Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MANAGEMENTUL
INVESTIŢIILOR
- AN III -
TÂRGU JIU
2009
5
Managementul Investiţiilor – curs universitar
MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR
6
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Cuprins
CAPITOLUL I
Investiţiile - factor al creşterii economice
1.1. Investiţiile: concept, structură, rol
1.2. Cadrul legislativ referitor la investiţii
1.3. Funcţia investiţiei
1.4. Factorii care determină înclinaţia spre investiţii
1.5. Investiţiile şi relansarea economică
1.6. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială
1.7.Necesitatea unei teorii a investiţiilor integrată în teoria creşterii economice
1.8. Investiţiile – factor al creşterii economice
1.9. Politica de investire
1.9.1. Investirea: decizie financiară strategică
1.9.2. Politica de investiţie a statului în economie
1.9.3. Obiective ale intervenţiei statului în economie
1.9.4. Tehnici de intervenţie a statului în economie
1.9.5. Alegerea variantei optime a investiţiei
Test de autoevaluare
CAPITOLUL II
Trăsături ale investiţiilor
Test de autoevaluare
CAPITOLUL III
Investitiile pentru afaceri
3.1. Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri
3.1.1. Stocul optim de capital
3.1.2. Costul de utilizare a capitalului
3.1.3. Funcţia de investiţii şi reglarea dinamică a stocului optim de capital
3.2. Teoria q a investiţiilor.
3.2.1. Costurile de instalare a investiţiei
3.2.2. Funcţia de investiţii şi q Tobin
3.3.Factorii determinanţia ai investiţiilor. Decizia de a investi
3.4.Rata investiţiilor şi defifictul bugetar.
Test de autoevaluare
CAPITOLUL IV
Investiţiile străine directe
4.1. Investiţiile străine directe – o nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în tranziţie.
7
Managementul Investiţiilor – curs universitar
CAPITOLUL V
Teorii şi modele ale creşterii economice
5.1. Definirea modelelor şi teoriilor creşterii economice
5.2. Teoria şi modelul clasic al creşterii economice
5.3. Keynes şi evoluţia investiţiilor
Test de autoevaluare
Bibliografie
CAPITOLUL I
INVESTIŢIILE - FACTOR AL CREŞTERII ECONOMICE
CONŢINUT:
1.1. Investiţiile: concept, structură, rol
1.2. Cadrul legislativ referitor la investiţii
1.3. Funcţia investiţiei
1.4. Factorii care determină înclinaţia spre investiţii
1.5. Investiţiile şi relansarea economică
1.6. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială
1.7. Necesitatea unei teorii a investiţiilor integrată în teoria creşterii economice
1.8. Investiţiile – factor al creşterii economice
1.9. Politica de investire
În sens restrâns, investiţia este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans de
capital, în vederea obţinerii unui venit.
8
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Într-o accepţiune mai largă, investiţia reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la
dobândirea unui activ, în vederea obţinerii ulterioare a unui flux de lichidităţi, şi care are ca scop
creşterea avuţiei proprietarilor întreprinderii.
Investiţia este un act fundamental, care provoacă o creştere în viitor a venitului (de unde
decurge şi o modificare a consumului şi a economiilor) şi, implicit, condiţionează dimensiunea
utilizării factorilor de producţie.
Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are un puternic efect de antrenare.
Comportamentul oscilant al volumului investiţiilor pe o perioadă lungă este determinat de faptul că
cererea de investiţii este legată de noile descoperiri ştiinţifico-tehnice, de noile produse, de
extinderea zonelor de aprovizionare şi desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea
populaţiei, a producţiei şi a venitului.
La aceşti factori se mai adaugă previziunile optimiste (sau pesimiste) privind evoluţia în
perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, evoluţia cheltuielilor publice, măsurile legislative.
Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune contribuţia mai multor factori
(capital fix, muncă, materii prime), iar în cadrul acestora un rol deosebit îl ocupă capitalul fix.
Crearea de noi utilaje, precum şi aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul
tehnic contemporan se realizează numai prin investiţii. În acest context, investiţiile de capital
reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri
fixe, productive sau neproductive, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilizează cele
existente.
Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului – factor de producţie, adică pentru
creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale (materii prime, producţie neterminată,
produse finite) se numeşte investiţii nete. Ele se concretizează în acumularea netă de capital. Dacă
la investiţia netă adăugăm amortizarea capitalului fix, se defineşte investiţia brută, care reprezintă
formarea brută de capital fix şi creşterea volumului stocurilor materiale. Prin investiţii brute are loc
atât acumularea de capital, înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi creşterea volumului
capitalului.
Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de
producţie. După concepţia tradiţională, economia corespunde unei tendinţe de neconsumare.
Conform concepţiei funcţionale, numai veniturile neconsumate, destinate investiţiilor, joacă un rol
economic. De aici, unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin non-nconsum, nu
este obligatoriu întotdeauna să fie egal cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot
fi utilizate ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o parte a
veniturilor investite poate proveni nu din veniturile economisite, ci din crearea de monedă care
produce venituri ce nu sunt rezultate din activitatea economică. Se face o delimitare netă între
9
Managementul Investiţiilor – curs universitar
10
Managementul Investiţiilor – curs universitar
- noţiunea de risc, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate;
aceste efecte viitoare sunt încă speranţe şi nu certitudini.
Principalele criterii de clasificare a investiţiilor sunt:
a) După natura lor, investiţiile se grupează în:
- investiţii materiale, care au ca scop menţinerea sau creşterea potenţialului productiv, fiind
constituite din imobilizări corporale şi activul circulant;
- investiţii imateriale, care concură la realizarea imaginii întreprinderii şi care sunt
concretizate în domeniul cercetării, formării personalului, reclamă, publicitate şi al programelor
informatice;
- investiţii financiare, generate pe lângă urmărirea valorificării disponibilităţilor
întreprinderii şi de politica de creştere externă, de impunerea intereselor proprii în gestiunea şi
administrarea altor unităţi, regăsindu-se sub forma participării la capitalul acestora;
- investiţii umane, care urmăresc formarea şi perfecţionarea personalului (şcolarizare,
calificare, perfecţionare etc.);
- investiţii sociale, care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viată a salariaţilor.
b) După obiectivul investiţiilor vorbim despre:
- investiţii productive, care sunt destinate activităţii de exploatare;
- investiţii de participare şi plasament care pot urmări pe lângă plasarea disponibilităţilor băneşti şi
obţinerea de avantaje comerciale;
- investiţii strategice, care se fac pentru ameliorarea activităţii în domeniul cercetării dezvoltării şi
reducerea riscului determinat de progresul tehnic şi concurenţă;
- investiţii obligatorii, care urmăresc respectarea unor dispoziţii legale sau a unor angajamente luate
faţă de angajaţii proprii şi care cel mai adesea sunt concretizate în proiecte de protecţie a mediului şi
a personalului.
c) După gradul de risc investiţiile se împart în:
- investiţii cu risc scăzut (investiţiile de menţinere) care presupun realizarea aceluiaşi volum de
activitate cu acelaşi tip de utilaje sau cu utilaje noi performante, fără a fi necesar un proces laborios
de decizie;
- investiţii cu risc sporit (investiţiile de extindere) care urmăresc fie extinderea pieţei întreprinderii
fie a influenţei sale ceea ce implicit decizii strategice generate de cheltuirea unor sume importante
de bani, pe perioade îndelungate.
d) după modul de finanţare investiţiile se grupează în:
- investiţii finanţate din surse proprii, care au la bază rezultatele obţinute de întreprindere şi
amortizarea şi se referă la:
- sumele repartizate pentru perioada precedentă, dar neutilizate;
11
Managementul Investiţiilor – curs universitar
12
Managementul Investiţiilor – curs universitar
13
Managementul Investiţiilor – curs universitar
În vederea susţinerii creşterii economice şi pentru o mai bună integrare în economia mondială,
autorităţile de decizie au iniţiat şi legiferat acte normative speciale pentru investiţiile strategice. În
foarte multe activităţi sau zone geografice infuzia de capital străin este varianta cea mai viabilă
pentru producerea efectelor pozitive de antrenare în economie şi crearea de noi locuri de muncă.
Astfel prin legea 332 / 2001 legiuitorul a stabilit că participarea la investiţiile directe cu impact
semnificativ în economie se poate realiza numai cu capital lichid în lei sau în valută liber
convertibilă.
Existând decalaje consistente între zonele administrative ale ţării sub aspectul dinamicii
industriale, ocupării forţei de muncă, protecţiei mediului s-au elaborat politici pentru dezvoltare
regională care să adreseze în mod dedicat problemele locale. Cadrul legal este asigurat în principal
de Legea nr.151 / 1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul
instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare
regională în România.
Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea
dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor
defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne
şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.
Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:
- promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii
competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;
- promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;
- creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare crearea şanselor
egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare
continuă a populaţiei din zonele periferice;
- promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale reducerea decalajelor de
14
Managementul Investiţiilor – curs universitar
dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural, dintre zone centrale şi periferice;
- prevenirea apariţiei unor zone probleme.
Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat. Măsurile, programele şi
proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare
Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de
către UE în cadrul Programului Naţional Phare. Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi
cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea
dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea
oportunităţilor de cooperare.
Cadrul legislativ privitor la investiţii este completat de actele normative referitoare la zonele
defavorizate. Prin Ordonanţa 24 / 1998 se definesc aceste zone în funcţie de structurile productive,
de nivelul şomajului, de mijloacele de comunicaţie şi de infrastructură.
15
Managementul Investiţiilor – curs universitar
costul investiţiei, investiţia este profitabilă şi poate fi realizată. Întrucât venitul realizat printr-o
investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca mărime. Relaţia de calcul
pentru valoarea prezentă Vp a unui venit ce se obţine peste n ani, Vn este:
Vp= Vn / (1+i)n,
unde i este rata dobânzii. Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de
dare în funcţiune a investiţiei. Dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după
aceeaşi regulă ca şi veniturile.
O a doua modalitate constă în a compara venitul net (profitul) estimat al unei investiţii în
raport cu costul investiţiei şi compararea acestuia cu rata dobânzii. Atunci când rata rentabilităţii
este mai mare sau egală cu rata dobânzii, investiţia se poate realiza. De exemplu, la o investiţie de
200 milioane u.m. cu un profit net de 50 milioane u.m., o rată a dobânzii de 25% şi o rată a inflaţiei
de 15%, rata venitului net Rvn este:
Rvn= (50 : 200)*100=25%
iar rata reală a dobânzii i=25-15=10%. Întrucât rata venitului net este 25%, mai mare decât rata
reală a dobânzii care este de 10%, investiţia respectivă se justifică. Rezultă că firmele care doresc
să-şi maximizeze profitul vor investi în proiecte pentru care se presupune că rata rentabilităţii
investiţiei depăşeşte rata dobânzii. Rata rentabilităţii investiţiei suplimentare denumită şi
randamentul marginal al investiţiei manifestă tendinţă de scădere pe măsură ce sunt întreprinse mai
multe proiecte de investiţii din următoarele motive:
a) cele mai profitabile proiecte sunt, de obicei, primele realizate;
b) creşterea preţului bunurilor de investiţii.
Reducerea ratei dobânzii poate face ca unele investiţii să devină profitabile astfel încât
investiţia agregată să crească, iar o creştere a ratei dobânzii poate să afecteze profitabilitatea unor
proiecte de investiţii. Investiţia totală este invers proporţională cu rata dobânzii.
Aceasta reprezintă costul capitalului şi anume, costul suportat când resursele necesare
investiţiei sunt împrumutate sau costul de oportunitate, când utilizează o parte din resurse pentru
investiţii. Se realizează investiţii atunci când PMk excede costul marginal al capitalului. Mai
exact, investiţia este cu atât mai ridicată, cu cât stocul curent de capital este inferior stocului optim
de capital, deci, cu cât PMk este mai mare decât 1+ir (rata nominală brută a dobânzii prin care se
exprimă costul capitalului) sau altfel spus, rata PMk / (1+r)>1. În raport cu elementele de mai sus şi
cu relaţiile dintre ele, funcţia de investiţii are următoarea formă:
I = I(PMk / 1+r) × ∆Y
În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producţiei trebuie să fie însoţită de o
creştere a investiţiei, relaţie pusă în evidenţă de modelul accelerator sau ipoteza ajustării
graduale.
16
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Imboldul de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori. În esenţă,
când individul se hotărăşte să investească, el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care
contează să le obţină de pe urma vânzării rezultatelor obţinute, după scăderea cheltuielilor curente
ocazionate de obţinerea producţiei respective.
Unul dintre factorii care determină imboldul de investiţii îl reprezintă cererea de investiţii.
Cererea de investiţii este în funcţie de eficienţa marginală a capitalului şi de rata dobânzii. Mărimea
efectivă a investiţiilor curente creşte până la acel punct până nu mai există nici o categorie de bunuri
de capital a căror eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a dobânzii. Este vorba de acel punct de
pe curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata
de piaţă a dobânzii.
Totodată, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate riscurile ce le implică
activitatea investiţională. Astfel, riscul întreprinzătorului, al celui ce ia bani cu împrumut, izvorăşte
din propriile sale îndoieli cu privire la obţinerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este
susceptibil de a fi micşorat prin egalizarea riscurilor şi printr-o mai mare precizie a previziunilor.
Există un al doilea tip de risc, al celui ce dă bani cu împrumut. Acesta este determinat de o
nesiguranţă de ordin moral, legată de insolvabilitatea deliberată sau de una voluntară, provocată de
nerealizarea aşteptărilor.
În timp ce primul risc reprezintă, într-un anumit sens, un cost social real, cel de-al doilea este
un adaos net la costul investiţiilor care nu ar exista dacă debitorul şi creditorul ar fi aceiaşi persoană.
Riscul creditorului implică, parţial, o dublare a mărimii riscului întreprinzătorului care trebuie să fie
adăugat de două ori la rata pură a dobânzii, pentru a se obţine minimul de necesar de randament
viitor, care va determina efectuarea investiţiilor.
Cu cât o afacere este mai riscantă, cu atât este nevoie de o diferenţă mai mare între
randamentul scontat de cel ce ia bani cu împrumut şi cu rata dobânzii la care consideră că merită să
ia bani cu împrumut. În acelaşi timp, din aceleaşi motive, este nevoie de o diferenţă mai mare între
dobânda percepută de creditor şi rata pură a dobânzii, pentru a-l determina să acorde bani cu
împrumut.
Mai poate exista şi o a treia sursă de riscuri determinată de o posibilă modificare nefavorabilă
a valorii etalonului monetar, al cărui fapt este creşterea nesiguranţei împrumutului bănesc. Un alt
factor care determină imboldul de investiţii îl constituie randamentul în perspectivă al unui bun de
capital.
Starea de anticipare pe termen lung al randamentului viitor al bunului economic este o stare
17
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Noţiunea de investiţii are două sfere de cuprindere. Sfera lărgită este reprezentată de
investiţiile financiare, care constituie, în esenţă, orice plasament de capital cu scopul de a obţine un
anumit profit. Cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, plasamente de seme băneşti la
18
Managementul Investiţiilor – curs universitar
bănci, alocarea unor fonduri pentru iniţierea de afaceri - în scopul de a obţine dividende, dobânzi şi
respectiv profituri - înseamnă investiţii financiare. Sfera restrânsă se referă la achiziţionarea de noi
mijloace fixe şi se cheamă investiţii de capital. Este de înţeles că prima sferă o cuprinde pe cea de
a doua , dar, uzual, investiţiile financiare se referă la plasamentele de capital exemplificative.
Investiţiile de capital au loc în economia reală precum şi în domeniile social-culturale, constituind
suportul material al creşterii economice şi al dezvoltării activităţilor social-culturale în orice ţară din
lume.
Prin investiţii de capital trebuie să se înţeleagă nu numai construcţia de noi obiective, ci şi
modernizarea celor existente. În domeniul economiei reale, ţara noastră nu are nevoie de noi
obiective , ci mai cu seamă de modernizarea celor existente. Politica de atragere a capitalului străin
vizează tocmai modernizarea întreprinderilor existente, care dispun de utilaje îmbătrânite ce nu pot
face rata competiţiei economice actuale şi cerinţelor de consum ale populaţiei.
Aproape niciodată o nouă investiţie nu reproduce exact o investiţie anterioară. Invers se poate
spune că orice investiţie aduce ceva nou. Investiţiile sunt propagatoare de nou, lor le este propriu
caracterul novator, ele aduc întotdeauna schimbarea situaţiei existente, apariţia altor elemente decât
cele cunoscute anterior. Investiţiile angajează întotdeauna viitorul, de unde decurge caracteristica
asocierii unui însemnat factor de risc la orice proces investiţional.
Investiţiile unui agent economic pot fi făcute în propria sa ţară sau în ţări străine. Problema se
poate pune şi astfel: investiţiile dintr-o ţară au surse interne şi surse atrase. Putem spune că
procesul investiţional are determinări endogene şi exogene. Situaţiile rezultate din combinarea celor
două provenienţe sunt ceea ce la noi în ţară se numesc investiţii mixte. Separat, agenţii economici
străini pot realiza la noi investiţii proprii, fără participare românească. În ţara noastră se pot realiza
trei tipuri de investiţii:
1) investiţii proprii, româneşti, să le spunem autohtone;
2) investiţii mixte, cu capital românesc şi străin;
3) investiţii străine, cu capital extern.
Corelaţia dintre investiţii şi creştere economică este de tipul legăturilor duble: pe de o parte,
investiţiile influenţează creşterea economică prin volumul lor, iar pe de altă parte, creşterea
economică este influenţată de calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă in eficienţa
economică a investiţiilor. Precum se ştie, principala menire a sistemului bancar este de a aloca
resursele disponibile ale societăţii în mod cât mai eficient. În acest fel, capitalurile împrumutate
aduc maximum de profit celor care le deţin. Evenimentele din ultimi ani din ţara noastră arată însă
că banii depunătorilor nu au fost gestionaţi cu toată grija şi responsabilitatea necesare, drept pentru
care riscul a crescut considerabil, pierderile băncilor au devenit foarte mari, în unele cazuri existând
chiar pericolul falimentului bancar. În acest domeniu, aspectele cele mai semnificative ţin de
19
Managementul Investiţiilor – curs universitar
20
Managementul Investiţiilor – curs universitar
21
Managementul Investiţiilor – curs universitar
rezultatelor economice. În această direcţie este necesar să se acorde o poziţie aparte investiţiilor
realizate în străinătate în cadrul acţiunilor de cooperare. Sensul modern al conceptului de investiţii
se referă şi la faptul că cheltuielile de investiţii nu creează numai obiecte fizice destinate creşterii
producţiei materiale sau nivelului de trai. Se poate admite că şi cheltuielile destinate cercetării
ştiinţifice aplicative, precum şi introducerii rezultatelor acesteia în activitatea economică, sunt de
natura investiţiilor. Există păreri că şi cheltuielile pentru formarea personalului, pentru
perfecţionarea pregătirii profesionale, sau chiar cele pentru menţinerea sănătăţii sunt de natura
investiţiilor.
Teoria investiţiilor va trebui să propună noi metode şi noi indicatori de analiză a eficienţei
obiectivelor de investiţii pe o perioadă îndelungată, ceea ce impune folosirea unor tehnici de
transfer în timp a valorilor de calcul prin intermediul unor coeficienţi de actualizare.
În ţara noastră, interesul pe care îl prezintă perfecţionarea conceptului de creştere economică
şi conturarea unei teorii a investiţiilor este legat de următoarele aspecte:
a) creşterea importanţei deciziilor economice, cu deosebire a celor de investiţii, prin mărirea
mijloacelor materiale şi financiare angajate, prin implicaţiile lor asupra altor sectoare ale economiei
şi prin faptul că ele ne angajează pentru o lungă perioadă. Astfel există riscul ca o decizie de
investiţii care nu se înscrie într-o strategie economică şi nu ia în considerare factorii generatori de
schimbări pe plan intern sau internaţional, poate ajunge după puţini ani într-o situaţie de neeficienţă,
deşi analiza economică în momentul luării deciziei avea concluzii favorabile. Din acest punct de
vedere, este necesar ca teoria investiţiilor să furnizeze elemente care să arate probabilitatea ca
investiţia să rămână eficientă o perioadă mai lungă de timp şi să permită ca în acest interval să se
aprecieze aportul ei la creşterea economică;
b) evoluţia tot mai rapidă a ştiinţei şi tehnologiilor care conduce în mod inerent la o uzură
morală accelerată a fondurilor fixe, face necesară o teorie a investiţiilor care să aprecieze
implicaţiile economice ale progresului tehnic asupra obiectivelor de producţie ce se vor realiza într-
o anumită perioadă;
c) amplificarea şi diversificarea schimburilor economice internaţionale precum şi
posibilitatea de a folosi eficient posibilităţile de colaborare cu alte ţări;
d) perfecţionarea metodelor pentru corelarea deciziilor de investiţii cu obiectivele majore ale
creşterii economice şi pentru conturarea obţiunilor care să permită atingerea acestor obiective cu
cele mai mici cheltuieli de muncă.
Teoria creşterii economice urmăreşte să analizeze şi să pună în valoare relaţiile principale
dintre factorii de creştere care determină evoluţia economică pe o lungă perioadă, teoria investiţiilor
are ca drept scop în cadrul creşterii economice şi strâns legat de aceasta, să stabilească relaţiile de
bază care evidenţiază contribuţia volumului, structurii şi eficienţei investiţiilor, asupra creşterii
22
Managementul Investiţiilor – curs universitar
economice.
23
Managementul Investiţiilor – curs universitar
tehnologic; cu cât această pondere este mai ridicată în total, cu atât, de regulă, este mai mare
eficienţa economică a acestora.
Realizarea unei creşteri economice dinamice şi echilibrate depinde, în mare măsură, de
lărgirea bazei proprii de materii prime, atragerea în circuitul economic a noi resurse naturale,
prelucrarea superioară şi eficienţa tuturor resurselor naţionale.
Dezvoltarea şi diversificarea prestărilor de servicii, cercetări ştiinţifice, ocrotirea sănătăţii,
îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, extinderea reţelei comerciale, precum şi a dotărilor social-
culturale, în concordanţă cu exigentele crescânde ale populaţiei necesită investiţii. Aceasta întrucât
pentru toate activităţile enumerate trebuie în primul rând, dezvoltată şi modernizată baza materială,
fapt irealizabil, fără investiţii.
Creşterea economică în toate ţările a suscitat şi suscită numeroase opinii, precum şi modele
privind aceiaşi creştere economică. Între factorii care influenţează nivelul acestei creşteri se pot
menţiona: potenţialul uman, volumul şi calitatea capitalului fix şi circulant, resursele naturale
existente şi atrase în circuitul economic, progresul tehnico-ştiinţific, nivelul de organizare a
producţiei şi a muncii, eficienţa comerţului exterior şi investiţiile alocate şi realizate.
Creşterea economică şi prosperitatea unei ţări depind în mod esenţial de expansiunea
capitalului investit, aşa cum a dovedit-o dezvoltarea impetuoasă a S.U.A. Rata de creştere a
economiei S.U.A. s-a bazat pe faptul că investiţiile au reprezentat 21 % din produsul naţional brut
(PNB), cu vârfuri de 28% în perioade de prosperitate, în timp ce în perioade de război sau de criză,
ponderea investiţiilor s-a redus considerabil. Rolul investiţiilor în condiţiile economiei de piaţă
porneşte de la finalitatea investiţiilor, în sensul că aceste investiţii înseamnă creşterea unui
portofoliu de active cu cele două componente:
- active fixe, care pot fi incorporate (clădiri, utilaje etc.), neâncorporate (brevete, tehnologii,
soft-uri) şi financiare (acţiuni, obligaţiuni, alte hârtii de valoare), deci cu timp îndelungat de
folosinţă;
- active circulante, care sunt necesare exploatării curente şi deci sunt supuse unei rotaţii
rapide, referindu-se la stocuri materiale şi creanţe asupra clienţilor, dar şi datorii contactate pentru
producţie.
Se pune problema înnoirii tehnice a tuturor ramurilor şi sectoarelor din economia naţională,
dar aceasta înnoire înseamnă eforturi financiare interne şi externe, care trebuie susţinute pe seama
producţiei interne actuale şi prin participarea unor investitori străini. Reânoirea înseamnă orientarea
investiţiilor spre activele fixe, care vor atrage şi o anumită structură a activelor circulante.
În economia românească, prima problemă constă în restructurarea proprietăţii pentru a se
instituţionaliza cele trei tipuri de proprietăţi întâlnite în toate ţările: proprietatea particulară, publică
şi mixtă, concomitent având loc restructurarea economiei româneşti, punând la bază o concepţie
24
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, cu scopul obţinerii unui profit
reprezintă o investire. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau în active
circulante, investirea reprezintă o imobilizare de capital importantă ca volum şi durabilă în timp,
urmărind obţinerea unei rentabilităţi viitoare optime. Prin urmare, decizia de investire conduce la o
imobilizare de capital făcută în prezent, în speranţa unei rentabilităţi viitoare şi care urmează să se
realizeze pe mai multe exerciţii financiare.
Decizia de investire este parte integrantă a politicii generale a întreprinderii.
Ea marchează nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumită activitate utilă plasată într-un
anumit segment al pieţei, angajarea unei anumite cantităţi de resurse naturale, umane şi băneşti,
iniţierea şi întreţinerea unor relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe, a căror cifră de
afaceri este influenţată pozitiv.
25
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Având în vedere costul, de regulă ridicat al investiţiilor, o problemă de prim ordin care se
ridică este găsirea şi alegerea surselor necesare pentru finanţare, precum şi evaluarea rentabilităţii
acestora, comparând costurile de finanţare cu rezultatele financiare previzibile.
Procedura de alegere a investiţiei presupune însă, pe lângă evaluarea şi compararea
rentabilităţii proiectelor avute în vedere, în contextul strategiei generale a întreprinderii, şi greutăţile
în obţinerea surselor de finanţare. Dacă selecţia proiectelor de investiţii se face în funcţie de criterii
financiare, trebuie să se ţină cont, totodată, şi de priorităţile dictate de politica întreprinderii în
cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Evident că fiecare proiect se adoptă pe baza unui studiu
comercial, tehnic şi financiar care să justifice oportunitatea investiţiei.
Sub aspect financiar, investiţia provoacă o mare cheltuială iniţială, care trebuie să fie urmată
în perspectiva de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea
loc eşalonat pe întreaga perioadă de viaţă economică a obiectivului construit (de regulă, durata de
viaţă economică sau durata normală de funcţionare).
Dacă cheltuielile iniţiale pentru dobândirea activelor imobilizate şi fluxuri negative sau de
imobilizare, se cunosc din devizul general, fluxurile financiare viitoare, denumite şi fluxuri pozitive
sau de intrare şi care constau din amortizările şi beneficiile anuale de realizat de pe urma exploatării
obiectivului trebuie cuantificate. După stabilirea fluxurilor financiare pozitive şi negative, urmează
compararea lor în vederea stabilirii oportunităţii executării investiţiei.
Stabilirea fluxurilor financiare pozitive este o operaţiune relative dificil de realizat pentru
două considerente: în primul rând, pentru că totdeauna există o anumită incertitudine a previziunilor
şi, în al doilea rând, pentru greutatea de a separa contribuţia unui anumit activ imobilizat la fluxurile
generale pozitive (beneficiul, în mod deosebit) ale întreprinderii. La toate acestea se mai adaugă şi
greutăţile cuantificării incidenţei fiscale, respectiv contribuţia proiectului la profitul brut care
trebuie corectat cu impozitul pe profit.
O politică de investiţii se defineşte în funcţie de obiectivele angajate de o societate care
dispune, în acelaşi timp, de resursele necesare. Dar realizarea efectivă a obiectivelor, formarea
resurselor şi veniturilor generate de exploatarea obiectivului se eşalonează pe mai multe perioade
consecutive, motiv pentru care este necesară determinarea valorii lor la un moment dat, adică acea
valoare care este posibil de atribuit activelor şi pasivelor imobilizate în procesul investiţional.
Abordarea contabilă are în vedere valoarea patrimonială (de piaţă) respectiv contravaloarea
monetară a cumpărării/vânzării unui activ la un moment dat şi care poate fi valoarea de achiziţie,
valoarea de lichidare sau valoarea de înlocuire. Spre deosebire de aceasta, abordarea financiară are
în vedere valoarea economică a unei investiţii, dată de mărimea fluxurilor de încasări actualizate pe
baza costului de oportunitate, el însuşi determinat economic propriu proiectului de investire şi de
gradul de rentabilitate al altor oportunităţi oferite.
26
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Orice decizie de investire sau de păstrare a unui obiectiv construit are loc în condiţiile când
valoarea economică este mai mare sau cel puţin egală cu valoarea de piaţă a acestuia, după cum
orice decizie de dezinvestire se va lua când valoarea economică < valoarea de piaţă.
Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normală de
funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică, adică de perioada în care obiectivul
generează o rentabilitate optimă.
Când durata normală de funcţionare este lungă, din considerente de prudenţă, există practica
de a determina fluxurile financiare de intrare (pozitive), pe o perioadă mai scurtă - spre exemplu, pe
10 ani - urmând ca restul să fie considerat ca valoare reziduală care, corectată cu incidenţa
fiscală( taxă pe valoarea adăugată aferentă vânzării către terţi a valorii reziduale) va majora fluxul
de intrare în ultimul an al duratei de viaţă economică a obiectivului.
Investiţiile joacă un rol central, multiplicator în creşterea economică, influenţând atât cererea,
cât şi oferta pe piaţă. Practic, lucrurile se desfăşoară astfel: întreprinderea beneficiară de investiţie
se adresează, pentru realizarea proiectului, furnizorilor de utilaje, antreprenorilor etc.
Dacă aceştia sunt din ţară, decizia de investiţie declanşează o serie de mişcări pentru ţara şi
economia investitorului: creşte cifra de afaceri a furnizorilor interni, creşte fondul de salarii,
beneficiile, impozitele către stat, creşte în ramurile conexe cum ar fi în industria uşoară, alimentară
etc. Rezultă că investirea într-un anumit sector are un rol multiplicator asupra activităţii economice
generate.
Dacă furnizorii sau antreprenorii sunt externi, creşterea cifrei de afaceri şi a beneficiilor va
influenţa pozitiv economia ţării exportatoare de bunuri şi servicii. Balanţa comercială a ţării
investitorului va fi solicitată, iar efectele pozitive în lanţ se vor repercuta asupra economiei ţării
exportatoare.
În consecinţă, statul este interesat să intervină pentru stimularea investitorilor interni şi pentru
a le crea condiţii favorabile de a rezista în lupta de concurenţă internaţională. Practic, toate statele
cu economie de piaţă dezvoltată se implică în diverse forme, în economie.
Politica intervenţionistă a statelor în economie urmăreşte anumite obiective şi se realizează
prin diverse tehnici.
27
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Pentru alegerea punctelor de impact ale intervenţiei în economie, statul utilizează două criterii:
sectorial şi al finalităţii.
Criteriul sectorial are în vedere sectorul spre care se poate îndrepta ajutorul statului:
agricultură, industrie alimentară, aeronautică, siderurgie, informatică etc.
Alegerea sectorului se face în funcţie de mai mulţi factori: sectoare de viitor căror piaţă are
mari perspective, dar care necesită mari cheltuieli de cercetare, fapt pentru care întreprinderile ezită
să se angajeze; existenţa unor sectoare "grele", cum ar fi siderurgia, care prezintă dificultăţi mari de
finanţare; sectoare foarte expuse concurenţei internaţionale care, dacă n-ar fi sprijinite, n-ar putea
supravieţui; sau unele sectoare cu finalităţi sociale, cum este construcţia de locuinţe, cărora este
necesar să li se imprime un ritm susţinut pentru a rezolva mai repede unele probleme ale populaţiei
etc.
Alegerea sectoarelor de intervenţie a statelor în economie se face respectând două condiţii:
statul ajută investirea şi nu exploatarea obiectivelor; intervenţia statelor este temporară şi nu
permanentă.
Criteriul finalităţii porneşte de la ideea că este mai uşor sau mai eficace ca statul să acţioneze
în sensul de a menţine potenţialul de producţie existent la un moment dat, decât de a asista pasiv la
dispariţia (falimentul) unor întreprinderi sau sectoare de activitate, pentru ca apoi, din necesităţi
naţionale, să sprijine recrearea acelui potenţial. Este cazul unor domenii de activitate precum
cercetarea fundamentală , lansarea de produse noi, automatica, noi fabricaţii, tehnologii. Mijloacele
pe care le poate utiliza statul pentru atingerea unor astfel de obiective sunt primele de export, de
producţie, exonerări fiscale, credite ieftine etc.
Asemenea ajutoare de la bugetul statului se mai folosesc pentru stimularea unor acţiuni de
luptă împotriva poluării şi protejarea mediului pentru cazuri de restructurări în producţie, servicii
etc.
28
Managementul Investiţiilor – curs universitar
O primă etapă pe linia de investire o constituie preselecţia proiectelor, astfel încât ele să
răspundă obiectivelor generale ale întreprinderii, să se încadreze în posibilităţile maxime de
finanţare, de recrutare a forţei de muncă în vederea exploatării obiectivului.
Proiectele rămase în competiţie după preselecţie urmează a fi studiate sub aspectele comercial,
financiar, tehnic etc.
Studiul comercial sau de marketing este, fără îndoială, cel mai important, întrucât însăşi
rentabilitatea este funcţie de cifra de afaceri posibil de realizat. În această ordine de idei este cazul
să se decidă asupra cantităţii produselor sau serviciilor ce se vor lansa pe piaţă cu noul proiect, cu
luarea în consideraţie a posibilităţilor apariţiei unor întreprinderi concurente, a condiţiilor interne
sau externe de producţie sau desfacere.
29
Managementul Investiţiilor – curs universitar
30
Managementul Investiţiilor – curs universitar
CAPITOLUL II
TRĂSĂTURI ALE INVESTIŢIILOR
b. în sens restrâns, din definiţie de mai sus, se elimină cheltuielile curente de producţie.
În modelele de creştere economică ale Keynes, Harrod, Homar se pune semnul egalităţii între
investiţii şi economii, luând în considerare faptul real că, investiţiile au ca resursă principală de
realizare, economiile. Se ignoră semnificaţia lor diferită, investiţiile sunt o cheltuială, economiile o
resursă, un efect al procesului economic, pe seama căruia, cheltuiala poate fi efectuată.
Tot în sens larg, pot fi reţinute şi alte definiţii. Astfel, investiţia reprezintă renunţarea la
sursele băneşti lichide, contra speranţelor unor resurse viitoare, etalate în timp, o condiţie a
progresului social, care se realizează prin renunţarea la consumarea imediată în favoarea unui
consum ulterior sau adaosul curent, la valoarea echipamentului de producţie, care a rezultat din
activitatea de producţie a perioadei respective.
Într-o concepţie strâns legată de fapte, investiţiile sunt producţia de procese suplimentare,
pentru că, aşa cum remarcă N. Georgescu Roegen, o fabrică de textile, de exemplu, este un produs
al activităţii economice.
Într-un sens foarte larg, subliniază I. Românu a investi înseamnă a încorpora într-un obiect sau
acţiune, eforturi umane şi mijloace materiale, cu scopul de a obţine un anumit rezultat.
Necesităţile de ordin metodologic şi practic cu privire la constituirea fondurilor, geneza şi
alocarea resurselor aferente investiţiilor, cât şi cu privire la organizarea şi înfăptuirea activităţii de
investiţii (procesul investiţional) impun conturarea mai precisă, a conceptului de investiţii. În acest
context, în sens restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se
acţionează, noi mijloace fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc mijloace fixe uzate, se
perfecţionează sau se modernizează, mijloacele fixe ori se fac plasamente financiare, cu scop
profitabil.
33
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Abordarea conceptului de investiţie, cu sensul său restrâns, este frecventă în planul teoriei, al
practicii economice. În sens restrâns, investiţiile în economia unei ţări, au o sferă de extindere
marcată prin scop şi mijloace.
Scopul evidenţiază faptul că investiţiile presupun mutaţii ale unor elemente de patrimoniu, de
natura mijloacelor de muncă, mai ales a mijloacelor fixe. Contextul tranziţiei la economia de piaţă,
în România, implică analiza unor noi aspecte.
Se conturează următoarele argumente privind oportunitatea extinderii acestui concept:
1. prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investiţiilor, având aceeaşi sursă de
finanţare, chiar dacă nu produc mutaţii cantitative în structura şi volumul mijloacelor fixe;
2. prin cerinţa înglobării în acest concept, a investiţiilor intelectuale (nemateriale),
care pot avea sau nu, aceeaşi sursă de finanţare, cu investiţiile materiale (propriu-zise) întrunind
următoarele condiţii: produc modificări de comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu
şi conduc la creşterea capacităţii de producţie. Se au în vedere cheltuielile de cercetare-dezvoltare,
pentru informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesională şi studii de
diagnoză, prognoză şi fezabilitate;
3. prin luarea în considerare, a investiţiilor financiare. Apariţia investiţiilor financiare,
presupune modificări în activele necorporale ale firmei şi generează efecte financiare, în bilanţul
acestuia, prin dividendele, dobânzile cuvenite. Este vorba de investiţiile de natura plasamentelor în
acţiuni, cumpărarea de obligaţiuni şi titluri de valoare.
Sfera de cuprindere a conceptului de investiţie, este marcată şi prin mijloacele de realizare.
Principalul mijloc de realizare a oricărei investiţii, îl constituie cheltuiala unor sume băneşti.
Investiţia are ca mijloc de înfăptuire realizarea unor lucrări, efectuarea unor plasamente financiare,
cu efecte de lungă durată sau efectuarea unor cheltuieli de natura investiţională, prin sursa de
finanţare ori prin efectele generate asupra patrimoniului firmei.
Indiferent de sensul larg sau restrâns, al abordării conceptului de investiţie şi de relativa
diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune care
prezintă interes:
a) orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli, a unor disponibilităţi băneşti,
indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau
plasamente în acţiuni, titluri şi hârtii de valoare;
b) orice investiţie presupune efort, dar în urma căreia se scontează efecte diverse,
multiplicatoare sub forma sporului de profit, a cărui realizare rămâne incertă;
c) orice investiţie implică ,,dezafectarea’’ temporară, dar certă a unor resurse curente
al căror cost urmează să fie suplinit de efectele nete viitoare.
34
Managementul Investiţiilor – curs universitar
35
Managementul Investiţiilor – curs universitar
36
Managementul Investiţiilor – curs universitar
37
Managementul Investiţiilor – curs universitar
CAPITOLUL III
INVESTITIILE PENTRU AFACERI
CONŢINUT :
3.1.Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri.
3.2.Teoria q a investiţiilor.
3.3.Factorii determinanţia ai investiţiilor. Decizia de a investi.
3.4.Rata investiţiilor şi defifictul bugetar.
3.5.Eficienţa economică a investiţiilor.
38
Managementul Investiţiilor – curs universitar
ajusta instantaneu stocul existent de capital la nivelul stocului dorit. Mărimea stocului dorit de
capital se poate determina prin luarea în considerare a costului utilizării capitalului şi a rezultatelor
ce se aşteaptă.
Firmele urmăresc maximizarea profitului obţinut. Cât timp profitul nu este maxim, firmele
caută să-şi mărească stocul de capital. Dar cât de mare trebuie să fie stocul de capital pentru a
realiza un profit maxim? Răspunsul implică compararea productivităţii marginale a capitalului şi a
costului de utilizare a acestuia (costul marginal al capitalului).
Productivitatea marginală a capitalului (PMk) reprezintă creşterea de producţie (venituri)
înregistrată de către firme, obţinută prin folosirea în plus a unei unităţi de capital.
Costul de utilizare al capitalului, adică costul marginal al capitalului (Ck), reprezintă creşterea
costului producţiei, ca urmare a folosirii unei unităţi suplimentare de capital.
Productivitatea marginală a capitalului se poate determina relativ uşor prin măsurarea sporului
de producţie obţinut în perioada în care a fost suplimentat capitalul utilizat. În acest scop, se
calculează producţia obţinută.
În condiţiile unor tehnologii date, cantitatea de producţie care se poate fabrica este descrisă de
funcţia (de producţie):
Y = F(K)
Determinarea costului marginal al capitalului este o problemă mai complicată, dar
rezolvarea sa este absolut necesară, întrucât firmele işi suplimentează capitalul (investesc) până în
momentul în care venitul aşteptat este egal cu costul utilizării capitalului (costul capitalului). Pentru
determinarea costului utilizării capitalului (Ck) se are în vedere că firma finanţează achiziţionarea
stocului de capital prin împrumut, pentru care plăteşte dobânda ir. Pentru a obţine serviciile unei
unităţi suplimentare de capital, firma trebuie să plătească costul ir al dobânzii. În acest fel, mărimea
de bază a costului utilizării capitalului este dată de rata dobânzii, chiar dacă firma finanţează
investiţiile din profituri realizate în perioade anterioare.
Funcţia de producţie este reprezentată în graficul a) din figura 1. Pe măsură ce se adaugă
capital suplimentar, productivitatea marginală a capitalului scade. Fiecare unitate adiţională de
capital este mai puţin productivă decât precedenta, graficul b) din figura 2, arată acest lucru.
Q
Q
a)
39
*
K K K 0
Fig. 1. ,,Stocul optim de capital’’
Managementul Investiţiilor – curs universitar
PMk
b)
(1+ir)
0 K* K** K
Fig. 2. ,,Stocul optim de capital’’
Firma dispune de un stoc de capital (K) în momentul în care funcţiei sale de producţie este cea
mai arcuită faţă de dreapta OR, care reprezintă, costul de utilizare al capitalului K(1 +ir), unde (1
+ir) este rata dobânzii nominale. În acest punct, productivitatea marginală a capitalului este egală cu
costul marginal al capitalului (PMk =1 +ir). Investiţia este diferenţa între stocul dorit de capital K' şi
stocul de capital acumulat K până la momentul respectiv.
Costul de utilizare a capitalului este reprezentat de (1 +ir), care apare în graficul b) sub forma
unei drepte orizontale. Profitul întreprinderii este dat de diferenţa între producţie şi cost şi este
măsurat prin distanţa verticală între curba ce reprezintă funcţia de producţie şi dreapta OR, care
reprezintă costul capitalului.
Firma urmăreşte maximizarea profitului şi trebuie să aleagă stocul optim de capital (K'), adică
acel stoc pentru care distanţa dintre cele două curbe este cea mai ridicată. Stocul optim de capital
corespunde punctului unde panta curbei funcţiei de producţie - panta dată de tangenta la aceasta este
egală cu panta dreptei OR, care reprezintă costul capitalului. În acel punct, productivitatea
marginală a capitalului este egală cu costul de utilizare al capitalului, numit şi costul de oportunitate
al investiţiei:
PMk=Ck
40
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Într-o viziune mai largă, stocul optim de capital (K*) este dependent de mărimea aşteptată a
venitului Ye, de costul marginal al capitalului utilizat Ck şi de salariul real plătit forţei de muncă W.
Deci, stocul optim de capital este o funcţie de tipul:
K* = f(Ye, Ck, W)
În determinarea stocului optim de capital K* se obişnuieşte a se considera constant salariul
real. Când venitul aşteptat nu este o mărime constantă, stocul optim de capital este o funcţie de
productivitate marginală a capitalului (venitul dorit) şi costul marginal al capitalului.
K* = f(PMk, Ck)
Cu cât costul de utilizare al capitalului va fi mai mic, cu atât mai mare va fi stocul optim de
capital şi cu cât mai mare va fi productivitatea marginală a capitalului, cu atât mai mare va fi stocul
de capital.
Creşterea stocului de capital este, însă, determinată mai ales de costul marginal al capitalului,
în raport cu costul marginal al muncii. Firmele utilizează cu atât mai mult capital cu cât costul
marginal al capitalului este mai mic, deoarece - la un cost mai redus al capitalului - îşi pot permite
să utilizeze capitalul şi să înlocuiască munca, care are un cost mai ridicat, chiar dacă productivitatea
marginală a capitalului este mai mică. Dacă costul marginal al capitalului este ridicat, firmele vor
utiliza capital doar în măsura în care productivitatea lor marginală este mai ridicată.
Cererea de capital poate fi reprezentată ca o curbă a productivităţii marginale a capitalului sau
ca o curbă a raportului cost - beneficiu marginal, pentru capitalul respectiv (BMk).
Deoarece capitalul şi munca nu sunt perfect substituibile în realizarea unui nivel constant al
venitului, adăugarea continuă de capital face să scadă raportul cost - beneficiu marginal. Pe măsură
ce firma combină mai mult capital cu relativ mai puţină muncă, pentru a obţine o cantitate dată de
producţie, productivitatea marginală a capitalului scade.
În determinarea stocului (dorit) de capital trebuie specificată care este perioada de timp
relevantă. Stocul dorit este stocul pe care firma îl consideră a fi optim pentru a obţine, în viitor, un
anumit venit. Cererea de capital pe termen lung, a firmei, care depinde de nivelul normal
(permanent) al producţiei, este relativ independentă de nivelul curent al venitului şi depinde de
aşteptările cu privire la nivelele viitoare ale venitului. Producţia curentă afectează cererea de capital
în măsura în care ea afectează aşteptările asupra veniturilor viitoare.
Stocul optim de capital este corelat şi cu tehnologia aplicată. Progresul tehnic generează
avantaje sporite la acelaşi stoc de capital folosit: măreşte productivitatea marginală a capitalului sau,
dacă costul de utilizare al capitalului scade, firmele nu vor face noi investiţii până ce venitul
marginal al capitalului nu egalează noul cost marginal.
41
Managementul Investiţiilor – curs universitar
În general, costul utilizării capitalului poate fi apreciat prin rata dobânzii plătite, dacă
fondurile investite au fost împrumutate, sau prin dobânda care nu a fost încasată (costul de
oportunitate), dacă investiţia s-a finanţat din fonduri proprii, care nu au mai putut fi valorificate pe
piaţa monetară.
Costul utilizării capitalului are un caracter complex şi elementele sale constitutive au
componente specifice. Principalele elemente ale acestuia sunt următoarele:
a) deprecierea datorită uzurii, defectării şi "demodării", care se manifestă pe măsura folosirii
capitalului. De aceea, pentru a-l menţine în stare de funcţionare, trebuie făcute o serie de cheltuieli
de întreţinere şi reparaţii;
b) rata reală a dobânzii, pe care firma trebuie să o plătească pentru fondurile împrumutate,
sau costul de oportunitate pentru profitul utilizat pentru investiţie.
42
Managementul Investiţiilor – curs universitar
între rata dobânzii, plătită pentru împrumuturi, şi veniturile aferente sporului de acţiuni emise.
c) costul utilizării capitalului mai este afectat de impozitele pe venitul firmelor, care vor
creşte, o dată cu creşterea stocului de capital şi care măresc costul utilizării capitalului. De
asemenea, se au în vedere scutirile de taxe pentru fondurile investite. Acestea pot fi folosite de
firme la finanţarea unei părţi din stocul de capital, contribuind la micşorarea costului utilizării
capitalului.
Problema fundamentării deciziilor investiţionale, trebuie analizată separat, în cazul
investiţiilor autofinanţate şi în cazul investiţiilor pe bază de împrumuturi.
a) cazul investiţiilor autofinanţate:
Orice agent economic, care dispune de fonduri proprii îşi pune problema: investesc bani în
fonduri fixe productive sau plasez bani pe piaţa capitalului, cumpărând hârtii de valoare.
Pentru ca cele două posibilităţi de investire a banilor, investitorul trebuie să cunoască suma pe
care să o plasezi ori pentru a dispune de o sumă egală cu venitul adus de investiţie.
Să presupunem că, intenţionăm să investim într-un echipament de producţie, cu o durată
normală de funcţionare de un an, şi cu o valoare reziduală netă. Venitul net (diferenţa dintre
valoarea vânzărilor bunurilor ce le-a produs cu acest echipament şi costurile sale de exploatare) a
acestei investiţii ar fi de 50 mil. lei (v1-50). Dacă rata dobânzii (i) pe piaţa capitalului, este de 40%,
ceea ce ne indică randamentul plasării capitalului, în hârtii de valoare, se pune problema ce sumă k 0
trebuie să fie plasată astăzi, ca să obţinem la sfârşitul anului 50 mil. lei.
La sfârşitul anului, suma plasată k0 cu dobânda i, se aduce dobânzii de I × k0 ceea ce va face
ca valoarea capitalului să devină în final, k0 + ik0 sau k0(1+i). Pentru că această valoare să fie
echivalentă cu venitul net (v1) dorit prin investiţie.
Este necesar ca:
K0 (1+i) =v1
Sau
v1
K0=
(+ i)
K0: valoarea actualizată a lui v1 dacă i = 40%
V1= 50 mil.
Valoarea actualizată VA va fi:
50
V A = k0 =
(1 + 0.40 ) = 3,57 mil. lei
Pentru a dispune de 50 mil. lei, la sfârşitul anului, este necesar să fie plasaţi la începutul anului
pe piaţa capitalului 35,7 mil. lei, în condiţiile unei rate a câştigului, pe această piaţă de 40%.
43
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Dacă rata dobânzii va avea alte valori decât 40%, atunci valoarea actualizată nu va mai fi 35,7
mil. lei, ci va avea valori aşa cum rezultă din tab. 1.
Tabelul 1
1 20 41,66
2 30 38,46
3 40 35,71
4 50 33,33
5 60 31,25
45
V A < k0
V A < c0
35
30
44
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Va investi în utilajul respectiv, dacă rata dobânzii va fi mai mică de 40%, deoarece, valoarea
actualizată a fluxului de venituri, va fi superioară costului investiţiei;
Va plasa capitalul pe piaţa capitalului, dacă rata dobânzii este superioară lui 40%, pentru că
valoarea actualizată a fluxului de venituri, datorită utilajului vizat, va fi inferioară costului
investiţiei. Agentul economic va investi numai dacă valoarea actualizată a venitului, va fi superioară
costului său, adică:
V1
VA = K 0 = > C0
(1 + i )
Valoarea actualizată se poate calcula pentru fluxuri succesive de venituri nete. Dacă
investiţia se va face pentru doi ani, atunci la sfârşitul celui de al doilea an, valoarea actualizată va fi:
V2
K0 =
(1 + i ) 2
Regula de decizie investiţională va fi identică cu cea din exemplul precedent, în sensul că investiţia
va fi acceptată dacă:
V A = K 0 > C0
Să presupunem că un utilaj se procură cu 100 mil. lei, c 0 −100 , iar veniturile nete estimate a le
aduce în cei 3 ani de funcţionare normaţi sunt:
V1= 60 mil.
V2= 50 mil.
V3= 40 mil.
În situaţia în care agentul economic ar putea plasa capitalul său cu o rată a dobânzii de 35%,
valoarea actualizată a fluxului de venituri va fi:
60 50 40 60 50 40
Vs =V0 = + + = + + = 88 ,17
(1 + 0,35 ) (1 + 0,35 ) 2
(1 + 0,35 ) 3
1,35 1,82 2,46
Investiţia nu va fi acceptată deoarece valoarea actualizată a venitului este mai mică decât
costul investiţiei.
45
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Dacă rata dobânzii este de 20%, valoarea actualizată a veniturilor va fi de 108,3 mil. lei,
valoarea aproximativ egală, cu costul investiţiei ceea ce îl va determina pe agentul economic să fie
aproape, indiferent dacă îşi va investi capitalul sau îl va plasa pe piaţa financiară.
Dacă rata dobânzii scade la 10%, valoarea actualizată a veniturilor va fi de 12601 mil., cifră
superioară costului investiţiei, ceea ce îl va determina pe agentul economic să facă investiţia în
utilajul investit.
sau:
V1
= V A = K 0 = c0
(1 + i )
Rezultatul de la regula valorii actualizate nu s-a modificat, chiar dacă agentul economic a
trebuit să împrumute fondurile necesare investiţiei.
Funcţia de investiţii exprimă relaţia dintre volumul investiţiilor şi factorii săi determinanţi.
Dacă investiţia reprezintă o adăugire la stocul de capital existent, firma este interesată să ajungă la
stocul optim de capital. Deci, investiţia reprezintă cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit
stocul actual de capital pentru a dispune de un stoc optim de capital. În consecinţă, factorii
determinanţi ai stocului optim de capital sunt, în mare măsură, comuni cu factorii de care depinde
volumul investiţiilor.
În primul rând, este vorba de productivitatea marginală aşteptată a capitalului. Cu cât aceasta
este mai ridicată, cu atât este mai profitabilă pentru firmă instalarea unui nou capital. În al doilea
rând, se are în vedere rata reală a dobânzii. Aceasta reprezintă costul capitalului, şi anume costul
suportat, când resursele necesare investiţiei sunt împrumutate, sau costul de oportunitate, când
utilizează o parte din resursele pentru investiţii. Se realizează investiţii atunci când PM k excede
46
Managementul Investiţiilor – curs universitar
costul marginal al capitalului. Mai exact, investiţia este cu atât mai ridicată, cu cât stocul curent de
capital este inferior stocului optim de capital şi, deci, cu cât PMk este mai mare decât i + ir (rata
nominală, brută a dobânzii prin care se exprimă costul capitalului) sau, altfel spus, relaţia PM k / (1
+r) > 1. În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producţiei trebuie să fie însoţită
de o creştere a investiţiei, relaţie pusă în evidenţă de principiul accelerării.
Teoria investiţiilor conţine aspecte ale unui comportament dinamic, adică acel comportament
care depinde de valorile economice ce se manifestă în perioadele viitoare. Sunt două surse de
comportament dinamic. Prima este legată de aşteptări. Stocul dorit de capital depinde de producţia
estimată pentru perioada viitoare. Firma îşi formează estimările sale asupra producţiei permanente
ca o medie a nivelelor anterioare şi se înregistrează întârzieri în ajustarea nivelului producţiei
permanente la nivelul actual al producţiei. La rândul lor, investiţiile se ajustează cu întârzieri la
modificările intervenite în nivelul producţiei. Cea de-a doua sursă îşi are originea în întârzierile în
ajustare. Întârzierile în ajustarea producţiei determină şi un răspuns întârziat al investiţiilor la
modificările în variabilele care afectează stocul dorit de capital.
În esenţă, teoria acceleratorului flexibil al investiţiilor relevă legătura ce există între investiţia
netă şi venitul aşteptat. Această legătură este considerată ca fiind similară cu aceea dintre stocul
dorit de capital şi costul utilizării capitalului, însă cu introducerea unei structuri întârziate a
adăugirilor de capital.
Modificarea stocului dorit de capital nu se realizează în întregime şi într-o singură perioadă, ci
de regulă, se distribuie în timp.
Distribuirea în timp a adăugirilor de capital este determinată de constrângerile de capacitate
din industria bunurilor de capital, incertitudinii firmelor în ceea ce priveşte creşterea venitului
aşteptat, creşterii constrângerilor financiare şi aşteptărilor cu privire la politica fiscală şi monetară,
după cum urmează:
a) adăugirile de capital nu sunt instantanee, ele implică comenzi către industria bunurilor de
capital, care le onorează într-o perioadă ce poate depăşi un an;
b) creşterea capitalului poate fi diferenţiată în timp ca urmare a incertitudinii cu privire la
vânzările aşteptate - nu orice firmă doreşte să-şi extindă activitatea până nu este sigură că nivelul
crescut al venitului este justificat;
c) pot sa apară constrângeri financiare - firmele nu dispun de resurse financiare nelimitate şi
disponibilitatea de fonduri acţionează ca o constrângere a lărgirii capitalului;
d) accelerarea sau încetinirea adăugirilor de capital de către firme pot fi influenţate de
aşteptările în politica monetară, adică funcţie de costul curent şi cel aşteptat al fondurilor, precum şi
de aşteptările în politica fiscală, adică de taxele pe creditele de investiţii şi de accelerarea deprecierii
capitalului.
47
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Teoria acceleratorului flexibil al investiţiilor ţine cont de faptul că stocul dorit de capital este
afectat de costul utilizării capitalului şi că adăugirile la stocul dorit de capital se produc în timp.
Cu alte cuvinte, teoria acceleratorului flexibil ia în consideraţie efectul modificărilor în
venitul aşteptat şi în costul utilizării stocului de capital.
Dacă venitul Y este reprezentat de PIB, se poate trage concluzia că investiţiile sunt
proporţionale cu schimbările în PIB. Atunci când economia se află în faza de avânt, investiţiile sunt
pozitive, iar în faza de recesiune, investiţiile sunt negative. În practică, investiţiile nete nu pot fi
negative, iar valoarea negativă sugerează prezenţa unor fluctuaţii însemnate în nivelul investiţiilor.
Modelul acceleratorului furnizează o explicaţie a fluctuaţiilor mai ample ale investiţiilor decât ale
cheltuielilor de consum.
Mai există, însă, alte două explicaţii ale fluctuaţiilor investiţiilor. În primul rând, estimările nu
au o bază sigură. Decizia de investiţie este afectată de posibilitatea de estimare pe o perioadă lungă
de timp a veniturilor ce urmează a fi obţinute. Dacă estimările nu sunt fundamentate corespunzător,
ele s-ar putea modifica uşor şi, în consecinţă, şi investiţiile determinate de aceste estimări.
O altă explicaţie a fluctuaţiilor investiţiilor este reprezentată de flexibilitatea alegerii
momentului demarării investiţiei. Decizia de a investi poate fi amânată, dacă proiectul necesită un
timp îndelungat pentru a intra în funcţiune. Alegerea momentului depinde de gradul de folosire
eficientă a capitalului existent, de faza ciclului economic, de perspectivele conjuncturii economice.
Oricare din aceşti doi factori, separaţi sau împreună, pot explica fluctuaţiile ample în
cheltuielile pentru investiţiile economice. Ele ar putea să explice succesul teoriei acceleratorului
investiţiilor, pentru că dacă firmele aşteaptă o conjunctură pentru economie, investiţiile lor sunt
strâns legate de modificările PIB.
Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are efect de antrenare. Comportamentul oscilant
al volumului investiţiilor, pe o perioadă lungă, este determinat de faptul că cererea de investiţii este
legată de noile descoperiri tehnico-ştiinţifice, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea populaţiei,
a producţiei şi a venitului. La aceşti factori, se mai adaugă previziunile optimiste sau pesimiste,
privind evoluţia în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, măsurile legislative.
Multitudinea de factori inerţi, sistemul economic sau din afara acestuia, fac ca într-o economie
liberă de piaţă, să nu poată garanta ca volumul investiţiilor prevăzut, să fie suficient pentru a realiza
utilizarea deplină. În raport cu cererea globală, investiţia poate fi excesivă într-o anumită perioadă
ceea ce se concretizează în capacitate de producţie excedentară, pierderi, şomaj, alte privaţiuni.
În economiile de piaţă moderne, prin măsuri bugetare şi monetare adecvate, puse în practică
de puterea publică, este posibilă atenuarea fluctuaţiilor şi îndeplinirea unui important rol stabilizator
al economiei. Aceste măsuri nu pot să elimine în totalitate, fluctuaţiile conjuncturale şi nici nu se
urmăreşte aceasta.
48
Managementul Investiţiilor – curs universitar
49
Managementul Investiţiilor – curs universitar
În practica activităţii economice, firmele nu pot atinge într-o perioadă foarte scurtă stocul
optim de capital, pentru că la costurile de utilizare (costul capitalului), analizate anterior, se adaugă
diverse costuri de instalare. De fapt, orice adăugire sau introducere de echipamente noi tinde să
perturbe metodele de producţie existente. Mai mult, noile instalaţii pot necesita o formare
corespunzătoare a lucrătorilor. În sfârşit, timpul care trebuie consacrat pentru realizarea investiţiei,
până la punerea în funcţiune, este limitat şi, deci, costisitor.
Costurile de instalare prezintă două particularităţi importante.
În primul rând, ele sunt proporţionale cu investiţiile, în sensul că avansurile mari la stocul de
capital costă relativ mai mult decât cele mai mici.
În al doilea rând, costurile de instalare sunt temporare: o dată echipamentul instalat, firma nu
mai suportă decât rata dobânzii, adică costul de oportunitate al resurselor împrumutate.
Luarea în considerare a costurilor de instalare, alături de costurile de utilizare (costul
capitalului), face să apară modificări în dimensiunea stocului optim de capital. Întreprinzătorul care
doreşte să-şi sporească stocul existent de capital cumpără costul marginal al investiţiei cu
productivitatea marginală a acesteia. În valoare actualizată, costul marginal al investiţiei este suma
costului de oportunitate şi a costului marginal de instalare. Aceasta din urmă creşte cu rata
investiţiilor, reprezentată de raportul (I / K) între noile investiţii şi stocul existent de capital. Dacă
Φ (I / K) este costul marginal de instalare, nivelul investiţiei I**, care maximizează profitul,
egalează costul marginal şi valoarea actualizată a productivităţii marginale a capitalului:
1 + Φ (I** / K) = PMk / I + ir
În figura 2, curba CTi descrie costul total al investiţiei, inclusiv costurile de instalare. În
absenţa stocului iniţial de capital, curba CTi se abate tot mai mult de curba R, care descrie costul de
utilizare a capitalului (costul capitalului). Costurile de instalare crescătoare explică de ce costul
investiţiei se abate din ce în ce mai mult de dreapta R, care reprezintă numai costul capitalului.
Mărimea profitului este reprezentată întotdeauna de distanţa verticală între curba funcţiei de
producţie şi curba costului total al investiţiei. Firma îşi maximizează profitul în cazul în care stocul
de capital K** corespunde punctului în care distanţa dintre curba funcţiei de producţie şi curba
costului total al investiţiei este cea mai mare. Sub efectul costurilor de instalare, noul stoc optim de
capital K** este inferior lui K*, care ar fi ales în absenţa costurilor de instalare.
51
Managementul Investiţiilor – curs universitar
R
Q CTi
Y=f(K)
În ultimii ani, frecvent se formulează concluzia după care nivelul investiţiilor trebuie explicat
prin valoarea de piaţă a firmelor şi prin costurile de reproducţie ale acestora.
În figura următoare, pe axa orizontală este măsurată investiţia, exprimată în procente rata de
capitalul existent (I / K). Acest raport este denumit rata investiţiilor. Dacă toate variabilele din fig.3
se împart cu (l+ir), se ajunge la valoarea actualizată a acestor indicatori
Costul şi
randamentul
Costul marginal al
marginal A investiţiei
q
B
Costul marginal al
l capitalului
Randamentul marginal
al noii investiţii
** *
1 1
Rata investiţiei
K K
Fig. 3 q Tobin
52
Managementul Investiţiilor – curs universitar
53
Managementul Investiţiilor – curs universitar
raport cu preţul forţei de muncă şi creşterea dobânzii afectează veniturile. Îmbinarea acestor
elemente, formează conţinutul teoriei q a investiţiilor, elaborată de James Tobin.
În practica activităţii economice, firmele nu pot atinge într-o perioadă foarte scurta, stocul
optim de capital, la costurile de utilizare se adaugă diverse costuri de instalare.
Orice adăugire sau introducere de echipamente noi, tinde să perturbe metodele de producţie
existente. Noile instalaţii pot necesita o formare a lucrătorilor. Timpul care trebuie consacrat pentru
realizarea investiţiei, până la punerea în funcţiune este limitat şi costisitor.
Toate aceste costuri de instalare, relevă faptul că este preferabil pentru firme, să eşaloneze
riguros în timp, punerea în funcţiune a echipamentului care asigură stocul optim de capital.
Costurile de instalare, prezintă două particularităţi:
În primul rând, ele sunt proporţionale cu investiţiile, avansurile mari la stocul de capital costă
relativ mai mult, decât cele mai mici.
În al doilea rând, costurile de instalare sunt temporare: o dată cu echipamentul instalat, firma
nu mai suportă decât rata dobânzii, costul de oportunitate al resurselor împrumutate.
Rata optimă a investiţiei cu costurile de instalare (I/k) ∗∗ este inferioară ratei optime a
Apare pe ordonată, deoarece costul marginal al capitalului este constant şi egal cu unitatea,
atât timp cât q Tobin, este superior unităţii, firma are interes să investească în valoarea actualizată,
randamentul aşteptat este egal cu q pentru un cost egal cu unitatea.
Atunci când q=1, stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiţie suplimentară nu mai
este rentabilă, pentru că PM k =( 1+i r ), înseamnă că stocul de capital este la nivelul său optim K ∗ .
Punctul B corespunde cazului în care nu există (sau se neglijează) costul de instalare şi rata
optimă a investiţiilor (I/k) ∗ aduce instantaneu, stocul de capital la nivelul său optim, q=1, nu mai
există interes de investiţii.
Dacă q<1, există interes de a reveni la stocul existent de capital, al cărui valoare este egală cu
q. În acest caz, este de a suspenda investiţia brută şi de a scoate progresiv, din uz, componente ale
stocului de capital (investiţie netă negativă şi egală cu amortismentul).
q Tobin nu poate fi observat direct, pentru că exprimă natura anticipativă a investiţiilor şi
corespunde aproximativ cursurilor bursiere. Piaţa stabileşte valoarea pentru stocul existente în
cadrul firmei. Dacă această valoare este mai mare decât investiţiile necesare dezvoltării unei firme
asemănătoare, se poate obţine profit, făcând investiţiile necesare.
Dacă costă mai puţin să cumperi stocul existent al unei firme, decât să investeşti, pentru a
construi o nouă firmă, atunci cei care doresc să-şi asume drepturile asupra capitalului fizic, vor
cumpăra stocul firmelor existente şi nu vor face investiţii în firme noi.
Teoria q a investiţiilor, explică nivelul investiţiilor, prin raportul între valoarea de piaţă a
firmelor, şi cheltuielile de reproducţie a acestor firme:
Valoarea de piaţă a titlurilor financiare ale firmei
Q=
Costul de înlocuire a valorilor reale ale firmelor
Teoria coeficientului q Tobin, este o teorie dinamică a investiţiilor, ce explică investiţia netă,
legând valoarea de piaţă a titlurilor financiare a firmelor, de costul de înlocuire. Firmele fac adăugiri
la stocul lor de capital, când valoarea de piaţă a hârtiilor de valoare deţinute, depăşesc costul de
înlocuire a valorii reale ( q>1), deoarece sporul de venit datorat capitalului adăugat, depăşeşte
aceste adăugiri.
Valoarea de piaţă a firmei (valoarea de piaţă a valorilor financiare ale firmei) este valoarea
capitalizată a câştigurilor generate de valori reale.
E
VP= ×n
kr
55
**
1
K
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Unde:
VP: valoare de piaţă a firmei
E : câştigurile generate de valorile reale
k r : rata capitalizării câştigurilor, exprimată prin luarea în considerare a ratei reale a
unui nivel de risc
n : număr de acţiuni
Dacă E este constantă, atunci VP este în raport invers cu k f . O scădere, în rata reală a
dobânzii, reduce costul utilizării capitalului şi creşte valoarea de piaţă a titlurilor financiare ale
firmelor, ca urmare a diminuării valorii lui k r iar coeficientul q Tobin se majorează. Firma poate
achiziţiona capital suplimentar.
Valoarea de piaţă ia forma cursului bursier şi dacă q Tobin caracterizează valoarea firmei,
înseamnă că acţionarul nu ar trebui să accepte să vândă acţiunea la un curs sub q, iar cumpărătorii
să fie pregătiţi să plătească suma echivalentă cu q Tobin, care la limită, reprezintă ceea ce i-ar costa
crearea unei întreprinderi echivalente. În fond, q Tobin este raportul dintre capitalizarea bursieră a
firmei şi fondurile proprii ale acesteia, evaluate la costul de înlocuire. Bursa stabileşte cursul
acţiunilor, estimând valoarea stocului de capital deja instalat.
Dacă se raportează cursul acţiunilor, la costul echipamentelor noi, se obţine o valoare
aproximativă lui q Tobin. Cursurile acţiunilor şi costurile echipamentelor sunt observabile în mod
empiric. La fel ca şi q Tobin, cursurile acţiunilor sunt anticipative şi esenţialul operaţiunilor la
bursă, constă în a încerca să se prevadă rentabilitatea viitoare a firmelor. Viitorul se valorizează,
stabilind un preţ pentru fluxul veniturilor viitoare, generat de deţinerea de acţiuni.
Potrivit teoriei lui Tobin, q este un determinant esenţial în luarea deciziei investire şi
fluctuează în jurul unităţii. În cazul în care este subunitar, (q<1) bursa subevaluează întreprinderile
şi cumpărătorii sunt interesaţi să achiziţioneze acţiuni, când cursul este mai mic sau egal cu q.
În acest caz, vânzătorul solicită pentru acţiune, un preţ cel puţin egal cu q, acesta este costul
marginal al investiţiei. Orice preţ inferior lui q, împiedică acoperirea costului investiţiei şi îl
determină să-şi menţină proprietatea asupra firmei.
Pe măsură ce q devine supraunitar, q>1, costul preluării controlului firmelor respective va
creşte, cel al emisiunii de acţiuni noi se va diminua, fiind mai avantajoasă sporirea capitalului
propriu, decât recurgerea la îndatorire.
În cazul q>1, firma este supraevaluată, deţinătorii de titluri se aşteaptă la o diminuare a
cursurilor şi vor vinde acţiunile, iar investitorii vor investii mai ales în active fixe, productive, decât
în firmele existente, supraevaluate şi mai scumpe.
56
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Aceste ajustări vor permite reechilibrarea pieţei acţiunilor, prin diminuarea cererii excedentare
şi sporirea concomitentă a ofertei , q tinzând spre unitate. Q Tobin este preţul este preţul de
echilibru al pieţei(cursul) la care vânzătorul şi cumpărătorul, sunt gata să schimbe o acţiune.
Durata de utilizare a unei investiţii, variază în funcţie de natura elementelor fizice ale
capitalului realizat şi de starea pieţei. În raport cu acestea, se stabileşte orizontul de timp pentru care
se evaluează rentabilitatea investiţiilor preconizate.
Primul factor determinant al investiţiei, este valoarea randamentului viitor aşteptat. Intervine
apoi rata dobânzii, la care fluxurile viitoare de venit, sunt actualizate şi costurile iniţiale de instalare.
Toate aceste elemente sunt luate în calcul de q Tobin.
Elementele care intervin în decizia de realizare a unei investiţii, sunt sintetizate în funcţie de
investiţii care leagă rata investiţiei de q:
I / k= I ( q )
Astfel exprimată, funcţia de investiţii este extrem de simplificată, deşi nu se poate contesta
relaţia dintre elementele implicate. Ea trebuie să fie completată cu alte elemente. Nu toate
investiţiile sunt finanţate prin emisiunea de acţiuni. Întreprinderile de dimensiuni mici, care nu emit
acţiuni, sunt multe. Este mai avantajos să se realizeze autofinanţarea investiţiilor, folosind o parte
din profitul care nu este distribuit sau să se apeleze la creditul bancar.
Dacă se au în vedere aceste posibilităţi de finanţare a investiţiilor, atunci costul capitalului este
bine măsurat prin rata reală a dobânzii este semnificativ împrumutul sau costul de oportunitate al
reinvestirii profiturilor nedistribuite.
Nu trebuie omis principiul accelerării, care reflectă impactul creşterii PIB asupra investiţiei.
Funcţia de investiţii, pentru toate aceste motive, care integrează elementele de mai sus, ia
forma:
I / k=I ( q )
Rata investiţiilor creşte o dată cu q Tobin şi cu sporul de PIB şi descreşte atunci când rata
reală a dobânzii se majorează.
Durata de utilizare a unei investiţii variază în funcţie de natura elementelor fizice ale
capitalului realizat şi de starea pieţei. În raport cu acestea, se stabileşte orizontul de timp pentru care
se evaluează rentabilitatea investiţiilor preconizate. Rezultă că primul factor determinant al
investiţiei este valoarea randamentului viitor aşteptat. Intervine apoi rata dobânzii la care fluxurile
viitoare de venit sunt actualizate, precum şi costurile iniţiale de instalare. Toate aceste elemente sunt
57
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Investiţiile, ca premisă reală a expansiunii economice, sunt influenţate de mai mulţi factori ce
pot fi grupaţi în:
• Mărimea economiilor, iar aceasta la rândul său depinde de mărimea venitului, respectiv
proporţia în care venitul se împarte între consum şi economie;
• Cererea de investiţii, care la rândul ei este influenţată de eficienţa marginală a capitalului şi de
nivelul ratei dobânzii; astfel imboldul spre investiţii sporeşte atunci când rata profitului net este
mai mare decât rata dobânzii. Dinamica investiţiilor este direct proporţională cu rata
rentabilităţii şi invers proporţională cu rata dobânzii;
• Riscurile asumate de întreprinzători, respectiv de cel care acordă credite. Riscul
întreprinzătorului este legat de incertitudinile privind profitul aşteptat de la investiţiile
preconizate. Riscul creditorului influenţează de asemenea înclinaţia spre investiţie.
• Randamentul viitor al bunului capital, care este determinat de raportul dintre preţul de ofertă al
unui bun capital (preţul actual al activului fizic) şi viitorul său randament sau valoarea sa
economică de piaţă,
• Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
• Politica financiară şi bugetară a statului, care influenţează atât volumul cât şi orientarea
58
Managementul Investiţiilor – curs universitar
59
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Strategia de dezvoltare pe termen mediu formează mai multe opţiuni majore ale stimulării
creşterii economice, printre care rata investiţiilor (tabelul 2) şi rata deflatorului bugetar.
Tabelul 2
Indicato 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
r
1156,9
3583,7
10095,7
15424,9
24998,5
535041,1
67919,9
96630,4
151486,2
219289,3
252182,6
1.
Formarea
brută de
capital:
a) mld. lei
curent
1156,9
906,1
1578,7
1887,3
1949,4
1659,6
1498,4
1373,1
1531,2
1705,0
1960,7
b) valori
deflatate
c) cotă în 19,2 17,9 20,3 21,4 23,0 21,2 18,2 17,7 18,9 19,0 19,0
PIB
736,7
2212,2
2252,6
2085,1
3161,4
-1368,7
-1586,4
-8889,8
6194,1
33361,0
2. Variaţia 38365,15
stocurilor
materiale:
a) mld. lei
curent
736,7
559,3
352,2
255,1
246,5
--42,5
-35,0
-126,7
62,6
259,4
298,41
b) valori
deflatate
c) cota în 12,2 11,8 4,5 2,9 2,9 -0,5 -0,4 -1,6 0,8 2,9 2,9
PIB
1893,6
5795,9
12348,3
17510,0
28159,9
52435,4
66333,5
87740,6
157680,3
252650,3
290547,8
3. Total
formare
brută de
capital:
a) mld. lei
curent
60
Managementul Investiţiilor – curs universitar
1893,6
1465,4
1930,9
2142,4
2195,9
1617,1
1463,4
1250,4
1593,8
1964,4
2259,0
b) valori
deflatate
c) cota în 31,4 28,9 24,8 24,3 25,9 20,7 17,8 16,1 19,7 21,9 24,1
PIB
888,6
2821,8
8004,6
12995,5
20945,3
44134,7
60515,2
83948,1
124987,2
180929,7
208069,15
4.
Investiţii:
a) mld. lei
curent
888,6
713,5
1251,7
1590,1
1633,3
1369,0
1335,1
1196,4
1263,3
1406,7
1617,70
b) valori
deflatate
c) cota în 14,7 14,1 16,1 18,0 19,3 17,5 16,2 15,4 15,6 15,7 15,8
PIB
d) cota în 46,8 48,8 64,9 74,1 74,5 84,5 91,0 95,6 79,2 71,7 72,6
total (76,6) (78,8) (79,3) (84,1) (83,9) (82,5) (89,0) (87,0) (82,5) (82,6) (82,9)
formare
brută de
capital
(fix)
Sursa: Strategia de dezvoltare pe termen mediu a României.
Rata investiţiilor în PIB se stabilizează în ultimii ani ai intervalului, la circa 15% (cu un punct
procentual peste nivelul primilor ani ai intervalului) şi cu circa 3,5% puncte procentuale sub nivelul
maxim al acestui interval; similar, cota investiţiilor în formarea brută de capital fix care este de
circa 82,5% (cu 6 puncte procentuale peste nivelul primilor ani ai intervalului) şi cu circa 6,5%
puncte procentuale sub nivelul maxim al acestui interval. Cota scoaterilor din uz de capital fix
variază între 9 şi 23%, stabilizată la circa 17,5% în ultimii ani ai intervalului.
Rata investiţiilor este relativ mare, urmare a unui proces de economisire lent şi de mică
amploare generat de o rată a consumului de peste 80% în anii 1998-2001. Pe de altă parte,
acţionează şi alţi factori de frânare, cum ar fi:
- creşterea relativ mică, în termeni reali, a PIB pe locuitor, respectiv 11,9%;
- rata înaltă a inflaţiei, generatoare a unui indice general al preţurilor şi creştere alertă;
- ratele de dobândă ridicate pe piaţa monetară, cu tendinţă lentă de scădere cauzată şi de
menţinerea dobânzii la niveluri peste piaţă cel puţin a unora din împrumuturile pe termen scurt
lansate de stat pentru suplinirea golului temporar de resurse ordinare;
- procedurile administrative greoaie şi volumul adesea mare al legislaţiei privind înfiinţarea
prin investiţie directă a unei societăţi comerciale.
61
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Soluţiile rezidă în atenuarea în primul rând a ultimelor două frâne mai sus menţionate. În ceea
ce priveşte rata consumului, aceasta se află într-un feed-back negativ cu nivelul şi ritmul creşterii
economice, respectiv al PIB: în condiţiile în care creşterea PIB se accelerează, se va produce şi un
proces de diminuare a ratei consumului şi, prin consecinţă, de creştere a resurselor pe care populaţia
le va aloca economisirii, adică implicit creării de sume de finanţare pentru noi investiţii.
CAPITOLUL IV
CONŢINUT:
4.1. Investiţiile străine directe – o nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în
62
Managementul Investiţiilor – curs universitar
tranziţie.
4.2. Efectele investiţiei străine asupra ţării gazdă.
4.3. Efectele investiţiei străine asupra ţării de origine.
În acest fel, noţiunea de investiţie directă urmăreşte să se elibereze de o definiţie tehnică strict
înţeleasă ca o achiziţie de valori mobiliare. Potrivit definiţiei date de Fondul Monetar Internaţional
în anul 1977, în Manualul Balanţei de Plăţi, investiţia străină directă ,,desemnează o investiţie care
urmăreşte dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere exploatată într-o ţară, alta decât cea a
investitorului, scopul acestuia din urmă fiind influenţarea efectivă a gestiunii întreprinderii în
cauză’’.
Se consideră că, pentru ca o investiţie străină să fie directă, investitorul străin trebuie să
posede 10% sau mai mult din acţiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Astfel,
o dată ce firma care investeşte deţine cel puţin 10% din firma străină, investiţia directă cuprinde
orice investiţie, fie că e vorba de o nouă achiziţie sau de un simplu împrumut.
Într-una din cărţile sale, economistul francez P. Joffre afirmă că investiţia străină directă
reprezintă fluxurile de capitaluri internaţionale prin care o întreprindere dintr-o ţară creează sau
dezvoltă o filială într-o alta ţară. Astfel investiţia străină directă corespunde unei creşteri a
capacităţii de producţie în străinătate, prin intermediul filialei sale. Trăsătura distinctivă a investiţiei
străine directe este aceea că aceasta antrenează nu numai un transfer de resurse, ci este însoţită şi de
un alt element decisiv: achiziţia controlului şi a puterii de decizie a firmei investitoare asupra
activelor generatoare de valoare adăugată în virtutea unui interes de lungă durată manifestat de
aceasta. Prin aceasta, filiala nu are numai obligaţii financiare în raport cu societatea mamă, ci ea
face parte din una şi aceeaşi structură organizaţională.
Filiala, controlaţii de firma-mamă, primeşte de la aceasta, frecvent şi în mod direct, mijloace
de producţie cum ar fi: diferite procedee tehnice, secrete comerciale şi instrucţiuni diverse,
utilizarea de drepturi de proprietate intelectuală, manageri, reguli de gestiune dar şi alte active de tip
imaterial. În consecinţă, investiţia directă nu este numai o mişcare de capitaluri; fluxurile de
investiţii directe, indiferent de destinaţia lor, reprezintă suma următoarelor elemente:
- aporturi nete de capital acordate de investitori sub forma achiziţiei de acţiuni, a creşterii
capitalului sau creării de noi întreprinderi;
- împrumuturi nete, inclusiv împrumuturi pe termen scurt sau avansuri ale societăţii mamă
către filiala sa;
- beneficii nedistribuite şi reinvestite.
63
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Nevoia de capital şi de investiţii, care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice,
actuale, impune ca o condiţie obiectivă, apelarea la capitalul străin, sub forma atragerii de investiţii
directe de capital.
Nevoia de capital străin, este amplificată şi de nivelul tehnologic rămas în urmă, al dotărilor şi
producţiei industriale. Retehnologizarea întreprinderilor este pusă în prim planul strategiilor de
dezvoltare, pe termen scurt.
Internaţionalizarea şi globalizarea proceselor economice ale producţiei industriale, ale mişcării
capitalurilor financiare, fac ca şi activitatea de investiţii să devină una de natură globală, cu
implicaţii asupra tuturor economiilor naţionale şi asupra întregii economii mondiale.
Accesul la piaţă este esenţial pentru investitorii străini, chiar şi pentru cei strategici, care
vizează obiective pe termen lung, privind expansiunea pieţei produselor şi serviciilor oferită de
acestea. Ele urmăresc construcţia unor reţele de distribuţie, cu efecte sinergice, clare.
Avantajele costurilor reduse, în zona statelor primitoare de investiţii străine, nu sunt admise. O
serie de investiţii văd în această zonă de interese, o componentă esenţială a propriilor strategii.
Costul redus al forţei de muncă şi cel al resurselor materiale, este deosebit de atractiv. Majoritatea
firmelor străine investitoare, sunt orientate pe export şi numai în mică măsură, pe satisfacerea unor
pieţe interne ale statelor primitoare, care nu au perspective de creştere considerabilă, a cererii
interne de mărfuri şi servicii.
Concluzii similare se pot regăsi şi în tabelul următor.
Tabel 3
64
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Total 34 34 20 7 26 41
intervievaţi
65
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Apar anumite divergenţe de interese pe plan intern, al economiilor naţionale ale statelor
dezvoltate exportatoare de ISD, între orientările spre exterior ale investitorilor potenţiali şi
interesele generale ale guvernelor naţionale ale statelor de origine a acestora, care consideră
exporturile de ISD ca fiind cauzatoare de efecte negative asupra gradului de ocupare a forţei de
muncă proprii, din economiile naţionale.
Atragerea şi buna orientare a noilor investiţii private, devine o componentă esenţială pentru
ţelurile majore: relansarea economică, crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi
a ei, crearea unor condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străin, prin consolidarea acumulării de
capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private.
O măsură de mare importanţă, cu efect pozitiv în atragerea de investitori străini, a constat în
încheierea de acorduri de evitare a dublei impuneri şi de promovarea investiţiilor, dând
investitorului străin, garanţii şi securitate asupra investiţiilor.
O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine, constă în accelerarea
procesului de privatizare, ca expresie a tranziţiei spre economia de piaţă, un rol important revine
creării şi stimulării investiţiilor private autohtone şi formarea unui sector de IMM-uri.
În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene pentru
dezvoltarea sectorului de IMM, guvernul a alocat în primii ani de tranziţie, 3 mld. lei, pe acţiuni de
sprijinire a acestui sector, s-a înfiinţat o fundaţie ,,Centrul Român pentru IMM’’, care a primit spre
gestionare, un fond de 10 mil. ECU, din partea Comunităţii Europene.
Diminuarea şi eliminarea riscului de ţară, este o componentă strategică, în politica de atragere
de investiţii străine. Riscul de ţară, care vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale
investitorilor străini, ca urmare a unor probleme ce apar în ţara primitoare de investiţie, în legătură
cu anumite probleme politice macroeconomice, este o coordonată a investitorilor străini, în luarea
deciziilor de a investi într-o ţară. Elementele componente ale riscului de ţară, sunt:
1.politica macroeconomică
2.strategia comercială
3.priorităţile de investiţii
4.politica şi stabilitatea financiară
5.stabilitatea monetară
sunt elemente cărora investitorii străini le acordă o mare atenţie.
Factorii de cea mai mare importanţă, în fundamentarea deciziilor de a investi, în străinătate,
sunt:
1.stabilitatea politică
2.stabilitatea financiară
3.calificarea forţei de muncă
66
Managementul Investiţiilor – curs universitar
4.profitabilitatea potenţială
aşa cum este redat în tabelul următor:
Tabel 4
1 Stabilitatea politică 15
2 Absorbţia pieţei 71
3 Stabilitatea financiară 47
4 Buna calificare a forţei de muncă 40
5 Profitabilitatea potenţială 35
6 Poziţie geografică 33
7 Costuri competitive 28
8 Convertibilitatea monetară 15
9 Reţeaua de transporturi infrastructură 10
Tabel 5
67
Managementul Investiţiilor – curs universitar
exprimat în %
1980 1990 1995 2000
68
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Tabel 7
Progresul în tranziţie,
Bulgaria 40 2 2 5 2 4 3
15
Rep. 65 3 4 4 3 4 3
20
Cehă
Slovacia 55 3 3 4 3 4 3 20
Polonia 55 3 3 4 3 4 3
20
Ungaria 55 3 3 4 3 4 3
20
România 35 2 2 3 2 4 3
16
69
Managementul Investiţiilor – curs universitar
70
Managementul Investiţiilor – curs universitar
2) Proliferarea unităţilor economice, din iniţiative private cu participare de capital străin. Numărul
de astfel de societăţi, era în România la 1 iulie 1997, de 46381, din care 42200 peste 95% din totalul
societăţilor create prin asociere de capital, sunt unităţi mici, cu un capital social sub 50000 dolari,
unităţi economice corespunzătoare potenţialului redus al investitorilor particulari români. Numărul
relativ mare de proiecte cu participare de capital străin, reflectă mai mult corelaţia dintre intrările de
ISD şi progresul în procesul privatizării. Efectele într-o creştere economică, sunt de aşteptat mai
târziu ăi numai în corelare cu relansarea activităţii investiţionale.
3) Numărul de locuri de muncă este un indicator care ar putea să reflecte un impact favorabil de
ISD. În cazul României, s-ar putea deduce că dacă cele aproape 470000 de societăţi comerciale cu
capital privat, înregistrate la Registrul Comerţului, ocupau peste 10% din forţa de muncă activă,
acesta este şi un efect al afluxului de ISD, care a uşurat apariţia celor 44 mii societăţi cu capital
mixt.
4) Aportul tehnologic pe care capitalul străin îl aduce, reprezintă un factor de impact important.
Datele statistice în anumite state vest-europene furnizoare de investiţii atestă faptul că, atenţia
acestora este concentrată asupra dotării noilor capacităţi şi mai puţin asupra caracterului extensiv al
investiţiilor efectuate în străinătate. Costurile specifice pe loc de muncă, tot mai mari, în investiţiile
ce se fac cu participare de capital străin sau exclusiv cu capital străin, reflectând acest lucru.
5) ISD se constituie ca pârghii de consolidare a legăturilor internaţionale şi ale interdependenţelor
economice, politice şi de securitate. ISD reprezintă elemente ale expansiunii economice dorite de
toate marile puteri industriale.
6) Statele primitoare de ISD văd în prezenţa capitalului străin, un garant al sprijinului în faţa unor
eventuale provocări agresive, dar şi un sprijin în promovarea unor acţiuni internaţionale de finanţare
a unor proiecte de interes strategic naţional.
Orice program economic, se bazează pe factorul investiţional. Problematica investiţiilor
străine de capital în România, devine o componentă a strategiei macroeconomice pe termen mediu
şi lung.
Madgearu considera că acest capital străin, poate juca un rol important numai dacă, capitalul
românesc şi economia românească, stăteau pe propriile lor picioare, pentru că dacă această condiţie
nu era îndeplinită, nu exista temei pe care să se primească ajutorul din afară.
România are motivaţii obiective şi subiective, ce stau la baza interesului faţă de ISD, dintre
care putem menţiona:
1) Nevoia de capital, în vederea retehnologizării, a refacerii economice, în urma restructurărilor
impuse de tranziţia la un alt sistem economic, al economiei de piaţă, constituie o primă motivaţie a
interesului de atragere de capital străin. Trecerea la economia de piaţă, presupune câteva mutaţii în
structurile economice. Implementarea proprietăţii private, ca formă preponderentă în economie,
71
Managementul Investiţiilor – curs universitar
devine o cerere a tranziţiei. Acest lucru necesită resurse noi de capital, pentru a aduce unităţile
economice dezetatizate, la nivelul de competitivitate necesar, comparabil cu statele dezvoltate. În
toate statele foste comuniste, acest capitol lipseşte cel puţin pe termen scurt şi mediu, ceea ce
presupune ca primă urgenţă, asigurarea unor resurse de capital din afară, care să compenseze
acumularea internă de capital.
2) Transferul de tehnologie şi de know-how, este una din motivaţiile interesului faţă de capitalul
străin. Progresul tehnic atins în ţările dezvoltate, trebuie atras în favoarea economiilor în tranziţie, o
cale de aplicabilitate a acestui fapt, este asocierea cu parteneri străini, din ţările dezvoltate şi prin
atragerea de capital să se uşureze accesul la această tehnologie.
Astfel, producătorii din ţările în tranziţie, vor fi competitivi pe piaţa mondială, putând avea
acces la piaţa externă, cu propriile produse. Decalajul de dezvoltare existent, faţă de ţările
dezvoltate, nu poate fi depăşit sau cel puţin diminuat, decât prin înzestrarea economiilor în tranziţie,
cu mijloace de producţie şi cu tehnologii performante, care să poată asigura ritmuri de creştere a
PIB, superioare.
3) Preluarea şi aplicarea noilor metode de conducere, constituie o componentă a restructurărilor
necesare reuşitei tranziţiei. Dintre factorii sinergici, cu efecte determinante în creşterea şi
dezvoltarea economică, managerul tânăr, inovativ, şi cu rol pozitiv, este considerat de Centrul de
Cercetări Economice din Japonia, foarte important. Helmut Schmit, fostul cancelar german, declara
că la baza progresului rapid al economiei germane postbelice, a stat buna organizare a activităţii
economice şi de producţie, alături de disciplina poporului german.
4) Accesul la piaţa occidentală constituie o motivaţie a atragerii de investiţii străine directe.
Produsele obţinute în cadrul unor participări străine, la fabricaţie, au acces pe pieţele externe, mai
ales dacă şi când se alătură propriilor realizări ale investitorului străin, în ţara de origine. În multe
cazuri, rezultatul unor astfel de cooperări care au ca obiect realizarea de investiţii şi produse în
comun, bucurându-se de anumite uşurări la intrarea pe pieţele statelor dezvoltate, facilităţi ce pot
viza autorizări, omologări, şi facilităţi de ordin vamal, fiscal.
5) Principala măsură a pătrunderii ISD, în economia românească, a constituit-o Legea 351/1991,
privind regimul investiţiilor străine în România. Aceasta a fost pregătită şi precedată de un pachet
de alte acte normative, fără de care nu ar fi putut avea aplicabilitate.
În 1990, prin Decretul-lege 96/1990, s-au înlăturat o serie de disfuncţionalităţi ale legislaţiei
anterioare, iar prin Legea 15/1990, privind transformarea unităţilor economice în societăţi
comerciale şi în regii autonome şi prin Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului, alături de
Legea 12/1991, privind impozitul pe profit, s-a înregistrat cadrul juridic necesar oricăror acţiuni de
cooperare externă şi de atragere de investiţii străine directe.
72
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Legea 58/1991, privind privatizarea s-a constituit într-un nou impuls al atragerii de ISD,
existând baza unor parteneriate economico-industriale, între firmele româneşti şi firme din alte ţări.
Cadrul legislativ asigură în principal, accesul în România al ISD, garantează integritatea
capitalului străin. În baza legislaţiei existente, în România capitalul străin într-o societate, nu mai
este limitat, ca proporţie, fiind permise chiar societăţi cu capital străin 100%, iar societăţile
comerciale cu capital total sau parţial străin, au acelaşi regim juridic, ca orice alt agent economic
autohton.
În perioada 1990-1995, volumul investiţiilor străine în România, a crescut stocul acestora,
ajungând de la 87,3 mil. dolari, în 1990, la 1594,8 mil. dolari, la finele anului 1995, perioadă în care
numărul societăţilor cu participare de capital străin, a crescut de la 1427 la 42464.
Există o creştere a volumului mediu de capital extern, pe firmă - investiţie de la 61177 dolari,
la 78627 dolari în aceeaşi perioadă, cu toate că în 1991, acest nivel a fost de numai 21909 dolari, pe
firmă, iar în 1993, de 15393 dolari, creşteri mari înregistrându-se în 1994 şi 1995, la care
modificarea Legii 35 privind investiţiile străine, privind creşterea platformelor capitalului extern, a
avut o influenţă decisivă.
Volumul mediu relativ mic de capital străin, pe firmă, este în concordanţă cu orientarea
acestor investiţii îndreptate spre sectoare, cu şanse sporite de recuperare rapidă: comerţul, turismul
şi serviciile, industria alimentară şi uşoară, sectoare care nu necesită investiţii de mare anvergură.
Investiţiile străine în România, provin în cea mai mare parte, din zona Uniunii Europene (59%
ca valoare şi peste 39% ca număr de investiţii). Ponderea mai mare în structura valorică, decât cea
fizică, arată că aceşti investitori au alocat volume specifice mai mari pe fiecare investiţie,
demonstrând garanţia de perspectivă, a acestor parteneri.
Sub aspectul distribuţiei sectoriale, a investiţiilor străine, rezultă că, principala ramură
consumatoare de ISD o constituie industria alimentară, cu o pondere de 15,5%, urmată de industria
construcţiilor de maşini cu 9,8%, turismul cu 6,7% şi industria uşoară cu 5,4%.
Are loc o anumită tendinţă de creştere a investiţiilor medii specifice, pe societate comercială,
atât prin alocarea iniţială de capital, cât şi prin majorarea capitalului subscris, prin capitalizarea
profitului.
Nevoia de capital şi de investiţii care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice
actuale impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiţii
directe de capital, caracteristica comună tuturor statelor ex-comuniste. Astfel, în acest sens există
73
Managementul Investiţiilor – curs universitar
deja un interes de ambele părţi, atât din partea investitorilor şi capitalului străin, cât şi din partea
investitorilor interni.
Iminenţa integrată a statelor din estul şi centrul Europei alături de cele vest europene în
Uniunea Europeană, stimulată de interese strategice de ambele părţi, impune atât o extindere a
cooperării internaţionale cu alte state şi mai ales cu cele dezvoltate, cât şi o accelerare a tranziţiei la
economia de piaţă, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaţionale. De altfel, imediat
după destrămarea sistemului socialist, ţările din Europa Centrală şi de Est ca Ungaria, Polonia şi
fosta Cehoslovacie, precum şi Bulgaria şi România au iniţiat diverse demersuri pentru anumite
acţiuni regionale de cooperare cum ar fi între ţările riverane Mării Negre, crearea de zone
economice transfrontaliere, etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înţelegeri cu
Comunitatea Europeană, cu care au şi semnat acorduri de asociere sau acorduri de liber schimb.
Forţa necesară accelerării acestui proces de tranziţie la economia de piaţă şi a aderării la
Uniunea Europeană rezidă numai în disponibilul de capital. Conştiente, la rândul lor, că
obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziţie îl constituie lipsa de capital şi,
respectiv, de investiţii în domeniul privat, productiv şi al serviciilor, ţările vest-europene manifestă
real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziţie.
Tranziţia spre economia de piaţă este caracterizată în toate statele est şi central europene de o
instabilitate a economiilor naţionale, de declin economic, de o adevărată criză de capital şi de o rată
periculos de mică a investiţiilor, mai ales a celor productive. Practic, toate economiile naţionale
aflate în tranziţie sunt marcate de profunde dezechilibre datorate atât scăderii productivităţii muncii
şi a timpului efectiv lucrat, cât şi presiunii sindicale asupra salariilor şi scăderii capacităţii
manageriale a noilor echipe de conducere.
Rata mare a dobânzilor, la care România s-a aflat în ultimii ani pe primul loc în rândul ţărilor
în tranziţie, a constituit una din principalele cauze a reducerii înclinaţiei spre investiţii.
În aceste condiţii este evidentă incapacitatea fiecărei economii naţionale foste comuniste de a
face faţă, singură, nevoii absolute de capital propriu pentru a se asigura o minimă creştere
economică.
Nevoia de capital străin rezidă, deci, tocmai în incapacitatea propriilor economii
naţionale ex-comuniste de a satisface nevoia, chiar minimă, de capital pentru refacerea economică
şi pentru relansarea investiţiilor, care, în situaţia menţinerii reculului din anii imediat de după 1990,
riscă să arunce aceste economii în totală dependenţă de lumea dezvoltată, cu grave consecinţe pe
termen mediu şi lung.
Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată şi de nivelul tehnologic mult
rămas în urmă al dotărilor şi producţiei industriale din ţările aflate în tranziţie.
74
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Guvernele ţărilor trebuie să decidă prin acţiunile lor politica investiţională la nivel naţional,
motiv pentru care pe teritoriul lor naţional, guvernele pot limita sau interzice investiţiile directe în
anumite sectoare de activitate sau, de asemenea, să reglementeze în diferite moduri, operaţiunile
firmelor străine, de la a impune o participare locală în noua activitate, la formarea de personal,
achiziţia de componente de provenienţă naţională, cercetare comună, accesul pe pieţe de desfacere,
etc. În prezent, asistăm la "o curte" asiduă pe care multe guverne o fac firmelor multinaţionale,
oferindu-le diverse forme de subvenţii, pentru a le incita să-şi localizeze operaţiunile în ţara lor.
Practic, acum concurenţa s-a mutat de la nivelul firmelor, la nivel de guverne, care se întrec în
acordarea unor substanţiale stimulente de natură să influenţeze investitorii străini în alegerea ţărilor
lor ca localizare multinaţională.
Efectele asupra ţării de primire nu sunt, în mod obligatoriu, simetrice cu cele care se exercită
asupra ţării de origine; în plus, ele nu vor avea acelaşi impact, după cum ţara de primire este
dezvoltată sau în curs de dezvoltare, respective mare sau mică.
75
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Efectele pozitive (intrarea de devize) sunt, în primul rând, urmare a intrărilor de capitaluri
prin dobândirea sau construcţia instalaţiilor, angajarea personalului plătit iniţial de către firma
mamă (cât timp filiala nu a dezvoltat suficient activităţile sale de producţie şi de vânzare pentru a
putea autofinanţa cheltuielile sale); ca urmare, balanţa comercială va înregistra exporturile filialei
(chiar la costuri reduse de transfer spre firma-mamă) şi eventual, reducerea importurilor bunului
fabricat, de acum înainte, pe plan local.
Efectele negative sunt legate de repatrierea dividendelor, de cumpărarea de maşini, piese de
schimb, bunuri intermediare importate de filială pentru a asigura producţia sa, de plata dividendelor,
a redevenţelor achitate în schimbul dreptului de folosinţă a tehnologiei. În general, este dificil a face
judecăţi de ansamblu care să permită a spune apriori că ţara de primire beneficiază întotdeauna sau
pierde în mod sistematic o dată cu implementarea filialei unei întreprinderi străine; pentru a stabili o
astfel de judecată, ar trebui să se poată compara situaţia nouă o dată cu prezenţa filialei străine, cu
situaţia pe care ar fi cunoscut-o ţara în absenţa investiţiei directe, ceea ce se considera a fi practic
imposibil.
76
Managementul Investiţiilor – curs universitar
77
Managementul Investiţiilor – curs universitar
poate, atât de important pe cât se pretinde, ţinând şi de faptul că importanţa lor relativă se poate
modifica în timp şi poate schimba efectul final.
Îngrijorarea privind efectele potenţiale ale investiţiei străine directe asupra balanţei de plăţi a
ţărilor de origine şi de primire poate părea paradoxală. Argumentul luat în considerare în ţara de
origine este faptul că investiţia directă conduce la o ofertă de monedă naţională pe pieţele
internaţionale de schimb; ţara de primire insistă asupra faptului că, o dată investiţia realizată,
profiturile care se obţin vor constitui, probabil, o scurgere serioasă anuală din contul balanţei sale de
78
Managementul Investiţiilor – curs universitar
plăţi. Acest conflict aparent se explică, de asemenea, prin aceea că efectele în ţara de origine sunt
privite pe termen scurt, în timp ce, efectele asupra ţării de primire sunt apreciate pe termen lung.
Din acest punct de vedere, efectele pozitive (intrarea de devize) şi negative se întrepătrund, oscilând
şi mai mult între termenul lung şi scurt, ceea ce face dificilă o judecată a priori.
Efectele negative sunt imediate: asistăm (în general) la o ieşire a capitalurilor necesare
cumpărării unor întreprinderi străine sau creării tuturor pieselor filialei; în primii ani ai existenţei
sale, filiala va recurge adesea la economiile firmei - mame pentru a asigura dezvoltarea sa şi
fondurile necesare; aceasta din urma va trebui, de asemenea, dacă este nevoie, să asigure finanţarea
noilor investiţii.
Totuşi, fondurile investite sunt adesea recuperate în intervale cu atât mai scurte, cu cât
investiţia pare mai riscantă (termenele de recuperare nu sunt uneori decât de cinci - şase ani) şi o
mare parte a cheltuielilor de investiţie în exterior poete fi finanţată cu capitaluri străine, inclusiv cu
cele ale ţării de primire; astfel, numai o parte a investiţiei totale corespunde, cu adevărat, ieşirilor de
capitaluri înregistrate în balanţa de plăţi. Balanţa înregistrează ieşiri de devize legate de plata
efectuată de societatea - mamă pentru importurile de produse şi semiproduse fabricate de filială şi
care vin să înlocuiască vechea producţie autohtonă.
În acelaşi timp, fluxurile de mărfuri care tranzitează frontiera se modifică în sensul creşterii
importurilor şi reducerii (eventuale) a vechilor exporturi; aceste fluxuri trebuie, însă, să fie private
cu circumspecţie, în măsura în care, practica preţurilor de transfer permite apariţia profiturilor
cantabile în ţara care are în aplicare impunerea cea mai slabă pe beneficiile societăţii.
Efectele pozitive sunt mai mult sau mai puţin simetrice. În primul rând, firma - mamă
înregistrează venituri în devize legate de vânzarea savoir-faire-ului său (priceperii, îndemânării,
exploatarea tehnologică), de vânzarea bunurilor de echipament ( eventual de ocazie), de piese de
schimb, de furniture diverse, etc. Repatrierea rapidă a profiturilor filialei poate da naştere unor
efecte pozitive nete şi, la capătul unor ani, să transforme firma - mamă în rentieră a capitalului său
tehnologic. În al doilea rând, tehnicienii şi managerii expatriaţi continuă să facă o parte a
cheltuielilor lor pe teritoriul naţional şi repatriază o parte, adesea ridicată, din salariile lor.
În ceea ce priveşte balanţa de plăţi a ţării de origine, se poate presupune că investitorul
înregistrează un randament corect din fondurile sale şi ca valoarea actualizată a fluxurilor de
câştiguri nete este egală sau superioară valorii actuale a investiţiei. Dacă ţara nu poate suporta o
investiţie în străinătate, aceasta înseamnă că rata de actualizare privată pe care o utilizează
investitorul pentru a efectua calculele sale este eronată (prea slabă) sau că investitorul
supraestimează valoarea investiţiei. Această ultimă posibilitate nu trebuie exclusă: investiţia directă
poate părea, mai de grabă, că favorizând un comportament de turmă, ca în atâtea alte activităţi cu
caracter economic, social sau cultural. Firmele pot fi induse în eroare prin faptul că, dacă alte firme
79
Managementul Investiţiilor – curs universitar
se extind în străinătate, atunci şi ele se grăbesc să o facă, fără a calcula însă, în mod serios,
randamentul acestui act.
În concluzie putem spune că efectele investiţiei directe asupra balanţei de plăţi a ţării de
origine depind de ipoteza de referinţă imaginată, atunci când investiţia nu are loc.
CAPITOLUL V
CONŢINUT:
80
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Teoriile şi modelele creşterii economice pun în evidenţă diferite modalităţi prin care
81
Managementul Investiţiilor – curs universitar
activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot duce la o creştere
continuă. Aceste teorii au evoluat în timp, în funcţie de dinamica realităţii economice şi de evoluţia
instrumentelor de analiză economică.
Teoria dezvoltării economice a evoluat de la modelul clasic al dezvoltării spontane (prin
mecanismul mâinii invizibile a pieţei) spre modelele moderne, keynesiste, neoclasice; de la
dezvoltarea clasică bazată pe avantajul comparativ, la modelul contemporan al avantajelor
competitive. Teoriile şi modelele contemporane de dezvoltare economică, indiferent de doctrinele
pe care se întemeiază, iau în consideraţie necesitatea stimulării dezvoltării prin politicile
macroeconomice ale guvernelor şi strategiile de dezvoltare. Un aspect interesant îl constituie
trecerea, în investigarea economică, de la modelul dezvoltării economice la modelele keynesiene şi
neoclasice.
Fondatorii economiei politice clasice au elaborat şi primele elemente ale unor teorii şi modele
ale creşterii economice. Adam Smith (1776) şi David Ricardo (1819) prezintă creşterea economică
ca un rezultat al acumulării de capital. Creşterea bogăţiei provine din creşterea capitalului pe
locuitor.
Teoria clasică dădea echilibrului economic pe termen scurt o interpretare simplă potrivit
căreia nivelul producţiei este o consecinţă directă a echilibrului pieţii muncii. Deci, creşterea
economică are la bază, exclusiv, creşterea numărului de lucrători. În acest caz, relaţia între bogăţia
ţării şi populaţia activă, ia forma funcţiei de producţie.
Y = f(N)
Este adevărat că sporirea numărului de lucrători este o condiţie necesară progresului, dar nu
suficientă. Societatea trebuie să fie capabilă de a furniza diferiţilor lucrători instrumentele necesare
practicării meseriei, ceea ce presupune ca şi capitalul va creşte în acelaşi timp cu mâna de lucru
pentru a se adapta nevoilor sale.
Evoluţia societăţii este, deci, marcată de o creştere simultană a populaţiei şi a producţiei. Care,
însă va fi evoluţia productivităţii medii? Producţia va creşte mai repede decât populaţia sau mai
încet? În primul stadiu, este posibil ca producţia să crească mai repede, fie pentru ca o piaţă mai
vastă permite producţii de dimensiuni sporite şi care devin astfel rentabile, fie pentru ca sporirea
numărului de lucrători permite să se beneficieze de diviziunea muncii.
Atâta timp cât se poate profita de această productivitate a sporită, standardul de viaţă se ridică.
Dar situaţia într-o zi se inversează: utilizarea mai multor persoane pe o suprafaţă de teren cultivat cu
grâul permite să se recolteze cu o eficienţă sporita datorită diviziunii muncii. Însă prezenţa unui
82
Managementul Investiţiilor – curs universitar
număr de persoane care depăşeşte nivelul optim, nu mai este productivă, dimpotrivă influenţează
negativ. Populaţia creşte dar, productivitatea sporului de populaţie (productivitatea marginală) are
tendinţa să descrească, astfel că există un moment în care noul lucrator este mai puţin productiv
decât media lucrătorilor existenţei. Producţia medie încetează să crească, apoi începe să scadă.
Pentru a menţine nivelul consumului, populaţia trebuie să restrângă progresiv investiţiile. Când
acestea devin zero, consumul mediu începe să scadă.
Investiţiile fiind scăzute, noii lucrători nu dispun de mijloace de producţie iar ansamblul
populaţiei işi vede consumul diminuat. Această situaţie nu poate dura decât până la momentul în
care consumul este reclus la minimul fizic de subzistenţă ceea ce înseamnă ca populatia numai
poate să crească din lipsa mijloacelor de subzistenţă. De aici, rezultă că viitorul societăţii este destul
de sumbru: progresul economic nu poate fi decât efemer şi el se întrerupe în momentul în care
contribuţia productivă a unui nou lucrător (productivitatea sa marginală) devine mai mcă dwecât
nevoile sale de consum. Economia se îndreaptă atunci spre stagnare în care populaţia rămâne
rămâne staţionară iar mijloacele de subzistenţă fizică se asigură cu greutate.
Această viziune pesimistă care decurge din teoria clasică a productivităţii nu este
fundamentată. Ea neglijează complet efectul de creştere al capitalului paralel cu cea a populaţiei.
Ori, acumularea de capital permite să crească productivitatea muncii astfel că producţia
medie, influenţată simultan de efectul negativ al creşterii populaţiei şi efectul favorabil al
acumulării de capital, poate să nu scadă niciodată. Pornind de aici în şcoala clasică s-a dezvoltat un
curent de gândire care ţine de efectul acumulării capitalului. Mecanismele pieţii dezvoltă o
economisire suficientă pentru a face să crească capitalul mai repede, în conformitate cu nevoia.
J. M. Keynes duce mai departe decât clasicii, analiza creşterii apreciind că producţia pe
locuitor poate să se menţină constantă, chiar dacă populaţia sporeşte întrucât acumularea de capital
o permite. Pentru aceasta rata dobânzii trebuie să scadă progresiv.
Teoria lui Keynes are ca punct de pornire primatul consumului, iar modelul pe care îl creează
foloseşte următoarele agregate:
a) volumul ocupării braţelor de muncă (E);
b) venitul total (Y);
c) consumul (C),.
d) investiţiile totale (I).
Principalele ecuaţii care constituie modelul lui Keyne menit să pună în evidenţă factorii care
determină modificările volumului venitului sunt:
83
Managementul Investiţiilor – curs universitar
Y = C+I (1)
S = Y+C (2)
S=I (3)
Ecuaţia (1) defineşte venitul ca sumă a cheltuielilor de consum şi investiţii; ecuaţia (2)
defineşte economiile (S) ca parte din venit care rămâne după ce s-au scăzut cheltuielile de consum,
iar ecuaţia (3) care decurge din ecuaţia (1) şi (2) este ecuaţia de echilibrul a sistemului.
Modelul mai conţine o funcţie a utilizării mâinii de lucru. Dacă cererea efectivă este D, iar N
este forţa de muncă, atunci: N = F(D), ceea ce înseamnă că N oameni vor fi utilizaţi când cererea
efectivă va fi egală cu D:
D = C + I = Y => N = f(Y)
In modelul lui Keynes, tehnica producţiei, resursele şi costurile considerate ca neschimbate; în
consecinţă unui volum al ocupării îi corespunde totdeauna un anumit volum al venitului (Y).
Cantitatea de muncă (N) pe care întreprinzătorii decid să o utilizeze depinde de volumul producţiei
ce poate fi plasată, care la rândul ei depinde pe de o parte, de volumul consumului total (C) pe de
alta parte, de volumul investiţiilor totale (I). Consumul plus investiţiile, la un loc formează ceea ce
Keynes numeşte cerere efectivă adică venitul efectiv cheltuit.
Prima componentă a cererii efective, consumul total (C) se află într-o anumită corelaţie
funcţională faţă de venitul total (Y) adică mărimea consumului variază într-un anumit fel în funcţie
de mărimea venitului: C = f(Y) .
Această corelaţie funcţională dintre consum şi venit arată că mărimea consumului corespunde
fiecărei mărimi a venitului şi care este cunoscută sub denumirea "funcţia consumului". Aceasta are
următoarea proprietate fundamentală; dacă venitul total creşte atunci şi consumul dar în măsura mai
mică decât venitul, iar dacă acesta scade atunci scade şi consumul dar iarăşi în măsură mai mică
decât venitul. Exprimată într-un limbaj matematic, "functia consumului" reprezintă o curbă a cărei
inclinaţie faţă de axa pe care este reprezentată mărimea venitului este întotdeauna mai mică decât
45°. Acest fenomen Keynes îl explică printr-o lege psihologică fundamentală, "înclinaţia spre
consum" după care oamenii ar fi dispuşi "de regulă şi în medie" să-şi mărească consumul dacă li se
măreşte venitul, dar mai puţin decât creşterea venitului.
Funcţia consumului ocupă un loc central în teoria lui Keynes. Corelaţia funcţională pe care o
exprimă stă la baza explicaţiei date ocupării. Pentru ca folosirea mâinii de lucru să atingă un anumit
nivel (E) este necesar- spunea Keynes-ca cererea efectivă (C+ I) să fie egală cu venitul total (Y0),
adică (C+ I) =Y0.
Dar având în vedere legea psihologică fundamentală conform căreia creşterea consumului
rămâne în urma creşterii venitului, cu cât mai mare este nivelul folosirii mâinii de lucru (E0) cu atât
mai mare va fi diferenţa dintre venitul total, corespunzătoare acestui nivel şi partea lui care va fi
84
Managementul Investiţiilor – curs universitar
consumată, cu atât mai mare va fi economia şi în consecinţă, cu atât mai mari vor trebuie să fie
investiţiile pentru a egala aceste economii (I = S0) şi a absorbi astfel restul venitului. Cu alte cuvinte,
datorită proprietăţii fundamentale a funcţiei consumului, cu cât mai mare este nivelul folosirii
braţelor de muncă, cu atât mai mare este decalajul. Atunci cererea efectivă va fi insuficientă pentru
absorbirea producţiei şi va scădea nivelul ocupării. Această scădere va continua până atunci când
diferenţa dintre venit şi consum, adică economiile vor deveni suficient de mici pentru a putea fi
absorbite de investiţii.
Care este, în aceste condiţii, poziţia variabilei "investiţie" în modelul lui Keynes? Este o
poziţie distinctă de cea a variabilei "economii". Aceasta din urma este şi rămâne complementul
consumului în sensul că o unitate din venitul utilizat este formată din consum cu atât trebuie să
scadă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să scadă consumul.
Ceea ce se economiseşte din venit, prin non-consum nu se şi investeşte neapărat şi întotdeauna
în întregime. Economiile pot fi mai mari decât investiţiile, dacă o parte a lor se tezaurizează. În
acest caz, venitul rămâne egal cu suma consumului şi investiţiilor, dar el este mai mic decât ar putea
fi dacă economiile s-ar fi investit în întregime. Declinul venitului nu se va opri atâta timp cât nu se
creează o situaţie în care economiile să fie investite în întregime. Pe scurt, funcţia investiţiilor s-a
separat de funcţia economiilor, deşi, prin definiţia venitului, ele erau identice.
În concepţia lui Keynes, dualitatea economii - investiţii nu este sinonimă cu independenţa
reciprocă. Există, în sistemul său, o anumită ordine a dependenţelor. Variabila "ultima" şi
"definitivă" este consumul, după care se situează investiţiile care depind de consum, iar economiile
se adaptează la nevoile de investiţii.
Aceasta înseamnă că investiţiile unei societăţi bogate, nu depind de economii ce se realizează
după satisfacerea unui anumit consum, dimpotrivă economiile se adaptează la posibilităţile de
investire rentabilă.
Semnificaţia acestei abordări a economiilor faţă de investiţii este în contradicţie cu identitatea
S = I inclusă în definiţia venitului, dar este în concordanţă perfectă cu teza de bază a teoriei lui
Keynes, aceea a primatului consumului.
Constatând că funcţia consumului este mai mult sau mai puţin stabilă, Keynes apreciază că
fluctuaţiile cererii efective şi deci ale nivelului ocupării depind în primul rând de fluctuaţiile
investiţiilor, iar nivelul de echilibru al folosirii braţelor de muncă, este determinat în mod nemijlocit
de volumul investiţiilor curente.
După Keynes, volumul investiţiilor depinde de înclinaţia spre investiţii, determinată la rândul
său, de raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii.
Într-o formă generală, Keynes numeşte eficienţa marginală a capitalului raportul dintre
85
Managementul Investiţiilor – curs universitar
profitul în perspectivă pe care îl promite o investiţie de o unitate de capital real şi preţul de înlocuire
sau preţul de ofertă al unităţii respective de capital real.
Cu cât este mai mare eficienţa marginală a capitalului şi cu cât mai mică este rata dobânzii
care s-ar putea obţine dacă banii nu sunt investiţii ci împrumutaţi, cu atât mai mare este înclinaţia
spre investiţii şi în consecinţă volumul investiţiilor. Primul factor (eficienţa marginală a capitalului)
are rol hotărâtor.
Raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, determină nivelul
investiţiilor în felul următor. Când eficienţa marginală a capitalului este mai mare decât rata
dobânzii, investiţiile sunt în creştere. Dar pe masură ce volumul investiţiilor creşte, sporeşte pe de
altă parte şi abundenţa de capital real, iar pe de altă parte şi preţul materialelor necesare pentru
investiţii, ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului până la nivelul ratei dobânzii. Scadenţa
eficienţei marginale sub acest nivel, va reduce volumul investiţiilor până când capitalul real va
deveni de rar pentru că nivelul eficienţei marginale să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaţiile
ciclice ale eficienţei marginale în raport cu rata dobânzii- spune Keynes, atrag după sine fluctuaţiile
ciclice ale investiţiilor.
Corelaţia dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului ce va rezulta din aceasta este
exprimată de "multiplicatorul" "investiţional", - noţiune introdusă de Keynes, a cărui semnificaţie
este descrisă în felul următor: "El ne spune că, atunci când avem o creştere a investiţiei agregate,
venitul va creşte cu o sumă egală cu de "g" ori creşterea investiţiei, adică g=dY / dl
În jurul noţiunii de "multiplicator" şi-a construit Keynes teoria cu privire la formarea
venitului. Dat fiind că funcţia consumului este mult sau mai puţin stabilă, spune Keynes, mărimea
cererii efective şi deci a venitului total şi a folosirii mâinii de lucru, depinde înainte de toate de
volumul investiţiilor. Potrivit lui Keynes, investiţiile îşi creează singure economiile prin procesul
"multiplicatorului"; o sporire a investiţiilor dă naştere unei creşteri a venitului care durează până
când se creează economiile corespunzătoare creşterii investiţiilor.
Nu investiţiile se ajustează la volumul economiilor, ci invers economiile se ajustează la
volumul investiţiilor.
Procesul de ajustare a economiilor la investiţii, care în modelul lui Keynes determină nivelul
folosirii braţelor de muncă, este totodata procesul de ajustare a venitului total la cererea efectivă.
Acest proces îl concepe în felul următor:
Funcţia consumului pentru o anumită ţară fiind dată, volumul venitului total, respectiv al
folosirii braţelor de muncă este determinat de volumul investiţiilor. Atât timp cât eficienţa
marginală a capitalului este mai mare ca rata dobânzii, investiţiile cresc, aceasta atragând după sine-
prin intermediul procesului multiplicatorului- creşterea consumului şi deci a venitului total,
respectiv a nivelului folosirii braţelor de muncă. Volumul investiţiilor se stabilizează la nivelul la
86
Managementul Investiţiilor – curs universitar
care eficienţa marginală a capitalului ajunge la egalitatea cu rata dobânzii, iar volumul producţiei
respective modelul folosirii braţelor de muncă, se stabilizează la puntul unde economiile ajung la
echilibru cu investiţiile. Dacă eficienţa marginală a capitalului scade sub nivelul ratei dobânzii
atunci investiţiile se reduc, aceasta tragând după sine acelaşi proces cumulativ în sens opus.
După Keynes, în condiţiile, în care creşte populaţia totală, nu se poate menţine sau spori
producţia pe locuitor, decât cu preţul unei creşteri corespunzătoare a capitalului în funcţiune. Dar ca
şi populaţia, capitalul este un factor cu randament descrescător adică eficienţa marginală a acestuia,
tinde să se reducă. Dacă producţia pe locuitor trebuie să crească atunci sporirea capitalului, în mod
necesar trebuie să fie mai rapidă decât cea a populaţiei, pe termen lung, iar rata dobânzii este pusă
în situaţia de a scădea în mod progresiv.
Analiza pe care o face Keynes neglijează efectul progresului tehnic care este indus de fiecare
nouă investiţie astfel ca productivitatea marginală a capitalului are tendinţa, simultan să scadă
datorită acumulării tot mai puternice de capital şi să crească, datorită profiturilor obţinute prin
încorporarea de progres tehnic. Desigur este dificil de precizat care este efectul dominant.
BIBLIOGRAFIE
87
Managementul Investiţiilor – curs universitar
88