Pedeapsa cu moartea în spaţiul românesc

Pedeapsa cu moartea a cunoscut în spaţiul românesc diversitate, atât în privinţa metodelor de

execuţie cât şi a infracţiunilor pentru care a fost necesară.
Metode :
 Arderea pe rug
Dată adesea vrăjitoarelor din Transilvania, această pedeapsă a avut un statut special în celelalte
Ţări Române, fiind rezervată hoţilor din biserici, robilor sau slugilor care violau, calpuzanilor
(falsificatori de bani) şi zoofililor. Aceştia din urmă erau mai întâi decapitaţi, ca mai apoi trupul
făptuitorului să fie ars în foc împreună cu cel al animalului.

Un loc renumit de execuţie al vrăjitoarelor este Biserica Sfântul Ioan din Târgu Mureş, unde a
fost arsă pe rug ultima “vrăjitoare” din Europa. Barbala Farkas, moaşă în realitate, a fost acuzată
de vrăjitorie întrucât ştia dinainte sexul viitorilor copii şi pentru că folosea tot felul de leacuri
pentru a vindeca nou născuţii şi lăuzele. Nu mai puţin de 78 de persoane au depus mărturie
împotriva ei susţinând că a blestemat copii, a fost văzută zburând pe mătură sau că intra noaptea
în casele oamenilor pe horn sau pe gaura cheii pentru a fura pruncii.

Alte acuzatii aduse vrajitoarelor erau legate de imbolnavirea copiilor sau de

distrugerea casniciilor prin magie
 Decapitare
Această metodă era comună în rândul boierilor.
 Spânzurare
Spânzurarea condamnatului era cea mai întâlnită formă de execuţie.
 Schingiuirea cu cleştele şi canibalismul
Una dintre cele mai cumplite execuţii amintite în istoria românilor a fost cea a lui Gheorghe
Doja( a condus rascoala taranilor contra marilor proprietari unguri) . Acesta a fost legat cu
lanţuri, aşezat pe un tron de fier încins, ca mai apoi să-i fie înmânat un sceptru înroşit în foc, iar
pe cap să-i fie pusă o cunună aprinsă. Bucăţi din corpul său au fost smulse cu cleştele şi date de
călai să fie mâncate de fratele său şi de ceilalţi condamnaţi.
 Tragerea pe roată
Victima era, pentru început, fixată de sol cu membrele larg desfăcute şi bine întinse. Apoi, sub
fiecare încheietură a mâinilor şi picioarelor erau trecute bucăţi solide de lemn. Călaul zdrobea
încheieturile victimei, presându-le cu o imensă roată de lemn, întărită cu piese de metal. Procesul
continua cu fracturarea oaselor mâinilor şi picioarelor celui condamnat. Odata ce membrele erau
zdrobite, victima era legată în jurul roţii şi lăsată să moară. Moartea putea să survină după câteva
zile, între timp din trupurile condamnaţilor hrănindu-se insecte şi păsări.
Prin această metodă au fost executaţi Horea şi Cloşca, doi dintre conducătorii răscoalei din 1784,
ca mai apoi să le fie tăiate corpurile în 4 părţi şi puse în ţeapă în diverse localităţi pentru
intimidarea poporului.
 Trasul în ţeapă
Vlad Ţepeş – domnitorul devenit celebru pentru tragerea în ţeapă (domnitor in tara rom)
Tragerea în ţeapă era cel mai groaznic supliciu ce se putea închipui, felul cel mai crud de a
curma viaţa unui om, a unui adversar, a unui duşman. Scopul era de a răstigni omul în aşa fel,
încât moartea să nu fie imediată, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar
de zile. Se pregătea un ţăruş mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în pământ (mai
rar, se tăia şi curăţa un pom subţire), vârful fiind ascuţit ca un cui şi uns cu seu, ca să alunece.
Omul putea fi înfipt în acea ţeapă prin mijloc – burtă sau spinare, capul şi membrele atârnând
spre pământ -, dar era riscul de a străpunge un organ vital, şi omul murea prea repede. Vlad
Ţepeş a perfecţionat această metodă astfel încât să nu fie străpunse cele două organe de care se
ştia că provoacă moartea imediată: ficatul şi inima. Se scotea vârful ţepei prin gură sau, de cele
mai multe ori, prin gât, între cap şi umăr. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu
organele vitale funcţionând. Murea cu încetul de suferinţă, de sete, de foame sau de atacul
corbilor care veneau, stoluri-stoluri, să-i mănânce ochii, limba, trupul întreg. Cel puţin 40.000 de
oameni au murit din ordinul lui Vlad Ţepeş.
Scurtă evoluţie istorică
1) Primele menţiuni privind pedeapsa cu moartea corespund perioadei domniei lui
Burebista. Dreptul dac menţionează pedeapsa cu moartea pentru soţia adulterină.
2) În legea tarii infracţiunile care atrăgeau pedeapsa cu moartea erau: hiclenia (înalta
trădare a boierilor), neascultarea poruncilor domneşti, omuciderea, răpirea de fete, furtul,
tâlhăria.
3) Cartea românească de învăţătură (secolul 17) instituie pedeapsa cu moartea pentru o
mulţime de infracţiuni printre care hiclenie, omorul cu precugetare, furt, tâlhărie,
falsificarea de bani, sodomia. Victimele agresiunilor sexuale aveau dreptul să-şi ucidă
violatorii. Acelaşi drept era recunoscut fraţilor si taţilor victimei.
4) In secolul 19, omorul cu precugetare, paricidul, tâlhăria şi falsificarea de bani atrăgeau
pedeapsa capitală.
5) Tot în secolul 19, în 1864, România devine prima ţară din Europa care aboleşte
pedeapsa cu moartea.
6) În 1938 este reintrodusă pedeapsa cu moartea pentru atentate împotriva regelui,
membrilor familiei regale, precum şi în cazurile de tâlhărie urmat de omor sau asasinat
politic. Trei ani mai târziu, se lărgeşte sfera infracţiunilor care atrag predeapsa cu moartea
– tâlhărie, furt, răzvrătire, insurecţie, rebeliune, omor, spionaj, falsificare de monedă.
Consideraţii
 Pedepsirea condamnaţilor era un spectacol public în Evul Mediu, astfel că execuţiile erau
duse la îndeplinire în locurile cu vizibilitate maximă, unde exista spaţiu destul pentru
mulţime. Locuri precum Piaţa Sfatului au găzduit sute de execuţii şi pedepse corporale.
 Frecvenţa pedepsei cu moartea a generat implementarea ei în viaţa cotidiană a poporului.
O relatare a unui călător german aflat în spaţiul românesc reliefează întocmai această
„normalitate”: „în piaţă era o spânzurătoare de lemn de care atârna în fiecare zi de târg
săptămânal câte un român”
 Timp de sute de ani a fost consacrată făţiş inegalitatea în faţa legii penale, după starea
socială a făptaşului şi a victimei, aceleaşi fapte fiind apreciate în mod diferit, ca şi
pedepsele.
 Infracţiuniile de furt şi de tâlhărie au atras constant pedeapsa capitală.