Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfantul Ioan Maximovici
Sfantul Ioan Maximovici
ICOANA
OMUL lui DUMNEZEU
SFÂNTUL IOAN
de Shanghai & San Francisco
Ediţia engleză, tradusă şi revizută din versiunea în limba rusă, Arkhiepiskop Ioann
(Maksimovici): arkhipastor, molitvennik, podvizhnik, publicată în 1991 de către Episcopia
Americii de Vest şi San Francisco.
Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, San Francisco
1896 Născut pe 4 iunie în Kharkov, sudul Rusiei, din părinţii Boris şi Glafira. Botezat
Mihail.
1934 Hirotonit Episcop de către Mitropolitul Antonie (28 mai); soseşte în Shanghai (21
noiembrie), unde rămâne pânăla sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
1949 Vine în America pentru a aranja emigrarea turmei sale, care se refugiază temporar
în insula Tubabao, Filipine.
Arhiepiscopul Nicon
în Viaţa Mitropolitului Antonie, Vol. 5
ÎNTÂLNIRILE MELE CU
VLĂDICA IOAN
Sâmbătă 2 iulie 1966, Vlădica a venit la mine; am discutat aproape patruzeci şi cinci de
minute. Urma să se ducă la un bolnav cu icoana făcătoare de minuni din Kursk, iar apoi în
Canada. Când l-am întrebat dacă se va opri pe aici înainte de plecare, a răspuns scurt:
„Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu mine astăzi sau mâine.” La plecare, l-am însoţit pe
1
În timpul construcţiei noii catedrale din San Francisco, în comunitatea rusească s-a produs o dezbinare
cumplită, o partidă acuzând-o pe cealaltă de utilizarea defectuoasă a fondurilor. Chestiunea a ajuns la tribunal,
unde Arhiepiscopul Ioan, capul de acuzare al consiliului bisericesc, a fost achitat.
stradă până la intrarea în biserică, unde îl aştepta George Kalfov. George şi cu mine am rămas
jos, în timp ce Vlădica s-a urcat în camera lui. După puţin timp, am auzit un zgomot puternic
venind de sus. Am alergat până în camera Vlădicăi unde l-am văzut întins pe jos. L-am ajutat
să se ridice şi să se aşeze în fotoliu. Când am întrebat ce s-a întâmplat, a răspuns: „nu ştiu; nu
mi s-a mai întâmplat niciodată.” În acel moment, Vlădica simţi un fior puternic în trup,
părăsindu-ne apoi pentru totdeauna. Asistenţii medicali pe care i-am chemat din blocul de
alături au confirmat moartea sa, scurtă şi uşoară. Ierarhul de atunci din Seattle, Episcopul
Nectarie, împreună cu rectorul, arhiereul Andrei Nakonechny (în prezent decedaţi) au slujit
panihida chiar în camera Vlădicăi, repetând-o în biserică, după ce trupul său a fost pus în
sicriu. A doua zi, trupul Vlădicăi ajunsese deja în San Francisco.
Aşa s-a petrecut ultima mea întâlnire cu Vlădica Ioan, pe care l-am cunoscut şi iubit de
patruzeci de ani. Iar acum, după douăzeci şi cinci ani de la moartea lui, încă resimt foarte mult
lipsa lui. Atunci când vizitez mormântul unde se odihneşte Vlădica, îi cer sfatul şi ajutorul.
Yury K. Khruschoff
AŞ PUTEA spune că am fost aproape de Vlădica încă din fragedă copilărie, în biserica
din Belgrad. Nu împlinise nici patruzeci de ani şi părul îi era încă negru; deşi eram doar un
tinerel obişnuit, îl iubeam mult pe Vlădica Ioan. Vlădica Ioan era Episcop de Shanghai, dar
vizita adesea şi Belgradul. Ori de câte ori vizita Iugoslavia, venea să slujească la biserică.
Toată lumea îl cunoştea, îl iubea, privindu-l ca pe unul de-al lor. Mi-amintesc cum îl
împingeam cu capul, iar el replica: „Nu te izbi/ciocni de/în mine.” Acestea au fost primele
mele impresii despre Vlădica Ioan. Ceea ce ştiam era că, în biserică, erau doi piloni de care ne
ţineam strâns: înţeleptul şi delicatul Mitropolit Vlădica Anastasie şi Vlădica Ioan, care se
remarca prin asceza şi sfinţenia lui. După această perioadă, toate s-au întors pe dos. Ca urmare
a supunerii Iugoslaviei faţă de regimul comunist, Biserica Rusă din Diaspora a părăsit
Belgradul iar legăturile cu Vlădica Ioan s-au rupt.
Am auzit multe despre nevoinţele ascetice ale Vlădicăi Ioan; cum nu se întindea
niciodată pentru a dormi, ci se „culca” în picioare/făcând aceasta ridicat/în picioare. Că era un
om al rugăciunii, acesta era un fapt evident. Puteai simţi cum în jurul Vlădicăi exista o
atmosferă de rugăciune.
A doua oară l-am întâlnit pe Vlădica în anul 1950, atunci când a fost numit în/mutat în
dioceza Europei de Vest. Situaţia de acolo era foarte grea. Biserica, clerul (între care mă
număram şi eu) se afla în dificultăţi financiare. Din punct de vedere economic, Vlădica nu mă
putea ajuta: nu existau parohii şi din această cauză nu era nici un loc în care să mă trimită. Cu
toate acestea, Vlădica a primit multe donaţii de articole bisericeşti, sutane şi alte asemenea.
Într-o zi, (în acea vreme eram un preot de numai 26 de ani) mi-a spus: „Încearcă această
sutană.” Am încercat-o, dar nu puteam să spun dacă se potrivea sau nu; Vlădica Ioan s-a pus
în genunchi să vadă dacă sutana mi-ajungea până jos. Câtă umilinţă!
Mai târziu, Vlădica Ioan ne-a vizitat la Londra. De obicei, ne vizita anual de
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul bisericii noastre. Vlădica Ioan a fost o
personalitate remarcabilă. Toată lumea îl iubea şi-l cinstea, dar nu într-un mod idolatru. Mai
degrabă era vorba de o consideraţie faţă de nevoinţele lui ascetice şi faţă de el însuşi, ca unul
care-şi ducea de bună voie luptele duhovniceşti.
Vlădica Ioan obişnuia să facă vizite de rutină în biserici de altă credinţă, unde harul
Ortodoxiei încă se mai manifesta, îndeosebi în forma sfintelor moaşte ale sfinţilor pe care îi
cinstim în comun, care s-au slăvit înainte de Schisma Bisericilor creştine. Urmând acest
obicei, Vlădica Ioan şi-a exprimat dorinţa de a vizita şi Catedrala Westminster. Este probabil
ca odată să fi fost un loc sfânt. În ciuda pagubelor pricinuite de Henry al VII-lea, Catedrala s-a
păstrat în mod minunat ca o biserică în funcţiune. Dar, acum, nu mai posedă sfinţenia pe care
o avea odată ca o biserică străveche. Acum mergem să o vizităm doar ca pe o atracţie turistică
londoneză. A fost şi Vlădica să o vadă şi, după ce şi-a petrecut puţin timp acolo, a plecat,
spunând: „Aici nu este har deloc.” Este adevărat că puteai găsi acolo rămăşiţele unor figuri
celebre din Anglia, ale întemeietorilor politici ai ţării, ale scriitorilor, cărturarilor, dar nu ale
sfinţilor.
Iată încă o impresie din viaţa Vlădicăi Ioan. Din câte îmi amintesc călătorea cu trenul
din Franţa spre Londra. Un grup de clerici – viitorul Vlădică Nikodim, Arhiereul George
Sheremetieff şi eu – l-au întâlnit pe Vlădica la gară. În acel moment, din staţie a apărut un
bătrân cu un spate ghebos, purtând sandale în picioarele goale, ducând o icoană grea la piept
şi având o camilafcă pusă într-o parte. Deşi nu era un „bătrân” (stareţ), avea înfăţişarea unuia
ca acesta, de parcă ar fi fost istovit de grijile vieţii. Vlădica ieşi din gară, iar un englez, un om
simplu, spuse: „Acesta, da, episcop!” El a simţit în Vlădica o uimitoare tărie duhovnicească.
Trebuie spus că aceeaşi impresie se potrivea atât Vlădicăi Ioan cât şi tuturor episcopilor, mai
ales când aceştia sunt în biserică, timp în care simţi că este o zi de sărbătoare. Deşi poţi spune:
„Aceasta nu este o zi de sărbătoare... este o zi obişnuită: trei stihiri din Octoih, trei din Minei
pe glasul zilei; fără doxologie şi polieleu;” totuşi simţi că este o zi de sărbătoare, un mare
praznic, fiindcă Vlădica Ioan este acolo. Aceasta ar trebui să se potrivească tuturor
episcopilor, dar se pare că realiatatea infirmă acest lucru. Se potriveşte în mod vădit cu
purtătorii de sfinţenie, precum Vlădica Ioan. Oriunde se afla, exista ceva deosebit, o lumină
nevăzută, ceea ce noi numim har, cu toate că noi nu prea înţelegem acest cuvânt.
DE-A LUNGUL ULTIMILOR cincizeci de ani, Biserica Rusă din afara Rusiei nu
numai că a avut mari realizări spirituale şi culturale, dar, a dat şi multe pilde de sfinţenie şi
har. Spaţiul nu ne permite să dăm decât şase exemple, deşi au fost mulţi nevoitori
duhovniceşti.
.... Al treilea dintre ei a fost Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care, în timpul vieţii lui, a
fost considerat de mulţi un nebun; numai după moartea sa a fost apreciat pentru înaltele lui
virtuţi creştine. A mântuit mii de oameni din turma sa din China şi a fost un remarcabil ascet
şi om de rugăciune.
Pierre Kovalevsky
din cartea Diaspora Rusă
UN STUDENT DE EXCEPŢIE
STUDENŢII RUŞI, ca şi profesorii lor, erau diferiţi de cei sârbi. Majoritatea acestora
din urmă absolveau seminarul şi se pregăteau de preoţie. Ei considerau studiul teologiei ca pe
o treaptă ce le permitea păşirea către o treaptă ierarhică mai înaltă. Relaţia lor cu Biserica era
mai mult ocazională, cu toate că mulţi dintre ei erau şi credincioşi sinceri. În schimb, noi,
ruşii, ne pregăteam să slujim pentru Biserica prigonită; nu exista o carieră asigurată, ne
aştepta o nesiguranţă totală.
Printre noi exista un număr important de oameni extraordinari şi dăruiţi, care îşi lăsau
amprenta peste viaţa emigraţiei ruse. Fără îndoială că cel mai remarcabil dintre ei a fost
Mikhail Borisovici Maximovici (1896-1966), Arhiepiscopul Ioan de mai târziu. Având o talie
subţire, cu umeri masivi şi largi, o faţă cu obraji durdulii/umflaţi/graşi şi buze roşii ieşite în
afară de sub o mustaţă mică, cenuşie, în stil rusesc, el dădea impresia unei viguroase puteri
lăuntrice. Deoarece nu se asocia prea mult în discuţii cu studenţi, am reuşit să-l pot cunoaşte
puţin mai bine abia spre sfârşitul perioadei de studii, când am avut câteva conversaţii. Era
foarte sărac, câştigându-şi existenţa prin vânzarea de ziare. În acei ani, Belgradul era acoperit
de un noroi, care, în sezonul ploios, făcea oraşul aproape de nestrăbătut. Maximivici purta o
haină de blană grea şi nişte cizme vechi ruseşti. Apărea deodată în clasă destul de târziu,
murdar de noroiul străzilor, îşi lua un caieţel murdar şi un creion ros de nervi şi începea să ia
note de curs cu scris de mână foarte mare. Imediat după aceea, adormea, dar se scula repede şi
începea din nou să scrie. Mulţi dintre noi eram curioşi să aflăm ce fel de notiţe reuşea să-şi ia
Maximovici, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe dacă îşi putea citi notiţele. Acest student
neobişnuit a devenit cel mai remarcabil episcop al Bisericii Ruse din Diaspora.
După absolvirea univesităţii, a intrat în monahism şi a devenit preot. A predat un timp la
Seminarul din Bitol. În 1934 a fost hirotonit episcop şi trimis la Shanghai. Acolo, Episcopul
Ioan a dus o viaţă aspră de ascet: dormea şi mânca foarte puţin, purta sandale fără ciorapi, atât
iarna cât şi vara, iar sutana lui semăna mai mult cu nişte veşminte de cerşetor decât de
episcop. Comportarea lui semăna/răspândea/provoca printre cei din jurul lui sentimente de
jenă din cauza absurdităţii sale. Unii îl considerau nebun, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi
ducă mai departe responsabilitatea asigurării nevoilor materiale şi duhovniceşti ale turmei
sale, ori de a fi un neobosit ajutător al celor nevoiaşi. A pus bazele unui orfelinat pentru copiii
fără casă, pe care a reuşit să-i evacueze/transporte, întâi către Filipine apoi către America. O
mulţime de ruşi îi sunt îndatoraţi pentru scăparea de comunişti, atunci când aceştia au ocupat
Shanghai-ul. După ce a părăsit China, Episcopul Ioan s-a stabilit în Franţa, iar în 1962 a fost
numit la Catedrala din San Francisco, unde a murit pe 2 iulie 1966. În prezent, o mulţime de
oameni îl consideră sfânt.
„NU UITAŢI că alături de Facultatea de Teologie din Belgrad, de unde vă trimit aceste
frumoase şi de suflet-folositoare studii, există o ‚academie vie’ - al nostru Avvă, Mitropolitul
Antonie [Khrapovitsky], primul meu dascăl şi binefăcător, care astăzi este un mare învăţător
şi ierarh al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos. Treceţi cât de des puteţi pentru a-l vedea,
deoarece de la el veţi primi şi vă veţi insipra/folosi din bogăţia de cunoştinţe şi înţelepciune pe
care cu greu le veţi obţine din vreo şcoală teologică contemporană.” Cu aceste cuvinte,
Mitropolitul Dionisie m-a trimis în Iugoslavia în ianuarie 1932, atunci când am fost ameninţat
cu exmatricularea din Universitatea din Varşovia (din pricina unui protest provocat de o
acţiune a Ministerului care interzicea studenţilor să-şi folosească limba maternă la întâlnirile
Cercului de Teologie).
Mitropolitul Antonie m-a primit ca pe unul ce-i eram drag. Devenisem un recipient care
primea regulat din preaplinul dragostei, bunătăţii şi atenţiei sale. Bătrânul se simţea ofensat şi
mă mustra dacă nu mă opream să-l vizitez seara sau în cursul zilei.
Am făcut cunoştinţă cu Ieromonahul Ioan (Maximovici) chiar în smerita locuinţă a
Mitropolitului. Am observat adesea bunătatea paternă pe care o arăta Bătrânul Mitropolit
părintelui Ioan: în mişcarea ochilor, în fiecare cuvânt pe care-l adresa părintele Ioan, strălucea
o bucurie faţă de un fiu duhovnicesc, o încredere desăvârşită, o recunoştinţă pentru că acest
fiu îşi înmulţea talanţii dăruiţi de Dumnezeu.
De mai multe ori, am avut ocazia să fiu în casa părinţilor Părintelui Ioan. M-am umplut
de mirare văzând numărul mare de studenţi sârbi care veneau în „pelerinaj” să-l vadă. În
general, sârbii nu sunt nişte admiratori ai propriului monahism, dar aici, de îndată ce în
Belgrad a apărut Părintele Ioan, studenţii sârbi îl asaltau efectiv. Viaţa virtuoasă a monahului-
ascet, neobişnuita lui severitate faţă de el însuşi şi inima lui plină de dragoste, a atras atenţia şi
inimile studenţilor sârbi.
Domnul mi-a îngăduit să fiu prezent la hirotonia/sfinţirea episcopală a părintelui Ioan,
respectiv să-l întâlnesc ca şi episcop în locuinţa Mitropolitului Antonie. „Ai grijă, Vlădica, ca
nu cumva să te vatăme rangul episcopal. ...Nu te obişnui să te desfeţi cu bucate alese; ştii prea
bine cum unor oameni le place să prepare bucate alese pentru episcopi...,” îi spuse în glumă
Mitroplitul tânărului episcop ascet, iar faţa Bătrânului iradia de bucurie pentru noul ierarh al
lui Dumnezeu.
Poporul nostru iubeşte slujbele arhiereşti şi participă la ele cu înfocare/înflăcărare. Dar,
aşa cum am văzut în Belgrad, Liturghia săvârşită de Vlădica Ioan atrăgea o participare
neobişnuit de mare. Deşi discursul său era încet/greoi/lent şi greu de înţeles, biserica era plină
ochi.
În 1935 m-am întors în Polonia pentru a-mi continua activitatea pastorală. În 1936 am
primit o scrisoare din Shanghai, de la Vlădica Ioan şi puţin după aceea, câteva dintre predicile
lui. Aflându-mă în Paris, am vorbit personal cu el. Mulţi oameni de acolo nu l-au înţeles pe
Vlădica. Înfăţişarea lui exterioară, faptul că nu purta pantofi, era de natură să-i deranjeze. P.S.
Lopukhin îmi spuse că au fost chiar şi nişte plângeri din pricina Vlădicăi adresate
Mitropolitului Anastasie. Într-una din plângeri, petiţionarii i-au cerut ierahului la conducere
[engl. Chief Hierarch] să-i poruncească Vlădicăi Ioan să-şi ia nişte pantofi. Mitropolitul
Anastasie s-a potrivit lor şi i-a trimis o scrisoare Vlădicăi. Enoriaşii, încântaţi la culme, s-au
grăbit să-l ajute pe Arhipăstorul lor cu nişte pantofi noi. Vlădica a acceptat darul, le-a
mulţumit, şi a „folosit” pantofii... purtându-i sub braţ! nepunându-i cu nici un chip în picioare.
[Verbul rusesc, ноить, „a purta,” înseamnă şi „a încălţa.”] Din nou plângeri la Mitropolit, din
nou Părintele Mitropolit îi scrie Vlădicăi Ioan spunându-i despre supunere, primind apoi
răspunsul: „Instrucţiunile tale au fost îndeplinite – mi-ai scris să folosesc pantofii, dar nu ai
scris că trebuie să-i port în picioare, aşa că i-am folosit, adică, i-am dus cu mine. Dar acum îi
voi purta.” Şi astfel, îl puteai vedea pe Vlădica umblând încălţat/cu pantofi prin Paris.
„Vlădica acesta al vostru lasă o impresie ciudată asupra oamenilor. Mulţi oameni rămân
perplecşi uitându-se la cum arată, dar un lucru e sigur – este omul lui Dumnezeu, un ascet şi
un om al rugăciunii,” îmi spuse D. N. Fedchenko, un enoriaş din Exarhatul rus din Paris.
Continuă apoi să-mi povestească următorul incident din viaţa Vlădicăi din Paris:
Într-unul din spitalele de acolo, era o rusoaică bolnavă care nu se putea mişca şi a cărei
stare era fără speranţă. Doctorii s-au resemnat spunând că moartea e iminentă încercând să-i
mai uşureze ultimele ei ore de dureri. Seara, în ultima noapte a femeii, după cum spuneau
infirmierele, Vlădica Ioan a intrat în salonul femeii bolnave. A venit singur, fără să fie chemat
de cineva, şi s-a aşezat pe marginea patului ei. Vlădica s-a rugat destul de mult, a
binecuvântat-o pe femeia inconştientă şi a plecat. Asistentele şi infirmierele priveau cum
„straniul preot rus” se ruga pe marginea patului ei. Şi, de necrezut – în jurul miezului nopţii
femeia s-a sculat din pat şi a cerut hainele pentru a pleca din spital! Infirmierele uimite l-au
chemat pe doctor care, după ce a consultat-o pe femeie, a găsit-o într-o stare bună. Întrebând-
o ce s-a întâmplat de transiprase, devenise limpede că „cineva în negru venise la ea să-i spună
că era bine şi că se putea duce acasă.” Femeia bolnavă nu i-a pomenit numele „vizitatorului în
negru” care i-a poruncit să se scoale şi să plece acasă, dar doctorilor nu le-a fost greu să-şi dea
seama că a fost Vlădica Ioan.
Pe 16 mai 1963, într-o discuţie referitoare la problemele din San Francisco, Mitropolitul
Anastasie mi-a spus: „Nu-l recunosc pe Vlădica Ioan. Înainte era liniştit, tăcut şi blând, iar
acum manifestă îndârjire, s-a însufleţit şi e intransigent...” Ce s-a întâmplat cu arhipăstorul
ascet? Întreaga lui viaţă a fost în slujba Bisericii predându-se cu totul lui Dumnezeu, lepădând
orice câştig personal sau, mai mult, nedând atenţie intereselor vreunei partide/biserici.
Fenomenul negativ al exclusivismului/partitismului/partinităţii era cu desăvârşire străin de
Vlădica Ioan. Dar acesta a existat şi există. Vlădica şi-a dat seama că în interiorul Bisericii se
pierdea din vedere o chestiune de principiu de dragul unor câştiguri sau interese de grup sau
personale; din această pricină devenise el atât de viguros, ferm şi intransigent. Atitudinea lui
faţă de toate problemele legate de viaţa bisericească se întemeia pe o chestiune de principiu,
iar această apreciere personală a sa a evenimentelor şi faptelor nu depindea de autorul sau
protagonistul unei probleme date, întâmplări sau eveniment. Arhiepiscopul Ioan nu ştia de
vreo sacrificare a obiectivităţii de dragul unei prietenii personale/ cu cineva, preferinţe sau, cu
atât mai mult, pentru favoruri personale.
Vlădica Ioan era deosebit de strict în chestiuni canonice şi în fidelitatea faţă de tradiţiile
şi obiceiurile ruseşti. În acelaşi timp, era străin provincialismului bisericesc.
Acest fapt a reieşit atunci când, ca şi Arhiepiscop al Europei de Vest, a
restabilit/reinstituit venerarea Sfinţilor din Franţa (Galia) care au trăit înainte de Schismă.
SLUJITOR ÎN SHANGHAI
ÎMI FACE O MARE BUCURIE să-mi împărtăşesc cu voi amintirile mele personale
despre Episcopul de atunci, Ioan de Shanghai, aducând în atenţie cuvintele Sfântului Nestor
Cronicarul şi rugându-ne cu rugăciunea lui:
„Vă rog din inimă, iubiţii mei fraţi, nu mă judecaţi pentru neştiinţă dacă, fiind aşa de
plin de iubire pentru acest sfânt, m-am hotărât să vă spun tot ce ştiu despre el, pentru că mă
tem ca nu cumva să mă ajungă cuvintele Domnului nostru despre răul şi leneşul slujitor.... Dar
înainte de toate, strig către Domnul: Doamne Atotputernice, Dătătorul harului, Părintele
Domnului nostru Iisus Hristos, ajută-mă, luminează-mi inima ca să cunosc poruncile Tale, să-
mi deschid buzele şi să spun minunile Tale şi slava Sfântului Tău.” (Din Prefaţa la Cronica
cinstirii Arhiepiscopului Ioan de Episcopul Sava de Edmonton)
Şi eu, de asemenea, sunt „plin de dragoste pentru acest Sfânt,” dar mă tem de neştiinţa
mea, de neputinţa de a exprima „slava celui plăcut de Dumnezeu.” Nu ştiu de unde să încep,
cum să rânduiesc mai bine numărul impresionant al celor mai profunde şi pline de har
impresii despre acest mare Sfânt, care mi s-au întipărit/gravat în inimă pentru totdeauna.
Neştiind de unde să încep, am copiat de mână mai multe scrisori ale Vlădicăi pe care mi
le adresase între anii 1949-1962. Am făcut aceasta pentru a retrăi acea străpungere/zdrobire
trezită de sfaturile purtătoarele de duh ale acelui Sfânt Ierarh; e de remarcat aici faptul că,
Vlădica îşi începea în mod deliberat fiecare scrisoare cu o Cruce a lui Hristos cu opt braţe,
Crucea pe care o iubea atât de mult. El data aceste scrisori conform calendarului ortodox,
ignorând cu desăvârşire calendarul civil/oficial şi scriind exclusiv în ortografia veche. Urările
pentru ziua onomastică le scria întotdeauna chiar în ziua serbării, din care pricină le primeam
cu câteva zile mai târziu. Acest Sfânt nu-şi îngăduia nici astfel de „prefăcătorii”
minore/neînsemnate precum trimiterea felicitărilor înainte de sărbătoarea respectivă.
Vlădica şi-a pus început slujbei episcopale din Shanghai în 1934, anul naşterii mele în
acest mare şi cosmopolit oraş şi port al Chinei. Locuinţa familiei era la numai trei blocuri de
impunătoarea Catedrală închinată Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi.” În Duminici
şi sărbători părinţii mei obişnuiau să meargă cu noi, copiii, la această catedrală. Alături de
Catedrală era o şcoală catolică, „Colegiul Sfânta Ioana d’Arc,” pe care eu şi fratele meu am
frecventat-o între anii 1939-1949, când am părăsit Shanghai-ul şi ne-am
îndreptat/îndreptându-ne către insula Tubabao. Mi-aduc aminte puţin de solemna sfinţire
săvârşită de Vlădica, de imensele cruci de aur, care s-au ridicat pe cele cinci cupole ale nou-
construitei catedrale. Alături de ea s-a construit o clădire cu mai multe etaje, dominată în
centru de o clopotniţă. Mi-amintesc că în spatele acestei case era o fundaţie neterminată
pentru o a doua biserică, unde Vlădica săvârşea întotdeauna sfinţirea apei de Bobotează. În
timpul verii, când şcoala era închisă, veneam des acolo împreună cu fratele meu şi cântam în
spaţioasa curte a bisericii.
Într-o zi fierbnte de vară, când aveam opt sau nouă ani, am intrat în uriaşa şi permanent
răcoroasa catedrală pentru a mă răcori după atâta căldură. În acest loc, aproape de una din
masivele coloane, între altar şi intrarea din dreapta, Episcopul Ioan stătea în spatele unui
tetrapod/analog plin cu cărţi de slujbă. Ulterior am aflat că Vlădica făcea toate cele nouă
slujbe rânduite de Biserica Ortodoxă şi că se împărtăşea în fiecare zi. După slujbă, m-am
apropiat de el să mă binecuvinteze. M-a întrebat cum mă cheamă şi m-a invitat în locuinţa lui
„pentru o discuţie.” Nu-mi amintesc cum, înainte de a părăsi catedrala, el a făcut metanii mari
în faţa fiecărei icoane – şi erau destul de multe – de parcă se despărţea de prietenii lui
apropiaţi – Sfinţii. L-am urmat, ţinându-i cârja arhierească. Sufletul meu copilăresc a devenit
deodată atras de acest om minunat, simţind, fără să vreau, acea adâncă dragoste creştină pe
care Vlădica o avea pentru oameni, în special pentru copii.
Era pentru prima dată când păşeam în spaţiosul său birou de la etajul al doilea al
locuinţei eparhiale. Colţul din dreapta al biroului, din tavan până la nivelul analogului de
acolo, era plin cu nenumărate icoane de diferite mărimi. Dintr-un motiv oarecare, mi se părea
foarte firesc ca Vlădica, atunci când intra în birou, să înceapă fără grabă să facă metanii
înaintea icoanelor şi din nou să se roage ore întregi/la nesfârşit. În cele din urmă s-a aşezat la
biroul încărcat până la refuz cu hârtii şi a început să vorbească cu mine ore întregi. Ca şi în
convorbirile de mai târziu, vorbea despre Biserică, despre viaţa drepţilor şi a sfinţilor ei,
despre martiri. Efectiv nu mai voiam să-l părăsesc pe acest om minunat. Se făcuse deja
întuneric când Vlădica m-a binecuvântat şi mi-a spus să merg acasă.
Am început să particip la slujbele zilnice de la catedrală, dimineaţă şi seară, şi să slujesc
altarului. În zilele săptămânii, Vlădica era cel ce consuma [la sfârşit n. tr.] Sfintele Daruri,
rămânând în Altar, adâncit în rugăciune, mult timp după ce preotul plecase. Şi de câte ori
părăsea catedrala, se închina la toate icoanele.
În timp ce vorbea cu mine în biroul său, Vlădica aţipea din când în când pentru
câteva clipe. Ştiam că nu dormea niciodată în pat, ci doar cădea pentru scurte perioade de
somn într-un scaun sau în genunchi în faţa iubitelor sale icoane, poziţie în care îl găsea
ocazional şi secretarul său, D-l Kantov.
Într-o seară, în timpul uneia dintre conversaţiile noastre din biroul său, a sunat telefonul
lui de pe birou. Vlădica a răspuns. Nu ştiu cine era, dar nu voi uita niciodată cum Vlădica, la
un moment oarecare al conversaţiei, a pus receptorul la loc şi a aţipit. Receptorul stătea la
locul lui, dar Vlădica, aţipind, a continuat mai mult timp să asculte şi să răspundă persoanei de
la celălalt capăt al liniei. Conform legilor fizice ale naturii acest lucru era imposibil – atât
pentru Vlădica să audă persoana care îl suna, cât şi pentru aceasta să audă ceea ce răspundea
Vlădica. Cu toate acestea, din ceea ce spunea – şi a fost o conversaţie lungă – era limpede că
pur şi simplu aceasta a fost minunea care s-a petrecut/că se petrecuse o minune!
Odată, Vlădicăi i s-a adus prânzul în birou. Mi-amintesc: era o farfurie cu ciorbă şi nişte
budincă într-un pahar. Era singur; eu eram în camera vecină unde mi se adusese şi mie
prânzul. Prin uşa întredeschisă am urmărit cum Vlădica a turnat budinca dulce în farfuria cu
borş şi a început să mănânce acest amestec respingător. Mi se părea că, pentru mine, ca un
copil ce eram atunci, acestea erau lucruri foarte fireşti pentru Vlădica.
Noi, toţi băieţii, acoliţii2, îl iubeam mult pe Vlădica în ciuda stricteţii sale. (Odată,
pentru o boacănă/poznă/ stricăciune oarecare, l-a pus pe paznic să îi croiască cu cureaua pe
cei vinovaţi.
Pentru mine, Vlădica devenise un erou şi mă hotărâsem să-l urmez în toate. Când a venit
Postul Mare nu am mai dormit pe pat ci pe podea; nu am mai mâncat în mod firesc, cu
familia, ci am început să mănânc pâine şi apă etc. Părinţii mei s-au îngrijorat şi m-au dus la
Vlădica. După ce i-a ascultat, Vlădica l-a rugat pe paznic să se ducă la magazin şi să ia nişte
cârnaţi. Numai spre mustrarea mea... , „dar este Postul Mare”; înţeleptul arhipăstor mi-a
poruncit să mănânc cârnaţii şi să-mi amintesc întotdeauna că ascultarea de părinţi e mult mai
importantă decât postul auto-impus. „Vlădica, acum ce să fac?” Am întrebat eu, încă dorindu-
mă/tânjind după vreo nevoinţă ascetică „specială.” „Participă la slujbele bisericeşti la fel ca
până acum, iar acasă fă ceea ce-ţi spun mama şi tatăl tău.” Îmi amintesc cât de mult m-a durut
faptul că Vlădica nu mi-a prescris nici un podvig3 „special”.
Răposatul Arhiereu Serafim Slobodskoy mi-a spus ce l-a întrebat el odată pe Vlădica:
„Cine este responsabil pentru jalnica dihonie/dezbinare care înconjoară Catedrala din San
Francisco” (pe atunci încă în construcţie)? Vlădica a răspuns foarte simplu: „Diavolul”.
2
Acoliţii sunt un fel de ajutoare de felul paracliserilor, în Catolicism se numesc ministranţi. Aceştia pot împlini
diverse ascultări în timpul sau în afara slujbelor [n. tr].
3
Nevoinţă (din rusă) [n. tr].
„Grija de suflete” – aceasta defineşte cel mai bine principala motivaţie a întregii vieţi şi
activităţi a acestui mare om al rugăciunii şi al vieţii sfinte, mare nu numai în căldiceaua
noastră epocă/epoca noastră lipsită de entuziasm, dar – cred cu tărie – în întreaga istorie a
Bisericii universale a lui Hristos. Cum altfel se pot explica toate acele lucruri/fapte la care am
fost martor? De exemplu, cum se transfigura faţa lui în timpul Dumnezeieştii Liturghii la
praznicele mari, iradiind o lumină nepămâtească? La fel şi ochii, mai întotdeauna plini de o
dumnezeiască dragoste, refelectând limpede bucuria de negrăit – de neatins pentru noi,
păcătoşii – din prezenţa Sfântului Duh. Sau cum, în noaptea pascală, zbura/păşea înălţându-se
în jurul imensei Catedrale din Shanghai, de parcă era purtat de îngeri, strigând dintr-un prisos
de veselie, cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat!” „Hristos a înviat!” Se pare că această
autentică jubilare nu ştia de nici o limită; era în întregime scăldat în bucuria lui Hristos, pe
Care L-a iubit cu o iubire autentică şi desăvârşită.
Dar, ceea ce era cel mai uimitor, era darul său de a vedea în inima omului şi de a o
atrage la Hristos. Dacă n-ar fi fost acest om drept, nu m-aş fi gândit niciodată să slujesc
Biserica ca de pe treapta preoţească. Era de-a dreptul de necrezut, cât de precis putea prezice
ce se va întâmpla cu noi! În octombrie 1949 ne-a scris mie şi fratelui meu – în vremea aceea
aveam numai treisprezece, respectiv paisprezece ani şi tocmai sosisem în Australia venind din
Filipine, şi deja mergeam rar la biserică – avertizându-ne: „Prin depărtarea de căile Domnului,
nu putem obţine decât o mulţumire vremelnică provenită din plăcerile cărnii/trupeşti; iar după
aceasta, vom simţi acea amărăciune a celui rău care ni se păruse aşa de dulce.” Nici acum,
după treizeci şi cinci de ani, nu reuşesc să citesc aceste cuvinte profetice fără lacrimi fierbiţi
de mulţumire/recunoştinţă.
Ştia că îi voi scrie: pe 19 mai/1 iunie, 1960: „Vlădica, cât de mult aş vrea să vorbesc cu
tine personal! S-au întâmplat atât de multe..., în mintea mea s-au intipărit atât de multe după
timpul petrecut împreună în Filipine, încât nici nu mă mai recunosc. Aspiraţiile spirituale ale
tinereţii mele s-au scufundat cu mult timp în urmă într-un mediu păcătos, materialist.” Dar cel
drept, văzând că aspiraţiile mele spirituale nu se „scufundaseră” cu totul, m-a chemat să
slujesc Biserica, sfătuindu-mă „să-mi fac o educaţie teologică” înscriindu-mă la Seminarul
Sfânta Treime. Domnul să te ajute şi să te binecuvinteze pe această cale!” (Scrisoare din
18/31 ianuarie 1961).
Desigur, îmi este foarte greu să-mi exprim prin cuvinte recunoştinţa pentru dragostea
acestui impresionant/extraordinar arhipăstor. În timpul vieţii unui ierarh, noi rostim: „Pentru
rugăciunile Sfântului nostru Vlădică, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
ne pe noi!”, dar, pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii (Mt. 22:
32), conform cu nemincinoasele cuvinte ale Mântuitorului Însuşi, eu continui chiar şi astăzi
să-l chem în ajutor pe Vlădica Ioan cu aceeaşi rugăciune.
Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că mi-a dat să fiu o mărturie a marelui Său Sfânt,
prin ale cărui rugăciuni nu m-am scufundat de tot în deşertăciunea acestei lumi. Sunt sigur că
va veni o zi când Biserica de pe pământ îl va slăvi pe Vlădica Ioan ca pe unul din aceia „de
care lumea nu este vrednică,” iar noi vom da mulţumire lui/Îl vom slăvi pe Dumnezeu, Care
„este minunat întru Sfinţii Lui.”
COPILĂRIA. Pentru mâine se aşteaptă ceva special... Se vor ridica crucile pe cupolele
noii noastre Catedrale a Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi” (Shanghai). Văd şi
acum marea de capete din jurul bisericii – ca de Paşti. Tatăl meu mă ridică, şi eu încerc să-l
văd prin mulţime pe Vlădica cum binecuvintează crucile care au fost pregătite. Îmi ridic
capul. Undeva la o înălţime foarte mare, cupola principală este gravată sub cerul liber şi,
deodată... sunt lovit de uimire. Reflectând razele soarelui, o cruce de aur pluteşte spre /este
lansată în înălţime. Doamne! Cât de minunat!
Alături de catedrală, se găseşte o casă eparhială. Cu toate că ne era teamă, nouă,
băieţilor, ne plăcea să ne urcăm până la ultimul etaj şi să privim la trecători. Câteodată,
Vlădica ne găsea aici. Atunci noi ne lipeam de zid cu vinovăţia în sân, dar el ne chema cu
blândeţe la el, ne ciufulea părul şi, dându-ne binecuvântarea, ne trimitea la treaba noastră cu
un cuvânt de mângâiere.
În spatele bisericii era o curte unde ne jucam. Vlădica, care avea obiceiul de a se plimba
prin toate locurile, trecând prin această curte, se ducea întotdeauna să-i vadă pe copii. Ne
binecuvânta şi vorbea cu noi cu prietenie/blândeţe. Încă mai pot vedea faţa lui zâmbitoare/
Văd încă şi acum faţa lui zâmbitoare
Pe când eram elev la liceu, m-am îmbolnăvit foarte grav fiind primit la spitalul catolic
de la periferia cartierului englez, unde locuia Vlădica. Starea în care mă aflam era critică.
Inima mi s-a inundat de bucurie atunci când, lângă patul meu, am văzut blânda faţă a iubitului
Vlădica, ochii lui strălucitori, plini de compasiune/înduioşare/înţelegere. Cum se ruga
Vlădica! Am stat în spital mai multe săptămâni, şi în fiecare săptămână, într-o zi anume,
Vlădica venea să mă viziteze; mă mângâia şi se ruga pentru mine. Acesta era într-adevăr un
păstor bun! Vlădica putea numi pe unul din preoţi să viziteze bolnavii, dar, în ciuda slujbelor
zilnice, a împovărătoarelor treburi din eparhie, a grijii cu orfelinatul, şi a stării destul de
primitive a sistemului de transport din oraş, Vlădica putea călători la mari distanţe, în parte cu
tramvaiul, în parte pe jos, vizitând pe cei bolnavi şi neputincioşi din spitale şi închisori,
împlinind astfel porunca Sfântului Apostol Pavel: Întru toate arătându-te pe tine pildă de
fapte bune (Tit 2: 7).
Şi oare, poate cineva uita slujba din noaptea de Paşti, din catedrală? Cum arăta Vlădica!
Era cu desăvârşire nepământesc. De fiecare dată când tămâia, părea că este împins în jurul
catedralei. Cu câtă bucurie exclama, sau mai degrabă striga biruitorul salut pascal! Nu am mai
văzut aşa ceva nicăieri. În general, Vlădica slujea având o concentrare în rugăciune rar
întâlnită, astfel că cei care slujeau împreună cu el precum şi ceilalţi oameni, erau pătrunşi de
duhul său de rugăciune şi de smerenie.
În timpul războiului pentru ruşii din Shanghai erau vremuri de restrişte: fie din pricina
ocupaţiei japoneze, fie din cauza presiunii sovieticilor. Războiul luase sfârşit. Sovieticii erau
gata să înghită întreaga Chină rusească. Dar Dumnezeu era milostiv. Era de asemenea dificil
şi pentru Vlădica să se orienteze, neavând nici un contact cu Mitropolitul Anastasie, care în
acea vreme voia să restabilească/revigoreze viaţa din Biserica Diasporei, care Biserică fusese
cuprinsă de dezordine din cauza războiului. Dar el avea un suflet credincios/încrezător. Deşi
fusese acuzat de oscilaţii politice// nestatornicie/şovăială politică, în inima lui, el nu şi-a trădat
niciodată convingerile sale politice, pe care şi le-a dovedit nu numai prin pocăinţă înaintea
Soborului de Episcopi, ci şi prin asumarea, ca lider spiritual, a responsabilităţii pentru exodul
de refugiaţi ruşi din China, întâi spre Filipine şi apoi spre America.
Pe insula Tubabao, Domnul mi-a îngăduit din nou să mă întâlnesc cu Vlădica şi să
experiez dispoziţia lui favorabilă faţă de nevrednicia mea, un singuratic şi un pribeag. Deşi
Vlădica avea viză pentru Statele Unite, a considerat de datoria lui să împărtăşească exilul
împreună cu fiii săi duhovniceşti, pe care Pronia lui Dumnezeu îi aruncase pe insulele cu
taifune şi palmieri. Nu după mult timp, viaţa bisericească era în plină libertate. S-a organizat
un birou eparhial temporar, s-au pus bazele mănăstirii, s-au deschis trei biserici şi, în
spaţioasele cazărmi militare din apropierea mănăstirii, s-a ivit o „catedrală,” care a fost
împodobită de Paşti cu o turlă tip bulb de ceapă artizanală.
Vlădica a plecat în America. Toată lumea a aflat cum..., prin puterea duhului său, el a
reuşit să obţină de la „puternicii acestei lumi,” o permisiune pentru ca prigonita lui turmă, să
poată intra în State. Făcând cunoştinţă cu liberatea, oamenii au reacţionat la ea în moduri
diferite, şi tot în moduri diferite şi-au exprimat şi mulţumirea faţă de Bătrân. Un lucru e sigur:
Vlădica nu a ascuns niciodată în inima sa vreun dispreţ faţă de cineva, iar cu cei care nu-l
sufereau, se comporta de parcă n-ar fi fost nimic între ei. Acest aspect mă impresiona în mod
special. Of, dacă ne-am putea comporta aşa cu toţii în aceste vremuri dificile!
Apoi, atunci când am plecat în Washington, nu am putut să nu observ pecetea pe care
Vlădica o lăsase în urmă, atât în viaţa bisericească cât şi, în general, printre cei care locuiau
acolo.
Timpul trecea. În anii 50 Domnul mi-a îndreptat picioarele către Paris; în acea vreme,
Vlădica locuia la Versailles. Nu voi uita niciodată întâlnirea mea cu acel bun păstor.
Vlădica locuia la corpul cadeţilor. Sosisem pe neaşteptate. Secretarul său m-a întâmpinat
şi m-a condus către biroul Vlădicăi de la etaj. M-am urcat pe larga scară, tremurând cu
anticipaţie. Portrete ale ţarilor ruşi mă priveau de pe pereţi. Am bătut la uşă şi mi s-a răspuns,
„Amin.” (În acea vreme n-am ştiut că se spune rugăciunea, „Pentru rugăciunile Sfinţilor
Părinţilor noştri...”). Am intrat. La un birou plin de scrisori şi foi, Vlădica şedea şi scria.
Înfăţişarea lui – fără pantofi, într-o sutană ruptă, cu părul răvăşit – era o imagine mişcătoare
de smerenie şi simplitate. La uşă am ezitat. Văzându-mă, Vlădica a tresărit, faţa lui s-a
luminat cu un zâmbet; a sărit de pe scaun şi, după ce m-a binecuvântat, m-a cuprins într-o
îmbrăţişare. Nu mi-am putut opri lacrimile de bucurie. Convorbirea noastră a fost un torent de
amintiri, sărind de la un subiect la altul, de la o cunoştinţă la alta. În acest timp scurt, părea că
am retrăit câţiva dintre ultimii ani .
Aflând că voiam să fac un tur al Europei, Vlădica a luat o copie a Calendarului Sfânta
Treime şi mi-a dat-o, aducându-mi în atenţie parohiile din Europa. „Du-te cu Dumnezeu. De
îndată ce soseşti într-un oraş, du-te la preotul locului. Spune-i că eu te-am trimis.” Cu ajutorul
lui Dumnezeu, şi cu înţeleptul sfat al Vlădicăi, am făcut turul aproape al întregii Europe,
dobândind atât hrană duhovnicească, cât şi prieteni şi diferite cunoştinţe care mi-au arătat
locurile, aşa cum nici o agenţie de turism nu ar fi putut-o face.
Venise timpul să plec. Vlădica îmi sugerase să mergem jos la biserică, care era alături.
Acolo, Vlădica a săvârşit Vecernia şi apoi m-a condus pe cale. M-am apropiat pentru o
binecuvântare, dar el m-a oprit şi mi-a spus: „Nu, nu. Te conduc la tramvai.” Nu era departe
de reşedinţa Vlădicăi. M-am simţit stingher faţă de compania lui, dar a insistat. Când
tramvaiul a luat-o din loc, am continuat să privesc cât am putut de mult figura încovoiată a
bătrânului, cum mă binecuvânta pentru călătorie.
Scrisorile au încetat să mai sosească de la Vlădica, dar simţim totuşi puterea şi grija lui
nemicşorată faţă de noi şi-l pomenim neîncetat. Înaintea ochilor noştri se ridică/iveşte figura
încovoiată a bătrânului, care aminteşte de cea a Sfântului Serafim. Avem în faţa noastră un
Sfânt „modern,” un următor al Sfântului, făcătorului de minuni, Ioan din Kronstadt. Un
neiubitor de arginţi [engl. lit. unmercenary – nemercenar, care nu acceptă bani] care nu a
căutat slavă în chemarea arhierească, care nu era interesat de veşminte strălucitoare şi
elegante. Un păstor model,/o pildă de păstor, el era cel dintâi care se oferea ca exemplu de
grijă pentru aproapele. Un păstor care trăia lângă Biserică, în Biserică şi pentru Biserică. Un
creştin care şi-a biruit mânia dinăuntrul său, făcându-şi faţa să strălucească cu zâmbet de
bucurie. Un părinte iubitor. Un ierarh care lucra fără încetare. Un om care nu ştia de nici o
limită în nevoinţele ascetice. Un rob al lui Dumnezeu, care se lupta zi şi noapte în rugăciunea
coborâtă în inimă. Un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii care primeau prin el
vindecare şi împlinirea dorinţelor. Cu adevărat, fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să
avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi; şi fiind mai presus decât
cerurile (Evr. 7: 26). În viaţa plină de greutăţi, vrednicul de pomenire Vlădica Ioan a urmat
această poruncă a marelui Apostol, pe care a reuşit să o împlinească în mare măsură. Şi e cu
atât mai remarcabil cu cât a Vlădica a trăit în vremea noastră, când umanitatea a crescut cu o
credinţă şi o evlavie sărăcită. Fără nici o îndoială că aici este rădăcina acelei neînţelegeri cu
care s-a confruntat Vlădica atât de des, chiar şi printre oamenii ce păreau să fie ai Bisericii.
Totuşi, ceea ce Domnul a îngăduit ca un mijloc de probare a oamenilor din vremea când a
trăit Vlădica, se risipeşte acum ca fumul şi, pe zi ce trece, acest luminător ales al dreptăţii
străluceşte încă mai luminos, întărindu-i pe credincioşi în nevoinţele smereniei, răbdării şi
dragostei.
PRIMA MEA întâlnire cu Arhiepiscopul Ioan a avut loc la Mănăstirea Lesna, care în
acea vreme se afla la periferia Parisului. Biserica era amplasată în sala mare a mănăstirii.
Despre iubitul nostru Arhiepiscop Ioan auzisem multe şi, de aceea, voiam să-l văd. Când am
sosit noi, Liturghia încă nu începuse, dar Arhiepiscopul deja stătea în mijlocul bisericii, cu
mantia sa albă, aşteptând să fie îmbrăcat, în vreme ce credincioşii stăteau de-a lungul zidului.
Se adunase deja un număr destul de mare de oameni, iar eu stăteam alături. Privindu-l pe
Vlădica, am observat că era mic de statură, puţin aplecat, iar părul era destul de
neîngrijit/răvăşit. Dintr-un anumit motiv, îmi părea rău pentru el. Mă gândeam: ce greu
trebuie să-i fie! Am început să mă rog din toată inima pentru el. Stătea nemişcat, dar, de
îndată ce am început să mă rog, şi-a întors deodată capul în direcţia mea uitându-se drept la
mine, ochii lui pătrunzându-mi fiinţa. Acest gest neaşteptat îmi trimise fiori până în şira
spinării – am simţit o bucurie aşa de mare!
La început, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu-şi avea propria sa biserică în Paris,
drept care am închiriat o biserică luterană. Nu avea nici cor; am adunat cântăreţi din diferite
parohii, participând şi eu, la rândul meu în acest cor combinat. Odată – nu-mi amintesc dacă
era înainte de Heruvic sau de Împărtăşire – corul nu avea nimic de cântat, drept care a fost o
lungă pauză. Cei din cor au început să mă întrebe despre Vlădica, iar eu am început să le spun
câte ceva din ce auzisem. Deodată, am simţit că trebuie să-mi ţin gura. În definitiv, era în
timpul Dumnezeieştii Liturghii şi cred că Vlădicăi nu-i plăcea conversaţia noastră. M-am
simţit ruşinat, dar cântăreţii erau aşa de interesaţi de ceea ce aveam de spus, încât au insistat
să continui. Am crezut că sentimentul pe care îl aveam putea fi doar rodul imaginaţiei mele,
de aceea, mi-am continuat discuţia. Am simţit din nou că Vlădica îmi poruncea să-mi ţin gura
– de data aceasta cu asprime – şi atunci m-am abţinut. Toţi insistau să continui. „Nu pot” „De
ce nu?” au întrebat ei, iar eu am răspuns că Vlădica nu vrea şi nici nu îngăduie acest lucru.
Avem aici un al doilea exemplu al darului vederii cu duhul. Lumeşte vorbind, pentru el era
practic imposibil să fi auzit ce vorbeam noi.
M-am dus să-l vizitez pe Vlădica de câteva ori. Locuia în Paris, la corpul cadeţilor * din
afara Parisului, la Versailles, unde el avea o mică chilie monahală la ultimul etaj al clădirii. În
această chilie era o masă, un fotoliu şi câteva scaune în jurul mesei. Cred că mai era şi o altă
masă, mai mică şi un bufet. În colţ erau icoane şi un raft de cărţi. Nu mi-amintesc cu
exactitate cum erau aranjate; în acea vreme nu eram interesat de aşa ceva. În chilie nu exista
pat; Vlădica nu se întindea niciodată să doarmă. Câteodată, în timp ce vorbeam, mai aţipea
câte un pic, şezând pe scaun. În acel moment eu mă opream, dar el spunea imediat:
„Continuă, continuă, ascult.” Şi într-adevăr aşa şi era, Vlădica îmi răspundea la toate
întrebările. Vlădica se ruga cât era noaptea de lungă, sprijinit de toiagul său. 5 Câteodată se
ruga în genunchi; probabil că atunci când făcea metanii, mai aţipea puţin în această poziţie pe
podea. Iată cum se nevoia cu sine [engl. lit. se istovea/epuiza pe sine]!
Atunci când nu slujea, Vlădica Ioan era acasă, îşi făcea un punct de onoare mergând
desculţ/avea ambiţia să meargă desculţ de dragul potolirii patimilor cărnii. Făcea aceasta chiar
şi atunci când erau geruri aspre. Obişnuia să meargă chiar şi prin frigul foarte aspru/la
temperaturile scăzute din rezidenţa corpului de cadeţi, care se afla pe dealul din interiorul
parcului, o pantă mai jos de biserică, care se situa lângă poarta principală. Odată, s-a rănit la
picior; medicii nu au fost în stare să-l vindece, fiind în pericol de a se alege cu o infecţie a
sângelui [septicemie]. Vlădica trebuia dus la spital, dar el nu voia să se întindă în pat. Iar
pentru că aceasta era împotriva regulilor spitaliceşti, în final, Vlădica a cedat. Cu toate
acestea, şi-a pus o gheată sub el, ca să nu se simtă confortabil cât va sta acolo. Asistentele
spuneau: „Ne-aţi adus un sfânt!” În fiecare dimineaţă un preot venea la el pentru a săvârşi
Dumnezeiasca Liturghie, iar Vlădica se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Într-o aripă din apropierea intrării în Mănăstirea Lesna locuia un tânăr pe care Vlădica îl
adusese din China. Trupul lui era contorsionat/avea malformaţii/deformări, glasul fiindu-i şi el
afectat. Deşi arăta ca un retardat psihic, avea o minte limpede. Zâmbea foarte mult şi toţi îl
plăceau. Apoi s-a îmbolnăvit foarte rău (fusese dignosticat cu meningită) şi a fost spitalizat. În
momentul în care Vlădicăi i s-a spus că starea lui era fără speranţă şi că s-ar putea să nu mai
trăiască nici până mâine, s-a dus imediat la el şi s-a rugat pentru el mai mult timp. A doua zi,
omul a fost externat spunându-i-se că este sănătos. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea.
Când Vlădica a sosit în Paris, a găsit o mare lipsă de locuinţe. Pentru a pune bazele unei
biserici, au fost închiriate două garaje învecinate dintr-un rând de garaje aflate într-o curte. În
*
O Şcoală militară pentru băieţi, asemănătoare cu aceea pe care o absolvise Arhiepiscopul Ioan în tinereţe.
Fondată de emigraţia rusă, corpul cadeţilor din Versailles a fost ultima instituţie rusească de acest tip.
5
Cârja episcopală [n. tr].
interior au fost transformate într-o mică biserică. După câţiva ani, Vlădica a reuşit să găsească
o casă pe care a reuşit să o convertească într-o biserică-casă/casă-biserică (În prezent aceasta
adăposteşte o copie fidelă a icoanei făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu din Kursk, cu
o părticică din original.) Mie personal, mi-a plăcut biserica garaj: era mică şi oarecum
primitivă/rudimentară, dar oferea/avea/crea o atmosferă foarte rugătoare. Iubitul nostru
Vlădica venea la noi şi slujea acolo. Era aşa de uşor să te rogi cu el! Oamenii găseau că
dispoziţia lui pentru rugăciune era contagioasă. Mă duceam des pe la el pentru spovedanie.
Ştia să te facă să mărturiseşti în aşa fel că îţi aminteai de păcate fără să-ţi dai seama, plecând
de acolo bucuros şi împăcat cu tine însuţi, fericit că ai experiat o pocăinţă făcută din inimă.
Domnul mi-a îngăduit, mie nevrednicului, să fac tot felul de treburi prin biserică. Slavă lui
Dumnezeu pentru toate! Şi deşi Vlădica nu mânca nimic în toată Săptămâna Patimilor, de
Paşti era mai energic ca oricine altcineva, bucuros, strălucitor, astfel că toţi cei ce se rugau
erau fără voia lor atraşi/mişcaţi să slujească cu el.
O doamnă (nu ţinea de Biserica Diasporei) i-a spus prietenei sale că voia să meargă în
biserica unde slujea Vlădica Ioan. Prietena ei nu a vrut să meargă, deoarece Vlădica Ioan nu
era din dioceza ei. Dar, în cele din urmă a fost de acord să meargă, mergând chiar să se
închine Crucii; cu toate acestea, nu a vrut să-i sărute mâna Vlădicăi. La sfârşitul slujbei,
amândouă doamnele au venit în faţa Crucii. Cea care se împotrivise venirii, se „topise” sub
puternica impresie pe care i-o lăsase slujba, iar acum se hotărâse să-i sărute mâna Vlădicăi.
Vlădica a lăsat-o să sărute Crucea dar şi-a retras brusc mâna. Doamnei i s-a tăiat respiraţia de
mirare. Cum ar fi putut afla?!
În timpul uneia din slujbele Săptămânii Patimilor, înainte de a avea un citeţ permanent,
cu citirile se ocupa un mirean. Se citea foarte mult, iar el se gândea că dacă va da două pagini
deodată, Vlădica nu va observa. Stând în mijlocul bisericii, Vlădica, fără nici o carte, a făcut
un semn de dezaprobare,6 după care a citit din memorie tot ceea ce sărise citeţul. Această
lecţie i-a slujit omului pentru tot restul vieţii.
Odată, am primit vizita unui preot (în acea vreme nu aveam un preot al nostru) care a
slujit o Priveghere de-toată-noaptea. Privegherea durase numai patruzeci şi cinci de minute.
Ne-am scandalizat. Fusese omis atât de mult din slujbă, încât ne-am hotărât să ne plângem
Vlădicăi, cu nădejdea că-l va pedepsi pe acel preot exact după regulamnetul bisericesc. Dar
Vlădica nu a făcut decât să zâmbească şi să zică: „Deci aşa, nu e nici o cale de a vă mulţumi!
Eu slujesc prea mult timp (În marea Sâmbătă, slujbele începeau la 9 A.M., iar până la 4 P.M.,
nu ajungeam la Euharistie; după aceasta, Vlădica a scurtat slujba), iar celelalte slujbe erau
prea scurte!” Ne-am simţit foarte ruşinaţi că îl judecasem pe preot şi chiar pe Vlădica. A
judeca pe cineva e un lucru grav, mai ales când e vorba de un cleric. Dar cu câtă blândeţe şi
smerenie ne-a dat Vlădica această lecţie!
E. G. Chertkov
O altă situaţie: Vlădica era la mănăstire. Se făceau pregătiri pentru slujba de seară.
Cineva se dusese să-l caute pe Vlădica, dar nu a dat de el nicăieri. Când, în cele din urmă, a
apărut, am aflat că îndurerata Contesă Olga Kapnis ceruse sfintele rugăciuni ale Vlădicăi
pentru o rudă tânără de-a ei, care se afla în spital din pricina unei depresii nervoase. Starea ei
era aşa de critică, încât nu i-au lăsat nici pe părinţii ei să o vadă. Vlădica se duse neîntârziat la
spital, a insistat să o vadă pe fată, a petrecut o vreme cu ea şi s-a întors la slujbă. Spre marea
surprindere a medicilor şi a familiei, fata şi-a revenit şi s-a întors trăind o viaţă normală.
Timpul trecea. Toate negocierile legate de vizele noastre pentru America rămăseseră
fără succes. În acea vreme, Vlădica Ioan era Arhiepiscop de Bruxelles şi Europa de Vest, iar
Anglia era tot sub jurisdicţia lui. La întoarcerea dintr-o călătorie în Anglia, s-a hotărât că
acolo era locul potrivit pentru a ne stabili. Am primit imediat o viză şi un permis de muncă
pentru Anglia. Cu ajutorul sfintelor lui rugăciuni şi a grijii sale părinteşti, a fost întemeiată
acolo prima Mănăstire rusească din Londra, cu hramul Bunavestire. Luăndu-ne rămas bun de
la Mănăstirea Lesna, la momentul despărţirii de Vlădica Ioan, acesta ne-a spus: „Vă veţi duce
într-un oraş mare, dar să trăiţi ca şi cum aţi fi în sălbăticie.”
După multe greutăţi, a fost găsită o clădire potrivită cu camere de locuit. După ce a
cercetat îndeaproape totul, Vlădica Ioan mi-a spus: „Maicile sunt de la Sfintele Locuri. Au
nevoie de căldură. Ai grijă să se rezolve şi să aibă cât mai curând încălzire.” A fost instalat un
sistem de încălzire centrală, dar a apărut un necaz nefericit: mecanicul a stricat robinetul de la
boiler, ca urmare a acestui lucru, tot etajul unde era bucătăria şi cămara/magazia a fost inundat
cu apă fiartă. Vlădica a aflat despre aceasta la următoarea lui vizită; a cerut „Trebnicul”
[Molitfelnicul] şi nişte agheasmă. A citit o rugăciune deasupra cuptorului, l-a stropit tot cu
agheasmă şi s-a rugat îndelung în faţa boilerului şi a sistemului electric. A cerut apoi să
atârnăm acolo o icoană a Maicii lui Dumnezeu, „Rugul cel Nears.” De atunci, mulţumită
rugăciunilor Vlădicăi, totul merge bine.
Ori de câte ori vizita Anglia, Vlădica Ioan stătea cu noi la mănăstire. Nu se întindea
niciodată pentru a dormi, ci mai mult se odihnea aşezat pe un scaun în biroul de lângă
biserică. Noaptea îl auzeam cum adesea se ducea în biserică.
Ştiind că surorile fuseseră toate eleve la şcoala din Betania de la Sfintele Locuri, Vlădica
ne-a dat binecuvântarea să lucrăm cu copiii – să predăm catehismul, limba rusă şi
cântarea/muzica. Odată, în timp ce la şcoală se predau lecţii, Vlădica se afla la mănăstirea
noastră. Printre elevii noştri se numărau şi unii dintre prietenii lor din Anglia. I-am prezentat
pe copii, iar ei au venit pentru binecuvântare. Înconjurându-l pe Vlădica, nu mai voiau să
plece. Vlădica Ioan nu era aşa de atrăgător la chip, dar chiar şi eterodocşii simţeau harul său
[engl. spiritual grace]; pe când plecau, copiii englezi au spus: „Sunteţi fericţi să aveţi un astfel
de Arhiepiscop!” Pentru rugăciunile Vlădicăi, se împlinesc acum treizeci şi şase ani de când
lucrăm cu copiii.
În timpul uneia din vizitele Vlădicăi în comunitatea noastră, am primit un telefon din
Franţa, prin care eram anunţaţi că murise Arhimandritul Serghie. Vlădica porunci ca
funeraliile să fie amânate, zicând că se va întoarce imediat în Franţa. Dimineaţa devreme, l-
am văzut pe Vlădica plecând la staţie cu taxiul. Tânărul taximetrist, un englez, a întrebat dacă
se poate ca să primească şi el o binecuvântare. Vlădica s-a întors şi l-a binecuvântat. Apoi,
şoferul ne-a spus: „Ce arhiepiscop minunat, extraordinar; are o putere/tărie interioară cum mai
rar ne e dat să vedem.”
În Londra locuia o familie de ruşi din China. Într-o noapte m-a sunat soţul, agitat la
culme. „Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i Vlădicăi Ioan că soţia mea, Olga, este în spital
şi că este grav bolnavă. Tensiunea ei a crescut foarte mult, iar doctorii se tem atât pentru viţa
ei cât şi pentru cea a copilului ei nenăscut.” Am sunat la Versailles, sperând să-l găsesc pe
Vlădica acolo. A răspuns chiar el la telefon, a aflat toate detaliile, iar apoi mi-a spus, că totul
va fi fi bine, după care mi-a mulţumit pentru telefon. Prin sfintele lui rugăciuni, toate s-au
sfârşit cu bine: s-a născut o fetiţă sănătoasă, Ecaterina.
Era sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul Catedralei din Londra. Când
Vlădica s-a întors la mănăstire, am încins o discuţie despre rânduiala slujbelor, iar el a
menţionat, cu tristeţe în suflet, că în timpul Privegherii de la Catedrală, nimeni nu cântase
stihirile pe opt glasuri. Călugăriţele s-au oferit să le cânte chiar atunci şi acolo. Vlădica le-a
ascultat cu faţa luminată. Slujea adesea la noi, aducându-ne multă mângâiere. Iubea cântarea
maicilor şi aprecia cunoaşterea complexităţii slujbelor. Pentru sărbătoarea Sfântului
Acoperământ al Preasfintei Fecioare [engl. Protection of the Blessed Virgin], Vlădica ne-a
trimis o felicitare, pe care am atârnat-o de /pus-o pe strană: „De ziua Sfântului Roman
Melodul, încununat de Domnul pentru meşteşugul compunerii şi interpretării cântărilor, îţi cer
să transmiţi urările mele tuturor maicilor şi surorilor care lucrează cu sârguinţă pentru Biserică
şi participă la slujbele bisericeşti cu cântările lor. Domnul să le binecuvinteze cu mila Sa
pentru râvna şi sârguinţa depuse pentru/întru slava Sfintei Biserici a lui Hristos. Cer
binecuvântarea Domnului pentru voi şi pentru toţi cei care slăvesc pe Domnul prin cântările
lor şi pentru întreaga mănăstire.” [semnat] Arhiepiscopul Ioan.
Stareţa Elisabeta
Shanghai, 1933-1948
În Shanghai, Vlădica Ioan îşi manifesta neîncetat grija şi atenţia pentru fiii săi
duhovniceşti pe care îi călăuzea. El era cel care conducea/supraveghea/se îngrijea în fiecare
an de examenele de catehism de la toate şcolile şi orfelinatele din tot oraşul. Cerea ca toţi
copiii să ştie negreşit/neapărat/ numele vieţile sfinţilor al căror nume îl poartă, relatarea vieţii
lor şi să se împărtăşească de ziua sfântului lor.
Am frecventat câţiva ani şi Şcoala Catolică Sfânta Sofia. Călugăriţele de acolo erau
misionare care încercau să convertească copiii la Romano-catolicism iar Vlădica se străduia
din răsputeri să împiedice plecarea copiilor ortodocşi ruşi la acea şcoală. Obişnuia să vină la
porţile şcolii, să ne întâlnească şi să ne binecuvinteze. Ne spunea cu asprime că nu trebuie să
purtăm acele uniforme sau să mergem la acea şcoală, că le-avem şi noi pe ale noastre, şcolile
ruseşti.
7
Vezi şi nota 2. Un fel de ministrantă, cum ar spune catolicii, având unele atribuţii specifice paracliserului.
Crăciunul a fost sărbătorit conform tradiţiei vechi ruseşti. După o solemnă Priveghere la
mănăstire, noi, un grup de profesoare de la şcoală, sub conducerea uneia dintre maici, am
mărşăluit/mers spre Catedrală prin oraşul adormit, purtând o Stea de Crăciun aprinsă spre
slava lui Hristos şi pentru a-l felicita pe Vlădica de Praznic. Ne-a primit în locuinţa lui,
strălucind de bucurie. După ce L-am slăvit pe Hristos, ne-am urcat, pe rând, la Vlădica pentru
binecuvântare, primind fiecare câte un săculeţ/o pungă de cu dulciuri, care umpluseră nişte
coşuri imense din chilia lui. Ca dar de Crăciun, i-am dat ciorapi de lână, pe care îi croşetasem
chiar noi. (Spre întristarea/dezamăgirea noastră, am văzut ulterior că aceiaşi ciorapi erau
purtaţi de cerşetorii de pe stradă.)
În ciuda stricteţii cu care ne trata, noi eram foarte atraşi de Vlădica, şi de câte ori îl
vedeam mergând prin oraş, alergam spre el pentru a primi binecuvântarea sa. Noi, copiii, am
fost foarte fericiţi că am petrecut atât de bine cu Vlădica.
America, 1962-1966
În 1962, am salutat cu toată bucuria sosirea Vlădicăi Ioan în San Francisco. În acea
vreme eram deja căsătorit şi aveam doi copii.
Grija Vlădicăi pentru turma sa nu încetase. El se împotrivea căsătoriilor mixte,
schimbării numelor ruseşti cu cele străine, celebrării Crăciunului cu credincioşi de alte
credinţe. Autoritatea şi grija personală a Vlădicăi pentru creşterea copiilor în America ne-a
convins şi pe noi, părinţii, că el este acela care ne poate călăuzi şi îndrepta. Obişnuia să ne
spună: „Trăind într-o ţară liberă, trebuie să ne folosim în deosebi de libertatea religiei, şi să nu
părăsim sau să schimbăm tradiţiile.” Influenţa lui nu a întârziat să-şi arate roadele, ca de pildă,
în cererea copiilor ca Moş Crăciun (Moş Gerilă) să le aducă daruri pe 7 ianuarie [25
decembrie, Stil Vechi] şi nu pe 25 decembrie (cum este în calendarul civil).
Colaborarea noastră din vremea acelor ani grei din San Francisco cu Vlădica, a apropiat
foarte mult familia noastră de el.
În ciuda încercărilor prin care trecea Vlădica, el continua, ca şi în Shanghai, să-i viziteze
pe ruşii bolnavi şi pe handicapaţi şi să le dea Împărtăşania. Adesea, pe Vlădica trebuia să-l iau
cu maşina. Ca întotdeauna, Vlădica acorda aceeaşi atenţie copiilor, printre care se numărau şi
copiii mei. Fiul nostru de opt ani a învăţat să citească Ceaslovul stând după Litughie împreună
cu Vlădica. Vorbea cu micuţa de trei ani, Musenka, o lăsa să sărute crucea şi îi dădea
prescură; zâmbind, asculta cuvinţelele ei, în timp ce administratorul, consilierii şi alţi membri
ai comunităţii îl aşteptau cu chestiuni bisericeşti presante...
Relaţia dintre Vlădica şi copii s-a evidenţiat şi atunci când Musya se afla în spital,
pentru o operaţie de glandă. Micuţa nu putea să adoarmă atunci când se afla într-un anturaj
nefamiliar, adeseori începând să plângă. Asistentelor le era teamă să intre în salonul copiilor,
deoarece începea şi mai tare să plângă. Dimineaţa, m-a sunat asistenta de la spital şi m-a
întrebat: „Cine era acel om, îmbrăcat în negru şi cu barbă neagră, care a venit la Musya la 11:
00 P. M.? Când a intrat în cameră, noi am intrat în panică, crezând că micuţa va cădea în
isterie şi va trezi şi ceilalţi copii. Spre surprinderea noastră,” adăugă ea, „când Musya l-a
văzut, s-a oprit, a zâmbit şi a început să vorbească cu el. După ce a plecat, ea a adormit în
pace”.
1964-1966. Oregon
Ne-am întristat pentru transferul de serviciu al soţului meu în statul Oregon, din pricina
faptului că trebuia să-l părăsească pe Vlădica. Cu tristeţe în suflet, ne-a binecuvântat pe cale
cu icoanele Sfinţilor Nicolae şi Serafim din Sarov, pe care le-a luat de pe pereţii chiliei sale.
Vlădica a păstrat legătura cu noi chiar şi după ce ne-am mutat: ne scria scrisori, trimitea
felicitări copiilor de ziua lor onomastică, ne mulţumea atunci când primea mici pachete de la
noi pentru că ne aduceam aminte de el, semnându-şi întotdeauna scrisorile: „Cu dragoste,
Arhiepiscop Ioan.” Câteodată, aflându-se pe drumul dintre Seatle şi San Francisco, mai
zăbovea pe la noi. Era cu noi în Oregon împreună cu icoana făcătoare de minuni din Kursk.
Vlădica a fost la noi ultima dată într-o seară, la o oră târzie; se afla în drum spre San
Francisco, fiind însoţit de un preot şi un acolit. Erau cu toţii istoviţi de călătorie, iar soţul meu
încerca să-l convingă pe Vlădica să petreacă noaptea la noi, dar Vlădica nu pierdea niciodată
Dumnezeiasca Liturghie şi Împărtăşania, vrând să călătorească prin noapte spre San
Francisco. Cu toate acestea, în final, a fost de acord să rămână cu noi şi să slujească acolo, de
dimineaţă, Dumnezeiasca Liturghie. Întrega noastră familie urma să primească Împărtaşanie,
deoarece Vlădica ne spovedise pe fiecare dintre noi. Îmi spuse să citesc Evanghelia în fiecare
zi, câte zece minute. Ca o parte a pregătirii noastre pentru Sfânta Împărtăşanie, el ne dădu
îndrumări duhovniceşti sfătuindu-ne să citim Acatistul Maicii Domnului şi întregul canon de
pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie.
Aceasta se întâmpla pe 12 noiembrie 1965. Deşi era ultima dată când îl mai vedeam în
viaţă pe Vlădica, noi, fiii lui duhovniceşti, simţim că Vlădica este încă cu noi.
După cel de-al Doilea Război Mondial, mulţi emigranţi ruşi din Shanghai, incluzând şi
preoţii, şi-au făcut paşapoarte sovietice. Conducătorul misiunii, Arhiepiscopul Victor, se
număra printre cei care au făcut aceasta, la fel şi parohul Catedralei noastre, Protoprezbiterul
Mihail Rogozhin. Noi, alături de Vlădica Ioan, nu am urmat acest exemplu. Îmi amintesc cum
Vlădica a primit un anunţ de la consulatul sovietic conform căruia Arhiepiscopul Victor venea
spre Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul, anunţându-i pe toţi că nu-l va
întâmpina pe Vlădica Victor. Noi am fost alături de el şi l-am susţinut şi aici.
Când Arhiepiscopul a sosit în Shanghai, venind de la Peking, s-a îndreptat către
Catedrală fiind însoţit de opt tineri consomoli; la Catedrală, Părintele Mihail tocmai termina o
moleben. Noi urmăream cele ce se petreceau din clădirea bisericească de alături. A doua zi, a
trebuit să-l întâlnesc pe Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit „ioaniţi.” „Da, şi ştii de ce îl
favorizăm pe Vlădica Ioan?” l-am întrebat eu. „Dacă vrei să ştii, o să-ţi spun. Cine l-a adus pe
Vlădica Ioan aici? Tu ni l-ai adus. După venirea Vlădicăi Ioan aici, tu însuţi ai venit aici de
multe ori şi i-ai spus: ‚Vlădica Ioan, cu tot respectul, recunosc/îmi dau seama că aveţi nişte
standarde de viaţă înalte şi că sunteţi un bun conducător; continuaţi tot aşa. Şi dacă clerul nu
vă va asculta, nu ezitaţi să-i pedepsiţi.’ Vlădica, n-ai spus dumneata aceste lucruri?” „Da, eu
8
Moleben, este o rugăciune sau un grup de rugăciuni speciale pentru cei vii care se fac la biserică sau în alte
împrejurări [n. tr.].
le-am spus,” a admis/încuviinţat Vlădica Victor. „Pentru aceasta îl ascultăm. Iar acum eşti
împotriva Vlădicăi Ioan. Acum eşti un cetăţean sovietic, şi cu tine nu [mai] avem nici o
legătură. Eu sunt chinez; clerul nostru rămâne alb, dar tu eşti soviet [roşu]. Fă cum îţi place...”
După evacuarea ruşilor din Shanghai, Vlădica a plecat spre Filippine, trecând prin Hong
Kong, apoi a fost transferat în Belgia. În Shanghai, Ieromonahul Modest (mort ca stareţ la
Locurile Sfinte) a fost prieten de suflet cu Vlădica Ioan, iar în San Francisco, Arhimandritul
Mitrofan îi era foarte apropiat.
Fiindcă Vlădica era ocupat de dimineaţă până seara, întârzia aproape întotdeauna la
slujbe. Alerga cât era ziua de mare, vizitând spitale şi locuinţe. Nu avea/Pierduse noţiunea
timpului; nu purta nici măcar un ceas. În timpul Liturghiei ţinea întotdeauna câte o
cazanie/omilie, dar abia putea fi înţeles. Înainte de predică, toţi acoliţii se deplasau către
centrul bisericii pentru a-l asculta.
Vlădica Ioan iubea slujbele şi rănduiala lor. În fiecare joi, în Shanghai se ţineau întâlniri
pastorale. Dacă cineva era absent, el cerea o explicaţie detaliată. La aceste întâlniri, cea mai
mare parte a timpului era rezervată pentru chestiuni legate de modul slujirii. Vlădica le punea
preoţilor întrebări asupra unor aspecte mai aparte ale unora dintre slujbele care urmau să aibă
loc, punându-le astfel la încercare cunoştinţele.
MULŢI OAMENI au auzit cum, atunci când a fost ales episcop, Vlădica era convins că
trebuie să fi fost o greşeală la mijloc. În drum spre adunarea sinodală care îl convocase, s-a
întâlnit cu o cunoştinţă căreia i-a spus că se făcuse o greşeală nefericită, că un anume preot
Ioan fusese ales pentru a fi episcop, şi că ei l-au confudat cu acela. La întoarcere, întâlnindu-
se cu aceeaşi cunoştinţă, i-a spus acesteia că fusese mai rău decât se aşteptase, că de fapt el
era acela care fusese ales pentru a fi episcop. Cunoştinţa era mama mea, răposata soră Maria
(născută Dmitrievna Şatilova).
Încă din copilărie, mama mea era prietenă bună cu Arhiepiscopul Ioan. Îl cunoştea de
când era student în Belgrad, dar şi când s-a făcut monah. A corespondat cu el până când a
trebuit să plece în China, dar, din diferite motive, această corespondenţă a fost întreruptă.
Când eu aveam nouă ani, s-a ţinut un Sobor al Episcopilor Bisericii ruse din Diaspora iar
arhiepiscopii urmau să slujească în biserica Sfântul Vladimir în orăşelul Casseville (în prezent
Jackson), New Jersey. Noi locuiam în Vineland, cam la şaptezeci de mile depărtare. Mama
mă trimise la această celebrare preotul nostru paroh, mai ales pentru a primi o binecuvântare
de la Vlădica Ioan. Deoarece mama nu mai corespondase cu el de mulţi ani, el nu nimic de
familia noastră.
„Dintre toţi acei ierarhi, cum îl voi recunoaşte pe Arhiepiscopul Ioan?” am întrebat. Cu
umorul ei unic, mama mea îmi răspunse că acela care arată cel mai puţin ca un arhiepiscop
este Vlădica Ioan. Mi-a mai spus că este puţin aplecat şi că uneori poartă ghete fără ciorapi.
Ajungând eu la biserică, fără a vedea sau vorbi cu cineva, m-am dus direct la altar
pentru a sluji. Deodată, Vlădica Ioan veni la mine şi mă conduse afară din altar (nu rostea
niciodată cuvinte nefolositoare în altar). La strană, m-a salutat cu cuvintele: „Salut [engl.
Hello], Styopa! Ce mai face mama ta, Marika? Ce fac fraţii tăi?” apoi, cu un zâmbet şi nişte
ochi strălucitori, mă privi fix şi mă întrebă cum de l-am recunoscut. M-am simţit jenat,
murmurând timid ceva şi amintindu-mi de descrierea mamei mele. Numai cu mulţi ani după
aceea, când studiam la Seminarul Sfânta Treime, aflând despre darul vederii cu duhul, mi-a
fost dat să înţeleg cât de minunat era – nu că eu îl recunoscusem, ci el mă recunoscuse pe
mine, m-a ştiut după nume, a ştiut cine eram şi ştia şi despre familia noastră.
Iată un alt episod interesant. Paul, fratele meu, deşi nu era în armată, în timpul
războiului a trăit mai mulţi ani în Vietnam, unde îi căuta pe răniţi şi copiii orfani, cărora
încerca să le găsească loc în spitale şi orfelinate. Acolo a cunoscut o vietnameză, Kim En,
viitoarea lui soţie, care a lucrat cu el la ajutorarea acestor copii nefericiţi. Fratele meu i-a
vorbit despre credinţa ortodoxă, despre Sfântul Serafim din Sarov şi alţi sfinţi. Într-o perioadă
mai grea a vieţii ei, un bătrân, ca un stareţ, i-a apărut în vise, arătându-i ce să facă şi
adresându-i cuvinte de mângâiere pentru perioada grea în care se afla. I-am trimis o dată
fratelui meu o casetă cu cântări monahale, nişte cărţi religioase şi reviste. Primind pachetul,
fratele meu i-a arătat câte ceva din materialele primite, uitându-se pe ele, s-a oprit cu uimire la
o copertă a uneia dintre reviste: „Acesta este bătrânul care îmi apare în vise şi mă
consolează.” Era binecuncutul fotograf al Vlădicăi Ioan mergând prin cimitirul Mănăstirii
Novo-Diveyevo din Spring Valley. Ulterior, Kim a fost botezată în Biserica ortodoxă cu
numele de Kira.
Un al treilea episod pe care vreau să-l relatez este următorul: În cadrul pregătirlor pentru
celebrarea a o mie de ani de Botez al Rusiei, citeţul Vadim Scheglov a venit în dioceza
noastră pentro o conferinţă. Soţia lui, Zoya, este pictor iconar/iconară/pictoriţă de icoane. Încă
pe când trăia în Rusia, lucrând ca restauratoare de icoane, a simţit cum de pe un raft al
atelierului ei, dintr-o icoană a Maicii Domnului, venea o mireasmă bine-mirositoare. Era o
icoană din Tikvin. După ce familia Scheglov s-a mutat în America, Zoya a avut un vis în care
un tânăr monah care mergea printr-un cimitir, a îndemnat-o să picteze trei icoane ale Maicii
Domnului. Tot el le-a dat şi numele acestora, dar Zoya nu şi-a amintit decât de una: Tikhvina,
pe care a şi pictat-o. Când soţul ei, Vadim, a venit la conferinţa noastră, i-am oferit găzduire
în biserica noastră din Burlingame. În acord cu soţia lui, Vadim a dat/donat bisericii noastre
această icoană Tikhvin ca un gest de mulţumire. Mai târziu, când Zoya a venit în San
Francisco la celebrarea Millenium [- lui], văzu în mormânt fotografia care îl înfăţişa pe
Vlădica Ioan mergând prin cimitir la Novo-Diveyevo. A rămas şocată/împietrită. „Acesta e
cel care mi-a apărut într-un vis şi mi-a spus să pictez icoanele Maicii Domnului! Cine este?”
Când i s-a spus că este Vlădica Ioan, a devenit încurcată/s-a tulburat, deoarece, în visul ei,
monahul se recomanda Mihail. Apoi a aflat că numele de mirean al Vlădicăi era Mihail.
Fratele [de mănăstire, n. tr.] căruia ea i-a relatat aceste lucruri i-a spus că icoana Maicii
Domnului din chilia lui era Tikhvina...!
ERAM MEMBRU al parohiei Bisericii ortodoxe ruse din Meudon, aflate în afara
Parisului, când Vlădica a sosit şi el acolo. Ne-a uimit prin modul său de a citi gândurile
oamenilor. La biserica noastră venise o femeie care rămăsese recent văduvă. Se gândea să
intre [să se stabilească, n. tr.] în casa unui bătrân, de aceea voia să vorbească cu Vlădica
despre ceva. Slujba se sfârşise, toată lumea s-a apropiat să sărute Crucea. Femeia a sărutat-o şi
ea, dar a dispărut apoi în spatele bisericii, fără să-i spună nimic Vlădicăi. Vlădica îl întrebă pe
prietenul ei: „Ce e în mintea acelei femei? Parcă voia să vorbească cu mine.”
În Mănăstirea Lesna din Fourqueux, Maica Flaviana îmi spuse că pe la ei nu mai
plouase de multă vreme, iar grădina de zarzavaturi se veştejea. Apoi a venit Vlădica; a spus o
ectenie, a mers în procesiune prin jurul grădinii, după care a început să plouă.
D-na Petukhov, care îl cunoştea pe Vlădica Ioan din Shnaghai, mi-a spus că refugiaţii
ruşi din China trăiau în corturi pe insula Tubabao. Într-o dimineaţă, Vlădica a mers pe la toate
corturile şi le-a binecuvântat. În seara aceleiaşi zile, pe insulă s-a dezlănţuit un taifun, dar care
i-a lăsat neatinşi/nevătămaţi.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica noastră rusă din Diaspora şi-a pierdut
biserica din Paris. Prin urmare, în jurisdicţia noastră din acel oraş nu mai rămăsese nici o
biserică. Cea mai apropiată se afla în Meudan. La început acolo a venit Episcopul Daniel, iar
mai târziu, Vlădica Ioan. Vlădica Ioan a întemeiat temporar o biserică în Paris, dar el locuia în
Meudon împreună cu Părintele Alexnadru Trubnikov, dar şi în Versailles, iar în Paris se ducea
să săvârşească slujbele.
Biserica noastră, consacrată Tuturor Sfinţilor din Rusia, era alcătuită din două garaje. În
interior era pictată îngrijit şi împodobită cu icoane. Aici slujea Vlădica Ioan. La slujbele de
aici, participa şi Marele Duce Vladimiri Kirilovici.
Nu toată lumea îl iubea şi respecta pe Vlădica. Odată, în Meudon, Vlădica ieşi cu potirul
din altar, iar în momentul rostirii formulei respective, o enoriaşă a spus ceva rău după care a
leşinat imediat. Au scos-o afară şi au adus-o acasă. De atunci nu a mai spus niciodată nimic
rău.
Altă dată, la o întâlnire a comunităţii de călugăriţe, am auzit pe o femeie ponegrindu-l pe
Vlădica. Am protestat, dar, văzând că cuvintele mele nu aveau nici un efect, mi-am luat rămas
bun şi am plecat. Ulterior am aflat că femeia, care fusese atât de critică faţă de
Vlădica /potrivnică Vlădicăi, pe când se întorcea acasă de la întâlnire, şi-a rupt braţul atunci
când cobora pe trotuar întro staţie de autobuz. A stat mai multe zile în spital. Braţul ei nu s-a
mai vindecat cum trebuie/bine nicodată.
Soţul meu era taximetrist, ducându-l adesea pe Vlădica de la Paris la Versailles şi de la
Versailles la Paris. În aceste călătorii nu pornea niciodată aparatul de măsură, astfel că pierdea
bani şi timp. Dar ce s-a întâmplat? Din prima zi de când l-a condus pe Vlădica, un client şi-a
uitat în spate registrul contabil, iar soţul meu s-a dus la adresa indicată în carte. S-a dovedit că
cartea aparţinea unui proprietar de magazin care avea mare nevoie de ea. S-a bucurat nespus
de mult atunci când l-a văzut returnat, acesta spunându-i vânzătorului său să-i dea o ladă cu
portocale aleasă dintre cele mai bune. Iată cum călătoriile/cursele cu Vlădica au fost plătite cu
un „bacşiş” gras. Într-o altă împrejurare, soţul meu a primit o cutie de ciocolate fine....
Maria Skachkovskaya
CRĂCIUN CU VLĂDICA
ACESTA A AVUT LOC în 1963 sau ’64 când eu aveam treisprezece sau paisprezece
ani. Eu eram cel mai bătrân dintre acoliţi/seniorul/şeful acoliţilor în biserica Tuturor Sfinţilor
Rusiei din Burlingame şi, din pricina îndatoririlor mele de acolo, nu puteam decât arareori să
particip la slujbele din San Francisco. Dar, de Crăciun, părinţii mei mi-au îngăduit să-l slujesc
pe Vlădica Ioan la Catedrala Veche. Mi-amintesc cât de împărătesc era împodobită catedrala,
cu brazi imenşi, şi cu ce cinste, noi, acoliţii, îl înconjuram pe Vlădica Ioan în timpul slujbei.
A doua zi, după festivităţiile de la orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk, unde locuia
Vlădica, am avut ocazia să mă duc cu el în vizită la bolnavii din cinci spitale. Eram patru inşi:
Vlădica, şoferul, Paul Lukianov (actualmente Ieromonahul Petru) şi eu. Paul şi cu mine am
încărcat maşina cu mai multe cadouri şi am pornit la drum. Pe cale, Vlădica şi-a scos din
desaga lui de catifea un Ceaslov jerpelit, publicat înainte de Revoluţie, după care ne-a cerut să
citim Psalmii, care lucru l-am şi făcut.
Deoarece Vlădica îi vizita des pe bolnavi, personalul spitalului îl ştia foarte bine. În
fiecare spital, pentru a lua o listă a pacienţilor ortodocşi, Vlădica ştia exact unde să se ducă.
Într-unul din spitale, Vlădica a intrat într-un birou, s-a dus la dulap, a deschis sertarul şi a luat
o listă deja pregătită pentru el.
Cuvintele nu pot descrie feţele bolnavilor din/în momentul în care îl vedeau pe Vlădica.
În fiecare cameră în care intram, cântam troparul şi condacul Naşterii Domnului. Vlădica Ioan
îl mângâia pe fiecare pacient şi-i dădea câte un cadou. Adesea, Vlădica era chemat de oameni
de alte credinţe; nici ei nu rămâneau fără binecuvântarea lui. Chiar şi o rusoaică evreică i-a
sărutat cu lacrimi în ochi mâna Vlădicăi, după ce primise un cadou de la el... Cât era ziua de
mare, Vlădica radia/strălucea de bucurie.
Vlădica s-a dus – iar acea neîncetată rugăciune, cu care se învăpăia marele nostru
rugător, rugându-se neobosit „de dragul nostru şi pentru toţi,” a fost întreruptă. Dar Biserica
din Diaspora nu-l va uita. Suntem încredinţaţi că Vlădica Ioan va avea îndrăzneală şi va găsi
milă la înfricoşătorul scaun al Domnului Slavei, şi acolo se va ruga pentru cei apropiaţi ai lui
şi pentru turma sa, la fel cum se ruga şi când era pe pământ.... Iar datoria noastră, datoria unei
iubiri recunoscătoare/pline de recunoştinţă, este să răspundem cu rugăciune la rugăciunile lui.
Să ne rugăm pentru sufletul lui curat, ca Domnul să-l odihnească împreună cu sfinţii. Amin.
† Mitropolitul Filaret
POZĂ
Mărturii
Vlădica ajuta de multe ori
– în multe feluri/pe multe căi
În anul 1953 noi trăiam în Paris. Fiica mea, Olga, încă nu împlinise cinci ani. La
începutul lui octombrie a suferit o operaţie de apendicită. S-a recuperat şi totul părea să fie
bine când, deodată, i-a apărut o febră. Medicul, un om foarte cumsecade şi un minunat/bun
doctor, venea la ea acasa aproape zilnic. I se făceau tot felul de teste pentru a se afla ce se
întâmplă cu Olga. Temperatura a rămas ridicată toată luna decembrie; în cele din urmă
medicul a insistat să fie lăsată să meargă la spital, unde va fi îngrijită permanent.
Toţi apropiaţii şi cunoştinţele noastre erau îngrijoraţi şi rugau cu noi. Către seară, a venit
un prieten care ne-a sugerat să mergem să ne rugăm la Vlădica Ioan. „El se va ruga şi totul se
va rezolva.” În acea vreme, Vlădica locuia în afara Parisului, la corpul cadeţilor dinVersailles.
Pe drum, prietena mea, Maria Iliodorovna, ne-a povestit despre puterea de rugăciune a
Vlădicăi, despre cum ajută oamenii şi că trebuie să ascult ceea ce spune la sfârşitul slujbei de
mijlocire (moleben)9.
Când am ajuns noi, slujba era în desfăşuare. M-am dus lângă sfeşnic şi am cerut ca
Vlădica să-mi facă şi mie o rugăciune după Liturghie pentru cererea mea. La sfârşitul slujbei,
omul care vindea lumânări s-a apropiat de mine şi mi-a spus că Vlădica trebuia să
împărtăşească pe nişte copii bolnavi de la infirmieria corpului [cadeţilor] şi că rugăciunea va
fi rostită de către un preot. Mi s-a înmuiat inima; am hotărât să-l aşteptăm pe Vlădica.
Am aşteptat în tăcere. Voiam să mă rog, dar gândurile mele zburau mai mult către fiica
mea; putea muri în orice moment. Nu după mult timp veni şi Vlădica, căruia i-am spus despre
boala Olgăi. Vlădica a făcut o rugăciune (moleben) şi, la sfârşit, când a stat cu Crucea pentru
ca noi să o sărutăm, şi-a pus mâna pe umărul meu, s-a uitat la mine şi a zâmbit. „Mamă, totul
va fi bine; fiica ta se va însănătoşi, totul se va rezolva.” După ce ne-a binecuvântat, ne-a dat
nişte prescură. „Du-te cu Dumnezeu!” Îmi simţeam inima incredibil de uşoară, crezând cu
tărie că totul va fi bine.
În acea noapte, Olga a avut halucinaţii. I-am pus comprese pe frunte şi m-am rugat.
Către dimineaţă temperatura ei a scăzut. Când am început să mă pregătesc să plec la spital, ea
a început să se plângă că o dor mâinile şi picioarele; apăruseră nişte pete rotunde care dureau
atunci când erau atinse. L-am sunat pe doctor şi i-am spus despre pete. El spuse că acum
înţelege ce se întâmplă cu Olga şi că nu mai este necesar să o duc la spital. Medicul veni cât
putu de repede; după ce a diagnosticat-o, a spus că are turbeculoză subcutanată, care putea fi
tratată acasă. Tot ce avea nevoie era odihnă, mâncare bună şi îngijire. Şapte luni mai târziu,
fiica mea s-a recuperat/însănătoşit complet. Eu cred că ea s-a vindecat prin curatele şi sfintele
rugăciuni ale Vlădicăi Ioan. Slavă lui Dumnezeu, totul a ieşit bine, întocmai cum spuse
Vlădica.
Am încercat trei ani de zile să ne aranjăm plecarea în Statele Unite. În final, în 1961, am
primit permisiunea să emigrăm. Eu eram însărcinată şi destul de îngrijorată aspra modului
cum vom reuşi să ajungem în SUA. Locuisem în Franţa de trezeici şi trei de ani, unde ne-am
făcut mulţi prieteni şi cunoştinţe, dar în America nu aveam pe nimeni. Acum trebuia să-mi
părăsesc mama, fratele, sora şi prietenii. După ce am vorbit cu părintele Mitrofan, duhovnicul
meu, i-am ascultat sfatul şi m-am dus să-l văd pe Vlădica Ioan. Am venit cu soţul şi cu fiica,
iar părintele Mitrofan ne-a condus pe toţi în camera Vlădicăi. În faţa icoanelor Vlădicăi
ardeau multe icoane. Biroul lui era acoperit cu scrisori, multe având bani lângă ele, aşteptând
să fie trimişi. Vlădica ajuta pe fiecare cum putea – dar mai ales/în primul rând prin rugăciune.
9
Vezi nota 5.
Totul în cameră era simplu, sfinţit, paşnic. Vlădica ne-a binecuvântat, iar când fiica
noastră a urcat la el, el îi zâmbi: „A, aceasta este Olecika care era bolnavă; da, totul va fi
bine!” I-am spus Vlădicăi despre planurile şi frământările mele. A ascultat cu ochii închişi –
era greu de spus dacă se concentra pur şi simplu sau se ruga. „Aşa, zi, zi în continuare; poţi
locui oriunde. Numai ţine-te strâns de Biserica noastră, apoi totul va fi bine. Dacă nu, vei avea
necazuri.” Vlădica ne dădu apoi binecuvântare să plecăm. Am venit în State şi totul a ieşit
bine, aşa cum prezise Vlădica.
În 1962 locuiam în New York. Am primit o scrisoare din Paris de la mama care îmi
spunea că în Ajunul Anului Nou fratele meu fusese atacat de nişte algerieni care l-au bătut
până l-au lăsat inconştient/la inconştienţă şi care i-au luat şi banii. Era în ziua de salariu, iar în
Franţa oamenii îşi primeau salariile nu prin cec ci prin bani gheaţă, într-un plic. Fratele meu a
fost dus apoi la un spital unde radiografia arăta faptul că craniul era spart. Ochii îi erau
umflaţi şi plini de sânge; era într-o stare îngrozitoare. Medicul zice că trebuie să fi fost lovit
cu o ţeavă sau un levier/o bară de metal. Mama mea fusese informată de cele întâmplate abia
în după-amiaza zilei următoare. A fugit imediat la spital. Fratele meu îi spuse că în acea
noapte Vlădica Ioan venise la el, că l-a împărtăşit, s-a rugat, i-a pus mâna pe cap şi l-a întrebat
dacă avea nevoie de bani. Fratele meu s-a simţit jenat şi a refuzat oferta. Spunându-i mamei
despre acest incident, fratele meu s-a întrebat de unde a ştiut Vlădica că el este în spital şi că
nu avea bani. Mama nu aflase încă de acest lucru!
Mulţi din cei care îl cunoşteau pe Vlădica ştiau că nu este întotdeauna necesar să-i ceri
ceva Vlădicăi. Însuşi Domnul îl trimitea, arătându-i unde şi la cine să meargă. Vlădica nu
dormea, nopţile şi le petrecea în rugăciune; Domnul îi descoperea cine avea nevoie de ajutor
şi Vlădica se ducea. Vlădica era cunoscut în toate spitalele din Paris, fiind admis în incinta lor
la orice oră din zi şi din noapte. Ştia întotdeauna unde să se ducă. Fratele meu nu-l cunoştea
personal pe Vlădica, dar Vlădica se ducea la oricine, fie pe jos fie cu maşina.
Când fratelui meu i s-a făcut o a doua radiografie la cap, nu s-a văzut nici o fisură, iar el
s-a recuperat repede. Doctorul a rămas/era încurcat/nedumerit.
S-a întâmplat pe la sfârşitul anului 1977. Soţul meu, preotul Mihail Konstantinov, a
zburat peste mări pentru a-şi vizita unchiul care era foarte bolnav, în vreme ce eu stăteam
acasă cu micuţii noştrii copii. În timp ce el era/Cât timp a fost plecat, doctorii mi-au spus că
glanda tiroidă se mărise îngijorător/nepermis de mult, fapt ce necesita o operaţie. Eram foarte
supărată; mi-era teamă să-mi fac o operaţie chirurgicală la gât. Frământarea creştea pe zice
trece, mai ales şi datorită faptului că soţul era plecat. Mă duceam des pe la mănăstirea noastră,
New Shamordino, unde îmi împărtăşeam necazul Stareţei Elena, acum răposată. M-a sfătuit să
iau undelemn sfinţit din candela de priveghere de la mormântul Vlădicăi Ioan de Shanghai,
să-mi ung gâtul în semnul Crucii şi să fac rugăciuni către Vlădica Ioan. Am făcut întocmai. La
a treia mea vizită la doctor, analizele au arătat că excrescenţa/tumoarea se micşora de la sine,
drept pentru care nu mai era nevoie de operaţie. Doamne, cât de ferictă eram că puteam sta
acasă cu copiii şi că am fost vindecată prin rugăciunile Vlădicăi Ioan din Shanghai. De atunci
încoace, ori de câte ori iau avionul spre San Francisco, mă duc să mă închin la sfintele lui
moaşte, cu recunoştinţă/ca să-mi arăt recunoştinţa pentru mila lui către mine, păcătoasa.
Din nefericire nu-mi amintesc exact amănuntele, dar voi încerca să relatez în linii mari
ce s-a întâmplat.
Adesea, scrisorile vin pe adresa catedralei, cerând rugăciuni la mormântul vrednicului
de pomenire Vlădică Ioan. Câteodată, aceste scrisori sunt citite mai târziu/cu întârziere,
rămând un timp nedeschise lângă sfeşnic, aşteptând ca un preot să le citească. S-a întâmplat ca
o astfel de scrisoare din Boston să fie pusă greşit, fiind descoperită şi înmânată mie abia după
două sau trei săptămâni. Scrisoarea era trimisă de Serghei Yulevici Conus, care cerea
rugăciuni pentru soţia lui. Eu am slujit panihida la mormântul Vlădicăi Ioan, după care am
făcut o litie10 pentru soţia lui Serghei Yulevici. I-am scris despre aceasta lui Serghei,
incluzând în scrisoare şi o vedere de la mormânt. Câteva zile mai târziu, am primit un telefon
de la un Serghei Yulevici emoţionat care a întrebat la ce oră am săvârşit panihida. I-am
răspuns că era în jurul orei zece dimineaţa. Serghei Yulevici m-a informat apoi că în jurul orei
unu EST (între Boston şi San francisco există o diferenţă orară de trei ore), în aceeaşi zi, după
o lungă şi cumplită suferinţă, soţiei lui i-a fost mai bine şi, pentru prima dată în cele câteva
luni de boală, s-a ridicat din pat! Aceasta nu poate fi o simplă „coincidenţă,” mai ales atunci
când cineva are în vedere şi numărul de cazuri similare.
10
Litie, în tradiţia rusească, este slujbă scurtă pentru cei morţi sau, în general, o rugăciune de implorare a milei
lui Dumnezeu.
Protopo Petru Perekrestov, San Francisco
Salvat de la innec
În august 1988, eu şi soţia mea am plecat într-o vacanţă în Hawaii, pe insula Kuai.
Fusesem acolo de multe ori, acolo fiind o plajă bună pentru înnot.
Eu şi soţia mea suntem amândoi buni înnotători, drept pentru care nu ne facem griji unul
faţă de altul atunci când mergem să înnotăm în ocean. De data aceasta, în seara venirii
noastre, un uragan a măturat insula. Cu toate acestea, în acea zi am fost totuşi la înnot ca de
obicei.
Soţia a stat aproape de ţărm, în timp ce eu m-am îndreptat către ape mai adânci pentru a
înnota mai bine. Deodată, de nicăieri, am fost lovit de un val uriaş, fiind dus în larg de curent.
(Mai târziu aveam să aflu că după uragan se produce un curent de fund.) Dându-mi seama de
faptul că este inutil să mă lupt cu un curent de fund, am început uşor-uşor să înnot până la
suprafaţă, încercând să mă îndrept către ţărm.
Am continuat să înnot, până ce, când m-am ridicat pe picioare, apa îmi venea până la
şold, de aceea am început să merg către ţărm. M-am trezit pe neaşteptate cu un alt val care m-
a învăluit cu totul, ducându-mă la fund. Deşi după primul val nu mai aveam multă putere, am
reuşit cumva să ajung la suprafaţă. De data aceasta fusesem purtat şi mai departe de ţărm,
văzând că, în ciuda tuturor eforturilor mele, nu voi fi în stare să ajung la mal înnotând
împotriva curentului. Am încercat să atrag atenţia soţiei mele, dar ea era pe plajă, stând cu
spatele la apă.
Simţind că voi pieri/Văzând moartea cu ochii, am strigat: „Vlădica Ioan, ajută-mă!”
Soţia mea s-a întors numaidecât, văzând primejdia în care mă aflam. A alergat către grupul de
hawaiieni de pe plajă şi a cerut ajutor. Apucându-şi tălpicii pentru surf şi frânghiile, au vâslit
către mine; după ce au ajuns la mine, m-au pus pe tălpici şi m-au adus la ţărm.
Cred cu tărie că fără ajutorul Vlădicăi Ioan acum aş fi fost pe fundul oceanului şi nimeni
nu ar fi observat.
Am fost ajutat de nenumărate ori prin sfintele /datorită sfintelor rugăciuni ale Vlădicăi
Ioan, care continuă şi astăzi. Aş vrea să relatez cel puţin o întâmplare.
Cu mulţi ani în urmă, am devenit însărcinată cu un copil pe care nici soţul meu nici
familia lui nu-l voiau; deja aveam câţiva copii. Pentru mine a foarte greu, atât fizic cât şi
afectiv, deoarece eram foarte bolnavă. Mă duceam adesea la dragul meu părinte Mitrofan,
care pe toţi îi mângâia prin caldele lui rugăciuni şi creştineasca lui dragoste. Ne-am rugat
Vlădicăi Ioan şi, mulţumită sfintelor lui rugăciuni, toate greutăţile de acasă au dispărut/au fost
înlăturate. Socrul meu l-a ajutat chiar pe soţul meu cu ceilalţi copii ai noştrii, în timp ce eu m-
am refăcut în spital după naşterea unui bebeluş/copil. Era un băiat, pe care l-am numit Ioan, în
cinstea Sfântului Ierarh Ioan din Tobolsk, strămoşul Vlădicăi.
L. T., California
Mulţumită rugăciunilor fierbinţi ale Vlădicăi Ioan, tatăl meu, Nicolae Mihailovici, şi-a
recăpătat repede sănătatea, după ce în vara anului 1962 suferise un al treilea atac de inimă.
Tatăl meu suferise deja două atacuri de inimă: în 1954 şi 1958; după fiecare an, el a petrecut o
lună în Ardennes sub supravegherea unui doctor. Am fost la acest doctor împreună cu sora
mea, Baronesa Nicolaevna Apraksina. Acesta ne-a spus că starea tatălui meu este fără
speranţă. Pe neaşteptate, Vlădica Ioan a apărut în camera tatălui nostru şi a început să se
roage. Curând, tatăl meu şi-a recăpătat complet sănătatea şi s-a întors acasă la Bruxelles, unde
a mai trăit alţi patru ani...
Valentin Collegna Stadnitsky a absolvit corpul cadeţilor din Poltava. Acolo studiase şi
Vlădica Ioan, cei doi cunoscându-se reciproc. După cel de-al Doilea Război Mondial,
Valentin Collegna s-a mutat din Iugoslavia la Bruxelles, unde trăia cu sora lui, D-na/M-me
Dobrovolsky. Într-o zi, în timp ce spăla ferestrele apartamentului, a căzut pe stradă de la etajul
doi. Aceasta s-a întâmplat în 1959, când ea avea 65 sau 66 de ani. S-au rupt atât de multe
oase, încât doctorii nu-i mai dădeau absolut nici o speranţă în vreo recuperare. Vlădica Ioan
veni la spital împreună cu părintele Chedomir Ostoichem, unde a început să se roage lângă
patul muribundei. Ulterior, părintele Chedomir spunea că era pentru prima dată când îl auzise
pă Vlădica Ioan vorbind/dialogând în rugăciune cu Dumnezeu.
A doua zi dimineaţă, doctorilor nu le-a venit să creadă că bolnavul nu murise; mai mult,
începea să-şi revină destul de repede. În decurs de o lună, el părăsi spitalul vindecat complet,
trăind multă vreme după aceea/în continuare. Toate acestea mi-au fost spuse astăzi în amănunt
de către Vera Alexeevna Stassen, nepoata protopopului Vasile [Vassily] Vinogradov, primul
paroh al catedralei noastre parohiale din Bruxelles.
Filip Gering s-a născut în 1943 la Bruxelles. Împreună cu fratele lui, Dimitrie, el l-a
slujit cu conştinciozitate pe Vlădica Ioan ca paracliser. Filip a fost operat de ceea ce se credea
a fi o simplă apendicită, dar s-a descoperit că era cancer; starea lui era fără speranţe. Totuşi,
prin arzătoarele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, nu după multă vreme, Filip s-a însănătoşit/refăcut
complet – ceva la care doctorii bineînţeles că nu se aşteptau. El a absolvit ca inginer
Universitatea din Louvain, a lucrat în Canada, iar acum trăieşte în Italia.
Pe 12/25 februarie (Duminica Iertării), anul acesta (1990) soţia mea a dat naştere celui
de-al doilea fiu. Erau amândoi îngrijoraţi de această naştere, din pricina primului copil, născut
în 1988, care era să moară la naştere (slavă Domnului, acum e bine), soţiei mele spunândui-se
că pentru sarcinile viitoare va fi nevoie să suporte o cezariană. Cu câteva zile înainte de
naştere, am uns-o cu untdelemn de la mormântul Fericitului Ioan, iar rugăciunile lui dinaintea
tronului lui Dumnezeu au fost ascultate pentru noi. Soţia mea a născut pe cale normală (nu a
fost nevoie de nici o operaţie), travaliul durând numai trei ore! Totul s-a întâmplat atât de
repede... (la primele ore din Duminica Iertării), încât am fost cu toţii luaţi prin surprindere,
inclunzându-i pe doctori, care în acea zi se pregăteau de operaţie. Copilul a fost mai mare ca
cel dintâi, fapt care a contribuit o dată mai mult la nedumerirea doctorilor, care erau siguri că
soţia mea nu va putea niciodată da naştere la un copil pe cale normală.
La aproape o lună de atunci, soţia, care îşi hrănea pruncul de la sân, a început să
manifeste unele simptome ce indicau un absces la sân. Avuse unul foarte periculos, după
naşterea primului nostru fiu, sfârşind prin a suferi două operaţii şi alegându-se cu o septicemie
care i-a înrăutăţit boala. Am mai uns-o odată şi, în decurs de patruzeci şi opt de ore, au
dispărut toate simptomele! Cu adevărat, Dumnezeu Se slăveşte prin Sfinţii Lui.
Cum e şi firesc, suntem foarte recunoscători şi, cu toate că Fericitul Ioan nu a fost oficial
canonizat, l-am botezat pe fiul nostru, Iain (echivalentul galic pentru Ioan).
Nevrednicul preot Ian Prior, Aberdeenshire, Scoţia
Ajutând copiii
Cu câtva timp în urmă, fiicei mele i-a apărut o verucă 11 în spatele piciorului. Se afla într-
un loc care îi pricinuia dureri şi iritaţii atunci când trebuia să poarte pantofi. Conform practicii
obişnuite, singura cale de o înlătura este fie prin ardere, fie prin extirpare cu lamă foarte
ascuţită. La ţară trăiam destul de binişor, numai că în acel moment nu aveam nici un mijloc
de transport pentru a merge la doctor. Pentru aceasta am hotărât să-i ungem piciorul cu
untdelemn de la mormântul Fericitului Ioan, sugerându-i să citească timp de trei zile un canon
către el, ceea ce a şi făcut. După trei zile, veruca a dispărut complet; tot ce mai rămăsese la
locul cu pricina a fost o un cerc abia perceptibil.
Într-o altă ocazie, nu cu mult timp în urmă, într-o noapte, fiul nostru de trei ani,
Alexandru, s-a trezit pe la ora unsprezece, plângând cu amar din cauza unei dureri de urechi.
În noaptea precedentă, chiar şi eu am stat treaz de rău ce mă simţeam, fiind de asemenea
dărâmat de nesomn. Mă gândeam să-i ung urechea cu undelemn sfinţit de la Fericitul Vlădică
Ioan, dar, spre marea mea ruşine, am simţit că nu aveam atâta credinţă pentru a cere
mijlocirea lui, „având îndoială,” cum se spune în Sfintele Scripturi. Aşa că am continuat mai
toată noaptea, el plângând şi eu neştiind cum să-l mângâi. Am încercat să-l înveselesc, i-am
pus picături în urechi, Tylenol etc., dar nimic nu era de ajutor micuţului. În cele din urmă, în
disperare de cauză – era în jur de patru dimineaţa – m-am rugat: „Te rog, Fericite Vlădică
Ioan, ajută-l pe Alexandru. Îi ajuţi pe atât de mulţi oameni..., promit că-i voi scrie părintelui
Petru.” Am luat sfinţitul untdelemn de la colţul cu icoane şi i-am uns urechea. În clipa în care
am făcut acest lucru, copilul a scos un scâncet/suspin de uşurare, s-a întins în pat şi s-a dus la
culcare.
Din acea noapte, în comportamentul lui s-a mai întâmplat ceva remarcabil. A început să
fie foarte activ, foarte energic, refuzând câtedată să-mi dea ascultare, dar acum, mai vioi ca
niciodată, mă ascultă şi încearcă să se supună. Chiar el mi-a cerut: „Mamă, te rog, cere-I lui
Dumnezeu să mă ajute,” dar pentru aceasta se ruga şi el/şi el se ruga pentru ajutor.
Slavă lui Dumnezeu Care Se slăveşte întru sfinţii Lui...
Vlădica se roagă
Am suferit din copilărie de un obicei, despre care mi-e jenă să vorbesc. M-a chinuit
chiar şi după ce am crescut mare. Am încercat din toate puterile să scap de el, dar n-am reuşit.
În timpul Postului Mare mă abţineam de la săvârşirea lui, şi aşteptam cu nerăbdare venirea
Paştelui pentru a putea... (ce îngrozitor! Să doresc Paştele pentru a... !) şi din nou mă lăsam
târât de obicei.
Când mi-am dat seama că am început să fiu dependent de acest obicei, am încercat
sincer să mă las de el, dar fără rezultat. De câteva ori, atunci când mă coplăceam în el, îmi
spuneam: „Destul. Aceasta este ultima dată.” Dar, în ziua următoare, şi chiar mai târziu în
aceeaşi zi, viciul se repeta. Aflându-mă în disperare m-am aruncat la rugăciune către Vlădica
Ioan: „Vlădica, tu vezi că sunt neputincios. Ajută-mă!” De atunci, îndemnul spre această
patimă a dispărut. Aceasta este mărimea minunii, dar ce minune! Apoi am simţit că se
împlinise, am simţit imediat că Vlădica mă vindecase, căruia/lui îi mulţumesc întotdeauna în
rugăciunile mele. Au trecut mulţi ani şi Vlădica continuă să mă păzească12.
A. S.
Soţia mea suferea de câtăva vreme de artrită, dar când a rămas însărcinată, la începutul
acestui an simptomele au dispărut mai mult sau mai puţin, ceea ce se întâmplă de regulă.
12
Danion (#), poţi să dai o notă aici, menţionând şi obiceiurile actuale de încurajare a practicii sau reţetele de
vindecare? Eu... tu eşti mai...
Totuşi, dacă artrita se întoarce în vremea sarcinii, cauzează suferinţe cumplite, deoarece o
femeie însărcinată nu poate lua cu nici un chip anumite medicamente, fără să se teamă că ar
putea fi vătămată sănătatea pruncului.
Cu două săptămâni în urmă, am plecat în vacanţă în Dallas, unde am stat la tatăl
preotesei. După ce în seara aceea am plecat cu maşina de la casa surorii ei până la cea a tatălui
ei, genunchiul ei a început să se umfle foarte tare, fiindu-i foarte greu să meargă. Deoarece nu
putea lua nici un medicament, şi din cauza celor o mie de mile de mers cu maşina care ne
stăteau în cale, pentru ea, era desigur, foarte descurajant/deprimant. M-am rugat Vlădicăi Ioan
şi am făgăduit din tot sufletul că dacă va avea grijă de genunchiul preotesei, îţi voi trimte o
relatare despre vindecarea acestuia. În decurs de douăzeci şi patru de ore, genunchiul era mult
mai bine şi, după două zile, când a trebuit să plecăm, era complet vindecat, fără a folosi vreun
medicament de felul celor pământeşti.
Slavă lui Dumnezeu, şi binecuvântată să fie pomenirea dreptului Său slujitor,
Arhiepiscopul Ioan!
Preot Steven Allen, Denver, CO
O urmare fericită
Aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă modul prin care Vlădica m-a ajutat într-o perioadă
dificilă a vieţii mele. În 1987, după ce sărbătorisem al şaselea an de căsătorie fericită, soţia
mea a depus actele/cererea de divorţ. Atitudinea ei faţă de mine a devenit atât de agresivă,
încât nu numai că l-a convins pe judecător să mă înlăture din propria-mi casă, dar a insistat să
i se acorde toate avuţiile/posesiunile noastre, pe deasupra a mai cerut o obligaţiune/ un titlu de
creanţă/ o poliţă /un titlu de gaj/ substanţială, plus nişte bani care aparţineau rudei mele.
Procedurile legale pentru aceste cereri neîntemeiate se derulau deja de un an şi jumătate de
zile, când această rudă, preotul parohiei Sfântul Serghie din Radonej de la Fundaţia Tolstoi
din New Yoork, m-a sfătuit să-mi îndrept rugăciunile spre Vlădica Ioan, remarcând faptul că
şi Vlădica Ioan suferise din cauza unor astfel de acuzaţii nedrepte.
I-am urmat sfatul şi, duminică, preotul a săvârşit o panihidă în cinstea/pentru/pe
seama/în numele Vlădicăi Ioan. În chiar ziua următoare, mi s-a spus că trebuia să apar în faţa
curţii pentru o audiere finală. Dintr-un anumit motiv, pentru acest caz a fost numit un nou
judecător, destul de diferit faţă de cel care, de un an şi jumătate a ţinut partea soţiei mele. Spre
surprinderea şi marea mea uşurare/alinare, judecătorul a redus din formalităţile birocraţiei/a
luptat împotriva birocraţiei şi a împărţit totul în mod egal.
În mintea mea nu se ridică nici un dubiu care să-mi spună că aceasta nu s-a întâmplat în
urma unei anumite „intervenţii” de sus. Întorsătura neaşteptată a evenimentelor a avut loc
chiar după strigătul de rugăciune către Vlădica Ioan.
Aş mai adăuga şi aceea că pentru încă un an şi jumătate, fosta mea soţie a încercat să
schimbe cumva hotărârea judecătorească, dar fără succes.
„Mă rog”
POZĂ (1)
Mitropolitul Antonie [Khrapovitsky], Episcopul Tihon de San Francisco, Bătrânul
Ambrozie şi frăţia Mănăstirii Milkovo în 1930. În rândul din spate, în capăt dreapta –
Ieromonahul Ioan.
POZĂ (2)
Ieromonahul Ioan alături de studenţi sârbi de la Facultatea de Teologie.
POZĂ (3)
Episcopul Ioan în Serbia. De cealaltă parte a lui stau fraţii Bartoşevici – viitorul Episcop
Leontie şi Arhiepiscopul Antonie al Genevei.
POZĂ (4)
Episcopul Ioan în biserica Sf. Nicolae din Shanghai.
POZĂ (5)
Episcopul Ioan cu Episcopul Iuvenalie în Shanghai.
POZĂ (7)
Shanghai: binecuvântarea şcolarilor în curtea catedralei.
POZĂ (8)
Shanghai: Episcopul Ioan împreună cu clerul şi membrii Cercului pentru
BEAUTIFICATION a Catedralei din Shanghai.
POZĂ (9)
Shanghai: Episcopul Ioan împreună cu credincioşii săi la o trapeză festivă în aer liber.
POZĂ (10)
Episcopul Ioan pe insula Tubabao din Filipine.
POZĂ (11)
1949. Episcopul Ioan soseşte în San Francisco, unde este întâmpinat de Arhiepiscopul
Tihon.
POZĂ (12)
la stânga: Binecuvântarea temeliei unei noi biserici în Caracas, 1953.
Jos: O vizită în Venezuela, unde au trăit părinţii lui.
POZĂ (13)
Vlădica Ioan, în anii ’50.
POZE (14)
La Mănăstirea Lesna în Fourqueux, 1954 sau 1955. Sus: binecuvânatrea recoltei. Mijloc:
cu Stareţa Elisabeta şi Stareţa Teodora. Jos: cu maicile.
POZE (15)
Înmormântare la Mănăstirea Lesna din Fourqueux.
POZE (16)
Sus stânga: cu un novice; sus dreapta: părăsind Lesna; jos: binecuvântând o grădină.
POZĂ (17)
Versailles, anii ’50. Cu studenţii/elevii de la corpul cadeţilor.
POZĂ (18)
Londra 1955. Cu Stareţa Elisabeta la Mănăstirea cu hramul Bunavestire.
medicament pentru vindecarea abcesului. Mă duceam zilnic la el pentru a-mi schimba hainele,
dimineaţa şi seara.
Gâtul meu se umflase cu totul. Când puroiul a început să se usuce, umflătura din centrul
circumferinţei/capului a început să se micşoreze, dar umflătura încă era mare, menţinându-se
în ambele părţi. În centrul capului putea încăpea şi un ou de păun. Durerea era îngrozitoare.
Am luat calmante pentru a mă linişti. Starea nu se îmbunătăţea de loc.
Între timp, doctorul îi spune soţului meu: „Trebuie să renunţ la caz. Am făcut totul
pentru vindecarea soţiei tale. Nu mai pot face nimic. Du-o la alt doctor.” L-am implorat să nu
mă lase aşa şi, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, nu mi-am pierdut nădejdea.
I-am cerut preşedintelui de atunci al Fondului Vlădica Ioan să-mi treacă numele pentru
pomenire. Şocat de starea în care mă aflam, a trimis imediat o telegramă în Franţa, către
Vlădica Ioan. Am primit curând o telegramă de răspuns chiar de la Vlădica însuşi: „Mă rog.”
Aceasta m-a încredinţat că voi fi vindecat.
Patru zile mai târziu am fost doctor. După ce m-a examinat, doctorul l-a informat pe
soţul meu zicându-i: „Trebuie să-ţi spun că soţia ta nu mai avusese nici o speranţă; puroiul era
pe cale să intre în cerebel şi moartea era iminentă. Acum soţia ta e salvată! Cineva s-a rugat
puternic, foarte puternic.”
Nina Makovaya
Vindecarea unui băiat
Când aveam zeci ani, m-am îmbolnăvit foarte rău de mononucleoză [mononucleosis].
Temperatura se ridicase până la 106 [Fahrenheit]13 simţindu-mă foarte slăbit. A trecut o
săptămână şi n-am simţit nici o schimbare. Doctorii au încercat totul pentru a mă vindeca,
spunându-i în cele din urmă mamei că trebuie să aşteptăm ca boala să se vindece/treacă de la
sine. Aveam să aflu mai târziu că, de cele mai multe ori, boala durează câteva săptămâni şi, în
cazuri extreme/mai grave, poate duce chiar la moarte.
Tatăl meu s-a decis să sune la New York, unde Vlădica Ioan se afla la o întrunire a
episcopilor, şi să-i spună despre starea mea. Vlădica l-a liniştit pe tatăl meu spunându-i că mă
voi vindeca curând, să nu se îngrijoreze, şi creadă în mila lui Dumnezeu. În dimineaţa ce a
urmat, temperatura a scăzut la 100ºF şi mi-amintesc că mă simţeam mult mai bine; am putut
chiar să mă ridic din pat. Când doctorii au auzit de acest lucru, cu greu le-a venit să creadă că
starea mea se îmbunătăţise într-un tmp atât de scurt. I-au avertizat pe părinţi că va mai trebui
să stau în pat mult timp de acum încolo, pentru a mă reacupera şi a dobândi destulă putere ca
să merg la şcoală. Cu toate acestea, spre sfârşitul săptămânii, mi-am revenit complet şi m-am
întors la şcoală.
Din convorbirea cu tatăl meu a reieşit că Vlădica Ioan se dusese la biserica Sinodului
unde a făcut o rugăciune [moleben]. Ştiind că în viaţă nimic nu este întâmplător, atribui
grabnica mea însănătoşire, rugăciunilor Sfântului Vlădică Ioan.
Am primit botezul Bisericii în 1980. Cred/Mi se pare că vindecarea a avut loc în 1984.
Era de praznicul Cincizecimii. Primisem Sfintele Taine şi mă întorsesem în casa părinţilor.
Trebuia să mă duc împreună cu părinţii mei într-o vizită la sora mea pentru o sărbătoare de
familie, când mi s-a cerut să schimb ştergătorul de parbriz de la maşina părinţilor mei. Pe
13
5/9C° = 32Fº [n. tr.].
când scoteam al doilea ştergător, colierul/clama/scoaba care îl susţinea s-a rupt, pricinuindu-
mi o tăietură lungă, largă şi adâncă la degetul mare. Îmi era tare teamă, deoarece abia
primisem Sfânta Împărtăşanie şi sângeram din abundenţă. M-am legat imediat la deget cu o
pânză pe care o aveam în buzunar. A fost foarte dureros, iar tăietura era aşa de largă încât era
clar că necesita o cusătură. Dar acum nu-mi mai fac griji. Pe când mama alerga să caute ceva
ce ar putea servi drept bandaj, m-am gândit că ar fi bine să ung rana cu untdelemn de la
mormântul Vlădicăi Ioan. Aşa am şi făcut şi durerea a dispărut imediat. După ce am oblojit
rana, ne-am dus la locuinţa surorii mele unde am petrecut o după amiază plăcută. După ce ne-
am întors, am deschis bandajul pentru a verifica tăietura. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
Se formase piele deasupra tăieturii; sângele, vizibil sub pielea transparentă, era încă în stare
lichidă, mişcându-se în voie. Neştiind ce să fac, am bandajat din nou degetul. În zilele ce au
urmat, sub piele s-a format o crustă, care cu trecerea timpului s-a subţiat, ajungând în final la
suprafaţă şi căzând de la sine. Ca o amintire a acestei minuni, m-am ales cu o mică cicatrice,
care nu arăta altfel decât ca o întrerupere în amprentă, pe o parte a degetului, de mărimea şi
forma crustei din momentul când aceasta s-a desprins.
Cred că a fost în anul ce a urmat, sau poate cu doi ani mai târziu, când am avut parte de
o altă vindecare. Lucram ca sezonier cu nişte prieteni. Pe la sfârşitul zilei, unul dintre ei a
început să se simtă foarte rău. În jurul nostru circula o gripă foarte ameninţătoare şi se părea
că el o contactase. Era puţin probabil ca el să se mai întoarcă curând la muncă; eu îmi făceam
griji de cum va putea el parcurge cu maşina un drum atât de lung până acasă. Pat era luteran,
iar eu nu ştiam cum va reacţiona la idee/cazul meu, dar totuşi i-am spus despre vindecare
propunându-i, cu consimţământul lui, să-l ung cu ulei de la mormântul Vlădicăi, cu care eu
mă unsesem la mână. A primit, iar eu i-am făcut cu el semnul Crucii pe frunte. Spre marea
noastră surprindere, el s-a arătat la lucru chiar a doua zi. Ne-a spus că atunci când a ajuns
acasă l-a cuprins o febră cumplită. Abia reuşise să se pună în pat, când somnul l-a şi potopit.
Dimineaţa, spre mirarea/surprinderea/uimirea lui, se refăcuse complet.
Cu trecerea anilor m-am încredinţat de grija şi paza Vlădicăi Ioan, chiar şi atunci când
nu am primit răspuns la rugăciunile mele aşa cum mi-aş fi dorit. În cele din urmă am fost
binecuvântat prin aceea că am primit un fir de păr de la moaştele Vlădicăi Ioan, pe care îl ţin
pentru ziua când îl voi putea încadra/insera/încapsula/introduce într-o icoană a Vlădicăi cu un
halou/o aureolă/nimb.
După ce m-am mutat în Erie, pentru a mă alătura putenicei parohii de Rit Vechi de aici,
Episcopul Daniel mi-a spus o istorioară, pe care o puteţi cerceta, dacă veţi dori cumva să aflaţi
dacă cele spuse sunt conforme cu adevărul. Atunci când era seminarist şi se gândea la viitor, a
cerut binecuvântarea Episcopului Ioan şi a unui alt ierarh (se poate să fi fost Mitropolitul
Filaret) pentru a devni preot pe Rit Vechi. Vlădica Ioan şi-a dat binecuvântarea adâugând ceva
pentru întărire: „Stai pe Ritul Vechi. Vechii Credincioşi au nevoie de tine pentru a-i proteja.”
Desigur că Episcopul Daniel era o persoană influentă printre cei pe Rit Vechi, dar era alături
şi de cei de pe Stil Nou din Biserica ortodoxă rusă din Diaspora, fiind în cele din urmă sfinţit
episcop pe Rit Vechi, avându-şi catedrala la Erie. Se poate vedea chiar şi aici, mâna
binecuvântătoare [engl. blessing hand] a Vlădicăi Ioan.
La final, încă un caz. M-am rugat ani de-a rândul pentru un prieten al meu, James, un
luteran conservator, care era foarte deprimat de imaginea Bisericii din lume în general.
Avusesem speranţe că el se va converti în cele din urmă la Ortodoxie, dar nu prea curând –
mai ales că acum avea o soţie luterană foarte pioasă şi un nou fiu, iar noi efectiv ne mutasem
în cealaltă parte a ţării.
În noiembrie 1990, am primit o scrisoare de la Jim, în care îmi spunea că luase un virus
care îl lăsase cu paralizie parţială pe una din părţile feţei (paralizia lui Bell). Îngrijorat de
starea lui, i-am dat un răspuns prin care îl întrebam dacă ar vrea să-i trimit o sticluţă cu
untdelemn de la mormântul Vlădicăi Ioan. Spre bucuria mea, cu câteva săptămâni mai târziu
Jim mi-a scris că, deşi problemele lui de sănătate erau o adevărată pacoste/bătaie de cap şi
mai puţin un simplu necaz//o simplă încercare/nenorocire/durere, totuşi ar accepta cu plăcere
uleiul. În clipa când am sunat pentru a mă asigura că undelemnul a sosit cu bine, el m-a
informat că nu se întâmplase nimic miraculos; el îşi dădea seama că untdelemnul nu era vreo
fermecătură magică cu efect garantat, ci un apel la mila lui Dumnezeu. Dar, ceva minunat se
întâmplase! În timp ce vorbeam cu el, deveni limpede că îndemnul Duhului lucra întru el.
Aceasta a reieşit din următoarea scrisoare de la Jim: „Mulţumesc, acum mă simt destul de
bine. Aşa cum spuneam, nu s-a întâmplat imediat ceva spectaculos, dar, în general, în ultima
vreme mi-a fost tot mai bine. Sunt fericit să atribui să atribui vindecarea parţial şi Vlădicăi
Ioan.” În aceeaşi scrisoare, el mi-a cerut să-i pictez o icoană pentru fiul său, cerând şi nişte
informaţii despre ce parohie a Sinodului sau preot ar putea fi prin zona lui. L-am încurajat/I-
am dat ghes să participe la slujbele Paştelui – ceea ce a şi făcut. După o vreme, mi-a scris: „A
spune că am fost impresionat ar fi un adevăr spus numai pe jumatate/ afirmatie modesta. Ştiu
unde mi-e locul, şi acesta este Biserica ortodoxă.” A cerut rugăciuni şi pentru soţia sa, ca să
poată intra împreună în Biserică. E limpede că Vlădica Ioan îşi are partea lui de ajutor în
această convertire. Chiar la mulţi ani după moartea lui, Vlădica continuă să facă muncă
misionară pentru a aduce convertiţi Sfintei Biserici, Una, Sfântă şi Sobornicească.
Dau mărturie că cele de mai sus sunt relatări adevărate pe care le-am scris din cele mai
sigure/frumoase amintiri ale mele.
În timp ce conduceam maşina alături de sora mea, din faţă veni o maşină condusă de un
tânăr beat care a lovit cu mare forţă în uşa în spatele/în dreptul căreia// unde stătea sora mea.
O ambulanţă a dus-o rapid la spital, unde s-a descoperit că avea un plămân perforat şi o coastă
ruptă. Avea dureri mari.
În prima vizită a Vlădicăi Ioan, faţa ei era umflată ca o pernă, iar ochii abia se mai
puteau vedea, dar totuşi era conştientă. Când i s-a spus că venise Vlădica, şi-a deschis
pleoapele cu un deget şi, văzându-i faţa, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Nu putea vorbi,
deoarece avea o incizie la gât. Lacrimi de fericire curgeau din fisurile de carne care îi
acopereau ochii. Vlădica Ioan a vizitat-o de mai multe ori după aceea iar starea ei începuse să
se îmbunătăţească.
Într-o zi, Vlădica veni la spital şi, de îndată ce/nici nu intră bine intră în salon, fără a
vorbi cu nimeni, ne spuse: „Musya e într-o stare foarte gravă.” S-a dus la patul ei, a tras
perdeaua şi s-a rugat îndelung. Încă pe când se ruga, doi medici s-au apropiat de noi iar eu i-
am întrebat: „Cât de gravă e starea surorii mele? Să o chemăm pe fata ei din Canada?” (Nu-i
spusesem fiicei sale că mama ei suferise un accident de maşină pentru a nu o tulbura/-i face
griji.) „Fie că-i chemaţi rudele sau nu,” răspunseră medicii, „depinde de voi; nu vă putem
garanta că sora voastră va trăi până dimineaţă.”
Slavă lui Dumnzeu, nu numai că a trăit până dimineaţă, dar s-a refăcut complet şi s-a
întors în Canda. Eu şi sora mea credem că a fost salvată prin rugăciunile Vlădicăi Ioan.
La pomenirea morţii Vlădicăi Ioan, o femeie evlavioasă a venit către mine în biserică şi
mi-a relatat un eveniment interesant.
Într-o zi, se afla în biserică. Slujea Vlădica Ioan. Slujba i se părea foarte lungă.
Simţindu-se obosită, s-a gândit întru sine: „O slujbă aşa delungă..., oare Vlădica n-ar putea-o
scurta puţin?” Totuşi, a continuat să stea cu răbdare. La sfârşitul slujbei, când s-a urcat să
sărute Crucea, Vlădica îi spuse: „Dacă nu poţi sta în picioare mai mult timp şi te dor
picioarele, poţi sta jos sau merge acasă, doar locuieşti aproape.” Pe lângă faptul că s-a simţit
relativ/destul de jenată, femeia a rămas uimită de faptul că/de cum Vlădica a fost în stare să-i
citească gândurile.
Mă duceam adesea la mormântul Vlădicăi Ioan, deşi, înainte se moartea sa, nu-l
văzusem decât de câteva ori. Am aflat de la alţii cât era de blând şi câtă compasiune avea
pentru oameni. De exemplu, dacă vedea pe stradă un sărac fără încălţări, îşi scotea ghetele şi-i
le dădea lui.
În 1989, înainte să plec de acasă, am turnat nişte apă în ibric şi am pus-o pe un cuptor
încins. Mai târziu, trecând pe la catedrala cu mormântul Vlădicăi, mi-am făcut semnul Crucii,
şi chiar în acel moment m-a lovit un gând: „Ceainicul!” Am simţit că a venit de la Vlădica
Ioan. Am sărit din autobuz şi am alergat în sus/în amonte/la deal cale de zece blocuri până la
apartamentul unde locuiam. Acolo, pe cuptorul încins, stătea ceainicul; era gol, dar totul era în
regulă. Ce milă a lui Dumnezeu! Sunt nouă apartamente în clădire... E groaznic să te gândeşti
ce s-ar fi putut întâmpla.
Scriu acestea ca o mulţumire adusă Vlădicăi Ioan prin ale cărui rugăciuni m-am făcut
bine.
În iarna anului 1988-89, au început să mă cuprindă nişte friguri violente, neînsoţite de
alte simptome. Apucându-mă după-amiaza târziu sau seara, năvălirea lor era treptată. Timp de
câteva ore tremuram incontrolabil, simţind de parcă o să îngheţ cu totul, după care frigurile
dispăreau. După trei sau patru serii, a devenit din ce în ce mai groaznic. Deşi mă simţeam bine
între aceste atacuri, începeam să mă tem ca nu cumva să am vreo tumoare la creier sau vreo
boală îngrozitoare.
A treia sau a patra serie a fost cea mai groaznică: nu mă puteam încălzi de loc, şi
tremuram fără să mă contrololez, stând ghemuit în pat cu pături peste pături. Soţul meu
încerca să mă încălzească dar frigurile erau aşa de violente încât îl zguduiau şi pe el. Nu
puteam ţine nici o cană cu ceai fără să o vărs. Din cauza clănţănitului de dinţi mă dureau
obrajii. Am tot repetat rugăciunea lui Iisus, încercând să-mi calmez trupul, cerându-i lui
Dumnezeu să mă ajute să scap de friguri. Apoi m-am gândit să-l chem în rugăciune/fac apel la
pe Vlădica Ioan, şi m-am rugat, cerându-i mijlocirea pentru a mă ajuta să mă vindec. Deodată,
frigurile s-au oprit./Frigurile s-au oprit brusc. Începusem să mă îndoiesc că o asemenea
minune s-a putut întâmpla; câteva minute mai târziu, au început din nou. L-am strigat din nou
pe Vlădica să mă ajute iar frigurile au dispărut şi nu s-au mai întors niciodată.
Cred cu tărie că Vlădica Ioan m-a vindecat prin mila lui Dumnezeu.
Melissa Bushunow, DeWitt, NY
Sunt încă din pruncie un creştin ortodox pe line grecească, botezat în Biserica ortodoxă
greacă.
Despre Arhiepiscopul Ioan de fericită pomenire, am aflat în anul 1969, atunci când m-
am alăturat Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora. Membrii parohiei mele mi-au spus că murise
în Seattle, pe lângă aceasta, citisem şi două articole din periodicele The Orthodox Word şi
Orthodox America care scriau despre faptele lui bune pe care le făcuse celor apropiaţi în/din
timpul vieţii. Cât despre mine, eu îl priveam ca pe cineva dintr-un trecut îndepărtat. Până
recent nu am ştiut nimic despre contribuţia lui la întemeierea multor biserici, mănăstiri, frăţii
şi orfelinate. De asemenea, nici nu ştiam că actuala Biserică ortodoxă rusă „Sfântul Tihon din
Zadonsk,” din San Francisco era reşedinţa lui care, în primii ani ai sosirii lui din China în San
Francisco, servea şi ca orfelinat. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că într-o zi, prezenţa lui
spirituală mă va atinge cu putere şi pe mine. În luna martie a anului 1987, în timpul Postului
Mare, au avut loc două evenimente.
Primul. Fratele meu George, care locuieşte în Texas, m-a sunat ca să mă anunţe că va
suferi o operaţie chirurgicală de cancer la rinichi în joia care vine/următoare/ce va urma. Am
sunat-o imediat pe fiica mea, care locuieşte lângă San Francisco, pentru a-i cere părintelui
Anastasie de la Biserica ortodoxă rusă „Sfântul Tihon,” să facă rugăciuni pentru sănătatea
fratelui meu. M-am aşezat şi i-am scris o scrisoare părintelui Anastasie căruia i-am explicat
mai în detaliu boala fratelui meu. Nici prin gând nu mi-a trecut amintirea/pomenirea
Arhiepiscopului Ioan/ Nici prin gând nu mi-a trecut numele Arhiepiscopului Ioan.
Al doilea. În parohia noastră locală exista o aşa de mare dezordine încât, de aproape doi
ani, nimeni nu s-a mai dus la spovedanie, şi nici Împărtăşanie nu a primit. Dintre noi, doar un
număr mic de oameni a/puţini au fost aceia care au continuat să frecventeze biserica în
duminici şi sărbători. În Duminica Înălţării Sfintei Cruci din 1987, după Dumnezeiasca
Liturghie, un prieten rus mi-a spus că auzise că în parohia noastră va veni un preot pentru a
asculta mărturisile noastre şi a da Sfânta Împărtăşanie celor care nu o primeau de la preotul
paroh. I-am răspuns că eu nu cred în zvonuri şi, în plus, trebuie să văd ca să cred. În timp ce
conduceam spre casă, am început să cuget. Era oare cu putinţă ca iubitul nostru Episcop
Nectarie de fericită pomenire să încerce să reconcilieze/împace comunitatea/aducă unitate în
parohie? După puţin timp am respins ideea, /lund-o ca pe o iluzie/considerând-o
deşartă/gândind că e o iluzie.
În acea noapte, către dimineaţă, am avut un vis. Au apărut trei ierarhi. Printre ei, am
avut surpriza să recunosc pe fericitul întru pomenire [engl. lit] vrednicul de pomenire
Arhiepiscop Ioan. Trăsăturile lui se distigeau foarte bine, exact ca în fotografie. N-a spus
nimic, dar în ochii lui pătrunzători mi se părea că citesc: „Am primit mesajul tău; încerc să fac
ceva pentru tine.” Eram aşa de absorbit de prezenţa lui încât nu am putut da atenţie vocii care
mi-i prezenta pe ceilalţi trei ierarhi. Când în cele din urmă am încercat să mă concentrez
asupra a ceea ce spune vocea, visul a dispărut, iar eu m-am trezit puţin buimăcit pentru din
pricina visului. Dimineaţa, pe când îmi terminam rugăciunile, mi-amintesc că aveam un
exemplar din The Orthodox Word (1985) cu un acatist către Arhiepiscopul Ioan. Am început
să citesc Acatistul izbucnind deodată în lacrimi. Aproape că-i simţeam prezenţa alături de
mine. La sfârşit am cântat troparul pe muzică grecească: „Ca o stea duhovnicească pe bolta
cea cerească, tu ai curprins întreaga lume şi ai luminat sufletele oamenilor. Pentru aceasta,
numele tău se slăveşte de la Răsărit până la Apus, pentru că tu străluceşti Soarelui Dreptăţii,
Ioane, preaiubitul nostru păstor. De aceea, nu înceta a-L ruga pe Hristos, ca să miluiască
sufletele noastre.”
Începând din acea zi, am continuat să cânt în fiecare dimineaţă troparul.
Operaţia chirurgicală a fratelui meu a fost un succes. Se simte atât de bine că a venit să
mă viziteze în septembrie 1989. Iar de Paşti a venit un preot de la Mănăstirea Sfânta Treime
care i-a spovedit pe toţi cei care au vrut.
Am învăţat o lecţie de credinţă. Să nu mă îndoiesc, ci să mă încred în Domnul Iisus
Hristos prin slujitorii Săi aleşi...
Prin rugăciunile Vlădicăi Ioan, am primit vindecare de două ori într-un singur an... Eu şi
familia mea continuăm să primim milă şi vindecare chiar şi după moartea Vlădicăi.
Aceasta s-a întâmplat în 1965. Aveam opt ani. Sufeream de astmă de la vârsta de doi
ani, suferind atacuri frecvente.
Într-o seară, familia mea era oaspete/a fost invitată la o onomastică, loc în care/iar pe
mine m-a apucat un atac cumplit. Din cauza lui, părinţii mei au hotărât să plece mai devreme
ca să ducă acasă. Gazda pe care o sărbătoream i-a convins să stea mai mult, deoarece Vlădica
Ioan era aşteptat să sosească dintr-un moment într-altul. După câteva minute a sosit şi Vlădica
care a făcut şi o scurtă rugăciune [moleben] în cinstea zilei de naştere a gazdei. Imediat după
rugăciune, părinţii mei m-au dus la Vlădica căruia i-au spus despre starea mea. Vlădica ne-a
binecuvântat iar pe mine m-a lovit prieteneşte pe cap, „Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji,
Nataşenka. Totul va fi bine.” Ne-am dus apoi imediat acasă. Părinţii mei se aşteptau să mă ia
transpiraţiile şi să nu mai dorm toată noaptea, aşa cum era obiceiul în timpul atacurilor. Dar n-
a fost aşa. Atacul de astmă m-a lăsat în pace iar eu am dormit în pace până dimineaţă.
Minunea a vut loc după ce eu am primit un număr din Orthodox Life care conţinea o
fotografie a Arhiepiscopului Ioan.
Aveam un prieten, un musulman din Rusia, care suferea de un cancer al sângelui şi care
era pe cale de a-şi pierde vederea. Doctorii i-au spus că în decurs de trei luni îşi va pierde
complet vederea. Am pus o fotografie a Vlădicăi Ioan înaintea candelei din colţul de
rugăciune unde mă rugam zilnic şi pentru el. Într-un timp foarte scurt, prietenul meu s-a
vindecat de cancer iar vederea a revenit la normal. Oculiştii au fost şocaţi. Au trecut trei ani;
prietenul meu citeşte cărţi şi duce o viaţă normală.
Cu adevărat, Vlădica Ioan e un sfânt.
Sunt două evenimente din viaţa mea în care am simţit că Arhiepiscopul m-a ajutat foarte
mult. ... Primul a avut loc înainte ca eu să devin ortodox.
Citisem foarte multe despre Biserica ortodoxă ajungând să cred că ea este adevărata
Biserică. După multe greutăţi, am luat legătura cu un preot şi am început să particip la slujbele
Bisericii ruseşti din Londra, la Emperor’s Gate [Poarta împăratului]. După ce am frecventat-o
o perioadă, un preot mai bătrân (de data aceasta din Biserica greacă) mi-a spus cu
putere/foarte tranşant: „Nu este destul să crezi că Biserica ortodoxă este adevărata Biserică;
trebuie să-ţi aminteşti întotdeuna că fiecare Liturghie din Biserica ortodoxă este săvârşită pe
temelia moaştelor mucenicilor /pe moaştele mucenicilor, iar înainte de a fi primit trebuie să te
pregăteşti să mori pentru Ortodoxie.” Aceste spuse m-au cam înspăimântat şi chiar m-au
tulburat puţin, deoarece nu vedeam cum aş putea fi sigură de o asemenea convingere.
Teoretic, da, aş putea muri pentru ea – dar ce s-ar întâmpla dacă ar începe să mă anchetze sau
să mă chinuie/tortureze?
Câteva săptămâni mai târziu, la Liturghia de duminică, am îngenunchiat la „Tatăl
nostru” – încă nu aflasem că nu este bine, dar Dumnezeu ajunge chiar şi la neştiutori – când
m-am umplut de convingerea că trebuie să devin ortodoxă, convingere care m-a lăsat cu un
sentiment de pace şi bucurie. După Liturghie, am devenit foarte nerăbdătoare să-i spun
preotului că acum am sufletul împăcat şi vreau să devin ortodoxă, dar imediat după aceea a
urmat o slujbă de pomenire săvârşită de episcop împreună cu clerul. Nu înţelegeam nimic din
slavoneşte şi eram puţin nervoasă că urma să înceapă o altă slujbă. M-am întors şi am
întrebat-o pe o bătrână pentru cine se slujea panihida, iar ea mi-a răspuns că pentru
Arhiepiscopul Ioan. Îmi amintesc foarte limpede, „Aceşti ruşi au întotdeuna vreun arhiepiscop
sau altul din vechime pentru care să se roage.” La sfârşitul panihidei nu am găsit nici o ocazie
Canoanele Bisericii opresc îngenuncherea în biserici în duminici şi unele sărbători, de dragul şi spre slava
Învierii lui Hristos.
pentru a discuta personal cu preotul. El locuia în afara oraşului şi-şi petrecea după-amiezile de
duminică făcând vizite pastorale în enoria sa. Totuşi, chiar înainte să plec, a venit la casa unde
locuiam pentru a vizita doi bătrâni care locuiau alături. Credeam că nu voi mai găsi vreun
prilej să vorbesc cu el şi m-am intimidat, întrebându-mă cum să mă exprim, indiferent de
circumstanţe. La un moment dat, când dădea să plece, s-a întors şi a întrebat: „Oare nu e
timpul să devi ortodoxă?” Nu fusese nevoie să-mi pregătesc un discurs/o declaraţie ori să mă
gândesc ce să spun. Am devenit ortodoxă în 1967, de ziua Sfintei Marina. Au trebuit să treacă
mai multe luni ca să citesc în The Orthodox Word o viaţă a Vlădicăi Ioan. Mi-am dat seama
pe dată că în duminica în care simţisem o asemenea convingere a fost prima aniversare a
morţii Fericitului Arhiepiscop Ioan şi am înţeles că am fost miluită.datorită mijlocirilor lui
Ani mai târziu, pe când trăiam într-o mănăstire din State, mi s-a spus că urma să fiu
făcut arhimandrit şi trimis înapoi în Anglia. Aveam îndoieli serioase cu privire la ceea ce mi
se propunea, dar ele s-au risipit. Trebuie fixată doar o dată. Am citit undeva că faptul de a
deveni arhimandrit era asociat cu preoţia specială cu care Apostolii l-au învestit pe Sfântul
Barnaba, aşa că m-am gândit că poate aş putea primi vreo mângâiere, dacă rugăciunea de
ridicare [la rangul de arhimandrit] se va citi de ziua prăznuirii lui, dar nu s-antâmplat. S-a
hotărât în ultima clipă că ridicarea va avea loc de ziua pomenirii morţii Fericitului
Arhiepiscop Ioan, şi din nou m-am încredinţat de grija lui iubitoare, mai ales că eram numit
întro biserică în care el binecuvântase şi în care slujise în timpul şederii în Europa.
Pentru un necunoscător aceste exemple nu sunt poate cine ştie de minuni, dar prin ele,
sufletul meu întunecat a experiat dragostea Vlădicăi Ioan. Cred cu toată convingerea că
Vlădica va fi canonizat de Biserica de pe pământ, la fel cum cred că a fost [canonizat] de către
Biserica din cer.
A. A., Anglia
După şapte ani de dezamăgiri, de studii neroditoare şi medicamente, ne-am dat în final
seama că nu ne eliberasem15 de problemele noastre şi nu ne-am lăsat în voia lui Dumnezeu.
Am ştiut că trebuie să ne adunăm/dobândim destulă încredere pentru a-L lăsa pe Dumnezeu
să-şi facă treaba/să lucreze. Acesta a fost momentul când am aflat de sfânta viaţă şi
minunatele mijlociri ale răposatului/regretatului Arhiepiscop Ioan. În China, el îi îngrijea pe
orfani. Ne-am rugat cerându-i să mijlocească la Domnul nostru Iisus Hristos pentru călăuzirea
vieţilor noastre şi pentru a ne da nădejdi că ne va trimite un copil pe care să-l îngrijim şi să-l
iubim ca pe un fiu al nostru. Au trebuit să treacă câteva luni de rugăcine pentru ca lucrurile să
înceapă să se întâmple. După doi ani şi jumătate de aşteptări am primit o veste de la U.S.A.F 16
conform căreia era liber un loc de/pentru un capelan (preot militar) ortodox. Mai mult, soţia
capelanului pe care el îl înlocuia era preşedinta asociaţiei pentru adopţii din zona lor. Ne-a pus
în legătură cu un asistent social care ne-a completat formele pentru adopţie şi, la cinci
săptămâni şi jumătate după aprobare, am devenit părinţi ai unor fraţi gemeni, o fată şi un
băiat!
Relatăm aceste evenimente cu o recunoştinţă rugătoare, cerându-i Arhiepiscopului Ioan
să continue să ne ajute şi să ne călăuzească vieţile mai aproape de Domnul.
Trăind în Shanghai, m-am înbolnăvit grav din cauza unei inflamaţii la rinichi. M-au
văzut cei mai buni doctori, dar nu s-a înregistrat nici o îmbunătăţire; după două săptămâni îmi
pierise orice nădejde de însănătoşire. Zăceam aproape inconştientă, fără a mai lua
medicamente, nici măcar apă. Mi s-a spus că pot muri în orice zi.
Mama mea avea o credinţă foarte puternică. Într-o zi, biata femeie, ajunsă la capătul
puterilor, s-a dus la biserica de la orfelinatul Sfânta Olga, care se afla în îngrijirea Stareţei
Ariadna. La sfârşitul slujbei, Vlădica veni la ea: „Nu plânge,” spuse el. „Ştiu tot ce sa-
ntâmplat. Iulia e aproape de moarte; voi veni într-o oră s-o ung cu untdelemn (Sf. Maslu).”
Apoi n-a mai zis nimic; nu a cerut adresa, nimic. În jumătate de oră Vlădica ajunse lângă patul
meu, acolo unde zăceam inconştientă.
Mai târziu, mama mi-a spus că imediat după ce a plecat el, eu am adormit./După ce a
plecat, îmi spuse mama mai târziu, am adormit. Am dormit mult, mult timp. Dis de dimineaţă
mi-am deschis ochii şi am cerut nişte apă. Durerile din stomac dispăruseră iar temperatura
scăzuse. În două săptămâni m-am refăcut complet. Stareţa Ariadna cunoaşte toate amănuntele
acestui caz şi poate da mărturie pentru veridicitatea relatării mele.
Au fost multe cazuri în viaţa mea când Vlădica m-a ajutat. Până în acest moment, nu m-
am gândit că merită să le acord o atenţie deosebită, dar conştiinţa nu m-a lăsat baltă şi a
început să mă mustre.
Am fost ieri la doctor. Sufăr de diferite alergii şi adese am am probleme cu nasul. După
ce mi-a analizat nasul, doctorul a descoperit un mic polip pe care s-a hotărât să-l înlăture chiar
atunci şi acolo. L-a tăiat, iar nasul a început să sângereze din abundenţă – o problemă pe o
avusesem cu câţiva ani în urmă. I-am promis în gând Vlădicăi Ioan că dacă sângerarea se va
opri, voi informa comisia diocezană care aduna informaţii despre ajutorul de rugăciune al
Vlădicăi Ioan. După operaţie, doctorul m-a ţinut o vreme în birou, apoi am plecat acasă. Nasul
a continuat să mai sângereze puţin. Mi-am uns apoi nările cu untdelemn de la mormântul
Vlădicăi Ioan şi m-am întins să mă odihnesc. Când m-am trezit, am constatat că curgerea
sângelui se oprise.
În urmă cu două zile, l-am dus pe nepotul meu la biserica locală pentru a-l boteza. Spre
mine se apropie o tânără care îmi spuse că nu este deloc igienic ca copiii să fie botezaţi în
18
O posibilă aluzie la afirmaţia Apostolului Pavel din I Cor. 12: 9: ...Căci puterea Mea întru slăbiciune se
desăvârşeşte [n. tr.].
aceeaşi cristelniţă. Am încercat s-o liniştesc povestindu-i o întâmplare la care eu însumi
fusesem martor.
La spitalul rusesc din Shanghai, un pacient cu afecţiuni psihice, într-un moment de
luciditate, a cerut Sfânta Împărtăşanie. Vlădica Ioan a venit imediat. Bolnavului i s-a dat
Împărtăşanie, dar, ieşindu-şi iar din minţi, a uita de cererea lui şi a vărsat pe podea Trupul şi
Sângele Domnului. Vlădica Ioan a făcut ceea ce fiecare preot trebuie să facă – a lins fiecare
picătură şi fărâmă de pe podea! Şi deşi acest alienat mintal avea vreo boală contagioasă,
Vlădica nu a avut nimic de suferit. Sunt sigur că tânăra a înţeles despre ce vorbeam, dar m-am
simţit obligat să-i povestesc acest incident cu Vlădica Ioan. Eu însumi am văzut toate; nu este
rodul imaginaţiei cuiva.
G. G. Egorov, Moscova
În urmă cu unsprezece sau doisprezece ani, cunoştinţele mele, familia Petrov, s-au oferit
să mă conducă de la biserică acasă. Era un cuplu de vârstă mijlocie, energic şi cu stare/avut.
În timp ce conducea, D-l Petrov nu a făcut altceva decât să-l calomnieze cu asprime pe
Vlădica Ioan cu o totală lipsă de respect.
A doua zi, am plecat în Italia împreună cu soţul meu, iar când, o lună mai târziu, ne-am
întors de acolo, am fost şocat să-l găsesc pe D-l Petrov foarte schimbat: slăbise cu cel puţin
douăzeci de livre [engl. pounds],19 iar faţa lui era cadaverică/palidă/iar la faţă era alb ca varul.
Când l-am întrebat ce se întâmplase, el a răspuns că soţia lui era bolnavă în spital. Deşi
suferise o operaţie, nu i-au găsit nimic, iar ea efectiv slăbea pe măsura trecerii minutelor.
După puţină vreme a murit şi a fost incinerată. D-l Petrov s-a însurat la puţin timp după aceea;
a doua lui soţie era franţuzoaică, o romano-catolică, iar el s-a convertit la credinţa ei. Curând
au plecat în sudul Franţei. Nici nu sosiseră bine, că D-l Petrov a murit; şi el a fost incinerat/a
fost şi el, de asemenea, incinerat. Ce sfârşit tragic pentru viaţa pământească a acestui cuplu!
Pentru mine a fost şi este foarte evident modul în care Domnul îi apără pe credincioşii
Săi slujitori, şi cât de atenţi trebuie să fim pentru a nu judeca oameni, mai ales ierarhi.
I. S., B-na
Aceasta s-a întâmplat în ianuarie 1966. Suferind de o durere chinuitoare, am fost dus de
ugenţă la spital, unde am aflat că era nevoie neîntârziat de o operaţie. Cangrena se întindea iar
viaţa mi-era ameninţată. În timpul operaţiei, de praznicul Botezului Domnului (Teofaniei), a
apărut o complicaţie; sângele se închega foarte greu, pierzând astfel mult sânge. Eram atât de
slab după operaţie încât era o minune că sufletul mai era încă în trup. Mai târziu, greocoaica
cu care împărţeam salonul mi-a spus că în timp ce încă zăceam inconştient, „a venit să te vadă
un ierarh; era destul de scund şi a intrat cu paşi repezi; s-a rugat lângă patul tău, te-a stropit cu
agheasmă, te-a binecuvântat şi a plecat.” Auzind acestea, m-am gândit, cine putea fi? Am
aflat mai târziu că fusese Vlădica Ioan. Prin rugăciunile Vlădicăi dragului meu Vlădică
pentru mine, păcătosul, în scurt timp mi-am revenit. Mi-amintesc de aceasta cu recunoştinţă şi
cred cu tărie în puterea rugăciunii Vlădicăi.
Unchiul meu, pe când era tânăr în Shanghai, a căzut bolnav cu febră. Bunica mea mi-a
spus că după ce a venit Vlădica la el şi s-a rugat, el s-a făcut bine imediat.
19
Cel puţin zece kilograme [n. tr.].
Iată un alt caz. Mama mea avea multe frământări/nelinişti lăuntrice. Odată, cânta şi citea
la strană. După Dumnezeiasca Liturghie s-a aşezat la măsuţa de lângă strană şi a început să
copieze lecţii de Vechiul Testament. Vlădica Ioan ieşi din altar, văzând-o pe mama, a început
să-i povestească viaţa Sfăntului Eustratie Placides. Apoi s-a uns pe sine cu undelemn şi apoi
pe mama. Mama a observat că toate necazurile ei dispăruseră, simţind o întărire şi o linişte
lăuntrică. Vlădica Ioan a ajutat din nou!
Finul meu Adam s-a născut pe 6 ianuarie 1989, iar câteva zile mai târziu a fost adoptat
de părintele Andrei şi Rut. A fost sănătos până în toamna anului 1989, când i-au apărut nişte
spasme infantile care i-au cauzat atacuri de apoplexie. Din octombrie 1989, a început să
primească Fenobarbitol iar în noiembrie au început să-i facă injecţii cu ACTH. 20 O lună mai
târziu, în ianuarie, i s-a adăugat medicamentul Klonopin – Diamox. Efectele acestor
medicamente au oscilat în a-i pricinui/i-au pricinuit fie o letargie fie o iritabilitate extremă.
Adam dormea rareori noaptea iar dezvoltarea lui a fost împiedicată.
I-am scris părintelui Petru să se roage pentru Adam la mormântul Arhiepiscopului Ioan,
care lucru l-a şi făcut, punând numele lui Adam sub mitra sa. Părintele Petru ne-a trimis şi
untdelemn de la mormânt cu care îl ungeam zilnic pe Adam. Puţin după aceea, mama lui
Adam ne-a comunicat că începuse să fie mai puţin agitat şi, după trei luni de inactivitate, a
început în sfârşit să le răspundă părinţilor.
În martie 1990, Adam a încetat să mai ia Klonopin iar în aceeaşi lună, de praznicul
Buneivestiri, atacurile au încetat! Treptat-treptat, lui Adam i s-a administrat tot mai puţin
ACTH iar în iunie i s-a retras şi Fenobarbitolul. În august, Adam a început să meargă, iar pe 8
septembrie, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, n-a mai avut nevoie de nici un
medicament, atacurile lăsându-l în pace.
Din cauză că boala i-a întârziat dezvoltarea, Adam a început să primească diferite terapii
fizice, verbale şi profesionale/practice. Cu câteva luni în urmă, el a fost despovărat de
programul terapeutic, deoarece el putea activa/nu se putea comporta la un nivel potrivit
vârstei.
Părinţii, rudele şi prietenii lui Adam consideră că însănătoşirea lui este o minune şi cred
că totul se datorează untdelemnului sfinţit şi rugăciunilor Arhiepiscopului Ioan Maximovici.
Mă simt norocos/fericit că am aflat de Arhiepiscopul Ioan de la tatăl meu care i-a fost
elev la seminarul sâbesc din Bitol, Iugoslavia, precum şi de la un alt student, părintele Spiro,
care mi-a dat spre lectură o carte a minunilor lui.
Am pomenit pe mulţi oameni la rugăciunile de la mormântul Arhiepiscopului Ioan şi voi
continua să le spun şi altora despre acest sfânt al lui Dumnezeu.
La începutul lui octombrie 1989, am început să am nişte dureri ascuţite de spate, cauzate
de muncă. În ciuda stării în care mă aflam, am continuat să muncesc şi să încerc să fac cât mai
multe. Nu am consultat nici un doctor, ştiind că ei nu te pot ajuta întotdeauna. Mi-am
încredinţat nenorocirea unui prieten.
20
În româneşte ar fi HACT = hormon adreno-cortico-tropic [n. tr.].
Dimineaţa, când mă scol din somn, obişnuiesc de regulă să fac o metanie. Din pricina
durerii de spate, cu greu o mai puteam face şi pe aceasta, iar într-o săptămână n-am mai putut
să o fac deplin. Când în dimineaţa zilei de luni, 9 octombrie, m-am sculat ca de obicei din pat,
am făcut un efort de a face o metanie. Am rămas şocat! Nu am mai simţit nici o durere. Eram
atât de viguros de parcă nu avusesem niciodată nici o durere. Slavă lui Dumnezeu!
Mai târziu am aflat că bunul suflet căruia îi încredinţasem necazul meu, se dusese la
mormântul Vlădicăi Ioan din San Francisco şi se rugase pentru mine. Minunat este Dumnezeu
întru sfinţii Lui.
Alexandra Kiritis, Los Angeles, CA
În 1988 fiica mea s-a ales cu stare foarte rar întâlnită, alapecia aniversalys, care îi
pricinuia o cădere completă a părului de pe cap şi de pe întregul trup. Nu se cunoaşte cauza
acestei boli şi nici un remediu pentru ea.
Fiicei mele îi plăcea să se roage la mormântul Arhiepiscopului Ioan; într-o duminică, s-a
dus şi l-a implorat cu lacrimi pe Vlădica să-i dea sprâncenele, genele şi părul de pe trup. Nu se
putea opri din plâns/Plângea încontinuu. I-a spus Vlădicăi că putea trăi şi fără părul de pe cap,
zicând-i: ”te rog, dă-mi sprâncene, gene şi păr pe trup.”
Şi a fost o minune. Au început să apară sprâncenele, genele şi părul de pe trup. Îi este
foarte recunoscătoare Vlădicăi Ioan, regretă totuşi că nu-I ceruse şi păr pentru cap/podoaba
capilară.
O mamă, California
Clarviziunea Vlădicăi
Din cele două episoade din viaţa Vlădicăi Ioan care urmează, primul îl ştiu de la un
cleric din Shanghai, iar a doilea de la un comerciant tot din Shanghai, răposatul Dimitri
Mihailovici Azovtsev.
Vlădicăi Ioan I s-a cerut să aducă Sfintele Taine unui muribund din spitalul rusesc din
Shanghai. El a fost însoţit de un membru al clerului. Ajungând la spital, au văzut un tânăr de
aproape douăzeci de ani, plin de viaţă, care cânta la o armonică. El aştepta la rând pentru a i
se da drumul. Vlădica l-a chemat: „Vreau să-ţi dau Sfânta Împărtăşanie.” Atunci şi acolo,
tânărul s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Clericul, mirându-se de aceasta, l-a
întrebat pe Vlădica de ce nu s-a dus direct la cel care era pe moarte, zăbovind în schimb cu
acest tânăr foarte sănătos. Vlădica a răspuns fără menajamente: „El va muri diseară, în timp ce
omul care este grav bolnav va mai trăi mulţi ani.” Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat.
Pentru a da o oarecare unitate şi claritate lucrării, a trebuit ca mărturiile despre ajutorul rugător
al Arhiepiscopului Ioan să le edităm într-o formă scurtată. Ne-am străduit să/Am făcut toate eforturile
să păstrăm sensul şi duhul a ceea s-a scris. Datorită faptului că o mare parte din materialul primit se
referea la mijlocirea însoţită de minuni aVlădicăi, am încercat ca în această antologie să alegem cele
mai diverse mărturii. Cele care nu au fost incluse, precum şi materialele care continuă să vină, vor
apărea, cu voia lui Dumnezeu, într-un volum viitor.
Culegătorul
POZĂ
CUVÂNT LA
ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ
Dar ce putem şti despre acest om, Antihristul? Nu-i putem cunoaşte cu exactitate
neamul. Tatăl lui este cu desăvârşire necunoscut, în vreme ce mama lui este o femeie spurcată
care făţăreşte/pretinde fecioria. El va fi un jidov din seminţia lui Dan. Avem şi un indiciu al
acesteia, în faptul că Iacob, atunci când a murit, a spus că [Dan] va fi în posteritate, ...un
şarpe la drum, viperă la potecă, muşcând călcâiul calului; şi va cădea călăreţul pe spate,
aşteptând mântuirea Domnului (Fac. 49: 17). Acesta este un indiciu metaforic/plastic că el va
lucra cu răutate şi viclenie.
21
E vorba de emigraţia rusă – din care clerul şi credincioşii deţin o pondere semnificativă – care a început să
părăsească teritoriul rus fie silită, fie de nevoie începând cu Revoluţia bolşevică din 1917. Unele peronalităţi
bisericeşti sau scriitoriceşti nu şi-au găsit odihna nici în diferitele ţări occidentale în care au emigrat, fiind, ca şi
femeia din Apocalipsă, prigonite de „balaurul” antihrist[ic] al ideologiei comuniste. [n. tr.].
22
De prisos a da exemple contemporane.
23
Vezi Tesal. 2: 3. 4 (n. tr.).
Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, anume că
înaintea sfârşitului lumii, vor veni la Hristos 24 o mulţime de jidovi;numai că tribul lui Dan nu
se regăseşte în enumerarea triburilor care se vor mântui.
Antihrist va fi foarte înţelept, foarte priceput în comunicarea cu oamenii. El va fi
fermecător şi plin de afecţiune.
Filosoful Vladimir Soloviev s-a ocupat îndeaproape de acest subiect; el a încercat să
înfăţişeze sub forma unei povestiri apariţia şi personalitatea lui Antihrist. El s-a folosit cu
foarte mare de grijă de toate materialele care puteau aveau vreo relevanţă, patristice în primul
rând, dar şi din Islamism, din care a rezultat o imagine cutremurătoare.
Pregătirea apariţiei lui în lume a început încă de la învierea Mântuitorului. Taina
fărădelegii se şi lucrează [cf. II Tesal. 2: 7], iar forţele care îi pregătesc apariţia se luptă cu
deosebire împotriva dreptei autorităţi împărăteşti. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihristul
nu poate apărea decât atunci când va fi înlăturat „Cel care îl împiedică”. Sfântul Ioan Gură de
Aur tâlcuieşte acest verset spunând că „cel care o împiedică” este dreapta putere
dumnezeiască.
O asemenea putere se luptă cu răul. Taina care lucrează în lume nu doreşte acest lucru,
nu doreşte o autoritate care duce război împotriva răului; din contră, doreşte o autoritate a
nedreptăţii, iar atunci când va reuşi să împlinească aceasta, atunci nimic nu va mai sta în calea
venirii lui Antihrist. El nu va fi numai inteligent şi fermecător: va fi compătimitor, un
filantrop care face binele,25 de dragul întăririi puterii sale. Iar atunci când şi-o va întări
suficient, astfel încât întreaga lume să-l recunoască, atunci îşi va arăta adevărata faţă/identitate
[engl. face].
Îşi va alege Ierusalimul ca şi capitală a sa, deoarece aici a fost locul în care Mântuitorul
S-a descoperit pe Sine şi Dumnezeiasca Sa învăţătură, iar întreaga lume a fost chemată la
fericirea bunătăţii/virtuţilor şi a mântuirii. Dar lumea nu l-a primit pe Hristos, răstignindu-L în
Ierusalim, în vreme ce sub Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii care a recunoscut
autoritatea lui Antihrist.
Odată atinsă culmea puterii, Antihrist va cere ca oamenii să-i recunoască realizările sale
ca pe ceva pe care nici o altă putere pământească şi nici un alt om le poate atinge, va cere ca
oamenii să se plece lui ca unei fiinţe superioare, ca unui dumnezeu.
Soloviev descrie foarte bine caracterul activităţii sale de Conducător Suprem. El va face
ceea ce le este plăcut oamenilor cu condiţia ca ei să recunoască Autoritatea lui Supremă. El va
îngădui ca Biserica să existe, permiţându-i să-şi ţină dumnezeieştile slujbe, va făgădui
construirea de temple măreţe26 – cu condiţia să fie recunoscut ca „Fiinţă Supremă” şi să fie
venerat. El va avea o ură personală împotriva lui Hristos. El va trăi prin această ură şi se va
bucura să-i vadă pe oameni cum se leapădă de Hristos şi Biserică. Va fi o cădere în
masă/masivă de la credinţă; chiar şi mulţi dintre episcopi vor trăda credinţa, îndreptăţindu-se
pe ei şi arătând spre măreaţa poziţie a Bisericii.
Căutarea compromisului va fi o dispoziţie caracteristică a oamenilor. Sinceritatea
spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica cu isteţime propria cădere, o astfel de
dispoziţie generală va fi susţinită de o răutate plină de afecţine. Oamenii se vor obişnui cu
apostazia de la adevăr şi cu dulceaţa compromisului şi a păcatului.
Antihristul va îngădui oamenilor totul, numai „să cadă la pământ/se plece şi să închine
lui.” Nimic nou. Împăraţii romani erau tot aşa de dispuşi a da creştinilor libertate, numai să
recunoască divinitatea [împăratului] şi autoritatea divină supremă; ei i-au martirizat pe creştini
numai pentru că aceştia declarau: Închinaţi-vă lui Dumnezeu şi numai Lui să-L slujiţi.
24
Sau: se vor converti la Creştinism [n. tr.]
25
După anii 1940, America, ajunsă la apogeul puterii militare şi economice, era numită de către mulţi
Samarineanul milostiv sau cel bun al lumii, cu alte cuvinte un filantrop pe cinste. Să judece fiecare cât de „bun”
a fost, şi este acest „samarinean” [n. tr.].
26
Un asemenea „templu măreţ” este pe cale de a se construi şi în centrul capitalei noastre! [n. tr].
Întreaga lume i se va supune lui, după care el îşi va descoperi ura împotriva Hristos şi
Creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că cei care îl vor venera vor avea o pecete pe frunte
şi pe mâna dreaptă. Nu este clar dacă acesta va fi un semn pe trup, sau este o expresie
metaforică a faptului că oamenii vor simţi în minţile lor necesitatea venerării lui Antihrist şi a
supunerii voinţei lor faţă de el. Iar atunci când întreaga lume va manifesta o încredere
desăvârşită în el – atât a voinţei cât şi a conştiinţei - atunci cei doi drepţi pomeniţi mai înainte
vor apărea printre oameni şi vor propovădui fără frică credinţa defăimându-l/demascându-l pe
Antihrist.
Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului, vor apărea două sfeşnice, doi
„măslini arzând,” doi drepţi. Antihrist îi va ucide cu puterea Magului. Cine sunt aceşti
oameni? Conform tradiţiei bisericeşti, cei doi drepţi care nu au gustat moartea niciodată:
Proorocul Ilie şi Proorocul Enoh. Există o profeţie conform căreia aceşti sfinţi, care nu au
gustat moartea, o vor gusta timp de trei zile; dar după trei zile vor învia.
Moartea lor va fi pricină de mare bucurie pentru Antihrist şi slujitorii lui. Învierea lor
din ziua a treia le va aduce o groază, o spaimă şi o tulburare de cumplite. Şi atunci va veni
sfârşitul lumii.
Apostolul Petru spune că prima lume a a fost creată din apă şi prin apă va pieri. Din apă,
este de asemenea o imagine a haosului din materie, în timp ce, a pierit prin apă este o
imagine a Potopului. Iar acum lumea este păstrată pentru foc... iar pământul şi lucrurile de
pe el se vor mistui. (II Pt. 3: 7, 10). Toate stihiile se vor topi/arde. Lumea, în forma ei de
acum, va pieri într-o clipită. Într-o clipită totul se va schimba.
Va apărea semnul Fiului lui Dumnezeu, adică semnul Crucii. Toţi cei care s-au supus de
bunăvoie Antihristului, „vor izbucni în plâns.” Totul se va sfârşi. Antihrist va fi ucis. Sfârşitul
împărăţiei sale va fi sfârşitul războiului cu Hristos. Sfârşitul, sau darea seamă pentru viaţa
fiecăruia, este o socoteală pe care o vom da Adevăratului Dumnezeu.
Atunci, din munţii Palestinei, se va ivi Chivotul Legământului. Proorocul Ieremia a
ascuns Chivotul şi Focul Sfânt într-o fântână adâncă. Atunci când au scos apă din acea
fântână, aaceasta a izbucnit în flăcări. Dar Chivotul nu l-au găsit.
Când privim la viaţa de astăzi, cei ce pot să vadă, văd că tot ce s-a proorocit despre
sfârşitul lumii se împlineşte.
Cine este acest om – Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă un nume metaforic /îl descrie
după un nume metaforic – 666; dar toate încercările de înţelegere a acestei denumiri au fost
zadarnice.27
Viaţa lumii contemporane ne oferă o înţelegere destul de clară a posibilităţii pieirii lumii
prin foc, când toate stihiile se vor transforma prin foc. Bomba atomică ne dă această
27
Nici un sfânt părinte nu a putut şti totul, nici nu ar fi fost de folos, a şti totul e al lui Dumnezeu. De aceea, ne
folosim de spusele unuia sau altuia dintre părinţi pentru a înţelege cât mai bine o chestiune. Această cunoaştere
poate sau nu să ne apropie de Dumnezeu, cunoaşterea Lui nu înseamnă aflarea unor simple informaţii despre El
care, chipurile, ne fac mai deosebiţi decât ceilalţi. Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul: „Cu 2000 mii de ani
în urmă s-a scris în Apocalipsă că oamenii se vor pecetlui cu numărul 666. Cine are pricepere să socotească
numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase (Apoc. 13: 18). Pentru evrei
numărul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret
neamurilor pe care le-au supus în diferite războaie. Impozitul anual era de 666 de talanţi de aur (3 Regi 10: 14 şi
2 Par. 9: 13). Acum, ca să supună toată lumea, pun iarăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul
lor slăvit. De aceea, nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la
greutatea aurului – nu ştiau aceasta ce o spune Sfântul Ioan în Apocalipsă – dar nu încetează să fie mamona...”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, CUVINTE II, Trezire Duhovnicească, Trad. din limba elenă de Ieroschim. Ştefan
Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 178-179.” Există o literatură întreagă asupra
acestui subiect. Ceea ce este sigur e faptul că, în curând, va deveni din ce în ce mai greu să efectuăm tranzacţii
economice, fără a ne folosi de anumite numere indispensabile sau peceţi (carduri, cipuri etc.) pentru a cumpăra
sau vinde. [n. tr.]
înţelegere/garanţie./Existenţa bombei atomice ne dă această înţelegere/ne dovedeşte acest
lucru.
Sfârşitul lumii nu însemnează şi distrugerea ei, ci transformarea ei. Totul se va schimba
dintr-o dată, într-o clipire de ochi. Morţii vor învia în trupuri noi – trupurile proprii, dar
înnoite – în acelaşi fel în care a înviat şi Hristos în Trupul Său, cu urmele rănilor de la cuie şi
suliţă; dar avea calităţi noi, deci un trup nou. Nu este clar dacă acesta va fi un trup cu totul
nou sau cel prin care omul omul a fost creat.
Şi Domnul va apărea pe nori cu slavă. Cum Îl vom vedea? Cu ochi duhovniceşti. Chiar
şi acum, în momentul morţii, drepţii văd ceva ce nu poate fi văzut de cei din jurul lor.
Trâmbiţele vor suna, tare şi puternic. Vor suna în sufletele oamenilor, în conştiinţele lor.
Tot ce s-a adunat în conştiinţa omului va fi dat la iveală/ieşi la lumină.
Proorocul Daniel, vorbind despre Înfricoşătoarea Judecată, ne spune că Cel Vechi de
Zile, Judecătorul, se va afla pe Tron, iar înaintea Lui un râu de foc. Focul este un element
purificator. Focul arde păcatul, îl nimiceşte prin ardere; va nimici de asemenea şi suferinţa 28;
dacă păcatul a devenit pentru om ceva firesc, atunci îl va nimici şi pe om.
Acel foc va izbucni în interiorul omului: unii oameni se vor bucura la vederea Crucii,
alţii vor cădea în disperare, confuzie, groază. În acest fel, oamenii vor fi imediat despărţiţi. În
naraţiunea evanghelică se spune că unii vor sta de-a dreapta Judecătorului, alţii de-a stânga –
conştiinţa de sine îi va separa.29 Însăşi starea lăuntrică, starea sufletului omului îl va arunca pe
acesta într-o parte sau alta, la dreapta sau la stânga.
Cu cât mai conştient şi mai râvnitor se nevoieşte un om să ajungă la Dumnezeu în viaţa
prezentă, cu atât mai mare va fi bucuria auzirii cuvintelor: Veniţi la mine, binecuvântaţilor; şi
dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor aduce după sine focul groazei şi al chinurilor asupra celor
care nu L-au vrut, care au fugit, I-au stat împotrivă sau L-au hulit în timpul vieţii.
Înfricoşătoarea Judecată nu ştie de martori sau de acte de acuzare. Totul este întipărit în
sufletul oamenilor, iar aceste întipăriri, aceste cărţi vor deschise. Totul va deveni limpede
pentru fiecare în parte şi pentru toţi, iar starea sufletului omului îl va trimite fie la dreapta fie
la stânga.
Unii se merg spre bucurie, alţii spre groază.
Când cărţile se vor deschide, va deveni limpede pentru toţi că rădăcinile tuturor
patimilor se găsesc în sufletul omului. Aici îl vom vedea pe beţiv, pe desfrânat; unii ar putea
crede că atunci când trupul moare şi este îngropat, moare şi păcatul.
Nu; înclinarea a fost în suflet, iar pentru suflet, păcatul a fost dulce.
Iar dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat şi nu s-a lepădat/eliberat/a scăpat de el, va
veni la Înfricoşătoarea Judecată cu aceeaşi dorinţă pentru dulceaţa păcatului şi nu-şi va mai
putea stăpâni niciodată dorinţa.30 Va fi suferinţa urii şi a răutăţii. Aceasta este condiţia/starea
iadului.
Gheena focului este viaţa lăuntrică; este flacăra patimii31, flacăra slăbiciunii şi a răutăţii;
şi va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor a răutăţii neputincioase.
28
Vezi I Cor. 3: 15 [n. tr.].
29
Se pare că nu toţi vor avea o conştiinţă atât de limpede. Oricum, toţi vor merge fie la stânga fie la dreapta.
Mântuitorul Hristos mai menţionează o categorie de aspiranţi la cina eshatologică, anume cei ce se închipuie
vrednici de a participa la veşnica bucurie a comuniunii cu Hristos, înşelarea în care au căzut este demascată tot
de Hristos. Vezi în acest sens Parabola celor zece fecioare (Mt. 25: 1-13) a Oaspetelui fără haină de nuntă (Mt.
22: 11-14) a Uşii închise (Lc. 13: 24-30) etc. Aceştia nu pot fi alţii decât „credincioşii” ipocriţi! - fie ei creştini
sau necreştini. [n. tr.]
30
Este dorinţa viermelui neadormit al păcatului sau poftei de care se vorbeşte în Evenghelie. [n. tr.].
31
Sau viermele neadormit, după cuvântul Mântuitorului [n. tr.].
Apendix
TROPARUL
Sfântului Ierararh şi făcător de minuni
IOAN Shanghai şi San Francisco
Glas 5
Arhiepiscopul Antonie
Arhiepiscopul Lavru
Episcopul Chiril
(şi semnăturile celorlalţi membrii ai Comisiei)