
au avut cel mai mult de suferit).
Frecvenţa ostilităţilor a avut consecinţe dezastruoase şi asupra finanţelor beligeranţilor. La
Atena, întreţinerea flotei, soldele plătite hopliţilor, ca şi despăgubirile de tot felul, în contul
interminabilelor campanii, costau foarte mult tezaurul public. În Sparta, împărţirea funcţiilor între
casta războinică şi hiloţi nu a rezolvat decât temporar problema, pentru completarea efectivelor
lacedemonienii fiind constrânşi să recurgă la serviciile mercenarilor. În sec.IV practica
mercenariatului a tins să se generalizeze, ca o consecinţă a penuriei de soldaţi-cetăţeni şi a unor crize
sociale care făcea să prolifereze masa celor deposedaţi de pământ, pentru care meseria armelor
constituia unicul mijloc de a subzista. Oferindu-şi serviciile, mercenarii destul de costisitori pentru
cetăţi, reprezentau un adevărat pericol pentru democraţie. Atrocităţile comise de aceşti profesionişti în
căutare de jafuri şi sacrilegiile comise acompaniau frecvent trecerea lor (jefuirea sanctuarului de la
Olympia de către arcadieni, în 364 sau a celui de la Delfi de către focidieni, în 356).

115
 Mentalităţile timpului au fost puternic afectate de aceste manifestări. Jafurile din sanctuare
reprezintă un semn al reculului general al sacrului, dar şi al unei încrederi mai reduse faţa de zeii
panthonului grec. Semnificative sunt şi schimbările care afectează marile sărbători ale cetăţii, văzute
tot mai mult ca spectacole şi succesul mereu crescând de care se bucură divinităţile străine (Adonis,
Isis).
Recrudescenţa pericolelor care ameninţau elenismul a făcut pe greci să constate că instituţiile
democratice nu mai corespundeau noilor cerinţe, dorind un şef carismatic, capabil să regrupeze forţele,
formând un front comun în faţa pericolului extern. De aici revenirea tiraniei, realizată la Syracuza sau
Siciona, în condiţii şi cu scopuri diferite de acelea ale Greciei arhaice. Tiranul din sec.IV era cel mai
adesea un profesionist în ale războiului, care se face stăpânul cetăţii cu sprijinul unei trupe de
mercenari, împunând domniei propriile legi. Tirania găseşte teren prielnic în cetăţile de la sfârşitul
epocii clasice deoarece şi tensiunile sociale au devenit explozive. Războiul a ruinat parţial proprietarii
mici şi mijlocii, clasa zeugiţilor pe care atenienii îşi întemeiau instituţiile şi etica democraţiei. Reveniţi
după lungi campanii, găsindu-şi adesea proprietăţile distruse, pământul în paragină, mulţi dintre ei
ajung fie să se îndatoreze pentru a-şi reface domeniul, fie să-l abandoneze, îngroşind rândurile unei
clase populare citadine confruntată cu multe neajunsuri. De aici rezultă o concentrare a proprietăţii
funciare care are drept urmare adoptarea unei economii rurale bazate pe profit şi pe folosirea pe scară
tot mai largă a mâinii de lucru salariate ori a sclavilor. În secolul IV se dezvoltă, pe fondul abundenţei
de masă monetară, datorată noilor mine din muntele Pangeu (Thracia), o economie de profit care a
stimulat activitatea bancară, comerţul şi care a dus la concentrarea averilor.
Adâncirea conflictelor sociale în Grecia secolului IV reprezintă un fenomen aproape general.
La Atena, unde reconstituirea imperiului maritim a compensat parţial urmările războiului,
prosperitatea şi politica adoptată în favoarea păturilor nevoiaşe a limitat efectele exodului rural. În
multe din cetăţile Greciei însă, ca şi în Magna Grecia, ruinarea micilor proprietari şi degradarea
condiţiilor de viaţă ale straturilor populare de la oraş au provocat tulburări, au determinat lupte
partizane care au degenerat în războaie civile.

10. ASCENSIUNEA REGATULUI MACEDONIEI

În timp ce Grecia înregistra efectele conjugate ale depopulării (Atena şi-a văzut efectivele
mobilizabile scăzând de la 40.000 la mijlocul sec.V, la 30.000 în anul 360), ale confruntărilor sociale
şi politice care marcau viaţa cetăţilor şi ale crizei morale pe care au instituit-o războaiele şi zguduirile
de la începutul sec.IV î.Chr., o nouă putere se afirma în nordul lumii greceşti: regatul Macedoniei.

10.1. Condiţiile naturale

Mărginită la sud de Thessalia şi Epir, la nord şi nord-est de Tracia, iar la vest de Illyria,
Macedonia era o regiune mai mult muntoasă în partea de nord şi de şes în sud. Această structură a
reliefului explică, în mare măsură, bogăţiile solului şi subsolului, precum şi ocupaţiile locuitorilor. În
afară de creşterea animalelor şi de agricultură, o mare dezvoltare a cunoscut mineritul, ca şi
exploatarea şi prelucrarea lemnului.
În ce priveşte caracterul etnic al macedonenilor, până astăzi dăinuie încă mari controverse.
Deşi regii se considerau greci, pe baza unei genealogii complicate, macedonenii sunt pentru grecii din
timpul războiului peloponesiac şi chiar din timpul lui Filip, nişte barbari, deci negreci 24.
ªtiinţa modernă, punând în studiu izvoarele literare, arheologice, epigrafice, numismatice, fără
să reuşească să rezolve definitiv problema, a impus părerea potrivit căreia macedonenii, înrudiţi la
origine cu grecii, iar ulterior izolaţi de lumea mediteraneeană, au suferit o puternică influenţă etnică şi
lingvistică, tracă, epirotă şi illyrică.

10.2. Organizarea social-economică şi politică

Evoluţia societăţii macedonene, în mare asemănătoare cu a celorlalte aşezări greceşti, a fost
mult întârziată faţă de acestea. La la sfârşitul sec. V î.Chr., când Atena cunoaşte semnele crizei
polisului, Macedonia mai păstra încă în organizarea sa social-economică, urme ale structurilor
gentilice, iar pe plan politic rămăşiţe ale regalităţii homerice şi ale aristocraţiei gentilice.

24. Demosthenes, Olynthicele, III, 3, 35; Philippicele, III, 119

116
 De la sfârşitul sec.V î.Chr., Macedonia cunoaşte o ridicare constantă şi rapidă. Dintre
împrejurările externe, la ridicarea Macedoniei au contribuit războiul peloponesiac şi luptele pentru
hegemonie dintre statele greceşti. Rezultatul confruntărilor a determinat slăbirea acestora şi a permis
amestecul, tot mai insistent, al Macedoniei în problemele greceşti. Acest fapt s-a produs încă din
vremea lui regelui Archelaos (419-399 î.Chr.), care manifestă un interes deosebit pentru cultura
greacă, la curtea lui trăind Euripide şi Zeuxis. Strâns legate de puterea centrală, unele cetăţi s-au
constituit după modelul grecesc, cea mai importnată fiind Pella, capitala regatului. Urmează apoi o
perioadă de anarhie, creată de confruntările dintre aristocraţi, sub Ptolemaios (369-365 î.Chr.) şi
Perdicas III (365-359 î.Chr.), căreia îi pune capăt Filip II. La început tutore al tânărului rege Amynthas
IV, pe care l-a eliminat, noul suveran era înainte de toate un războinic macedonean, căruia nu-i lipseau
nici inteligenţa, nici geniul diplomatic, nici tenacitatea în a-şi realiza planurile sale. De aceea, într-un
anumit sens, adevăratul creator al statului macedonian poate fi socotit Filip II (357-336 î.Ch.), care
reuşeşte să se impună în lumea grecească, pe care o va supune, dându-i o altă organizare şi o nouă
orientare.

117
118