1.

Infecţiile zooantroponoze şi caracteristica lor Zooantroponozele reprezintă

maladii ale animalelor care pot fi transmise oamenilor în rezultatul unui contact
direct sau indirect cu populaţii animale infectate. Unele dintre aceste infecţii -
antraxul, tularemia, pesta, bruceloza – fac parte din categoria infecţiilor extrem de
periculoase. Sunt foarte contagioase (transmitere aerogenă, alimentară, prin contact
direct, receptivitate generală). Se manifestă nu doar ca epidemii, ci şi ca pandemii.
Reprezintă infecţii cu evoluţie foarte gravă. Agenţii cauzali sunt rezistenţi în
mediul extern.

2. Caracteristica generală a agenţilor cauzali ai infecţiilor extrem de

periculoase. Particularităţile şi regimul de lucru în laboratoarele cu regim special.
Majoritatea microorganismelor strict patogene au poartă de intrare specifică
şi pătrunderea lor în alte biotopuri nu provoacă dezvoltarea infecţiei. Mcp pot
determina infecţii la pătrunderea în orice organ sau ţesut. Fiind autohtone pentru
un anumit biotop, ele sunt bine adaptate la organismul gazdă, însă uşor se pot
readapta când pătrund în biotopuri analoage ale altei persoane. printre
microorganismele condiţionat patogene există specii care supravieţuiesc liber în
obiectele mediului ambiant, având ca mediu de existenţă diverse substraturi
bioorganice, ca produsele alimentare, apa, solul, deşeuri organice ale activităţii
omului, soluţii şi aerosoluri ale preparatelor medicamentoase şi dezindectante.
Majoritatea acestor specii sunt capabile să supravieţuească şi în organismul omului
însă în anumite condiţii pot cauza infecţii nespecifice (sapronoze). Mecanismele de
eliminare ale gazdei se manifestă mai activ împotriva speciilor strict patogene şi
sunt mai puţin active sau chiar neactive împotriva Mcp. excepţie constituie numai
sângele, acţiunea eliminantă a cărui este identică împotriva ambelor grupe de
microorganisme. de menţionat, că microorganismele strict patogene sunt înzestrate
cu un complet bine determinat de factori de patogenitate ca, capsula, adezinele,
antigene proteice superficiale (K88, cFa/i, cFa/ii ş.a.), pilii, glicocalixul, proteina
a, care asigură colonzarea, endo- şi exotoxinele, enzimele de agresiune
(fibrnolizina, hialuronidaza, lecitinaza, plasmocoagulaza, fosfataza ş.a.). În acelaşi
timp microorganismele condiţionat patogene posedă un echipament limitat de
factori de patogenitate şi îşi manifestă potenţialul patogen în organisme cu
rezistenţa scăzută, imunocompromise, cu dismicrobism, care au suportat intervenţii
chirurgicale şi investigaţii instrumentale complicate. endotoxina bacteriilor
gramnegative este un factor universal de patogenitate al microorganismelor
condiţionat patogene şi se elimină în cazul distrugerii şi lizei simultane a unui
număr mare de bacterii. luând în consideraţie că toxicitatea endotoxinei nu este
pronunţată, numai concentraţii foarte mari de toxină pot determina afecţiuni care se
evidenţiază clinic. patogenia infecţiilor cauzate de flora condiţionat patogenă este
determinată şi de mecanisme care asigură persistenţa agenţilor în macroorganism,
starea de portaj, parazitismul facultativ intracelular, cronicizarea infecţiilor.
parazitismul intracelular este asigurat de unii factori citoplasmatici, de
peptidoglicanul din peretele bacterian, de transformare a unor bacterii în formele l
şi evitarea reacţiei imune a macroorganismului, de proteina a caracteristică unor
agenţi, care posedă acţiune antifagocitară, anticomplementară. Multe bacterii
patogene şi potenţial patogene posedă fracţiuni antigenice comune cu unele
fracţiuni din ţesuturile omului (mimicria antigenică) ceea ce asigură persistenţa lor
în macroorganism. un complex de substanţe secretate de bacteriile condiţionat
patogene au rol protector
faţă de acţiunea bactericidă a factorilor de rezistenţă celulari si umorali.
Factorii microbieni reprezintă proteine – proteaze, încă insuficient studiaţi cu
acţiune antilizozimică, antiimunoglobulinică, anticomplementară, antinterferonică.
tabloul clinic depinde mai mult de particularităţile anatomofiziologice a organului
afectat decât de agentul patogen. este caracteristică o evoluţie cronică a infecţiei ce
se explică prin activitatea insuficentă a sistemului imun, vârsta înaintată a
pacientului, imunogenitatea slabă a antigenelor majorităţii microorganismelor
condiţionat patogene, din cauza unei terapii neadecvate. populaţiile de
microorganisme condiţionat patogene nu numai că sunt heterogene, dar şi
variabile, dinamice în timp. aceste modificări se petrec permanent şi constau în
dispariţia variantelor iniţiale şi apariţia variantelor noi în populaţie, în schimbarea
componenţei variantelor, în modificarea raporturilor cantitative a variantelor
(trecerea de la varianta dominantă la cea minoră şi invers). Modificarea
componenţei populaţiei în timp mai frecvent are loc în cazul proceselor deschise în
comparaţie cu cele închise. componenţa populaţiei se modifică în procesul
tratamentului antimicrobian şi se manifestă prin trecerea de la variante sensibile la
chimiopreparate la polirezistente.
Particularitățile de lucru: Salopetele de laborator, halatele sau uniformele
trebuie purtate tot timpul cât se lucrează în laborator; Mănuși corespunzătoare de
protecție trebuie purtate în timpul tuturor procedurilor care pot implica contactul
direct sau accidental cu sânge, cu alte umori sau fluide ale organismului, cu alte
materiale potențial infecțioase sau cu animale infectate. După utilizare, mănușile se
scot aseptic și se spală mâinile; Personalul trebuie să se spele pe mâini după
manipularea materialelor infecțioase și a animalelor infectate și înainte de părăsirea
zonei de lucru a laboratorului. Ochelarii de protecție, ecranele de protecție facială
sau alte dispozitive de protecție trebuie purtate ori de câte ori este necesară
protecția ochilor și a feĠei de stropi, obiecte impactante și surse artificiale de
radiații ultraviolete. Este interzisă purtarea îmbrăcăminții protectoare de laborator
în afara laboratorului, de exemplu în cantine, camere de oficiu, biblioteci, toalete,
etc. Încălțămintea decupată în partea din faă (sandale) este improprie purtării în
laborator. Consumul de alimente, băuturi, machiajul și manipularea lentilelor de
contact sunt interzise în zonele de lucru ale laboratorului. Depozitarea de alimente
sau băuturi oriunde în zona de lucru a laboratorului este interzisă. Îmbrăcămintea și
încălțămintea de protecțțe ce a fost utilizată în laborator nu trebuie să fie depozitată
în aceleaúi dulapuri cu îmbrăcămintea și încălțămintea de stradă. În laborator
trebuie păstrată curățenia și ordinea, eliminânduse toate materialele care nu sunt
necesare pentru munca desfășurată în laborator. Suprafețele de lucru trebuie
decontaminate după fiecare vărsare de materiale potențial periculoase precum și la
sfârúitul zilei de lucru. Toate materialele contaminate, probele și culturile, trebuie
decontaminate înainte de a fi îndepărtate sau curățate pentru refolosire. Ambalarea
și transportul trebuie să respecte reglementările naționale și/sau internaționale în
vigoare. Ferestrele ce pot fi deschise trebuie prevăzute cu plase/ecrane pentru
insecte.

3-5. Agenţii cauzali ai brucelozei. Clasificarea. Caracterele morfobiologice.

Sursa infecţiei, mecanismele şi căile de transmitere. Patogeneza brucelozei,
Formele clinice. Diagnosticul microbiologic al brucelozei. Materialele de
examinat. Metodele de diagnostic: bacteriologică, serologică (reacţiile Wright,
Huddleson.), alergică (proba cutano-alergică Burnet). Imunitatea, profilaxia
specifică şi tratamentul brucelozei.
Agenții cauzali: Brucella, Brucella melitensis, Brucella abortus, Brucella
neotomae, Brucella suis, Brucella canis. Clasificarea: Speciile de Brucella mai
frecvente care se transmit de la animal la om sunt: Brucella abortus (bovine),
Brucella canis (canine), Brucella melitensis (oaie, capră, determină la om „febra de
Malta”), Brucella suis (porc și iepure, nepatogen pentru om), Brucella ovis
(ovine). Specii de Brucella considerate nepatogene: Brucella cetaceae (balenă),
Brucella neotomae (șobolan). Caractere morfobiologice: Bruceloza este o boală
infecțioasă gravă produsă de speciile de Brucella, un gen de bacterii Gram-
negative, aerobe, capsulate, care apar la microscop sub formă de bastonașe sau coci
(cocobacili). Sursa infecției: Boala se transmite la om prin consumul de produse
animale contaminate, ca produse lactate care provin din lapte nepasteurizat, sau
prin pătrunderea bacteriei prin piele și mucoase la îngrijitorii de animale sau
personalul veterinar, fiind considerată la aceștia ca o boală profesională.
Mecanismele și căile de transmitere: Boala se transmite exclusiv prin animale
infectate sau produsele lor încă neprelucrate termic. Din punct de vedere
epidemiologic cea mai mare importanță pentru om o are febra de Malta care poate
apărea atât endemic, cât și epidemic în regiuni în care se practică creșterea
oilor și caprelor, dar foarte rară în prezent în Europa. Morbul Bang apare
foarte rar, sporadic, chiar și în zonele cu afectare epidemică. Bruceloza afectează
mai mult bărbații decât femeile, majoritatea infecțiilor rămânând nemanifeste.
Patogeneza: Pătrunderea agentului patogen produce la poarta de intrare o
inflamație, stimulând reacția de apărare. Bacteria va fi fagocitată de granulocite, în
care bacteria poate supraviețui și ajunge în ganglionii limfatici. Din ganglionii
limfatici Brucella va fi transportată de sânge (pe cale hematogenă) în alte organe.
Organismul constituie granuloame încercând, prin încapsulare, să izoleze bacteria
în țesuturile infectate. Formele clinice: Febra de Malta, determinată de Brucella
melitensis care infectează caprele și oile; Morbus Bang (boala Bang), determinată
de Brucella abortus care infectează vitele. Diagnosticul de certitudine a bolii se
face prin izolarea bacteriei din sange, maduva osoasa, urina, LCR, lichid sinovial
precum si din alte produse. Rata de izolare a bacteriei in culturi variaza intre 15%
si peste 90% in functie de metoda folosita. Un dezavantaj il constituie faptul ca nu
se poate obtine un rezultat rapid. In absenta confirmarii bacteriologice diagnosticul
poate fi facilitat prin efectuarea de teste serologice, cele mai frecvent utilizate fiind
reactiile de aglutinare, de fixare a complementului si imunoenzimatice. Primele
doua tipuri de teste detecteaza anticorpii specifici totali, pentru diagnostic fiind
necesara demonstrarea unor titruri semnificativ crescute in dinamica, in timp ce
testele imunoenzimatice detecteaza separat anticorpii de IgG si IgM, fiind utili in
diferentierea infectiei acute de cea cronica. Metoda – reactie de fixare a
complementului (RFC) + metoda imunoenzimatica (EIA). Valori de referinta:
Anti-Brucella RFC: <1/10 (titru) Anti-Brucella IgG: <8.5 U/mL; Anti-Brucella
IgM: <8.5 U/mL2.
Interpretarea rezultatelor: Seroconversia (negativ → poziv) sau cresterea
semnificativa a titrului de anticorpi specifici (de 4 ori in reactia RFC) in seruri-
perechi constituie dovada serologica a unei infectii recente. Prezenta anticorpilor
IgM intr-o singura proba poate indica de asemenea o infectie recenta, desi IgM pot
persista cateva luni de la infectia acuta. In bruceloza cronica predomina niveluri
persistent crescute de anticorpi de tip IgG, in timp ce anticorpii IgM pot fi
nedetectabili. Scopul terapiei medicale în cazul brucelozei este de a controla
simptomele cât mai repede posibil pentru a preveni complicațiile și recăderile.
Terapie farmacologică: Antibiotice- Doxiciclină, Gentamicină, Streptomicină,
Rifampicina. Alți agenți cu roluri potențiale includ următoarele:
Cloramfenicol, Imipenem-cilastatin, Tigeciclina, Fluoroquinolonele. În acele
cazuri în care s-a produs recădere, dezvoltarea rezistenței la antibiotice nu pare a fi
cauza principală.Tratamentul antibiotic optim pentru bruceloză a fost studiat într-o
oarecare măsură; cu toate acestea, recomandările pot diferi.Pentru infecții simple,
doxiciclina (100 mg PO de două ori pe zi timp de 6 săptămâni) poate fi cea mai
potrivită monoterapie; totuși, ratele de recădere cu o astfel de monoterapie se
apropie de 40% și, ca rezultat, se adaugă de obicei rifampicină (600-900 mg / zi).
Fluoroquinolonele (de exemplu, ciprofloxacina) au fost utilizate ca monoterapie,
dar au, de asemenea, o rată ridicată de recidivă; adăugarea acestor agenți la
doxiciclină nu prezintă avantaje specifice față de alte regimuri de combinație, dar
poate fi preferată în zonele în care rezistența la rifampicină este ridicată.
Pasteurizarea laptelui ajuta la prevenirea burcelozei. Branza din lapte nepasteurizat
cu vechime < 3 luni, poate fi contaminata. Persoanele care manipuleaza animale si
carcase, cu posibilitatea de a fi infectate, trebuie sa poarte manusi din cauciuc si
ochelari de protectie si sa isi protejeze fisurile cutanate de expunere. Imunitatea
dupa infectia umana este de scurta durata , in jur de 2 ani.

6-9. Agentul cauzal al tularemiei. Caracterele morfobiologice. Sursele

infecţiei, mecanismele şi căile de transmitere. Diagnosticul de laborator al
tularemiei. Prelevatele, recoltarea şi expedierea în laborator. Metodele de
diagnostic: bacteriologică, biologică, serologică, alergică. Metodele rapide.
Imunitatea, profilaxia specifică şi tratamentul tularemiei.
Se cunosc 4 biovaruri (subspecii) de F.tularensis, care diferă dupa activitatea
biochimică, virulenţă şi răspândire geografică: F.tularensis tularensis (tip A), F.
Tularensis holarctica (tip B), F. tularensis mediasiatica, F. Tularensis novicida. F.
tularensis are răspâdire ubicvitară, parazitând peste 100 de specii de animale
sălbatice (în special rozătoare), păsări şi insecte şi persistă în apa din zonele unde
se întâlnesc
aceste animale. Toate mamiferele fac o septicemie cu prezenţa bacteriilor
în toate tesuturile. F.tularensis reprezintă o cocobacterie foarte mică (0.2-0.5 µm
x 0.7-1.0 µm), gram-negativă, uneori se colorează mai intens la poli, pleomorfă,
imobilă, asporogenă, tulpinile virulente posedă capsulă. Caractere de cultură:
bacteria nu poate fi cultivată pe medii uzuale. Pentru izolare se utilizează medii
îmbogăţite: mediul Francis (geloză + sânge de iepure + cisteină + glucoză); Mediul
McCoy (cu gălbenuş de ou) Geloză-ciocolată . Cultivă la 35 - 37 grade, în
aerobioză. Peste 2-4 zile apar colonii S, mici (1 - 2 mm în diametru), albe-cenuşii,
mucoide, cu marginile regulate şi suprafaţa lucioasă. F.tularensis este catalazo+ şi
oxidazo-, nu descompune ureea, produce H2S, unele biovaruri fermentează
glicerolul. Mi/organismele pot supravieţui perioade îndelungate de timp în apă,
nămol, cadavre de animale (mediu umed). F.tularensis este distrusă la 56 grade în
10 minute, dar congelarea permite conservarea bacteriei. Factorii de patogenitate :
Capacitatea de a penetra în macrofage, supravieţuind şi multiplicându-se în
interiorul celulelor până la moartea lor (parazitism facultativ intracelular), Capsula
(rol protector) , Endotoxina (LPZ). Sursa de infecţie – animale bolnave sau cadavre
de animale, transmiterea de la om la om nu are loc. Rezervorul principal –
mamifere mici şi medii (iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, rozătoare acvatice,
lemingi). Omul, pisicile, câinii, anumite specii de păsări, peşti şi amfibii pot fi
gazde accidentale. Vectori – insecte (tăuni, ţânţari, căpuşe ). Porţi de intrare –
tegumentul (chiar intact), mucoasele, conjunctiva. Transmiterea: Contact cu
animale infectate, cadavre sau cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc), Aerogen
prin inhalare (vânători...) , Alimentar, prin consum de apă sau alimente infectate,
Înţepătura artropodelor hematofage. Francisella tularensis este o bacterie facultativ
intracelulară. Iniţial infectează macrofagele, cu diseminarea mi/o şi afectarea
diferitor organe, inclusiv plămânii, ficatul, splina, ganglionii limfatici. Un rol
important în patogeneza leziunilor îl joacă hipersensibilitatea tardivă. Formele
clinice de tularemie sunt în relaţie cu calea de pătrundere: Forma
ulceroganglionară; Forma ganglionară; Forma oculoganglionară; Forma
orofaringeană; Forma tifoidică; Forma pneumonică. Diagnosticul de laborator al
tularemiei Se realizează doar în laboratoare specializate. Prelevate: în funcţie de
forma clinică: serozitate din leziunea cutanată sau conjunctivă, exsudat faringean,
punctat din ganglionul limfatic afectat, spută, sânge. Metode directe de diagnostic:
Examenul microscopic direct; Examenul bacteriologic. Diagnosticul indirect:
Serodiagnosticul; Intradermoreacţia cu tularină. Tratamentul tularemiei
Antibiotice: aminozide (streptomicină, gentamicină), tetracicline, cloramfenicol,
fluorochinolone, eritromicină (există şi tulpini rezistente). Profilaxia tularemiei:
Informarea persoanelor expuse contaminării, Supraveghere sanitară, Vaccinarea
contingentelor de risc cu vaccin viu atenuat asigură imunitatea pe o durată de 5-7
ani.

11-14. Agentul cauzal al antraxului. Caracterele morfobiologice. Sursele de

infecţie, mecanismele şi căile de transmitere. Patogeneza şi formele clinice ale
antraxului. Diagnosticul microbiologic al antraxului: recoltarea şi condiţiile de
transportare a prelevatelor; metodele de diagnostic. Imunitatea, profilaxia şi
tratamentul specific al antraxului.
Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului), Bacillus cereus
(intoxicaţii alimentare), Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus brevis
(genul Brevibacillus), Bacillus subtilis – bacili antracoizi, producenţi de AB.
Bacillus anthracis a fost prima bacterie la care a fost demonstrat rolul în patogenia
unei infecţii. Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremităţile drepte (tăiate), gram-
pozitiv, imobil (antracoizii sunt mobili), în produse patologice se prezintă sub
formă de lanţuri scurte, iar în cultură – lanţuri lungi (“tulpină de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă polipeptidică (acidul D-glutamic). Sporul este
ovoid, în poziţie centrală, nu deformează celula. Sporogeneza are loc în cultură, în
sol şi în ţesuturi şi exsudate din animale moarte (în prezenţa oxigenului), dar nu în
sânge sau ţesuturi de animale vii. B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe
medii uzuale. Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH 7-7,4. Peste 24 ore de
incubare formează colonii R, mari, cu contur neregulat, opace, plate, uscate,
rugoase (“coamă de leu”, “cap de meduză”). Nehemolitice pe geloză-sânge
(antracoizii sunt hemolitici). Pe geloză-ser, în exces de CO2, formează colonii S
(producerea capsulei). Pe mediu cu 0,5-1 UI de penicilină B.anthracis formează
lanţuri din forme globulare - “colier de perle” (proprietate absentă la antracoizi). În
bulion peptonat formează flocoane la fundul eprubetei, cu supernatantul clar.
B.anthracis este sensibil la fagul gamma. Caractere biochimice: Activitate
proteolitică – lichefiază gelatina în formă de “brad inversat”, peptonizează laptele,
digeră serul coagulat, nu produce H2S. Activitate zaharolitică – fermentează unele
glucide: glucoza, maltoza, zaharoza, tregaloza, etc. Nu fermentează lactoza şi
arabinoza. Rezistenţa în mediul extern: formele vegetative sunt slab rezistente,
sporii rămân viabili în sol decenii, se distrug la fierbere în 30-40 min. Factori de
patogenitate: Capsula polipeptidică- codificătă de plasmida pX02. Inhibă
fagocitoza şi puterea bactericidă a sângelui. Capsula joacă un rol important în
etapele iniţiale ale infecţiei. Formarea capsulei are loc in vivo şi in vitro, pe medii
cu ser şi în atmosferă cu
5 % CO2; Exotoxina antraxului, codificată plasmidic (pX01) Este constituită
din 3 componente: Factorul I, edematogen (EF), care este o adenilat-ciclază.
Acumularea de cAMP duce la modificarea permeabilităţii membranare cu
producerea edemului. Ținta – celulele endoteliale (efect - șoc hipovolemic, șoc
septic), Factorul III, letal (LF), responsabil de efectele letale ale toxinei anthrax.
Este o protează Zn++ dependentă care induce producerea citokinelor de către
macrofage şi limfocite (efect – recție inflamatoare, șoc septic), Factorul II, antigen
protector (PA), induce sinteza Ac antitoxici protectori. PA este responsabil de
fixarea toxinei pe receptorii celulelor sensibile. Structura antigenică a B.anthracis:
Ag polipeptidic capsular (induce Ac neprotectori); Ag polizaharidice somatice
termostabile (depistate în reacţia de precipitare Ascoli) ;Toxina (componentul PA),
induce formarea Ac protectori, neutralizanţi. Epidemiologia şi patogeneza
antraxului: Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax (ovine,
caprine, bovine, suine). Solul contaminat cu spori este un rezervor de germeni
important şi permanent (decenii). Transmiterea: prin contact direct cu animalele
bolnave sau produse contaminate (carne, piei, lână, blană, etc), păşuni şi nutreţuri
contaminate, cu pătrunderea agentului prin tegumentul lezat aerogen, prin
inhalarea sporilor de B.anthracis pe cale alimentară (consum de carne de la
animale bolnave de antrax insuficient prelucrate termic) . În majoritatea cazurilor
antraxul se manifestă ca boală profesională a îngrijitorilor de animale, personalului
de la abatoare, întreprinderi de prelucrare a produselor animaliere, veterinarilor,
zootehnicienilor, măcelarilor, tăbăcarilor, etc. Formele clinice de antrax: Antraxul
cutanat; Antraxul pulmonar; Antraxul digestiv; Meningita poate apare (foarte rar)
ca urmare a oricărei forme de antrax. Diagnosticul de laborator al antraxului: Se
efectuează numai în laboratoare specializate cu respectarea unor reguli stricte de
securitate. Prelevate (în funcţie de forma clinică): exsudat din leziunea cutanată,
spută, sânge, LCR, materii fecale, bioptate din ganglioni limfatici, probe
necroptice, probe de la animalul suspect şi elemente din mediul extern: Examenul
microscopic direct; Examenul bacteriologic; Examenul biologic; Depistarea Ag
polizaharidice; Diagnosticul serologic; Diagnosticul imunologic. Tratamentul
antraxului: Antibiotice (peniciline, cefalosporine, fluorochinolone) ,
Imunoglobulina antiantrax. Profilaxia specifică a antraxului: Depistarea şi izolarea
animalelor bolnave, incinerarea animalelor moarte sau îngroparea adâncă a
cadavrelor şi acoperirea cu var nestins, Vaccinarea animalelor, Imunizarea
personalului expus cu vaccin viu atenuat, vaccin acelular.

15-18. Agentul cauzal al pestei. Caracterele morfobiologice. Sursele de

infecţie, mecanismele şi căile de transmitere. Patogeneza şi formele clinice ale
pestei. Diagnosticul microbiologic al pestei: recoltarea şi condiţiile speciale de
transportare a produsului patologic; metodele tradiţionale şi rapide de diagnostic.
Semnificaţia diagnostică a fiecărei metode. Imunitatea, profilaxia specifică şi
tratamentul pestei.
Pesta este cauzată de Yersinia pestis. Se disting 3 varietăți de tulpini -
orientală, medievală și antică. Caractere morfotinctoriale – yersiniile reprezintă
bastonașe drepte, uneori coco-bacterii Gram negative, uneori colorate bipolar,
acapsulate, asporulate, imobile la 37C. Caractere de cultură – yersiniile sunt mi/o
anaerobe facultative, cultivă pe medii uzuale la 25-28 C. În BP cultura se
manifestă printr-un voal la suprafață și un aspect floconos în interior. Pe geloză
peste 48h apar colonii R mari, cu margini neregulate . Activitate biochimică –
catalaza+, oxidaza-, fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți. Yersiniile sunt
rezistente în mediul extern şi în cadavre de animale. Factori de patogenitate:
Proteina lcr (low calcium response) – permite multiplicarea intracelulara a
bacteriei); Proteinele V si W – determina proliferare rapida si septicemie;
Proteinele Yops, 11 proteine responsabile de citotoxicitate, inhibarea migrarii
fagocitelor si a inglobarii, agregarea trombocitelor; Antigenul F-1 – complex
proteic-polizaharidic, antifagocitar, se formeaza doar in organismul mamiferelor;
Coagulaza si activatorul de plasminogen, determina formarea microtrombilor,
promoveaza diseminarea bacteriilor, distruge C3b de pe suprafata bacteriilor. Sursa
de infecție şi transmiterea: Rozătoarele sălbatice constituie rezervorul natural al
maladiei. Yersinia este în principal vehiculată de un șobolan, Rattus rattus, care o
transmite la om prin intermediul puricilor infectați (Xenopsylla cheopsis,
Nosopsyllus fasciatus). Foarte rar omul se infectează prin muşcătura şobolanului
infectat sau consumându-l; Iepurii și carnivorele pot infecta omul prin contact
direct sau mușcătura animalului infectat; În epidemii transmiterea se poate efectua
interuman pe cale aerogenă. Diagnosticul de laborator al pestei: Se realizează în
laboratoare specializate cu regim special strict. Prelevate: punctat din bubon, spută,
sânge. Toate prelevatele de la o persoană infectată sunt foarte contagioase și
manipularea lor cere măsuri speciale de precauție. Examenul direct: Examenul
microscopic; Examenul bacteriologic; Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratamentul pestei: Antibiotice
(streptomicină, gentamicină, doxiciclină, cloramfenicol). Profilaxia pestei:
Izolarea bolnavilor; Persoanele de contact – carantină 6 zile. Imunizarea
personalului expus cu vaccin viu atenuat, vaccin acelular (elaborat din tulpini
acapsulate avirulente, conținând proteina PA). În curs de elaborare – vaccin cu PA
și antigen capsular. Vaccinarea contingentelor de risc cu vaccin viu atenuat asigură
imunitatea pe o durată de 5-7 ani.