Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania

Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de

instaurarea regimului comunist
Încă de la apariția poporului român s-a cunoscut influența vieții și a caracterului
strămoșilor , geto-dacii și romanii. Ovidiu cel exilat la Tomis mărturisea că geto-dacii erau
netemători de moarte, ba chiar veneau la judecată ținându-se de mână, făcând aluzie la „dreapta
lui Dumnezeu” sau la răzbunarea privată ori la duel. De asemenea existau alte surse care spuneau
ca Zalmoxis “a întipărit în inima dacilor că ei nu mor, ci numai cât își schimbă locuința”, de
aceea merg la moarte mai veseli decât oriunde altundeva.
Lipsa datelor istorice ne împiedică să știm care au fost legile Daciei,totuși potrivit cu
deprinderile celorlalte popoare , se pare că “voia căpeteniilor și drepturile firei să fi avut puterea
și aria legei scrise”. În epoca Dciei romane, guvernatorul care dispunea de imperium merum,
adică dreptul de viață și de moarte, aplica justiția penală, dar aplicarea puterii se limita numai
cetățenilor romani prin ius provocations popolum.
Continuând cu perioada voievodatelor ca formațiuni statale prime, poporul era în grija
bătrânilor și a oamenilor cu bună-credință, a juzilor și cnezilor precum și în mâna voievozilor
care devin mai târziu stăpâni feudali puternici din punct de vedere economic și militar, dreptatea
fiind împărțită după modul tradițional al lex terrae. La finele secolului al IX-lea , după inființarea
voievodatului independent al Transilvaniei precum și a statelor independente ale Țării Românești
și Moldova, cunoscute din documente începând cu secolul al XII-lea, în fruntea lor se găsea o
singură putere care conducea cu ajutorul sfatului domnesc. De aici începe asprimea pedepselor
pe care domnii le hotărau, un exemplu concret fiind pedepsele macabre ale tragerii în țeapă,
înfăptuite de crudul conducător Vlad Țepeș, la mijlocul secolului al XV-lea. În Moldova, domnii
practicau o justiție destul de severă față de boierii care unelteau împotriva scaunului domnesc sau
care aveau intenția asupririi poporului.
În cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568), cunoscut după opera
cu același nume, în care cruzimea domnitorului era fără seamăn, 47 de boieri au fost uciși
motivul fiind acela de a se curăța de vrăjmașii cei de casă, presupunand că pentru vicleșugul lor a
fost dat jos de pe scaunul domnesc.
Cartea românească de învățătură din 1646 a lui Vasile Lupu și Îndreptarea legii din 1652 a
lui Matei Basarab ,considerate privale domnești, surprind pedeapsa cu moartea pentru faptele
penale considerate cele mai grave, făcându-se deosebire între condamnați dupa rangul lor social.
In timpul războiului, daca un om din poporul de jos era prins și se lăsa prins atunci pedeapsa era
tăierea capului, iar dacă era vorba despre un boier, atunci acesta era spânzurat. Judecătorul care
trebuia să pună în executare sentința capitală dată de domnul țării putea să refuze dacă considera
că acesta era nevinovat, însă prefera să își dea demisia decât să se supună hotărârii domnului,
acest lucru surprinzând frica care îi cuprindea pe cei care nesocoteau decizia domnului.
Începând cu secolul al XVIII-lea, pedeapsa cu moartea putea fi răscumpărată cu bani iar cel care
nu putea plăti din numeroase motive putea să se despăgubească cu pământul sau pe sine. Tot aici,
cel care era luat de bărbat de către o virgină putea scăpa de executare.
 Apare ideea abolirii pedepsei cu moartea care a fost reluată in 1848 și care se înscrie in
programul revoluționar, astfel, Proclamația de la Islaz spunea că „poporul decretă desfințarea cu
totul al pedepsei cu moartea atât în lucrare cât și în sentințe” , acestă cerere edictându-se în 14
iunie 1848 prin decretul 7, hotărârea desființând pedeapsa cu moartea, cerere satisfăcută de
Guvernul provizoriu al Țării Românești de atunci.
Un nou Cod Penal apare în decembrie 1850 sub domnia lui Basarab Știrbei, promulgat în
Muntenia iar primul Cod Penal de justiție militară apare în aprilie 1852, în ambele figurând acest
tip de pedeapsă executată prin împușcare sau tăierea capului, însă practica ei a fost una destul de
rară datorită faptului că nu existau nici călău și nici ghilotină. Pedeapsa capital a fost desființată
în anul 1864, dar reintrodusă în Constituție în 1866 pentru cazurile prevăzute de Codul Penal al
justiției militare pet imp de război. În 1923 a fost abolită din Constituție, urmând să se
reintroducă în 1938 pentru atentate împotriva regelui, a membrilor de familie, demnitarii statului
și sefii statelor străine precum și în cazurile de tâlhărie cu omor sau asasinat politic.
Pedeapsa cu moartea în România în perioada
comunistă
Codul Penal din 1969 a renunțat la împărțirea infracțiunilor în crime/delicte, pedepse
politice/ de drept comun, precum și la clasificarea lor în genuri( inchisoare pentru corecție,
muncă zilnică, temniță, detențiune riguroasă), instituind astfel o serie de pedepse rigide și
insuficiente, compusă din pedeapsa închisorii pe un timp îndelungat și amendă penală. Despre
pedeapsa cu moartea, aceasta nu făcea parte din scara pedepselor, fiind prevăzută într-un text
aparte și considerată o infracțiune aparte pentru infracțiunile cele mai grave, fiind însoțită de
pedeapsa alternativă a închisorii pe o perioadă de 15-20 ani.
Statistic, sub noul cod penal adoptat, între 1969 și 1989 au fost condamnate și executate
96 de persoane, dintre care 93 pentru infracțiunea de omor . Între 1977 și 1988 alte 34 de
persoane au fost condamnate la moarte însă aceasta a fost comutată în pedeapsa închisorii pe 25
ani, iar din numarul acesta 13 comiseră infracțiunea de omor deosebit de grav, 11 comiseră
infracțiuni contra avutului obștesc, 9 infracțiuni de subminare a economiei naționale și unul
pentru deturnarea unei nave. Dintre persoanele condamnate la moarte în perioada comunistă fac
parte Gheorghe Ștefănescu, Ion Pistol, Ion Râmaru și Alexandru Câinaru,însă unul dintre cele
mai cunoscute cazuri a fost execuția lui Gheorghe Ștefănescu din dosarul 546/ 1980:„Sfidând cu
luciditate pe cei din jur, element afacerist, avid după câştiguri nemuncite, dornic de înavuţire şi
trai uşor, inculpatul Ştefănescu Gheorghe, încălcând cu cinism şi premeditare legile ţării, a
sustras treptat din avutul celor ce muncesc sume mari de bani, încercând prin aceasta să
slăbească eforturile pentru consolidarea şi dezvoltarea societăţii socialiste. Acţionând fără jenă,
pentru organizarea marilor afaceri şi ascunzând averi mari, manifestându-se ca un capitalist, care
nu are nimic în comun cu societatea noastră, urmează ca instanţa, pentru infracţiunea de
delapidare cu consecinţe deosebit de grave, pentru avuţia ţării, să aplice inculpatului Ştefănescu
Gheorghe pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii“. Ultimul civil care a fost trimis la moarte în
perioada ceaușistă a fost Ion Pistol, trimis în judecată pentru omor deosebit de grav. Pus în fața
unui auditoriu de aproximativ 500 de persoane, avocatul său, Liviu Ardeiaș, a cerut ca acesta să
nu fie executat, ci ucis, însă prin decretul Prezidențial nr. 74 din 1987, 4 mai, Nicolae Ceaușescu
respingerea cererea de comutare a pedepsei, urmând ca Ion Pistol să fie executat prin împușcare
în 12 mai 1987 la București. Cazul lui Ion Rîmaru a fost unul desprins parcă din filme, acesta
fiind condamnat la moarte de instanțele competente pentru asasinate, violuri și numeroase
furturi. A fost considerat un criminal în serie între 1970 și 1971, și deși nu se compara printre
criminalii cu un număr mare de victime, acesta a ținut Bucureștiul sub teroare și spaimă,
săvârșind actele cu cruzime și sadism. Obișnuia să-și muște victimele și să le bea sângele și le
viola pe toate, inclusiv după moartea acestora. Execuția a avut loc in 1971, prins și adus la
închisoarea Jilava iar după moartea sa a ieșit la iveală că tatăl său, Florea Rîmaru a fost și el un
criminal în serie, 4 dintre victimele sale fiind identificate după moartea acestuia, asasinat în 1972
de Securitate, aruncat dintr-un tren.
Execuția avea și niste reguli. Spre exemplu CAMERA NEAGRĂ era locul pentru perioada
de așteptare a execuției, condamnatul fiind legat de mâini și de picioare într-o cameră mica de
unde se ivea o fărâmă de lumină de sus. Cei condamnați la moarte aveau dreptul la 10 minute de
plimbare în curtea exterioară pe luna. Aleșii pentru plutonul de execuție erau selecționați din
timp pe baza unui profil psihologic și trebuiau sa semneze o declarație de confidențialitate. În
cazul divulgării secretelor aceștia erau sancționați aspru, excluși din sistem, arestați. La
penitenciarul Rahova execuțiile aveau loc într-un poligon subteran.

Revoluția română din 1989: executarea soților

Ceaușescu
Căderea soților Ceaușescu și a regimului comunist au culminat de la evenimentele cu victime
de la Timișoara și București. Distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe
etc. ,subminarea economiei naționale și încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de
peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate au fost acuzațiile aduse celor doi soți însă
nu au fost dovedite, ci doar numite de acuzatori sau de presă. Avocații impuși celor doi i-au
acuzat în loc să îi apere iar Nicolae Ceaușescu a afirmat că nu recunoasște tribunalul, având
dreptate, singura calitate oficială a celui care a semnat decretul era cea de a fi unul cu liderii
loviturii de stat. Nici până azi nu a putut fi dovedită existența unor conturi secrete care ar fi ținut
banii menționați de acuzatori iar acuzația de genocid nu a fost aprobată nici până acum. Sentința
de condamnare la moarte a fost dată la ora 14:45, și deli verdictul admitea recurs, a fost
executată după 5 minute, în curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă pe data de 25
decembrie