© 2014 - Editura Via ă şi Sănătate Toate drepturile rezervate.

Traducere: Lumini a Silveira Redactare: Adela Băncău-Burcea

Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Dragoş Gârea Copertă:
Dragoş Gârea

1
 Căr ile Editurii Via ă şi Sănătate pot fi achizi ionate prin re eaua sa
na ională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin
poştă sau agen i de vânzare:

Editura Via ă şi Sănătate

Telefon: 021 323 00 20,0740 10 10 34

Fax: 021 323 00 40

E - mail: comenzi@viatasisanatate. ro

Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României BULLON,

ALEJANDRO

Isus este totul, prietene! / ; trad. Lumini a Silveira. - Pantelimon :

Via ă şi Sănătate, 2014 ISBN 978-973-101-746-4 I. Silveira, Lumini a
(trad.)
 CUPRINS

CUPRINS.................................................................................................................... 3
INTRODUCERE ....................................................................................................... 3
CAPITOLUL 1 - PIERDUTăÎNăBISERIC ............................................................ 4
CAPITOLUL 2 - R T CITăÎNăJUNGL .............................................................. 9
CAPITOLUL 3 - CUMăAIăPUTEAăS ăNU-LăIUBEŞTI? .................................... 13
CAPITOLUL 4 - MINUNILE NU SE EXPLIC ă-SEăACCEPT ..................... 19
CAPITOLUL 5 - ESTEăPOSIBILăS ăCONVIE UIEŞTIăCUăUNăLUP? .......... 27
CAPITOLUL 6 - PRIETENIIăÎŞIăAP R ăPRIETENII ..................................... 31
CAPITOLUL 7 - ESTEăPOSIBILăS ăFIIăPERFECT? ........................................ 36
CAPITOLUL 8 - PRIETENILOR LE PLACE S ăSTEAăDEăVORB ............. 41
CAPITOLUL 9 - CUMăHR NIMăNOUAăFIRE .................................................. 46
CAPITOLUL 10 - ARăFIăPOSIBILăS ăR MÂIăÎNăT CERE? ......................... 50
CAPITOLUL 11 - MAI MULT DECÂT PRIETENI ........................................... 53
CAPITOLUL 12 – A-LăCUNOAŞTEăPEăISUSăESTE TOTUL........................... 58

3
INTRODUCERE

Dialogul cu sute de tineri şi multele scrisori şi e-mailuri pe care le

primesc în mod constant, strigătul dramatic al sufletelor în suferin ă, m-au
încurajat să scriu această carte. In ea caut să exprim ceea ce mie mi-a adus pace
şi bucurie în inimă.

Am ajuns la concluzia că, în general, tânărul creştin nu reuşeşte să fie

fericit pentru că nu în elege cine este Isus, nu în elege ce a făcut El pentru noi şi
cum poate să umble cu El. Tânărul ştie tot ce trebuie şi ce nu trebuie să facă,
însă nu reuşeşte să trăiască la înăl imea normelor pe care le cunoaşte. Trăieşte
suferind din cauza constantelor sale greşeli. Există o for ă interioară
misterioasă care îl împinge să facă tot ceea ce nu vrea să facă. Un eşec este
urmat de un altul, iar apoi vine acea voce înspăimântătoare: Tu nu ai nicio
valoare, nu vei reuşi niciodată. Ce crezi că rezolvi ducând o viaţă ipocrită?
Mai bine ieşi din biserică.

Sfârşitul poveştii: tânărul abandonează pentru totdeauna biserica,

deoarece crede că este mai cinstit din partea lui să facă aşa. Sau rămâne în ea
plin de frustrări şi eşecuri, trăind insuccesul unei vie i lipsite de sens, zâmbind
tuturor, însă pe dinăuntru plângând. Cel mai rău este că, după un timp, poate
ajunge să se obişnuiască cu acest stil de via ă. Vocea lui Dumnezeu se poate
stinge încetul cu încetul, lăsându-1 pe tânăr pierdut pentru totdeauna, în
biserică.

Această carte a fost scrisă pentru tine, dragul meu tânăr. A fost scrisă cu
mai mult decât cerneală, a fost scrisă cu dragoste. Am lucrat ani de zile alături
de tineri, am conversat cu ei în tabere, la focul de seară, la umbra copacilor, pe
terenul de sport, în biserică, în birou, diminea a, după-amiaza şi seara. Anii
petrecu i ascultând bucurii şi triste i, biruin e şi eşecuri ale tinerilor m-au
condus la scrierea acestor pagini.

Cea mai mare preocupare a mea nu este stilul de redactare, nici puritatea
limbajului, ci tu; preocuparea mea este de a fi în eles de către tine. Doar atât.
Scriu în acelaşi mod în care am vorbit de atâtea ori în tabere spirituale şi
săptămâni de rugăciune, dorind să te ajut, pentru că drama ta a fost şi a mea
pentru mul i ani şi ştiu foarte bine cum este să sim i acea agonie de a fi
conştient de tot ce aşteaptă biserica de la tine, şi totuşi să nu reuşeşti să trăieşti
la înăl imea aşteptărilor. Însă, mai presus de toate, scriu pentru că într-o zi
L-am descoperit pe Isus ca fiind marele meu Prieten şi pentru că am învă at că
via a de creştin nu înseamnă doar a trăi preocupat de legi şi norme. Via a
creştină este un lucru minunat, înseamnă a umbla în fiecare zi cu Isus, într-o
rela ie sublimă de dragoste.

Prin intermediul acestor rânduri, doresc din toată flinta mea să te conduc
la o cunoaştere mai profundă, ce te va face să iei de mână această Persoană
minunată care î i va umple via a de pace şi fericire. Pentru că, la urma urmelor,
a-L cunoaşte pe Isus este tot ceea ce contează, căci Isus este totul, prietene!

5
CAPITOLUL 1 - PIERDUT ÎN ţISERICĂ

A intrat în încăpere fără să bată la uşă şi s-a aruncat pe scaunul din fa a

mesei mele. Transpira. Era evident că avea emo ii.

— Pastore, sunt pierdut! spuse fără ocolişuri.

Doar trei cuvinte, atât. Pu ine, şi totuşi suficiente pentru a descrie

tragedia unui suflet pierdut.

II cunoşteam bine pe acel tânăr. Lucrasem împreună de multe ori la

pregătirea unor programe de tineret. Iar în acel moment, acolo, cu ochii
înlăcrima i, repeta:

— Crede i-mă, frate pastor, sunt pierdut!

Cu vocea sugrumată de emo ie, mi-a povestit drama:

— Sunt adventist din naştere. Toată lumea crede că sunt un bun creştin.
Părin ii mei cred că sunt un fiu minunat. Membrii bisericii cred că sunt un tânăr
consacrat. M-au numit şi diriginte de tineret. De multe ori îi aud pe unii părin i
spunându-le copiilor lor:„Mi-ar plăcea să fii ca acel băiat.” To i cred că sunt un
creştin model, dar nu este adevărat, frate pastor, sunt un mizerabil. Chiar recent
am făcut un lucru oribil şi nu este prima dată. Sunt disperat, mâhnit ca şi de
celelalte dări. Mi-am dorit chiar şi să mor. Nu sunt ceea ce to i cred că sunt.

Am încercat să spun ceva, însă m-a întrerupt:

Nu vreau să fiu aşa, frate pastor. Vreau să fiu un creştin adevărat, însă nu
reuşesc. M-am luptat de-atâtea ori, m-am străduit, însă întotdeauna sfârşesc
învins.

M-a durut să îl văd în acea situa ie pe acel tânăr.

Sunte i dezamăgit de mine, nu-i aşa? a întrebat după aceea, cu nelinişte.

 Dezamăgit? Tot ce sim eam era un nod în gât. Am căutat să îmi ascund
triste ea, durerea, pentru că în realitate drama nu era doar a acelui tânăr. Aveam
acolo pe mul i tineri ai bisericii mele şi poate că şi tu şedeai pe acel scaun în
acea după-amiază.

„Pastore, sunt pierdut!” Pierdut? Da, pierdut în biserică. Este posibil să

fii pierdut în biserică? Din nefericire, da, este. Există aceia care, ca şi în cazul
acestui tânăr, sunt pierdu i pentru că fac lucruri greşite atunci când nu îi vede
nimeni, însă există şi o altă categorie de pierdu i: aceia care fac totul corect,
aparent împlinesc tot ce cere biserica; trăiesc preocupa i, de multe ori, cu
detalii ale regulamentelor şi normelor, dar sunt la fel de pierdu i.

Asta mă duce cu gândul la tânărul bogat. Era un tânăr ca orice tânăr din
biserica de astăzi. Era membru al unei adunări ai cărei lideri se preocupau mult
cu norme, legi şi regulamente. „Nu po i face asta”, „Nu po i nici cealaltă”, „E
păcat să faci aşa ceva”,„E un mare păcat să faci cutare lucru”. Acel tânăr a
crescut cu o idee greşită cu privire la Dumnezeu. Şi-L imagina şezând pe tronul
Său de judecată, dictând reguli, cu chipul serios şi cu o nuia în mână, gata să-l
pedepsească pe neascultător.

De mic copil, părin ii lui şi liderii bisericii cereau împlinirea fidelă a

tuturor normelor. Erau oameni preocupa i cu imaginea bisericii. Actualizând
un pic povestea, dacă, de exemplu, o fată s-ar fi îmbrăcat cu pantaloni strâm i,
ei ar fi chemat-o la comitet; tânăra, pentru că îşi iubea biserica, ar fi încetat să
mai folosească acea îmbrăcăminte. La prima vedere, toată biserica ar fi fost
fericită, însă nimeni nu era preocupat cu ce se petrecea în adâncul inimii fetei.
Important era ca ea să împlinească norma, să fie o bună membră a bisericii. Şi
tânărul bogat a învă at în acest mod să împlinească toate normele şi legile.
Aparent, era un tânăr cu un comportament bun, activ în biserică, lua parte la
programe şi servicii de închinare, putea fi dat ca exemplu celorlal i, însă ceva
nu era în ordine acolo, în străfundul inimii: Nu era fericit, avea senza ia că era
pierdut, deşi împlinea tot ceea ce trebuia.

7
 Intr-o zi a fost anun ată sosirea lui Isus în cetate. întâmplarea este
înregistrată în capitolul 10 al Evangheliei după Marcu. Liderii religioşi au fost
cei dintâi în a-L întâmpina pe Isus, întotdeauna preocupa i cu detalii ale legii şi
ale normelor: „Este permis bărbatului să îşi lase nevasta?", „Este păcat să î i
tunzi părul?”, „Este păcat să te rogi şezând?”,„E păcat să ai un spa iu de
recreere lângă templu?" „E păcat să mergi la plajă?" Domnul Isus nu a petrecut
mult timp discutând cu ei. S-a îndreptat către un grup de copii, i-a luat în bra e,
le-a mângâiat creştetul capului cu dragoste şi le-a sărutat chipurile inocente.

Tânărul bogat a rămas foarte impresionat la vederea acestui tablou.

Niciodată nu şi L-ar fi putut imagina pe Isus în postura de a-i săruta pe copii şi
de a manifesta duioşie. Nu aceasta era imaginea pe care şi-o formase cu privire
la Fiul lui Dumnezeu. Pentru prima dată în via ă a sim it dorin a de a-şi
deschide sufletul fa ă de cineva. A alergat când Isus deja ieşea din cetate, a
îngenuncheat înaintea Lui şi a spus: „Bunule învă ător, ce trebuie să fac ca să
fiu mântuit? Mă simt pierdut. Nu am siguran a mântuirii!” De ce? Cumva nu
era un bun membru al bisericii? Nu împlinea toate normele? Ah, dragul meu,
împlinirea poruncilor nu a fost niciodată un sinonim al mântuirii! A fi un bun
membru al bisericii nu înseamnă că eşti mântuit. Este posibil să te supui în
totul, şi totuşi să fii complet pierdut. Pierdut în biserică!

Domnul Isus a încercat să îl conducă pe tânăr de la cunoscut către

necunoscut. Tânărul cunoştea bine Legea, normele, regulile şi Isus i-a spus:
„Păzeşte poruncile!" Aceasta a fost o terapie de şoc. „Doamne”, a spus tânărul
confuz, „le-am păzit pe toate încă din copilărie, însă neliniştea nu dispare, dis-
perarea creşte, senza ia că sunt pierdut este din ce în ce mai puternică!”

Isus l-a privit cu duioşie şi l-a iubit. Aşa scrie, „l-a iubit”. Isus te iubeşte
şi pe tine. Nu contează dacă eşti sărac sau bogat, negru sau alb, urât sau frumos.
El te iubeşte. Te în elege. Nu o spun eu, ci Biblia. în momentul acesta, tu eşti
cel mai important lucru pentru Dumnezeu. Tu, cu luptele tale, cu eşecurile tale,
conflictele, îndoielile şi incertitudinile tale; tu, cu defectele tale de caracter şi
cu temperamentul irascibil, eşti obiectul dragostei şi duioşiei Lui. Poate că, în
vreun moment al vie ii tale, vei sim i că nimănui nu-i place de tine, că părin ii
nu te în eleg, că profesorii nu- i dau valoare, că via a i-a refuzat ocaziile pe
care le-a oferit altora, că lumea întreagă nu te acceptă. Poate că nici tu nu te
placi şi nu te accep i. Poate că- i pare că totul e aşa cum vezi tu, însă Dumnezeu
te place, te în elege. în acest moment, în timp ce citeşti aceste rânduri, El este
chiar lângă tine, gata să te ajute, să te salveze şi să- i dea valoare.

În Iudeea, dincolo de Iordan, cu secole în urmă, Hristos l-a privit cu

dragoste pe tânărul bogat. I-a văzut conflictul interior, luptele, neliniştile. I-a
văzut situa ia disperată: pierdut în biserică, pierdut împlinind toate poruncile,
pierdut supunându-se tuturor normelor.

„Ştii care- i este problema, fiule?” a spus Isus. „Una singură: tu nu Mă

iubeşti, în inima ta nu există loc pentru Mine, în inima ta există spa iu doar
pentru bani. Eşti dispus să păzeşti porunci, însă nu să Mă iubeşti pe Mine, iar
atâta timp cât nu Mă iubeşti, nu accept nimic din partea ta. Nu are niciun rost să
păzeşti porunci, să împlineşti norme, să te supui regulamentelor; dacă nu Mă
iubeşti, niciunul dintre aceste lucruri nu va avea sens şi vei rămâne cu aceeaşi
senza ie îngrozitoare, cu acelaşi gol în suflet. Hai să facem ceva, dragul Meu
fiu: du-te acasă, alungă din inimă dragostea pentru lucrurile acestei lumi,
pune-Mă în centrul vie ii tale, apoi vino şi urmează-Mă!”

Biblia spune că tânărul, „când a auzit aceste cuvinte, s-a întristat de tot”.
Ce nenorocire! Prefera să ină poruncile decât să îl iubească pe Domnul Isus.
De ce? Poate pentru că este mai uşor să pari bun decât să- i predai inima lui
Dumnezeu.

Poate că gândeşti: „Din fericire, eu nu am bogă ii.” Poate. Dar, uneori, nu

avem nevoie de bogă ii pentru a-L detrona din inimă pe Isus. Este posibil să
iubim un artist de televiziune mai mult decât pe Isus? Un idol, un sportiv, un
iubit, o iubită, o profesie, studiile, lucruri bune, oricare ar putea lua locul lui
Isus în inima mea? Este posibil să-mi iubesc biserica şi doctrina mai mult decât
pe Domnul Isus?

9
 Te întreb deschis: Care ar trebui să fie prima noastră preocupare, a-L iubi
pe Isus sau a respecta regulamente? Uneori suntem mai interesa i ca tinerii să
aplice normele decât să-L iubească pe Isus, Interesul lui Isus este altul:„Fiule,
dă-mi inima ta”, spune El în timp ce bate la uşa inimii omului.

Există ceva ce n-ar trebui să uităm niciodată: într-un fel sau altul,
împlinirea normelor fără a-L iubi pe Isus este posibilă - o dovedesc atâ ia -, însă
este imposibil să II iubeşti pe Isus şi să nu împlineşti normele. Deci care ar
trebui să fie primul nostru interes, marea noastră intă? Dacă L-am iubi pe Isus
din toată inima, am fi incapabili să facem ceva ce L-ar întrista pe Mântuitorul.
Prin urmare, via a noastră ar fi una de ascultare.

Ştii care este marea tragedie a vie ii noastre spirituale? Ştii de ce nu

suntem ferici i în biserică? Lipseşte dragostea fa ă de Hristos. Ne aflăm în
biserică pentru că ne place biserica, doctrina ei ne-a convins, pastorul face un
apel căruia nu po i să îi rezişti. Ne aflăm în biserică pentru că asta este ceea ce
vor părin ii noştri, sau ca să le facem pe plac copiilor sau so iei, sau pur şi
simplu, pentru că fiecare fiin ă umană trebuie să aibă o religie, şi nu pentru că II
iubim pe Isus până acolo încât să spunem: „Nu pot trăi fără Tine.”

— Pastore, mi-a spus o bătrânică într-o zi, am aproape 60 de ani de

căsnicie. II pute i întreba pe so ul meu şi vă va spune că am fost întotdeauna o
so ie perfectă. Am făcut tot ce ar trebui să facă o so ie bună, întotdeauna m-am
purtat cum trebuie, dar nu am fost niciodată fericită.

De ce?

Nu îl iubesc pe so ul meu, frate pastor.

Dar, atunci, de ce te-ai căsătorit?

Pe vremea mea, spuse bătrânica emo ionată, nu fetele alegeau cu cine să

se căsătorească. Părin ii hotărau în locul lor. Intr-o zi, tatăl meu mi-a spus:
„Fata tatei, peste două luni te vei căsători cu fiul prietenului meu.” Rochia a
fost pregătită. Petrecerea a fost aranjată. Când mai erau doar două zile până la
nuntă, l-am cunoscut pe mire. Nu mi-a plăcut. Nu am reuşit niciodată să îl plac,
dar m-am căsătorit pentru că trebuia să ascult de părin i. Am fost o so ie
perfectă, însă nu am fost niciodată fericită!

Cum po i fi fericit alături de cineva pe care nu îl iubeşti? Botezul este un

fel de căsătorie cu Hristos, Mul i creştini ar putea spune: „Doamne, sunt în
biserică, botezat de cinci ani, de zece sau de cincisprezece ani. In tot acest timp,
într-un fel, am împlinit tot ce cere biserica. Dar nu am fost niciodată fericit!”
De ce? Pentru că nu este posibil să fii fericit alături de o persoană pe care nu o
iubeşti. Să trăieşti alături de o altă persoană, chiar şi una pe care o iubeşti, este
deja o misiune dificilă. Ei bine, acum imaginează- i cum ar fi să nu existe
dragoste. Nu vom reuşi niciodată să fim ferici i că ne aflăm în biserică doar
pentru că ne-am născut în ea sau din cauza presiunii sociale, religioase ori
familiale. Toate motivele au sens doar când marele motiv este dragostea pentru
Hristos. în caz contrar, via a creştină se va transforma într-un „iad”, o povară
oribilă ce trebuie purtată. A face ce trebuie doar pentru că suntem boteza i, doar
pentru că trebuie să împlinim normele unei biserici pe care am adoptat-o doar
ca să plăcem oamenilor, este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.
întotdeauna ne vom gândi să ieşim, să abandonăm totul, sau, când nu ne vede
nimeni, vom face ce nu trebuie.

Toate normele bisericii, toate lucrurile pe care trebuie să le lăsăm

deoparte, tot ce trebuie să învă ăm vor avea o însemnătate doar când dragostea
lui Hristos va constrânge fiin a noastră. Principala noastră rugăciune nu ar
trebui să fie: „Doamne, ajută-mă să păzesc poruncile Tale”, ci: „Doamne,
ajută-mă să Te iubesc cu toată fiin a mea!”

Tânărul bogat a plecat trist şi nu s-a mai întors. Era gata să fie un bun
membru al bisericii, însă nu era pregătit să-şi predea inima învă ătorului.

11
CAPITOLUL 2 - RĂTĂCIT ÎN JUNGLĂ

Trebuie să fi fost în jur de trei sau patru după-amiaza, însă în interiorul

junglei aveai impresia că se înnoptează. Nori negri acoperiră cerul dintr-odată
şi „urletul” tunetelor se făcea auzit în imensitatea pădurii amazoniene, ca şi
cum ar fi fost ipetele unor uriaşi înfricoşători. Din când în când, fulgerele,
asemenea unor săge i aprinse, spintecau întunericul. Mi-a fost teamă. Mai bine
zis, m-am îngrozit când mi-am dat seama că pierdusem poteca. Se întâmpla în
anul 1972. Eram un tânăr misionar printre aborigenii din tribul Campa, ce
locuia la marginile râului Perene, în partea amazoniană a ării mele. In acea
vineri diminea ă, am plecat de acasă având în plan să vizitez un sat localizat la
două ore de mers prin junglă. Nu puteam preciza momentul în care am pierdut
poteca. M-am chinuit s-o găsesc, însă fiecare încercare mă dezorienta şi mai
mult. Minutele şi orele treceau, iar nori întuneca i au apărut anun ând furtuna.

Ploaia a început să cadă odată cu lăsarea nop ii, neîndurătoare. Am şezut

pe pământ, sub un copac, şi am aşteptat să treacă timpul, rugându-L pe
Dumnezeu să mă ajute să ies din acea situa ie dificilă. Nu ştiu cât timp am
rămas în acea pozi ie, dar când am observat că ploaia s-a liniştit un pic, am
început să merg din nou pe întuneric prin noroi. Eram ud leoarcă, obosit,
flămând, iar în acel moment aproape disperat. Nu te poţi opri, trebuie să
continui, îmi repetam. Vei reuşi. în curând vei găsi satul... Ceea ce nu trebuie
să faci este să stai pe loc.

Însă altceva îmi spunea că totul era inutil, că cel mai bine era să mă
opresc acolo şi să aştept lumina noii zile. Să rămân acolo? Singur? Şi dacă
apărea vreo fiară? Era prima dată când mi se întâmpla aşa ceva. Nu cunoşteam
jungla. Venisem din capitală de câteva luni. Am sim it că teama punea
stăpânire pe mine şi am fugit. Am alergat ca un nebun, ca şi când cineva m-ar fi
urmărit. Ploaia îmi uda chipul, îngreunându-mi vederea, asta dacă s-ar fi putut
vedea ceva în acel întuneric. La un moment dat, am alunecat într-o vale de vreo
cinci sau şase metri adâncime. Eram plin de noroi. Nu mai exista potecă. Doar
întunericul şi muzica infernală produsă de ploaie atunci când atingea frunzele
şi pământul.

Nu voiam să recunosc, însă mă rătăcisem, eram cu totul pierdut. Am

încercat să ies din groapa în care mă aflam. M-am prins de o plantă, dar aceasta
s-a smuls şi am căzut din nou în noroi. M-am agă at de o ramură de copac. O
durere acută m-a obligat să-i dau drumul şi am sfârşit din nou în noroi, cu mâna
plină de mărăcini. Tot ce făceam era în zadar, picioarele îmi alunecau în
pământul ud şi sfârşeam tot timpul la vale, în groapă şi în noroi. Am meditat un
timp, în linişte. Deodată mi-a venit să plâng. Şi-am plâns. De teamă? Cred că
nu-mi mai era teamă. Atunci să fi fost oare frica de animale sălbatice?
Oboseală? Foame? Mi-ar fi plăcut ca motivul să fi fost ceva de genul acesta,
însă nu era.

Privind în urmă, am văzut că via a mea în biserică fusese exact ca acea

noapte - încercând o via ă întreagă să ies din groapă, străduindu-mă să trăiesc
conform înaltelor principii ale bisericii mele, să împlinesc poruncile şi regulile,
dar sfârşind întotdeauna în aceeaşi situa ie, în mocirlă. Eram pierdut în
mijlocul bisericii, cunoscând toate doctrinele, împlinind, într-o oarecare
măsură, toate normele ei, însă eram rătăcit. Şi partea cea mai gravă era că eram
pastor de câ iva ani.

Ca intr-un film, întreaga via ă a început să-mi treacă pe dinaintea ochilor.

Mama cunoscuse Evanghelia când eu eram în vârstă de doar patru ani. Practic,
m-am născut în biserică. Nu-mi amintesc vreo zi în care să fi pierdut vreun
serviciu religios. In Sabat, duminica seara şi miercurea seara, se afla acolo
întotdeauna împreună cu to i copiii. In mica încăpere unde se închina grupul de
opt credincioşi, exista un loc special deasupra amvonului pentru un tablou aurit
care ilustra cele Zece Porunci. Era de datoria fiecăruia să ştie poruncile pe de
rost şi să le păzească cu credincioşie. De mic copil, am învă at normele
bisericii: n-ai voie să fumezi, n-ai voie să bei băuturi alcoolice, n-ai voie să
dansezi, n-ai voie să mergi la cinematograf, n-ai voie să mergi pe terenul de
fotbal, n-ai voie să... n-ai voie să...

13
 Oh, Dumnezeule, mă întrebam de multe ori, cum este posibil să trăieşti în
felul acesta? în inima mea de adolescent, sim eam un conflict straniu. Ştiam tot
ce puteam şi ce nu puteam face, însă nu reuşeam să trăiesc la înăl imea acestor
norme şi asta mă făcea nefericit. Mi-aduc aminte că, într-o zi, a venit în oraşul
nostru o echipă profesionistă de fotbal. împreună cu fratele meu mai mare, am
plecat de la programul de tineret de la biserică şi am prins repriza a doua a
meciului. Am plâns în acea zi. M-am sim it mizerabil. Consideram că
Dumnezeu trebuia să mă distrugă. Am crezut că pierdusem pentru totdeauna
dreptul de a intra în cer.

La 13 ani am fost botezat şi conflictul meu a crescut. Acum, îmi spuneam,

eşti un membru botezat, nu poţi să mai faci prostii! Însă întotdeauna exista ceva
în neregulă în via a mea, iar eu nu ştiam ce, mai exact. Mă rugam din ce în ce
mai mult, dar Dumnezeu părea să fie foarte departe. Mi se părea că nu avea să
mă asculte niciodată. Studiam Biblia din datorie. La 15 ani am terminat de citit
cartea Solii pentru tineret şi m-am sim it mai păcătos ca niciodată. Niciodată
nu voi ajunge în cer - mă gândeam - e imposibil să ajungi să trăieşti o astfel de
viaţă! Doar Dumnezeu ştie de câte ori m-am întins singur în pat şi mi-am
rumegat disperarea. Mă tortura ideea unui Dumnezeu întotdeauna mânios,
întotdeauna gata de a mă pedepsi, aşteptând mereu din partea mea împlinirea
tuturor normelor Sale.

Când am terminat liceul, am început cursurile seminarului şi conflictul

meu a luat propor ii. Eşti un viitor pastor, nu poţi să mai greşeşti, trebuie să
împlineşti totul, totul! De multe ori m-a urmărit gândul de a abandona nu doar
Seminarul, ci şi biserica şi casa părintească. Astăzi, îi mul umesc lui
Dumnezeu pentru că, într-un fel sau altul, m-a inut aproape de El.

Am absolvit facultatea la vârsta de 21 de ani. Era marele vis al mamei

mele, dar şi al meu. însă, în loc să fiu fericit, mă sim eam şi mai strâmtorat.
Doamne, ce se întâmplă cu mine? mă gândeam. De ce am acest simţământ că
sunt întotdeauna greşit, că nimic nu este în regulă? Răspunsul nu venea, iar
conflictul creştea. Acum eşti pastor, îmi repetam, trebuie să fii un exemplu
pentru biserică. Dacă există cineva care trebuie să împlinească toate normele
literalmente, acea persoană eşti tu.

Cât de trişti au fost primii ani ai slujirii mele! Nu că aş fi fost un mare

păcătos. Păcatele mele ar fi putut fi etichetate drept „suportabile”. Erau „mici
greşeli”. Însă eu ştiam că la Dumnezeu nu există clasificare de păcate, iar
aceasta mă neliniştea. Cel mai rău era că ştiam doctrina lui Hristos. Ştiam pe
dinafară toate doctrinele bisericii. Ştiam poruncile şi sute de versete pe de rost.
Predicam despre Isus şi mă întorceam acasă trist, întotdeauna cu acea senza ie
că ceva nu era în regulă. Mă culcam şi mă trezeam în fiecare zi cu normele şi
principiile în minte. Mă gândeam tot timpul la ce trebuia şi ce nu trebuia să fac.
Sentimentul de strâmtorare nu dispărea. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine,
pentru că, în ciuda tuturor acestor lucruri, mi-a dat multe suflete pentru biserica
Sa în timpul acestor primi ani de slujire.

În acea noapte, acolo în inima junglei, ud şi plin de noroi, am în eles

pentru prima oară ce se întâmpla cu mine. Eram pierdut în mijlocul unei păduri
amazoniene de doctrine, norme, legi şi teologie. Pierdut în mijlocul bisericii!

Am privit într-o parte şi în alta. Unde era acel Isus despre care predicam?
Era acolo, distant, dincolo de nori. Aveam în minte doar teorie, norme şi
doctrine. Am plâns, am plâns ca un copil, pentru că mă sim eam singur.
Cunoşteam un nume, nu o persoană, iubeam o biserică, nu pe minunatul Domn
al acestei biserici, aveam norme şi regulamente, însă nu II aveam pe Isus. Iar în
acel moment nu aveam nevoie de norme, nu aveam nevoie de doctrine, nici de
o biserică, aveam nevoie de o persoană. în acea noapte, am plâns tragedia de a
fi trăit întotdeauna singur, încercând să ies din groapă şi să găsesc drumul cel
bun, însă sfârşind mereu în aceeaşi situa ie, în noroi şi în mizerie.

Ploaia dădea semne să se oprească. O minune, am spus în inima mea, am

nevoie de o minune. Doar o minune ar putea să mă scoată de aici. Aşa că am
început să strig cu toată puterea fiin ei mele. în junglă, dacă cineva se rătăceşte,
trebuie să strige. Dacă îl aude cineva, acea persoană va striga la rândul său şi
astfel vor putea să se ajute unul pe celălalt.
15
 Deodată, mi s-a părut că am auzit o voce îndepărtată. Am strigat din nou.
Vocea mea s-a pierdut în imensitatea junglei, iar vântul mi-a adus răspunsul.
Cineva striga de departe. Exista cineva acolo. Am continuat să strig şi
răspunsul se apropia. Din ce în ce mai aproape. Am putut auzi paşii, după care
am văzut silueta cuiva. Când s-a apropiat, i-am putut vedea chipul. Era un
indian. A întins bra ul, m-a prins de mână şi m-a ridicat. Era o mână puternică,
plină de bătături. M-a tras cu for ă, până am ajuns sus.

Cine eşti? am întrebat.

Nu a răspuns.

Cum te numeşti?

Linişte.

De unde vii?

Acelaşi răspuns. M-a luat de bra şi a început să meargă. Paşii îi erau

siguri. Nu mi-a răspuns la nicio întrebare. Am mers în linişte un timp, până am
ajuns la un anumit punct. In vale se zărea lumină. Era locul pe care îl căutam.
Eram în siguran ă. L-am părăsit pe indian şi am alergat spre vale. Am alunecat
şi am căzut, prăvălindu-mă. Din nou, mi-a întins bra ul, m-a ridicat şi m-a
sprijinit până am ajuns la coliba de unde venea lumina.

Un membru al bisericii, fratele Ioan, a apărut cu o făclie aprinsă.

Frate pastor, a exclamat el, a i venit la ora asta?!

M-am rătăcit, am răspuns, în timp ce mă dezbrăcăm de hainele ude.

M-am întins lângă foc şi am adormit. Când m-am trezit în diminea a de

Sabat, am observat trei lucruri. Hainele mele erau uscate, aproape de foc;
rucsacul era un pic mai departe, având în el mâncare şi apă. Câteva minute mai
târziu, a apărut şi fratele Ioan,

Cum a i găsit poteca? a întrebat el.

 Indianul a găsit-o, i-am răspuns.

Ce indian?

Acela care era cu mine când am ajuns ieri seară.

Ioan m-a privit intrigat şi a spus:

Nu era niciun indian cu dumneavoastră.

Nu am spus nimic. M-am întors şi am coborât până la o cascadă mică

pentru a mă spăla. Am îngenuncheat, ascultând muzica apei în cădere şi
cântecul păsărilor şi am spus în inima mea: Doamne Isuse, acum ştiu că nu eşti
o doctrină, eşti o Persoană minunată! Cum de-am fost în stare să umblu singur
întreaga via ă? Oh, Doamne, acum în eleg de ce nu eram fericit! Lipseai Tu.
Vreau să Te iubesc, Doamne! Vreau să mă prind totdeauna de bra ul Tău
puternic. Ştiu că fără Tine sunt pierdut. Vreau ca, de-acum înainte, unica mea
preocupare să fie aceea de a mă prinde de mâna Ta prietenoasă, vreau să Te
simt lângă mine. Să ştiu că nu eşti acolo în ceruri, ci aici, cu mine. Astăzi
în eleg ce îmi lipsea, îmi lipseai Tu, Isus iubi i

Din acea zi, am început să privesc via a de creştin nu ca pe o povară de

norme, interdic ii şi regulamente, ci ca pe o minunată experien ă de a merge
alături de Isus. Doctrinele au început să capete via ă pentru mine. Tot ce înainte
era obscur şi fără culoare a început să dobândească strălucire. Minunata
strălucire a fericirii. Nu am căutat niciodată să aflu dacă acel indian a fost un
indian adevărat sau dacă a fost un înger. Nu asta conta. In acea noapte, am
învă at marea lec ie a vie ii mele. Singur, aş fi fost mereu pierdut, mereu
strâmtorat, mereu nefericit. Aveam nevoie de ajutorul unui prieten puternic.

Am găsit acest prieten în Isus şi pentru aceasta î i voi mul umi pe veci, o,
Dumnezeule!

17
CAPITOLUL 3 - CUM AI PUTEA SĂ NU-L IUţEŞTI?

Tată, de ce trebuie să îl iubesc pe Isus? a întrebat într-o zi unul dintre

copiii mei.

Încercând să găsesc un răspuns care să satisfacă dilema băiatului, am

privit fix în ochii lui şi am întrebat:

ie î i place de mine?

Sigur că da, a răspuns.

Dar te-ai gândit vreodată de ce î i place de mine?

Ochişorii lui s-au mişcat intr-o parte şi-n alta cu o viteză extraordinară şi,
cu un zâmbet luminându-i chipul, a spus:

Pentru că ie î i place de mine.

Ai în eles, prietene? Dragostea are ciudata putere de a captiva. Dragostea

dă naştere la dragoste. Nimeni nu rezistă magnetismului dragostei, şi unul
dintre marile adevăruri biblice este că Hristos ne-a iubit atât de mult, încât
minimul pe care îl putem face în schimb este să-L iubim.

Însă de ce fiin a umană nu reuşeşte să îl iubească pe Dumnezeu? Ştiu de

ce se întâmplă: pentru că uneori nu în elegem ce a făcut pentru noi. Spunem tot
timpul că El a murit pe cruce pentru a ne salva, dar mă tem că nu în elegem în
totalitate ce înseamnă aceasta. Am auzit de-atâtea ori această idee, încă de când
eram copii, că e posibil să ne fi obişnuit cu ea până acolo încât să pierdem
adevărata ei însemnătate.

Cu mul i ani în urmă, ia facultatea unde studiam, am fost martor al unei

frumoase poveşti de dragoste. Unul dintre cei mai urâ i (da!) studen i de la
Seminarul Teologic s-a căsătorit cu una dintre cele mai frumoase fete din
facultate. Ea era în primul an. Iar băie ii cei mai fermecători, cei mai chipeşi,
deştep i şi cu notorietate au început să-i dea târcoale, încercând să o
cucerească, însă fără succes.

Intr-o zi, un coleg m-a căutat şi mi-a spus:

Am o problemă.

Ce s-a întâmplat?

Iubesc pe cineva.

Felicitări! Asta este ceva frumos, nu o problemă.

Stai un pic, a spus el. O iubesc pe... X, şi a spus numele fetei.

Zâmbetul mi-a înghe at pe buze şi am murmurat:

Bun, atunci este într-adevăr o problemă. Ştii că băie ii cei mai

fermecători şi chipeşi din facultate n-au reuşit nimic. Crezi că o să se uite la
tine?

Ştiu, spuse băiatul, trist, ştiu asta, Dar ce pot să fac dacă o iubesc?

Lunile au trecut şi dragostea a continuat să crească în tăcere în inima

tânărului. La jumătatea anului, dintr-odată, s-a zvonit că ea urma să
abandoneze facultatea, deoarece nu mai avea bani să-şi plătească taxa şcolară.
Tânărul nostru s-a prezentat la directorul facultă ii şi s-a oferit să plătească el
cheltuielile de şcolarizare ale fetei. Banii i-ar fi luat din ceea ce putea câştiga
prin vânzarea de căr i. In mod natural, pentru el asta însemna pierderea unui an
de studii.

Directorul a încercat să îl facă să-şi schimbe decizia, însă nu a

reuşit.„Sunt banii mei şi eu vreau să îi plătesc cheltuielile. Şi, vă rog, nu aş vrea
ca ea să ştie cine a plătit!” Astfel, el a abandonat facultatea în acel an pentru a
vinde căr i, urmând ca în următorul an să-şi continue studiile.

19
 Câteva luni mai târziu, am primit o scrisoare mişcătoare din partea
lui!„Ai spus că nu merită sacrificiul pe care îl fac, că ea nu se va uita niciodată
la mine, însă ce nu ştii este că o iubesc şi nu pot îngădui să piardă un an de
studii. O iubesc. Nu are importan ă dacă ea nu se va uita niciodată la mine. Sunt
fericit să fac asta pentru ea,”

Anul următor s-a întors la facultate. Dragostea lui era mai matură acum.
Era sigur de ceea ce sim ea şi într-o zi şi-a făcut curaj şi a vorbit cu ea. Şi-a
deschis inima şi şi-a declarat sentimentele. A fost un moment foarte trist. Nu
numai că i-a refuzat propunerea, ci s-a şi purtat urât cu el. Cineva a căutat-o şi
i-a spus: „Uite, ai dreptul să spui nu, dar cel pu in puteai fi mai delicată cu el.
Nu era nevoie să-l răneşti. Este adevărat că e un băiat simplu, aproape
insignifiant, fără prea multe calită i fizice, inexpresiv, însă el te iubeşte atât de
mult, încât anul trecut a pierdut anul de studii pentru ca tu să nu abandonezi fa-
cultatea, şi toate acestea fără să vrea ca tu să ştii, fără să aştepte nimic în
schimb, doar pentru că te iubeşte.”

Profund emo ionată, fata a început să plângă. L-a întrebat pe director

dacă era adevărat şi, când acesta i-a confirmat, s-a sim it rănită şi umilită.

Câteva luni mai târziu, tânărul a anun at: „Suntem prieteni!

To i au gândit: „e din milă”, „din compasiune”, „gest umanitar”. Însă

într-o zi ea a spus un lucru foarte frumos: „Când am descoperit ce făcuse pentru
mine, m-am sim it rănită, supărată, ofensată. Dar pe măsură ce timpul trecea,
am început să mă gândesc mai calm şi mi-am pus întrebarea: Oare voi găsi în
lumea asta vreun alt băiat care să mă iubească atât de mult încât să sacrifice, în
tăcere, un an din studiile lui fără să aştepte nimic în schimb, chiar nedorind ca
eu să ştiu de sacrificiul pe care îl face? Atunci am ajuns la o concluzie: Cum aş
putea avea curaj să nu iubesc pe cineva care mă iubeşte atât de mult?”

Această frază merită să fie înrămată în aur: „Cum aş putea avea curaj să
nu iubesc pe cineva care mă iubeşte atât de mult?” In ziua în care vom în elege
cu adevărat ce s-a întâmplat în acea după-amiază pe crucea de pe Calvar, fără
îndoială, ne vom pune aceeaşi întrebare. Dar ce s-a întâmplat acolo?

Să ne întoarcem privirile către Grădina Edenului. Când l-a creat pe om,

Dumnezeu i-a dat o poruncă: „Po i să mănânci după plăcere din to i pomii din
grădină, dar din pomul cunoştin ei binelui şi răului să nu mănânci; căci în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneza 2:16,17).

In această poruncă e implicat principiul de retribu ie. Cu alte cuvinte,

ascultarea merită via a, iar neascultarea merită moartea. Omul a păcătuit. Noi
to i am păcătuit şi, în consecin ă, recompensa noastră ar trebui să fie moartea.
Trebuia să murim. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), dar fiin a
umană nu vrea să moară. îşi cere iertare.„Tată, iartă-mă!” - strigă păcătosul.
Ştii ce vrea să spună de fapt? „Tată, am păcătuit, merit să mor, dar, Te rog, nu
vreau să mor.” Această rugăciune a omului generează un conflict pentru
Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu şi cuvântul Său nu se schimbă. Dacă a
păcătuit, omul trebuie să moară, însă El iubeşte fiin a umană şi nu poate
permite ca omul să moară. Ce este de făcut? Dacă a existat păcat, trebuie să
existe moarte; „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22).

Omul nu vrea să moară, şi totuşi cineva trebuie să moară. Cineva trebuie

să plătească pre ul păcatului în locul fiin ei umane. Aici intervine într-un mod
minunat Fiul. El spune: „Tată, omul merită moartea pentru că a păcătuit, dar
înainte de a executa sentin a, vreau să merg pe pământ ca om şi să trăiesc ca el;
vreau să iau asupra Mea natura lui, să trăiesc conflictele, triste ile, bucuriile şi
încercările lui.” De aceea a venit Hristos în această lume.

El nu a fost doar asemănător cu un om. El a fost om cu adevărat. Ca tine

şi ca mine. A avut aceleaşi lupte pe care le ai şi tu, uneori S-a sim it singur şi
neîn eles ca tine. A trăit ispitele tale. Din acest motiv, şi nu, pur şi simplu,
pentru că este Dumnezeu, El doreşte să te iubească şi să te în eleagă. El nu vrea
să te judece şi să te condamne.

21
 Domnul Isus a trăit în această lume timp de 33 de ani. Biblia spune că„în
toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Acum, dacă El
a trăit în această lume ca om şi fiind ispitit ca om nu a păcătuit, înseamnă că, în
conformitate cu principiul de retribu ie, El merită via a.

Haide i să ne imaginăm un dialog între Hristos şi Tatăl Său! „Tată”, a

spus Hristos după ce a trăit în această lume, „am trăit pe Pământ ca o fiin ă
umană şi am fost ispitit în totul, însă nu am păcătuit. Ca fiin ă umană, am
câştigat dreptul la via ă. Omul, în mod contrar, a păcătuit şi merită moartea.
Acum, Tată, principiul retribu iei nu împiedică existen a unui schimb. Astfel,
vreau să primesc Eu moartea pe care o merită omul, iar via a pe care Eu o merit,
deoarece nu am păcătuit, vreau să i-o ofer omului!”

Asta este ceea ce s-a întâmplat acolo, la crucea de pe Calvar. Un schimb.

Cineva a murit în locul nostru. Cineva a murit pentru a ne salva.

Cu câteva zile înaintea mor ii lui Hristos, poli ia din Ierusalim a capturat
un răufăcător numit Baraba. Delincventul a fost judecat şi condamnat la
moarte. Trebuia să fie răstignit. Aceasta era o moarte crudă. Nu te lăsa păcălit,
nimeni nu moare doar din cauza rănilor la mâini şi la picioare. Moartea pe
cruce era una lentă şi crudă. Via a se scurgea picătură cu picătură. Uneori,
răufăcătorul rămânea pironit pe cruce mai multe zile, îndurând toropeala de la
amiază şi frigul din timpul nop ii, foamea, setea, dificultatea de a respira şi
sim ea cum, picătură cu picătură, via a i se scurgea încet.

După judecată şi condamnare, autorită ile au chemat un tâmplar să-i

pregătească crucea lui Baraba. Iată-1 pe delincvent şi iată-i şi crucea. Pregătită
special pentru el, după măsurile lui şi cu numele lui. Dar în acea zi, iudeii L-au
prins pe Isus. De asemenea, a fost judecat şi condamnat. întâmplarea spune că
un bărbat numit Pilat, încercând să îl apere, i-a prezentat înaintea poporului pe
Hristos şi pe Baraba şi a spus:

— Cu ocazia unor astfel de sărbători, avem obiceiul de a elibera un

prizonier. Pe cine vre i să vă eliberez de data asta, pe Hristos sau pe Baraba?
 Iar poporul, înnebunit, a strigat:

— Eliberează-1 pe Baraba! Răstigneşte-L pe Hristos!

Cred că dacă cineva a în eles vreodată în totalitate sensul expresiei

„Hristos a murit în locul meu”, acela a fost Baraba. Nu putea crede. Poate s-a
ciupit ca să se asigure că era cu adevărat treaz. El, un tâlhar, un om rău, era de
acum un om liber. Iar acel Isus blând şi simplu, care a trăit semănând doar
iubire, redând sănătate celor bolnavi şi via ă mor ilor, se afla acolo pentru a
muri în locul lui. îmi place să cred că Baraba a gândit: „Nu voi avea niciodată
cuvinte pentru a-I mul umi lui Isus că a apărut. Dacă El nu ar fi venit, eu aş fi
fost condamnat fără speran ă.”

Nu mai era timp ca să fie chemat tâmplarul pentru a pregăti o cruce

pentru Isus. în plus, aveau acolo o cruce liberă, cu măsurile celuilalt, cu numele
celuilalt, pregătită pentru celălalt. Şi în acea după-amiază, dragul meu tânăr,
când Isus a urcat muntele Calvarului purtând o cruce grea - aş vrea să în elegi
bine acest lucru -, în acea după-amiază tristă, Isus purta crucea altuia, deoarece
pentru El nimeni nu pregătise niciodată una. Ştii de ce? Pur şi simplu, pentru că
El nu merita o cruce. în acea după-amiază, purta crucea mea. Eu eram acela
care merita să moară, dar El m-a iubit atât de mult, încât a decis să moară în
locul meu şi să îmi ofere dreptul la via ă, drept pe care El, ca om, îl cucerise.

În sfârşit, au ajuns pe vârful dealului. Au aşezat crucea pe pământ şi, cu

nişte cuie enorme, I-au străpuns mâinile şi picioarele. Crucea a fost ridicată şi,
sub greutatea corpului, carnea I s-a sfâşiat. Un soldat îi pusese deja pe frunte o
coroană de spini. Sângele îi picura încet pe fa ă. Un alt soldat I-a străpuns
coasta cu o suli ă. Iată-L pe Dumnezeul-om murind din dragoste. Soarele şi-a
ascuns chipul pentru a nu vedea mizeria oamenilor, cerul a plâns intr-un torent
de ploaie. Până şi păsările cerului şi fiarele câmpului alergau dintr-o parte în
alta, în elegând, în ira ionalitatea lor, că ceva ciudat se întâmpla. Doar omul,
cea mai frumoasă şi inteligentă creatură, părea neştiutor că, în acel moment,
destinul veşnic îi era în joc.

23
 Câteva ore după aceea, când iudeii s-au întors acasă, acolo, pe acel munte
solitar, între doi tâlhari, atârna în agonie minunatul Isus, dându-Şi via a pentru
umanitate. Te-ai oprit vreodată să te gândeşti la însemnătatea acelui act de
iubire?

Nu a fost un nebun sinucigaş Cel care a murit pe cruce. Nu a fost un

revolu ionar, care a plătit pentru îndrăzneala sa. Era un Dumnezeu făcut om şi,
ca om, îi era teamă de moarte. De inea instinctul de conservare. îi era atât de
frică de moarte, că în noaptea anterioară, în Ghetsimani, I-a spus Tatălui:

Tată, mi-e frică de moartea dată de păcat. Dacă ai avea vreun alt mod de a
salva lumea, dacă ai lua această încercare de la Mine, i-aş fi foarte
recunoscător.

Şi sunt sigur că Dumnezeu a spus:

încă mai este timp să renun i, Fiul Meu.

Via a întregii umanită i se afla în mâinile Lui. îi era frică de moarte, însă
dragostea Lui era mai mare ca teama, mai mare ca via a. Cum să îl abandoneze
pe om în lumea dominată de disperare şi moarte? Asta este ceea ce poate nu voi
reuşi să în eleg niciodată. De ce m-a iubit atât de mult? Tu în elegi în-
semnătatea vie ii tale? Tu eşti lucrul cel mai important pe care îl are Isus. El te
iubeşte atât de mult încât, chiar fiindu-i teamă de moarte, a acceptat-o pentru a
te vedea fericit. Nu doar pentru a te vedea devenind membru al unei biserici, ci
pentru a te vedea împlinit şi fericit.

Acum, să ne întoarcem la ra ionamentul de la început. Omul a păcătuit şi

merită să moară. însă el merge la Dumnezeu şi spune:

Tată, iartă-mă!

Cu alte cuvinte:

Nu vreau să mor.
 Fiule, Eu nu pot schimba principiul. Plata păcatului este moartea. Nu
există o altă cale de scăpare, spune Dumnezeu.

Tată, iartă-mă, Te rog, iartă-mă! strigă omul în disperarea sa.

Pastorul Fi. M. S. Richards povesteşte o mică întâmplare de când era

copil. El spune că îi plăcea să sară gardul şi să culeagă mere de la un vecin.
Intr-o zi, mama lui l-a chemat şi, arătându-i o nuia verde, i-a spus:

Vezi nuiaua asta?

Da, mamă.

Dacă mai iei vreun măr de la vecinul, te voi bate de cinci ori cu nuiaua
asta, ai în eles?

Da, mamă.

Zilele au trecut. Merele erau din ce în ce mai roşii şi băiatul nu a reuşit să

reziste ispitei. A sărit gardul şi a mâncat mere până s-a săturat. La ce nu se
aştepta când s-a întors acasă era să o găsească pe mama lui aşteptându-1 cu
nuiaua verde în mână. A tremurat. Ştia ce urma să se întâmple. Aproape fără să
gândească a implorat:

Mamă, iartă-mă!

Nu, fiule, a spus mama. Am zis un lucru şi va trebui să îl împlinesc.

Mamă, te rog, promit că nu o să mai fac niciodată.

Nu pot, fiule, va trebui să primeşti pedeapsa.

Te rog, mamă, te rog! a continuat să implore cu ochii înlăcrima i.

Ce mamă poate rămâne insensibilă când îşi vede copilul iubit implorând
iertare? Ea a luat mâinile fiului intr-ale ei şi a întrebat:

25
 Nu vrei să primeşti pedeapsa?

Nu, mamă.

Atunci există o singură cale de scăpare, fiul meu.

Care este?

Mama i-a întins nuiaua şi i-a spus:

Ia nuiaua, fiule. In loc să te pedepsesc eu pe tine, mă vei pedepsi tu pe

mine. Pedeapsa trebuie să fie aplicată, pentru că greşeala a existat. Tu nu vrei
să primeşti pedeapsa, însă eu te iubesc atât de mult, încât sunt dispusă să o
primesc în locul tău.

„Până în acel moment plânsesem cu ochii” povesteşte Richards,„însă în

acel moment, am început să plâng cu inima. Cum aş fi putut să o bat pe mama
pentru o greşeală făcută de mine?”

Ai în eles mesajul?

Asta se întâmplă între Dumnezeu şi noi când, după ce păcătuim,

implorăm iertare. El ne priveşte cu dragoste şi spune:

Fiule, ai păcătuit şi meri i moartea, însă tu nu vrei să mori. Atunci, fiul

Meu, există doar o cale de scăpare.

Care este? întrebăm preocupa i.

În loc să mori tu pentru păcatul pe care l-ai comis, sunt dispus să sufăr Eu
consecin a greşelii tale, răspunde El cu vocea Lui blândă.

Richards nu a avut curaj să-şi pedepsească mama pentru greşeala comisă

de el. însă noi am avut curajul să II răstignim pe Domnul Isus pe crucea de pe
Calvar. Continuăm să-L răstignim în fiecare zi cu atitudinea noastră. Iar El nu
spune nimic. Ca un miel care este dus la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea
celor ce o tund, nu deschide gura, nu Se plânge, nu-Şi cere drepturile, nu Se
gândeşte la dreptate. Doar moare, moare încet, încet, mistuit de flăcările unei
iubiri misterioase, infinite, de neîn eles.

Nu, nu voi avea niciodată cuvinte să-I mul umesc pentru ceea ce a făcut
pentru mine. Nu voi putea niciodată să în eleg plenitudinea dragostei Lui
pentru mine. Dar, când îmi ridic ochii către muntele solitar şi când văd atârnat
pe cruce un Dumnezeu al iubirii, inima mea se topeşte şi exclam la fel ca fata
din facultate: „Cum aş putea avea curaj să nu iubesc pe cineva care mă iubeşte
atât de mult?”

27
CAPITOLUL 4 - MINUNILE NU SE EXPLICĂ -SE ACCEPTĂ

De ce este greu să-L iubim pe Dumnezeu, în ciuda faptului că ştim ce a

făcut pentru noi? In capitolul 3 al Evangheliei după Ioan, întâlnim povestea
unui om care nu reuşea să iubească, deşi avea o bogată cunoştin ă biblică.

Aparent, acest om împlinea toate normele, se străduia în fiecare zi să fie

un bun membru al bisericii, de inea chiar şi o func ie în conducerea ei, însă nu
era fericit. Avea o senza ie de gol în suflet, de fapt sim ea că în via a sa lipsea
ceva. Cel mai rău era că nici el însuşi nu putea defini ce anume.

Poate că Nicodim obişnuia să stea treaz până târziu în noapte, fără să

poată dormi. De multe ori, întins în pat, poate că se întreba: „Doamne, ce-mi
lipseşte? Dau zecime, păzesc Sabatul, fac lucrare misionară, cânt în corul
bisericii, sunt instructor al Şcolii de Sabat, dar simt că ceva este în neregulă
înăuntrul meu; am impresia că nimic nu are rost cu tot efortul pe care îl fac. Ce
se întâmplă cu mine?”

Aşa că, într-una din acele nop i, poate s-a ridicat din pat şi L-a căutat pe
Isus. Ştia unde să II găsească. Studia profe iile şi toate arătau către Hristos ca
fiind Mesia ce avea să vină. Problema lui nu era lipsa de cunoştin ă. Tragedia
lui Nicodim se afla în faptul de a nu fi avut niciodată o întâlnire personală cu
Hristos.

Ajutat de umbrele nop ii, s-a îndreptat către locul unde Se afla Isus. în
adâncul sufletului îi era ruşine să fie văzut căutând ajutor. La urma urmelor, era
un lider al bisericii. Oamenii presupun că liderii ar trebui să ajute, nu să ceară
ajutor. Pute i observa drama acestui om? Plin de teorie, plin de doctrine, plin de
profe ii, singur, având nevoie de ajutor, însă împiedicat, din cauza statutului
său, să alerge ca şi tânărul bogat şi să cadă la picioarele lui Hristos zicând:
„Doamne, sunt pierdut! Ce trebuie să fac ca să moştenesc via a veşnică?”
 Nu i-a fost greu să-L găsească pe Isus. Hristos Se afla pe Muntele
Măslinilor, aşteptându-1 cu bra ele deschise. Privirile li s-au întâlnit. Era
întâlnirea păcii şi a disperării, a liniştii şi a preocupării, a plenitudinii şi a
golului, a certitudinii şi a incertitudinii. Ochii lui Hristos priveau în suflet,
scrutau inima, iradiau dragoste, pace şi iertare. Nicodim a încercat să îşi
deschidă inima, să-şi povestească triste ile, să vorbească despre eşecurile sale,
despre toată confuzia care îl neliniştea, însă nu a reuşit. Mândria sa a vorbit mai
tare.

— învă ătorule, a spus el, ştim că eşti un învă ător venit de la Dumnezeu,
căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu
cu el.

Am impresia că, în realitate, a vrut să spună: „Te recunosc ca învă ător şi

am venit să-Ti vorbesc ca de la învă ător la învă ător. Hai să studiem un pic
profe iile care au legătură cu lucrurile pe care le faci.”

Isus S-a uitat fix în ochii lui Nicodim şi a văzut prin ei un suflet
strâmtorat. Nu de profe ii avea el nevoie, nici de teologie, nici de doctrine.
Uneori, noi, oamenii, suntem preocupa i doar de acumularea de cunoştin e
teologice, când, de fapt, nevoia noastră este alta.

Nicodim, i-a spus Hristos, tu trebuie să te naşti din nou. Ai nevoie să fii
convertit. Asta este problema ta şi, atâta timp cât nu vei trăi experien a naşterii
din nou, nu are rost nici faptul că te afli în biserică, nici cunoaşterea doctrinei,
nici faptul că ai o pozi ie în conducere. Nimic nu înlocuieşte experien a
convertirii.

Acea declara ie a fost ca o palmă peste fa a lui Nicodim.

Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în

pântecele mamei sale? a întrebat el, făcându-se că nu în elege.

Iar Hristos, cu triste e în ochi, i-a răspuns:

29
 încetează cu asta, fiul Meu. Ai în eles foarte bine ce am vrut să spun.
Vorbesc despre convertire, pentru că acesta este punctul de pornire al unei vie i
fericite. Trăieşti strâmtorat şi trist pentru că ai capul plin de doctrine, porunci,
norme şi regulamente. Te sim i frustrat pentru că ai încercat întotdeauna să faci
totul în mod corect şi nu ai reuşit niciodată. Astăzi, iubitul Meu fiu, vreau să
transform fiin a ta în mod complet, iar tu, în loc să accep i, încerci să te ascunzi
în spatele prejudecă ii şi ironiei?

Povestea lui Nicodim rămâne fără concluzie în capitolul trei din

Evanghelia după Ioan, pentru că, în acea noapte, el nu a acceptat invita ia lui
Hristos. Era prea greu să accepte că el, Nicodim, teologul, liderul, bunul
membru al bisericii, nu era convertit. S-a retras la fel de trist şi frustrat precum
venise.

Ai crede dacă i-aş spune că problema lui Nicodim este şi a noastră?

Astăzi, riscăm crezând că, deoarece ne aflăm în biserică, boteza i, suntem şi
converti i. Însă nu este întotdeauna aşa. Nu putem confunda convertirea cu
convingerea. Ambele cuvinte sună asemănător, dar au sensuri cu totul diferite.
Primul are de-a face cu inima şi cu via a, al doilea se limitează doar la ce intră
în cap.

Să ne imaginăm că, într-o zi, cineva ne prezintă o serie de studii biblice.

Acceptăm doctrina Sabatului, a legii, a zecimii, a Spiritului Profetic, a
sanctuarului, iar la sfârşit decidem să ne botezăm. Când ieşim din bazinul de
botez, gândim: „Acum sunt convertit!” Dar poate că nu este aşa. Suntem con-
vinşi de doctrină, cu siguran ă, dar a fi convins nu înseamnă a fi şi convertit. Şi
aici începe toată încurcătura. Trecem prin via ă ca Nicodim, plini de teorie şi de
doctrină, de multe ori cunoscând toate acestea încă din copilărie, pentru că
ne-am născut într-un cămin creştin, însă trăim cu această senza ie permanentă
de gol, de neputin ă, de eşec. Vrem să-L iubim pe Dumnezeu şi nu reuşim. De
ce?

Haide i să încercăm să în elegem mai bine acest subiect al convertirii!

Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem în Eden. Acolo îi vom întâlni pe Adam
şi pe Eva, proaspăt ieşi i din mâinile Creatorului. Erau fiin e perfecte, fuseseră
crea i aşa, fără tendin a de a păcătui, cu capacitatea de ascultare. Pentru ei
ascultarea era o delectare, era ceva la fel de uşor de înfăptuit ca respira ia. Nu
era nevoie să se străduiască pentru a o face. Aveau o condi ie perfectă.

Problema a început când au păcătuit, pentru că în acel moment şi-au

pierdut condi ia perfectă şi au căpătat o natură ciudată, incapabilă să asculte,
care îşi găseşte plăcerea în lucrurile greşite ale vie ii. Această natură o vom
numi fire păcătoasă.

De atunci înainte, cu această fire păcătoasă, omul nu a mai reuşit să fie

ascultător. De atunci, ceea ce era la fel de simplu ca respira ia s-a transformat în
neascultare şi păcat. Din nefericire, această fire păcătoasă a fost transmisă din
tată în fiu până în ziua în care am venit pe lume şi eu, şi tu. Deci omul se naşte
cu această stare şi cu ea îi este imposibil să asculte.

Este exact ceea ce spune Biblia când ne provoacă prin întrebarea: „Poate
un etiopian să-şi schimbe pielea sau poate un leopard să-şi schimbe petele? Tot
aşa, a i putea voi să face i binele, voi, care sunte i deprinşi să face i rău?”
(Ieremia 13:23). „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea;
cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). „Căci din inimă ies gândurile rele,
uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele”
(Matei 15:19).

Pastore, poate că vei întreba, asta înseamnă că nu voi reuşi niciodată să

ascult?

în felul în care te-ai născut, răspund eu, cu firea pe care ai primit-o de la

părin ii tăi, nu.

Asta este ceea ce Isus a vrut să-i spună lui Nicodim când a zis: „Dacă un
om nu se naşte din nou, nu poate vedea împără ia lui Dumnezeu!”

George E. Vandeman, în cartea sa Cum să trăieşti cu un tigru, prezintă o

ilustra ie interesantă:
31
 „Să presupunem că, intr-o zi, un lup începe să observe via a oilor şi, după
un anumit timp, ajunge la concluzia că cel mai bun mod de via ă este via a oilor
şi decide să li se alăture. Pentru asta, se acoperă cu o piele de oaie şi începe să
trăiască cu oile. Cum crede i că se va sim i când va veni ora mesei, iar oile vor
paşte cu plăcere iarbă verde? Crezi că el va fi încântat să mănânce iarbă?

Să presupunem, de asemenea, că el este un lup cinstit şi că nu va vrea să

dea înapoi în fa a deciziei luate. Crezi că, după cinci sau zece ani, va ajunge să
înve e să îi placă iarba? Nu, sigur că nu, pentru că el este lup, cu gusturi de lup
şi cu natura unui lup.

Să continuăm să ne imaginăm via a lupului în mijlocul oilor. La început

poate că se va strădui să trăiască exact aşa cum trăiesc oile, deşi totul este
contrar firii sale. Dar timpul trece, entuziasmul deciziei luate se micşorează şi,
în cele din urmă, după un an sau doi, nu mai reuşeşte să rămână legat de un stil
de via ă străin firii sale. Aşa că, într-o zi, în timp ce oile dorm, se ridică în
linişte şi pleacă.

Departe de turmă, dă jos pielea de oaie şi trăieşte ca un lup, mănâncă

precum un lup, în fine, face tot ce fac to i lupii. După ce a dat frâu liber
instinctelor, se întoarce, îşi pune iarăşi pielea de oaie şi în ziua de Sabat este
împreună cu oile, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic? Ba da, s-a
întâmplat, şi el ştie asta, de aceea plânge în tăcere.

Intr-o zi, nemaiputând suporta acest fel de via ă, strigă din adâncul inimii
sale: „O, Doamne, Tu ştii că vreau să fiu oaie cu adevărat, dar Tu cunoşti
adevărata-mi fire, sunt un lup, m-am născut lup, nu am vină că m-am născut
aşa. Dar,

Doamne, Te rog, nu mai vreau să fiu lup, vreau să devin oaie cu adevărat.
Fă ceva pentru mine!” Iar Dumnezeu face minunea transformării. Cu o atingere
miraculoasă, transformă acest lup într-o oaie adevărată, cu inimă de oaie, cu
minte de oaie.
 E tocmai ceea ce promite Dumnezeu. „Vă voi stropi cu apă curată şi ve i
fi cură i i; vă voi cură i de toate spurcăciunile voastre şi de to i idolii voştri... vă
voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36:25,26).
Apostolul Petru adaugă: „Prin care El ne-a dat făgăduin ele Lui nespus de mari
şi scumpe, ca prin ele să vă face i părtaşi firii dumnezeieşti, după ce a i fugit de
stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).

În elegi, prietene? Dumnezeu promite să ne dea o fire nouă, firea lui

Hristos, căreia îi place să îl iubească pe Isus şi găseşte plăcere în ascultare.

Asta este convertirea. Ellen G. White explică în felul următor: „Prin noi
înşine, nu suntem mai capabili de a trăi o via ă sfântă decât era acel om capabil
să meargă. Sunt mul i cei care îşi în eleg propria neputin ă şi tânjesc după acea
via ă spirituală care îi va pune în armonie cu Dumnezeu; se luptă în zadar
pentru a o ob ine. în disperare, strigă; «O, nenorocitul de mine! Cine mă va
scăpa de acest trup de moarte!» Aceste suflete deprimate, luptătoare să
privească în sus. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nici lumina care
coboară de la cur ile cereşti. Binecuvântarea vine când, prin credin ă, sufletul
se predă lui Dumnezeu” (Hristos, Lumina lumii, p. 173, 203).

O fiin ă nouă, în elegi? O fiin ă capabilă să iubească, o fiin ă care să

dorească să asculte, o fiin ă care găseşte plăcere în a face voia lui Dumnezeu.
Nu este aceasta o promisiune minunată? Nimeni nu vede, însă minunea se
întâmplă deoarece promisiunea nu este umană, ci divină.

Există un lucru pe care ar trebui să-l în elegem înainte de a continua -

acela că nu toate convertirile sunt la fel. Unele se întâmplă într-un moment, un
om poate fi transformat în două secunde! Dar alteori acest proces e treptat şi ia
timp. Unele convertiri sunt înso ite de o mare emo ie. Altele nu.

Asta nu înseamnă că prima va fi în mod necesar mai autentică decât a

doua.

Unii creştini pot să-şi amintească momentul exact al propriei convertiri,

al ii nu. Saul din Tars a căzut de pe cal orbit de o lumină şi a fost convertit, dar
33
să nu crezi că toate persoanele ar trebui să cadă de pe cal ca să fie convertite.
Ceea ce contează cu adevărat este ca acea schimbare a firii să aibă loc,
transformarea să fie o realitate. Dintr-odată, lupul devine o oaie adevărată.

Mi-am petrecut primul an de slujire ca pastor într-o mahala, în capitala

ării mele. Era un deal locuit, în majoritate, de oameni nevoiaşi, însă acel loc a
devenit scena unor convertiri minunate, prin lucrarea Duhului Sfânt,

Intr-o zi, mergând pe drumurile înguste ale acelui deal, am fost surprins
de un câine care a început să latre. Fără experien ă, am făcut greşeala de a fugi
şi, în câteva secunde, nu mai era doar unul, ci o haită care alerga după mine.
Speriat, a trebuit să împing poarta unei case şi să mă ascund de câinii înfuria i.
Dar, când am văzut unde mă aflam, aş fi preferat să mă fi prins câinii afară. Era
o încăpere întunecată şi pu in ventilată, iluminată doar de două lumânări mari
în mijlocul unei mese. Mirosea îngrozitor. Pe masă se putea vedea o
grămăjoară de scrum de igară şi frunze de coca. în jurul mesei, femei bete şi,
pe jos, sticle goale de băuturi alcoolice.

În câteva frac iuni de secundă m-am văzut înconjurat de ele. Nu aveau

gânduri prea sfinte. Mi-am cerut scuze. Am explicat că intrasem din cauza
câinilor, dar curtoazia şi bunele maniere nu au func ionat. A trebuit să fiu
nepoliticos şi, cu for a, am reuşit să ies.

Câteva zile mai târziu, una dintre femei m-a abordat pe stradă.

Tu ai fost acela care a intrat în casă, în ziua aceea, urmărit de câini?

Da, am spus, şi mi-am cerut scuze încă o dată.

Scuze? a rămas surprinsă. Nu, domnule, cred că noi trebuie să ne cerem

scuze.

I-am explicat că eram pastor şi că predicam în fiecare seară într-o sală din
vârful dealului şi am invitat-o să participe la conferin ele noastre. în acea seară,
spre surprinderea mea, a venit. Băuse mult şi a dormit în timpul predicii. În
următoarea seară, s-a întors împreună cu alte două. Tot timpul beată, dormea în
timp ce eu vorbeam.

Într-o zi, m-a căutat.

Pastore, a spus, îngrijorată şi mirosind a alcool, am nevoie să vorbesc cu

dumneavoastră. Via a mea este o tragedie. Poate vă gândi i că nu în eleg nimic
din ce predica i pentru că sunt beată, dar din nefericire în eleg totul, pastore, şi
sunt disperată!

Am privit-o cu compasiune. Era uşor să vezi pe chipul ei, în ochi, în

lacrimile pe care nu reuşea să le re ină, tragedia unei vie i fără Hristos. Era o
be ivă înveterată.

Pastore, continuă ea, eu am avut o familie frumoasă, un so cinstit şi

muncitor şi copii minuna i. Nu trăiam în belşug, dar nu ne-a lipsit niciodată
pâinea de pe masă, până când am început să consum alcool. Nu ştiu cum s-a
întâmplat. Am ajuns într-un punct în care băutura era cea mai importantă
pentru mine. Uneori, so ul meu venea acasă seara obosit de la muncă şi mă
găsea beată, iar pe copii flămânzi şi neglija i. Acesta a fost începutul
nenorocirii mele. El a început să mă bată, dar nici aşa eu nu m-am lăsat de băut.
Via a acasă a devenit insuportabilă. Intr-o zi, în timp ce el era la muncă, am
avut curajul să-mi iau hainele şi să-mi abandonez căminul, so ul şi copiii,
dintre care cel mai mic avea doar doi ani. Aşa că am venit să locuiesc pe dealul
ăsta unde, pentru a supravie ui, m-am dedat la o via ă de promiscuitate şi
abandon!

Mă durea, mă durea îngrozitor să văd cum păcatul ruinează complet via a

unei persoane şi o determină de multe ori să facă lucruri pe care propria
persoană nu le în elege după aceea.

Tot acest timp cât am participat la seminare, continuă femeia, am sim it

că via a mea nu poate continua aşa; trebuie să mă las de băut. Dar, pastore, când
sunt trează, îmi aduc aminte de copiii mei, de so ul meu şi suferin a pune

35
stăpânire pe mine, apoi, ca să uit, beau din nou şi aşa via a mea a intrat într-un
cerc vicios.

Făgăduin a lui Dumnezeu este că El ne va elibera de poftele lumii

acesteia, ne va feri de cădere, ne va da o inimă nouă şi va transforma fiin a
noastră! Şi asta este ceea ce s-a întâmplat cu acea femeie. Din fundul gropii de
disperare şi vină, din adâncurile mizeriei şi neliniştii, ea a strigat la Dumnezeu:
„O, Doamne, transformă fiin a mea, schimbă direc ia vie ii mele,
eliberează-mă din robia viciului care mă domină, dă-mi o nouă fire!” Şi
Dumnezeu a auzit-o. Nimeni nu a văzut, dar puterea lui Dumnezeu a creat o
nouă făptură.

A renun at la alcool, însă a început să trăiască cu triste ea de a-şi fi

abandonat so ul şi copiii. Era o realitate sfâşietoare, care-i rănea trupul şi făcea
să-i sângereze inima. Mă durea s-o văd suferind, aşa că l-am căutat pe so ul ei.
Era un om bun. Se scula în fiecare zi dis-de-diminea ă, pregătea mâncarea
pentru copii şi mergea la muncă. Băiatul cel mai mare, în vârstă de doisprezece
ani, încălzea după aceea mâncarea pentru fra ii mai mici. Bărbatul se întorcea
acasă seara obosit, şi chiar aşa trebuia să facă curat în casă şi să spele hainele.
Era o via ă de sacrificiu. A fost greu să spun ceva văzând un asemenea tablou.

In cele din urmă, după câteva vizite, i-am spus că veneam în numele
so iei. Şi-a schimbat atitudinea. Cu ochii scăpărând, a spus:

— Nu-mi vorbi despre femeia asta. Ea ruinat via a mea şi a copiilor mei,
pentru că ceea ce trăim astăzi nu mai este via ă!

Zilele au trecut şi cu timpul am devenit prieteni. I-am spus că so ia care îl

abandonase murise, că acea femeie era alta acum, că nu mai bea şi că suferea
pentru că îşi abandonase familia.

Ah! Duhul Sfânt reuşeşte să facă lucruri care pentru om sunt imposibile.
După câteva luni, el a acceptat să-şi vadă so ia. Am stabilit o întâlnire. în acea
noapte m-am rugat şi am cerut Domnului să mai facă încă o minune în via a
acelei familii, să atingă inima bărbatului, să reconstruiască acel cămin distrus
de păcat. Ştii? Există momente care- i marchează via a pentru totdeauna. Acela
a fost unul dintre acele momente în via a mea.

Acolo se afla so ul înconjurat de copii. Femeia s-a apropiat şi a căzut la

picioarele lor.

Ierta i-mă, a spus ea plângând, ierta i-mă, nu merit, dar vă rog, ierta i-mă.
Am pierdut deja toate drepturile pe care le aveam, sunt un nimeni, vreau doar
să îmi permite i să am grijă de voi. Voi fi o slujnică, nu mă voi plânge niciodată
de nimic, vreau doar să vă fiu aproape şi să vă îngrijesc şi să fac tot ceea ce nu
am făcut.

Au fost momente dramatice şi emo ionante. în tăcerea inimii, am

continuat să mă rog.

Deodată, bărbatul a ridicat-o pe femeie şi a întrebat:

Nu mai bei!

Nu. De multe luni, Hristos m-a scăpat de băutură.

E de necrezut, a completat so ul emo ionat. Când pastorul a spus că nu

mai bei, nu am crezut, am vrut să văd eu însumi, dar este adevărat, nu mai bei.
Spui că Hristos te-a scăpat de băutură? Atunci vreau să îl cunosc pe acest
Hristos care a fost în stare să facă această minune.

In acest moment, m-am întors şi, ascunzând două lacrimi, m-am retras.
Luni mai târziu, am avut bucuria de a-i vedea boteza i pe acel bărbat, pe so ia
lui şi pe fiul cel mare.

Cum transformă Dumnezeu? Nu ştiu. Dar eu ştiu că El este capabil să

schimbe. De-a lungul slujirii mele, am văzut multe vie i transformate.
Răufăcători, dependen i de droguri, alcoolici, bărba i şi femei care păreau să nu
mai aibă speran ă de recuperare. Şi dacă Dumnezeu a putut să îi schimbe pe
to i, nu ar putea să transforme şi fiin a noastră?

37
 „Pastore” vei spune, „eu nu sunt ca acei oameni”. Ştiu asta. Dar nici
Nicodim nu era aşa, şi Hristos i-a spus: „Tu trebuie să te naşti din nou, ai
nevoie să î i schimbi via a, ai nevoie de o fire nouă.” Şi Nicodim credea că,
deoarece cunoştea bine doctrina, fusese deja convertit şi a găsit că acea
declara ie a lui Hristos era o ofensă la adresa lui, aşa că a plecat.

Timp de trei ani a continuat să trăiască în mijlocul bisericii, purtând acel

sentiment că ceva era în neregulă cu el. A continuat să participe la serviciile de
închinare, îndeplinindu-şi responsabilită ile de conducere, dar pe dinăuntru era
gol şi trist. Până într-o zi când iudeii L-au prins pe Isus şi L-au dus pe dealul
Golgotei. Acolo, corpul Său a fost pironit pe cruce. Jos, în mul ime se afla
Nicodim, tremurând. Şi, la vederea siluetei lui Hristos ce se proiecta la orizont,
spuse: „După cum a înăl at Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înăl at
şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via a
veşnică!”

Nicodim nu mai reuşea să se împotrivească. îmi imaginez că s-a apropiat

de cruce. Poate că privirea agonizantă a lui Hristos a ajuns până jos şi este
posibil ca Nicodim să fi strigat: „Te rog, Isuse, nu pleca! Nu fără să transformi
fiin a mea. Dă-mi firea nouă de care mi-ai vorbit în acea noapte!” Şi strigătul
lui Nicodim a fost auzit. Hristos a transformat fiin a lui. Şi acelui bărbat fricos
care-L căutase pe Isus ascunzându-şi vulnerabilitatea cu ajutorul umbrelor
nop ii, nu i-a fost teamă să îl mărturisească în mod public pe Hristos ca
Mântuitor personal. Aşa se face că, împreună cu Iosif din Arimateea, a cerut
trupul lui Hristos pentru a-I oferi un mormânt.

Nu este minunat? Miracolul convertirii se poate întâmpla şi cu tine, cu

mine, cu oricine îl va accepta. Trebuie doar să alergăm la crucea lui Hristos şi
să recunoaştem trei lucruri:

Primul: „Sunt un păcătos!" Nu există nimic mai greu pentru mândra

inimă umană decât să-şi recunoască, nu o slăbiciune, nu o problemă de
personalitate, ci păcatul. Fără a da vina pe factorul ereditar, pe mediul în care
am fost crescu i sau pe ocaziile pe care nu le-am avut. Trebuie să alergăm la
Hristos şi să strigăm: „Doamne, ajută-mă, sunt un păcătos! Sunt unicul
responsabil, nu am scuze, vreau doar să fiu iertat!

Al doilea lucru: „Nu pot” Nu are rost să vrem să fim buni prin propriile
eforturi. Omenirea îşi pierde energia căutând şi vorbind despre „autodisciplină,
despre „for a interioară” despre „puterea min ii”. A uitat să privească la Hristos
şi caută în sine însăşi solu ii, dar nu va găsi decât eşec şi frustrare. Nimic
altceva! Să privim la Hristos şi să spunem: „O, Doamne, am încercat totul şi nu
am reuşit! Port în mine o fire ciudată care mă face să păcătuiesc. Te rog
ajută-mă, pentru că sincer nu pot!”

Iar lucrul al treilea şi cel mai extraordinar: „Dumnezeu poate!” Da,

prietene, El poate. Să privim către vârful dealului şi, la fel ca Nicodim, să
cădem la picioarele crucii, strigând în inima noastră: „Doamne, Te rog schimbă
direc ia vie ii mele! Dă-mi o nouă fire!”

Cuvântul lui Dumnezeu spune că minunea se va întâmpla. Poate să se

întâmple acum, în acest moment, în timp ce ii în mâini această carte. Tu nu
sim i când Duhul Sfânt lucrează la inima ta. Dintr-odată î i vine să închizi
cartea şi să o arunci la gunoi, există ceva ce se revoltă înăuntrul tău. Este firea
păcătoasă, căreia nu-i place ce este corect. însă vocea lui Dumnezeu continuă
să cheme inima ta. Sim i. Şi întrebi: „Cum este posibil? Cum poate Dumnezeu
să-mi schimbe via a într-o secundă?” Nu ştiu, minunile nu au explica ie, iar
convertirea este o minune.

Eu nu pot explica de ce apa curată şi simplă, prin atingerea minunată a lui

Hristos, o secundă mai târziu era un vin de calitatea întâi. Niciun chimist din
lume nu poate explica. Minunile nu se explică, se acceptă. Cum a fost posibil
ca un orb din naştere să trăiască în întuneric ani şi ani şi, în următoarea
secundă, după atingerea divină, să vadă? Niciun oftalmolog nu poate explica
asta. Minunile nu se explică, se acceptă. In acest moment, Dumnezeu vrea să
facă o minune cu tine: o minune a convertirii. Mă rog în timp ce scriu ultimele
rânduri ale acestui capitol, mă rog pentru tine, fără să te cunosc, însă cu
certitudinea că vei spune în inima ta: „Doamne, accept minunea!”
39
CAPITOLUL 5 - ESTE POSIBIL SĂ CONVIE UIEŞTI CU UN
LUP?

Pastore, eu red ă u su t o vertit. î od o sta t, si t dori a de a

pă ătui. Via a ea este u o fli t per a e t. Vreau să îl slujes pe Isus, î să î
a elaşi ti p si t dori a de a fa e lu ruri greşite. Există solu ie pe tru i ei
î tre area a ve it di partea u ui tâ ăr si plu, de 20 de ani, în câmpia uscată din
Pernambuco, deşi ar fi putut ieşi la fel de bine de pe buzele vreunui impresar de
succes ce îşi conduce BMW-ul pe bulevardele puternic luminate ale
metropolelor. Problema este aceeaşi pentru bărba i şi femei, tineri şi adul i,
boga i şi săraci.

Dintr-un anumit motiv, ne place să credem că, în momentul convertirii,

lupta noastră ia sfârşit şi că, începând din acel moment, nu vom mai păcătui;
vom fi perfec i, în sensul de a fi un exemplu de via ă pentru al ii. însă de ce, din
momentul în care ne predăm lui Hristos, lupta devine mai mare, iar conflictul
creşte.

Înainte de toate, trebuie să în elegem ce se întâmplă în momentul

convertirii. Mul i sunt convinşi că în acest moment Dumnezeu ia de la noi firea
păcătoasă şi o înlătură pentru totdeauna, înlocuind-o cu o nouă fire, căreia îi
place să iubească şi să asculte. Aceasta nu este întru totul adevărat. Ar fi
minunat dacă ar fi aşa, din moment ce niciodată nu am mai avea dorin a de a
păcătui. Izvorul „poftelor şi pasiunilor acestei lumi” nu ar mai exista. In
consecin ă, viața noastră ar fi ca cea a lui Adam şi a Evei înaintea căderii.

Din nefericire, lucrurile nu se întâmplă în acest fel. Când ne convertim,

Dumnezeu pune înăuntrul nostru o nouă fire, firea lui Hristos. Dar ce se
întâmplă cu vechea fire păcătoasă, firea de lup? Ea nu iese, cum îşi imaginează
mul i. Ea rămâne acolo, agonizând. „Acea parte a noastră căreia îi place să
păcătuiască a fost zdrobită şi rănită de moarte” (Romani 6:6; versiunea biblică
O mais importante e o amor; parafrază), afirmă apostolul. Şi acum? Acum
devenim persoane cu două firi: firea lui Hristos, nouă, proaspăt instalată şi cea
veche, păcătoasă,,,zdrobită şi rănită de moarte”, care continuă să existe
înăuntrul nostru.

Ideal ar fi ca vechea fire să rămână pentru totdeauna „rănită de moarte”.

Dar această situa ie nu este definitivă. Cu prima ocazie când este hrănită, îşi va
recupera în mod complet for ele şi se va lupta să alunge din via a noastră noua
fire.

De aceea, după convertire, lupta se măreşte. Există mult mai mult

conflict într-un om după convertirea lui decât înainte. Eşti surprins? încearcă să
în elegi ce spun. După ce îl accep i pe Isus, te po i aştepta la o luptă mai mare în
inima ta, un conflict interior care de multe ori te va duce la disperare, dacă nu te
vei opri ca să în elegi problema.

Chestiunea este simplă. Omul fără Hristos are doar o fire - cea cu care s-a
născut şi care face ce nu trebuie oricând doreşte.

Nu există nimeni care să i se împotrivească. Nu există luptă, nu există

conflict.

Însă tu i-ai predat via a lui Hristos, ai trăit minunea convertirii, ai acum o
nouă fire şi ea se împotriveşte celei vechi, în elegi de ce via a omului
neconvertit poate părea mai uşoară? El are doar o fire, care de ine controlul
vie ii, fără opozi ie. Însă, imediat după convertire, când omul crede că vechea
fire nu mai este, descoperă că ea încă se află acolo, iar conflictul începe. Are
două firi şi amândouă se luptă.

Cunoşti povestea lui Pavel?

A existat un moment în via a lui în care a ajuns în pragul nebuniei. In

scrisoarea lui către creştinii din Roma, spune: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce
vreau, ci fac ce urăsc... Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci
păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta... după omul
dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu dar văd în mădularele mele o altă
41
lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea” (Romani 7:15,17, 21,
22, 23).

În elegi, prietene? Două firi, două for e luptând în interiorul fiin ei

apostolului Pavel. Un conflict ce l-a dus la disperare, pentru că, în următorul
verset, el exclamă: „In ce situa ie îngrozitoare mă aflu! Cine mă va scăpa de
robia acestei firi interioare de moarte?” (Romani 7:24; parafrază)

Acum întreb: în momentul în care Pavel a scris Epistola către Romani,

era sau nu convertit? Bineîn eles că era. El fusese convertit pe drumul spre
Damasc, când s-a întâlnit cu Isus şi a căzut de pe cal. Cu toate acestea, iată
experien a unui om convertit sim ind înăuntrul său conflictul produs de lupta
celor două firi.

Nu te îngrijora, prietene, din cauza tensiunii şi conflictului care apar ca

urmare a convertirii tale. Două firi, în elegi? Tu şi cu mine suntem oameni cu
două firi care nu se plac. Apostolul Pavel a reuşit să în eleagă acest conflict la
un moment dat, şi atunci a scris: „Umbla i cârmui i de Duhul şi nu împlini i
poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi
Duhul, împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu
pute i face tot ce voi i" (Galateni 5:16,17).

— Pastore, vei întreba tu, vrei să zici că toată via a mea va fi o viață de
conflict?

Nu în mod necesar; şi asta va depinde de decizia ta. Cele două firi se află
în luptă astăzi, dar, în cele din urmă, una dintre ele va învinge. Una dintre ele va
prelua total controlul vie ii tale. Una dintre ele va supravie ui, iar cealaltă va
muri. Depinde de decizia ta care dintre ele va ieşi victorioasă.

Să ilustrăm această chestiune în următorul fel. Să presupunem că în arena

unui circ urmează să fie eliberate două fiare ce se vrea a fi implicate într-o luptă
până la moarte. Impresarii circului separă cele două animale şi le pun în cuşti
separate. Unul este hrănit din belşug. Primeşte mâncare şi apă din abunden ă.
Celălalt este dat uitării aproape în întregime. Din când în când, cineva îi dă doar
o bucă ică de mâncare, suficient cât să nu moară.

Când va veni momentul confruntării, care dintre cele două animale va

învinge? Există vreo îndoială? Ştii că va fi acela care a fost mai bine hrănit, nu-i
aşa? Asta este ceea ce se întâmplă în lupta firilor de a ob ine controlul asupra
vie ii noastre. In cele din urmă, doar una dintre ele va lua în stăpânire teritoriul
în mod complet. Şi fără îndoială va fi cea care a fost mai bine hrănită în această
perioadă.

Se întâmplă că fiin ele umane, în general, hrănesc mai mult firea

păcătoasă, aceasta fiind cauza eşecului nostru constant, chiar şi după predarea
noastră lui Hristos. Dumnezeu a realizat în noi minunea convertirii, a implantat
în inima noastră noua fire, dar noi nu avem grijă de ea, nu o hrănim şi, în
consecin ă, vechea fire pune totdeauna stăpânire pe via a noastră.

Cum se hrănesc firile? Prin intermediul celor cinci sim uri. Tot ce intră în
mintea noastră prin intermediul sim urilor este un aliment pentru una dintre
cele două firi. In special ceea ce vine prin văz şi auz. De aceea trebuie să fim
grijulii când alegem emisiunile pe care le urmărim, filmele pe care le vizionăm,
site-urile pe care le accesăm, revistele şi căr ile pe care le citim, conversa iile la
care luăm parte şi muzica pe care o ascultăm.

Este adevărat că, atâta timp cât vom fi în această lume, chiar şi fără să
vrem, vom strecura hrană firii celei rele. Nu putem evita să ascultăm o muzică
ce inspiră sentimente negative în timp ce ne aflăm în autobuz sau la locul de
muncă, fiind for a i de împrejurări. De asemenea, nu putem preveni apari ia
unei imagini negative în timp ce citim sau urmărim ştirile. Este imposibil să nu
ascultăm conversa ii distructive la şcoală sau pe stradă. Însă putem evita să
punem, în mod voluntar, acest fel de „hrană” în mintea noastră. Este inevitabil
ca, din când în când, să nu cadă „firimituri” pentru firea cea rea. Însă putem
evita să o hrănim cu fripturi şi delicatese. Putem evita să o alimentăm în mod
conştient şi voluntar.

43
 In realitate, victoria noastră şi, în consecin ă, fericirea noastră în via a de
creştin depind de cum am învă at să convie uim cu ambele firi. Cum? Hrănind
firea lui Hristos şi înfometând-o pe cealaltă. Asta este ceea ce spune apostolul
Pavel când afirmă că „cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pă-
mântească, împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

În timpul lui Isus, când un om era crucificat, era declarat executat şi mort
în mod legal, însă, în realitate, era încă viu pe cruce, suferind şi agonizând.
Uneori rudele sau prietenii veneau noaptea şi salvau corpul executatului, aveau
grijă de el şi omul se întorcea la via ă, iar de multe ori se întorcea la via a de
delincven ă şi crimă. Ceea ce vrea Pavel să spună este că trebuie să men inem
pironită pe cruce vechea noastră fire. Să nu o lăsăm să coboare şi cu mult mai
pu in să avem grijă de ea şi s-o alimentăm.

— Bine, pastore, vei spune, până când va trebui să convie uiesc cu

această luptă a firilor?

Cât timp vom fi pe acest pământ, nu există modalitate de a scăpa de firea

păcătoasă în mod complet, dar putem înceta să o hrănim, făcând lupta mai
uşoară. O putem men ine „rănită de moarte şi agonizând ) dar să o scoatem din
fiin a noastră, nu. Până şi o creştină victorioasă ca Ellen White a declarat: „Nu
putem spune «eu sunt fără păcat» atâta timp cât acest trup păcătos nu va fi
schimbat şi transformat după chipul trupului glorios al lui Hristos” (Signs of the
Times, 23 martie 1888).

Dar, slavă lui Dumnezeu, există o făgăduin ă minunată: „Ce spun eu,
fra ilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împără ia lui
Dumnezeu şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină:
nu vom adormi to i, dar to i vom fi schimba i intr-o clipă, într-o clipeală din
ochi, la cea din urmă trâmbi ă. Trâmbi a va suna, mor ii vor învia nesupuşi
putrezirii şi noi vom fi schimba i. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii
să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.
Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta
muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:
«Moartea a fost înghi ită de biruin ă. Unde î i este biruin a, moarte? Unde î i
este boldul moarte?» Boldul mor ii este păcatul şi puterea păcatului este
Legea” (1 Corinteni 15:50-54).

Nu este minunat? Un trup nou? Fără firea păcătoasă. In sfârşit,

Dumnezeu va smulge vechea fire din noi şi o va distruge pentru totdeauna.
Atunci da, nu va mai exista luptă, conflict interior, dorin ă de a păcătui. Vom fi
din nou oameni cu o singură fire, cea a lui Hristos, perfectă şi care găseşte
plăcere în a iubi, asculta şi umbla pe căile lui Dumnezeu.

Până când va veni acea zi, vom învă a să convie uim cu vechea fire,
înfometând-o, sufocând-o şi hrănind noua fire în mod constant. Acesta a fost
secretul pe care l-a descoperit într-o zi apostolul Pavel.

Câ iva ani mai târziu, după ce a scris disperatul capitol 7 al Epistolei

către romani, Pavel le-a scris filipenilor spunându-le:„Iar acum, fra ilor, la
încheierea acestei scrisori, vreau să vă mai spun încă un lucru. Baza i-vă
gândurile pe ceea ce este adevărat, bun şi drept. Gândi i-vă la lucruri care sunt
curate şi plăcute!” (Filipeni 4:8; parafrază)

El vorbeşte despre hrana noii firi, observi? El descoperise secretul vie ii

victorioase. El nu mai alimenta vechea fire.

Acum, firea lui Hristos preluase controlul în via a lui. „Dar nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

Şi, pe măsură ce anii treceau, vechea lui fire a devenit din ce în ce mai
slăbită, în aşa fel încât, atunci când a venit momentul mor ii sale, a
exclamat:„Pentru mult timp m-am luptat neobosit şi în mijlocul tuturor acestor
lucruri m-am păstrat credincios Domnului. Acum a venit timpul să încetez
lupta şi să mă odihnesc: Am învins. Acolo în ceruri mă aşteaptă o cunună pe
care mi-o va da Domnul în ziua venirii Lui!” (2 Timotei 4:7,8; parafrază).

Ah, drag cititor, cât este de bine să vezi sfârşitul vie ii apostolului
Pavel!„Am învins”, a spus el. „Am reuşit! Am ajuns." Mă emo ionez când mă
45
gândesc la astfel de cuvinte. Asta înseamnă că şi eu pot învinge? Pot fi şi eu un
învingător? Chiar aşa, prietene. Tu şi cu mine putem. Hristos ne-a garantat
victoria la cruce. El este chiar lângă tine în orele de luptă. în momentele în care
crezi că to i te-au abandonat, că nu vei reuşi niciodată, că eşti un eşec complet,
adu- i aminte că El este acolo, iubindu-te, iertându-te şi sus inându-te. „Căci
Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voin a,
şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

Totul este o chestiune de timp. El va veni nu va întârzia şi atunci victoria

va fi definitivă şi veşnică.

„Doamne, î i mul umesc pentru făgăduin a că, într-o zi, lupta va lua
sfârşit. Ajută-mă ca, atâta timp cât voi fi pe acest pământ, să hrănesc firea lui
Hristos şi să las firea pământească să moară de foame. Asta este partea mea,
Dumnezeul meu, ştiu, dar nici asta nu reuşesc să fac. Te rog, vino şi fă în locul
meu ceea ce eu sunt incapabil să fac singur. Amin!”
CAPITOLUL 6 - PRIETENII ÎŞI APĂRĂ PRIETENII

În capitolul anterior, am văzut că înăuntrul nostru există două firi ce se

luptă pentru suprema ie în via a noastră. Cel rău va face tot posibilul ca firea
păcătoasă să iasă biruitoare şi să ne împingă în păcat. inta este mintea noastră,
pentru că ea reprezintă voin a noastră. Câmpul de bătaie este mintea noastră.
Dacă ne cucereşte mintea, ne-a cucerit via a. De aceea, el va face totul pentru a
o captura. Va folosi drogurile, alcoolul, igările, sexul, erezii, filozofii. Nu
contează metoda, nu contează ora, nu contează pre ul. Mottoul lui este: „A
învinge, a înfrânge, a ruina.” Vei descoperi că lupta nu este uşoară; vor exista
momente în via a ta în care te vei sim i ca o mică plantă firavă din mijlocul
deşertului, ce încearcă să se împotrivească unei furtuni de nisip ce o va duce la
distrugere.

Ce este de făcut? Are Dumnezeu vreo solu iei Bineîn eles că are.
Apostolul Pavel a spus: „încolo, fra ilor, întări i-vă în Domnul şi în puterea
tăriei Lui. îmbrăca i-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să pute i ine piept
împotriva uneltirilor Diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi
sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răută ii care sunt
în locurile cereşti” (Efeseni 6:10-12).

Vezi? Putem fi îmbrăca i cu puterea lui Dumnezeu. însă lupta nu va lua

sfârşit, pentru că duşmanul nostru este invizibil, viclean, laş şi insistent. El este
şi trădător. Nu-şi arată niciodată chipul. Se ascunde şi foloseşte ca instrument,
pentru a ob ine controlul vie ii noastre, ceva foarte subtil, numit ispită.

Ce este ispita? Este tot efortul pe care îl face inamicul de a ne duce în

păcat. Însă ispita nu este păcat. Nimeni nu trebuie să se simtă păcătos pentru
faptul că este ispitit. Dacă eşti întins în pat şi dintr-odată î i apare un gând
păcătos în minte, nu-i nevoie să te gândeşti că eşti pierdut şi să te condamni
pentru faptul că un gând negativ a apărut pentru o secundă sau două. Ellen
47
White are o ilustra ie foarte simplă în privin a aceasta: „Nu po i evita” spune
ea, „ca păsările să zboare pe deasupra capului tău, dar le po i împiedica să îşi
facă un cuib în el.”

Există multe tipuri de ispite. în realitate, Satana are o fabrică de ispite.

Acolo sunt elaborate ispite personalizate, specifice pentru fiecare individ. Iar
cel rău cunoaşte foarte bine partea slabă a fiecărei fiin e umane. Pentru unul va
fi alcoolul, pentru un altul invidia, pentru altul drogurile, pentru altul sexul fără
limite. în fine, lupta noastră este împotriva unei fiin e inteligente care ne
cunoaşte originile, mediul în care am crescut, însuşirile transmise ereditar de
către părin ii noştri. Va face totul ca să ne înşele. Se va ascunde în spatele unui
cântec senzual, în spatele unei femei frumoase, al unui tânăr minunat sau al
unei teorii fascinante. Se va îmbrăca în lumină, dacă va fi necesar. Pentru
scopurile sale, orice merge. Scopul scuză mijloacele.

Însă tot ce va face ca să te înşele este doar o ispită, iar ispita nu este păcat.

Inamicul nu va putea învinge decât dacă se bazează pe colaborarea fiin ei

umane. El poate face ce vrea. Ne poate înconjura via a de ispite: glasuri, multe
glasuri, bani, glorie, faimă, plăcere, lumini - tot ce vrei. Însă totul este doar o
ispită. El nu ne poate obliga să păcătuim. Şi dacă totuşi cădem, este pentru că
acceptăm să cădem. Este pentru că am cedat de bunăvoie farmecului ispitei.
„Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria
noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului şi nici a iadului să constrângă
pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu
trebuie să ne lăsăm înfrân i. Oricât de sever şi de neaşteptat ar fi atacul lui,
Dumnezeu Se îngrijeşte să ne dea ajutor şi, prin puterea Sa, noi putem birui"
(Patriarhi şi profeţi, p. 442).

Putem în elege diferen a dintre ispită şi păcat printr-o ilustra ie. Ispita
este ca un telefon care sună. Păcatul apare atunci când răspunzi. Dacă nu
răspunzi, nu există păcat. Dar telefonul continuă să sune. Deranjează?
Bineîn eles că deranjează, însă este doar o simplă ispită.
 Să luăm în considerare câteva sfaturi care ar putea fi utile atunci când ne
aflăm în fa a unei ispite. Când vine ispita, caută să te gândeşti la altceva. Am
explicat deja că lupta este dată pentru a ocupa teritoriul min ii, deci strânge în
mintea ta făgăduin e biblice. Există o lege a fizicii care spune: „Un spa iu gol
poate fi ocupat doar de un corp în acelaşi timp!” Spa iul este mintea noastră. Ea
nu poate rămâne niciodată goală, cu excep ia momentului în care dormim. Ori
de câte ori vine ispita, apelează la ajutorul divin, repetă un psalm din memorie,
cântă un imn, aminteşte- i versetul medita iei din acea zi, pune gânduri şi
făgăduin e biblice în minte. în conformitate cu legea fizicii, ispita nu va găsi
niciodată porti a ca să intre.

Ceea ce nu putem permite este ca gândul negativ, numit ispită, să rămână

în mintea noastră mai mult de două secunde. Nu trebuie să îl îndrăgim, nu
trebuie să ne găsim plăcere în el, pentru că atunci ispita devine păcat. Mai întâi
sub forma unei dorin e păcătoase, care după aceea ne va duce la un act păcătos,
iar dacă este repetat, ne va conduce la viciu.

Un alt sfat pe care ar trebui să ni-1 amintim este că perioada critică a

ispitei nu durează mai mult de 3 minute. Orice ispită trece printr-un proces.
începe pu in câte pu in şi continuă să bată din ce în ce mai tare la poarta cetă ii
min ii noastre. Există un moment în care pare că nu vei putea rezista. însă
fiecare ispită ajunge la punctul maxim al intensită ii sale într-o perioadă de 3
minute. î i aminteşti de exemplul cu telefonul? El sună, sună, dar, dacă nu
răspunzi, încetează să mai sune. Partea bună este că, după ce ai trecut de atacul
ispitei, po i să devii mult mai puternic. De fiecare dată când suntem ispiti i,
învingem sau suntem înfrân i, cucerim sau suntem cuceri i. Răspunsul pe care
îl dăm ispitei ne poate face mai puternici sau mai slabi. Dacă ne predăm în
bra ele lui Hristos şi biruim, vom fi mai bine pregăti i pentru următoarea ispită.
Dacă luptăm singuri şi eşuăm, vom fi mai slăbi i şi vulnerabili când va veni
următoarea ispită.

Iar acum, cel mai important sfat: Nu privi la tine însu i, priveşte la
Hristos! Este fundamental, pentru că rezultatul final va depinde de cine ocupă

49
gândurile noastre. Privind doar la noi înşine, vom avea parte de eşec şi
frustrare. Iată paradoxul. Lumea spune: „Priveşte la tine”, „descoperă- i
poten ialul”, „concentrează-te pentru a ob ine for a min ii”, „descoperă-te”,
„explorează- i energia interioară”. Însă înăuntrul nostru există doar chin, gol,
dezechilibru şi de multe ori disperare.

Dumnezeu are o cale mai bună. El ne cere să privim la Hristos. Aceasta

este o cale simplă, dar sigură.

Se povesteşte despre un anumit fachir din India care a ajuns într-un sat şi
le-a spus oamenilor de acolo că el putea face aur din nimic. Oamenii au alergat
să-l vadă pe ciudatul vizitator. Bărbatul a pus un pic de apă într-o farfurie mare,
câteva picături de vopsea şi a început să mişte farfuria în cercuri, repetând o
serie de cuvinte magice.

într-un moment în care aten ia publicului era distrasă, fachirul a lăsat sa

cadă din mânecă o bucată de aur în farfurie, după care a scurs apa din vas şi a
arătat tuturor bucata de aur. To i priveau cu neîncredere. Un negustor din oraş a
vrut să cumpere formula pentru 500 de dolari şi fachirul i-a vândut-o. „Dar", a
explicat, „nu te po i gândi la maimu a cu fundul roşu când mişti farfuria, pentru
că, dacă te gândeşti la ea, aurul nu va apărea niciodată”.

Negustorul a promis că„îşi va duce aminte să nu se gândească la

maimu ă”, dar cu cât se străduia mai mult, cu atât mai puternică îi rămânea în
minte imaginea maimu ei cu fundul roşu. Aşa că nu a ob inut niciodată mult
doritul aur.

Nu i se pare familiar acest fapt? Cu cât ne dorim mai mult să scăpăm de

ispită, cu atât ea este mai puternică. Priveşte la Hristos, El să ocupe întregul
teritoriu al min ii tale prin făgăduin ele biblice!

Am să vă împărtăşesc o experien ă care mi-a marcat via a de copil.

Trebuie să fi avut vreo şase sau şapte ani pe vremea aceea. La şcoală, to i copiii
erau cam de aceeaşi vârstă cu mine. Existau doar doi băie i mari, de şaisprezece
ani. Unul dintre ei era foarte răutăcios, îi bătea pe copii şi le lua lucrurile cu
for a.

Mama obişnuia să îmi dea în fiecare zi douăzeci de bănu i pentru o

gustare. Pe vremea aceea, cu douăzeci de bănu i puteai să cumperi o înghe ată
de căpşuni şi câteva alune prăjite. Cred că mă trezeam în fiecare zi cu o
extraordinară nerăbdare de a merge la şcoală doar datorită înghe atei şi
alunelor, şi nu din cauza învă atului. O înghe ată era cea mai mare bucurie
pentru un băiat de şase ani.

Într-o zi, pe drumul către şcoală, acel băiat răutăcios mi-a ieşit în cale şi
mi-a cerut bănu ii. M-am împotrivit, însă el mi-a răsucit bra ul şi mi i-a luat cu
for a.

— ÎI vezi pe acel bărbat fără un bra ? mi-a spus, arătând către un tânăr cu
o singură mână, care locuia în cartier. Ştii de ce nu are o mână? Eu i-am tăiat-o.
Şi dacă îi spui mamei tale sau profesoarei că i-am luat moneda, î i tai şi ie
mâna.

Atunci a început tragedia mea. Zi după zi îi dădeam bănu ii. Asta mă

umplea de revoltă. Cel mai rău era că nu puteam spune nimănui. Nu voiam să
îmi pierd bra ul. Am devenit un copil trist, plângeam singur noaptea. Nu mai
aveam motiva ie să merg la şcoală. Uneori, în pauză, acel băiat răutăcios
cumpăra o înghe ată cu banii mei şi o mânca lângă mine. Ce putea face un copil
de şase ani împotriva unuia de şaisprezece?

Intr-o zi, în timpul pauzei, priveam copiii jucându-se, când acel băiat rău
l-a bătut pe unul dintre ei. In acel moment, a apărut celălalt băiat mai mare din
şcoală, care l-a lovit. Spre surpriza mea, băiatul cel rău nu a avut curaj să îl
înfrunte.

Mi-a venit o idee strălucită. L-am căutat pe celălalt băiat şi i-am

spus:„Ti-ar plăcea să câştigi zece bănu i pe zi? Şi i-am spus toată povestea.
Băiatul a promis că mă va proteja. Ne-am în eles ca în următoarea zi să mă
aştepte în locul în care băiatul cel rău mă aştepta de obicei.
51
 în acea noapte, aproape că nu am dormit. Mâine, gândeam, va fi marea
mea zi. Nimeni nu-mi va mai lua vreodată ce-i al meu!

în următoarea zi m-am trezit devreme. Am primit bănu ii de la mama

mea şi m-am îndreptat spre şcoală. Acolo, în acelaşi loc ca întotdeauna, se afla
băiatul cel răutăcios aşteptându-mă. De data asta nu m-am uitat la el. Mi-am
văzut de drum, însă el m-a prins din urmă şi mi-a cerut banii.

— Niciodată, ai auzit? Nu- i voi mai da niciodată bănu ii mei, i-am spus
privindu-1 provocator în ochi.

Călăului meu nu-i venea să creadă ce auzea. A început să-mi răsucească

bra ul. Dar în acel moment, de cealaltă parte a străzii, a ieşit prietenul meu şi
amândoi i-am dat o mamă de bătaie bătăuşului.

Zâmbeşti? Şi eu zâmbesc astăzi, însă tremur când mă gândesc la orele de

agonie şi de neputin ă pe care le-a trăit un copil de şase ani.

Noi suntem copilul, iar Diavolul este acel băiat de şaisprezece ani.
Uneori el vine şi ne ia nu iluzia unei înghe ate, ci chiar bucuria de a trăi. Ne
dărâmă castelele, visurile, ne strică planurile. Ne fură valorile morale, respectul
de sine, smulge de la noi pacea şi echilibrul interior şi râde, râde pentru că se
consideră biruitor. Iar râsul lui este ca o palmă pe chipul lui Hristos.

Uneori se joacă cu noi aşa cum pisica se joacă cu şoarecele. Ne lasă să

scăpăm un pic, ne lasă să credem că suntem liberi, ca apoi să atace cu for ă,
rănindu-ne şi umilindu-ne.

De ce? De ce trebuie să fie aşa?

De cealaltă parte a străzii, pe colina singuratică, a fost atârnat un

Dumnezeu-om nu doar pentru a oferi iertare, ci ca să dea putere. Când a murit,
duşmanul a crezut că a învins, însă a treia zi a ieşit din măruntaiele pământului
un Hristos biruitor. A înviat. Astăzi trăieşte. Trăieşte pentru a da putere.
Priveşte la mormântul gol! Priveşte la cer şi vezi Uriaşul istoriei dispus să
biruie pentru tine! Hristos a învins. Hristos l-a învins pe vrăjmaşul Său în
pustie. L-a învins la cruce. L-a învins în moarte. Acum rămâne doar să-l
învingă în inimile noastre. In această privin ă, decizia ne apar ine. El nu poate
ieşi biruitor în inima noastră dacă nu îi permitem.

Vrăjmaşul nostru este un vrăjmaş învins. Se luptă cu disperare „ca un leu,

căutând pe cine să înghită fiindcă ştie că are pu ină vreme” pentru că
recunoaşte că este învins.

O veche legendă spune că un războinic lupta într-o bătălie când i-a fost
tăiat capul, însă era atât de implicat în luptă, încât chiar şi fără cap omora pe
mul i, până când cineva s-a uitat la el şi i-a spus:„Nu mai ai cap. Eşti mort.”
Atunci războinicul a căzut şi a încetat să mai lupte.

Aşa este, prietene. Luptăm cu un vrăjmaş fără cap. Hristos l-a învins
deja. Va învinge şi în inima ta?

Da! Pentru că nu te lasă singur niciodată.

„Satana nu poate să rabde ca cineva să apeleze la puternicul său rival,

deoarece se teme şi tremură înaintea puterii şi maiestă ii lui Hristos. întreaga
oştire a lui Satana tremură la şoapta rugăciunii arzătoare... Şi când îngerii
atotputernici, îmbrăca i cu armura cerului, vin în ajutorul sufletului descurajat
şi urmărit, Satana şi oastea lui dau înapoi, ştiind bine că lupta este pierdută. [...]

Strigă către Domnul, suflet ispitit! Cazi, aşa neputincios şi nedemn cum
eşti, la picioarele lui Isus şi cere împlinirea făgăduin ei Sale. Domnul va auzi.
El ştie cât de tari sunt pornirile inimii fireşti şi te ajută ori de câte ori vine
ispita.” (Solii către tineret, p. 53, 67)

53
CAPITOLUL 7 - ESTE POSIBIL SĂ FII PERFECT?

L-am cunoscut pe Richard în Victoria, în timpul unei Săptămâni de

Rugăciune.

M-a căutat la hotel într-o seară, după ce predicasem pe tema luptei firilor.

— Pastore, a spus el, cred că într-un anumit fel Dumnezeu este nedrept
cerând de la noi perfec iunea. El ştie că ne-am născut cu firea păcătoasă şi că
asta ne face să greşim în mod constant. Am făcut atât de multe lucruri greşite în
via ă! Nu am cum să fiu perfect.

Ca să în elegem acest subiect al perfec iunii, trebuie să analizăm via a

unor oameni considera i de Dumnezeu perfec i.

Despre Enoh, de exemplu, Biblia spune că „a umblat cu Dumnezeu, apoi

nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:24). Dacă
Dumnezeu decide să ia pe cineva la cer, o face pentru că acea persoană este
perfectă, nu crezi? Însă care a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a luat pe
Enoh la El? Biblia răspunde: „El a umblat cu Dumnezeu.”

Să analizăm cazul lui Noe. Sfintele Scripturi afirmă că „Noe era un om

neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui” (Geneza 6:9). Nu ar fi minunat
dacă intr-o zi Dumnezeu ar spune despre tine:„Acesta este un tânăr neprihănit
şi fără pată” sau: „Aceasta este o tânără fără pată”? Nu este aceasta ceea ce i-ai
dori să fii? Dar motivul pentru care Noe a fost considerat neprihănit şi fără pată
este că „el umbla cu Dumnezeu”

i-aduci aminte de Avraam? El a fost numit „tatăl credincioşilor”. Ştiai

că într-o zi Dumnezeu i S-a arătat şi i-a spus: „Eu sunt Domnul cel atotputernic.
Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană (fii perfect)” (Geneza 17:1)? i-ai dat
seama? Tot ce aştepta Dumnezeu din partea lui Avraam era să umble cu El.
Rezultatul acestui fapt era o via ă perfectă.
 Ce să mai spunem de David? Biblia afirmă că David a fost un „om după
inima lui Dumnezeu”. Ah! Dacă ar putea să spună asta şi despre noi într-o zi!
Ce altceva ne-am mai putea dori? Dar, de ce a devenit David „un om după
inima lui Dumnezeu”? Care a fost cea mai mare obsesie a vie ii lui David?
„Voi umbla înaintea Domnului, pe pământul celor vii.”

Ai observat că există o frază care este numitorul comun în via a tuturor

acestor bărba i men iona i mai sus?„A umblat cu Dumnezeu!” To i au fost
perfec i pentru că au umblat cu Dumnezeu. Exista o rela ie minunată de
dragoste între Dumnezeu şi ei. Ajunseseră, în experien a lor, la un punct în care
nu puteau trăi despăr i i de Dumnezeu. De aceea i-a considerat Dumnezeu
perfec i, sfin i, neprihăni i, fără pată şi drep i.

Interesant este că există întotdeauna ceva curios în via a fiecăruia. Intr-o

zi Noe s-a îmbătat până acolo încât şi-a scos hainele şi a rămas gol, făcând de
ruşine întreaga familie. Ai făcut asta vreodată? Noe a făcut-o, şi totuşi
Dumnezeu a spus că el era „neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui”.

Avraam a fost atât de laş într-o zi, încât i-a fost frică să spună că Sara era
nevasta lui şi, afirmând că era sora lui, aproape că l-a împins pe împărat să
comită adulter. Rezultatele ar fi fost îngrozitoare dacă Dumnezeu nu ar fi
intervenit în mod miraculos în acea noapte. Ce atitudine laşă din partea lui
Avraam! Dar şti i ce spune totuşi Dumnezeu despre el? „Avraam era
neprihănit!” Apostolul Pavel îl numeşte şi „părintele credincioşilor”.

Şi ce să mai spunem despre David? A căzut în păcat cu totul. A plonjat în

apele tulburi ale asasinatului, intrigii şi adulterului. Ai făcut vreodată ce a făcut
David? Niciodată? David a făcut toate acestea şi ştii ce spune Biblia despre el?
Că David era un om „după inima lui Dumnezeu” (Psalmii 116:9).

Există un lucru minunat pe care Dumnezeu doreşte să ni-1 spună prin

intermediul experien ei tuturor acestor oameni. Ceva măre , ce va revolu iona
via a noastră şi ne va arăta un infinit orizont de speran ă.

55
 Din punct de vedere omenesc, o persoană este neprihănită, sfântă,
desăvârşită, fără pată, atunci când nu greşeşte niciodată, când face totul cum
trebuie, când împlineşte toate normele, legile şi regulamentele.

Pentru Dumnezeu, un om devine neprihănit atunci când este dispus să

umble cu El. Când Hristos este cel mai important în via a lui. Când în elege tot
ce a făcut Hristos pentru el la cruce şi strigă după o nouă inimă în stare să
iubească; atunci când îl doare pentru toată suferin a cauzată lui Hristos prin
păcatele comise în trecut şi, privind la cruce, se îndrăgosteşte de Hristos până
acolo încât să spună: „O, Doamne Isuse,

Te iubesc! Te iubesc atât de mult, încât via a fără Tine n-are sens.
Ajută-mă să umblu cu Tine!”

In acel moment, minunatul Dumnezeu al dragostei varsă lacrimi de

bucurie şi apucă mâna slăbită a omului cu mâna Sa puternică. în momentul
acelei atingeri, trecutul nostru este şters pentru totdeauna; nu contează dacă am
fost be ivi sau laşi, adulteri sau criminali, totul rămâne îngropat. Pentru că în
acel moment ajungem să ocupăm locul lui Hristos. El ne oferă meritele Sale,
via a Sa biruitoare, caracterul Său nepătat şi, în acelaşi timp, ia asupra Sa
păcatele noastre şi suferă pedeapsa pe care o merităm noi. Din acel moment,
începe cea mai frumoasă şi extraordinară experien ă: experien a minunată a
umblării cu Hristos.

Dragostea, în mod natural, este baza acestei experien e, căci nu se poate

convie ui şi trăi fericit cu o persoană pe care nu o iubeşti. Tragedia noastră
uneori constă în faptul că noi evaluăm perfec iunea în func ie de capacitatea
noastră de a fi supuşi principiilor unei biserici sau normelor unei căr i.

Dumnezeu evaluează perfec iunea în func ie de tipul de rela ie pe care o

avem cu El. Atunci când începem umblarea cu Hristos, descoperim curând că
există multe lucruri care lui Hristos Ii plac, însă nouă nu ne plac. De asemenea,
există lucruri care nu-I plac lui Hristos, iar nouă ne plac. Ce este de făcut într-o
asemenea situa ie? Ne aflăm într-un impas. Ce este de făcut?
 Aici, din nou solu ia problemei este dragostea.

Când eram băiat, nu-mi plăcea papaya. Era un fruct cu un aspect

neatractiv pentru mine. O dată am şi gustat o bucată, şi tot nu mi-a plăcut. Dar
într-o zi am cunoscut o tânără extraordinară. Am început să o plac şi, după un
timp de prietenie, ne-am căsătorit. Nu voi uita niciodată primul mic dejun
pregătit de ea. Când am păşit în cameră, am găsit toată masa decorată cu un
ornament special, iar în mijlocul mesei se afla un papaya enorm. Lângă masă se
afla ea, cu o rază de anticipare în ochi, ca şi cum se întreba: „Oare îi va plăcea?”
Am luat loc la masă şi, după ce I-am mul umit Domnului, a tăiat papaya pe
jumătate şi mi-a servit una din jumătă i. Am privit fructul. Am privit-o pe ea.
Am privit fructul din nou. îmi venea să-i spun: „Mul umesc, nu-mi place
papaya”, însă nu am reuşit. O iubeam. Nu am avut curajul să o dezamăgesc.
Am luat fructul şi, practic, l-am înghi it.

Următoarea zi, când am ieşit din cameră, am încremenit. în mijlocul

mesei se afla din nou un fruct de papaya. M-am uitat la so ia mea şi am afirmat:
„Se pare că î i place mult papaya!” Iar ea, în modul cel mai natural posibil, a
răspuns:„Pentru mine, practic, nu există mic dejun fără papaya, iubitule.”

Într-o frac iune de secundă mi-am imaginat o via ă întreagă înghi ind
papaya. însă atunci când am privit chipul so iei mele şi i-am văzut zâmbetul de
satisfac ie, am sim it o bucurie lăuntrică în inimă. îmi iubeam so ia. Ce putea
însemna să mănânci un papaya în plus, în compara ie cu bucuria de a o vedea
fericită?

În elegi ce vreau să spun? în ziua în care ne vom îndrăgosti de Hristos, în

ziua în care vom ajunge să-L iubim cu toată inima noastră, lucrul pe care ni-1
vom dori cel mai mult va fi acela de a-L vedea zâmbind. Fără îndoială, vor
exista lucruri care-L fac fericit şi pe care nouă, cu firea noastră păcătoasă, nu ne
face plăcere să le facem. Nu cred că este uşor să pierdem gustul pentru lucrurile
pe care suntem obişnui i să le facem sau să învă ăm să facem lucruri care nu ne
plac. Vom avea de plătit un pre şi vor exista planuri la care va trebui să

57
renun ăm. Adesea, acest lucru va necesita efort, sacrificiu şi suferin ă, însă
toate vor avea sens dacă o vom face din dragoste pentru Isus.

Profetul Mica a explicat odată modul corect de a umbla cu

Dumnezeu:„ i s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”
(Mica 6:8)

Po i vedea că cerin a nu este aceea de a umbla cu Dumnezeu pur şi

simplu. Contează să umbli „smerit” cu El. El este Cel care conduce. El este Cel
care arată calea. El este Cel care spune ce este cel mai bine pentru amândoi. Eu
îl iubesc şi accept sfatul Său pentru că ştie ce este bine pentru mine. Nu sunt eu
cel care conduce umblarea cu El, nu sunt eu cel care trebuie să îl ducă pe
Dumnezeu acolo unde cred că trebuie să merg. Doar mă prind de mâna Lui şi
merg. El este Tatăl meu, prietenul meu, fratele meu, începutul şi sfârşitul meu.
El este totul. Eu doar mă predau în bra ele Sale pline de dragoste şi merg. Mă
duc acolo unde El doreşte şi fac tot ce-mi spune. La urma urmelor, El cunoaşte
drumul şi tot ce îşi doreşte este ca eu să fiu fericit.

Toate acestea capătă sens doar când există dragoste. Via a întreagă este
motivată de dragostea lui Hristos. Dacă nu există o rela ie de dragoste între
Hristos şi noi, via a devine goală. Creştinismul devine o povară grea, plină de
interdic ii şi datorii. 11 putem purta un an, doi sau douăzeci, dar, într-o zi
ajungem la limită şi îl abandonăm sau devenim nişte zombi, oameni fără via ă,
maşinării care poartă povara, care împlinesc, care se supun, însă doar maşini,
fără bucurie, fără entuziasm, incapabili de a şti ce este fericirea.

Intr-una din zile, undeva, intr-un cerc de prieteni, cineva ne întreabă:,,Tu

de ce nu bei?” Şi, aproape ruşina i, răspundem: „Pentru că religia mea nu-mi
permite, este o regulă a bisericii mele.” Uneori, via a întreagă este dusă în felul
acesta. Religia, biserica este cea care contează. Şi Hristos? Cum rămâne cu
Hristos în toate acestea? Ce simte El? Ne interesează dacă zâmbeşte sau
plânge? Te-ai gândit vreodată la El ca la o persoană care iubeşte, zâmbeşte,
care poate fi rănită şi care plânge chiar?
 Să analizăm cazul unei tinere care se duce să cumpere un articol de
îmbrăcăminte, de exemplu. Umblă din magazin în magazin, se uită la vitrine
până ce găseşte îmbrăcămintea potrivită pentru bugetul ei. Ce face ca să
cumpere îmbrăcămintea aceasta? O probează, se uită în oglindă să vadă dacă îi
stă bine, dacă se asortează cu nuan a pielii ei, dacă se potriveşte cu corpul ei şi,
în final, o plăteşte şi o duce acasă. Putem spune că asta înseamnă a umbla cu
Dumnezeu?

Odată am mers cu so ia mea ca să-şi cumpere pantofi. După ce a analizat

mai multe perechi, a venit momentul în care trebuia să ia o decizie. Ii plăceau
două perechi. Le-a probat şi pe una, şi pe cealaltă. Deodată, se uită la mine şi
mă întrebă:

ie care î i place?

Uite, am răspuns, nu contează ce-mi place mie. Tu eşti cea care va purta
pantofii, cumpără-i pe aceia care crezi că sunt mai buni.

Nu, a continuat ea, vreau să alegi pentru mine.

De ce?

— Pentru că te iubesc şi mă voi sim i fericită să port pantofii aleşi de tine.

Această declara ie m-a emo ionat atât de mult, încât până la urmă am luat
amândouă perechile.

Asta este exact ceea ce trebuie să se întâmple în rela ia noastră cu

Hristos. El trebuie să fie atât de iubit şi de real pentru noi, încât să ajungem la
un punct în care, înainte de a cumpăra o îmbrăcăminte, să privim la El şi să-L
întrebăm: „I i place? O, Doamne Isuse, Te iubesc atât de mult încât voi fi fericit
să port haina pe care Tu ai ales-o pentru mine!”

A umbla cu Dumnezeu înseamnă a-L avea prezent în via a noastră de zi

cu zi. A-L consulta înainte de a lua o decizie, înainte de a începe vreo rela ie de

59
curtenie, înainte de a pune vreo podoabă pe chip, înainte de a intra în vreun loc,
înainte de a ieşi pentru vreo întâlnire.

Vezi? Via a noastră nu se limitează la o biserică. Nu este o religie cea

care determină faptele noastre. Facem sau nu facem, mâncăm sau nu mâncăm,
ne îmbrăcăm cu un anumit lucru sau nu, din dragoste pentru Hristos. Dacă
vedem un surâs pe chipul Lui, continuăm. Dacă, din contră, observăm o umbră
de triste e în privirea Lui sau două lacrimi curgându-I pe obraz, atunci e timpul
să ne oprim nu pentru că biserica ne interzice, ci pentru că îl iubim şi nu avem
curajul de a-L vedea suferind.

Acum să ne întoarcem la titlul capitolului. Este posibil să fii perfect?

Dacă crezi că a fi perfect înseamnă că nu vei greşi niciodată, nu, nu este posibil.
Însă — slavă Domnului! — conceptul biblic este diferit. Pentru Dumnezeu, a fi
perfect este „a umbla cu El” ca Enoh, ca Noe, ca Avraam sau David.

Ai privit vreodată un tată inându-şi fiul de patru ani de mână? Paşii

tatălui sunt mari şi copilul nu reuşeşte să men ină ritmul, însă el se prinde de
bra ul puternic şi merge înainte. Deodată, poate să se împiedice, poate aluneca,
dar atâta timp cât mica lui mână se prinde de bra ul tatălui, nu cade. Care este
secretul de a nu cădea la pământ? Bra ul tatălui. El este ajutorul său şi singura
garan ie că într-o zi va ajunge la locul dorit, în ciuda posibilelor alunecări şi
poticneli.

De aceea, Enoh, Noe, Avraam şi David au fost considera i neprihăni i.

Cel dintâi s-a prins de bra ul Tatălui, a umblat cu El şi nu avem informa ii că ar
fi căzut vreodată. Ceilal i trei au umblat cu Dumnezeu, au alunecat, s-au
împiedicat, dar s-au inut de bra ul Tatălui şi nu au rămas căzu i; au continuat
călătoria. Iar Dumnezeu i-a considerat perfec i, la fel ca pe Enoh.

Ai greşit vreodată în via ă? Nu este nevoie să trăieşti chinuit din cauza

asta. Priveşte la crucea lui Hristos. El a plătit deja pentru greşeala pe care ai
făcut-o. El te iartă şi te acceptă. Eşti rănit? Căderea a fost atât de puternică încât
nu i-au mai rămas for e ca să întinzi mâna după ajutor? Nu te îngrijora. Pri-
veşte doar! Priveşte acolo pe munte un Dumnezeu al dragostei murind încetul
cu încetul! De ce crezi că a suferit atât? A fost din dragoste pentru tine. Fiindcă,
pentru El, tu valorezi mult.

— Pastore, vei spune, nu este adevărat. El nu mă poate ierta. Spune i asta

pentru că nu mă cunoaşte i!

Ai dreptate. Eu nu te cunosc, însă cunosc iubirea lui Hristos. într-o zi am

sim it revolta, golul şi disperarea în suflet, iar El m-a iubit, m-a iertat şi m-a
acceptat. De aceea î i pot spune. Priveşte la Hristos! El „poate să vă păzească
de orice cădere şi să vă facă să vă înfă işa i fără prihană şi plini de bucurie
înaintea slavei Sale.” (Iuda 24)

61
CAPITOLUL 8 - PRIETENILOR LE PLACE SĂ STEA DE VORţĂ

La urma urmelor - se încheia scrisoarea primită - se pare intr-adevăr că nu

există solu ie pentru cazul meu. Ştiu că rugăciunea m-ar ajuta să rezolv
problema, însă nu simt dorin a de a mă ruga. Cel mai rău este că, atunci când
mă rog, termin tot ce aveam de spus în două minute. Am impresia că
rugăciunea mea nu trece de tavan!”

Ai sim it vreodată aşa ceva? Adevărul este că, în to i aceşti ani în care am
lucrat cu tinerii, am descoperit că problema unui tânăr nu este aceea de a nu şti
că are nevoie să se roage. Toată lumea ştie că trebuie să te rogi şi că rugăciunea
este hrana noii firi. To i ştiu că puterea vine prin rugăciune. Chinul tânărului
este exprimat în scrisoarea prezentată mai sus. „Pastore, nu simt dorin a de a
mă ruga. Ştiu că trebuie să mă rog, dar nu reuşesc.” Ce este de făcut? In primul
rând, este necesar să în elegem ce înseamnă rugăciunea. „Rugăciunea este
deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu ca unui prieten”, a spus Ellen G.
White (Calea către Hristos, p. 78). Conform acestei declara ii, a te ruga nu este
nimic mai mult decât o conversa ie cu un prieten. Prietenilor le place să
vorbească. Este ceea ce fac cel mai mult. Dacă cineva nu doreşte să converseze
cu prietenul său, nu este pentru că nu îşi dă seama de faptul că prietenii au
nevoie să converseze. Problema se găseşte în rela ia cu acel prieten. Ceva este
în neregulă. A fost ridicată vreo barieră. Prietenia este zdruncinată, iar solu ia
nu se află în citirea de căr i sau în ascultarea de predici care arată datoria de a
conversa cu prietenul tău. Acestea trebuie să te înve e cum să rezolvi problema
cu acel prieten. Pentru ca prietenia să fie ce a fost înainte, este nevoie de ajutor.
Odată ce problema a fost rezolvată, dialogul cu prietenul va veni în mod
spontan.

In al doilea rând, este necesar să ştii că o conversa ie trebuie să se bazeze

pe sinceritate. într-o rela ie adevărată de prietenie nu este loc pentru
prefăcătorie sau ipocrizie. Doare când descoperi că cineva e ipocrit fa ă de tine.
 Însă, când afli că o persoană pe care o iubeşti mult este ipocrită fa ă de
tine, doare mult mai mult.

Hristos ne iubeşte şi ceea ce aşteaptă în rela ia noastră cu El este, mai

presus de toate, sinceritate. Asta a spus în Predica de pe Munte: „Când vă
ruga i, să nu fi i ca fă arnicii... să nu bolborosi i aceleaşi vorbe” (Matei 6:5,7).

Cuvântul grecesc tradus prin „bolborosi i” este batologeo şi e folosit, în

general, pentru a exprima ceea ce face un papagal sau un om beat, adică
vorbeşte de dragul de a vorbi, vorbeşte fără să gândească, vorbeşte doar ca să
spună ceva. Ce vrea să ne spună Domnul Isus e că, atunci când conversăm cu
El, trebuie să o facem cu sinceritate, sim ind cu adevărat ceea ce spunem. El
doreşte ca rugăciunea noastră să vină din inimă, şi nu doar din gură.

Când avea cinci ani, fiului meu celui mai mic nu-i plăcea să mănânce
verde uri. Numea „plantă” tot ce avea culoarea verde. Spunea: „Nu-mi plac
plantele!” Intr-o zi, la prânz, masa era plină de lucruri verzi. Surâsul i-a
dispărut de pe chip dintr-odată. L-am rugat să facă rugăciunea şi s-a rugat aşa:
„Tată, sunt supărat. Avem de mâncat doar «plante»!” Şti i cum s-ar fi rugat
dacă ar fi fost mai mare? Ar fi mul umit pentru „darurile de mâncare deosebite
care se află pe masă”.

Aici este problema noastră. Nu suntem sinceri. Spunem mereu aceleaşi

lucruri pentru că suntem obişnui i să vorbim aşa. Când ne trezim diminea a, îi
mul umim Domnului pentru „somnul odihnitor”. Poate că ne-am răsucit în pat
toată noaptea sau ne-am trezit cu o durere de spate, dar îi mul umim pentru
„somnul odihnitor”. Aproape că avem memorată o rugăciune pentru diminea ă
şi una pentru seară. Mereu acelaşi subiect. Putem să nu avem nici cea mai mică
dorin ă de a ne ruga, însă îngenunchem ascultători şi repetăm rugăciunea
obişnuită, care, în mod normal, nu durează mai mult de două minute. Iar când
ne întindem în pat, trăim acea senza ie ciudată că rugăciunea noastră nu pare să
se fi ridicat mai sus de tavan.

63
 De ce să nu privim rugăciunea ca fiind o minunată experien ă de a
conversa cu Isus, în loc să o considerăm o datorie zilnică?

Ai prieteni? Despre ce vorbeşti cu ei? Vorbeşti mereu despre acelaşi

lucru sau schimbi subiectul dialogului în fiecare zi? Te-ai gândit vreodată să
„stai la taclale” cu Hristos? Să vorbeşti cu El, pur şi simplu, pentru că î i face
plăcere? Să te rogi fără să ceri nimic, doar să povesteşti, să spui secrete, să- i
deschizi inima şi să îi povesteşti ce ai făcut în timpul zilei, chiar dacă par a fi
lucruri fără importan ă? în ziua în care vom descoperi bucuria de a vorbi cu
Dumnezeu în felul acesta, vom fi descoperit secretul unei vie i puternice. Asta
este umblarea cu Dumnezeu.

— Dar, pastore, vei spune, nu simt dorin a de a vorbi cu El!

Atunci spune-I. Spune-I că nu ai dorin a de a te ruga şi întreabă-L de ce

se întâmplă asta. De ce, chiar dacă ştii că trebuie să te rogi, nu ai dorin a de a o
face? Va avea loc o minune, fii sigur de asta. Dintr-odată, fără să vrei, te vei
surprinde că vorbeşti cu Dumnezeu nu un minut, nici cinci, ci douăzeci sau
treizeci. Şi cel mai important este că va dispărea senza ia aceea că rugăciunea
ta nu se ridică mai sus de tavan şi, în schimb, vei gusta din bucuria de a
conversa cu Isus Hristos ca şi cu un prieten.

Un alt lucru pe care ar fi bine să ni-1 amintim este că nu trebuie să

reducem rela ia cu Dumnezeu doar la chestiuni spirituale. Trebuie să îi
permitem să participe în via a noastră de zi cu zi, în rela ia noastră de prietenie,
la serviciu, la temele pentru acasă pe care le primim la şcoală, la ceea ce se
întâmplă în inimă şi nu aveam curajul să spunem nimănui.

Uneori facem ceva greşit în timpul zilei, iar înainte de culcare, repetăm
aceleaşi cuvinte dintotdeauna: „Doamne, iartă-mi păcatele.” De cât timp este
nevoie pentru a repeta această propozi ie? Cum ar fi dacă, în loc să zicem, pur
şi simplu, „iartă-mi păcatele” l-am povesti ce s-a întâmplat? Detalii, în elegi?
De ce să nu-I povestim despre lupta pe care am dus-o înainte de a ceda ispitei,
cum ne-am sim it după aceea, ce lec ii am învă at din tot ce s-a întâmplat, ce
aspect al vie ii noastre necesită restaurare şi multe alte lucruri? Nu este nevoie
să ne grăbim, pentru că nu împlinim o „datorie dureroasă”, doar conversăm cu
cel mai milos şi minunat Prieten pe care o fiin ă umană L-ar putea avea.

Pe măsură ce timpul trece, iar prietenia cu Hristos se aprofundează,

timpul nostru de rugăciune va deveni, cu siguran ă, mai plăcut şi mai
îndelungat. încrederea noastră în El va fi din ce în ce mai mare, până acolo
încât vom avea o asemenea experien ă cu El că, probabil, va fi greu de în eles
pentru celelalte persoane.

Cunoşti relatarea despre Ghedeon? Era un om al rugăciunii. îşi cunoştea

Prietenul şi dialoga cu El. într-o zi se găsea într-o situa ie de conflict, un
moment ce pretindea o decizie. Nu ştia ce atitudine să ia. S-a dus pe câmp ca să
converseze cu Prietenul său. El nu îl dezamăgise niciodată şi nu avea să o facă
nici acum.„Doamne” a spus Ghedeon,„am nevoie de un semn. Voi pune un val
de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă şi tot pământul va
rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus”
(vezi Judecătorii 6:37-40).

Şi Dumnezeu, Prietenul său, a răspuns cerin ei lui. însă Ghedeon încă nu

era convins. L-a pus pe Dumnezeu la încercare încă o dată: „O, Doamne, vreau
ca mâine să fie totul invers, lâna uscată şi pământul umed.” Şi aşa a fost.

Putem gândi despre Ghedeon că se juca cu Dumnezeu, însă ne-am înşela.

Ghedeon avea o rela ie personală cu Dumnezeu. Erau prieteni. în această
ocazie, Ghedeon era doar un om speriat, indecis. Avea nevoie de un semn,
pentru că nu voia să greşească în decizia pe care urma să o ia. A cerut un semn,
iar minunatul său Prieten a răspuns.

Vei spune că aşa ceva nu se mai întâmplă în ziua de azi, că este doar o
întâmplare din vremuri biblice... De ce trebuie să fie aşa? Dumnezeul nostru nu
S-a schimbat. Este acelaşi, încă doreşte să aibă o rela ie de prietenie cu fiecare
fiin ă umană. Trebuie doar să învă ăm să comunicăm cu El. Trebuie doar să-L
iubim şi să ne lăsăm purta i în bra ele Sale.
65
 Pe vremea studen iei mele, am auzit de o întâmplare interesantă pe care
nu am reuşit să o uit niciodată. Este povestea unui tânăr al cărui vis era acela de
a fi misionar în Africa. Când mai erau doar cinci zile până la absolvire,
directorul Seminarului a anun at că era nevoie de doi tineri să meargă misionari
în Africa, la cererea Conferin ei Generale. Tânărul nu ştia dacă visa sau dacă
era treaz, pentru că acela era cel mai mare vis al său. S-a grăbit să ceară mai
multe informa ii:

Domnule director, aş dori să fiu unul dintre cei doi misionari care vor
merge în Africa. Acesta a fost visul meu dintotdeauna.

Foarte bine, fiule, a răspuns calm directorul. Conferin a Generală are cele
patru bilete de călătorie pregătite.

Patru? a întrebat tânărul. Nu era nevoie doar de doi misionari?

Sunt pentru două cupluri, fiule. Nu putem trimite misionari necăsători i

în Africa.

Tânărul a amu it. Nu avea logodnică sau prietenă, nici pe cineva în

perspectivă, iar planul Conferin ei Generale era ca misionarii să plece la scurt
timp după absolvire.

Nu se poate face o excep ie? a întrebat. Este imposibil să găsesc pe

cineva cu care să mă căsătoresc intr-un timp atât de scurt.

— Nu, fiul meu. Şi ar fi bine să începi să cau i o so ie dacă vrei să- i

împlineşti visul de a fi misionar.

Au trecut trei zile şi tânărul epuizase toate argumentele pentru a putea

călători necăsătorit. Când a văzut că nu avea să reuşească, s-a dus în cameră şi
s-a rugat. Isus şi el erau prieteni. Obişnuiau să stea de vorbă, iar în acel moment
decisiv al vie ii sale, Prietenul, cu siguran ă, nu avea să îl abandoneze.

„Doamne Isuse”, s-a rugat, „Tu ştii că toată via a mi-am dorit să fiu
misionar în Africa. Iată, Doamne, marea ocazie, însă văd că va fi imposibil să
călătoresc singur. Trebuie să mă căsătoresc. Dacă voi alege în grabă, este foarte
posibil să aleg greşit. De aceea voi cere ceva diferit, Doamne, însă voi face
această cerere încrezându-mă în prietenia noastră, în dragostea Ta minunată şi
în convingerea că Tu nu greşeşti niciodată. Când va suna clopo elul pentru a
anun a prânzul, voi alerga spre sala de mese, îmi voi lua tava şi mă voi aşeza la
cea mai îndepărtată masă. Prima fată care se va aşeza la masa mea, voi şti că a
fost trimisă de Tine ca să-mi fie so ie. Mă voi căsători cu ea şi vom călători
către Africa.”

Când clopo elul a sunat, băiatul a alergat spre sala de mese, s-a aşezat la
masa cea mai îndepărtată şi s-a rugat în inima lui:„Doamne, acum este rândul
Tău, trimite-mi fata potrivită!"

Studen ii au început să intre. Unul câte unul, băie i şi fete se aşezară în

jurul meselor. Dintr-odată, o fată şi-a luat tava, s-a uitat peste tot înjur, a fixat
cu privirea masa tânărului şi, cu paşi hotărâ i, a început să se îndrepte
într-acolo. Prietenul nostru a plecat capul şi a început să se roage: „Doamne, te
rog, trimite orice fată, în afară de aceea!” Nici nu terminase de vorbit, că fata a
şi cerut voie să se aşeze.

Acela a fost cel mai neplăcut prânz din toată via a tânărului. Nu putea
în elege de ce se întâmplase aşa. O cunoştea pe acea fată. Întotdeauna o
considerase prea mândră şi, în cei patru ani în care amândoi fuseseră colegi de
facultate, nu schimbaseră mai mult de cinci cuvinte.

La ieşirea din sala de mese, a abordat-o.

Doresc să-mi răspunzi la o singură întrebare. Ştii că nu ne simpatizăm, nu

suntem prieteni şi că în aceşti patru ani nu am stat niciodată la aceeaşi masă. De
ce astăzi, chiar astăzi, a trebuit să vii la masa mea?

Nu ştiu, a răspuns fata, mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă pregăteam în

cameră, aşteptând să sune clopo elul pentru prânz, când am avut o senza ie
ciudată, un fel de voce, sau de convingere, ceva ce părea să îmi spună: „Mergi
la sala de mese, caută o masă unde se află un tânăr singur şi aşază-te acolo!” Nu
67
am dat aten ie, însă în timp ce mă îndreptam către sala de mese, vocea
continua: „Tânărul singur, tânărul singur...” Când am intrat, mi-am luat tava,
având încă aceeaşi senza ie, iar unicul tânăr singur erai tu, aşa că am mers
acolo.

Era de necrezut. Lâna umedă şi pământul uscat. I i aminteşti? Tânărul a

privit drept în ochii ei şi a spus:

Trebuie să ne căsătorim imediat după absolvire.

Să ne căsătorim...? s-a speriat fata. Eu nu trebuie să mă căsătoresc cu

nimeni, cu atât mai pu in cu tine. Acum am alte planuri, absolvirea...

Însă, după ce tânărul i-a povestit totul, tânăra a fost convinsă că

Dumnezeu îi conducea via a şi a acceptat simplu:

— Atunci... ne căsătorim.

Seamănă cu o telenovelă, nu-i aşa? Însă aici se află secretul unei vie i
puternice - în felul de rela ie pe care o avem cu Hristos: dacă El este o teorie, un
nume, o doctrină sau dacă este o Persoană, un Prieten, un Frate.

Adică putem să cerem un semn de la Domnul fără nicio teamă? Depinde.

Dacă El nu i-a lăsat îndrumări precise şi bine definite în Cuvântul Său, dacă
eşti dispus să accep i în umilin ă sfatul Său şi dacă eşti prieten cu Isus până
acolo încât să te încrezi atât de mult în El, po i.

Dar, într-una din zile, după o predică pe această temă, o tânără m-a căutat
şi mi-a spus: „Pastore, sunt căsătorită cu un bărbat care nu are aceeaşi religie ca
a mea. Ne-am căsătorit pentru că, atunci când tânărul a vrut să fim prieteni, eu
am cerut un semn de la Domnul, care mi-a răspuns afirmativ.” Hei, hei, hei! Nu
este chiar aşa. în Cuvântul lui Dumnezeu scrie clar: „Nu vă înjuga i la un jug
nepotrivit” (2 Corinteni 6:14). Nu mai este nevoie să ceri un semn. Ce semn?
Cum te-ai uita la un om care vrea să jefuiască o bancă şi care cere un semn de la
Dumnezeu ca să vadă dacă e bine ce face sau nu? Biblia este clară în privin a
aceasta: „Să nu furi!” Nu este nevoie de încă un semn pe lângă această
avertizare clară; de un semn care să contrazică ce stă deja scris.

Rugăciunea - ce privilegiu al fiin ei umane! A- i deschide sufletul

înaintea Domnului ca înaintea unui prieten cu care po i sta de vorbă, căruia îi
po i cere sfat - aceasta este rugăciunea. Acest fel de rugăciune este „respira ia
sufletului, hrana noii firi”.

Se spune că, în Războiul din Vietnam, în mâinile unui soldat mort a fost
găsită o hârtie scrisă în momentele lui de agonie. Spunea cam aşa: „O,
Doamne, eu nu am vorbit niciodată cu Tine! Astăzi, pentru prima dată, când
aud zgomotul armelor, când văd cadavrele tovarăşilor mei, când simt că în
curând voi muri şi eu, simt dorin a de a-Ti vorbi. Din păcate, este prea târziu.”

Este posibil ca, precum acel soldat, să ajungem să spunem: „O, Doamne,
nu am vorbit niciodată cu Tine, pentru că ce făceam eu nu era o rugăciune, ci
pur şi simplu repetam nişte cuvinte fără sens, obişnuite şi monotone, dar astăzi
vreau să- i vorbesc cu adevărat, să-mi deschid sufletul înaintea Ta şi să simt că
eşti Prietenul meu!”

69
CAPITOLUL 9 - CUM HRĂNIM NOUA FIRE

Imediat după botezul Său, Hristos a fost dus de către Duhul în pustie. în
acele locuri singuratice, Isus a pronun at cuvinte ce au rămas pentru totdeauna
ca o cheie către o via ă puternică şi fericită.„Omul nu trăieşte numai cu pâine,
ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Poate că te gândeşti: „Pastore, ştiu deja, ve i vorbi despre studiul Bibliei.

Ştiu că trebuie să o studiez, însă nu simt dorin a, nu găsesc plăcere în citirea ei.”

În primul rând, prietene, nu privi citirea Bibliei ca pe o datorie. Priveşte

la Cuvântul lui Dumnezeu ca la o scrisoare de dragoste. Ce face un tânăr când
primeşte o scrisoare de la iubita lui? Se gândeşte: „Oh, ce enervant, nu am chef
să citesc scrisoarea asta, sunt obosit, dar voi arunca o privire, aşa, din
obliga ie”? Nu, bineîn eles că nu. Din contră, o aşteaptă cu nerăbdare, o
deschide pe nerăsuflate şi devorează cu înfrigurare fiecare cuvânt. Şi după
aceea, o aruncă? Nu. O păstrează în buzunar. După două minute, o citeşte din
nou, apoi o pune iarăşi în buzunar. După nici cinci minute, o citeşte din nou cu
aceeaşi emo ie pe care a avut-o când a citit-o pentru prima oară. O dată, încă o
dată, de zeci de ori, până când nu mai are nevoie să o citească, pentru că o ştie
pe de rost, cu punct şi virgulă. Însă chiar şi aşa, continuă să o citească.

Unde este secretul? De ce atâta dorin ă nerăbdătoare de a citi scrisoarea?

De ce nu se satură de citit? Cuvântul-cheie este dragoste. Tânărul iubeşte
persoana care a scris acea scrisoare.

Biblia, dragul meu prieten, nu este un cod de norme şi interdic ii. Nu este
un compendiu de istorie al unui popor îndărătnic. Nu este un volum de
măsurători, nume şi culori. Nu este o carte despre animale ciudate şi simboluri
profetice. Biblia este cea mai frumoasă scrisoare de dragoste scrisă vreodată.
Este povestea unei iubiri nebune şi neîn elese. Este povestea unei iubiri ce nu
se satură să aştepte. Este o declara ie de dragoste scrisă cu cerneala roşie a
sângelui Mielului. începând din Geneza şi până la Apocalipsa, există un fir
roşu ce traversează fiecare pagină. Este sângele Mielului, strigând încă de la
Calvar: „Fiule, te iubesc, tu eşti cel mai frumos lucru din via a Mea.”

In Biblie po i întâlni, de asemenea, istoria vie ii multor oameni ca tine.

Oameni care au trecut prin ispite şi încercări. Oameni care uneori au alunecat şi
au căzut. Bărba i şi femei care au luptat împotriva sentimentelor, complexelor
şi patimilor lor, dar care au învins prin sângele Mielului. Prin intermediul
acestor întâmplări, Dumnezeu î i spune: „Fiule, şi tu vei reuşi, nu te descuraja,
priveşte înainte şi continuă!”

Însă, ca în toate, şi în via a creştină marele duşman este formalismul.

Citirea mecanică a Bibliei nu are valoare nutritivă pentru noua fire. Citirea
Bibliei trebuie să fie un moment de tovărăşie şi dialog cu Autorul ei. Citeşti un
verset şi meditezi la el. încearcă să aplici mesajul acestui verset la via a ta.
întreabă-te: „Ce vrea să-mi spună acest verset?” După aceea răspunzi. Spune-1
lui Dumnezeu ce crezi despre toate acestea. Vorbeşte-I despre cum este via a ta
în legătură cu mesajul pe care abia l-ai citit. Nu te grăbi. încearcă să „savurezi”
fiecare minut al dialogului cu Isus. Nu privi aceasta ca pe o datorie sau o povară
grea pe care trebuie să o por i, ci priveşte-o ca pe o întâlnire cu făgăduin ele
minunate ale lui Dumnezeu pentru tine.

O altă idee interesantă pentru a învă a să î i placă studiul Bibliei este

aceea de a citi Sfânta Scriptură la persoana întâi singular. De fiecare dată când
întâlneşti cuvântul „noi” sau verbul la persoana a treia plural, înlocuieşte cu
persoana întâi singular. Aşază via a ta în paginile Bibliei. Imaginează- i că
Dumnezeu vorbeşte pentru tine personal, şi nu pentru omenire în general. De
exemplu, în versetul din Romani 8:31, spune: „Deci, ce vom zice noi în fa a
acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”
Po i citi: „Deci ce voi zice în fa a acestor lucruri? Dacă Tu, iubite Tată, eşti cu
mine, cine va fi împotriva mea?” Atunci îi po i spune lui Dumnezeu ce lucruri
sau cine crezi că este împotriva ta, po i vorbi despre temerile tale, îndoielile
tale, incertitudinile tale şi po i încheia spunându-I că, în ciuda tuturor acestor
lucruri, crezi că, dacă El este cu tine, nimic nu va putea să te înspăimânte.

71
 Cu aceste idei în minte, doresc să împărtăşesc cu tine câteva sugestii
practice prezentate de către pastorul Tercio Sarli pentru o perioadă de medita ie
zilnică, rugăciune şi studiu al Cuvântului lui Dumnezeu:

Alegeăoăor ă- Aşa cum ai o anumită oră pentru masă în fiecare zi, alege o
oră pentru a fi singur cu Dumnezeu, pentru a medita, a te ruga şi a studia Biblia.
Ştiai că în fiecare zi de 24 de ore ai la dispozi ie 96 perioade de 15 minute?
Atunci de ce să nu rezervi două sau trei dintre aceste perioade pentru
comuniunea zilnică cu Dumnezeu?

Alege un loc - Locul rezervat pentru timpul tău de comuniune trebuie să

fie silen ios şi retras pentru a nu- i fi distrasă aten ia. Poate să fie în sufragerie,
în dormitor, în birou sau în mijlocul naturii, sub un copac, pe malul unui râu,
aşa cum făcea deseori Isus. Important este ca locul să fie acelaşi, de preferin ă
în fiecare zi, şi să te sim i confortabil.

Caut ă s ă teă linişteştiă - în această oră, uită- i preocupările şi petrece

primele minute în linişte deplină, pregătindu- i astfel inima pentru comuniunea
cu Dumnezeu. Dacă în timpul de comuniune î i vine în minte ceva important în
legătură cu serviciul tău, notează pe o foaie de hârtie, şi va înceta să te
deranjeze.

P streaz ăînăminteăscopulăacesteiăoreă- Te afli acolo pentru a medita, a

vorbi cu Dumnezeu, a asculta glasul Lui, a te ruga. Nu îngădui ca vreun alt
lucru să te distragă de la acest plan. Nu folosi acest timp pentru a pregăti lec ia
Şcolii de Sabat, pentru a memora ceva pentru programul de tineret sau pentru
orice altceva. Aceasta este ora dedicată comuniunii cu Dumnezeu, fără niciun
alt angajament.

Începeă cuă oă rug ciune - Vorbeşte cu Dumnezeu în mod natural.

Invită-L să fie cu tine în acea oră şi cere-I să te binecuvânteze în momentele de
medita ie, studiu al Bibliei şi rugăciune.

Foloseşteă Bibliaă - Alege o por iune din Cuvântul lui Dumnezeu şi

citeşte-o în linişte, meditând la fiecare frază, la fiecare punct expus acolo, şi
caută să auzi vocea lui Dumnezeu prin acea lectură. Duhul Sfânt va putea să î i
descopere adevăruri minunate pentru via a ta creştină. Dacă preferi, po i începe
cu evangheliile, citind un subiect sau un capitol în fiecare zi. Vei rămâne
surprins câte învă ături pre ioase vei descoperi acolo. Ia cu tine un caiet pentru
a- i nota noile descoperiri din Cartea Sfântă.

Alteăc r iădevo ionaleă- Pe lângă Biblie, po i citi alte căr i bune pentru
medita ie, cum ar fi: Calea către Hristos, Hristos, Lumina lumii, Parabolele
Domnului Isus, Predica de pe Muntele Fericirilor şi multe altele. Important nu
este să citeşti mult, ci să meditezi asupra a ceea ce citeşti oricât de pu in, şi
totuşi suficient pentru hrana ta spirituală; să meditezi pe îndelete asupra a ceea
ce parcurgi în lectură.

Momenteă deă rug ciuneă - Acum eşti pregătit să vorbeşti mai mult cu
Dumnezeu ca şi cu un prieten. Spune-I tot ce vrei. Prezintă-I îngrijorările tale.
Ellen White spune: „Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile,
necazurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra şi nici nu-L
vor obosi. (...) Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi chiar de
strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ce ne apasă. Nimic nu
este prea greu pentru Cel care ine lumile şi guvernează întregul Univers.
Nimic din ceea ce într-un fel oarecare are legătură cu pacea noastră nu este prea
neînsemnat pentru ca El să nu-1 ia în seamă” (Calea către Hristos, p. 48).
Roagă-te atât cât doreşti şi cât Dumnezeu te inspiră să o faci.

9.ă Câtă timpă s ă petrecă înă comuniune?ă - Nu se poate prescrie un timp

egal tuturor. Unii încep cu 15 minute zilnic, şi după aceea cresc timpul pe
măsură ce creşte capacitatea de medita ie şi comuniune. Bucuria acestei ore
este progresivă. Ellen G. White spune că ar fi bine să petrecem o oră, în fiecare
zi, meditând la via a lui Isus şi la învă ăturile Sale. (Hristos, Lumina lumii, p.
57).

Acum nu rămâne decât să începi şi să perseverezi. Nu te descuraja dacă

într-o zi sau alta va apărea vreo piedică. începe din nou şi caută să faci din ora
ta de comuniune o oră plăcută. Ca rezultat, te vei bucura din ce în ce mai mult
73
de mântuire şi vei avea plăcere să mărturiseşti celorlal i credin a şi fericirea ta
pentru că „inima care se odihneşte cel mai profund în Hristos va fi cea mai
zeloasă şi mai activă în a lucra pentru El.” (Calea către Hristos, p. 59)

Făgăduinţe pentru tine:

Cândăeştiăînăîncercare

Psalmii 23:4; 121:1,2. Matei 11:28,29. Ioan 16:3.

Cândăteăsim iăneajutorat

Psalmii 27:10; 34:6-8; 37:25; 57:1. Isaia 12:2; 35:4. Ieremia 29:13.

Cândăeştiăbolnav

Numeri 6:24-26. Psalmii 23:5; 103:3. Isaia 54:7,8. Ieremia 17:14.

Romani 8:18. 2 Corinteni 12:9.

Cândăteăsim iăsingur

Geneza 28:15. Psalmii 145:18; 34:8; 68:5. Isaia 25:4; 51:11. efania
3:17. Ioan 14:16-18.

Cândăeştiăîngrijorat

Psalmii 37:5; 42:11; 118:5. Matei 6:25-34. Luca 12:27-29. Filipeni 4:19.

Când ai pierdut pe cineva drag

Isaia 25:8,9. Matei 5:4. Ioan 5:25-28. 1 Tesaloniceni 4:13-18.1 Corinteni

15:51,52. Apocalipsa 14:13; 21:4.

Cândădoreştiăpace

Neemia 6:24-26. Psalmii 37:11; 119:165. Proverbele 3:1,2. Isaia 26:3,4;

48:18. Ioan 14:27. Romani 5:1. Filipeni 4:4-7.
 Cândăeştiătrist

Psalmii 42:11; 118:14. Isaia 35:10; 57:15.

Ioan 14:1-3; 15:11. Romani 15:13. Filipeni 4:4.

Cândăeştiăînăpericol

Psalmii 91:1-16; 18:2; 16:8; 23:4; 27:3; 34:7. Proverbele 18:10. Evrei
13:6.

Cândăî iăesteăfric

Psalmii 4:8; 27:1,3; 28:7; 121:1-8. Isaia 41:13; 43:1. Matei 8:26. Luca
12:7. Evrei 13:6.

Cândăeştiăînăp cat

Psalmii 32:1; 103:3,10-13; Isaia 1:18; 44:22. Ioan 3:16. Romani 6:23;
8:1.1 Ioan 1:9.

Cândăeştiăpierdut,ăînăderiv

Iosua 1:9. Psalmii 32:8; 73:23,24. Proverbele 4:18. Isaia 30:21. Ieremia
6:16; Ioan 16:13. Romani 8:14.

Cândădoreştiământuirea

Psalmii 62:1. Maleahi 1:21. Ioan 3:16; 6:40.

Faptele apostolilor 16:31. Romani 6:22,23.

Efeseni 2:8. Evrei 9:28.

Vezi şi articolul lui Tercio Sarli, , „Ora liniştită de comuniune: Ce este şi

cum poate deveni realitate”, publicat în Adventist Review în edi ia din mai
1987.

75
CAPITOLUL 10 - AR FI POSIBIL SĂ RĂMÂI ÎN TĂCERE?

A iubi este o experien ă minunată.

Ai iubit vreodată? I i aminteşti de ziua în care i-ai declarat dragostea?

Mâinile transpirau, iar cuvintele nu voiau să iasă. Însă i-ai făcut curaj şi ai
spus. Fata s-a uitat la tine cu o strălucire specială în ochi şi, în sfârşit, când
credeai că vei auzi mult visatul„da", intr-un mod dulceag a spus că avea nevoie
de un pic de timp de gândire. Nu-i aşa?

Nu vei uita niciodată acele zile de aşteptare. In special pe cea în care i-a
dat răspunsul. Nu ştiai dacă visai sau erai treaz, î i venea să alergi şi să strigi
spunându-le tuturor: „Sunt fericit pentru că m-a acceptat.” Când ai ajuns acasă,
ai luat telefonul şi ai început să le spui tuturor prietenilor:„Am o veste - mă
iubeşte.” Ai scris familiei: „A i aflat ultima ştire? Sunt îndrăgostit!” Pe stradă,
nu puteai să taci, trebuia să povesteşti tuturor că aveai prietenă. Fericirea pe
care i-o aducea această dragoste era aşa de mare, că i-ar fi explodat în piept
dacă nu spuneai şi altora.

Dar ce se întâmplă când un tânăr începe o rela ie de curățenie cu o fată

fără să o iubească? Are aceeaşi dorin ă de a le spune tuturor că de acum are o
prietenă? Sau preferă să ină ascunsă prietena pentru ca nimeni să nu ştie
despre rela ia lui cu ea?

Cam aşa se întâmplă şi cu prietenia noastră cu Hristos. In ziua în care

vom ajunge să Îl iubim pe Domnul Isus cu toată inima, cea mai mare dorin ă a
noastră va fi. să ieşim în lume şi să spunem tuturor persoanelor pe care le vom
întâlni despre dragostea vie ii noastre. Nu este posibil să păstrezi tăcerea.
Trebuie să anun i, să mărturiseşti, să spui altora despre minunile mântuirii.

In Biblie există două experien e ce nu pot fi despăr ite: mântuirea şi

mărturisirea. Experien a mântuirii ne conduce în mod necesar la actul de a
mărturisi. Nu este posibil ca cineva să fie mântuit cu adevărat şi să nu dea
mărturie. Bucuria mântuirii este aşa de mare, încât creează în noi nevoia de a
spune şi altora ce sim im.

Când vorbim de mărturie, nu ne referim doar la a merge din uşă-n uşă

distribuind publica ii sau de a ine o serie de întâlniri evanghelistice de câteva
seri la rând pe parcursul a două săptămâni. Ambele sunt metode de mărturie,
însă există multe alte forme.

Să vorbim despre cea mai simplă dintre toate: prietenia. To i avem

prieteni. La locul de muncă, la şcoală, la facultate, în cartier. Una dintre
activită ile favorite ale unui tânăr este de a-şi face noi prieteni. El îşi face
prieteni chiar şi pe stradă, în sta ia de autobuz sau la un snack-bar. Iar Biblia
înva ă că prietenia este un mod extraordinar de a mărturisi.

Să luăm în calcul cazul unuia dintre primii creştini: Andrei. Andrei era un
tânăr umil care acceptase mesajul „Mielului” prin intermediul lui Ioan
Botezătorul. Andrei s-a îndrăgostit de Hristos. L-a acceptat ca Domn şi
Mântuitor şi, în mod automat, s-a transformat în martor. Nu putea fi altfel.
Primul lucru pe care l-a făcut Andrei a fost să caute pe cineva căruia să îi spună
despre marea lui descoperire. L-a căutat pe Simon (Ioan 1:40); Simon era
fratele lui Andrei. Pe lângă faptul că erau fra i, erau pescari şi lucrau împreună.
Aceasta ne descoperă un element important în dinamica mărturiei: Este mult
mai eficient să dăm mărturie persoanelor cu care avem legătură în activită ile
noastre de zi cu zi. Cu siguran ă, mărturia cuiva este mult mai puternică pentru
un prieten decât pentru un străin.

Aşa că, dragul meu tânăr, po i căuta un prieten în cartier, la locul de

muncă sau la facultate şi, în stilul tău natural, de tânăr, fără complica ii şi
prefăcătorie, îi po i vorbi despre ceea ce reprezintă Hristos pentru tine, ce a
adus El în via a ta, modul în care te ajută în lucrul tău de zi cu zi şi despre cum
a adus El pace şi echilibru în inima ta. Nu te preocupa prea mult cu metode şi
teorii. Fii doar un bun prieten şi fa-i cunoştin ă colegului tău cu Hristos ca fiind
Prietenul tău cel mai bun. Vorbeşte despre lucruri practice, despre ceea ce
trăieşti, despre via a ta de zi cu zi, despre cum te ajută Isus şi te îndrumă în
77
cadrul studiilor tale, în rela ia de curtenie şi în activită ile tale sportive. De
asemenea, vorbeşte-i despre experien a altor tineri pe care-i cunoşti de la
biserică. Tineri care înainte erau neferici i, întotdeauna trişti, dispera i, uneori
prizonieri ai drogurilor şi ai altor vicii. Spune-i despre cum a schimbat Isus
via a acestor tineri şi le-a adus bucurie şi fericire.

Invită-1 pe prietenul tău să meargă la biserică împreună cu tine. Mergi

acasă la el şi înso eşte-1 până la locul de întâlnire. La adunare, prezintă-1
celorlal i prieteni ai tăi.

În multe biserici există grupe de tineri. Aceste grupe se întâlnesc o dată

pe săptămână în casa unuia dintre membri. Tinerii îşi aduc prietenii,
conversează, se roagă şi studiază Biblia împreună.

După cum vezi, dragul meu prieten, tot ce î i trebuie ca să dai mărturie
sau să faci lucrare misionară, oricum vrei s-o numeşti, este să fii îndrăgostit de
Hristos, să ai inima pusă pe jar de o dragoste atât de pură şi minunată, că î i va
fi imposibil să o păstrezi în ascuns, vei sim i nevoia să spui, să anun i şi să
mărturiseşti.

Nu privi niciodată lucrarea misionară ca pe ceva de speriat. Accept-o ca

pe un privilegiu, ca pe un mod de a hrăni mai bine firea lui Hristos, pentru că de
fiecare dată când spui altora despre dragostea ta pentru Hristos, această
dragoste devine din ce în ce mai profundă în inima ta. De fiecare dată când le
prezin i adevărurile biblice prietenilor tăi, aceste adevăruri devin mai reale în
propria via ă.

Lucrarea de mărturisire este unul dintre secretele care te vor ajuta să

păstrezi experien a convertirii. în cartea Lucrătorii Evangheliei (p. 199), Ellen
White relatează povestea unui om care, în timp ce călătorea într-o zi de iarnă
printre mun i de zăpadă, a amor it de frig. Gerul îi congela pe nesim ite organe-
le vitale. înghe a încetul cu încetul, fiind aproape de moarte şi gata să
abandoneze lupta pentru via ă, când a auzit gemetele unui tovarăş de drum
care, de asemenea, urma să moară de frig. I s-a făcut milă de el şi a decis să-l
salveze. Frec ionând mâinile şi picioarele înghe ate ale bietului om, a reuşit,
după eforturi considerabile, să îl ridice în picioare. Şi cum săracul om nu se
putea ine pe picioare, plin de compasiune l-a purtat în bra e peste mun i despre
care crezuse că nu ar fi putut să îi treacă singur.

După ce şi-a condus tovarăşul de drum la un loc sigur, deodată i-a

pătruns în suflet gândul că, în realitate, salvându-1 pe semenul său, s-a salvat
pe sine. Eforturile sale pline de zel de a-1 ajuta pe celălalt i-au îmbunătă it
circula ia sangvină, furnizând astfel o căldură sănătoasă tuturor membrelor.

Ellen White încheie întâmplarea spunând:„Această lec ie - aceea că,

ajutându-i pe al ii, de fapt ne ajutăm pe noi înşine - trebuie să fie întărită în mod
continuu prin exemplu şi învă ătură în mod special pentru tineri, ca să poată
ob ine cele mai bune rezultate în experien a lor creştină.”

In urmă cu câ iva ani, am citit o întâmplare despre un medic care a găsit

pe stradă un că el slab, plin de răni şi cu piciorul rupt. Fiindu-i milă de bietul
câine, medicul l-a luat acasă, i-a vindecat rănile, i-a bandajat piciorul rupt şi l-a
alimentat bine. După câteva săptămâni, când câinele era complet însănătoşit, a
fost de-ajuns, într-o zi, să lase uşa deschisă pentru ca acesta să dispară în
necunoscut.,, Animal nerecunoscător’) gândi medicul, „am făcut totul pentru el
şi, în loc să rămână cu mine, m-a abandonat!”

A doua zi, dis-de-diminea ă, medicul a auzit un râcâit la uşă. Când a ieşit,

a văzut o scenă incredibilă. Câinele se întorsese şi adusese cu el un alt câine
slab şi cu piciorul rupt...

Asta este ceea ce se întâmplă în via a celui care-L întâlneşte pe Isus şi se

îndrăgosteşte de El.

Cum po i rămâne în tăcere? Cum am putea să păstrăm frumuse ea

Evangheliei doar pentru noi înşine? Fericirea este atât de mare, încât singura
cale este aceea de a merge şi de a le vorbi prietenilor despre ce a făcut Hristos
pentru noi.

Eşti pregătit să dai mărturie?

79
CAPITOLUL 11 - MAI MULT DECÂT PRIETENI

Am văzut Intr-un capitol anterior că a fi desăvârşit înseamnă a „umbla cu

Dumnezeu”. El ne consideră drep i şi sfin i nu pentru că nu am păcătuit
niciodată, ci pentru că ne prindem de bra ul puternic al lui Hristos şi umblăm în
umilin ă cu EL Totuşi mul i pot gândi: „Cum este posibil să merg de mână cu
Isus din moment ce El nu mai este aici, din moment ce nu-L pot vedea, nici
atinge?

Este adevărat că Hristos nu mai este între noi astăzi. Se află în sanctuarul
ceresc mijlocind pentru noi. Mijlocirea şi judecata sunt lucrări ce trebuie aduse
la îndeplinire. Însă, în acelaşi timp, vrea să meargă alături de noi pe acest
pământ. El vrea să ne ia de mână şi să ne conducă pe cărările vie ii. Ştie că pe
pământ via a este foarte grea, că avem nevoie de un Mângâietor, de cineva care
să ne sus ină şi să ne dea puterea de a rezista. Ce este de făcut? Aici intervine
Persoana minunată a Duhului Sfânt. Când ceasul mor ii se apropia, Hristos i-a
adunat pe ucenici şi le-a zis: „Vă este de folos să mă duc, căci, dacă nu mă duc
Eu, Mângâietorul nu va veni la voi... Când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:7,13).

Vezi? Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos astăzi. El vine să ne dea
mângâiere, să ne sus ină şi să ne călăuzească. De fapt, a umbla cu Dumnezeu
înseamnă a umbla cu Duhul Sfânt. A umbla cu Hristos în fiecare zi, într-o
rela ie de dragoste, nu este nimic mai mult decât a-I permite Duhului lui
Dumnezeu să ne călăuzească.

i s-a întâmplat vreodată să te gândeşti la Duhul Sfânt ca la o putere, un

fel de vânt sau ceva fără via ă şi fără corp plutind prin aer? Asta era impresia
mea când eram copil. Mama se ruga: „O Doamne, umple-ne cu Duhul Tău cel
Sfânt”, iar eu credeam că o minge de aer va intra în mine. Mi-au trebuit mul i
ani ca să în eleg că Duhul Sfânt este o Persoană că El este Dumnezeu ca şi
Tatăl şi Fiul, Isus Hristos. Este o persoană care are conştiin ă, are voin ă
proprie, iubeşte şi Se întristează (1 Corinteni 2:11; Romani 15:30; Efeseni
4:30).

Când Hristos S-a suit la cer, a fost trimis Duhul Sfânt nu doar pentru a
umbla cu noi, ci pentru a locui în noi. „Nu şti i că voi sunte i Templul lui
Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3:16)

Aici este vorba despre o rela ie intimă. Nu poate exista despăr ire între
noi şi Duhul Sfânt. El nu vrea doar să stea alături de noi. El vrea să locuiască în
noi, nicio particulă de aer nu poate să ne despartă.

Doar atunci când acceptăm prezen a Sa în inima noastră putem spune că

umblăm cu Dumnezeu. Doar când Ii vom permite să ocupe fiecare col al fiin ei
noastre vom umbla cu Dumnezeu pentru că Duhul este Reprezentantul Său.
Duhul este Hristos în noi.

Nu este minunat? Cu firea Sa omenească, tot ce ar fi putut Hristos să facă

ar fi fost să trăiască alături de noi. Reprezentat de Duhul Sfânt, El transcende
materia şi locuieşte în noi.

Duhul Sfânt, dragul meu tânăr, este nevoia noastră cea mai urgentă
astăzi. In ziua în care El ne va umple via a, în ziua în care Ii vom da cheia inimii
noastre şi Ii vom permite să ia în stăpânire fiecare milimetru al fiin ei noastre,
via a ne va fi transformată la fel ca vegeta ia în deşert după o ploaie toren ială.

Vie ile uscate vor înflori. Vie ile pline de eşec vor deveni victorioase.
Cele neroditoare vor aduce rod. Inimile triste şi descurajate vor avea strălucirea
bucuriei şi a speran ei. Viciile vor fi învinse, lan urile obiceiurilor rele vor fi
rupte. Vocea Duhului Sfânt este strigătul libertă ii, este cântecul victoriei, este
lumina unei dimine i glorioase.

Dacă vom fi sensibili la apelurile constante ale Duhului Sfânt, nu vom

risca să greşim.„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată
drumul, merge i pe el!» când ve i voi să vă mai abate i la dreapta sau la stânga”
(Isaia 30:21).
81
 Succesul vie ii noastre va depinde de sensibilitatea noastră de a da aten ie
acestei voci. Ea va vorbi mereu inimii noastre. Ne va mângâia când suntem
trişti, ne va încuraja când ne temem, ne va da în elegere când vom avea
îndoieli, ne va sfătui când ne vom abate de pe cale.

Aşa se umblă cu Dumnezeu. Asta înseamnă să fii desăvârşit, neprihănit şi

bun. A te prinde de bra ul puternic al lui

Hristos şi a umbla cu El înseamnă să auzi vocea Duhului lui Dumnezeu,

să auzi acel glas numit conştiin ă.

Să vorbim acum despre ceva foarte delicat: păcatul împotriva Duhului

Sfânt. Ai auzit vreodată despre el? în ce constă păcatul împotriva Duhului
Sfânt? Una dintre doctrinele minunate ale Bibliei este aceea a iertării. Hristos a
murit pentru noi, plătind astfel pre ul pentru păcatele noastre. Dacă vom cădea
la picioarele Sale şi îl vom recunoaşte ca Mântuitor, El ne va şterge toate
păcatele. Nu contează ce fel de via ă am dus în trecut. Nu contează cât de jos
am căzut în păcat. Cuvântul lui Dumnezeu spune că, „dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte...” (1 Ioan 1:9).

Însă există un păcat despre care Biblia spune că nu are iertare: păcatul
împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:34). în ce constă acesta? De ce nu iartă
Dumnezeu acest păcat? Cum poate cineva să ştie dacă a ajuns să comită acest
păcat teribil?

Haide i să ilustrăm subiectul într-un mod destul de practic!

Luis este un tânăr născut în biserică. Este un membru activ, ce se implică

şi este dedicat activită ilor bisericii. Ca oricare tânăr, Luis are prieteni la
facultate. într-o zi, prietenii îl invită la o mică petrecere de aniversare într-un
Sabat după-amiază. Primul răspuns al lui Luis este „nu”. însă zilele trec şi
prietenii insistă: „Nu este cine ştie ce. E doar o petrecere de aniversare!” Partea
cea mai rea este că, între prietenii care insistă, se află o fată de care îi place.
 In sfârşit, vine Sabatul. De diminea ă, Luis merge la biserică. După
prânz, trăieşte lupta celor două voci din inimă cu mai multă intensitate. Una
spune: „Du-te…cealaltă: „Nu te duce”. Luis nu ştie ce să facă. In acest
moment, sună telefonul. Este fata despre care am vorbit: „Bună, Luis, n-ai
să-mi faci una ca asta, nu-i aşa?”

Luis se îndreaptă către locul petrecerii. Pe drum, o voce îi vorbeşte

puternic prin gânduri: „Luis, nu po i face asta! Astăzi este ziua Domnului. De
fapt, tu ar trebui să fii la programul de tineret.” însă Luis merge înainte. Vocea
nu îi dă pace. Aproape că îl torturează, devenind insuportabilă. Este vocea
Duhului Sfânt, care vorbeşte inimii.

În sfârşit, Luis ajunge la locul întâlnirii. Este multă bucurie şi muzică

pentru to i, doar pentru el nu. Vocea continuă să vorbească şi să tot vorbească.
Se simte rău şi nu reuşeşte să stea mult timp acolo. Se întoarce acasă alergând.
Se aruncă în pat şi plânge. Vocea continuă: „De ce, Luis? De ce? Ai rănit inima
Prietenului tău!” Luis promite că nu va mai face niciodată asta.

Timpul trece şi într-o zi de Sabat, prietenii îl invită la un picnic. Din nou

începe lupta în inima lui. O voce îi spune: „Du-te, Luis. Ai mai fost o dată!”
Altă voce îi şopteşte:„Luis, te rog, ai văzut cât a fost de trist data trecută!”
Aceasta este vocea Duhului Sfânt, dar Luis încearcă să o aducă la tăcere şi să
nu o asculte.

În autobuz, în timp ce se îndreaptă către picnic, vocea continuă să îi

vorbească: „Luis, astăzi ar trebui să fii la biserică, este Sabat.” însă Luis
încearcă să nu o ia în seamă. La picnic, băie ii şi fetele cântă acompania i de
chitară şi fac jocuri. Apoi începe să cânte muzica la difuzoare, se dansează şi se
bea bere. Luis nu ajunge încă până acolo. Cel pu in de data asta nu bea bere.

Însă via a continuă şi picnicurile, petrecerile şi ieşirile în Sabat se repetă

mai des. Vocea Duhului îi vorbeşte mereu, implorându-1, sfătuindu-1, dar Luis
încearcă de fiecare dată să o aducă la tăcere. Ceea ce el nu-şi dă seama este că

83
încetul cu încetul, pe zi ce trece, vocea este mai slabă... se stinge... se stinge...
până într-o zi când încetează să mai vorbească.

De fiecare dată când i-a fost făcută o nouă invita ie, Luis a participat cu
mai multă uşurin ă. Vocea vorbea din ce în ce mai încet. Acum Luis nu doar se
duce, ci şi participă întru totul: dansează, fumează, bea. Nimic nu-1 mai re ine,
nu îl mai deranjează nimic. Nu mai aşteaptă invita iile, ci le caută şi chiar le
organizează. Nu mai există principii de via ă.

Nu mai există „Prietenul Isus”. Nu mai există biserică, începe să îşi

justifice atitudinea. Crede că toată lumea este greşită. Că biserica este obtuză,
că totul depinde de în elegerea fiecăruia şi începe să apere ceea ce este greşit.

Unde este vocea care, în primul Sabat în care colegii de la facultate l-au
invitat la o petrecere de aniversare, a vorbit atât de tare în inima sa, până acolo
încât să îl facă să abandoneze întâlnirea şi să se întoarcă acasă plângând? Unde
este vocea Duhului Sfânt care de-atâtea ori i-a vorbit şi l-a implorat?

Inima noastră, dragul meu prieten, este ca o palmă. Dacă nu eşti obişnuit
cu munca grea şi într-o zi te apuci să sapi la cazma, palma va începe să te doară.
Dacă te opreşti, pielea va continua să fie fină şi sensibilă. Dacă vei continua în
ciuda durerii, va apărea o băşică, aceasta se va sparge, iar cu timpul, încetul cu
încetul se va forma o piele groasă, cunoscută sub numele de bătătură. Este un
tip de piele dură şi insensibilă. Niciodată nu va mai sim i durerea.

Durerea pe care o sim im în inimă când începem să păşim pe căi greşite

este vocea Duhului Sfânt. Dacă nu o ascultăm, durerea va scădea în intensitate
încetul cu încetul, până vom rămâne cu inima bătătorită. Nu mai doare. Asta
este ceea ce Biblia numeşte „păcat împotriva Duhului Sfânt”.

Şi de ce nu poate ierta Dumnezeu acest păcat? Să fie oare pentru că L-am

ofensat atât de mult încât nu mai vrea să audă de noi? Nu. Nicidecum.
Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste infinită, plină de mister şi de neîn eles.
In ciuda greşelilor noastre, a încăpă ânării şi răzvrătirii noastre împotriva vocii
Duhului Său, El continuă să ne iubească. Atunci de ce nu iartă păcatul
împotriva Duhului Sfânt? Nu pentru că El nu ar vrea să ierte, ci pentru că omul
care a ajuns să comită acest păcat nu mai simte că este greşit. După părerea lui,
totul este în ordine. Nimic nu-1 mai doare. Nimic nu-1 mai atinge. Nu mai
simte vocea lui Dumnezeu vorbindu-i inimii. Prin urmare, el trăieşte anesteziat
în păcatul său. Nu are nevoie de pocăin ă. Pentru ce? El nu crede că este greşit.
Nu mai cere iertare, pentru că nu simte că are nevoie de ea, iar Dumnezeu nu
poate for a fiin a umană să accepte iertarea. Păcatul împotriva Duhului Sfânt
este de neiertat nu pentru că Dumnezeu nu vrea să-L ierte, ci pentru că omul nu
acceptă iertarea.

Poate te gândeşti în acest moment: Oare L-am ofensat pe Duhul lui

Dumnezeu vreodată? Oare am continuat să fac, de multe ori, lucruri greşite,
deşi vocea Lui m-a chemat? Ce ar trebui să fac dacă observ că mă îndepărtez de
îndemnurile Duhului Sfânt? Dacă astăzi, din cauză că nu am ascultat-o de
atâtea ori, această voce divină nu îmi mai vorbeşte cu aceeaşi intensitate?

Când lucram ca misionar între indienii Campas, în jungla amazoniană

din ara mea, am avut o experien ă care m-a învă at o lec ie importantă. Trebuia
să petrec acea noapte în junglă, aşa că am decis să fac un foc de tabără. Focul
este via ă pentru indian. Cu el îşi pregăteşte hrana în timpul zilei, iar noaptea îi
conferă lumină, protec ie şi căldură.

„Pastore”, îmi spuseseră indienii, „dacă vreodată va trebui să petreci

noaptea în junglă, fă un foc de tabără. Focul va alunga animalele şi insectele.”

Aducându-mi aminte de acest sfat, am adunat lemne uscate şi le-am

aranjat în stilul vânătorului, care serveşte atât pentru gătit, cât şi pentru a oferi
lumină şi căldură. învă asem toate acestea la grupul de lideri de tineret. Am
căutat chibriturile în rucsac şi, spre surprinderea mea, cutia era complet udă.
Unul câte unul, be ele de chibrit se terminau fără să reuşesc nimic mai mult
decât scântei. M-am speriat. Mai erau doar cinci sau şase be e de chibrit, iar
dacă nu reuşeam, trebuia să petrec noaptea pe întuneric, într-o pădure
necunoscută. Am tremurat doar la gândul acesta. Ştiam ce însemna. Am
încercat să-mi amintesc tot ce învă asem vreodată despre foc şi foc de tabără.
85
Am căutat un cuib abandonat. De obicei cuiburile păsărilor con in materiale ce
iau foc repede. Am găsit be işoare şi frunze uscate. Gata! Mă aflam pe ultima
sută de metri. Am scăpărat încă două be e de chibrit. Scânteia a dat să aprindă
be ele, însă a dispărut ca şi celelalte. Mi-am dat jos cămaşa şi am pus-o într-o
parte pentru a evita curentul de aer.

Acum va merge, am gândit în sinea mea, sigur va merge acum. încă o

scânteie. Mai că am fugit după ea, suflând uşor ca să văd dacă prindea via ă.
Nimic. Acum ori niciodată! M-am cutremurat şi m-am rugat Domnului. Când
am scăpărat încă un bă . scânteia s-a născut şi a zburat chiar în mijlocul mate-
rialului inflamabil al cuibului. Am suflat. Flacăra a crescut un pic. Am adăugat
un pai. Am continuat să suflu. încă o frunză uscată, apoi o aşchie şi încă o mână
de frunze şi în scurt timp focul ardea din plin. Eram salvat. Slavă Domnului, nu
trebuia să petrec noaptea pe întuneric şi în frig! Aveam lumină, aveam căldură,
aveam foc. Eram salvat.

Uneori, prin aceste lucruri pe care le oferă via a, ne îndepărtăm de

Dumnezeu, mergem încetul cu încetul către un loc distant. Departe de Tatăl,
departe de biserică, departe de fra i, departe chiar de noi înşine. Acolo pe
terenul preocupării, disperării, singurătă ii, rămânem singuri, pierdu i şi trişti.
Iar în inima noastră strigăm: „Mai există speran ă pentru mine?” Domnul Isus
răspunde:„Da, există, iubitul Meu fiu. Eu niciodată nu am încetat să te iubesc,
Duhul Meu a fost întotdeauna cu tine. Acum, vino în bra ele Mele iubitoare!”

In acest moment, e posibil ca vocea lui Dumnezeu să ardă în inima ta ca

un foc de tabără. Dacă este aşa, mul umeşte-I Domnului şi continuă să fii
luminat şi călăuzit de Duhul. De asemenea, este posibil ca vocea lui Dumnezeu
să fi devenit doar un mic foc în via a ta. Te rog, nu îngădui ca acest foc să se
stingă. însă ce se va întâmpla dacă vocea Duhului în via a ta nu este decât o
mică flacără? Te rog, prinde-te de ea cu disperare. Nu îngădui ca aceasta să
dispară. Dă-i ascultare, lasă-te condus de ea, ascult-o. La început nu va fi nimic
mai mult decât o mică flacără, dar curând se va transforma într-un foc şi, dacă
vei continua să o ascul i şi să te supui ei, va deveni un foc mare şi plin de via ă.
 Focul Duhului ne este garan ie că vom fi biruitori. El va duce la capăt în
via a noastră lucrarea de mântuire a lui Hristos. A fi plini de Duhul Sfânt
înseamnă a ne lăsa călăuzi i de vocea Sa, a urma sfatul Său, a asculta
îndemnurile Sale. Suntem dispuşi să facem lucrul acesta?

87
CAPITOLUL 12 – A-L CUNOAŞTE PE ISUS ESTE TOTUL

Întrebarea tânărului bogat:„Ce să fac ca să moştenesc via a veşnică?”

este întrebarea pe care şi-o pune fiecare om. Omul a fost creat pentru a trăi.
Ceea ce doreşte cel mai mult este să trăiască. Poate să fie cea mai nenorocită
via ă, însă, când vine ceasul mor ii, omul se aga ă cu disperare de via ă.
Moartea este un intrus în experien a umană, de aceea nu este acceptată. Cea
mai mare dorin ă a omului este aceea de a trăi. Pentru a avea via ă, este în stare
să facă orice, să plătească oricât, să facă tot felul de sacrificii.„Ce să fac ca să
moştenesc via a veşnică?” Este strigătul disperat al inimii omului. Iar răspunsul
lui Hristos este simplu: „Şi via a veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan
17:3).

Vezi? Secretul vie ii veşnice nu constă doar în cunoaşterea unui set de

doctrine sau în afilierea la o biserică anume. Secretul este cunoaşterea unei
persoane: Isus Hristos. Creştinismul adevărat implică rela ia între două
persoane: omul şi

Hristos. Ceea ce contează cel mai mult în experien a noastră spirituală nu

este în CE credem, ci în CINE credem.

Motivul pentru care putem crede că adevăratul creştinism este rela ia

personală cu Hristos este faptul că neprihănirea şi păcatul pot exista doar între
persoane. O stea, o pisică, o masă sau o piatră nu poate să păcătuiască sau să nu
păcătuiască. Doar persoanele o pot face. De aceea, păcatul, pe lângă faptul că
reprezintă călcarea Legii, reprezintă şi întreruperea rela iei de dragoste dintre
Hristos şi om. Aceasta este adevărata nenorocire a păcatului. Când păcătuiesc,
II rănesc pe Isus, mă rănesc pe mine însumi şi rup această legătură dintre noi
doi.

Gravitatea păcatului din Eden constă mai mult în faptul că Adam s-a
ascuns de Dumnezeu, decât în actul de a fi mâncat din fructul oprit. Asta este
partea cea mai rea a păcatului. Fiin a umană care altădată alerga şi se arunca în
bra ele Tatălui iubitor, după ce a păcătuit, s-a ascuns de frică şi a provocat o
suferin ă profundă inimii lui Dumnezeu. Oare Tatăl era trist pentru că cineva a
călcat Legea? Sau suferea din cauza despăr irii?

Asta ne duce la concluzia că mântuirea, via a veşnică, nu este nimic mai

mult decât o reconciliere, sau o nouă legătură personală cu Domnul mântuirii.
Suntem mântui i când credem în Isus, când iubim persoana lui Isus, nu doar
Numele Său, doctrinele Sale sau chiar biserica Sa.

Totuşi nu putem iubi o persoană fără să o cunoaştem, de aceea cel rău va

face tot posibilul să ne depărteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu sau să ne
apropie de Tatăl cu o idee greşită despre El.

Cel rău nu doreşte ca noi să-L cunoaştem pe Isus sau, în cel mai rău caz,
vrea să îl cunoaştem ca un Dumnezeu tiran, ca un dictator ce Se preocupă mai
mult de normele Sale decât de copiii Lui. Această imagine despre Dumnezeu
nu inspiră dragoste, ci teamă; nu inspiră dorin a de a-L sluji, ci un sim ământ de
obliga ie de a-L sluji. Consecin a este o religie tristă, un creştinism formal.
Frica de pedeapsă va fi motivul ascultării. Cel rău se bucură de asta. A reuşit să
ob ină ceea ce dorea. Dacă nu a reuşit să ne îndepărteze de Tatăl, cel pu in ne-a
apropiat de El din motive greşite.

A-L cunoaşte pe Isus este totul. Ştii de ce? Pentru că, atunci când îl
cunoaştem aşa cum este în realitate, atunci când în elegem ce a făcut pentru noi
pe crucea de la Calvar, atunci când ştim cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte în
ciuda atitudinii noastre de răzvrătire, nu vom putea face altceva decât să ne
îndrăgostim de El, să îl iubim cu toată fiin a noastră. Şi pentru că-L iubim, vom
dori să fim ca El, să trăim aşa cum El doreşte, să vedem mereu un surâs de
fericire pe chipul Său. Prin urmare, vom înceta să mai facem ceea ce îl
întristează şi vom începe să facem doar ceea ce îl face fericit.

A-L cunoaşte pe Isus este totul, pentru că mântuirea nu vine în urma

efortului omenesc, ci este darul lui Dumnezeu, iar acest dar este însuşi Domnul
89
Isus Hristos. Mântuirea nu vine de la Isus Hristos. Mântuirea este Isus Hristos.
A accepta mântuirea înseamnă a-L accepta pe Isus Hristos. A fi mântuit
înseamnă a-L cunoaşte pe Isus şi, deci, a avea via a veşnică.

Când apostolul Ioan vorbeşte despre „a-L cunoaşte pe Isus” nu se referă

doar la o cunoştin ă teoretică. Pentru un grec, a cunoaşte o floare implica să
meargă la bibliotecă, să studieze tot ce găsea în enciclopedii şi căr i cu privire
la acea floare, după care spunea: „Cunosc floarea!” Pentru Ioan nu era aşa. Ca
să cunoască o floare, trebuia să ob ină unele informa ii din căr i şi, mai mult
decât atât, trebuia să meargă pe câmp, să atingă floarea, să simtă cu propriile
mâini fine ea acesteia, să o miroasă, să o mângâie şi, doar după toate acestea,
putea spune: „Cunosc această floare!”

Pentru grecii din timpul lui Ioan, cunoaşterea implica acumularea de

cunoştin e teoretice. Pentru ucenicul iubit, cunoaşterea era o experien ă de
via ă. Cunoaşterea teoretică poate fi de folos atâta timp cât toate lucrurile merg
bine. Cunoaşterea experimentală însă este unica solu ie în momentele de criză.

Majoritatea ucenicilor se limitau la auzirea cuvintelor lui Isus. Ioan însă

făcea mai mult decât atât: stătea aproape de Maestru şi îşi rezema capul pe
pieptul Lui. Diferen a s-a văzut când a venit criza. Când iudeii L-au prins pe
Isus şi L-au condus la Calvar, to i L-au abandonat. Unicul care i-a rămas
aproape a fost acela care nu s-a mul umit doar să-L asculte sau doar să
cunoască despre El, ci a căutat o cunoaştere experimentală (Ioan 19:26,27).

„Şi via a veşnică este acesta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu

adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” Simplu ca o floare, ca un
copil, ca un surâs, ca toate lucrurile pe care le-a creat Dumnezeu. Noi, oamenii,
suntem cei care complicăm lucrurile uneori, le facem să fie dificile şi le jefuim
de frumuse ea naturală, simplă.

Acest mic volum, dragul meu tânăr, a avut ca intă să î i prezinte într-un
mod simplu tot procesul convertirii şi al vie uirii creştine: îndreptă irea
atribuită şi cea împărtăşită, sfin irea şi glorificarea. „Dar eu nu am întâlnit
aceste cuvinte pe parcursul lecturii”, poate vei gândi. Şi ai dreptate. Nu am
men ionat nici măcar o singură dată aceste cuvinte. Le-ai auzit de-atâtea ori în
via a ta şi nu te-au ajutat prea mult. Eu am vrut să expun aceste subiecte într-un
mod diferit.

În primul capitol, de exemplu, am men ionat întâmplarea cu tânărul

bogat. Un exemplu trist al omului care caută neprihănirea prin propriile
eforturi. Rezultatul este o via ă goală şi fără sens. Propria mea experien ă de
când eram tânăr este foarte asemănătoare cu cea a tânărului bogat. în capitolul
trei, am încercat să explic, în modul cel mai simplu, tema profundă a iertării, a
ispăşirii şi a îndreptă irii. Ceea ce a făcut Hristos pentru noi la cruce nu a fost
doar eliberare de vină, ci o înlocuire. Cineva a plătit pentru păcatele noastre. El
a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trata i aşa cum
merita El. Pentru că El a luat locul nostru, acum putem ocupa locul Lui. El ne
oferă meritele Sale, faptele Sale, neprihănirea Sa, ia asupra Lui păcatele
noastre şi plăteşte pre ul lor la cruce. La vederea Lui pe cruce ne sim im atraşi
de El. Suntem împăca i cu El, suntem îndreptă i i şi primim o nouă fire. Asta
este ceea ce numim îndreptă ire atribuită.

Dar, după ce am fost îndreptă i i şi împăca i, de ce continuăm să sim im

dorin a de a greşi? Aici intră tema celor două firi. Trebuie să alimentăm firea
lui Hristos prin rugăciune, studiu biblic şi misiune şi trebuie să lăsăm firea cea
rea să moară de foame. Cu alte cuvinte, trebuie să umblăm cu Dumnezeu, la fel
ca Enoh, Noe, Avraam şi David, într-o rela ie de dragoste. Asta este sfin irea.
Totuşi lupta va continua până la revenirea lui Hristos. Doar atunci va avea loc
încă o minune: Dumnezeu va smulge din noi firea păcătoasă pentru totdeauna.
Asta este ceea ce numim glorificare. Lupta va lua sfârşit.

Dar până va reveni Hristos, călătoria va continua, iar Domnul Isus ne

sus ine în această experien ă în fiecare zi cu prezen a Duhului Său Sfânt,
dându-ne din neprihănirea Sa în mod permanent. Asta este îndreptă irea
împărtăşită.

In acest volum, nu ne-am preocupat prea mult cu terminologii, ci cu

faptul de a ne face în eleşi. Mai mult decât concepte teoretice, am încercat să î i
91
arătăm subiecte practice. Ne-a preocupat mai mult să î i arătăm CUM, şi nu
CE. Însă nimic nu are valoare fără minunatul CINE. El este personajul
principal al acestei căr i şi tot El va trebui să fie personajul principal din via a
noastră, dacă dorim să trăim o experien ă creştină de succes şi fericită.

Nu voi putea uita niciodată emo ia pe care am sim it-o când am citit
despre următorul incident petrecut în Statele Unite ale Americii:

Treizeci şi şase de copii erau prinşi într-o sală de la etajul unu al unei
şcoli incendiate, din centrul oraşului Chicago. To i cei care au putut au ieşit.
Scările erau cuprinse de flăcări şi fum. Ieşirile de siguran ă erau blocate. Nu
exista o altă cale de ieşire. Treizeci şi şase de fe e de copii speria i erau lipite de
geamurile ferestrelor. Pompierii încă nu ajunseseră, iar poli ia nu era pe
aproape. Salvarea părea imposibilă.

Mark Spencer locuia la două străzi distan ă de şcoală. Când a văzut

incendiul, a alergat către şcoală. Misiunea lui, în acea diminea ă, nu era una
obişnuită, ca aceea a unui poli ist sau a unui pompier. El a fost împins de un alt
sentiment. Când a ajuns la fa a locului, a strigat la copii şi le-a spus să spargă
geamurile. Cioburile au căzut la pământ.

Mark era un bărbat înalt, musculos şi puternic. To i au putut vedea

strălucirea din ochii lui, siguran a bra elor sale şi dragostea transmisă prin
vocea sa când a strigat către copii: „Sări i, că eu vă voi prinde în bra e!” Unul
câte unul, copilaşii au început să sară. Cu bra ele sale puternice, Mark îi
prindea şi îi punea jos. în sfârşit, to i erau salva i. De fapt, to i în afară de unul.
Micu ul Mike privea în jos şi se dădea înapoi de frică. Mark a strigat, a
implorat, i-a cerut, i-a poruncit chiar: „Sari, nu se va întâmpla nimic, eu te voi
prinde!”

Profesoara lui Mike a strigat: „Sari, Mike, sari!” Colegii lui (35 de copii):
„Sari, Mike, sari! Noi am reuşit, şi tu o să reuşeşti!” Băiatul a rămas acolo
împietrit de frică. A doua zi au găsit micul trup carbonizat. Mike era fiul lui...
Mark Spencer.
 Ce s-a întâmplat? Unde a fost greşeala? Nu ştim. Nimeni nu va şti
vreodată, cu mult mai pu in Mark Spencer. El era un tată iubitor. Ii dăduse
fiului tot ce avea nevoie, se jucase cu el, îi oferise dragoste, împărtăşise cu el
gânduri şi visuri. în momentul în care via a lui Mike atârna de un fir de a ă,
între speran ă şi dezastru, între triumf şi tragedie, între via ă şi moarte, Mark se
afla acolo cu bra ele deschise, chemând, implorând, plângând pentru ca fiul său
să se arunce nu pe cimentul rece, crud şi ucigaş, ci în bra ele sigure,
confortabile şi iubitoare ale unui tată iubitor. Însă ceva nu a mers bine, şi Mike
a murit.

Oare noi vom fi diferi i? Vom alerga cu bucurie în bra ele iubitoare ale
minunatului Tată şi vom umbla cu El într-o rela ie de dragoste reciprocă? Sau
vom rămâne imobiliza i, la fel ca micu ul Mike, înspăimânta i pentru că
flăcările formalismului ne fac să vedem imaginea distorsionată a unui
Dumnezeu tiran, crud şi necru ător?

93