MARIAN ENE

GEOMORFOLOGIE
TECTONO-STRUCTURALĂ

Pentru studenţii geografi de la cursurile cu frecvenţă şi

învăţământ la distanţă

EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti
1
Tehnoredactare computerizată: Marian Ene
Culegere text: Marian Ene, Alina Ene
Cartograf: MarianEne
Coperta: Marian Ene

Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DOSESCU, TATIANA CORINA
Matematici pentru economişti : aplicaţii / Tatiana
Corina Dosescu, Bogdan Nicolae Toader. - Bucureşti :
Editura Universitară, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-606-591-300-4
I. Toader, Bogdan Nicolae
511:33

DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/

© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate, nicio parte din această lucrare nu poate
fi copiată fără acordul Editurii Universitare

Copyright © 2012
Editura Universitară
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureşti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE

comenzi@editurauniversitara.ro
O.P. 15, C.P. 35, Bucureşti
www.editurauniversitara.ro

2
 INTRODUCERE

Elaborarea acestei lucrări a apărut ca o necesitate imediată în

procesul de instruire a studenţilor geografi, în contextul în care, în ultima
perioadă, avalanşa de informaţii în domeniu este copleşitoare. Tocmai de
aceea era nevoie de o sinteză a acestor lucrări, astfel încât studenţilor să le fie
oferită şansa de a pătrunde în tainele acestei planete mirifice, Pământul, cu
tainele sale greu de pătruns.
În urma unei experienţe de peste un deceniu în învăţământul universitar
românesc, perioadă în care am asimilat şi continui să asimilez numeroasele
informaţii privind geomorfologia în ansamblu, am considerat că a sosit
momentul ca o parte a acestor cunoştinţe să fie transpuse într-o lucrare utilă
în pregătirea celor care vor să pătrundă tainele Geografiei.
Lucrarea a fost structurată în patru părţi, necesare pentru a parcurge
întreaga problematică, extrem de complexă dar necesară în procesul de
pregătire geomorfologică a studenţilor geografi în ciclul de licenţă.
Pe parcursul acestei lucrări, studenţii au posibilitatea să înţeleagă mai
bine locul Pământului în acest imens Univers, structura internă cu toate
particularităţile sale şi rolul acesteia în dinamica de ansamblu a plăcilor
litosferice. Sunt analizate mecanismele care au determinat formarea marilor
ansambluri morfostructurale terestre, distribuţia şi complexitatea acestora.
S-a trecut mai departe la analiza structurilor specifice sub care rocile
se găsesc în scoarţa terestră şi modul cum acestea se impun în modelarea
reliefului. Astfel, sunt analizate structurile tabulare, monoclinale, cutate,
faliate ş.a. din dorinţa ca studenţii să cunoască morfologia acestora, deloc
simplă.
În ultima parte a lucrării au fost analizate două fenomene esenţiale
prin formele de relief pe care le impun în peisaj, vulcanismul şi magmatismul,
vulcanismul remarcându-se şi prin riscul pe care manifestările care-l
caracterizează îl prezintă pentru o societate umană aflată într-o continuă
dezvoltare şi expansiune teritorială.
Lucrarea este completată cu lista figurilor ce au fost inserate acolo
unde situaţia impus-o, majoritatea fiind originale şi o listă a fotografiilor cu
specificarea sursei acolo unde ele nu-mi aparţin. Bibliografia, cu cele peste
170 de titluri argumentează seriozitatea demersului.

3
 Prin cuprinsul său şi prin limbajul simplu dar suficient de cuprinzător,
lucrarea „Geomorfolgie tectono-structurală” vine să completeze numeroasele
lucrări în domeniul geomorfologiei apărute în ultimele două decenii în
principalele centre universitare româneşti.

Autorul

4
 1. PĂMÂNTUL. STRUCTURA INTERNĂ. MARILE DOMENII
MORFOSTRUCTURALE

Geomorfologia structurală este parte a Geomorfologiei, este o disciplină

care se ocupă cu studiul formelor de relief ce au luat naştere sub influenţa
directă sau indirectă a factorilor geologici (mişcări tectonice, structură,
petrografie), indiferent de rangul acestora (lanţ montan sau cuestă).
Relieful Pământului, foarte variat ca formă şi dimensiuni, se află adânc
înrădăcinat în structurile interne ale Pământului până la nivelul mantalei, ceea
ce determină caracterul tectono-structural al acestuia.
Definitivarea marilor ansambluri tectono-structurale ale Pământului
presupune un consum continuu al energiei interne prin intermediul
mecanismelor fizice şi chimice implicate în procesele geotectonice globale şi
geomorfologice. Procesele geotectonice de amploare controlează dinamica şi
distribuţia spaţială a marilor ansambluri tectono-structurale indiferent de
natura lor – unităţi de platformă, unităţi de orogen, arcuri insulare, vulcani
izolaţi ş.a.
Această determinare tectono-structurală, care se implică de la formarea
unităţilor majore până la alcătuirea litologică şi mineralogică a rocilor se
extinde pe un ecart dimensional şi temporal foarte mare: de la zeci de mii de
km până la ordinul micronilor, respectiv de la miliarde şi milioane de ani
(formarea continentelor, formarea sistemelor orogenice, colmatarea bazinelor
de sedimentare ş.a.) până la zile, ore şi secunde (erupţii vulcanice, cutremure)
Pe acest fond tectono-structural agenţii de modelare exogeni
determinaţi climatic, în funcţie de factorul temporal, distrug total sau parţial
formele de relief create indiferent de ordinul lor, printr-o gamă largă de procese
de eroziune, sau se adaptează planurilor structurale generând forme de relief a
căror fizionomie este impusă de structură.
Pământul are o structură concentrică formată din mai multe învelişuri,
dispuse pe o grosime de peste 6.000 km: atmosfera, hidrosfera, biosfera,
litosfera, mantaua şi nucleul (fig. 1).
Primele trei învelişuri sunt localizate la exteriorul scoarţei terestre.
Atmosfera se desfăşoară pe o grosime de circa 100 km la exteriorul
scoarţei, sub forma unui înveliş gazos, cea mai mare densitate a gazelor
componente înregistrându-se în primii kilometrii.
5
 Fig. 1: Învelişurile Pământului

Hidrosfera este
repartizată la suprafaţa
terestră neuniform. Cea mai
mare pondere a apei, peste
95%, se regăseşte în oceane
şi mări, restul regăsindu-se
pe continente sub formă de
fluvii, râuri, lacuri şi gheaţă,
sau în atmosferă sub formă
gazoază (nori) şi în scoarţă
ca ape subterane.
Biosfera se regăseşte
aproape pe întreaga suprafaţă
a Pământului, sub diferite
forme, în aproape orice
mediu.
Toate aceste trei
învelişuri externe ale
Pământului provoacă şi
întreţin eroziunea reliefului.

1.1. PĂMÂNTUL – GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE

Din cele mai vechi timpuri, omul a avut preocupări în a afla ce este
Pământul, ce formă are acesta şi cum s-a format. Primele ipoteze cu caracter
ştiinţific sunt emise însă mult mai târziu, începând cu secolul 18, printre
promotori putând fi menţionaţi: Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707 –
1788), Immanuel Kant (1724 – 1804), Pierre-Simon Laplace (1749 – 1827),
James Hopwood Jeans (1877 – 1946), Otto Yulievich Schmidt (1891 – 1956),
Carl Friedrich von Weizsäcker (1912 – 2007), Fred Hoyle (1915 – 2001).
Totuşi, cercetările din a doua parte a secolului 20, atunci când acestea au putut
fi extinse în spaţiul cosmic, odată cu primele zboruri în spaţiu realizate de
Rusia (fosta U.R.S.S.) şi Statele Unite ale Americii, apoi de alte puteri (Franţa,
Marea Britanie, China etc.), au adus noi clarificări în ceea ce priveşte geneza şi
evoluţia Pământului. Analizând toate aceste noi date, specialiştii au realizat un
model cosmogonic al genezei şi evoluţiei Universului şi implicit al Pământului.
6
 TIMPUL EVENIMENTE COSMICE ŞI GEOLOGICE MAJORE
GEOLOGIC
14 – 13 miliarde A avut loc Marea Explozie (Big Bang) a Univesului mic, fierbinte şi
ani dens. Într-o nanoseundă (10-9 secunde) de la acest moment Universul a
atins un diametru de sute de milioane de kilometri.
12 – 10 miliarde A avut loc formarea primelor galaxii. Gravitaţia a determinat
ani acumulare atomilor de gaz, iar de-a lungul a sute de milioane de ani s-
au format nori de hidrogen şi heliu aflaţi în rotaţie. Aceştia s-au grupat,
formând primele galaxii, iar în interiorul acestora, primele stele. A avut
loc prin acelaşi proces şi formarea galaxiei Calea Lactee, galaxie ce va
găzdui ulterior Sistemul Solar
4,65 miliarde ani Prin condensarea unei nebuloase (nor de praf şi gaz) aflate în unul din
braţele galaxiei Calea Lactee a luat naştere Sistemul Solar, materia
concentrându-se spre interiorul nebuloasei, unde a luat naştere proto-
Soarele, dar şi în zone situate spre marginile acesteia unde s-au format
planetele. Sistemul planetar nou format, aflat în faza incipientă a
evoluţiei, începe să se rotească în jurul astrului central, căpătând forma
unui disc.
4,6 miliarde ani În urma procesului de acreţie a planetoizilor dar şi a altor particule şi
elemente existente în Sistemul Solar au luat naştere planetele, printre
care şi Pământul. Primele patru planete (Mercur, Venus, Pământul şi
Marte) din apropierea Soarelui sunt alcătuite din roci (planete telurice),
următoarele patru planete (Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun) fiind
alcătuite predominant din elemente uşoare şi au dimensiuni foarte mari
(planete gigant).
4,6 – 3,8 miliarde Pământul trece printr-o transformare profundă, evoluând de la stadiul
ani (Hadean) de protoplanetă, supusă unui intens bombardament meteoric ce a
determinat topirea rocilor şi migrarea elementelor grele spre interior,
dar şi creşterea în diametru, atingând spre finalul perioadei stadiul de
planetă. Elementele grele din interiorul planetei au determinat apariţia
câmpului magnetic. Pământul prezintă un nucleu şi o scoarţă, o
atmosferă şi un ocean primitiv, acestea din urmă fiind însă pulverizate
de către intensul bombardament cu meteoriţi şi alte corpuri cosmice de
mari dimensiuni de la sfârşitul Hadeanului. Urmele acestui
bombardament sunt vizibile şi în prezent pe suprafaţa singurului satelit
natural al Pământului – Luna.
4,5 miliarde ani Un corp cosmic de mari dimensiuni (probabil un planetoid sau un
asteroid de mari dimensiuni) a lovit Pământul, dislocând o cantitate
impresionantă de rocă ce a format o centură în jurul acestuia, fiind
reţinută de gravitaţia terestră. Ulterior, aceste fragmente s-au grupat,
formând un nou corp cosmic ce gravita în jurul Pământului – Luna,
singurul satelit natural al său.
3,8 miliarde ani - Pământul şi-a recăpătat atmosfera şi hidrosfera, în mare parte prin
prezent mecanisme proprii (erupţii vulcanice etc.), iar structura internă a
planetei a devenit mai complicată ca urmare a „sortării” elementelor pe
verticală, elementele cele mai grele fiind localizate în centru, unde au
format nucleul, iar cele mai uşoare la suprafaţă, unde au format crusta
(scoarţa). Între cele două învelişuri extreme este localizată mantaua,
„motorul” dinamicii plăcilor litosferice şi formării continentelor şi
7
 bazinelor oceanice. În bazinele oceanice au luat naştere primele forme
de viaţă ce vor evolua de la forme simple (unicelulare) la forme
complexe (pluricelulare), extinzându-se ulterior şi în domeniul terestru
şi aerian. De-a lungul timpului, până în prezent, s-au manifestat
numeroase cicluri geo-tectonice majore, ceea ce a determinat o
permanentă schimbare a configuraţiei continentelor şi bazinelor
oceanice. Formele de viaţă s-au diversificat, unele au dispărut în urma
unor extincţii majore la nivel planetar, altele au luat naştere în urma
procesului evolutiv. Schimbările climatice, la rândul lor, au determinat
numeroase catastrofe climatice, cele mai importante fiind glaciaţiunile.

Fig. 2: Pământul (http://

www.sono-terrae.de/kontakt.
html)

Pământul are
forma unui geoid ca
rezultat al efectelor
gravitaţiei şi rotaţiei
asupra mineralelor ce
alcătuiesc Pământul (fig.
2). Gravitaţia determină
forma de sferă a planetei,
iar mişcarea de rotaţie a
acesteia, cu o durată de
24 ore (1 zi) şi cu o
viteză ce creşte de la poli
spre ecuator, unde atinge
valoarea de 1600 km/oră,
face ca efectele
gravitaţiei să fie mai reduse la ecuator, rezultatul fiind o bombare mai
accentuată a planetei cu circa 20 kilometri în această regiune în raport cu
regiunile polare, mai aplatizate.

1.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE MAJORE ALE PĂMÂNTULUI

Structura internă a planetei şi caracteristicile fizico-chimice ale

materiei, dar şi influenţele cosmice (radiaţiile cosmice, vântul solar etc) impun
anumite proprietăţi fizice Pământului, cum ar fi gravitaţia, presiunea, căldura,
magnetismul, radioactivitatea ş.a.

8
 Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie exercitată de o planetă sau un alt
corp cosmic de dimensiune mai mare (stea, satelit, planetoid etc.) asupra
materiei de la suprafaţă şi din imediata apropiere a sa. Este o caracteristică
proprie şi Pământului, fiind cunoscută şi sub denumirea de „legea atracţiei
universale”. Această caracteristică a fost analizată şi explicată în secolul 18 de
fizicianul Isaac Newton (1642 – 1727), formulând-o astfel:

Unde: k – reprezintă coeficientul de proporţionalitate, numit şi

„constanta atracţiei universale, valoarea sa fiind de 6,672 × 10-11N× m2 kg2;
m1 şi m2 – reprezintă masa celor două corpuri aflate în atracţie şi se exprimă în
kg; r – reprezintă distanţa dintre cele două corpuri şi se exprimă în metri (fig.
3).

Fig 3. Legea atracţiei universale

Această forţă se manifestă asupra corpurilor de la suprafaţa terestră sub

forma acceleraţiei gravitaţionale, care se măsoară în gali (un gal = 1 cm/s2).
Valoarea acceleraţiei gravitaţionale variază atât în latitudine cât şi în altitudine.
Astfel, la ecuator, acceleraţia gravitaţională are valoarea de 9,78 m/s2 iar la poli
de 9,83 m/s2 , observându-se astfel o creştere a acesteia de la ecuator la poli
(Ielenicz, Comănescu, 2005). Această variaţie latitudinală este impusă de
mişcarea de rotaţie a Pământului care determină o bombare a Pământului, ceea
ce face ca raza ecuatorială să fie mai mare cu circa 21 kilometri decât raza
polară.
O altă cauză a existenţei anomaliilor gravitaţionale o reprezintă
alcătuirea mineralogică a formelor de relief. Astfel, pe continente valorile sunt
mai mici ca urmare a existenţei păturii granitice, mai puţin densă în raport cu
fundul oceanelor, unde pătura bazaltică are densitatea mai mare şi care impune
valori mai ridicate ale gravitaţiei. În spaţiul continental se mai observă
anomalii între catenele muntoase tinere alcătuite predominant din roci
9
sedimentare şi granitice (valori mai mici) şi scuturile sau platformele
proterozoice şi paleozoice, unde domină rocile bazaltice (valori cu circa 0,03
m/s2 mai mari).
Sunt de remarcat şi anomaliile gravimetrice diurne datorate mareei
terestre, dar şi schimbării vitezei de deplasare a Pământului pe orbita sa în jurul
Soarelui. Consecinţele majore ale existenţei gravitaţei la nivelul Sistemului
Solar şi Pământului sunt:
 geneza Sistemului Solar, cu Soarele în centru şi cele opt planete ce
gravitează în jurul său, unele din ele atrăgând la rândul lor, în
câmpul propriu gravitaţional sateliţi şi asteroizi;
 sortarea materiei terestre în funcţie de caracteristicile fizice ale
elementelor, rezultând structura actuală a Pământului, cu
elementele mai grele la interior şi cele mai uşoare la exterior;
 reţinerea la suprafaţa Pământului a gazelor ce alcătuiesc atmosfera,
cea mai mare parte a acestora (peste 99%) fiind concentrate în
troposferă şi stratosferă;
 curgerea apei pe suprafaţa scoarţei terestre, acolo unde aceasta
prezintă un anumit grad de înclinare (pantă);
 mişcările de coborâre ale unor compartimente ale scoarţei terestre,
formarea de anticlinale şi sinclinale, diapirismul sării etc.
 deplasarea gravitaţională a materialelor pe versant sub forma unor
procese specifice (alunecări de teren, prăbuşiri, solifluxiuni, creep
etc.).
Presiunea este o altă caracteristică fizică a Pământului, fiind de mai
multe tipuri, cele mai importante fiind cea litostatică şi cea orientată.
Presiunea litostatică este reprezentată de apăsarea rocilor aflate
deasupra punctului măsurat, aşadar, presiunea creşte cu adâncimea,
determinând compactarea rocilor, reducerea volumului de pori şi evacuarea
apei din pori (Ţicleanu, Pauliuc, 2002). Astfel, la nivelul scoarţei presiunea
poate depăşi 1000 de atmosfere, la nivelul mantalei atinge valori de 500.000
atmosfere pentru ca la nivelul nucleului presiunea să atingă valori de 3.300.000
atmosfere.
Presiunea orientată (de stres) are origine tectonică, manifestându-se la
nivelul scoarţei pe orice direcţie. Determină deformarea rocilor plastice (cute)
şi fracturarea rocilor mai puţin plastice (falii, diaclaze) (Damian, 2001).
Energia calorică (căldura) a Pământului provine din surse externe
(95%) şi interne (5%), determinând regimul caloric al acestuia
Energia calorică externă provine exclusiv de la Soare, fiind de câteva
mii de ori mai mare decât cea provenită din interiorul Pământului. În funcţie de
poziţia Pământului în raport cu Soarele, cantitatea de energie calorică solară
scade de la ecuator la poli (de-o parte şi de alta a Ecuatorului razele solare cad
10
aproape perpendicular, pe când la nivelul polilor acestea cad aproximativ
tangenţial).
Rotaţia Pământului în jurul propriei axe determină o variaţie diurnă a
radiaţiei calorice solare, pe când mişcarea de revoluţie determină o variaţie
anotimpuală. Energia calorică externă este cea care controlează tipurile de
climat terestre, determină mişcările maselor de aer dar şi a maselor de apă, atât
pe verticală cât şi pe orizontală (curenţii marini etc). De asemenea, prin
variaţiile diurne determină procesul de dezagregare a rocilor (insolaţie, îngheţ-
dezgheţ).
Energia calorică internă este determinată de reacţiile termonucleare
dintre elementele radioactive din interiorul Pământului. O mică parte a acestei
călduri interne provine din perioada formării planetei (căldură reziduală).
Această căldură este pusă în evidenţă de fenomenele magmatice din scoarţa
terestră, erupţiile vulcanice, de gheizere, de izvoarele geotermale etc.).
Radioactivitatea este determinată de dezintegrarea elementelor
radioactive, în special a celor din seria uraniu-thoriu, fiind una din sursele de
energie calorică internă a Pământului.
Radioactivitatea cu eliberarea de energie calorică determină fluidizarea
magmelor şi circulaţia acestora prin fisurile existente în scoarţa terestră în
tendinţa lor de a ajunge la suprafaţă sub forma erupţiilor vulcanice.
Radioactivitatea rocilor permite datarea „vârstei absolute” a acestora
prin cunoaşterea perioadei de înjumătăţire a izotopului existent în roca
respectivă şi măsurarea conţinutului rezidual. Prin această metodă a fost
stabilită vârsta celor mai vechi roci de pe Pământ (3,9 miliarde ani în Pen. Kola
şi în Canada), dar şi vârsta unor meteoriţi (4,6 miliarde ani) (Damian, 2001).
Magnetismul este o altă proprietate fizică a Pământului, determinată de
mişcarea curenţilor de convecţie din nucleul extern, aflat, se pare, în stare
lichidă, cu temperaturi de peste 3500°C şi o presiune de peste 1.800.000
atmosfere. Această proprietate face ca Pământul să se manifeste ca un magnet
uriaş, fiind înconjurat de un câmp magnetic la exterior numit magnetosferă,
aflată în relaţie directă cu activitatea solară.
Magnetosfera este caracterizată prin radiaţii intense de nuclee ale
atomilor puternic ionizaţi, cei de hidrogen find dominanţi (Damian, 2001).
Liniile câmpului magnetic ies din polul sud şi intră în polul nord, extinzându-se
în jurul Pământului pe o distanţă ce variază între 1000 şi 60.000 kilometri,
vântul solar imprimând asimetria respectivă (fig 4)

11
Fig. 4: Asimetria magnetosferei Pământului determinată de direcţia şi forţa vântului solar

Câmpul magnetic al Pământului are trei componente de bază în funcţie

de care se stabileşte mărimea şi orientarea vectorului de câmp total (fig. 5): axa
magnetică, polii magnetici şi ecuatorul magnetic.

Fig. 5: Componentele câmpului magnetic al Pământului

12
  Axa magnetică este o linie invizibilă ce uneşte cei doi poli magnetici ai
Pământului. Valoarea actuală a unghiului pe care-l formează această
axă cu axa de rotaţie a Pământului este de 11,5°;
 Polii magnetici sunt punctele unde axa magnetică intersectează
suprafaţa terestră. În momentul actual, polul nord magnetic are
coordonatele 78,5° lat. N şi 69° lgt. V, pe teritoriul insulei Prince of
Wales, în nordul Canadei, iar polul sud magnetic are coordonatele
78,5° lat. S şi 111° lgt. E (Flint et al., 1977);
 Ecuatorul magnetic este plasat la jumătatea distanţei între cei doi poli
magnetici ai Pământului, iar unghiul pe care-l formează cu ecuatorul
geografic este apropiat ca valoare de cel format de axa magnetică cu
axa de rotaţie.
Particularităţile care caracterizează magnetismul terestru sunt înclinaţia
şi declinaţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic.
Înclinaţia magnetică este dată de valoarea unghiului format de planul
acului magnetic cu suprafaţa terestră (orizontala locului), aceasta fiind de 0° la
ecuator şi aproximativ 90° la poli. Fenomenul este determinat de curbura
suprafeţei terestre, tendinţa acului magnetic al busolei de a se orienta spre
polul de atracţie (nord).

Fig. 6: Declinaţia magnetică a

Pământului

Declinaţia magnetică este

dată de valoarea (în grade)
unghiului format de meridianul
magnetic cu meridianul geografic.
Declinaţia magnetică poate fi
vestică (atunci când direcţia
meridianului magnetic indicat de
acul busolei se desfăşoară la vest de
direcţia meridianului geografic) sau
estică (atunci când direcţia
meridianului magnetic indicat de
acul busolei se desfăşoară la est de
direcţia meridianului geografic)
(fig. 6).

Intensitatea câmpului magnetic scade de la poli (70.000 gamma) spre

ecuator (25.000 gamma), valoarea medie anuală fiind de 34.600 gamma (1
gamma = 10-5G). Acesta prezintă anomalii locale sau regionale determinate de
13
prezenţa în scoarţa terestră a unor minerale (zăcăcmintele de fier determină
creşteri ale intensităţii câmpului magnetic, în schimb sarea determină valori
negative faţă de medie a intensităţii câmpului magnetic).
La nivel global sunt înregistrate variaţii diurne determinate de
activitatea solară, dar şi variaţii periodice (de 11 ani, 179-180 ani etc) corelate
cu ciclurile activităţii solare. Existenţa câmpului magnetic terestru a impus
găsirea unui instrument adecvat (busola) necesar orientării geografice şi
navigaţiei, ridicărilor topografice, realizării hărţilor şi prospecţiunilor
geologice.
Paleomagnetismul, numit şi magnetismul remanent, reprezintă
magnetismul trecutului geologic, înregistrat de orientarea liniilor câmpului
magnetic în momentul formării rocilor, în special a celor magmatice. În timpul
consolidării rocilor magmatice, atunci când temperatura acestora scade sub
580°C, mineralele feroase se orientează paralel cu direcţia polului nord de la
acel moment, rămânând neschimbată (magnetism termoremanent) atâta timp
cât roca nu este reciclată în procesul de subducţie sau în procese de altă natură.

Fig. 7: Schimbarea poziţiei nordului magnetic în ultimii 38.000 ani (după Bucha, 1976)

14
 Dintre rocile sedimentare care prezintă magnetism remanent
(magnetism depoziţional remanent), cele mai potrivite pentru analize sunt
argilele, fiind frecvent folosite pentru întocmirea scărilor paleomagnetice. Prin
stabilirea vârstei absolute a rocilor şi a orientării magnetismului remanent se
poate stabili poziţia polilor magnetici tereştrii (fig. 7) dar şi inversiunile
câmpului magnetic (fig. 8).

MATUYAMA

MATUYAMA
Vârsta Polaritatea

BRUNHES
BRUNHES
mil. ani magnetică Evenimente Epoci

GILBERT

GILBERT
GAUSS

GAUSS
0 BRUNHES

N N N N
0,5

1
Jaramilo
MATUYAMA

1,5

Olduvai S S S S
2

B RIFT
polaritate normală polaritate inversă
2,5
GAUSS

3 Kaena
Mammeouth

3,5
GILBERT

NORMALĂ

INVERSĂ
Fig. 8: A. Scara polarităţii geomagnetice; B. Epocile paleomagnetismului de o parte şi de alta
a riftului medio-atlantic.

15
 1.3. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI

În ultimele două secole, numeroşi geologi au încercat să-şi imagineze

modelul structural intern al Pământului. Dacă învelişurile externe ale
Pământului erau cunoscute şi chiar cercetate într-o oarecare măsură (atmosfera,
hidrosfera şi biosfera), dintre învelişurile interne doar cel de la suprafaţă era
într-o oarecare măsură cunoscut, şi anume scoarţa (crusta). Analiza
meteoriţilor, experimentele seismice precum şi alte numeroase date au
contribuit la elaborarea unor modele ale structurii interne a Pământului. Dintre
cercetătorii care s-au făcut remarcaţi prin modelele elaborate se remarcă
Eduard Süess (1831 – 1914), Vladimir Ivanovici Vernadski (1863 – 1945),
Victor Moritz Goldschmidt (1888 – 1947), Beno Gutenberg (1889 – 1960) şi
Vladimir Vladimirovici Belousov (1907 – 1990).

Fig. 9: Modelul Süess al

structurii interne a
Pământului

Modelul Süess,
publicat în lucrarea
„Das Antlitz der Erde”
(5 volume, 1883-1901)
se remarcă prin prezenţa
a trei învelişuri dispuse
concentric (fig. 9),
având la bază chimismul
diferit al elementelor ce
compun Pământul.
Învelişul superior, numit
Sial, (compoziţia era
dominată de silicaţi de
aluminiu) avea o
grosime de circa 100
kilometri şi reprezenta
scoarţa terestră. Sub
acest înveliş se dezvolta
un altul, dispus între 100
şi 1200 kilometri adâncime, numit Sima (alcătuit predominant din silicaţi de
magneziu). Între 1200 şi 2900 kilometri adâncime se desfăşura o zonă de
tranziţie alcătuită din două învelişuri. Cel superior este denumit Crofesima
16
(domină silicaţii de crom, de fier, de siliciu şi de magneziu), iar cel inferior era
numit Nifesima (domină silicaţii de fier, de nichel şi de magneziu. Ultimul
înveliş, cel profund, era denumit Nife (alcătuit din nichel şi fier) şi ar fi
corespuns nucleului.
Vernadski a elaborat un model mai simplu (fig. 10), având la bază
starea fizică a materiei din geosfere, delimitând astfel trei învelişuri. Învelişul
superior era reprezentat de litosferă, cu o grosime de 1200 kilometri. Între
1200 şi 2900 kilometri se desfăşura magmosfera, un înveliş în totalitate fluid
şi cu temperaturi de peste 1000°C, înveliş pe care plutea crusta terestră. Între
2900 şi 6378 kilometri se desfăşura barisfera, un înveliş în care densitatea se
bănuia a avea valori foarte mari.
Fig. 10: Modelul Vernadski al
structurii interne a Pământului

Numeroase alte
modele sunt elaborate de-
a lungul ultimului secol,
concluzia fiind că
structura internă a
Pământului este formată
din trei învelişuri majore
dispuse concentric,
materialele mai grele
situându-se spre interior,
iar cele mai uşoare la
suprafaţă (tabel 1.).
Din interior spre
exterior se desfăşoară
nucleul, mantaua şi
scoarţa (crusta), fiecare
înveliş prezentând
caracteristici distincte,
determinate de modul de
dispunere a elementelor
componente, de starea acestora dar şi de procesele fizico-chimice ce au loc la
nivelul lor (fig. 11.).
Între învelişurile primare şi secundare se interpun mai multe
discontinuităţi (suprafeţe de discontinuitate). Acestea sunt nişte suprafeţe care
delimitează învelişurile concentrice ale Pământului de compoziţie diferită, fiind
puse în evidenţă de schimbarea bruscă a vitezei de propagare a undelor
seismice.
17
 Discontinuitatea Lehman este cea mai apropiată de centrul Pământului,
fiind localizată la 5120 kilometri adâncime, separând nucleul intern de cel
extern.
Discontinuitatea Wiechert-Gutenberg separă nucleul de manta, la o
adâncime de 2920 kilometri, fiind pusă în evidenţă de creşterea vitezei undelor
P (primare sau longitudinale) de la 1,36 la 8,1 km/s.
Discontinuitatea Ripetti se află la circa 1000 kilometri adâncime,
separând mantaua inferioară de mantaua superioară, mai precis se află în baza
zonei de tranziţie. Este pusă în evidenţă de creşterea vitezei de propagare a
undelor P, ceea ce demonstrează creşterea gradului de vâscozitate spre
contactul mantalei superioare cu cea inferioară.
Discontinuitatea Mohorovičič (Moho) separă scoarţa de mantaua
superioară, fiind localizată la adâncimea de 10 – 17 kilometri sub oceane şi 30
– 70 kilometri sub continente. La nivelul acestei discontinuităţi se observă o
creştere bruscă a vitezei undelor P cu circa 1 km/s, demonstrându-se o creştere
a densităţii materiei spre interior.
Discontinuitatea Conrad urmăreşte contactul dintre pătura granitică şi
cea bazaltică, astfel încât adâncimea la care este localizată este variabilă. Acolo
unde scoarţa este alcătuită exclusiv din materie bazaltică, dar şi în unele areale
continentale, această discontinuitate poate lipsi.

1.3.1. Nucleul (centrosfera)

Nucleul reprezintă partea centrală a Pământului, ocupând circa 54 %

din grosimea acestuia. S-a format în urmă cu 4,2 miliarde ani, în timpul
Hadeanului, când Pământul era în plin proces de formare ca planetă. Se
desfăşoară dincolo de adâncimea de 2.900 km până în centrul Pământului, la
6.378 km. Limita superioară a nucleului este dată de discontinuitatea Wiechert-
Gutenberg (fig.11), discontinuitate de ordin primar unde undele S
(transversale) lipsesc iar viteza de propagare a undelor P (longitudinale) scade
brusc. Densitatea medie a nucleului este de 12,0 g/cm3, la limita exterioară
densitatea fiind de 9,96 g/cm3 iar în centrul nucleului de circa 14 g/cm3.
Natura şi starea materiei din nucleu s-a crezut a fi gazoasă (rest al nebuloasei
incandescente iniţiale din care s-ar fi format Pământul), apoi solidă (fier şi
nichel), lichidă sau plasmatică.
În prezent, cea mai mare parte a specialiştilor optează pentru un nucleu
alcătuit din fier şi nichel, la care se adaugă elemente mai uşoare, posibil sulf (8
– 12 %). La 5.120 km adâncime se găseşte discontinuitatea secundară Lehman
ce separă nucleul în două părţi distincte – nucleul extern şi nucleul intern. La
18
trecerea prin această discontinuitate, viteza de propagare a undelor P creşte de
la 10,2 km/s la 11,2 km/s (Gutenberg, 1958), ceea ce demonstrează schimbarea
stării materiei la adâncimea respectivă.
Nucleul intern (centrosfera internă) situat între 5.120 şi 6.378 km
(centrul Pământului) este alcătuit din fier (80 %) şi nichel (20 %) în stare
solidă, densitatea fiind cuprinsă între 11 şi 14 g/cm3. Presiunea depăşeşte 3 mil.
atmosfere, iar temperatura depăşeşte 4.000°C (tabel 1).

Tabel 1: Caracteristicile învelişurilor interne ale Pământului (după P. Pech, 1999, cu

modificări)
Învelişul Grosimea Starea Compoziţia Densitatea Presiunea Temperatura
(km) materiei (%) (g/cm3) (atm) (°C)
Litosfera 75-145 solidă oxigen (42) 2,7 - 3 1.000- 15 - 1000
(scoarţa + siliciu (25) 100.000
mantaua rigidă) aluminiu (5-14)
Mantaua 230 - 390 lichidă oxigen (44) 3,0 – 3,5 100.000 – 1000 - 2000
superioară (vâscoasă) magneziu (24) 200.000
siliciu (21)
Mantaua 2.620-2.520 solidă oxigen (44) 4,0 – 6,0 200.000 – 2000 – 3500
inferioară magneziu (24) 1.350.000
(mezosfera) şi siliciu (21)
Mantaua de
tranziţie
Nucleul extern 2.200 lichidă fier (85) 10,0 – 12,0 1.800.000 3500 - 4000
(vâscoasă) sulf (12)
nichel (5)

Nucleul intern 1.258 solidă fier (80) 11,0 – 14,0 2.000.000 – 4000 - 4700
nichel (20) 3.300.000

Nucleul extern (centrosfera externă) se desfăşoară între 2.920 km şi

5.120 km adâncime, între discontinuităţile Wiechert-Gutenberg la partea
superioară şi Lehman spre interior. Acesta este alcătuit din fier (80 %), sulf 12
%, nichel (5 %) şi alte elemente, în stare topită (lichid vâscos), ceea ce
determină prezenţa curenţilor termici (temperaturi cuprinse între 3.500 şi
4.000°C). Densitatea materiei variază între 9,96 g/cm3 şi 12 g/cm3, iar prezenţa
masivă a fierului a făcut ca nucleul extern să fie considerat sediul originii
câmpului magnetic al Pământului. Presiunea creşte de la 1,8 mil. atmosfere la
contactul cu mantaua la 2 mil. atmosfere la nivelul discontinuităţii Lehman.
Caracteristicile câmpului magnetic par să indice formarea acestuia în
stratul lichid, în mişcare, al miezului, iar prezenţa aliajului nichel-fier în cei
mai vechi meteoriţi, formaţi în aceeaşi perioadă şi din aceleaşi materiale ca
Pământul, constituie încă o dovadă în favoarea acestei ipoteze privitoare la
compoziţia planetei.
19
 Fig. 11: Structura internă a Pământului (după Hall, O’Hara, 1995)

1.3.2. Mantaua

Mantaua ocupă mai puţin de jumătate din grosimea Pământului (45 %),
însă are o importanţă majoră în dinamica internă a Pământului. Deţine 82 %
din volumul total al planetei şi 69 % din masa sa. Mantaua se desfăşoară între
discontinuitatea Mohorovičič (Moho) şi Wiechert-Gutenberg.
20
 Discontinuitatea Moho se găseşte la limita superioară a mantalei, mai
precis la limita dintre scoarţă (crustă) şi mantaua superioară (litosfera
inferioară), la 30 km sub continente (70 km sub unităţile de orogen tinere) şi
10-20 km sub scoarţa oceanică. Mantaua este alcătuită din oxigen (44 %),
siliciu (21 %), magneziu (24 %) şi alte elemente. Densitatea medie a materiei
este de 4,5-5,0 kg/dm3, iar viteza de propagare a undelor seismice creşte de la
8,2 km/s în dreptul discontinuităţii Moho la 13,6 km/s înainte de
discontinuitatea Wiechert-Gutenberg (Lehman, 1961). Presiunea creşte de la
100.000 atmosfere la partea superioară la 1,35 mil. atmosfere la contactul cu
nucleul, iar temperatura variază de la 1.000°C la 3.500°C.
Caracteristicile distincte ale materiei la diferite adâncimi a determinat
individualizarea a trei orizonturi concentrice ce compun mantaua (fig. 12) –
mantaua inferioară (mezosfera), mantaua de tranziţie şi mantaua superioară
(astenosfera şi mantaua rigidă).
Mantaua inferioară (mezosfera) are o limită superioară ce se situează
la circa 900 km adâncime, iar limita inferioară este dată de contactul cu nucleul
(discontinuitatea Wiechert-Gutenberg), situându-se la 2.920 km. Este alcătuită
din silicaţi feromagnezieni şi sulfuri de Cr, Ni şi Fe. Densitatea acestor
compuşi este cuprinsă între 4,0 şi 6,0 kg/dm3, presiunea creşte de la 200.000
atmosfere la partea superioară la 1,35 mil. atmosfere la partea inferioară, iar
temperatura atinge valori de 3.500°C.
Mantaua de tranziţie este rigidă, cu densitatea de circa 4 kg/dm3. Se
desfăşoară în profunzime între 900 km la partea inferioară (contactul cu
mantaua inferioară) şi 300-400 km la partea superioară (contactul cu
astenosfera). Mantaua superioară se desfăşoară între scoarţă (10-70 km
adâncime) şi mantaua de tranziţie (300-400 km adâncime). Este divizată în
două orizonturi distincte: astenosfera şi mantaua rigidă. Astenosfera se află la
baza mantalei superioare, între 300-400 km la partea inferioară, şi circa 100 km
la contactul cu mantaua rigidă. Materia este alcătuită predominant din silicaţi
de magneziu, aluminiu, fier, calciu ş.a. şi se prezintă sub forma unui lichid
vâscos (topitură magmatică) cu o densitate de 3,0-3,5 kg/dm3 şi o temperatură
ce creşte de la partea superioară spre interior de la 1.000°C la 2.000°C.
Presiunea creşte şi ea în acelaşi sens de la 100.000 la 200.000 atmosfere.
Datorită variaţiei termice şi a densităţii, în interiorul acestui înveliş iau naştere

21
curenţi de convecţie termică ce pun în mişcare plăcile tectonice de la suprafaţă
şi care se deplasează cu viteze ce uneori depăşesc 10 cm/an.

Fig. 12: Secţiune prin mantaua şi scoarţa terestră

Mantaua rigidă (mantaua solidă, litosfera inferioară) se desfăşoară

între crustă (discontinuitatea Moho) la partea superioară (10-70 km adâncime)
şi limita superioară a astenosferei (circa 100 km adâncime). Se pare că această
parte a mantalei s-a diferenţiat în urmă cu circa 2 mld. ani. Este alcătuită din
roci ultrabazice, sărace în siliciu şi bogate în magneziu (peridotite şi gabrouri)
(Gridan, 1983). Materia se află în stare solidă, având o densitate medie de 3
kg/dm3 şi o presiune de circa 100.000 atmosfere, iar temperatura atinge valori
de până la 1.000°C. În acest înveliş superior al mantalei se formează pungi
magmatice ca urmare a supraîncălzirii radioactive. Deasemenea, ca urmare a
rigidităţi crescute impusă de prezenţa rocilor ultrabazice, se formează de la
acest nivel fracturi profunde în urma tensiunilor tectonice. Împreună cu scoarţa,
mantaua rigidă formează LITOSFERA.

22
 1.3.3. Scoarţa (crusta)

Scoarţa este învelişul cu cea mai mică grosime (5-80 km) şi este dispus
la partea superioară a Pământului, iar contactul cu mantaua se face în partea
inferioară prin discontinuitatea Mohorovičič. Este diferenţiată ca vârstă, iar în
funcţie de compoziţia litologică şi grosime se separă în două domenii
morfostructurale: domeniul oceanic şi domeniul continental.
Scoarţa (crusta) oceanică a rezultat din extracţia directă a lichidului
magmatic, cu compoziţie bazaltică, din astenosferă. Se găseşte la adâncimi de
peste 3000 m şi acoperă peste 65 % din suprafaţa Pământului. Ca vârstă este
mai recentă decât scoarţa continentală, este mai rigidă, iar densitatea este de
2,9-3,0 kg/dm3. Este mai subţire, grosimea fiind de 5-15 km, începând să se
formeze odată cu expansiunea fundului oceanic care a debutat acum circa 200
mil. ani. Scoarţa oceanică este acoperită din:
 orizontul superior reprezentat de sedimente neconsolidate şi
semiconsolidate, grosimea lor crescând pe măsura îndepărtării de dorsală
şi ajungând la circa 500 metri;
 orizontul mediu (soclul) cu o grosime de până la 1,5-2,0 km;
 orizontul inferior, mai puţin cunoscut, putând fi alcătuit din peridotite
serpentinizate, amfibolite sau gabrouri, toate provenind din astenosferă.
Scoarţa (crusta) continentală era inexistentă sau foarte redusă ca
extindere la momentul formării planetei, în momentul de faţă însă acoperă circa
45 % din suprafaţa Pământului, dar constituie numai 0,3 % din masa totală a
acestuia. Are o grosime medie de 30 – 45 kilometri, grosimea maximă
înregistrându-se sub lanţurile orogenice, unde poate depăşi 65 kilometri. Prin
structura şi compoziţia ei, scoarţa continentală s-a constituit într-o perioadă
lungă de timp, formarea sa începând în urmă cu 1,5 mld. ani. În timpul
diferenţierii mantalei primare se nasc primele „plăci continentale” de
dimensiuni reduse, plăci a căror mişcare trebuie să fi fost destul de rapidă ceea
ce determina o dezagregare şi alterare accelerată, iar materialele sedimentare
rezultate constituiau sursa rocilor sedimentare. Rocile sedimentare şi cele
magmatice, acestea din urmă provenind din manta, erau supuse proceselor de
metamorfism, la presiuni şi temperaturi diferite. Scoarţa continentală este în
permanenţă remaniată prin activitatea tectonică, vulcanism, eroziune şi
sedimentare. Se poate trage astfel concluzia că scoarţa continentală are o
origine mult mai complexă decât scoarţa oceanică, fiind alcătuită din:

23
  roci magmatice provenite mai mult sau mai puţin din mantaua
superioară;
 roci magmatice provenite din zona de subducţie;
 roci metamorfice provenite din reciclarea materialului crustal;
 roci sedimentare de vârstă şi provenienţă diferită.
De asemenea, prin formarea centurilor orogenice, aceste „plăci
primare” cresc rapid, centurile orogenice fiind cele care produc sudarea
plăcilor litosferice continentale, un argument în plus constituindu-l separaţia
succesivă a lanţurilor orogenice – cele mai vechi sunt localizate în partea
centrală a plăcilor continentale, iar cele mai recente la marginea lor.

1.4. DOMENIILE MORFOSTRUCTURALE

În cei peste 4 miliarde de ani, scoarţa Pământului a suferit transformări

succesive, dominate în ultimii 200 mil. ani de dinamica plăcilor litosferice.
Această evoluţie a fost controlată de:
 procesele orogenice, localizate în zonele de convergenţă a plăcilor
(subducţie, coliziune) şi care au pus în loc marile lanţuri muntoase
pericontinentale, intracontinentale şi arcurile insulare (foto 1);

Foto 1: Muntii Alpi (http://earth.imagico.de)

24
  procesele magmatice, localizate cu precădere în lungul aliniamentelor de
acreţie a plăcilor, în urma cărora au rezultat dorsalele oceanice şi insulele
izolate din cuprinsul bazinelor oceanice (foto 2);

 procesele epirogenice, de înălţare şi coborâre, care au permis succesiv

sedimentarea sau erodarea teritoriilor mai coborâte sau mai ridicate ale
Pământului (foto 3);

 procesele complexe de eroziune, care au produs nivelarea şi

uniformizarea până la peneplenare a vechilor sisteme orogenice, sau
diversificarea reliefului mai recent (foto 4).

În prezent, suprafaţa Pământului este alcătuită din două mari domenii

morfostructurale – domeniul oceanic şi domeniul continental – în interiorul
cărora se asamblează unităţi morfostructurale complexe de diferite ordine, cu
tendinţe evolutive relativ proprii.

Foto 2: Rift în Marea Andaman (http://matthewoldfield.photoshelter.com)

25
Foto 3: Ţărm aflat în mişcare lentă de înălţare – Coasta de est a SUA
(http://www.drbeach.org)

F
Foto 4: Scutul Canadian (http://www.skyscrapercity.com)
26
 1.4.1. Domeniul oceanic

Relieful fundului oceanic este strâns legat de evoluţia plăcilor

litosferice, a zonelor de convergenţă şi de extensiune (fig. 13). Istoria lor
evolutivă poate fi urmărită doar de circa 230-200 mil. ani.
Bazinele oceanice – deţin cea mai mare pondere din suprafaţa totală a
Pământului. Sunt caracterizate de un relief şters pe care apar protuberanţe de
forma unor coline abisale cu o altitudine relativă de până la câteva sute de
metri, dar şi munţi submarini de natură vulcanică. Prezintă o stabilitate
tectonică relativă, grosimea scoarţei fiind de circa 7 km.
Dorsalele medio-oceanice – sunt aliniamente active de mare amploare
cu o lungime totală de circa 80.000 km, separând plăcile litosferice în zonele
de acreţie. Au aspectul unor lanţuri montane submarine cu lăţimi ce pot depăşi
uneori 1000 km, fragmentate în zona centrală de o vale de rift cu o lăţime de
circa 2 km. Sub raport tectonic, dorsalele sunt foarte instabile, cu o activitate
magmatică bogată în lungul riftului dar şi a faliilor transformante ce le
fragmentează. La nivelul dorsalelor medio-oceanice grosimea medie a scoarţei
este de circa 5 km, dar în lungul rifturilor grosimea scade foarte mult. De
asemenea, pătura de sedimente lipseşte în lungul rifturilor, dar ea apare şi
începe să se îngroaşe dinspre rift spre flancurile dorsalelor.
Fosele oceanice – sunt imense „şanţuri” tectonice cu adâncimi de peste
5 km asociate zonelor de subducţie, marcate de numeroase cutremure de mare
intensitate. Uneori, adâncimea absolută a acestora poate depăşi 10 km. (ex:
fosa Marianelor – 11.034 metri; fosa Kermadec – 10.047 metri etc.). Sunt
umplute cu sedimente provenite din spaţiile continentale şi din arcurile
insulare din apropiere.
Bazinele marine marginale – sunt dezvoltate pe crustă oceanică cu o
grosime medie de 9 km, parţial active tectonic, frecvent întâlnite în partea
vestică a Oceanului Pacific. Sunt situate între două arcuri insulare (M.
Filipinelor) sau între un continent şi un arc insular (M. Japoniei, M. Ohotsk, M.
Bering, M. Caraibilor).
Bazinele marine interne – sunt înconjurate complet (M. Caspică) sau
aproape complet de continente (M. Neagră, M. Roşie) sau asociate cu sisteme
de arcuri insulare (Golful Mexicului), iar din punct de vedere tectonic se
remarcă printr-o stabilitate relativă. Cuvertura sedimentară este foarte groasă,

27
dominând sedimentele fine de tipul mâlurilor, iar depozitele de sare sunt
antrenate frecvent în fenomenul de diapirism.

Fig. 13: Relieful bazinelor oceanice

28
 Insulele vulcanice – sunt formate în urma activităţilor vulcanice
submarine prin acumularea materialului magmatic predominant bazic. Geneza
lor este strâns legată de activitatea magmatică din lungul dorsalelor (Islanda,
Ascension, Insula Paştelui) sau de cea a „punctelor calde” din manta.
Majoritatea se remarcă printr-o instabilitate tectonică accentuată.

1.4.2. Domeniul continental

Acest domeniu, sub raport morfostructural este foarte diversificat (fig.

14), incluzând cele mai vechi teritorii, formate odată cu individualizarea crustei
acum circa 1,5 – 3,8 mld. ani, dar şi cele mai recente suprafeţe de uscat care au
apărut în ultimul milion de ani.
Scuturile – sunt unităţile morfostructurale foarte vechi, stabile din
punct de vedere tectonic, cu un relief şters (câmpii şi podişuri de eroziune),
alcătuite din roci precambriene (0,5 – 3,8 mld. ani) aflate la zi (scutul Baltic,
scutul Canadian, scutul Brazilian, scutul African).
Platformele – sunt unităţi morfostructurale stabile tectonic, cu un
fundament alcătuit din acelaşi tip de roci ca şi scuturile, peste care sunt depuse
roci sedimentare post-precambriene cu grosimi ce pot depăşi 4000 de metri şi
care pot aparţine unuia sau mai multor cicluri de sedimentare (platforma
Siberiană, platforma Est-Europeană, platforma Guyanelor etc.). Grosimea
scoarţei la nivelul platformelor este în medie de 40 km.
Scuturile şi platformele corespund vechilor lanţuri muntoase succesive,
modelate prin eroziune şi adesea acoperite de o cuvertură sedimentară puţin
deformată. Sunt considerate ca unităţi cu evoluţie terminată, cel mult ele fiind
afectate doar de mişcări epirogenice, prin care sunt supuse ritmic unor regimuri
de uscat sau de mare epicontinentală.
Catenele orogenice paleozoice – se întind pe multe mii de km lungime
şi lăţimi de sute sau mii de km, fiind alcătuite din roci metamorfice şi
sedimentare, intens cutate şi faliate, cu intruziuni de roci vulcanice specifice
aliniamentelor de convergenţă. Din punct de vedere tectonic prezintă o
stabilitate tectonică relativă. Relieful este specific munţilor vechi, cu înălţimi
modeste şi culmi puţin spectaculoase ca urmare a timpului îndelungat în care
au fost supuse eroziunii. Există şi excepţii în cazul unor catene care au fost

29
afectate de mişcările tectonice post-paleozoice şi al căror relief este mai
spectaculos (Alpii Scandinaviei etc.).

Fig. 14: Relieful domeniului continental.

30
 Catenele orogenice tinere (mezozoice şi neozoice) – formate odată cu
începutul cretacicului (140 mil. ani), reprezintă o trăsătură principală a
Pământului, având o importanţă deosebită fizico-geografică şi ocupând 6% din
suprafaţa acestuia. Din punct de vedere tectonic sunt active şi au un relief
accidentat, iar ca poziţionare, sunt dispuse la periferia platformelor, fiind
formate în zonele de convergenţă a plăcilor litosferice (subducţie, coliziune).
Sunt dispuse în două mari centuri orogenice, lungi de mai multe zeci de mii de
km, late de 200-1.000 km şi a căror altitudine depăşeşte 5.000-6.000 m.
 centura peripacifică (lanţul cordilier american) are o orientare
latitudinală (uşor oblică faţă de meridiane), dezvoltată în lungul zonelor
de subducţie a plăcii Pacifice sub plăcile Americii de Nord şi Americii de
Sud.
 centura mesogeană sau tethysiană (lanţul alpino-carpato-caucazo-
himalayan) cu o orientare dominant longitudinală ce porneşte din nordul
Africii până în Himalaya, de unde până în Indonezia capătă o direcţie
oblică în raport cu meridianele.
Rifturile continentale – sunt unităţi morfostructurale tinere (mai puţin
de 30 milioane de ani), foarte active din punct de vedere tectonic şi vulcanic.
Au aspectul unor fracturi situate în interiorul sau la marginea continentelor cu
lungimi de sute sau mii de km (Marele Graben Est-African – peste 6500 km) şi
lăţimi ce uneori depăşesc 70 km, fiind o succesiune de grabene uneori în
asociaţie cu horsturi rezultate în urma unui proces de distensie. În urma acestui
proces, scoarţa continentală se diminuează în detrimentul scoarţei oceanice
recente.
Arcurile insulare – se dezvoltă deasupra aliniamentelor de subducţie
unde o placă oceanică intră sub o altă placă de aceeaşi natură, fiind
caracterizate de o intensă activitate seismică şi vulcanică. Au aspectul unor
arhipelaguri curbate alcătuite din insule de dimensiuni diferite, cu lungimi de
mii de km (arh. Japoniei, arh. Aleutine, arh. Indoneziei etc.).

31
2. DINAMICA PLĂCILOR LITOSFERICE – FORMAREA MARILOR
UNITĂŢI MORFOSTRUCTURALE ALE PĂMÂNTULUI

2.1. LITOSFERA

Litosfera reprezintă învelişul superior al Terrei, relativ rigid, alcătuită

din plăci de dimensiuni diferite, fiind constituită din scoarţă şi mantaua rigidă,
extinzându-se de la suprafaţă până la 100 km adâncime în medie.
Limita inferioară a litosferei o formează contactul cu astenosfera, în
general acolo unde temperatura ajunge la circa 1.300°C. În dorsale această
temperatură este atinsă chiar la suprafaţă, fapt pentru care grosimea litosferei
este aproape nulă, iar sub continente, mai ales sub lanţurile muntoase ajunge la
150-200 km (fig. 15).

Fig. 15: Limita inferioară a litosferei la nivelul dorsalei oceanice şi sub lanţul muntos

Fig. 16: Divizarea în plăci a litosferei (după Hall,

O’Hara, 1995)

Limitele laterale ale litosferei.

Învelişul superficial al Pământului este divizat
în mai multe plăci (fig. 16), separate de zone
înguste unde se concentrează majoritatea
deformaţiilor crustei, cu urmări geostructurale
şi geomorfologice majore. Conform teoriei
tectonicii globale, litosfera este fragmentată
într-o serie de plăci tectonice de dimensiune şi
compoziţie diferită.
32
Fig. 17: Sistemul tectonic al Pământului

33
 Placa reprezintă cea mai mare unitate geo-tectonică, pe care se grefează
alte unităţi subordonate (plăci medii, microplăci, dorsale, fose, falii etc.). Placa
litosferică este o structură majoră, complexă, reprezentată printr-o calotă
sferică cu limite neregulate, alcătuită din roci cu compoziţie diferită.
Plăcile majore, cu suprafeţe ce depăşesc câteva milioane de km2, sunt în
număr de şapte – Euroasiatică, Pacifică, Africană, Indo-Australiană, Americii
de Nord, Americii de Sud şi Antarctică. Dintre plăcile medii, mai importante
sunt plăcile Arabă, Filipinelor, Caraibelor, Nazca, Cocos etc. (fig. 17).
După natura crustei, plăcile ce intră în contact pot fi:
 în întregime oceanice: Pacifică, Nazca etc;
 în întregime continentale (mai rar): Turcă;
 mixte (intermediare) – o parte continentală şi o parte oceanică;
sunt cele mai multe: Europeană, Africană, Americană ş.a.
Limitele bazinelor oceanice şi blocurilor continentale, cele două mari
domenii geotectonice ale Terrei, nu se suprapun în întregime limitelor plăcilor
litosferice. Din acest punct de vedere marginile continentelor pot corespunde
unor margini active ale plăcilor continentale (de subducţie), cum este coasta de
vest a celor două Americi, sau unor margini pasive la contactul dintre o scoarţă
continentală şi una oceanică ce aparţin aceleiaşi plăci litosferice, cum sunt
coastele de est ale celor două Americi şi coastele de vest ale Africii.
În cadrul plăcilor litosferice, însă, limitele dintre ele sunt totdeauna
limite active, putând fi identificate, după tipul şi tendinţele geodinamice, două
mari categorii de limite: limite de extensiune şi limite de convergenţă. În aceste
zone s-au format şi se definitivează marile ansambluri geostructurale ale
Terrei, respectiv lanţurile muntoase orogenice şi vulcanice. Aici, în aceste
margini active ale plăcilor litosferice, se reglează acel mecanism de mişcare, de
deplasare a plăcilor continentale, de expansiune sau de strivire a fundului
bazinelor oceanice (fig. 18).

Fig. 18: Tipuri de margini ale plăcilor litosferice

34
 2.2. DINAMICA ALINIAMENTELOR DE EXTENSIUNE ŞI
FORMAREA DORSALELOR OCEANICE

Aliniamentele de extensiune, de îndepărtare una de alta a plăcilor

litosferice, se realizează în lungul rifturilor, aliniamente de la care a început
formarea bazinelor oceanice. Totdeauna aceste rifturi au fragmentat litosfera
continentală, iar formarea bazinelor oceanice, a culoarelor de rift şi a dorsalelor
nu a fost decât o problemă de timp şi de dinamică a plăcilor litosferice (fig.
19). Bombarea astenosferei şi subţierea litosferei conduc în cele din urmă la
apariţia riftului şi a faliilor laterale ale căror planuri se arcuiesc spre baza
crustei. În depresiunea tectonică se acumulează sedimente continentale, iar în
lungul faliilor este injectată magmă bazaltică în interiorul sistemului de rift,
curgerile bazaltice succesive ducând la lărgirea zonei de rift şi la îndepărtarea
marginilor blocurilor continentale. Prin îndepărtarea marginilor continentale
zona de rift este invadată de apa oceanică. Prin continuarea injecţiilor de
magmă bazaltică în lungul riftului, a dorsalelor şi faliilor transformante începe
formarea noii cruste oceanice.

Fig. 19: Dinamica plăcilor litosferice )după Hamblin, 1992, cu modificări)

Sub raport geostructural, prin dinamica aliniamentelor de rift care au o

dublă activitate – magmatică şi tectonică – au luat naştere unităţi tectono-
structurale de diferite ordine: culoare tectonice (rifturi) intracontinentale sau
pericontinentale, bazine oceanice, dorsale oceanice şi insule vulcanice.
35
 2.2.1. Culoarele tectonice de rift

Culoarele tectonice de rift marchează începutul fragmentării plăcilor

liosferice continentale, fapt pentru care ele se găsesc în interiorul (A) sau la
marginea acestora (B) (fig. 20, A,B):
ex. A: din prima categorie: Culoarul tectonic african – Golful Aden-
Marea Roşie-Golful Aqabah-Marea Moartă-Riftul Iordanului;
ex. B: din a doua categorie: Culoarul tectonic al Californiei continuat
spre nord prin falia San Andreas şi Depresiunea Sacramento.
Evoluţia culoarelor tectonice de rift cunoaşte mai multe etape ce au ca
finalitate formarea unui nou bazin oceanic între cele două mase continentale
separate (fig. 21):
etapa I – bombarea plăcii continentale şi subţierea acesteia sub
presiunea exercitată de fluxurile magmatice generate de noua celulă
de convecţie ascendentă apărută la nivelul astenosferei (fig. 21-A);
placa continentală subţiată se fisurează, iar în lungul acestor fisuri se
manifestă un vulcanism alcalin;
etapa a II-a – continua presiune exercitată de fluxurile magmatice
determină fracturarea plăcii continentale în aria de bombare şi subţiere
(fig. 21-B); se dezvoltă grabene alungite (văi de rift) în lungul unor
fracturi şi are loc deversarea de lave bazice de-o parte şi de alta a
acestora; apar şi fenomene asociate, cum ar fi izvoarele fierbinţi,
emisii de gaze etc.; în unele depresiuni se formează lacuri de mare
întindere, unele din ele cu un conţinut ridicat de sulf, rezultat al
emisiilor de gaze provenite de la mare adâncime prin fisurile
existente;
etapa a III-a – fragmentarea scoarţei continentale şi începerea formării
scoarţei oceanice de-o parte şi de alta a riftului, prin deplasarea
laterală a celor două plăci continentale rezultate şi a acreţiei de
material bazaltic provenit din mantaua superioară (astenosferă),
acreţie ce va genera dorsala oceanică (lanţ muntos submarin bazaltic)
(fig. 21-C); braţul de mare rezultat prezintă adâncimi mici permiţând
acumularea unor depozite sedimentare specifice (calcare, roci
silicioase etc.), aşa cum este cazul actual al Mării Roşii şi al Golfului
Aden;
etapa a IV-a – continuă expansiunea fundului oceanic şi îndepărtarea
celor două margini continentale (fig. 21-D); se formează noi
componente ale fundului oceanic, alături de rift şi dorsală, cum ar fi
şelful, taluzul, piemontul şi câmpia abisală; în lungul riftului se pot
forma insule vulcanice (ex: Islanda etc.).

36
 Fig. 20: A – Culoarul tectonic est-african; B – Culoarul tectonic al Californiei

Fig. 21: Evoluţia unui culoar tectonic de rift

2.2.2. Bazinele oceanice

Bazinele oceanice sunt rezultatul expansiunii crustei oceanice de o parte

şi de alta a riftului, dovadă fiind vechimea din ce în ce mai mare a bazaltelor
dinspre rift către marginea continentală. De asemenea, aceste bazalte provenite
din astenosferă, în momentul scăderii temperaturii sub o anumită valoare, sunt
magnetizate şi păstrează direcţia câmpului magnetic al momentului(fig. 22).
Procesul parcurge următoarele etape (D.H. Tarling, M.P. Tarling, 1978):
Magma bazaltică se ridică spre suprafaţă prin valea de rift şi, uneori,
prin faliile asociate;
Prin consolidarea acesteia, rocile bazaltice noi formate sunt magnetizate
în direcţia câmpului magnetic predominant;

37
 Pe măsura deplasării în lateral a rocilor deja consolidate, noi fluxuri de
magmă se ridică dinspre astenosferă consolidându-se şi înregistrând
noua direcţie dominantă a câmpului magnetic.

Procesul este continuu atâta timp cât se desfăşoară procesul de

expansiune a fundului oceanic. Scoarţa oceanică actuală nu este mai veche
decât începutul Mezozoicului, adică momentul în care Pangeea începe să se
fragmenteze, iar noile plăci tectonice rezultate în urma acestui fenomen încep
să se deplaseze în direcţii diferite, în funcţie de forţa curenţilor de convecţie.
Scoarţa oceanică are o evoluţie distinctă în raport cu cea continentală,
dar şi în raport cu a fundului mărilor interioare. Fundul oceanelor este
caracterizat de forme de relief variate, specifice şi cu extensiune variabilă, cum
ar fi dorsalele, câmpiile abisale şi fosele oceanice.

Fig. 22: Expansiunea fundului oceanic şi înregistrarea câmpului magnetic terestru

Prin acest mecanism tectonic, de apariţie şi dezvoltare a rifturilor, urmat

de expansiunea fundului oceanic, dirijat de curenţii subcrustali localizaţi în
astenosferă a rezultat fragmentarea megacontinentelor Gondwana şi Laurasia
începută acum 230-300 milioane de ani.
În urma expansiunii fundului oceanic şi împingerii laterale a blocurilor
continentale au rezultat Oceanul Atlantic, Oceanul Tethys (Mesogeea) şi
Oceanul Indian (fig. 23).

38
 Principalele momente din formarea marilor bazine oceanice:
Triasic. Începe dezmembrarea ireversibilă a supercontinentului Pangeea
prin formarea unui prim rift în zona Mării Caraibilor, marcând şi începutul
individualizării Atlanticului Central, în acest fel fiind separate blocurile
continentale ale Americii de Nord şi Americii de Sud. Printr-un sistem de falii
transformante, provenite din riftul Atlanticului Central se formează bazinul
Tethysului occidental (Mesogea) care separă Gondwana de Laurasia, iar la
sfârşitul Triasicului începe şi deschiderea Oceanului Indian prin desprinderea
blocului indiano-australo-antarctic de supracontinentul Gondwana.
Jurasic. În această perioadă a Mezozoicului continuă extinderea spre
nord a riftului Atlanticului de Nord,ducând la conturarea bazinului Labrador şi
la desprinderea blocului Americii de Nord (blocul Laurenţian) de Eurasia. La
sfârşitul Jurasicului (-135 M.a.) se formează riftul dintre America de Sud şi
Africa, consemnând separarea celor două blocuri continentale şi începutul
formării Atlanticului de Sud. Tot în acest interval de timp se desprinde cratonul
Indiei de blocul Australo-Antarctic şi începe deplasarea sa spre nord-est, iar
Madagascarul se desprinde de Africa prin formarea canalului Mozambic.
Cretacic. Continuă expansiunea fundului Oceanului Atlantic,iar la
sfârşitul Cretacicului, cratonul Australian se desprinde de cel Antarctic, ducând
la schiţarea mai completă a Oceanului Indian.
Paleogen. Continuă lărgirea bazinelor oceanelor Atlantic şi Indian. La
sfârşitul Paleogenului (25-30 M.a.) se realizează desprinderea Groenlandei de
Scandinavia şi deschiderea completă a Atlanticului de Nord către Oceanul
Arctic.
Neogen. Se definitivează marile bazine oceanice ale Terrei prin
expansiunea fundului oceanic şi deriva blocurilor continentale. Tot acum se
conturează şi se definitivează la nivel planetar marile zone climatice.
Concomitent cu formarea bazinelor oceanice au loc şi alte evenimente
geostructurale controlate şi ele tot de dinamica plăcilor litosferice.

2.2.3. Dorsalele oceanice

Dorsalele reprezintă ansambluri muntoase submarine de dimensiuni

foarte mari, cu poziţie medio-oceanică. Relieful dorsalelor este puternic
accidentat, cu lăţimi ce variază între 30 şi 1500 kilometri şi înălţimi ce uneori
depăşesc 2000 metri în raport cu altitudinea medie a fundului oceanic.
Dorsalele formează un lanţ aproape continuu ce se dezvoltă începând din
Oceanul Îngheţat prin Oceanul Atlantic, Oceanul Indian şi prin partea central-
sudică a Oceanului Pacific, cu o lungime de circa 84.000 kilometri.

39
fig. 23: Evoluţia continentelor în ultimii 250 milioane ani (după Hall, O’Hara, 1995)
40
 În partea centrală a dorsalelor este dezvoltată o depresiune alungită,
numită rift, cu o adâncime ce poate atinge 2000 metri. În lungul riftului au loc
efuziuni vulcanice care sunt limitate la o bandă axială îngustă (1-2 km lăţime).
De o parte şi de alta această bandă este mărginită de două zone tectonice
active, fragmentate de fisuri deschise şi falii normale, aproape paralele cu axa
dorsalei (foto 5).

Foto 5:. Riftul Pacificului de Est (http://www.entretiens-yvescoppens-michelserres.fr)

La 20-30 km distanţă de axă, activitatea tectonică încetează, iar faliile

moarte sunt progresiv înecate sub sedimente. Efuziunile bazice sunt tot mai
vechi dinspre rift către marginile continentale (fig. 24). Pereţii interni ai riftului
sunt abrupţi ca urmare a falierilor, iar în axul central al riftului se dezvoltă, în
cele mai multe cazuri, o vale cu lăţimi de până la 3500 metri şi o adâncime de
până la 300 metri, lipsită de sedimente, puternic fracturată de forţa cu care
magma din astenosferă caută să ajungă la suprafaţă. Această vale de rift
reprezintă zona de acreţie, de expansiune a fundului oceanic, aflată aproape pe
toată lungimea sa sub apele oceanului, cu mici excepţii, cum ar fi Islanda.
Această insulă este situată chiar pe axul dorsalei medio-atlantice, unde
topiturile ce urcă din astenosferă se revarsă prin imense fracturi la suprafaţă,
sub forma unor curgeri bazaltice.

41
 Varietatea reliefului este determinată de activitatea magmatică foarte
activă ce se înregistrează în lungul dorsalelor „rapide”: anual se adaugă la
crusta oceanică cca 20 km3 de lavă (17 km3 – gabrouri; 3 km3 – bazalte), iar
aceste topituri magmatice provin din mantaua superioară sau din astenosferă.

Fig. 24: Elementele generale ale axului dorsalei oceanice

Morfologia zonei active din lungul dorsalelor înregistrează diferenţieri

în funcţie de dinamica lor, fapt pentru care pot fi separate:

dorsalele „lente” care prezintă un rift sau vale axială, lată de cca 30 km
şi adâncă de aproape 2 km; viteza de extensie este relativ mică (0,5-4
cm/an), aşa cum este cazul dorsalei medio-atlantice şi dorsalei
Carlsberg (fig. 25);

dorsalele „rapide”, în care valea axială nu mai este bine conturată sau
lipseşte complet; valea axială sau valea de rift este înlocuită de un horst
axial, aşa cum este cazul dorsalei est-pacifice, iar viteza de extensie
poate depăşi 10 cm/an (fig. 26).

Pentru explicarea activităţii magmatice mai active în lungul dorsalelor

rapide, în lungul cărora se constată bombări sub formă de domuri de cca 150
km lungime şi 4-5 km lăţime, s-a dedus prezenţa în crusta oceanică a unor
camere magmatice a căror activitate este legată de deformarea lentă şi de
pulsaţiile magmatice ale astenosferei (fig. 27).

42
 Fig. 25: Dorsală „lentă”

Fig. 26: Dorsală „rapidă”

Fig. 27: Schema unei camere magmatice

43
 Prezenţa şi activitatea camerelor magmatice ar explica morfologia în
domuri a dorsalelor rapide, lanţurile vulcanice submarine şi prezenţa insulelor
în lungul dorsalelor. Dorsalele oceanice reprezintă relieful cel mai important al
Terrei, importanţă care rezultă din diversitatea reliefului, mărimea, extinderea
şi dinamica lui.

2.2.4. Lanţuri şi insule vulcanice din lungul aliniamentelor de

expansiune a fundului oceanic

Acestea reprezintă forme de relief majore dezvoltate în lungul

dorsalelor, de-o parte şi de alta a rifturilor şi în lungul faliilor transformante.
Insulele vulcanice din lungul dorsalelor – se datorează în cea mai
mare parte activităţii domurilor vulcanice. Frecvenţa şi cantitatea mare a
topiturilor magmatice au pus în loc edificii vulcanice ale căror înălţimi
depăşesc cu zeci sau mii de metri suprafaţa oceanului. Multe din aceste edificii
vulcanice, raportate la fundul oceanic, depăşesc, în general, amplitudinile
reliefului terestru, raportate la nivelul oceanic.

Foto 6:. Insulele Galapagos (http://www.backpackserbia.com)

ex. 1 – dorsala atlantică: insulele Jan Mayen – cu altitudine de 2.277 m;

Islanda – un podiş de lavă bazaltică (cca 600 m) din care se înalţă aproximativ

44
100 de vulcani, unii dintre ei activi; arh. Azore – situat pe ridicarea maximă a
dorsalei medio-atlantice; Tristan da Cuhna (2.520 m).
ex. 2 – dorsala est-pacifică: arh. Galapagos (foto 6) – pe aliniamentul
riftului care separă plăcile litosferice Cocos şi Nazca; Insula Paştelui – platou
bazaltic.
ex. 3 – dorsala medio-indiană: ins. Kerguelen şi Heard – cu înălţimi de
peste 2000 m (Mt. Mawson, 2746 m).

Insulele vulcanice situate în lungul faliilor transformante - au ca

bază socluri din scoarţa oceanică; prezenţa lor pune în evidenţă creşterea
scoarţe oceanice şi îndepărtarea aliniamentelor de falie de zona activă a
dorsalei; sunt mai puţin numeroase.
Insulele vulcanice situate pe faliile care fac trecerea de la scoarţa
oceanică la scoarţa continentală - sunt mai numeroase decât cele din lungul
faliilor transformante şi se găsesc în arealul platformelor continentale, având ca
bază socluri din scoarţa continentală; sunt plasate pe faliile platformei
cotinentale care fac trecerea de la scoarţa oceanică la scoarţa continentală (fig.
28); activitatea vulcanică legată de dinamica plăcilor litosferice a avut un
paroxism în timpul Paleogenului şi Neogenului, în unele insule fiind încă în
desfăşurare; caracterizează îndeosebi coastele pasive ale continentelor, mai ales
coasta vest-africană). ex. – arh. Madeira, arh. Canare, Ins. Capului Verde ş.a.

Fig. 28: Model de plasare a insulelor vulcanice pe faliile platformei continentale.

Insulele vulcanice punctiforme situate pe crusta oceanică – sunt

răspândite în bazinele oceanice, acolo unde producţia magmatică nu este
limitată numai la aliniamentele active din lungul rifturilor şi dorsalelor. Se
constată procese magmatice active, izolate, dispersate în lungul oceanelor,
având ca suport crusta oceanică de pe platourile şi câmpiile abisale dintre
dorsalele submarine şi coastele continentale. Produsele vulcanice sunt formate
din bazalte alcaline provenite din topirea parţială a peridotitelor, la mare
adâncime, probabil la baza mantalei inferioare. Locurile acestei fuziuni
45
parţiale, punctuale la scară planetară, nu au nici o legătură cu limitele plăcilor
litosferice. Asemenea construcţii vulcanice se găsesc adesea pe porţiuni vechi
ale plăcii oceanice (pentru unele acumulări vulcanice chiar 60-65 milioane ani)
(fig. 29)
Topirea parţială a mantalei ar fi provocată de anomalii termice locale
numite „puncte calde” situate în partea inferioară a mantalei. Faptul că
asemenea construcţii vulcanice, sub formă de insule izolate sau guyoti, se
găsesc dispuse sub forma unor aliniamente, mai mult sau mai puţin curbate,
fiecare aliniament terminându-se cu un vulcan activ, au dus la concluzia că
aceeaşi sursă vulcanică ar fi alimentat succesiv fiecare edificiu vulcanic în
parte. Există deci o deplasare relativă a surselor magmatice (a punctelor calde)
din manta şi a crustei oceanice pe care se instalează vulcanii. T. Wilson (1965,
1973) şi W. Morgan (1972) admit că această dispoziţie liniară şi punctiformă a
vulcanilor rezultă din deplasarea plăcilor litosferice deasupra „punctelor
calde”, situate mai adânc în manta şi a căror deplasare proprie este nulă sau
foarte slabă. T. Wilson (1973) a identificat 21 puncte fierbinţi (puncte calde)
care sunt active în prezent, dar se consideră că în trecutul geologic ele ar fi fost
mai multe.

Fig. 29: Geneza unui aliniament de insule deasupra unui punct cald

Asemenea aliniamente vulcanice intraplacă se găsesc cu precădere în

partea centrală a Oceanului Pacific, dar şi în Oceanul Atlantic şi Oceanul
Indian.
ex. – Oceanul Pacific: lanţul insulelor vulcanice Emperor – Hawai (foto
7); Insulele Tuamotu; lanţul Gilbert – Marshal – I-le Australe;
ex. – Oceanul Indian: lanţul Reunion – Maurices – Seychelles;
46
 ex. – Oceanul Atlantic: Platoul Rio Grande.

Foto 7: Hawaii . curgere de lavă (www.explorerovolcanoes.com)

2.3. DINAMICA ALINIAMENTELOR DE CONVERGENŢĂ,

FORMAREA LANŢURILOR OROGENICE ŞI A ARCURILOR INSULARE

Aliniamentele de convergenţă o bună parte a marginilor active ale plăcilor

litosferice. Convergenţa plăcilor litosferice pune în contact cruste de aceeaşi
origine sau de origini diferite. După dinamica şi mecanismul geotectonic mişcările
de convergenă, de apropiere a plăcilor litosferice sunt de două feluri: de subducţie
şi de coliziune

2.3.1. Dinamica zonelor de subducţie – formarea lanţurilor

muntoase (orogenice) pericontinentale şi a arcurilor insulare.

Subducţia reprezintă procesul prin care are loc consumarea, adică

distrugerea litosferei oceanice prin afundarea sa în astenosferă. Este cel mai
semnificativ proces al tectonicii globale.

47
 Când două plăci converg una spre alta, o placă (cea oceanică) se îndoaie
şi intră sub o placă continentală mai groasă şi mai stabilă (fig. 30.a) sau sub o
altă placă oceanică (fig. 30.b).
Cele două tipuri de subducţie controlează morfologia diferită a zonelor
marginale ale plăcilor litosferice, îndeosebi morfologia de ansamblu a
marginilor continentale. Indiferent care este tipul de subducţie, aceste zone sunt
cele mai importante sub raport geotectonic, magmatic şi geomorfologic:

Fig. 30: Model privind subducţia unei plăci oceanice sub o placă continentală (a) şi a unei
plăci oceanice sub o altă placă oceanică (b).

 aici au luat naştere marile ansambluri orogenice ale planetei, care

marchează marginea activă a plăcilor litosferice şi pun în evidenţă
marile contraste geomorfologice ale continentelor şi oceanelor;
 aici se produc cele mai active procese geotectonice ce participă la
definirea structurală şi petrografică a lanţurilor orogenice:
litogeneză, metamorfism, magmatism, orogeneză

Diferenţieri petrografice în zonele de subducţie:

a. litogeneza – reprezintă procesul de acumulare şi formare a rocilor
sedimentare în bazinele şi fosele oceanice (fig. 31.a);
b. metamorfozarea – rocilor sedimentare şi vulcanice provenite din cele două
tipuri de cruste şi încorporarea rocilor metamorfice rezultate în sistemul
orogenic; rocile metamorfice se diferenţiază în funcţie de presiunea şi
temperatura la care s-au format (fig. 31.b);
c. magmatismul – se deosebeşte de cel al zonelor de rift datorită faptului că
materialul magmatic provine din topirea crustei oceanice (bazalte şi
sedimente) şi a unor fragmente din crusta litosferică acoperitoare (fig.
31.c); datorită acestui fapt, plus adâncimile, presiunile şi temperaturile
diferite la care se formează, topiturile magmatice sunt mai complexe şi
mult diferenţiate de cele din zonele de rift, unde provin direct din manta;
48
 predomină compoziţia calco-alcalină (andezite şi granodiorite), iar emisiile
vulcanice au un caracter predominant exploziv (gaze rezultate în urma
topirii materialului neomogen al scoarţei).

fig. 31: Diferenţieri petrografice în zonele de subducţie

În procesul de subducţie se formează vetre de topituri sau magme, care

tind să se ridice la suprafaţă folosind liniile de fracturi adânci sau direcţiile cutelor
ce se formează din sedimentele acumulate în fosele marginale. În funcţie de
evoluţia şi stadiile de dezvoltare ale orogenului zonelor de subducţie, pot fi
diferenţiate mai multe tipuri de magmatism (Stille, 1924 citat de Pauliuc, Dinu,
1985):
1. magmatism iniţial – în această primă etapă, în procesul de subducţie
se produce şi o fisuraţie adâncă a plăcii acoperitoare ce permite pătrunderea şi
revărsarea la suprafaţă a lavelor bazice (ofiolitice) provenite din partea
superioară a mantalei (ex. zona ofiolitică a M. Apuseni);
2. magmatism sinorogen – în această etapă se remarcă formarea de vetre
magmatice la baza plăcii litosferice, din care magma se deplasează spre suprafaţă
sub formă de intruziuni granitice de tipul batolitelor; materialul magmatic are
origine litogenă (topirea rocilor din crustă): (ex. corpurile granitice din M. Măcin,
plutonii granitici din autohtonul Carpaţilor Meridionali);
3. magmatism subsecvent (postorogen) – pe măsura complicării şi înălţării
sistemului orogenic din rezervoarele magmatice (batolite) se ridică spre suprafaţă
topituri magmatice de natură litogenă, ele prezentându-se fie sub formă intrusivă,
de corpuri magmatice mici (lacolite, dike-uri, neck-uri, sill-uri), aşa cum este cazul
banatitelor din Carpaţii Meridionali şi M. Apuseni (granodiorite, riolite, dacite), fie
49
sub formă extrusivă (andezitele care au dat naştere lanţurilor vulcanice neogene
din Carpaţii Orientali şi M. Apuseni, şi care au fost predominant erupţii
explozive);
4. magmatism final – se manifestă după încheierea ciclului orogenetic, cu
sau fără legătură cu mişcările orogenice. După încheierea ciclului orogenic, în faza
de decompresiune orogenică, au loc ridicări, scufundări, forfecări ce pot
redeschide, prin fracturări adânci legătura cu vetrele magmatice de la baza scoarţei
rezultând lave bazice – bazalte (ex. Racoş, Detunatele).
Acest sistem magmatic se poate desfăşura de la adâncimi de 30-40 km
până la suprafaţă. În ascensiunea lor către suprafaţă se produce o diferenţiere
magmatică – magmele străbat roci cu compoziţie chimică şi petrografică diferită,
topesc şi asimilează cantităţi variabile din rocile pe care le străbat.
În ansamblu, magmatismul zonelor de subducţie este calco-alcalin
generând întreaga suită de roci eruptive, de la bazice la acide, în proporţii diferite.
Topiturile care se consolidează în adâncime sunt predominant de natură acidă
(granite, granodiorite) şi formează batolite largi, cărora li se asociază şi alte corpuri
de dimensiuni mai mici aflate la adâncimi de câţiva km.
Vulcanismul asociat zonelor de subducţie porneşte de la un front
vulcanic, paralel cu faza oceanică, amplasat la 200-300 km spre uscat de la axa
fosei. Distribuţia spaţială a rocilor vulcanismului calco-alcalin evidenţiază o
zonare petrografică a acestora, diferitele serii corespunzând la adâncimi, în
general, din ce în ce mai mari şi la momente de punere în loc din ce în ce mai
târzii (Pauliuc, Dinu, 1985). Sunt separate trei serii şi anume (Condie, 1976;
Boillot, 1983) (fig. 32):

 seria tholeitelor de arc, caracterizată prin conţinut scăzut de K2O (sub

1%), cuprinde: bazalte (asemănătoare celor ce constituie scoarţa
oceanică); islandite (lave andezitice sărace în K) şi mai rar dacite.
Sunt puse în loc cel mai devreme în zonele cele mai apropiate de
fosele oceanice şi provin de la adâncime mică (cca 80 km). Se
formează după cca 1 milion de ani de la începutul subducţiei, la o rată
de 10 cm/an şi un unghi de subducţie de 45 . Sunt bine reprezentate în
arcurile insulare tinere;

 seria calco-alcalină propriu-zisă este cea mai caracteristică şi mai larg

dezvoltată în zonele de convergenţă litosferică şi cuprinde: bazalte
bogate în aluminiu (SiO2 mai puţin de 53%), andezite (cele mai
frecvente), dacite şi riolite. Asociaţia plutonică corespondentă este
formată din seria gabbro, diorit-granodiorit-granit. Rocile acestei serii
provin din topirea plăcii subduse la adâncimi de 100-150 km, fiind
puse în loc ulterior şi în spatele bazaltelor tholeitice de arc;
50
  seria shofonitică, caracterizată de îmbogăţirea în alcalii şi K2O
cuprinde: bazalte, hawaite (alcaline), latite (shofonitice) trahite şi
riolite. Rocile se formează din topituri ale plăcii subduse ce provin de
la adâncimi mai mari de 150 km, care în drumul lor spre suprafaţă
ajung la compoziţia shofonitică (andezit bogat în alcalii). Sunt puse în
loc mai târziu şi în spatele (spre uscat) zonei cu produse ale seriei
calco-alcaline.

Fig. 32: Seriile vulcanismului arcurilor insulare din zonele de subducţie (după Boillot, 1983)

d. orogenezele – sunt acele mişcări care determină cutarea, falierea şi

înălţarea lanţurilor muntoase. Procesul este controlat de mişcările
convergente care prin compresiune determină deformarea intensă a
stratelor (cutarea şi falierea) şi ridicare lanţurilor muntoase. Procesele de
orogeneză se produc în fosele oceanice care însoţesc zonele de subducţie şi
au loc concomitent cu procesele de metamorfism şi magmatism. S-a
remarcat faptul că mişcările orogenice se manifestă episodic, în intervale
scurte de timp, separate prin intervale mult mai mari de calm orogenic,
timp în care au loc procese de eroziune şi de peneplenare a zonelor
muntoase concomitent cu acumularea sedimentelor în depresiuni. Pe baza
măsurătorilor radiometrice s-a constatat că durata ciclului orogenic alpin a
variat între 100.000 şi 3 mil. ani, iar durata intervalului de calm relativ între
două faze de cutare succesive este de ordinul a 10-12 mil. ani.

A fost remarcată, de asemenea, relaţia dintre discontinuitatea expansiunii

fundului oceanic şi fazele tectonice din zonele de convergenţă. S-a constatat o
perfectă coincidenţă între fazele de cutare alpină cunoscute în Europa şi America
de Nord (nevadiană – 141 mil. ani, austrică – 115-110 mil. ani, subhercinică – 80-
51
75 mil. ani, pirineană – 42-38 mil. ani, styrică – 10-9 mil. ani) şi discontinuitatea
fundului oceanic în Atlanticul de Nord.
Între cele două procese există o legătură cinematică, în sprijinul acestei
interpretări fiind aduse următoarele argumente (Pauliuc, Dinu, 1985):
 vitezele de mişcare a plăcilor litosferice (1-8, excepţional 18
cm/an) sunt similare cu vitezele de scurtare a scoarţei în zonele
orogene (2-8,5 cm/an);
 lanţurile orogenice tinere au o lungime totală de 72.000 km,
aproape egală cu lungimea însumată a zonelor de expansiune, fapt
ce indică o legătură genetică între ele.
Corelarea fazelor orogenice cu discontinuităţile mişcării plăcilor litosferice
poate avea ca efect manifestarea unor faze sincrone de deformare tectonică în
diferite zone de mobilitate a scoarţei, cum sunt zonele de subducţie.

2.3.2. Morfostructura zonelor de subducţie

Zonele de subducţie sau marginile continentale active sunt împărţite în

două tipuri majore (Uyeda, Kanamori, 1979): arc sau aliniament continental
atunci când o placă oceanică este subdusă sub o placă continentală şi arc
insular când o placă oceanică este subdusă tot sub o placă oceanică.

Subducţia unei plăci oceanice sub o placă continentală

Se realizează în zona de convergenţă a celor două plăci următoarele
domenii morfostructurale: lanţ muntos orogenic, cordilieră vulcanică, bazin
prearc, prismă de acreţie (zonă de creştere prin cutare), fosă şi bazin oceanic
(fig. 33). În general, zona de subducţie este liniară, iar planul de subducţie
(Benioff) are unghiuri mai reduse (cca 20 ).

Subducţia unei plăci oceanice sub o altă placă oceanică

În această situaţie, în general, zona de subducţie este arcuită, iar
unghiul planului de subducţie este mare (peste 45 ); în zona de subducţie se
formează arcuri insulare separate de continent prin bazine marginale. Se
întâlnesc următoarele domenii structurale (fig. 34):
 fosa oceanică – lăţimi în jur de 100 km, adâncimi de 2-4 km în raport cu
fundul bazinului oceanic şi lungimi de ordinul sutelor şi miilor de km (ex.
fosa Tonga-Kermadec, 700 km; fosa Peru-Chile, 4500 km);
 prisma de acreţie – este o masă complexă de roci sedimentare, la care se
mai adaugă roci metamorfice şi roci vulcanice şi se dezvoltă pe seama
cuverturii oceanice pe care o încorporează. Prin formarea prismei de
acreţie se realizează alipirea mecanică a maselor de sedimente şi roci la
52
 frontul mai vechi al marginii continentului sau arcului insular. În acest fel
are loc avansarea spre ocean a regiunii frontale;
 bazinul arcului frontal (bazinul prearc) – se formează în spatele prismei de
acreţie, în cadrul lui acumulându-se sedimente nedeformate provenite din
erodarea arcului vulcanic. Au o poziţie discordantă pe formaţiunile prismei
de acreţie;
 arcul vulcanic (arc insular intern) – are în alcătuire un arc frontal format
din produse vulcanice vechi, reprezentând partea cea mai veche la baza
căreia a început subducţia iniţială şi lanţul vulcanic (arcul magmatic) în
cadrul căruia sunt vulcani activi. Produsele vulcanice sunt la început
predominant bazice (bazalte), fapt ce reflectă influenţa slabă a plăcii
încălecătoare (crustă oceanică, grosime redusă) după care devin andezitice.
În zonele aliniamentelor continentale predominante sunt andezitele;
 bazinul marginal – prezent doar la arcurile insulare este format pe crustă
oceanică, în cadrul lui acumulându-se sedimente groase. (ex. arcul insular
al Japoniei; arcul insular al Filipinelor şi Marianelor; arcul insular al
Indoneziei; arcul Aleutinelor; arcul Antilelor sudice; arcul Antilelor Mari
şi Antilelor Mici).

Rezultantele geostructurale ale zonelor de subducţie sunt: arcuri (aliniamente)

continentale; arcuri insulare.

Fig. 33: Subducţia unei plăci oceanice sub o placă continentală şi domeniile morfostructurale
rezultate

53
Fig. 34: Subducţia unei plăci oceanice sub o altă placă oceanică şi domeniile morfostructurale
rezultate

2.3.3. Dinamica zonelor de coliziune – formarea lanţurilor muntoase

intracontinentale

Coliziunea rezultă din întâlnirea a două plăci litosferice continentale,

care se deplasează una spre alta. Se formează o centură muntoasă în care crusta
se îngroaşă prin suprapunerea tectonică a celor două cruste. La definitivarea
lanţului orogenic participă şi topituri magmatice alimentate mai întâi din
subducţia crustei oceanice, apoi din încorporarea ei completă în edificiul
orogenic. Materialele magmatice sunt predominant ofiolitice şi ele realizează
sutura între cele două cruste aflate în coliziune.
Coliziunea nu se produce doar între două continente, ea se poate
dezvolta şi în cazul marginilor active de tip arc insular, realizându-se o
coliziune arc-continent sau arc-arc (ex: lanţurile muntoase mesogeene sau
thetysiene Alpi-Himalaya):
 lanţurile thetysiene, formate prin apropierea, începând din mezozoic, a
fragmentelor Gondwanei de Eurasia, deci prin închiderea oceanului care
se formase începând din Triasic-Jurasic;
 drumul parcurs de India după desprinderea de Gondwana a durat cca 85
mil. ani;
 viteza de deplasare orizontală a Indiei a suferit o diminuare la jumătate
acum circa 38 mil. ani (Eocenul superior), de la cca 10 cm/an la cca 4,5

54
 cm/an; se consideră că acesta este timpul când blocul indian a intrat în
coliziune cu Asia;
 până în Eocenul superior îngustarea oceanului mesogean era dată de
subducţia crustei oceanice sub continentul asiatic;
 la sfârşitul Eocenului litosfera oceanică este resorbită complet, cele două
plăci continentale ajungând să se înfrunte direct; nici una din cele două
cruste nu poate trece sub litosferă;
 cea mai mare grosime a crustei: 80 km – Hymalaia; 60 km – Pod. Tibet.

Consecinţele geostructurale ale zonelor de convergenţă:

 formarea lanţurilor orogenice pericontinentale (sau perioceanice) în
zonele de subducţie dintre o placă oceanică şi una continentală;
 formarea arcurilor insulare prin subducţia unei plăci oceanice sub una
continentală, sau prin subducerea unei plăci oceanice sub altă placă
oceanică;
 formarea lanţurilor orogenice intracontinentale, prin coliziunea a două
plăci litosferice continentale şi care contribuie la sutura blocurilor
continentale (ex. orogenul thetysian, orogenul Uralilor).

55
 3. RELIEFUL STRUCTURAL

În analiza geomorfologică, structura geologică are o importanţă

deosebită prin trăsăturile specifice imprimate formelor de relief de poziţia
stratelor. Structurile geologice sunt variate ca aspect – structuri cvasiorizontale
(tabulare), monoclinale, în domuri, cutate, faliate ş.a. Formele de relief
structurale sunt acele forme rezultate în urma eroziunii exercitate de agenţii de
modelare (apă, gheaţă, aer), al căror aspect exterior este determinat de modul
de dispunere al rocilor ca formaţiuni sedimentare, metamorfice sau vulcanice.
Legea ce impune modelarea formelor de relief structurale este eroziunea
diferenţială.
În funcţie de modul de geneza a rocilor şi de modul de aranjare a
acestora, putem distinge trei categorii majore de relief structural: relief
dezvoltat pe structuri sedimentare, pe structuri magmatice şi vulcanice şi pe
structuri complexe.

3.1. STRUCTURA SEDIMENTARĂ. FORMARE ŞI TIPURI

Cea mai mare parte a rocilor sedimentare s-au format în domeniul

subacvatic, în bazine lacustre, marine sau oceanice, ca urmare a proceselor de
acumulare succesivă a materialelor transportate de râuri, gheţari sau de aerul în
mişcare, de sedimentare a scheletelor organismelor moarte în domeniul acvatic,
de precipitare a diferitelor săruri. În urma acestor procese au rezultat strate de
roci cu grosimi şi durităţi diferite.
Succesiunea stratelor în funcţie de tipul de rocă este impusă de
alternanţa transgresiunilor şi regresiunilor marine. În timp, factorii tectonici
impun exondarea depozitelor sedimentare şi, în cele mai multe cazuri,
deformarea stratelor faţă de dispunerea iniţială. În funcţie de existenţa

56
deformărilor şi de tipul acestora, se impun următoarele structuri sedimentare
specifice:
- Structura tabulară (cvasiorizontală), în care stratele au un grad de
înclinare foarte redus, sub 3° (structura perfect orizontală – 0° – nu
se regăseşte în natură decât pe areale foarte restrânse;
- Structura monoclinală, în care stratele, sub acţiunea forţelor
tectonice, prezintă o înclinare ce variază de la 3° la verticală;
- Structura cutată – cu strate ondulate sub acţiunea mişcărilor
tectonice;
- Structura în domuri, în care stratele sunt boltite din loc în loc.

Între stratele sau pachete de strate sedimentate într-un bazin, exondate

ulterior, se pot distinge relaţii de concordanţă sau de discordanţă (fig. 35).
Dispoziţia concordantă a stratelor presupune depunerea acestora
succesiv şi paralel, fără întreruperi de sedimentare. În anumite
cazuri, dispunerea nu este paralelă, stratele fiind sedimentate cu un
unghi de înclinare primară determinat de panta suportului
(marginea bazinelor de sedimentare).
Dispoziţia discordantă a stratelor este determinată de existenţa unor
intervale de timp în care procesul de sedimentare încetează (lacună
stratigrafică, hiatus), după care procesul se reia. Există două tipuri
de lacune stratigrafice: lacună de sedimentare şi lacună de eroziune.

Individualizarea unei lacune stratigrafice presupune existenţa a trei

etape (Pauliuc, Dinu, 1985):

1. Depunerea în bazinul de sedimentare (lacustru, marin sau oceanic)

a unor formaţiuni geologice urmate de exondare (mişcări verticale
pozitive sau mişcări tangenţiale de compresiune) pentru o perioada
de timp ce corespunde lacunei de sedimentare;

2. Erodarea şi îndepărtarea pe parcursul perioadei de exondare a

unui pachet de strate ce corespunde lacunei de eroziune;

3. Coborârea regiunii ce duce la avansarea transgresivă a mării, cu

reluarea sedimentării. Diferenţa de vârstă dintre formaţiunile de
deasupra şi de sub discordanţă constituie lacuna stratigrafică
(hiatusul). În cazul mai multor cicluri succesive exondare-
imersiune se pot individualiza mai multe discordanţe într-o
anumită regiune.
57
 Fig. 35: A – relaţie de concordanţă; B – relaţie de discordanţă.

3.1.1. Tipuri de discordanţe

Discordanţa simplă (paralelă sau falsă concordantă), presupune ca

stratele de deasupra şi de sub discordanţă să fie paralele (fig. 36). Este
caracteristică regiunilor relativ stabile (platforme), fiind produsă numai
de mişcări tectonice succesive în timp de ridicare şi coborâre.
Discordanţa unghiulară corespunde unei suprafeţe de contact a două
strate cu înclinări diferite, uneori chiar cu direcţii diferite. Situaţiile apar
ca urmare a depunerii de strate noi peste strate cutate mai vechi ce
anterior au fost exondate şi erodate parţial. Sedimentarea noilor strate
se face după ce aria erodată, ca urmare a mişcărilor tectonice verticale,
este scufundată, redevenind bazin de sedimentare. În cele mai multe
cazuri, discordanţa este aproximativ paralelă cu stratele acoperitoare
(fig. 37). În unele cazuri, discordanţa prezintă diferite unghiuri (fig. 38)
în raport cu stratele acoperitoare (acestea acoperă un relief accidentat
fosil).
58
 Fig. 36: Discordanţă simplă: Intervalul jurasic superior (J3) – cretacic superior (K3)
corepunde lacunei stratigrafice, interval de timp în care regiunea a fost exondată.

Fig. 37: Discordanţă unghiulară: Lacuna stratigrafică corespunde intervalului Carbonifer

(C) - Jurasic (J); variaţia unghiului de discordanţă (Ω) în diverse porţiuni ale structurii cutate.

Fig. 38: Discordanţă unghiulară în raport şi cu stratele acoperitoare: Lacuna stratigrafică

corespunde intervalului Carbonifer (C) - Jurasic (J);

Discordanţele unghiulare sunt produsul mişcărilor tectonice de

basculare sau de compresiune dintr-o regiune, fiind importante pentru că sunt o
„înregistrare” a intervalului temporal al acţiunii acestor mişcări. De asemenea,

59
erodarea puternică a reliefului înainte de a se scufunda şi a redeveni bazin de
sedimentare impune apariţia discordanţelor unghiulare.
Din analiza unei asemenea succesiuni stratigrafice (fig. 37), se poate
observa că mişcările tectonice se produc după depunerea celui mai nou strat de
sub discordanţă (C) şi înaintea celui mai vechi strat de deasupra discordanţei
(J). În cel de-al doilea caz, relieful este modelat subaerian după exondare şi
cutare şi înainte de reluarea ciclului de sedimentare (fig. 38).

3.1.2. Transgresiuni şi regresiuni marine

Atunci când un bazin de sedimentare traversează o perioadă de linişte

tectonică, iar aportul de material detritic de origine continentală este constant,
acumularea gravitaţională determină o sortare a acestor materiale dinspre ţărm
spre larg, rezultând următoarea succesiune: pietrişuri, nisipuri, argile şi mâluri
(fig. 39).

Fig. 39: Acumularea sortată gravitaţional a materialelor detritice de origine continentală

într-un bazin de sedimentare: a – pietrişuri; b – nisipuri; c – argile; d – mâluri.

Periodic, un bazin de sedimentare poate fi supus unor mişcări verticale

de coborâre (înaintare transgresivă a mării prin retragerea liniei ţărmului în
interiorul uscatului – retragere a uscatului) sau de ridicare (retragere regresivă a
mării prin retragerea liniei ţărmului spre interiorul bazinului de sedimentare –
extindere a uscatului).
Transgresiunea se face progresiv (înaintarea constantă a nivelului mării
în detrimentul uscatului), determinând depunerea materialelor într-o succesiune
de faciesuri diferite determinate de distanţa faţă de sursă şi de timp. Coloana
60
stratigrafică a unei serii transgresive scoate în evidenţă strate alcatuite din roci
cu granulaţie fină în partea superioară şi grosieră în bază (fig. 40).

Fig.40: Succesiunea sedimentelor în cazul unei transgresiuni marine. 1 – 7 = linii de timp; a –

c = linii de facies; A – B = coloană stratigrafică (după Dumitrescu, 1962, cu modificări)

Analizând această succesiune transgresivă, se pot delimita linii de timp

(1 – 7), paralele cu nivelul mării, reprezentând nivelele acesteia în anumite
momente ale transgresiunii şi linii de facies (a – c), paralele cu fundul bazinului
de sedimentare, reprezentând limita dintre tipurile de facies. La o transgresiune
progresivă, un anumit facies este din ce în ce mai nou în sensul migrării
nivelului mării.
Regresiunea se manifestă prin coborârea progresivă a nivelului mării,
ceea ce determină depunerea unei succesiuni de depozite inversă faţă de
transgresiune (calcare în bază şi conglomerate în partea superioară). Şi la
această succesiune regresivă se pot delimita linii de timp (1’ – 5’) paralele cu
fundul bazinului de sedimentare şi linii de facies, uşor oblice în raport cu
nivelul mării (a – c) (fig. 41).
În general, seriile regresive se dispun cu o înclinare primară, uneori
accentuată. Seriile regresive se păstrează foarte rar ca urmare a faptului că
depozitele sunt erodate aproape concomitent cu coborârea nivelului mării.
În concluzie, în urma transgresiunii rezultă rezultă o coloană
stratigrafică ce reflectă o depăşire a termenilor stratigrafici mai vechi de către

61
cei mai noi, arătând o extindere a spaţiului sedimentar, iar o regresiune reflectă
o situaţie inversă.

Fig. 41: Succesiunea sedimentelor în cazul unei regresiuni marine. 1’ – 5’ = linii de timp; a –
c = linii de facies; A – B = coloană stratigrafică (după Dumitrescu, 1962, cu modificări)

3.1.3. Ciclul sedimentar

Un ciclu sedimentar reprezintă un pachet de roci cuprins între două

discordanţe, care începe cu o transgresiune şi se termină cu o regresiune
(Pauliuc, Dinu, 1985).

Fig. 42: Succesiunea depozitelor într-un ciclu sedimentar complet

62
 Acest ciclu rezultă din combinarea unei coloane transgresive urmată de
una regresivă (fig. 42), scoţând în evidenţă intervalul de timp în care marea
avansează în detrimentul uscatului (creşterea adâncimii apei) urmat de
intervalul de timp în care marea se retrage în favoarea uscatului (scăderea
adâncimii apei).
Realitatea demonstrează că ciclurile de sedimentare sunt mai complexe,
putând fi determinate în cadrul unui ciclu de sedimentare principal mai multe cicluri
secundare. Ciclurile secundare reprezintă fluctuaţiile liniei ţărmului (avansare-
retragere) în cadrul unui proces major transgresiune – regresiune (fig.43).

Fig. 43: Succesiunea sedimentelor într-un ciclu sedimentar major alcătuit din cicluri
sedimentare secundare

63
 3.2. RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURA TABULARĂ

Structura tabulară (cvasiorizontală) este acel tip de aranjare a rocilor în

care stratele au un grad de înclinare foarte redus, sub 3° (structura perfect
orizontală – 0° – nu se regăseşte în natură decât pe areale foarte restrânse).
Stratele sunt diferite ca grosime şi duritate, proprietăţi ce se răsfrâng în tipul de
relief generat în urma eroziunii diferenţiale.
Formele de relief structural nu apar decât atunci când avem o alternanţă
de strate alcătuite din roci moi cu strate alcătuite din roci dure. Eroziunea în
strate moi impune versanţi domoli, pe când eroziunea în strate dure impune
versanţi abrupţi. Caracteristica de bază a reliefului dezvoltat pe structură
cvasiorizontală este simetria, principalele forme generate de eroziunea
diferenţială fiind: suprafeţele structurale şi văile simetrice.
Interfluviile au aspect diferit în funcţie de stratul superior afectat de
procese de eroziune. Când stratul superior este alcătuit din roci moi,
interfluviul este uşor rotunjit în regiunile de podiş (fig. 44.a). Atunci când
eroziunea acţionează asupra stratului dur aflat la partea superioară, în regiunile
de podiş, interfluviul este relativ plat (fig. 44.b). Pe interfluvii pot apărea în
anumite condiţii martori de eroziune, ceea ce demonstreatză ca actualul platou
structural este exhumat, eroziunea îndepărtând aproape total stratele
acoperitoare.

Fig. 44: Relief dezvoltat în structură tabulară (cvasiorizontală)

64
 În regiunile de câmpie specifice sunt interfluviile plate şi ca urmare a
slabei fragmentări a acestor unităţi de relief. Interfluviile (platourile) tipice
pentru structura cvasiorizontală sunt (Ielenicz, 2004):
 platourile structurale extinse pe strate din roci dure şi care se
termină la contactul cu versanţii prin cornişe abrupte (fig. 45):
 platouri structurale plate sau rotunjite pe strate din roci cu
rezistenţă mai mică, pe care apar, în unele cazuri, martori de
eroziune din roci dure aplatizaţi în partea superioară (fig. 44.a);
 platouri la nivelul unui strat dur şi martori de eroziune dacă stratul
superior este alcătuit din roci moi (fig. 44.b).
Văile dezvoltate pe structură cvasiorizontală au caracteristică principală
simetria, prezentând versanţi abrupţi acolo unde intersectează numai roci dure
sau versanţi domoli acolo unde intersectează numai roci moi. Când valea
intersectează un sector de alternanţă a stratelor moi cu cele dure, rezultă pe o
parte şi pe alta a albiei versanţi în trepte (fig. 45).

Fig. 45: Vale simetrică dezvoltată în structură tabulară (cvasiorizontală)

Versanţii dezvoltaţi în strate omogene alcătuite din roci dure sunt

abrupţi, uneori la verticală, pe când versanţii dezvoltaţi în strate alcătuite din
roci moi au o pantă redusă, fiind drepţi sau uşor concavi. Când eroziunea
65
intersectează strate de duritate diferită rezultă un versant complex, cu forme de
relief structural de detaliu, subordonate versantului: cornişă, terasă structurală,
brână, poliţă, surplombă (fig.46). Asemenea forme de relief sunt des întâlnite
în regiunile de podiş, aşa cum este cazul Podişului Colorado, unde fluviul
omonim a sculptat în rocile acestuia un canion tipic pe o structură tabulară
(foto 8-10).

Fig. 46: Elemente de relief structural de detaliu pe structură tabulară (cvasiorizontală)

Foto 8: Canionul Colorado – vale simetrică (http://ae-madetolast.blogspot.ro)

66
Foto9: Podişul Colorado – platouri şi văi dvoltate pe structură tabulară
(http://opentravel.com/blogs/best-grand-canyon-pictures)

Foto 10: Canionul Colorado – forme de relief pe structură tabulară.

(http://www.diaporamapps.com)
67
 3.3. RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURA MONOCLINALĂ

Structura monoclinală este determinată de acţiunea mişcărilor tectonice

verticale, cu intensitate diferită de la o regiune la alta, prin bascularea stratelor,
ceea ce face ca un capăt al acestora să fie mai ridicat în raport cu celălalt (foto
11 şi 12). Uneori, structura monoclinală poate fi şi rezultatul acumulării
sedimentelor pe măsura retragerii apelor marine (lacustre) sau a ridicării
ţărmului, în funcţie de panta reliefului submers din apropierea liniei ţărmului
(fig. 47. a, b) (Coteţ, 1969).

Foto 11: Vale dezvoltată pe calcare dispuse monoclinal (Alpii Maritimi).

Fig. 47: Formarea structurii monoclinale în apropierea liniei ţărmului ca rezultat al

acumulării sedimentelor pe măsura: a – retragerii apelor (regresiune); b – avansării apelor
(transgresiune).

68
 Foto 12: Culme montană dezvoltată pe strate dispuse monoclinal (Alpii Dolomitici)

Principala caracetristică a formelor de relief pe structură monoclinală

decupate prin eroziune diferenţială este asimetria, în special la nivelul văilor şi
depresiunilor subsecvente cât şi al interfluviilor. Pe o formă de relief pe
structură monoclinală se observă două tipuri majore de versanţi (fig. 48):

Fig48: Tipuri majore de versanţi dezvoltaţi pe structură monoclinală

69
 un versant alungit, cu pantă lină, dezvoltat pe direcţia de cădere a stratelor;
 un versant scurt, cu pantă mare, dezvoltat în sens invers direcţiei de cădere a
stratelor (pe capete de strat) .
Complexitatea acestor două tipuri majore de versanţi este determinată şi
de alternanţa stratelor dure cu stratele moi, în multe cazuri eroziunea
exercitându-se mai activ pe discontinuităţile dintre strate, cele moi fiind mai
rapid erodate, scoţând în evidenţă şi mai mult asimetria versanţilor. Având în
vedere înclinarea stratelor, dacă stratul dur se află sub cel moale, eroziunea se
deplasează în adâncime şi lateral (fig.49).

Fig. 49: Deplasarea eroziunii uşor lateral şi în adâncime, impusă de direcţia de cădere a
stratului dur.

3.3.1. Formele de relief dezvoltate pe structura monoclinală

În structurile monoclinale unde există o alternanţă a stratelor dure cu

cele moi, procesul de eroziune diferenţială impune trei mari forme de relief:
interfluviile (cuestele), depresiunile subsecvente şi văile structurale
(subsecvente, consecvente, obsecvente), cărora le sunt subordonate forme de
relief de detaliu (cornişe, surplombe, poliţe structurale ş.a.) specifice şi
reliefului tabular (fig. 50).
Cuestele reprezintă în totalitatea lor interfluvii asimetrice între două văi
subsecvente, caracterizate de un versant alungit (spinarea sau reversul cuestei),
cu pantă redusă, dezvoltat conform cu direcţia de cădere a stratelor (foto 13 şi
14) şi un versant scurt, abrupt (abruptul, frontul sau fruntea cuestei), uneori în
trepte (în funcţie de numărul stratelor dure şi moi intersectate de reţeaua
hidrografică). Spinarea cuestei, dacă este modelată pe un strat dur, se prezintă
70
ca o suprafaţă structurală specifică reliefului tabular, cu deosebirea că prezintă
o înclinare mai mare de 3°. Dacă spinarea este modelată pe roci moi, versantul
prezintă în general un profil neregulat, fiind afectat de procese gravitaţionale
(alunecări de teren, solifluxiuni).

Fig. 50: Principalele forme de relief dezvoltate pe structură monoclinală

Racordul dintre cele două elemente – spinarea cuestei şi fruntea cuestei

– se face printr-o linie ce poate fi dreaptă, arcuită sau franjurată, numită muchia
cuestei. Aceasta suferă de-a lungul timpului cele mai multe modificări sub
impactul procesului de eroziune.
Cuestele prezintă o mare varietate de forme şi dimensiuni, în funcţie de
gradul de înclinare a stratelor, de numărul de strate dure în alternanţă cu strate
moi intersectate de organismul hidrologic, de gradul de fragmentare impus de
dezvoltarea organismelor fluviatile obsecvente şi consecvente ş.a.

71
Foto 13: Relief de cueste in Depresiunea Dumitreşti, Subcarpaţii Vrancei

Foto 14: Relief de cueste in Câmpia Transilvaniei

72
 Tipurile de cueste sunt diferenţiate după:
 Modul de grupare în raport cu gradul de înclinare a stratelor – cueste
apropiate (grad ridicat de înclinare a stratelor) şi cueste depărtate (grad
redus de înclinare a stratelor) (fig. 51);
 Raportul cu valea subsecventă de la bază şi după numărul de strate dure
intersectate – cueste simple şi cueste în trepte (fig. 52);
 Gradul de fragmentare – cueste unitare şi cueste festonate (fig. 53).

Fig. 51: A – cueste apropiate; B – cueste depărtate.

Fig. 52: A – cueste simple; B – cueste în trepte

Fig. 53: A – cueste unitare; B – cueste festonate.

73
 Mai sunt şi alte tipuri de cueste, cum ar fi cele dedublate (fig. 54.a),
tectonice (în lungul unor falii) (fig. 54.b)

Fig. 54: a – cueste dedublate; b – cueste tectonice.

Văile dezvoltate pe structura monoclinală prezintă particularităţi aparte

în funcţie de direcţia lor de dezvoltare în raport cu dispunerea stratelor.
 Văile consecvente sunt văile care se dezvoltă pe aceeaşi direcţie cu
cea de cădere a stratelor, prezentând un profil transversal simetric,
larg, iar profilul longitudinal prezintă o pantă redusă şi este lipsit, în
general, de praguri (fig. 55.a);
 Văile obsecvente sunt văile care se dezvoltă pe direcţie opusă
celei de cădere a stratelor (dezvoltare pe capete de strat),
prezentând însă, ca şi cele consecvente, simetrie în profil
transversal, dar profilul longitudinal prezintă o pantă mare şi
praguri impuse de alternanţa stratelor dure cu cele moi (fig. 55.b);
 Văile subsecvente sunt acele văi ce se dezvoltă pe o direcţie
aproximativ perpendiculară faţă de direcţia de cădere a stratelor,
fiind asimetrice în profil transversal (un versant scurt, abrupt ce
corespunde frunţii cuestei şi un versant lung şi cu înclinare redusă
ce corespunde spinării cuestei (fig. 55.c).
Depresiunile subsecvente se formează în anumite condiţii:
 Când la baza frontului cuestei râul subsecvent intersectează strate dure,
determinând o evoluţie a acestuia prin eroziune laterală mai amplă în
raport cu adâncirea pe verticală;
 Când râurile colectoare ale afluenţilor subsecvenţi ajung la un profil de
echilibru, determinând o evoluţie laterală prin eroziune a acestora.
Hogbackul este tot o cuestă, numai că gradul de înclinare a stratelor şi,
implicit, al reversului cuestei este ridicat (peste 25º). În cele mai multe cazuri,
prezintă o asimetrie relativă a ambilor versanţi (fruntea şi spinarea cuestei).

74
 Toate aceste forme de relief specifice structurii monoclinale se pot
regăsi, la scară mai mică şi pe alte tipuri de structuri, cum ar fi structura în
domuri şi structura cutată.

Fig. 55: Tipuri de văi dezvoltate pe structură monoclinală: a – vale consecventă; b – vale
obsecventă; c – vale subsecventă

3.4. STRUCTURA ÎN DOMURI ŞI RELIEFUL SPECIFIC

În anumite condiţii, ca urmare a manifestării unor mişcări tectonice de

compresiune, în structuri tabulare şi monoclinale se dezvoltă areale uşor
bombate care pot fi circulare (domuri) sau uşor alungite (brahianticlinale). Sunt
cutări secundare ce se manifestă ca reflexie a unor mişcări orogenetice asupra
depozitelor eterogene, uneori plastice din cadrul unor bazine sedimentare, sau
ca urmare a unor mişcări epirogenetice negative sau pozitive.
Aceste structuri ondulate (uşor cutate) se diferenţiază de structurile
cutate tipice prin mai multe caracteristici:
 cutele au amplpitudine mică dar o rază de curbură mare;
 flancurile domurilor şi brahianticlinalelor prezintă o declivitate redusă,
până aproape de cvasiorizontalitate;
 extensiunea liniară a cutelor este redusă, de la câteva sute de metri la
zeci de kilometri;
75
  aceste pseudocutări sunt, în cele mai multe cazuri, generate de reflexia
unor mişcări orogenetice mai vechi sau mai recente din spaţii apropiate
(fig. 56)sau al deplasării pe verticală a unor blocuri ce alcătuiesc
fundamentul unei structuri sedimentare acoperitoare (fig. 57).
În relief, aceste boltiri au aspectul unor culmi bombate circulare sau
alungite separate de văi sau microdepresiuni.
Imediat după exondarea şi boltirea formaţiunilor respective, pe flancuri
se instalează o reţea hidrografică alcătuită din văi aflate la baza versanţilor, văi
ce colectează pâraiele cu dispoziţie radială dezvoltate pe flancurile domului,
numite „ruz”.
Pe măsură ce aceste pâraie golesc domul, în interiorul acestuia ia
naştere o depresiune circulară sau alungită numită butonieră, care prezintă pe
flancurile interne cueste circulare sau cueste faţă în faţă (fig. 58).

Fig. 56: Cutare secundară generată de reflexia unor cutări mai vechi sau mai recente din
spaţii mai apropiate

Fig. 57:Bombare generată de deplasarea pe verticală a unor blocuri ce alcătuiesc

fundamentul unei structuri sedimentare acoperitoare

Fig. 58: Secţiune transversală printr-un dom în care s-a format o butonieră

76
 Apele colectate în interiorul acestor butoniere, prin intermediul unor
bazine torenţiale obsecvente, sunt evacuate printr-o vale ce „spintecă”
flancurile, formând un sector de vale numit clisură.
În interiorul butonierei ies în evidenţă martori de eroziune (fig 59),
impuşi de existenţa unor strate mai dure, greu erodabile.
Dacă stratul superior al domurilor este alcătuit din roci sedimentare
plastice (argile, marne), atunci, în anumite condiţii (climatice, grad de
acoperire cu vegetaţie, declivitate, presiune antropică) se pot declanşa alunecări
de teren ce modelează radical configuraţia versanţilor afectaţi (foto 15)

Fig. 59: Evoluţia unei butoniere într-un dom

Foto. 15: Alunecări de teren pe flancul unui dom (Câmpia Transilvaniei)

77
 Există situaţii în care domul sau brahianticlinalul este alcătuit dintr-o
alternanţă de strate dure şi strate moi, complicând astfel morfologia butonerei.
În cazul acesta, pe flancurile interne putem avea un sistem de cueste etajate,
uneori circulare sau eliptice, alteori faţă în faţă, cu o vatră ce poate prezenta
martori de eroziune (fig. 60).

Fig. 60: Secţiune printr-o butonieră dezvoltată într-un dom alcătuit din alternanţe de strate
dure şi strate moi.

Brahianticlinalele ocupă suprafeţe considerabil mai mari decât

domurile, dar procesul de golire este asemănător (Posea et al, 1976), iar
butonierele pot prezenta o deschidere. În anumite situaţii, atunci când
brahianticlinalul este decupat longitudinal de o vale, butoniera rezultată în
urma evacuării interiorului are două deschideri.
În funcţie de forma şi complexitatea pe care o au distingem următoarele
tipuri de butoniere (Chardonnet, 1955):
 butoniere circulare, specifice domurilor circulare sau uşor eliptice al
căror interior a fost în mare parte evacuat; au un diametru ce variază de
la câzeva sute de metri la câţiva kilometri; dacă stratul superior este
dur, se impun în peisaj cuestele circulare sau cele eliptice; dacă rocile
din care este constituit domul sunt moi, atunci versanţii butonierei au un
profil puternic neregulat ca urmare a alunecărilor de teren şi
torenţialităţii;
 butoniere alungite, specifice brahianticlinalelor, cu o lungime ce uneori
atinge câţiva zeci de kilometri;
 butoniere simple, care nu prezintă strate dure în partea centrală, astfel
încât nu complică relieful;
78
  butoniere complexe, care prezintă strate dure în partea centrală, astfel
încât relieful este mai diversificat (martori de eroziune, cueste faţă în
faţă, cueste etajate, văi subsecvente şi obsecvente etc.).

3.5. RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURA DIAPIRĂ

Acest tip de structură corespunde anticlinalelor formate prin împingerea

şi străpungerea de către un sâmbure de rocă plastică (sare, sulf, gips, cărbune
etc.), a unor strate sedimentare acoperitoare (fig. 61).

Fig. 61: Secţiune printr-o structură diapiră

Ca urmare a densităţii mai reduse a sării cât şi presiunii exercitate de

masa de roci acoperitoare, roca plastică şi mai uşoară începe să migreze spre
suprafaţă acolo unde grosimea stratelor acoperitoare este mai redusă. Procesul
este de lungă durată, desfăşurându-se de-a lungul a milioane de ani, ducând în
final la bombarea (cutarea) stratelor acoperitoare şi străpungerea parţială sau
totală a acestora. Uneori, acest proces de formare şi ridicare a sâmburelui de
rocă spre suprafaţă este însoţit şi de facturarea stratelor de roci de deasupra.
Ulterior, aceste anticlinale au o evoluţie asemănătoare
brahianticlinalelor, rezultând butoniere simple sau complexe. Când sâmburele
79
de rocă plastică străpunge în totalitate stratele acoperitoare, acesta este supus
modelării subaeriene, rezultând un relief caracteristic.
În cazul depozitelor de sare scoase la zi, în urma eroziunii fizice şi
chimice generate de apele provenite din precipitaţii, scurgerea de suprafaţă sau
subterană, rezultă un relief foarte asemănător cu cel dezvoltat pe calcare.
Astfel, la suprafaţă pot fi întâlnite doline, văi de sufoziune, avenuri, lapiezuri,
poduri naturale etc. Iar în subteran se pot dezvolta grote, peşteri şi subordonate
acestora stalactite, stalagmite, anemolite, perle, draperii etc. (foto 16)

Foto 16: Perle de peşteră în sare

3.6. RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURA CUTATĂ

Structura cutată este carcateristică regiunilor de orogen, supuse

mişcărilor tectonice orizontale de compresie sau verticale. Aici iau naştere
unităţile montane şi submontane, caracterizate prin structuri complicate: cutate,
faliate, şariate, vulcanice etc.
Structura cutată este cea în care stratele de roci, în cele mai multe cazuri
de natură sedimentară, sunt ondulate (curbate, îndoite) sub forma unor cute ce
îmbracă dimensiuni şi forme diferite.

80
 O cută este o deformaţie a stratelor din crusta terestră rezultată în urma
curburii (îndoirii) acestora sub acţiunea unor mişcări verticale sau orizontale
(tangenţiale) ale scoarţei terestre (Pauliuc, 1968).
Cuta este alcătuită dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi dintr-o
arcuitură concavă numită sinclinal. Elementele unei cute sunt: şarniera,
flancurile cutei, creasta, talpa, planul axial, înălţimea, lăţimea (fig. 62).

Fig. 62: Elementele unei cute

 Şarniera este reprezentată de linia ce urmăreşte punctele de maximă

curbură ale stratului cutat;
 Creasta cutei (axul cutei) este dată de linia care uneşte punctele cele
mai ridicate topografic ale suprafeţei unei cute (Pauliuc, Dinu, 1985);
 Talpa cutei (axul sinclinalului) este linia care uneşte punctele cele mai
coborâte topografic ale suprafeţei unei cute;
 Planul axial este planul care trece prin şarnierele tuturor stratelor
prinse în cuta respectivă;
 Flancurile cutei sunt reprezentate de suprafeţele care fac legătura între
creasta şi talpa cutei.
 Înălţimea cutei este dată de distanţa pe verticală între creasta şi talpa
cutei;
 Lăţimea cutei este dată de distanţa măsurată pe orizontală între două
creste alăturate sau între două linii de talpă alăturate;
81
  Lungimea cutei este distanţa măsurată pe orizontală, paralel cu creasta,
între punctele în care aceasta se scufundă sub depozitele mai noi.

3.6.1. Clasificarea cutelor sau a asociaţiilor de cute

În funcţie de petrografia stratelor, de direcţia şi forţa cu care acţionează

mişcările tectonice orizontale sau verticale, cutele rezultate pot îmbrăca forme
diferite în funcţie de poziţia planului axial (Pauliuc, Dinu, 1985): drepte
(simetrice), înclinate, deversate, răsturnate, înguste, largi, în evantai, faliate,
cute solzi, cute diapire, pânze de acoperire, pânze de şariaj (fig. 63-68).

Fig. 63: Clasificarea cutelor după poziţia planului axial (după Pauliuc şi Dinu, 1985 cu
modificări)

Fig. 64: Tipuri de cute după modul de îmbinare a flancurilor (A, B) şi după raportul dintre
flancuri (C).

82
  Cutele drepte se remarcă prin planul axial vertical, iar cele două
flancuri ale cutei formează unghiuri de înclinare aproximativ egale şi
simetrice cu acesta (fig. 63.a);
 Cutele înclinate prezintă planul axial înclinat, iar ambele flancuri ale
cutei sunt în poziţie normală (fig. 63.b);
 Cutele deversate prezintă planul axial înclinat, iar unul dintre flancuri
se află în poziţie răsturnată (flanc invers) (fig. 63.c., foto 17);

Foto 17: Cută deversată (http://www.flickr.com/photos/wyojones/galleries)

Fig. 65: Cută faliată Foto .18: Falie în structură cutată

(http://www.williamsclass.com)
 Cutele culcate se remarcă prin planul axial aproape de orizontală şi
unul din flancuri răsturnat (fig. 63.d);

83
 Cutele răsturnate prezintă planul axial rotit cu mai mult de 90° faţă de
verticală (fig. 63.e).
 Cutele înguste (strânse) se remarcă prin unghiul ascuţit care se
formează între flancuri (fig. 64.a);
 Cutele largi prezintă un unghi mai larg (peste 90°) între flancuri (fig.
64.b).
 Cutele în evantai se remarcă prin prezenţa a două planuri axiale
înclinate faţă de verticală şi toate flancurile au poziţie răsturnată (fig.
64.c);
 Cutele faliate sunt cute de diferite forme, dar care au fost forfecate de o
falie sau mai multe la nivelul axului sau flancurilor (fig. 65, foto 18).

Fig. 66: Structură diapiră

 Cutele diapire se remarcă prin capacitatea rocilor mai ductile (sare,

gips, anhidrit etc.), din nucleul unor anticlinale, de a străpunge stratele
acoperitoare care au o densitate mai mare (fig. 66 );
 Pânzele de acoperire sunt cute culcate sau răsturnate dar dezvoltate
foarte mult în raport cu celelalte, acoperind în totalitate alte cute mai
puţin dezvoltate (fig. 67);

Fig. 67: Pânza de acoperire

84
 Pânzele de şariaj reprezintă o asociaţie de cute de diferite forme şi
mărimi care se deplasează de-a lungul unei suprafeţe de ruptură
(suprafaţă de şariaj) peste altă asociaţie de cute care rămâne pe loc
(autohton) (fig. 68).

Fig. 68: Pânza de şariaj

 Anticlinoriul este un sistem de cute anticlinale şi sinclinale care a fost

supus unei mişcări de boltire în ansamblu; are aspectul unui anticlinal
de mari proporţii, care are pe flancurile sale cute secundare (fig. 69);
 Sinclinoriul reprezintă o grupare de cute sinclinale şi anticlinale care
prezintă în ansamblu o structură sinclinală (fig. 69)

Fig. ... : Anticlinoriu şi sinclinoriu.

85
 3.6.2. Forme de relief dezvoltate pe structură cutată

Pe structura cutată aflată în plin proces de înălţare, agenţii de modelare

subaerieni modelează o gamă variată de forme de relief specifice (figurile 70 şi
71).

Forme de relief de concordanţă directă sunt forme de relief în care

influenţa tectonicii este determinantă:
 Culmea de anticlinal – interfluviu sau un aliniament de înălţimi
dezvoltat în lungul crestei (axului de anticlinal) (foto 19);
 Valea de sinclinal – aliniament dezvoltat în cea mai mare parte în
lungul tălpii (axei de sinclinal), cu un profil transversal simetric pe cute
simetrice sau asimetric pe cute asimetrice, cu afluenţi de tip torenţial;
 Ruzul – afluent de tip torenţial al unei văi de sinclinal, asemănătoare
văilor consecvente, ce coboară perpendicular pe flancurile
anticlinalului; are un profil transversal simetric, îngust sau mai larg, în
funcţie de duritatea rocilor, cu un profil longitudinal ce poate prezenta
rupturi de pantă atunci când, prin eroziune liniară străpunge strate cu
duritate diferită;

Fig. 70 : Forme de relief pe structură cutată (1)

 Clisura – sector de vale transversală ce fragmentează un anticlinal,

făcând legătura între două sinclinale alăturate;
 Şa de anticlinal – sector transversal coborât din lungul unei culmi de
anticlinal generată de tectonică;
 Depresiune sinclinală – culoar dezvoltat în lungul unui sinclinal larg
sau al unui sinclinoriu.

86
 Foto 19 : Culme de anticlinal (http://www.larousse.fr/encyclopedie/image)

Fig. 71: Forme de relief pe structură cutată (2)

Forme de relief de concordanţă inversă sunt forme de relief rezultate

ca urmare a acţiunii foarte îndelungate a eroziunii subaeriene, astfel încât
formele pozitive (culmi, butoniere.) corespund sinclinalelor iar cele negative
(văi, depresiuni) corespund anticlinalelor (fig. 72)
 Valea de anticlinal – este instalată în partea axială a unui anticlinal
(inversiune de relief); se dezvoltă ca un afluent al unui râu principal,
transversal pe cută (formează clisura); determină în timp formarea unor
cueste faţă în faţă sau hogbackuri;
 Culmea de sinclinal (sinclinalul suspendat) – formă pozitivă de relief
(masiv, culme, vârf) cu structură sinclinală;

87
  Butoniera de anticlinal – excavaţie elipsoidală formată prin eroziunea
regresivă a văilor de tip „ruz”

Fig. 72: Forme de relief de concordanţă inversă

3.7. RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURĂ FALIATĂ

Structura faliată este determinată de mişcările tectonice verticale ce

acţionează asupra unor porţiuni din scoarţa terestră caracterizate iniţial de un
altfel de structură: tabulară, monoclinală, cutată, vulcanică etc.

3.7.1. Elementele unei falii. Tipuri de falii

Suprafaţa contactului dintre două blocuri formează planul faliei,

aliniamentul în lungul căruia cele două blocuri se mişcă tangenţial, iar linia
care apare la zi în lungul contactului blocurilor reprezintă linia de falie.
Înălţimea faliei reprezintă distanţa pe verticală între feţele superioare ale celor
două blocuri, iar pasul faliei este dat de distanţa pe orizontală dintre muchiile
celor două blocuri.
Faliile pot fi normale (atunci când compartimentul situat deasupra
planului de falie este coborât faţă de celălat) şi inverse (când compartimentul
situat deasupra planului faliei este urcat).
Mai sunt de amintit faliile de decroşare, atunci când mişcarea contrară
a celor două blocuri învecinate este orizontală (fig. 73).
.

88
Fig.73.: Elementele unei falii şi tipuri de falii

89
 3.7.2. Relieful specific dezvoltat pe structura faliată

Principalele forme de relief ce iau naştere pe structura faliată, în urma

proceselor de eroziune subaeriană în combinaţie cu mişcările tectonice sunt:
abrupturile de falie, horsturile şi grabenele (fig. 74, foto 20)

Fig. 74: Asociaţie de horsturi şi grabene specifice regiunilor puternic faliate

 Abruptul de falie – reprezintă porţiunea din planul de falie situată

deasupra liniei de falie şi reflectă mărimea înălţării sau coborârii unui
bloc în rapot cu altul;
 Horstul – este o formă simplă sau complexă reprezentată de
blocul/blocurile faliate înălţate. Pe toate laturile are planuri de falie şi
domină regiunile înconjurătoare prin abrupturi. Sunt specifice
masivelor muntoase caledoniene şi hercinice, dar apar în anumite
situaţii şi în orogenele alpine;

90
  Grabenul – constituie un compartiment, de regulă alungit, cu aspectul
unei depresiuni sau culoar tectonic dezvoltat la nivelul unui bloc şi care
este înconjurat de culmi muntoase ridicate tectonic. Între ele sunt
planuri de falie.

Foto 20: Asociaţie de horsturi şi grabene (Nevada, S.U.A.) (http://clasfaculty.ucdenver.edu)

91
 4. VULCANISMUL ŞI MAGMATISMUL

În peisajul Pământului, încă de la formare sa,

s-a impus relieful vulcanic alături de cel de coliziune (cratere). Acest tip de
relief este strâns legat de apariţia magmei provenită din interiorul scoarţei sau
din manta la suprafaţa scoarţei terestre, fie pe uscat fie pe fundul oceanelor.
Este un relief foarte variat, putând avea aspectul unor platouri mai mult
sau mai puţin extinse, al unor lanţuri vulcanice sau al unor conuri izolate, se
poate întâlni sub forma unor insule sau arhipelaguri vulcanice sau sub forma
unor imense lanţuri muntoase submarine (dorsale) (fig. 75).
Vulcanul poate fi definit ca fiind forma de relief generată prin
acumularea materialului magmatic (lavă şi piroclastite) la suprafaţa terestră, în
mod permanent sau ritmic, pe toată durata activităţii vulcanice.
Pe suprafaţa terestră sunt în activitate sau au fost activi în timpuri
istorice peste 1200 de vulcani, la care se adaugă alte zeci de mii de vulcani a
căror activitate trecută este dovedită de formele de relief specifice existente
încă după ce sute de mii sau milioane de ani au fost supuse proceselor de
modelare. Având în vedere atât activitatea vulanică trecută cât şi cea prezentă,
putem distinge 7 regiuni vulcanice majore:
 Cercul de foc al Pacificului are cea mai mare extensiune, aici
manifestându-se mai mult de ¾ din vulcanii activi ai Pământului. Se
desfăşoară începând de pe coasta vestică a Americii, din sud, din Ţara
de Foc spre nord până în Alaska, apoi continuă cu arhipelagul
Aleutinelor, Peninsula Kamceatka din extremitatea estică a Asiei,
insulele Kurile, arhipelagul japonez, arhipelagul Filipine, insula Noua
Guinee, până în Noua Zeelandă. Cea mai mare parte a activităţii
vulcanice din această regiune este legată de aliniamentele de subducţie
a plăcilor litosferice;
 Regiunea Intrapacifică include toate insulele vulcanice şi vulcanii
submarini din interiorul Cercului de foc al Pacificului. O mare parte a
acestor vulcani sunt legaţi de dorsalele pacifice, de unele falii
transformante şi de “punctele calde”;

92
Fig. 75: Terra: Repartiţia vulcanismului
93
  Regiunea Oceanului Indian prezintă patru aliniamente vulcanice
majore. Trei dintre acestea sunt legate de rifturile ce secţionează
fundul acestui bazin oceanic, iar cel de-al patrulea este legat de aria de
subducţie din vestul Peninsulei Indochina şi arhipelagului Indonezian;
 Regiunea Atlantică include dorsala ce se desfăşoară de la nord de
Islanda până în sudul Oceanului Atlantic, dar şi vulcanii din lungul
faliilor transformante sau din zonele continentale marginale, precum şi
vulcanii ce ţin de aliniamentele de subducţie din Caraibe;
 Regiunea mediteraneană cuprinde vulcanii din bazinul Mării
Mediterane şi Mării Egee, dar şi din sudul continentului european;
 Regiunea pontico-caucaziană include vulcanii din podişurile
Anatoliei şi Armeniei, din munţii Carpaţi, Elbrus şi Caucaz;
 Regiunea est-africană şi a Asiei Mici este strâns legată de riftul
continental ce se extinde din sud-estul Africii prin estul acestui
continent, prin Marea Roşie până la Marea Moartă. Deasemenea,
vulcanii stinşi din Madagascar, arhipelagul Comore şi insulele
Mascarene pot fi incluşi acestei regiuni.

4.1. TIPURI DE ACTIVITĂŢI VULCANICE

În mişcarea sa ascendentă spre suprafaţă, magma poate fi însoţită de

cantităţi impresionante de gaze (dioxid de carbon, hydrogen sulfurat etc.) şi
vapori de apă, generând la suprafaţa terestră diferite produse vulcanice. Atunci
când magma nu ajunge la suprafaţă, aceasta se “infiltrează” prin fisurile şi
golurile din scoarţa terestră, formând corpuri magmatice intrusive.

4.1.1. Tipuri de erupţii vulcanice

În funcţie de compoziţia chimică a lavei, de forma deschiderii prin care

erup lavele, natura erupţiei, forma reliefului nou creat, natura produselor, se
înregistrează mai multe tipuri de erupţii vulcanice: islandez, hawaian,
strombolian, vulcanian, vezuvian, plinian, peléean şi submarin.
Tipul islandez se caracterizează prin expulzarea liniştită a lavelor
bazice ce urcă din astenosferă de-a lungul unor fisuri cu lungimi variabile (fig.
94
76, foto 21). Lavele expulzate sunt foarte fluide şi în cantităţi foarte mari,
curgând pe suprafeţele uşor înclinate la distanţe foarte mari, generând
dezvoltarea unor “platouri bazaltice” cu grosimi de sute sau mii de metri. Una
dintre erupţiile cele mai impresionante de acest tip s-a înregistrat în anul 1783,
la Laki în Islanda, când de-a lungul unui graben cu o lungime de circa 20 km,
după o primă fază explozivă generată de contactul magmelor cu apele vadoase
însoţită de o mare cantitate de cenuşă, a urmat o perioadă lungă de deversare a
lavelor bazaltice la mare distanţă de locul erupţiei, de-a lungul a două văi.

Foto 21: Vulcanul Laki, Islanda (www.geostudy.zoomshare.com )

În urma acestei erupţii, circa 10.000 de oameni (surse neoficiale

menţionează 18.000) şi-au pierdut viaţa, iar norii de cenuşă rezultaţi au
persistat o lungă perioadă de timp asupra insulei, accentuînd asprimea iernii ce
a urmat. Un alt vulcan localizat în Islanda este Hekla, situat în lungul unei
fisuri cu o lungime de circa 40 km. O caracteristică a acestui vulcan este
prezenţa a numeroase cratere care erup periodic, ultima de acest gen având loc
în anul 2000. Domină erupţiile de tip bazaltic liniştite, dar acestea sunt însoţite
uneori de erupţii explozive, cu degajări de cenuşă în cantitate foarte mare.

95
 Fig. 76: Erupţie de tip islandez

Acest tip de erupţii este frecvent întâlnit în Islanda şi Noua Zeelandă,

dar de-a lungul timpului s-a manifesta şi pe teritoriul SUA (platoul Snake
River), Africa, America de Sud etc. Erupţiile sunt legate de activitatea rifturilor
oceanice, aliniamente de distensie a plăcilor litosferice, acolo unde dorsala
creată de efuziuni iese sub forma unor insule de sub apele oceanului, dar şi de
rifturile continentale, unde magma din astenosferă urcă de-a lungul fracturilor
ce separă horsturile de grabene şi erupe sub formă de curgeri de lavă.
Tipul hawaian este reprezentat de erupţii bazaltice, foarte fluide, pe
fracturi suprapuse unor rezervoare magmatice aflate la mare adâncime, mai
precis la baza mantalei (fig. 77). Aceste erupţii sunt însoţite de expulzări de
lavă mai puternice (fântâni de lave) generate de expansiunea bulelor de gaze.
Erupţiile liniştite dau naştere unor râuri şi lacuri de lavă de mari dimensiuni,
care se răcesc progresiv, generând la suprafaţă o crustă solidă fierbinte. Sub
această crustă continuă să curgă râuri de lavă sau se formează adevărate lacuri
fierbinţi cu temperaturi de sute de grade.
În cele mai multe cazuri, aceste erupţii dau naştere unor aliniamente
insulare, aşa cum este cazul arhipelagurilor Hawaii-Emperor, Galapagos,
Azore, Comore, Tuamotu, Gilbert-Marshal, Reunion-Maurices-Seychelles etc.
Atunci când punctele calde se află sub plăci continentale, erupţiile dau în

96
decursul timpului naştere unor vulcani aliniaţi în direcţia de deplasare a plăcii,
cel mai vechi fiind în vârful aliniamentului vulcanic respective (fig. 78).

Fig. 77: Vulcan de tip hawaian

Fig. 78: Evoluţia unui “punct cald” şi

naşterea unui aliniament vulcanic deasupra
acestuia

În anul 1963 J. Tuzo Wilson a

propus o teorie a “punctelor calde”
(Hotspots), completată ulterior cu un
model de către W. Jason Morgan în
anul 1971. Conform acestei teorii,
punctele calde sunt localizate la baza
mantalei, de unde, la anumite intervale
de timp sunt expulzate spre suprafaţa
terestră fluxuri de magmă fierbinţi,
bazice, ce străbat mantaua şi placa

97
litosferică, generând o erupţie vulcanică şi, implicit, dezvoltarea unui aparat
vulcanic. Ca urmare a deplasării plăci litosferice străpunse, după un timp
vulcanul îşi schimbă poziţia, depărtându-se de canalul de expulzare a lavei. În
aceste noi condiţii, în contextul în care „punctul cald” continuă să funcţioneze,
se formează un nou canal şi un alt aparat vulcanic, cel anterior încetându-şi
activitatea. În funcţie de durata de funcţionare a punctului fierbinte (milioane
sau zeci de milioane de ani), pot lua naştere aliniamente de vulcani pe direcţia
de deplasare a plăcii litosferice afectate. În prezent au fost determinate la
suprafaţa scoarţei terestre 55 de asemenea puncte fierbinţi, dintre care 21 sunt
active (Wilson, 1972).

Foto. 22: Kilauea, Hawaii – Fântână de lavă (http://www.pbs.org/wnet/nature)

Tipul strombolian este caracterizat prin activitatea intensă şi aproape

continuă, în care expulzările de lavă bazaltică alternează cu cele andezitice în
aparate vulcanice cu poziţie centrală (fig. 79). Lavele fierbinţi şi active sunt
localizate în cratere unde se acumulează.
Predomină erupţiile explozive aproape continue, cu emisii de gaze şi
vapori de apă ce fragmentează lava, generând scorii, lapili şi bombe, dar nu şi
cenuşă. Proiectilele de lavă incandescentă expulzate se răcesc înainte de a
98
cădea pe sol, iar gazele şi vaporii de apă formează deasupra conului vulcanic
nori de culoare albă, ceea ce demonstrează absenţa cenuşii.
Aceste erupţii permanente şi moderate ca intensitate sunt întrerupte
uneori de momente paroxistice puternice, iar periodic au loc expulzări de lavă
fluidă bazaltică, asemănătoare celor de tip hawaian. Aparatul vulcanic construit
în urma acestui tip de erupţii se remarcă prin prezenţa unui con central
stratificat, în care materialele piroclastice alternează cu strate de lavă.
Acest tip de erupţii sunt caracteristice vulcanului Stromboli (foto 23)
situat în arh. Lipari din Marea Tireniană, dar şi altor vulcani precum Izalco (El
Salvador), Paricutin (Mexic), Erebus (Antarctica) etc.

Fig. 79: Vulcan de tip strombolian

99
Foto. 23: Erupţie a vulcanului Stromboli, arh. Lipari (http://geology.com/volcanoes/stromboli)

Tipul vulcanian se remarcă prin perioade de calm cu durată variabilă

întrerupte de activităţi paroxistice violente, explozive (fig. 80).
Acest tip de erupţie este impus de natura magmelor andezitice şi
dacitice care, în cele mai multe cazuri, se consolidează rapid în partea
superioară a craterului sub forma unei cruste. Presiunea exercitată de gazele şi
lava acumulată determină o explozie violentă şi aruncarea materialului
piroclastic rezultat (cenuşă, lapili, bombe) ce cad pe versanţii vulcanului.
Prezenţa din abundenţă a cenuşei este dată de culoarea închisă a norilor de
deasupra locului erupţiei. Uneori, pe versanţii vulcanului se revarsă şi lave, dar
în cantităţi reduse.
Aparatul vulcanic rezultat este de tip stratocon, cu alternanţe de strate
groase alcătuite din piroclastite şi strate subţiri de lavă consolidată. Cel mai
reprezentativ vulcan ce se manifestă în acest mod este chiar cel care i-a
împrumutat denumirea – Vulcano (foto 24), aflat în arh. Lipari de la nord-est
de Sicilia, în Marea Tireniană. Alţi vulcani de acest tip se întâlnesc în

100
Peninsula Kamceatka, cum ar fi vulcanul Bezimianîi, care dă naştere în urma
erupţiilor unor nori cu înălţimea de peste 20 kilometri.

Fig. 80: Erupţie de tip vulcanian

Foto 24: Vulcanul Vulcano, arh. Lipari (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Isola_vulcano.jpg )

101
 Tipul vezuvian se regăseşte în erupţiile vulcanului Vezuviu, cel care i-
a dat şi numele, localizat pe coasta occidentală a Italiei, în apropierea oraşului
Napoli (foto 25).

Foto 25: Erupţia din anul 1822 a vulcanului Vezuviu a provocat o coloană de cenuşă şi gaze
cu o înălţime de circa 14 kilometri (http://en. wikipedia.org/wiki/Mount_Vesuvius)

102
 Acest tip de vulcanism se caracterizează prin erupţii explozive foarte
violente urmate de moment de calm total, când nu se înregisterază nici-un fel
de manifestări de natură vulcanică sau seismică. Mecanismul este determinat
de blocarea totală a coşului vulcanic şi prezenţa la mare adâncime a camerei
magmatice, ceea ce face ca presiunea foarte mare a gazelor acumulate să se
localizeze acolo.
Materialul expulzat în urma erupţiei de tip exploziv este dominant
piroclastic, de natură andezitică, iar lavele ce însoţesc erupţia sunt caracterizate
de un grad ridicat de vâscozitate. În timp sunt formate aparate vulcanice de
tipul stratoconurilor, asemănătoare celor de tip vulcanian. Erupţiile sunt
ritmice, ele producându-se la intervale aproximativ egale de timp.
Tipul plinian este asemănător din anumite puncte de vedere cu cel
vezuvian, doar că erupţia este mult mai violentă şi antrenează expulzări de
lavă, piroclastite şi gaze în cantităţi impresionante (fig 81, foto 26). De
asemenea, în urma exploziei o parte a aparatului vulcanic preexistent este
afectat, fiind distrus parţial.
Acest tip de erupţie a fost descris pentru prima dată de Pliniu cel
Bătrân înainte de a muri el însuşi sufocat de gazele şi cenuşa rezultate în urma
erupţiei vulcanului Somma (vulcanul preexistent Vezuviului), în anul 79 d.Hr.
Nepotul său, Pliniu cel Tânăr, continuă descrierea detaliată a fenomenului,
fiind astfel cunoscute detaliile erupţiei şi consecinţele acesteia asupra oraşului
Pompei, distrus aproape în întregime.
În erupţie sunt antrenate lave cu un grad ridicat de vîscozitate,
predominant andezitice, ceea ce implică caracterul acid al erupţiei.
Aceste lave sunt complet pulverizate de forţa exploziei impusă de
cantitatea mare a gazelor şi presiunii ridicate, rezultând cenuşă, lapili, bombe şi
piatră ponce. O consecinţă imediată a expulzării unei cantităţi aşa de mari de
magmă din camera magmatică este crearea unui gol în interior şi prăbuşirea
parţială a părţii superioare a conului vulcanic (colaps).
Se formează o depresiune circulară sau eliptică în interiorul căreia se va
forma noi domuri ce prevestesc o viitoare erupţie. Exemple recente de
asemenea erupţii sunt numeroase, cea mai puternică fiind erupţia vulcanului
Krakatoa din apropiere de Sumatra, din anul 1883. Insula clădită de-a lungul
timpului de acest vulcan a fost distrusă aproape în totalitate de forţa exploziei,
locul său fiind luat de o calderă imensă inundată de apele oceanului.

103
 Alte erupţii de acest fel au fost cele ale vulcanilor Mount Tambora
(1815), St. Helen (1980) şi Pinatubo (1991).

Fig. 81: Erupţie de tip plinian

104
Foto 26: Erupţie acidă – vulcanul St. Helens (http://thebibleistheotherside.wordpress.com)

Tipul Peléean este determinat de caracterul extrem de vâscos al

magmei de tip andezitic, dacitic sau riolitic, fiind caracteristic vulcanului
Mount Pelée din Martinica (Antilele Mici) (foto 27 şi 28).
Această magmă se consolidează total în interiorul coşului vulcanic,
dând naştere unui „dop” de formă cilindrică sau de ac (protuziune) ce
împiedică ascensiunea magmei şi gazelor spre suprafaţă. Ca urmare a blocării
coşului vulcanic de aceste protuziuni, gazele nu pot fi eliberate şi se
acumulează împreună cu magma păstoasă din interior, creându-se o presiune
foarte ridicată. În momentul în care protuziunea ce împiedică ascensiunea
acestor materiale vulcanice spre suprafaţă nu mai reuşeşte să opună rezistenţă,
este expulzat cu o forţă impresionantă alături de cantităţi mari de fragmente
rupte din structura aparatului vulcanic (cu diametrul de ordinul metrilor), dar şi
de cenuşă provenită din pulverizarea lavei incandescente. Aceste materiale
grele în raport cu aerul din jur sunt antrenate într-o mişcare descendentă pe
versanţii aparatului vulcanic sub forma norilor arzători (fig. 82).
105
 Fig. 82: Erupţie de tip peléan

Foto 27: „Turnul” Pelée format

anterior erupţiei din anul 1902. El a
fost împins progresiv şi apoi complet
distrus în urma erupţiei vulcanului
Mount Pelée (www.geology.sdsu.edu).

Exploziile nu sunt
întotdeauna verticale, uneori
expulzarea materialelor vulcanice
făcându-se lateral, astfel încât
viteza de deplasare pe versanţi a
norilor arzători se face cu viteze
ce uneori depăşesc 200 km/oră,
iar temperatura depăşeşte 700°C.
Aceştia pot parcurge câţiva
kilometri sau chiar mai mult faţă
de locul exploziei înainte de a-şi
pierde energia şi ca materialul să
se depună în strate variabile ca
grosime. După explozia iniţială
erupţia mai poate continua, fiind expulzate lave ce încorporează bule de gaze şi
care se revarsă dincolo de marginile coşului vulcanic rămas după explozie.
106
 Foto 28: Erupţia vulcanului Mount Pelée din
anul 1902 (www.scarborough.k12.me.us)

După răcire, aceste lave

spumoase (Rădulescu, 1976) se
transformă într-o piatră ponce diferită
de cea formată prin procese
explozive, prezentând fiame alungite
pe direcţia de curgere. După încetarea
erupţiei, lava rămasă în coşul
aparatului vulcanic se solidifică,
formând o nouă protuziune ce va
permite iarăşi acumularea unei
presiuni ridicate în interior. Alături de
Mount Pelée şi alţi vulcani prezintă
asemenea erupţii violente, cum ar fi
Santa Maria (Guatemala), Lopevi
(Noile Hebride, Mayon (Filipine) (foto 29), Merapi (Djava) etc.

Foto 29: Erupţia vulcanului Mayon (Filipine) din anul 1984 (http:// en.wikipedia.org)

107
 Erupţiile submarine sunt foarte răspândite, caracterizându-se prin
faptul că erupţia materialului se face în domeniul submers, generând fenomene
specifice. Asemenea manifestări sunt localizate preponderent în lungul
aliniamentelor de expansiune (acreţie) a scoarţei terestre, dar şi în lungul
aliniamentelor de convergenţă a plăcilor litosferice. Şi în cazul evoluţiei
vulcanismului legat de punctele fierbinţi, în cazul în care acestea afcetează
fundul bazinelor oceanice, în prima fază de dezvoltare a aparatelor vulcanice
fenomenul se manifestă exclusiv în domeniul submarin. În cazul aliniamentelor
de subducţie, vulcanismul iniţial este de tip submarin în cele mai multe cazuri,
dar prin creşterea progresivă a aparatelor vulcanice pot să evolueze ulterior
subaerian (foto 30).

Foto 30: Erupţie submarină în Oceanul Pacific (http://mannaismayaadventure.com)

Dacă expulzările de lavă în lungul rifturilor sunt în general liniştite,

lipsite de spectaculozitate datorită carcaterului bazic şi ultrabazic al
materialului, în cazul activităţii vulcanice submarine din lungul aliniamentelor
de subducţie a plăcilor litosferice, erupţiile se carcaterizează în general prin
108
caracterul exploziv, ca urmare a acidităţii materialului magmatic antrenat şi
cantităţii mari de gaze existente în acesta.

4.1.2. Produsele manifestărilor efuzive

Sunt acele manifestări care au drept consecinţă expulzarea la suprafaţa

terestră a lavelor, piroclastitelor, gazelor şi vaporilor de apă, a izvoarelor
fierbinţi şi gheizerelor.
Lava reprezintă magma provenită din camerele magmatice din litosferă
sau din manta care ajunge la suprafaţă. În funcţie de compoziţia mineralogică
şi proprietăţile chimice ale magmei, aceasta poate fi bazică, acidă sau
intermediară. Conţinutul in silice este determinant, proporţia acesteia oscilând
între 44 şi 75%.
 Lavele bazice se remarcă prin proporţia redusă de silice dar şi prin
abundenţa fierului şi magneziului. Aceste lave provin din magma ce
se ridică din astenosferă sau din “punctele fierbinţi” de la baza
mantalei, rezultată în urma dezintegrării radioactive şi temperaturilor
ridicate, de peste1000°C. Din puncte de vedere al stării fizice, lavele
bazice sunt dense şi foarte fluide, ceea ce face ca la suprafaţă să se
răcească mai greu, favorizând erupţiile vulcanice lente (foto 31).

Foto 31: Erupţie bazică – Hawaii (www.geostudy.zoomshare.com )

109
 Lavele acide provin din magmele ce se formează în litosferă, cu
deosebire în lungul aliniamentelor de subducţie dar şi în zonele de
cutare, la mare adâncime, unde presiunea este foarte mare iar
temperaturile depăşesc 700°C, temperatură peste care rocile se topesc.
Aceste magme conţin silice în cantităţi foarte mari, ponderea fiind de
circa 75% din totalul mineralelor component, ceea ce le face mai
uşoare, dar şi mai vâscoase. Provin în parte din topirea scoarţei
oceanice subdues de-a lungul planului Benioff dar şi din topirea
rocilor din marginea continental afectată. Deasemenea, în mişcarea lor
ascensională intersectează strate sedimentare pe care le topelte în zona
de contact, rescând astfel aciditatea acestor mage. Odată ajunsă la
suprafaţă, lava erupe violent în raport cu cea bazică, datorită
consolidării rapide şi reţinerii gazelor.

Foto 32: Erupţie acidă – Aleutine (http://environment.nationalgeographic.com)

 Lavele intermediare se remarcă prin prezenţa unui procent ponderat

de silice (circa 60%), însă ca mod de manifestare se apropie de cele
acide.

110
 Lava odată ajunsă la suprafaţă sau aproape de suprafaţa scoarţei
terestre se consolidează, dând naştere unei game variate de roci, în funcţie de
compoziţia mineralogică, incluse în clasa rocilor afanitice. Din această clasă
fac parte bazaltul, riolitul şi andezitul.
Bazaltul este o rocă provenită din consolidarea lavei bazice format din
piroxeni, olivină şi feldspaţi plagioclazici;
Riolitul este o rocă acidă alcătuită din feldspaţi alcalini, cuarţ şi
feldspaţi plagioclazici;
Andezitul face tranziţia între rocile acide şi cele bazice, fiind alcătuit din
feldspaţi plagioclazici, piroxeni şi amfiboli.
Piroclastitele sunt proiecţiile solide (foto 33) ale activităţii vulcanice,
fiind alcătuite din cenuşi, piatra ponce, scorii, lapili şi bombe vulcanice. Se
manifestă cu precădere în cazul erupţiilor de lavă acidă, mai rar în cazul celor
intermediare. Aceste piroclastite se formează din bucăţi de lavă expulzate în
stare fluidă:

Foto 33: Tuf piroclastic (http://www.pitt.edu)

111
  Cenuşile vulcanice sunt materiale mobile pulverulente, de
dimensiuni foarte reduse, cele mai mari având dimensiunea
nisipului. Iau naştere din fărâmiţarea magmei sub presiunea gazelor
ce o însoţesc.
 Piatra ponce reprezintă fragmentele consolidate de magmă vitroasă
(sticloasă), umflate şi excesiv poroase, expulzate în timpul erupţiilor
explosive violente. În cele mai multe cazuri, piatra ponce se
formează când magmele acide suferă o decomprimare bruscă, după
expulzarea dopului din coş, consolidate în urma unei erupţii
anterioare. Alături de piatra ponce este expulzată şi o cantitate
impresionantă de cenuşă sticloasă. Dimensiunea pietrei ponce este
variabilă, diametrul mediu fiind de circa 5 centimetri, uneori
atingând însă 20-30 centimetri.
 Scoriile iau naştere din magma bazică şi ultrabazică expulzată şi
căzută pe suprafaţa terestră în stare fluidă înainte de a se solidifica.
Pot atinge în diametru 3 metri, dar în general au dimensiuni de câţiva
zeci de centimetri. Prin lipire dau naştere unor conuri sau turnuri cu
înălţimi variabile.
 Lapiliile sunt materiale piroclastice cu dimensiuni cuprinse între 2
milimetri şi 2 centimetri. Sunt la origine lave şi zgure vechi care sunt
fărâmiţate în timpul erupţiilor explozive. Uneori provin şi din rocile
ce alcătuiesc peretele interior al conului vulcanic.
 Bombele sunt reprezentate de fragmentele de lavă bazică sau acidă
expulzată în momentul erupţiei şi consolidată în timpul mişcării prin
aer, înainte de a cădea pe sol. Prezintă forme foarte variate ca urmare
a mişcării de rotaţie din timpul expulzării. Bombele provenite din
lavele bazice, fluide, au în general formă sferică, fusiformă sau de
pară şi conţin un miez de rocă străină provenită din pereţii interior ai
aparatului volcanic. Bombele provenite din lavele acide, vâscoase,
au forme neregulate şi un aspect sticlos. Au dimensiuni ce pot varia
de la un centimetru la câţiva metri (foto 34).
Gazele vulcanice şi vaporii de apă sunt produse cu temperaturi ce
depăşesc în cele mai multe cazuri 200°C, expulzate cu o forţă deosebită şi în
cantitate foarte mare, îndeosebi în cazul erupţiilor acide.

112
 Foto 34: Bombă vulcanică (http://wdmsy.tumblr.com)

Gazele încep să fie expulzate din momentul în care debutează erupţia şi

continuă un timp după încetarea acesteia. În compoziţia gazelor de erupţie s-a
determinat prezenţa acidului clorhidric (HCl), a dioxidului de sulf (SO2), a
hidrogenului sulfurat (H2S) etc.
Erupţiile de gaze sunt determinate de două cauze. O primă cauză ar fi
aceea că magmele ce urcă spre suprafaţă conţin gaze, iar cealaltă cauză ar fi
aceea că magma intersectează în ascensiunea sa pânze de ape subterane, pe
care le vaporizează (erupţie freatică). Aportul acestor gaze de erupţie este
întotdeauna distructiv, în cele mai multe cazuri fragmentând rocile din aparatul
vulcanic şi expulzându-le în atmosferă la mare înălţime.
Produsele gazoase se manifestă sub mai multe forme: nori arzători,
fumarole, solfatare şi mofete.
 Norii arzători sunt emanaţii rapide de gaze amestecate cu particule de
magmă fine. Aceştia se pot ridica vertical la înălţimi de sute, chiar mii
de metri deasupra aparatului vulcanic sau se pot deplasa lateral cu o
uşoară ascensiune. Cei mai periculoşi sunt cei care se rostogolesc
datorită greutăţii spre baza versantului vulcanului (foto 35). Aceste

113
 gaze amestecate cu particulele de lavă au temperaturi ce frecvent
depăşesc 500°C şi se deplasează cu viteze de peste 100 km/oră.

Foto 35: Nor arzător (http://www.protezionecivile.gov.it)

 Fumarolele sunt emisiuni de gaze foarte fierbinţi, de până la 900°C,

uscate, lipsite complet de vapori de apă (foto 36).
 Solfatarele sunt emisiuni de gaze cu temperature sub 300°C, încărcate
cu vapori de apă şi bogate în sulf (foto 37).
 Mofetele sunt emisiunile cele mai reci, cu o temperatură a gazelor sub
100°C, alcătuite din dioxod de carbon însoţit uneori de vapori de apă.
Izvoarele fierbinţi sunt manifestări finale ale magmei din adâncime,
care emană spre suprafaţă gaze şi vapori de apă puternic încălziţi. Odată ajunţi
la suprafaţă, aceşti vapori de apă (ape juvenile) se răcesc dând naştere unor
izvoare termale. În anumite situaţii apa juvenilă intersectează pânze de apă
subterană (apă vadoasă) pe care o încălzeşte şi o ridică spre suprafaţă sub
forma unor izvoare bogate în bioxid de siliciu. Aceste izvoare fierbinţi sunt
puternic mineralizate, ceea ce determină apariţia la suprafaţă, imediat ce se
răcesc, a unor cruste rezultate din precipitarea mineralelor (CaCO3, SiO2 etc.).

114
Foto 36: Fumarole (http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Namafjall_-_Fumarole_2.jpg)

Foto 37: Solfartare (http://lesvolcansdumonde.blog4ever.com)

115
 Gheizerii (geyser = furios, lb. islandeză) sunt tot nişte izvoare fierbinţi
dar intermitente, care “erup” din scoarţa terestră după ce apa se acumulează în
rezervoare din scoarţă la adâncime mare, unde este puternic încălzită şi
transformată în vapori (foto 38).

Foto 38: Gheizerul „Fly” din Nevada (http://www.allbestwallpapers.com)

Vaporii astfel formaţi duc la creşterea presiunii şi la expulzarea apei din

rezervoare cu o forţă foarte mare, determinând golirea parţială sau completă a
acestora. Procesul este reluat, astfel că manifestarea se repetă la interval
relative egale (foto 38). În locul erupţiei se depune “gheizeritul”, o rocă de
precipitare chimică bogată în silice.

4.2. RELIEFUL VULCANIC

4.2.1. Forme de relief vulcanic acumulative

Activitatea vulcanică se remarcă prin expulzarea la suprafaţă a materiei

în stare solidă, fluidă sau gazoasă şi care, prin depunere, dau naştere unor
forme de relief specifice cum ar fi vulcanii, platourile vulcanice, insule
vulcanice etc.
116
 Vulcanul (aparatul vulcanic) este un edificiu specific vulcanismului
de tip central (Anastasiu et al., 1998), o formă de relief pozitivă ce îmbracă
forme şi dimensiuni foarte variate. Este construit în urma depunerilor succesive
de material eruptiv (lavă, piroclastite) în jurul coşului vulcanic şi divergent faţă
de acesta. Elementele constitutive ale unui aparat vulcanic sunt coşul (ventru)
vulcanic, craterul şi conul (fig. 83).

Fig. 83: Elementele unui vulcan (aparat vulcanic)

Coşul vulcanic (ventrul) reprezintă canalul care face legătura între rezervorul
magmatic şi craterul aflat la partea superioară a conului. Prin coş, magma sub
presiune din rezervor execută o mişcare ascensională şi erupe sub formă de
lavă care curge pe flancurile conului vulcanic. La fiecare vulcan există un coş
(ventru) central, iar în anumite condiţii se pot dezvolta unul sau mai multe
ventre secundare (foto 39).
Craterul reprezintă partea superioară a ventrului, având dimensiuni şi
formă diferită în funcţie de intensitatea şi tipul erupţiei vulcanice. Cele mai
frecvente forme de crater întâlnite sunt cele circulare de formă tronconică (fig.
83). Dimensiunile pot varia de la câteva zeci la sute de metri în diametru, rar
depăşind 1 kilometru, în cazul vulcanilor stinşi.

117
 Foto 39: Vulcanul Eyjafjallajokull, Islanda (http://onemansblog.com)

Conul vulcanic este reprezentat de edificiul construit de materialele

expulzate în urma erupţiilor vulcanice. În funcţie de tipul erupţiei şi natura
materialului vulcanic pot fi întâlnite mai multe tipuri de conuri:
 Conuri de sfărâmături specifice erupţiilor de tip vezuvian, plinian şi
peléean, iau naştere prin depunerea piroclastitelor (cenuşi, lapili,
bombe) în strate înclinate către periferia conului; majoritatea
materialelor grosiere sunt concentrate în jurul craterului;
 Stratoconurile sunt formele cele mai frecvent întâlnite, simple, conice
şi sunt în general izolate, alcătuite din alternanţe de pânze de lavă şi
fluxuri piroclastice; caracterizează erupţiile de tip strombolian şi
vulcanian, dar mai pot fi întâlnite şi în cazul erupţiilor pliniene şi
peléene; la nivelul stratoconurilor pot apărea, acolo unde există ventre
laterale, conuri secundare (adventive) care parazitează flancurile
acestuia (fig. 83);
 Cumulovulcanii caracterizează erupţiile de tip peléean, erupţii cu
caracter acid, cu lave vâscoase bogate în silice care au tendinţa de a se

118
 solidifica înainte de expulzare, permiţând formarea unui „dop” sau
„turn” ce blochează ventrul în partea superioară (foto 27 şi 28);
explozia ce urmează acestui moment, foarte violentă, ca urmare a
acumulării presiunii exercitate de magma şi gazele ce o însoţesc sub
acet „dop”, dă naştere unui bogat material piroclastic (cenuşi, lapili şi
bombe) care se amestecă cu fragmentele conului afectat; acest material
se depune sub forma unui con neregulat, peste care se mai pot revărsa
scurte şuvoaie de lavă (foto 40).

Foto 40: Mount Pelée (http://www.panoramio.com)

Platoul vulcanic este o construcţie de mari dimensiuni generată de
curgeri bazaltice de tip fisural (Islanda, Hawaii ş.a.) de-a lungul unor fracturi
ale scoarţei terestre, în special localizate la nivelul rifturilor. Prin depunerile
succesive, pe suprafeţe de ordinul miilor sau zecilor de mii de kilometri pătraţi,
lavele pot atinge chiar 5000 de metri grosime (Platoul Deccan, India). Prezintă
un relief variat, uneori accidentat, remarcându-se văile cu versanţii în trepte
(foto 41), fiecare treaptă corespunzând unei curgeri (pânze) de lavă (Posea et
al., 1976).

119
 Foto 41: Podişul Deccan, Inida (http://www.hudsonfla.com)

A. Rittmann, în 1967 (citat de Posea et al., 1976) distinge două tipuri

de platouri - islandez şi hawaiian:
 Platourile vulcanice de tip islandez se remarcă prin dimensiuni relativ
mici, cu suprafeţe de sute, rar peste 1.000 kilometri pătraţi. Unele din
aceste platouri au aspectul unor cupole cu aliniamente de conuri care se
înalţă la 100 – 1000 metri şi au un diametru în bază de până la 20 de
kilometri, iar craterul poate atinge 2 kilometri în dimetru (foto 42). Alt
subtip este dat de platourile extinse formate în urma expulzărilor de lavă
în lungul unor fracturi ce pot atinge lungimi de zeci de kilometri şi
presărate cu zeci de conuri cu înălţimi de zeci, rar peste 100 de metri
(Laki – Islanda) (foto 43);
 Platourile vulcanice de tip hawaiian se remarcă prin suprafeţele mari, ce
pot depăşi10.000 kilometri pătraţi, având conuri de dimensiuni
impresionante (Kilauea – Hawaii). Aceste platouri, care pot să se extindă
sub apele oceanului, pot atinge altitudini de peste 2000 metri.

120
 Foto 42: Vulcanul Skjaldbreiður - Islanda (http://bigthink.com)

Foto 43: Vulcanul Laki - Islanda (http://laterredufutur.centerblog.net/)

Mauna Loa are o altitudine de 4170 metri faţă de nivelul mării şi peste
9000 metri faţă de fundul oceanului, iar diametrul la nivelul mării este de peste
400 kilometri (foto 44)
121
 Foto 44: Vulcanul Mauna Loa - Hawaii (http://www.vuelosislas.com)

Alte forme de relief vulcanic sunt caldeirele, care sunt cratere de mari
dimensiuni rezultate în urma unor erupţii vulcanice explozive de mare
amploare care determină prăbuşirea totală sau parţială a conurilor. Ulterior, în
interiorul acestor caldeire, în urma continuării activităţii vulcanice pot lua
naştere alte conuri vulcanice (foto 45).
Maarele sunt depresiuni circulare cu diametrul ce depăşeşte câteva sute
de metri, rezultate în urma expulzării gazelor sau vaporilor de apă
supraîncălziţi şi sub presiune, expulzări care nu sunt însoţite şi de magmă,
astfel încât conul lipseşte (foto 46).
122
Foto 45: Caldeira Faial – I-le Azore (http://www.magical-azores-islands.com)

Foto 46: Maare în regiunea Eifel - Germania (http://www.rp-online.de)

123
 4.2.2. Forme de relief vulcanic de eroziune

După ce activitatea vulcanică încetează sau nu se mai manifestă o foarte

lungă perioadă de timp (sute sau mii de ani), eroziunea subaeriană modelează
conurile şi platourile vulcanice.
Conurile vulcanice sunt marcate de instalarea unei reţele hidrografice
radiar divergentă colectate de o reţea inelară de râuri aflată la bază, iar versanţii
craterelor sunt modelaţi de o reţea hidrografică convergentă spre un lac format
în interiorul acestora. Văile încrustate pe versanţii conurilor sunt puternic
adâncite, fiind numite barrancos, iar interfluviile au denumirea de planeze. Cu
timpul, ca urmare a eroziunii îndelungate, craterele se lărgesc puternic,
transformându-se în caldeire de eroziune (C.A. Cotton, 1952, citat de Posea et
al., 1976).
Platourile vulcanice, foarte rezistente la eroziune, prezintă mai puţine
forme de relief de eroziune, remarcându-se văile supraimpuse şi interfluviile de
tip „mesas” (foto 47).

Foto 47: „Mesas” - Mexic (http://www.vrbo.com)

124
 4.3. MAGMATISMUL. RELIEFUL DEZVOLTAT PE
STRUCTURI MAGMATICE

Magmatismul este un fenomen complex ce debutează cu formarea

magmei în interiorul scoarţei sau în astenosferă, magmă care se mişcă
ascensional spre suprafaţă, dar care, ca urmare a unor condiţii specifice se
consolidează înainte de a erupe sub forma unor corpuri intrusive de tipul
batolitelor, stock-urilor, lacolitelor la care se adaugă corpuri ce ţin şi de
aparatele vulcanice: sill-uri, neck-uri, dyke-uri.
 Batolitul este un corp magmatic intrusiv, de dimensiuni mari (suprafeţe
ce pot depăşi 100 kilometri pătraţi, având forme neregulate şi fiind
dispus, în cele mai multe cazuri, discordant faţă de structura
înconjurătoare. Atunci când aceste corpuri sunt în arii orogenetice,
mişcarea de înălţare le ridică până când eroziunea subaeriană începe să
decupeze părţile superioare, luând naştere culmi specifice, greoaie şi
puţin fragmentate (fig. 83);
 Stock-ul este un corp asemănător batolitului, dar de dimensiuni mult mai
mici, sub 10 kilometri pătraţi suprafaţă. În cele mai multe cazuri, aceste
corpuri magmatice sunt legate de batholite. Când ajung la suprafaţă au
aceeaşi evoluţie subaeriană ca şi batolitul;
 Lacolitul este un corp magmatic intrusiv cu boltire simetrică sau
asimetrică dispus între straturi de roci de altă natură. Are suprafeţe ce
variază de la câţiva zeci de metri la câţiva kilometri pătraţi. Prin
exhumarea sa în urma eroziunii subaeriene dă naştere unor culmi greoaie;
 Neck-ul este un corp de rocă vulcanică cu înălţimea de zeci sau sute de
metri, provenit din lavă sau piroclastite cimentate în coşul vulcanic;
 Dyke-ul este un corp magmatic provenit din consolidarea magmei
infiltrate în lungul unor fracturi care au afectat conul în timpul activităţii
vulcanice. În urma eroziunii, aceste corpuri sunt decupate şi apar ca
forme pozitive de relief, de forma unor ziduri sau abrupturi cu lungimi ce
uneori ating câţiva kilometri, iar grosimea poate atinge zeci de metri
(foto 48);

125
  Sill-ul este un corp magmatic provenit din consolidarea lavei infiltrate pe
planurile de stratificaţie ale conului, care prin eroziune este scos la zi sub
forma unui platou de mici dimensiuni.

Foto 48: Dyke-uri - Santorini (http://www.decadevolcano.net/photos/santorini)

Fig. 83: Corpuri magmatice intrusive: A – batolit; B – dyke; C – lacolit; D – pegmatite; E –

sill-uri; F – stratovulcan (http://it.wikipedia.org/wiki/Rocce_intrusive)
126
 BIBLIOGRAFIE

1. Airinei Şt., 1982, Pământul ca planetă, Editura Albatros, Bucureşti

2. Allaby M., 2008, Pământul. Enciclopedie, Editura Vox, Bucureşti
3. Allègre C., 1983, L'Écume de la terre, Masson, Paris
4. Anastasiu N., Grigorescu D., Mutihac V., Popescu Gh. C., 1998, Dicţionar de
Geologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Anderson D. L., 2007, New Theory of the Earth, Cambridge University Press,
Cambridge, Great Britain
6. Bardintzeff J. -M., 1992, Volcanologie, Fayard, Paris
7. Bălteanu D., 1984, Relieful – ieri, azi, mîine, Editura Albatros, Bucureşti
8. Băncilă I. (coordonator), 1981, Geologie inginerească, Editura Tehnică,
Bucureș ti
9. Bernhard H., Lindner K., Schukowski M., 2007, Compendiu de Astronomie,
Editura All Educationalş, Bucureşti
10. Best M. G., 1982, Igneous and Metamorphic Petrology, Freeman, San Francisco
11. Blatt H., Middleton G. V., Murry R. C., 1980, Origin of Sedimentary Rocks,
ed.2, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
12. Bleahu M., Bogdan M., Epuran Gh., 1966, Himalaya. Cucerirea giganț ilor
lumii, Editura Ș tiinț ifică, Bucureș ti
13. Bleahu M., 1983, Tectonica globală (I), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
14. Bleahu M., 1989, Tectonica globală (II), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
15. Bishop J. M., 1984, Applied Oceanography, Wiley, New York
16. Boggs S. Jr., 1987, Principles of sedimentology and Stratigraphy, Merrill
Publishing Company, Columbus, Ohio
17. Boillot G., 1983, Geologic des marges continentales, ed.2, Masson, Paris
18. Bolt B. A., 1982, Les Tremblements de Terre, Biblioteque Pour La Science
diffusion Belin, Paris
19. Bonin B., Dubois R., Gohau G., 1997, Le Métamorphisme et la formation des
granites, Nathan, Paris
20. Bucha V., 1976, Variation of the Geomagnetic Field, the Climate and Weather,
Studia Geophysica et Geodaetica, 20, Institute of Geophysics of the Academy of
Sciences of the Czech Republic
21. Bull W. B., 2007, Tectonic Geomorphology of Mountains: A New Approach to
Paleoseismology, Blackwell Publishing, Malden, Massachusetts
22. Bullard F., 1984, Volcanoes of the Earth, Ed. 2, University of Texas Press,
Austin, Texas
127
23. Bulow K. V., 1962, Geologie Fur Jedermann. Eine erste Einfuhrung in
geologisches Denken, Arbeiten und Wissen, Urania-Verlag, Leipzig
24. Busch R. M. (editor), 1990, Laboratory Manual in Physical Geology,
Macmillan Publishing Company, New York
25. Caron J. -M., Gauthier A., Schaaff A., Ulysse, J., Wozniak J., 1989, La
Planète Terre, Ophrys, Gap
26. Chardonnet J., 1955, Traité de morphologie (I). Relief et structure, P.U.F., Paris
27. Clari P., Ferrero Elena, Marino C., Maza M., Ricci B., 1991, Le grande livre
de la Terre, Deux Coqs d’Or, Paris
28. Cloud P., 1978, Cosmos, Earth and Man, Yale University Press, New Haven,
Conn.
29. Condie K. C., 1976, Plate tectonics and Crustal Evolution, ed.1, Pergamon
Press, Elmsford, New York
30. Condie K. C., 1989, Plate tectonics and Crustal Evolution, ed. 3, Pergamon
Press, New York
31. Condie K. C., 1992, Proterozoic Crustal Evolution, Elsevier Publishing Co,
Amsterdam
32. Condie K. C., 2004, Earth as an Evolving Planetary System, Elsevier Press,
London
33. Condie K. C., 2005, Earth as an Evolving Planetary System, Elsevier Academic
Press, London
34. Coque R., 1993, Géomorphologie, Armand Colin, Paris
35. Coteţ P., 1969, Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
36. Coteţ P., 1973, Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti
37. Cox A., Hart R. B., 1986, Plate tectonics: How It Works, Blackwel Scientific
Publishing, Palo Alto, California
38. Damian R., 2001, Geologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti
39. Davies G. F., 2000, Dynamic Earth: Plates, Plumes and Mantle Convection,
Cambridge University Press, Cambridge, Great Britain
40. Davis R. A., 1983, Depositional Systems, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey
41. Davis G. H., 1984, Structural Geology of Rocks and Regions, Wiley, New York
42. Davis G. H., Reynolds S. J., Kluth C. F., 2011, Structural Geology of Rocks
and Region, ed.3, Wiley, New York
43. De Sitter L. U., 1969, Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti
44. Debelmas J., Mascle G., 1997, Les grandes structure geologiques, Masson,
Paris
45. Dennis J. D., 1987, Structural Geology, an Introduction, Brown, Dubuque, Iowa
128
46. Derruau M., 1979, Les formes du relief terrestre (Notions de geomorphologie),
Masson, Paris
47. Dragomir B. -P., Androhovici Anca, 2001, Geologie fizică. Lucrări practice,
Editura Universităţii din Bucureşti
48. Drăgănescu L., 1997, Originea sării şi geneza masivelor de sare, Grafica
Prahoveană, Ploieşti
49. Dumitrescu I., 1962, Curs de geologie structurală cu principii de geotehnică şi
cartare geologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
50. Ehlers E. G., 1982, Petrology: Igneous, Sedimentary and Metamorphic,
Freeman, San Francisco, California
51. Elmi S., Babin C., 1996, Histoire de la Terre, Masson, Paris
52. Embabi N. S., 2004, The Geomorphology of Egypt. Landforms and Evolution (I),
The Nile Valley and The Western Desert, The Egyptian Geographical Society
Special Publication, Cairo, Egypt
53. Erickson J., 2001, Plate Tectonics: Unraveling the Mysteries of the Earth, Facts
On File, New York
54. Ernst W. G., 1969, Earth materials, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey
55. Flint R. F., Skinner B. J., 1974, Physical geology, John Wiley & Sons, New
York
56. Fossen H., 2010, Structural Geology, Cambridge University Press, New York
57. Foucault A., Raoult J. -F. 1995, Dictionnaire de géologie, ed.4, Masson, Paris
58. Foulger G., 2010, Plates vs. Plumes: A Geological Controversy, Wiley-
Blackwell, Hoboken, New Jersey
59. Francis P., Openheimer C., 2003, Volcanoes, Oxford University Press, London
60. Frisch W., Meschede M., Blakey R. C., 2010, Plate Tectonics: Continental
Drift and Mountain Building, Springer, New York
61. Gamov G., 1968, O planetă numită Pămînt, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
62. Gheyselinck R., 1959, Pământul în continuă frământare, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
63. Godard A., Lagasquie J. -J., Lageat Y., 1994, Les régions de socle, Université
Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand
64. Gorshkov G., Yakushova A., 1977,, Physical Geology, Mir Publishers, Moscow
65. Grasu C., 1997, Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti
66. Gridan T., Ţicleanu N., Gridan S., 2007, Geologia şi apocalipsa, Editura
Universitară, Bucureşti
67. Gross M. G., 1986, Oceanography, ed.3, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey
68. Gurău A., 1982, Microtectonica, Editura Tehnică, Bucureşti
129
69. Hall Cally, O’Hara Scarlett, 1995, Earth Facts, Dorling Kindersley Ltd.,
London
70. Hamblin W. K., 1992, Earth’s Dynamic System, Macmillan Publishing
Company, New York
71. Hoyle F., 1968, Galaxii, nuclee şi quasari, Editura Albatros, Bucureşti
72. Huggett R., 2003, Fundamentals of Geomorphology, Routledge, London
73. Huică I., 1994, Cutremurele de Pământ, Editura Prohumanitate, Bucureşti
74. Hyndman D. W., 1985, Petrology of Igneous and Metamorphic Rocks, ed.2,
McGraw-Hill, New York
75. Ielenicz M., 2000, Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti
76. Ielenicz M., 2004, Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti
77. Ielenicz M., Comănescu Laura, Mihai B., Nedelea A., Oprea R., Pătru I.,
1999, Dicţionar de Geografie fizică, Editura Corint, Bucureşti
78. Ielenicz M., Comănescu Laura, 2005, Geografie fizică generală, Bucureşti
79. Ielenicz M., Nedelea A., 2009, Dicţionar de geomorfologie, Editura
Universitară, Bucureşti
80. Johnson M. R. W., Harley S. L., 2012, Orogenesis: The Making of Mountains,
Cambridge University Press, Cambridge, Great Britain
81. Josan N., 1986, Relieful în continuă transformare, Editura Sport-Turism,
Bucureşti
82. Kearey Ph., Klepeis P., Vine F.G., 2009, Global Tectonics, ed.3, Wiley-
Blackwell, Hoboken, New Jersey
83. Koenig M. A., Heierli H., 1998, Marile catastrofe geologice, Editura Saeculum
I.O. şi Editura Vestala, Bucureşti
84. Korbel P., Novak M., 1999, The Complete Encyclopedia of Minerals.
Description of over 600 Minerals from around the world, Rebo Publishers, Lisse,
the Netherlands
85. Kosîghin I. A., 1962, Tectonica generală, Editura Tehnică, Bucureşti
86. Kusky T., 2008, Earthquakes: Plate Tectonics and Earthquake Hazards, Facts
On File, New York
87. Kusky T., 2008, Volcanoes: Eruptions and Other Volcanic Hazards, Facts On
File, New York
88. Lambert J., 1997, Les Tremblements de terre, Édition du BRGM
89. Lecœur C. (editor), 1996, Éléments de géographie physique, Bréal, Paris
90. Lehman Inge, 1961, S and the Structure of the Upper Mantle, Geophysical
Journal of the Royal Astronomical Society, 4, Wiley.
91. Lopes Rosaly, 2005, The volcano Adventure Guide, Cambridge University Press,
New York.
130
92. Lupei N., 1979, Dinamica terestră, Editura Albatros, Bucureşti
93. Maaloe S. 1985, principles of Igneous Petrology, Springer-Verlag, New York
94. Macdonald G. A., 1983, Volcanoes, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey
95. Macdougall J. D. 2001, O scurtă istorie a planetei Pământ, Editura Niculescu,
Bucureşti
96. Macovei Gh., 1954, Geologie stratigrafică cu privire specială asupra teritoriului
Republicii Populare Române, Editura Tehnică, Bucureș ti
97. Manta I., 1985, Vulcanii Terrei, Editura Albatros, Bucureşti
98. Marshak S., Mitra G., 1988, Basic Methods of Structural Geology, Prentice-
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
99. May B., Moore P., Lintott C., 2007, Bang! Istoria completă a Universului,
Editura Rao, Bucureşti
100. Mândrescu N., 1991, Cutremure de Pământ, Editura Tehnică, Bucureşti
101. Montgomery C. W. E., 1995, Environmental Geology, ed.4, Wm.C. Brown
Publishers, Dubuque, Iowa
102. Moores E. M., Twiss R. J., 1995, Tectonics, W.H. Freeman Publishers, San
Francisco, California
103. Morris N., 2002, Cutremurele, Editura Arc, Chişinău
104. Muller R. A., Kolenkow R. J., 1974, Physical Geography Today. A portret of a
Planet, CRM Books, Del Mar, California
105. Mutihac V., Fechet Roxana, 2003, Geologie, Editura Tehnică, Bucureşti
106. Naum Tr., Grigore M., 1974, Geomorfologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
107. Obrucev V.A., 1952, Bayele geologiei pe înț elesul tuturor, Editura de stat
pentru literatură ș tiinț ifică, Bucureș ti
108. Ollier C., Pain C., 2000, The Origin of Mountains, Routledge, London
109. Orcel J., Blanquet E., 1958, Les Volcans, Edition Bourrelier, Paris
110. Pană Ioana, 1987, Geologie marină, Universitatea din Bucureș ti, Facultatea de
Biologie, Geografie ș i Geologie
111. Panizza M., 1996, Environmental Geomorphology, Elsevier, Amsterdam,
Netherlands
112. Pauliuc S., 1968, Cartografie geologică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
113. Pauliuc S., Dinu C., 1985, Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti
114. Pech P., Regnauld H., 1996, Géographie physique, PUF, Paris
115. Pech P., 1999, Geomorphologie structurale, Armand Colin, Paris
116. Petrescu I., 1978, Pământul – o biografie geologică, Editura Albatros, Bucureşti

131
117. Popescu N., Ielenicz M., Osaci-Costache Gabriela, Folea Florina, Ene M.,
2001, Relieful României. Bibliografie, Editura Eficient, Bucureşti
118. Popescu N., Ene M., Folea Tatu Florina, 2010, Geografia Cuaternarului,
Editura Universitară, Bucureşti
119. Popescu-Voiteşti I., 1924, Elemente de geologie cu o privire generală asupra
geologiei României, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj
120. Posea Gr., 2002, Geomorfologia României, Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti
121. Posea Gr., Velcea Valeria, Cojocaru D., 1963, Geomorfologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
122. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M., 1974, Relieful României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
123. Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., 1976, Geomorfologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
124. Posea Gr., Armaş Iuliana, 1998, Geografie fizică, Editura Ernciclopedică,
Bucureşti
125. Prager Ellen, 2009, The Restless Earth. Earthquakes and Volcanoes, Chelsea
House Publishers, New York
126. Rădoane Maria, Dumitriu D., Ichim I., 2000, Geomorfologie (vol. I şi II),
Editura Universităţii din Suceava, Suceava
127. Rădulescu D., 1976, Vulcanii astăzi şi în trecutul geologic, Editura Tehnică,
Bucureşti
128. Răileanu Gr., 1959, Geologia generală, Editura Tehnică, Bucureşti
129. Reading H. G., 1985, Sedimentary Environments and Facies, ed.2, Elsevier,
Oxford, England: Blackwell, New York
130. Redfern R., 2001, Origins: The Evolution of Continents, Oceans and Life,
University of Oklahoma Press, Norman, Oklahoma
131. Rittman A., 1967, Vulcanii şi activitatea lor, Editura Tehnică, Bucureşti
132. Rogerson P.A., 2006, Statistical Methods For Geography. A Student’s Guide,
Sage Publications, London
133. Romanescu Gh., 2005, Geografie fizică generală, Editura Terra Nostra, Iaşi
134. Ruhin L.B., 1966, Bazele litologiei. Ştiinţa rocilor sedimentare, Editura Tehnică,
Bucureș ti
135. Sacareau Isabelle, 2003, La montagne. Une approche geographique, Belin,
Paris
136. Savin F., Cismaş I., 1964, Geologie pentru muncitorii din industria extractivă,
Editura Tehnică, Bucureşti
137. Schmincke H. -U., 2005, Volcanism, Springer, Berlin

132
138. Scrutton R. A., Talwani M., 1982, The Ocean Floor, Wiley International, New
York
139. Selley R. C., 1982, An Introduction to Sedimentology, Academic Press, New
York
140. Siebert L., Simkin T., Kimberly P., 2011, Volcanoes of the World, ed.3,
University of California Press, Berkeley, California
141. Sigurdsson H. (editor), 1999, Encyclopedia of Volcanoes, Academic Press,
Harcourt Science and Technology Company, San Diego, California
142. Simionescu I., 1927, Tratat de Geologie cu exemple luate în deosebi din
România, Cartea Românească, Bucureşti
143. Slaymaker O., Spencer T., Embleton-Hamann Christine (editori), 2009,
Geomorphology and Global Environmental Change, Cambridge University
Press, New York
144. Small R. J., 1972, The Study of Landforms. A Textbook of Geomorphology,
Cambridge University Press, Jarrold & Sons Ltd, Norwich, Great Britain
145. Sparrow G., 2008, Stars and Planets. From Our Solar System to the Edge of The
Universe, Amber Books Ltd., London
146. Spencer E. W., 1988, Introduction To The Structure Of The Earth, ed.3,
McGraw-Hill Book Company, New York
147. Stacey F. D., Davis P. M., 2008, Physics of the Earth, Cambridge University
Press, Cambridge, Great Britain
148. Steele Ph., 2002, Vulcanii, Editura Arc, Chişinău
149. Storti F., Holdsworth R. E., Salvini F. (editori), 2003, Intraplate Strike-Slip
Deformation Belts, The Geological Society Publishing House, Bath, United
Kingdom
150. Strahler A. N., 1971, The Earth Sciences, ed.2, Harper International Edition,
New York
151. Strahler A. N., 1973, Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
152. Suppe J., 1985, Principles of Structural Geology, Prentice-Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey
153. Tarbuck E. J., Lutgens F. K., 1987, The Earth. An Introduction To Physical
Geology, ed.2, Merrill Publishing Company, Columbus, Ohio
154. Tarling D. H., Tarling M. P., 1978, Deriva continentelor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
155. Tazieff H., 1991, Vulcanii şi deriva continentelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
156. Teodorescu N., Chiş Gh., 1982, Cerul, o taină descifrată..., Editura Albatros,
Bucureşti
157. Tomecek S., 2009, Plate tectonics, Chelsea House Publishers, New York

133
158. Turcotte D. L., Schubert G., 2002, Geodynamics, Cambridge University Press,
Cambridge, Great Britain
159. Turner F. J., 1981, Metamorphic Petrology: Mineralogical, Field and Tectonics
Aspects, Ed.2, McGraww-Hill, New York
160. Twiss R. J., Moores E. M., 2006, Structural Geology, W.H. Freeman Publishers,
San Francisco, California
161. Ţicleanu N., Pauliuc S., 2002, Geologie generală, Editura Departamentului
„CREDIS”, Universitatea din Bucureşti
162. Uyedo S., Kanamori H., 1979, Back-arc opening and the mode of subduction,
Journal Geophysical Research, American Geophysical Union
163. Valadas B., 2004, Geomorphologie dinamique, Armand Colin, Paris
164. Van Andel T. H., 1985, New Views on an Old Planet: Continental Drift and the
History of the Earth, Cambridge University Press, Cambridge, U.S.A.
165. Van der Pluijm B. A., 2003, Earth Structure: An Introduction to Structural
Geology and Tectonics, ed.2, W.W. Norton & Company, New York
166. Vanney J. -R., 1991, Introduction à la géographie de l'océan, Océanis, Paris
167. Veiret Yvette, Vigneau J. P., Dubois J. J., Kergomard C., Lageat Y., Miossec
A., 2004, Geographie physique. Millieux et environnement dans le systeme terre,
Armand Colin, Paris
168. White J. D. L., Riggs Nancy R. (editori), 2001, Volcaniclastic Sedimentation in
Lacustrine Settings, Blackwell Science Ltd, Oxford.
169. Winter J. D., 2009, Principles of Igneous and Metamorphic Petrology, ed.2,
Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
170. Wolf D., Fernandez J. (editori), 2007, Deformation and Gravity Change:
Indicators of Isostasy, Tectonics, Volcanism and Climate Change, Birhhauser
Verlag AG, Basel, Switzerland
171. * * *, 1982, La Derive des Continents. La tectonique des Plaques, Biblioteque
Pour La Science diffusion Belin, Paris
172. * * *, 1994, Dynamic Earth, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
173. * * *, 1997, Dictionary of Geography, Brockhampton Press, London
174. * * *, 2009, Marea enciclopedie a cunoaşterii (I), Universul şi Pământul, Litera
Internaţional, Bucureşti

134
 LISTA FIGURILOR

pg.
Fig. 1: Învelişurile Pământului .................................................................................... 6
Fig. 2: Pământul .......................................................................................................... 8
Fig. 3: Legea atracţiei universale 9
Fig. 4: Asimetria magnetosferei Pământului determinată de direcţia şi forţa
vântului solar ................................................................................................... 12
Fig. 5: Componentele câmpului magnetic al Pământului ........................................... 12
Fig. 6: Declinaţia magnetică a Pământului ................................................................ 13
Fig. 7: Schimbarea poziţiei nordului magnetic în ultimii 38.000 ani (după Bucha,
1976) ................................................................................................................ 14
Fig. 8: A. Scara polarităţii geomagnetice; B. Epocile paleomagnetice de o parte şi
de alta a riftului medio-atlantic ....................................................................... 15
Fig. 9: Modelul Süess al structurii interne a Pământului ........................................... 16
Fig. 10: Modelul Vernadski al structurii interne a Pământului .................................... 17
Fig. 11: Structura internă a Pământului ....................................................................... 20
Fig. 12: Secţiune prin manta şi scoarţa terestră ........................................................... 22
Fig. 13: Relieful bazinelor oceanice .............................................................................. 28
Fig. 14: Relieful domeniului continental ....................................................................... 30
Fig. 15: Limita inferioară a litosferei la nivelul dorsalei oceanice şi sub lanţul
muntos .............................................................................................................. 32
Fig. 16: Divizarea în plăci a litosferei ........................................................................... 32
Fig. 17: Sistemul tectonic al Pământului ....................................................................... 33
Fig. 18: Tipuri de margini ale plăcilor litosferice ......................................................... 34
Fig. 19: Dinamica plăcilor litosferice ........................................................................... 35
Fig. 20: A. Culoarul tectonic Est-African; B. Culoarul tectonic al Californiei ......... 37
Fig. 21: Evoluţia unui culoar tectonic de rift ................................................................ 37
Fig. 22: Expansiunea fundului oceanic şi înregistrarea câmpului magnetic terestru ... 38
Fig. 23: Evoluţia continentelor în ultimii 250 milioane ani .......................................... 40
Fig. 24: Elementele generale ale axului dorsalei oceanice ........................................... 42
Fig. 25: Dorsală „lentă” ............................................................................................... 43
Fig. 26: Dorsală „rapidă” ............................................................................................. 43
Fig. 27: Schema unei camere magmatice ...................................................................... 43
Fig. 28: Model de plasare a insulelor vulcanice pe faliile platformei continentale.... 45
Fig. 29: Geneza unui aliniament de insule deasupra unui „punct cald” ...................... 46
Fig. 30: Model privind subducţia unei plăci oceanice sub o placă continentală (a) şi
a unei plăci oceanice sub o altă placă oceanică (b) ........................................ 48
Fig. 31: Diferenţieri petrografice în zonele de subducţie .............................................. 49
Fig. 32: Seriile vulcanismului arcurilor insulare din zonele de subducţie (după
Boillot, 1983) .................................................................................................... 51
Fig. 33: Subducţia unei plăci oceanice sub o placă continentală şi domeniile
morfostructurale rezultate ................................................................................ 53
Fig. 34: Subducţia unei plăci oceanice sub o altă placă oceanică şi domeniile
morfostructurale rezultate ................................................................................ 54
Fig. 35: A – relaţie de concordanţă; B – relaţie de discordanţă ................................... 58
Fig. 36: Discordanţă simplă .......................................................................................... 59
Fig. 37: Discordanţă unghiulară ................................................................................... 59

135
Fig. 38: Discordanţă unghiulară în raport şi cu stratele acoperitoare ......................... 59
Fig. 39: Acumularea sortată gravitaţional a materialelor detritice de origine
continentală într-un bazin de sedimentare ....................................................... 60
Fig. 40: Succesiunea sedimentelor în cazul unei transgresiuni marine (după
Dumitrescu, 1962) ............................................................................................ 61
Fig. 41: Succesiunea sedimentelor în cazul unei regresiuni marine (după
Dumitrescu, 1962) ............................................................................................ 62
Fig. 42: Succesiunea depozitelor într-un ciclu sedimentar complet .............................. 62
Fig. 43: Succesiunea depozitelor într-un ciclu sedimentar major alcătuit din cicluri
sedimentare secundare ..................................................................................... 63
Fig. 44: Relief dezvoltat în structură tabulară (cvasiorizontală) .................................. 64
Fig. 45: Vale asimetrică dezvoltată în structură tabulară (cvasiorizontală) .............. 65
Fig. 46: Elemente de relief structural de detaliu pe structură tabulară
(cvasiorizontală) .............................................................................................. 66
Fig. 47: Formarea structurii monoclinale în apropierea liniei ţărmului ca rezultat al
acumulării sedimentelor pe măsura: a – retragerii apelor (regresiune); b –
avansării apelor (transgresiune) ...................................................................... 68
Fig. 48: Tipuri majore de versanţi dezvoltaţi pe structură monoclinală ....................... 69
Fig. 49. Deplasarea eroziunii uşor lateral şi în adâncime, impusă de direcţia de
cădere a stratului dur ....................................................................................... 70
Fig. 50: Principalele forme de relief dezvoltate pe structură monoclinală .................. 71
Fig. 51: A – cueste apropiate; B – cueste depărtate ...................................................... 73
Fig. 52: A – cueste simple; B – cueste în trepte ............................................................. 73
Fig. 53: A – cueste unitare; B – cueste festonate ........................................................... 73
Fig. 54: A – cueste dedublate; b – cueste tectonice ....................................................... 74
Fig. 55: Tipuri de văi dezvoltate pe structură monoclinală .......................................... 75
Fig. 56: Cutare secundară generată de reflexia unor cutări mai vechi sau mai
recente din spaţii mai apropiate ...................................................................... 76
Fig. 57: Bombare generată de deplasarea pe verticală a unor blocuri ce alcătuiesc
fundamentul unei structuri sedimentare acoperitoare ..................................... 76
Fig. 58: Secţiune transversală printr-un dom în care s-a format o butonieră ............. 76
Fig. 59: Evoluţia unei butoniere într-un dom ................................................................ 77
Fig. 60: Secţiune printr-o butonieră dezvoltată într-un dom alcătuit din alternanţe de
strate dure şi strate moi .................................................................................... 78
Fig. 61: Secţiune printr-o structură diapiră .................................................................. 79
Fig. 62: Elementele unei cute ........................................................................................ 81
Fig. 63: Clasificarea cutelor după poziţia planului axial (după Pauliuc şi Dinu,
1985, cu modificări) ......................................................................................... 82
Fig. 64: Tipuri de cute după modul de îmbinare a flancurilor (A, B) şi după raportul
dintre flancuri (C) ............................................................................................ 82
Fig. 65: Cută faliată ....................................................................................................... 83
Fig. 66: Structură diapiră .............................................................................................. 84
Fig. 67: Pânză de acoperire .......................................................................................... 84
Fig. 68: Pânză de şariaj ................................................................................................. 85
Fig. 69: Anticlinoriu şi sinclinoriu ................................................................................ 85
Fig. 70: Forme de relief pe structură cutată (1) ............................................................ 86
Fig. 71: Forme de relief pe structură cutată (2) ............................................................ 87
Fig. 72: Forme de relief de concordanţă inversă .......................................................... 88
Fig. 73: Elementele unei falii şi tipuri de falii .............................................................. 89
136
Fig. 74: Asociaţie de horsturi şi grabene specifice regiunilor puternic faliate ............. 90
Fig. 75: Terra: Repartiţia vulcanismului ....................................................................... 93
Fig. 76: Erupţie de tip islandez ...................................................................................... 96
Fig. 77: Vulcan de tip hawaian ...................................................................................... 97
Fig. 78: Evoluţia unui „punct cald” şi naşterea unui aliniament vulcanic deasupra
acestuia ............................................................................................................ 97
Fig. 79: Vulcan de tip strombolian ................................................................................ 99
Fig. 80: Erupţie de tip vulcanian ................................................................................... 101
Fig. 81: Erupţie de tip plinian ....................................................................................... 104
Fig. 82: Erupţie de tip peléan ........................................................................................ 106
Fig. 83: Elementele unui vulcan (aparat vulcanic) ....................................................... 117
Fig. 84: Corpuri magmatice intrusive ........................................................................... 126

137
 LISTA FOTOGRAFIILOR

pg.
Foto 1: Munţii Alpi (http://earth-imagico.de) ............................................................... 24
Foto 2: Rift în Marea Andaman (http://mathewoldfield.photoshelter.com)................. 25
Foto 3: Ţărm aflat în mişcare lentă de înălţare – Coasta de Est a SUA
(http://www.drbeach.org).................................................................................. 26
Foto 4: Scutul canadian (http://www.skyscrapercity.com)............................................ 26
Foto 5: Riftul Pacificului de Est (http://www.entretiens-yvescoppens-
michelserres.fr).................................................................................................. 41
Foto 6: Insulele Galapagos (http://www.backpackserbia.com)..................................... 44
Foto 7: Hawaii – curgere de lavă (www.explorevolcanoes.com).................................. 47
Foto 8: Canionul Colorado – vale simetrică (http://ae-madetolast.blogspot.ro........ 66
Foto 9: Podişul Colorado – platouri şi văi dezvoltate pe structură tabulară
(http://opentravel.com/blogs/best-grand-canyon-pictures).............................. 67
Foto 10: Canionul Colorado – forme de relief pe structură tabulară
(http://www.diaporamapps.com)....................................................................... 67
Foto 11: Vale dezvoltată pe calcare dispuse monoclinal (Alpii Maritimi)..................... 68
Foto 12: Culme montană dezvoltată pe strate dispuse monoclinal (Alpii Dolomitici.. 69
Foto 13: Relief de cueste în Depresiunea Dumitreşti, Subcarpaţii Vrancei.................... 72
Foto 14: Relief de cueste în Câmpia Transilvaniei.......................................................... 72
Foto 15: Alunecări de teren pe flancul unui dom (Câmpia Transilvaniei)..................... 77
Foto 16: Perle de peşteră în sare (Salina Turda)............................................................ 80
Foto 17: Cută deversată (http://www.flickr.com/photos, wyojones/galleries)............... 83
Foto 18: Falie în structură cutată (http://www.williamsclass.com)................................ 83
Foto 19: Culme de anticlinal (http://www.larousse.fr/encyclopedie/image).................. 87
Foto 20: Asociaţie de horsturi şi grabene (Nevada, SUA) (http://clasfaculty.
ucdenver.edu)..................................................................................................... 91
Foto 21: Vulcanul Laki, Islanda (www.geostudy.zoomshare.com).................................. 95
Foto 22: Kilauea, Hawaii – Fântână de lavă (http://www.pbs.org/wnet/nature).......... 98
Foto 23: Erupţie a vulcanului Stromboli, arh. Lipari (http://geology.com)................... 100
Foto 24: Vulcanul Volcano, arh. Lipari (http://en.wikipedia.org)................................... 100
Foto 25: Erupţia din anul 1822 a vulcanului Vezuviu (http://en.wikipedia.org).......... 102
Foto 26: Erupţie acidă (http://thebibleistheotherside.wordpress.com)........................... 105
Foto 27: „Turnul” Pelée format anterior erupț iei din anul 1902 (www.geology. sdsu.
edu).................................................................................................................... 106
Foto 28: Erupţia vulcanului Mount Pelée din anul 1902 (www.scarborough.
k12.me.us)........................................................................................................... 107
Foto 29: Erupţia vulcanului Mayon (Filipine) din anul 1984 (http://en. wikipedia.
org)..................................................................................................................... 107
Foto 30: Erupţie submarină în Oceanul Pacific (http://mannaismayaadventure. com) 108
Foto 31: Erupţie bazică – Hawaii (www.geostudy.zoomshare.com)............................... 109
Foto 32: Erupţie acidă – arh. Aleutine (http://environment.nationalgeographic. com 110
Foto 33: Tuf piroclastic (http://www.pitt.edu)................................................................. 111
Foto 34: Bombă vulcanică (http://wdmsy.tumblr.com)................................................... 113
Foto 35: Nor arzător (http://www.protezionecivile.gov.it)............................................... 114
Foto 36: Fumarole (http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Namafjall_ -
_Fumarole_2.jpg).......................................................................... 115

138
Foto 37: Solfartare (http://lesvolcansdumonde.blog4ever.com)...................................... 115
Foto 38: Gheizerul „Fly” din Nevada (http://www.allbestwallpapers.com)................... 116
Foto 39: Vulcanul Eyjafjallajokull, Islanda (http://onemansblog.com)........................... 118
Foto 40: Mount Pelée (http://www.panoramio.com)........................................................ 119
Foto 41: Podişul Deccan, India (http://www.hudsonfla.com) ......................................... 120
Foto 42: Vulcanul Skjaldbreiður - Islanda (http://bigthink.com)..................................... 121
Foto 43: Vulcanul Laki – Islanda (http://laterredufutur.centerblog.net) 121
Foto 44: Vulcanul Mauna Loa – Hawaii (http://www.vuelosislas.com).......................... 122
Foto 45: Caldeira Faial – I-le Azore (http://www.magical-azores-islands.com)............. 123
Foto 46: Maare în regiunea Eifel – Germania (http://www.rp-online.de)....................... 123
Foto 47: „Mesas” – Mexic (http://www.vrbo.com).......................................................... 124
Foto 48: Dyke-uri – Santorini (http://www.decadevolcano.net/photos/santorini)........... 126

139
 CUPRINS

INTRODUCERE 3
1. Pământul. Structura internă. Marile domenii morfostructurale ......................... 5
1.1. Pământul – geneză şi evoluţie ......................................................................... 6
1.2. Proprietăţile fizice majore ale pământului ....................................................... 8
1.3. Structura internă a pământului ......................................................................... 16
1.3.1. Nucleul (centrosfera) ......................................................................... 18
1.3.2. Mantaua ............................................................................................. 20
1.3.3. Scoarţa (crusta) .................................................................................. 23
1.4. Domeniile morfostructurale ............................................................................. 24
1.4.1. Domeniul oceanic .............................................................................. 27
1.4.2. Domeniul continental ...................................................................... 29
2 Dinamica plăcilor litosferice – formarea marilor unităţi morfostructurale ale
pământului ................................................................................................................. 32
2.1. Litosfera ........................................................................................................... 32
2.2. Dinamica aliniamentelor de extensiune şi formarea dorsalelor oceanice ....... 35
2.2.1. Culoarele tectonice de rift ................................................................. 36
2.2.2. Bazinele oceanice .............................................................................. 37
2.2.3. Dorsalele oceanice ............................................................................. 39
2.2.4. Lanţurile şi insulele vulcanice din lungul aliniamentelor de
expansiune a fundului oceanic ......................................................... 44
2.3. Dinamica aliniamentelor de convergenţă, formarea lanţurilor orogenice şi a
arcurilor insulare .............................................................................................. 47
2.3.1. Dinamica zonelor de subducţie – formarea lanţurilor muntoase
(orogenice) pericontinentale şi a arcurilor insulare ........................... 47
2.3.2. Morfostructura zonelor de subducţie 52
2.3.3. Dinamica zonelor de coliziune – formarea lanţurilor muntoase
intracontinentale ................................................................................ 54
3 Relieful structural ..................................................................................................... 56
3.1. Structura sedimentară. Formare şi tipuri 56
..........................................................
3.1.1. Tipuri de discordanţe ......................................................................... 58
3.1.2. Transgresiuni şi regresiuni marine .................................................... 60
3.1.3. Ciclul sedimentar ............................................................................... 62
3.2. Relieful dezvoltat pe structură tabulară ........................................................... 64
3.3. Relieful dezvoltat pe structură monoclinală 68
.....................................................
3.3.1. Formele de relief dezvoltate pe structură monoclinală ..................... 70
3.4. Structura în domuri şi relieful specific ............................................................ 75
3.5. Relieful dezvoltat pe structură diapiră ............................................................. 79
3.6. Relieful dezvoltat pe structura cutată .............................................................. 80
3.6.1. Clasificarea cutelor sau a asociaţiilor de cute ................................... 82
3.6.2. Forme de relief dezvoltate pe structură cutată ................................... 86
3.7. Relieful dezvoltat pe structură faliată .............................................................. 88
3.7.1. Elementele unei falii. Tipuri de falii ................................................. 88
3.7.2. Relieful specific dezvoltat pe structură faliată .................................. 90
4 Vulcanismul şi magmatismul. ................................................................................. 92

140
4.1. Tipuri de activităţi vulcanice ........................................................................... 94
4.1.1. Tipuri de erupţii vulcanice ................................................................ 94
4.1.2. Produsele manifestărilor vulcanice (efuzive) .................................... 109
4.2. Relieful vulcanic .............................................................................................. 116
4.2.1. Forme de relief vulcanic acumulative................................................ 116
4.2.2. Forme de relief vulcanic de eroziune................................................. 124
4.3. Magmatismul. Relieful dezvoltat pe structuri magmatice ............................... 125
Bibliografie ................................................................................................................ 127
Lista figurilor ............................................................................................................. . 135
Lista fotografiilor ........................................................................................................ 138

141