Ce mai înseamnă normalitatea?

Adina POPESCU

Distribuie cu:






Aparut in Dilema veche, nr. 673, 12-18 ianuarie 2017

O prietenă nemțoaică și care cunoaște bine România (inclusiv limba română), cu toate
ciudățeniile și hachițele ei, mi-a spus de curînd că apreciază la mine faptul că sînt „normală“, în
comparație cu alți oameni de aici. Pentru că venea din partea ei, o persoană intuitivă și deșteaptă
care caută la cei din jur empatie și bună înțelegere, fără să țină cont de diferențele de vîrstă, statut
social etc., am luat-o ca pe un compliment. Apoi m-am întrebat care sînt termenii în care
gîndește ea „normalitatea“ și de ce este atît de importantă. În anii comunismului, pentru noi
Occidentul însemna într-adevăr un soi de normalitate, pentru că tot ce se întîmpla aici era
anormal și absurd. Nu ne doream decît să trăim o viață „normală“, adică o viață obișnuită și
decentă. Între timp, am devenit o țară democratică, oare s-a schimbat ceva? Nu neapărat la nivel
de societate, cît la nivel uman? Mă gîndesc, în termenii prietenei mele din Germania, la toți
oamenii pe care în ultima vreme am început să-i evit. Oameni pe care nu cu mult timp în urmă îi
toleram, acceptîndu-le defectele, „anormalitatea“. De pildă, sînt cei care au întotdeauna dreptate
și, orice argumente le-ai aduce, nu poți să-i miști din convingerile lor. Dacă, în urmă cu ceva
vreme, mă amuza să mă cert cu bunicu-miu, care vota din inerție cu același partid, ferm convins
că e singurul care „face bine“, acum nu mai am aceeași răbdare cu altcineva, e inutil. Mă uit la
chipurile dintr-un reportaj foto ale celor care se îmbulzesc ca să obțină aghiazma de Bobotează,
în anul 2017. Mi se pare ceva ciudat cu ele și, în primul moment, nu-mi dau seama ce. Apoi mă
prind – sînt niște chipuri încremenite în timp, în anii ’90. La fel de cenușii și de scurse, de parcă
toți ar avea aceeași boală într-o fază terminală, la fel de lipsite de orice strălucire. La polul opus
sînt cei care își închipuie că au reușit în viață. Cei care se cred cei mai buni. În toate domeniile,
dacă se poate, pentru că, dacă au făcut ceva bani într-unul singur sau au obținut o funcție, sînt
deja convinși că pot fi buni la orice. Cînd acești oameni devin factori de decizie e și mai grav. Nu
poți decît să-i asculți obedient sau să pleci. Vor vorbi despre ei înșiși ore în șir. Despre
chintesența succesului, pe care au descoperit-o. Dacă, la rîndul tău, vei încerca să spui ceva, doar
pentru ca monologul să se transforme în dialog, te vor întrerupe. Sau îți vor da o replică ce te va
trimite la locul tău, de jos. În ultima vreme, un ego cît mai bine conturat reprezintă, se pare,
normalitatea din România. Privesc în jurul meu oameni care se umflă și tot se umflă ca niște
baloane, aștept doar să-și ia zborul. Mai sînt cei copleșiți în permanență de probleme, de griji,
oameni pentru care viața în sine nu e altceva decît o continuă depresie indusă. O perpetuă
nemulțumire. Și aceștia îți vor vorbi fără să te asculte, însă despre problemele lor. Ale tale nu
contează, nu există. După o întîlnire cu un astfel de om, te simți stors de energie cît pentru o
săptămînă. La ce bun să te mai întîlnești cu el?

Și așa, începi să eviți oamenii, amici mai noi sau mai vechi, încerci să le uiți numele și chipurile.
Cînd te sună, te prefaci că ești ocupat sau pur și simplu nu mai răspunzi. Ai de ales – ori îi
tolerezi, doar ca să-ți dovedești că ești o ființă adaptabilă și socială, ori rămîi singur și porți multe
conversații normale cu tine însuți. Încep să o înțeleg pe prietena mea și ce poate însemna pentru
ea normalitatea, la nivel uman – conversațiile și întîlnirile „normale“, adică cele în urma cărora
te simți bine, ai împărtășit și ai primit ceva în schimb, sînt din ce în ce mai rare. Prieteniile au
devenit „obligații“ și, în afară de cîțiva oameni, cei foarte apropiați, la care ții și care sînt foarte
puțini, poți să i numeri uneori pe degetele de la o mînă, nu cunoști, de fapt, pe nimeni.

În urma atacurilor teroriste și a evenimentelor politice recente, am văzut desori următorul

comentariu pe Facebook, care venea din partea unor oameni cît se poate de diferiți: „Ce bine că
trăim într-o țară normală!“ Oare siguranța, relativă așa cum este ea, e o dimensiune a
normalității? În fond, și în anii comunismului pe care tocmai i-am amintit, România era o țară cît
se poate de sigură. Și-mi mai amintesc ce reprezenta normalitatea pentru votanții FSN în 1990, în
timpul Golaniadei – „Vrem liniște!“. De atunci, liniștea îmi stîrnește un sentiment de panică. Le-
aș răspunde acum prietenilor mei virtuali: nu, siguranța nu are nici o legătură directă cu
normalitatea. În fond, cei mai periculoși criminali sînt închiși în penitenciare de maximă
siguranță.

Tot gîndindu-mă la termenii în care prietena mea din Vest definește normalitatea, mi-am dat
seama că ea trăiește într-o țară în care există o normalitate a străzii la care poate oricînd să se
raporteze. Ei bine, acest tip de „normalitate“, care s-ar traduce simplu prin politețe, amabilitate,
simț civic, noi nu am reușit niciodată să-l obținem. La 27 de ani, cînd am ajuns pentru prima dată
în Occident, la Bruxelles, acesta a fost adevăratul șoc cultural – am stat aproape două ore la o
cafenea, într-o gară, doar ca să mă uit la oameni și să observ modul firesc în care interacționează
unul cu altul. Fără să ridice vocea, fără să gesticuleze, zîmbindu-și și scuzîndu-se dacă au avut
senzația că l-au deranjat pe necunoscutul de alături. Un tînăr de culoare a ridicat de pe jos
moneda de 50 de cenți care căzuse din portofelul unei doamne și i a întins-o. Un alt tînăr a strîns
niște ambalaje de pe jos și le-a aruncat la un coș. O negresă superbă a trecut, împingînd un
cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul
n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care
de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Da, într-adevăr, e un compliment din partea prietenei mele nemțoaice faptul că mi-a spus că mă
consideră o persoană normală. Dacă asta e într-adevăr normalitatea, în fiecare zi mă simt ca la
Paris sau la Berlin, chiar dacă trăiesc în România.

Foto: wikimedia commons

John Riker
... hmm ! ... ma ,,tem" ca ,,normalitatea" noastra nu ,,da semne" de schimbare ! ... dimpotriva !!
Like · Reply · 2y
Miloser Coperil
serios ? dar oare aceasta viziune roz a unor societati vest-europene este normala ? aceste clisee
ridicole despre "civilitatea" strazii , si aceasta idealizare naiva ? ca a strans ala hartiile , ca nu i-a
strigat nimeni nimic negresei si etc ? ca aici oamenii sunt niste marlani , si tot asa . pai si de ce
nu parasiti romania ?
Like · Reply · 8 · 2y
Cristian Lica
Am parasit-o deja.....😄.....am inteles venind aici ca nicaieri nu sunt rauri de lapte si miere dar
daca as fi pus iar in postura de a pleca as face-o din nou 👍🏻
Like · Reply · 12 · 2y
Cristian Lica
Poate ca aveti dreptate si exista o anumita doza de "idealizare naiva". Vine probabil din 50 de ani
de socialism nereusit in care de la o generatie la alta se intretinea iluzia ca "vin americanii" si ne
scapa. Pot insa zice ca atunci cand dupa un an in Germania am fost intrebat de prieteni cum e am
raspuns: "nu exista trotoare pavate cu aur si nici nu devii milionar cum intri in tara. Dar aici poti
experimenta normalitatea. Cine munceste mai mult castiga mai mult, cine e mai bun e promovat,
hotii intra la puscarie si nu conduc guverne, drepturile iti sunt garantate de lege si obtinute in
urma unei banale cereri...samd" Adica ce s-ar putea face si in romanica dar de fapt nu a existat
niciodata....👎🏻
Like · Reply · 16 · 2y
Radu Silviu Rad
Un răspuns anormal...
Like · Reply · 1 · 2y
Show 2 more replies in this thread
Cristi Hagi
Aceasta este o parte din Romanie, a oamenilor care se inghesuie sa ia cate sticle de agheasma
pot. http://ct100.ro/sfanta-imbulzeala-de-boboteaza/
Like · Reply · 2 · 2y
Sandu Lungu
vai ,asa e la Bruxelles ?......si-n Molenbeek tot asa ?......ce bine !!
Like · Reply · 5 · 2y
Sandu Lungu
Cristian Lica n-am fost la Bruxelles dar m-am uitat pe you tube si am
vazut...atentate,morti,soldati bine inarmati,chiar vehicule blindate,...adica normalitaea lor,....pai
sa fie la ei !
Like · Reply · 2 · 2y
Cristian Lica
Sandu Lungu deh....urmarile unei politici migrationale si a unei integrari populatiei ne-europene
total neinspirate.
Like · Reply · 2 · 2y
Cristian Lica
Depinde de regiunea din Germania....De alte tari nu vorbesc. Daca esti in Est poti fi sigur ca
toate sunt asa cum scrii. Daca esti in Vest.....ei bine.....de la caz la caz. Daca esti iin Ruhr si trece
o femeie frumoasa pe langa o terasa e foarte posibil sa auzi wörtlich - ca sa spun asa - ''ce mai
faci pasarica?'' :) . Dupa cum iti amintesti, probabil la Revelionul celalalt a fost mai mult de asa
ceva pe strazile din Köln.....
Like · Reply · 2 · 2y
Costin Cristi
Real si frumos pus in text. Tema grea de dezbatere...
Like · Reply · 2y
Adrian Encica
Am încercat de 5 ori sa citesc articolul, dar nu am reușit sa scap de reclamele care acopereau
conținutul . Am renunțat :-/
Like · Reply · 1 · 2y
Luminița Scolopendra Micșunescu
eu cred că după ce trec după o anumită vârstă, femeile și-ar dori să le mai pisăie careva. Știți
vorba aia: "ce la 20 de ani mă ofensează, după 40 mă remontează"
Ca de obicei, eu derapez un pic de la subiect
Like · Reply · 1 · 2y
Glavan Marcela
Cata dreptate aveti - prietenia sincera e rara, cativa numarati pe degetele de la o mana, nici fara
prieteni nu putem sta - dar, daca suntem doar cei care asculta fara sa fie ascultati - la ce bun,
atunci?
Like · Reply · 2y
Adina Tudorache
Exista o problema si cu cei care cred ca ei " sunt normali".
Le a spus lor o prietena.
Like · Reply · 1 · 2y
Lili Harding
Ar trebui incercat experimentul si in Italia, de exemplu.:)
Like · Reply · 2y
Stefana Mirona Scorta
Mi-a placut articolul. Si m-a facut sa retraiesc zilele de inceput in Anglia. M-am reintors in
Romania de ceva timp si pot spune ca lucrurile s-au schimbat in bine. Nu ma refer la guverne.
Ma refer la oameni. Si eu admiram usurinta cu care vorbesc strainii intre ei. Din pacate romanii
nu au avut timp pentru a cunoaste aceasta usurinta. Altele au fost grijile pe ordinea zilelor... Tot
ce as putea oarecum reprosa poporului roman e un soi de obraznicie si invidie. Astea cred ca sunt
in ADN, si cu cat ramane omul mai needucat, cu atat se exargerbeaza "calitatiile" astea 2.
Like · Reply · 2 · 2y
Aura Atudorei
Îți înțeleg frustrarea de a nu mai suporta egocentrismul, mârlănia, victimizarea conationalilor
noștri. O înțeleg și o împărtășesc, in special când trebuie sa vin la București. Dar comparația e
făcută la un nivel superficial. Obsesia asta de a ne compara cu populațiile din Vest este absurda.
Democrația de 3 decenii nu poate modela caracterul unei nații. In plus, istoria noastră ne-a
modelat și ne-a dat o forma complet diferită de cea a unui francez, belgian, olandez. Termenul de
normalitate trebuie analizat intr-un context adecvat.
Like · Reply · 2 · 2y
Virgiliu Tănase
Articol cel putin ... incitant iar opiniile celor doua doamne A.A. si S.M. sunt mai mult decit
pertinente... Ar fi de dorit ca si altii sa ne mai punem sufletul pe ... taraba, n-avem ce pierde, ba,
dimpotriva !
Like · Reply · 2y
Ana Iancu
Cezar Deco
Like · Reply · 2y
Facebook Comments Plugin