Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere Teoria Economica PDF
Introducere Teoria Economica PDF
INTRODUCERE
ÎN TEORIA
ECONOMICĂ
INTRODUCERE
ÎN TEORIA ECONOMICĂ
(Curs universitar)
Chişinău – 2005
1
CZU 330(075.8)
S69
Lucrarea a fost examinată şi recomandată spre editare la
şedinţele catedrei „Economie politică şi doctrine economice”
(proces-verbal nr.1 din 26.08.05) şi Comisiei metodice a
facultăţii REI (proces-verbal nr.3 din 20.06.05).
Referenţi: Olga Catană – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar
Elena Chişlari – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar
Natalia Coşelev – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar
2
CUPRINS
Introducere 6
3
Capitolul 4. Alegerea economică: principiul alternativ şi
efectiv 69
4.1. Problema alegerii economice. "Triada"
întrebărilor fundamentale 69
4.2. Costul de oportunitate: conţinutul, Legea
creşterii 71
4.3. Combinarea şi utilizarea eficientă a factorilor de
producţie 75
Rezumat 82
Training economic 83
Capitolul 5. Sistemul economic: caracteristica generală
şi mecanismul evoluţiei 86
5.1. Esenţa şi componentele sistemului economic 86
5.2. Evoluţia sistemelor economice: tendinţe,
dezvoltarea „neliniară” 92
5.3. Economia de tranziţie şi indicii ei 95
5.4. Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare
ale sistemului 97
5.5. Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea
economiei 99
Rezumat 104
Training economic 105
4
Capitolul 7. Modurile de coordonare a activităţii
economice: modelele de bază ale sistemelor
economice 125
7.1. Diversitatea sistemelor sociale 125
7.2. Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii
economice 128
7.3. Sistemul economic tradiţional 129
7.4. Sistemul economic centralizat (administrativ de
comandă 131
7.5. Sistemul economic descentralizat, bazat pe
economia de piaţă 134
7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi
naţionale 144
Rezumat 146
Training economic 148
Încheiere 151
Anexe 154
Bibliografie 174
5
INTRODUCERE
6
„stimulează” cititorul să purceadă la un studiu meditativ
aprofundat.
În cadrul elaborării acestei lucrări a fost urmărit următorul
scop: ţinându-se seama de potenţialul acumulat de gândirea
economică mondială, să se prezinte, într-o formă accesibilă,
logica funcţionării şi dezvoltării economiei şi interdependenţa
ei cu alte procese şi instituţii sociale. Astfel, studenţii urmează
să fie ajutaţi să se descurce în problemele actuale. Un alt scop
este de a suscita interesul faţă de teoria economică, ca ştiinţă
captivantă şi utilă. Iniţierea în această ştiinţă va permite de a
analiza situaţia reală, de a lua decizii corecte şi de a acţiona
raţional. Aceste lucruri sunt foarte importante pentru fiecare
persoană, dar mai ales pentru viitorii specialişti în domeniul
business-ului, finanţelor, management-ului.
Conţinutul lucrării este structurat ţinându-se cont de
diferite niveluri de pregătire a cititorului: informaţia cu un grad
mai înalt de complexitate este notată prin semnul *** sau este
anexată.
Pentru o însuşire temeinică a conţinutului teoretic, în
fiecare capitol sunt evidenţiate noţiunile de bază, sunt
prezentate scheme logico-structurale, grafice şi formule, este
propusă rubrica "training economic" cu întrebări pentru
discuţie, teste, probleme.
Şi, în sfârşit, invitând studenţii în lumea fascinantă a
cunoştinţelor economice, vă dorim ardoarea predecesorilor şi
sârguinţă „neformală”.
Ţineţi minte: studierea acestei ştiinţe imperioase şi
faimoase, dar, în acelaşi timp, şi destul de complicate, solicită
de la D-voastră eforturi considerabile, iar uneori – "rezistenţa
cămilei şi răbdarea sfântului" (A. Heilbronner).
7
Capitolul 1
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA
TEORIEI ECONOMICE GENERALE
Economia ca ştiinţă
Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi,
respectiv, reprezintă o ştiinţă socială, de rând cu sociologia,
ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă
aparte, autonomă, ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit
de alte discipline.
Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de
răspuns: economia, comportamentul uman, activitatea
economică practică, procesele şi fenomenele ei.
Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei
provenind din antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era
interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării
materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în
observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste
observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât
filosofilor, politicienilor, poeţilor, negustorilor.
În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează
cunoştinţe speciale, economia s-a constituit relativ nu de mult –
în secolul XVIII. Starea ei este influenţată de factori materiali –
nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi cum se
produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi
8
viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată
cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea gândirii economice.
Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum
gândesc oamenii?)
9
Ştiinţele economice de ramură şi aplicative analizează
economia în cadrul unei ramuri (spre exemplu: economia
agriculturii, turismului, construcţiilor). Este posibilă şi
specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat.
Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a
unei ţări, grup de ţări, a comunităţii economice mondiale în
ansamblu, precum şi evoluţia gândirii economice. Acest bloc
include: istoria economiei naţionale, istoria economiei
mondiale, istoria doctrinelor economice.
Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt
cele ce se intersectează şi explică modelele, formele, regulile
de activitate economică. Acest grup include: metode
economico-matematice, cibernetica economică, sociologia
economică etc.
Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul
cunoştinţelor economice joacă rolul de "fundament" – bază
metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare
îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi
generalizarea faptelor şi a fenomenelor reale, elaborarea
conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor economice.
10
economia politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart
(discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din Edinburgh
(Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la
Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi
economie politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice.
În România, cursul a început să fie predat la Academia
Mihăileană din Iaşi în 1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră
de economie politică în România la Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".
11
Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în
lumea nevoilor nelimitate a devenit prioritară în studiile
economice. În sec. XX, această teorie şi-a consolidat statutul de
direcţie ştiinţifică primordială – "mainstrim".
În secolul trecut, de rând cu "economics", s-au afirmat şi
alte concepţii ştiinţifice, care presupun abordări metodologice
şi viziuni noi în ceea ce ţine de esenţa teoriei economice.
În particular, este vorba despre neomarxism, care
accentuează evoluţia relaţiilor de producţie în condiţiile PTŞ, şi
de instituţionalism, care cercetează impactul instituţiilor asupra
dinamicii social-economice.
Obiectul teoriei economice şi astăzi trezeşte discuţii, dat
fiind faptul că există o multitudine de abordări şi definiţii
(Anexa 1.1).
Tabelul 1
Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice)
12
Cunoştinţele economico-teoretice generale permit de a
conştientiza logica evoluţiei activităţii economice, de a
prognoza perspectivele şi tendinţele dezvoltării social-
economice ale societăţii. În baza principiilor economice
generale se elaborează politici şi măsuri speciale, orientate spre
rezolvarea unor probleme concrete.
În celebrul manual Economia politică, P. Samuelson şi W.
Nordhaus (ediţia a XV-a) susţin că "... în ultimii 30 de ani,
obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult,
cuprinzând o varietate largă de subiecte" (p.22).
Cele mai răspândite interpretări ale teoriei economice ca
ştiinţă:
1. Studiază schimbul, comportamentul pe pieţele
financiare şi modul de alocare a resurselor materiale
în economie;
2. Studiază modul în care societatea foloseşte resursele
limitate pentru a produce bunuri de valoare şi
pentru a le distribui membrilor săi;
3. Studiază modul de formare a preţului muncii,
capitalului şi pământului şi, respectiv, modul de
utilizare a preţurilor în procesul de alocare a
resurselor.
4. Examinează distribuţia veniturilor şi sugerează
modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate.
Pentru notiţe *** 1
De ce au existat şi continuă să existe diferite abordări
ştiinţifice (neidentice) ale obiectului de studiu al economiei?
Menţionăm principalele cauze:
• complexitatea, poliedricitatea şi dinamismul
obiectului de studiu – "cosmos economic";
1
* Prin acest simbol (aici şi în continuare) este marcat conţinutul dificil al
materialului care presupune o pregătire suplimentară a cititorului. Cititorilor
începători în domeniul economiei li se recomandă să revină la informaţia
respectivă după iniţierea în cunoştinţele teoretice.
13
• schimbul istoric al priorităţilor dezvoltării economice
(în condiţiile acumulării iniţiale a capitalului a
predominat comerţul exterior, mai târziu –
industrializarea, în prezent – informatizarea);
• pluralismul (multitudinea) metodologiilor, modurilor de
abordare inerente ale diferitelor şcoli ştiinţifice şi
adepţilor lor;
• multitudinea şi opoziţia intereselor social-economice
şi politice în societate, inclusiv în rândul savanţilor.
14
economice, ce apar în procesul de reproducere în condiţiile
utilizării alternative a resurselor economice rare.
15
Comportamentul unui grup nu poate fi înţeles fără o
cunoaştere a psihologiei individului. La fel mişcarea
macroeconomică nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte
micromecanismele de piaţă. Neologismul a fost propus de
Stuart Holland (1975) pentru a caracteriza specificul
domeniilor menţionate.
Analiza macroeconomică sau macroeconomia (din
geacă macro – mare) studiază sistemul economic naţional ca
un tot întreg. Ea cercetează agregatele – indicatorii ce
caracterizează activitatea economică (economii şi consum,
venituri şi cheltuieli) şi utilizează astfel de indicatori ca:
volumul de produs global la scară naţională, PIB, nivelul
şomajului, al inflaţiei etc. O apreciere a viziunii
macroeconomice oferă Fr. Quesnay în „Tabloul economic”
(sec. XVIII), J. B. Say în „Legea debuşeelor”, T. Malthus în
„Legea populaţiei.”
Un aport esenţial la dezvoltarea macroeconomiei a avut şi
K. Marx (sec. XIX), dar adevăratul fondator al acesteia, ca
disciplină autonomă (deşi este comparativ tânără) este
considerat J. M. Keynes (anii 30 ai sec. XX). Teoriile lui sunt
baza de referinţă în domeniu.
Micro- şi macroeconomia, deosebindu-se prin obiectul de
studiu, în acelaşi timp, se completează una pe alta. După cum
s-a exprimat la figurat P Samuelson, una dintre ele studiază
"copacii", iar alta – "toată pădurea".
16
microeconomiei (părţi). Totodată, de rezultatele activităţii
agenţilor din domeniul microeconomiei depinde starea
macroeconomiei.
17
importanţă prioritară au problemele modernizării producţiei,
creşterii economice, repartiţiei proprietăţii şi veniturilor.
În viziunea noastră, în sistemul învăţământului
economic, problemele caracteristice pentru diferite niveluri
organizatorice ale activităţii ar trebui examinate în contextul
logicii interne de funcţionare şi dezvoltare a sistemului
economic integru, cu evidenţa proceselor reale de
transformări.
18
1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere,
cunoaştere şi explicare a fenomenelor economice, de
dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite
lărgirea orizontului şi proceselor ce decurg în mediul
ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi
dezvoltare a sistemului economic, formarea gândirii
economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului
studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor,
funcţionarilor publici).
2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor
şi metodelor activităţii economice raţionale,
fundamentarea strategiilor dezvoltării economice,
elaborarea prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor
dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice
(ca şi al altor discipline) constă în asigurarea
activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie
la elaborarea previziunii, iar previziunea stă la baza
acţiunii.
Deseori, funcţia legată de previziunile în domeniul
dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine
autonomă şi se afirmă ca o funcţie de pronosticare. Ea
are un rol important la elaborarea programelor şi
prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economici
mari şi a economiei naţionale în întregime.
3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor
(categoriilor) şi a metodologiei de analiză economică
(instrumente, procedee, metode ştiinţifice de
cunoaştere), necesare pentru toate ştiinţele economice
aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor
economice concrete.
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi
promovarea unor idei şi viziuni. În ultimul timp, ca
urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în
perioada sovietică, mulţi cercetători autohtoni ignoră
19
nemeritat această funcţie. Dar, totuşi, este imposibil ca
sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile,
ideile au guvernat şi continuă să guverneze lumea!
Important este ca ideile economice – "lozincile
gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate
posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În caz
contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu
o politică economică neefectivă.
De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a
ideologiei de piaţă în forma amplificată, în special, în lipsa
structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de
consecinţe negative de ordin economic, social, etic şi moral.
21
acţiuni raţionale. În acest scop este necesar de asigurat
succesiunea corectă a obiectivelor politicii de stat şi
comensurabilitatea ei cu posibilităţile reale ale societăţii.
Anume ştiinţa economică poate determina compatibilitatea
obiectivelor şi metodelor eficiente de elaborare şi realizare a
diferitelor "scenarii" de dezvoltare economică. Nu întâmplător
în ţările dezvoltate deja mai mult timp se recurge la serviciile
consilierilor economici calificaţi şi cu autoritate, care activează
pe lângă liderii de stat.
Teoria economică poate fi utilă societăţii, dacă, pe de o parte,
ea permanent se "subalimentează" şi se controlează prin practică,
iar pe de altă parte, reprezintă o argumentare ştiinţifică obiectivă
pentru determinarea strategiei economice, precum şi pentru
elaborarea măsurilor concrete, la diferite niveluri, ale activităţii
economice. Reflectând adecvat starea activităţii economice
practice, argumentând legităţile şi tendinţele ei, ştiinţa economică
are misiunea de a contribui la formarea profesioniştilor, a
managerilor cu gândire economică dezvoltată, care pot genera şi
realiza o politică economică în baza căreia ar funcţiona cu succes
şi s-ar dezvolta economia naţională.
Politica economică
argumentarea strategiilor monitorizarea măsurilor
şi recomandărilor social-economice
Ï Ð
Teoria economică
Ï Ð
acumularea, analiza verificarea
şi sistematizarea viziunii, ipotezei
faptelor (datelor)
Economia – activitate practică
22
Politica economică eronată deformează activitatea practică
şi duce la costuri nejustificate în utilizarea posibilităţilor
economice. Criteriul veridicităţii oricărei teorii economice îl
constituie procesele autentice, faptele şi evenimentele
adecvate practicii reale.
23
• economia instituţională;
• economia evoluţionistă;
• economia transformaţională;
• teoria alegerii publice;
• teoria sectorului de stat;
• teoria pieţelor ramurale.
Procesele dinamice, contradictorii ale timpurilor noastre
necesită argumentări teoretice eficiente. Depăşirea stării de
criză a gândirii mondiale moderne este însoţită de
reinterpretarea stereotipurilor teoretice deja acceptate şi de
elaborarea unei paradigme (concepţii) economice noi, în baza
sintezei realizărilor ştiinţifice ale diferitelor şcoli.
În legătură cu cele expuse, este raţională utilizarea
abordării evolutiv- instituţionale, care studiază dialectica
dezvoltării sociale de pe poziţiile mişcării bazei tehnico-
materiale în raport cu sistemul instituţional, ce coordonează
comportamentul oamenilor.
După cum dovedeşte practica empirică, este imposibil de
a evalua starea oricărei economii naţionale şi de a prognoza
dezvoltarea ei fără evidenţa particularităţilor instituţionale ale
ţării date, a cursului politic, specificului cultural, legăturilor cu
restul lumii.
Rezumat "
1. Ştiinţa economică se referă la ştiinţele de ordin social.
Obiectul de studiu presupune cercetarea comportamentului
uman în procesul de producţie, repartiţie, schimb şi consum al
bunurilor. Lumea complexă a economiei este studiată sub
diferite unghiuri de vedere de ştiinţele economice: generale,
funcţionale, ramurale, istorice, interdisciplinare.
2. În sec. XVII-XIX, în lipsa cunoştinţelor specializate
aprofundate, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu
economia politică. Ea era percepută diferit şi evaluată ca
ştiinţa: despre bogăţie, despre producţia şi repartiţia bunurilor
materiale, despre relaţiile de producţie şi legităţile de
dezvoltare, despre gestiunea economiei naţionale.
2
Vezi Баумоль У. Чего не знал Альфред Маршалл: вклад XX столетия в
экономическую науку // Вопросы экономики. – 2001, №2, с.80.
26
3. La frontiera sec. XIX-XX, s-a afirmat o nouă direcţie
ştiinţifică – "economics". Aceasta studiază comportamentul
economic raţional al individului – utilizarea eficientă a
resurselor de producere limitate cu scopul satisfacerii
maximale a nevoilor materiale ale omului.
4. Multitudinea cauzelor şi circumstanţelor condiţionează
varietatea abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi
exclude posibilitatea tratării unilaterale a teoriei economice.
5. Creşte importanţa teoriei economice generale, reînnoită
şi extinsă după conţinut şi metodologie, în comparaţie cu
economia politică clasică.
Obiectul cercetării ei va deveni economia ca sistem
complex, deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile
funcţionării şi dezvoltării, în interacţiune cu alte instituţii
(primordial politice), procese şi fenomene.
6. Teoria economică contemporană, în baza organizării
activităţii economice la diferite niveluri (firmă, ramură,
economia naţională, sistemul mondial), de asemenea,
presupune mai multe „straturi” şi include: micro-, mezo-,
macro- şi megaeconomia.
7. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt:
cognitivă, practică (pragmatică), metodologică, ideologică..
8. De pe poziţiile obiectivelor şi sarcinilor cercetării, poate
fi efectuată următoarea delimitare: teoria economică pozitivă –
analiza pozitivă (studiază "ce este, ce se întâmplă în
economie"); teoria economică normativă – analiza normativă
(studiază "ce şi cum trebuie să fie în economie").
9. Teoria economică are drept scop formarea în societate
a gândirii economice contemporane şi contribuie la elaborarea
programelor economice de dezvoltare eficientă, îndreptate
spre realizarea cu succes a problemelor economice şi creşterea
bunăstării populaţiei.
27
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
ştiinţă economică, economie politică, economics, obiectul
teoriei economice, microeconomie, macroeconomie,
mezoeconomie, megaeconomie, funcţiile economiei politice,
politica economică.
Adevărat – Fals:
• Ştiinţa economică şi teoria economică – sinonime.
• Economia politică – ştiinţa despre utilizarea raţională a
resurselor rare.
• Diversitatea interpretărilor teoriei economice are
origine subiectivă.
• Economia teoretică pozitivă generalizează faptele reale.
• Politica social-economică nu reflectă opiniile
normative.
Părerea D-voastră?
• Într-un studiu al lui Donald Winch – "What Price has
the History of Economic Thought?" – menţionat de M. Blaug,
se explică de ce cea mai mare parte a economiştilor are puţine
cunoştinţe despre ştiinţa pe care o reprezintă: "sub motivul
dezvoltării recente a ştiinţei economice moderne, economiştii
au ajuns să creadă că, în sfârşit, au început să ofere noi
răspunsuri la probleme noi sau, cel puţin, – răspunsuri mai
bune la probleme mai vechi, ceea ce diminuează interesul
pentru precursori. Există şi astăzi sentimentul unei "crize" în
teoria economică". Ce poate confirma sau respinge o astfel de
părere?
28
• În opinia lui Victor Hugo, „există ceva mai puternic
decât toate armatele din lume şi aceasta este o idee căreia i-a
venit timpul”. De ce considera astfel marele scriitor?
• Comentaţi afirmaţia economistului american de origine
română, Anghel Rugină: "Avem nevoie numai de un răspuns
adecvat chemării istorice, care, sunt sigur, va veni".
• Este actuală trăsătura specifică a gândirii economice
româneşti de îmbinare a problemelor pur economice cu
idealurile luptei de eliberare naţională, formulate de P.
Aurelian: "Păstrarea şi întărirea naţionalităţii este ţinta
supremă căreia poporul român este dator să-i jertfească toate
gândirile şi toate întreprinderile sale. Politica noastră, fie
internă, fie externă, numai atunci este bună când este
naţională, când urmăreşte prin toate mijloacele ocrotirea
intereselor naţionale"? Ce poate servi drept confirmare sau
infirmare în cazul acestei declaraţii?
• La întrebarea: de ce un om trebuie să studieze teoria
economică?, P. Samuelson a oferit următoarele răspunsuri: 1) în
speranţa că va primi bani; 2) să nu-i meargă vestea de necărturar,
care nu cunoaşte legile cererii şi ofertei; 3) deoarece economia
politică este "regina ştiinţelor sociale" – cea mai veche din arte şi
cea mai nouă din ştiinţe. Cum credeţi D-voastră?
30
Capitolul 2
31
metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în
cercetare.
Metodologia cercetării poate fi asemănată cu "ochelarii" şi
"lada cu instrumente" cu ajutorul cărora economiştii studiază
procesele economice. Viziunea savanţilor-economişti depinde
atât de specificul şi aspiraţiile mediului public, cât şi de
particularităţile personalităţii: certitudinile filosofice, cultura
ştiinţifică, pasiunile social-politice, idealurile spiritual-morale.
Concepţiile (abordările), "ochelarii" ştiinţifici se deosebesc
esenţial. Cercetătorii evaluează neadecvat esenţa activităţii
economice, evidenţiază diverse aspecte şi priorităţi ale analizei
activităţii economice, utilizând diferite instrumente, tehnici şi
metode de cercetare (din greacă methodos – cale, mijloc, mod
de expunere).
Astfel, metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi
şi procedee de cercetare şi modificare a relaţiilor economice
şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.
32
Această abordare permite a descoperi esenţa proceselor,
legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect”
în cazul fenomenelor sociale.
Logica dialectică presupune utilizarea unor metode
specifice:
– ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa
fundamentală a obiectului studiat până la formele de
manifestare în viaţa reală);
– unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a
formelor economice se efectuează conform evoluţiei istorice).
35
Ipoteza se utilizează pentru simplificarea tabloului
economic real şi pentru efectuarea unui studiu mai amplu al
unor procese şi dependenţe. Metoda "omisiunilor" – "când
ceilalţi factori rămân neschimbaţi" – pleacă de la premisa că se
schimbă numai elementele analizate, iar restul parametrilor
sunt stabili (relaţii sub forma "cauză – efect").
36
Modelele economice se elaborează pentru a releva
legităţile activităţii economice şi pentru a face previziuni –
prognozarea posibilelor schimbări în economie.
Modelul include principalii indicatori economici ai
obiectelor cercetate şi interdependenţa dintre ei. Pentru
modelul verbal este caracteristică descrierea (text) indicatorilor
şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice
(diagrame, scheme, grafice), deoarece ele demonstrează
convingător interdependenţa indicatorilor economici.
P
D
S
PE E
0 QE Q
Figura 2.2. Modelul echilibrului de piaţă
37
Tabelul 2.1
Corelarea veniturilor şi cheltuielilor familiei (pentru o lună)
Venituri Cheltuieli
6000 u.m. 6100 u.m.
7000 u.m. 6800 u.m.
8000 u.m. 7500 u.m.
Forma algebrică reprezintă dependenţa funcţională în
formă de formulă. Astfel, volumul producţiei (Q) este o funcţie
a unui şir de factori-argumente: cantitatea şi calitatea muncii
(L), mărimea capitalului utilizat (K). Din aceste considerente Q
= f (L, K). Totodată, trebuie de menţionat că nu toate procesele
economice pot fi traduse în "limbaj" matematic.
Cea mai reuşită reflectare a dependenţei funcţionale a două
variabile este forma grafică: ea permite evaluarea
semnificaţiei funcţiei pentru orice mărime a argumentului.
P
A
3
B
2
C
1
Q
100 200 300
Figura 2.3. Cererea – funcţia preţului mărfii
39
preferinţele sociale şi politice, principiile etico-morale. Aceştia
nu pot fi evaluaţi cantitativ!
40
distincţiile în metodologia cercetării şi prin accentele care sunt
puse în procesul de descoperire a diverselor aspecte ale
obiectului studiat.
De exemplu, noţiunea de "bani" poate fi studiată şi în
calitate de echivalent general, şi în calitate de instrument –
mijloc de efectuare a schimbului de mărfuri sau unitate
convenţională socială.
41
profunde dintre actele şi faptele economice şi de a urma
anumite reguli, principii, legi.
"Se acceptă aceasta ca o axiomă sau nu, însă problemele
principale ale politicii contemporane într-adevăr sunt pur
economice şi nu pot fi percepute fără cunoaşterea teoriei
economice. Numai cel ce se orientează în problemele de bază ale
teoriei economice este capabil să elaboreze o viziune clară în
raport cu acestea".
Ludwig von Mises
44
evaluate şi reflectate în activitatea societăţii. În caz contrar, este
inevitabil "impasul" istoric, cu toate consecinţele sale negative.
Legile juridice
În economie, alături de legile economice ce determină
ordinea naturală, acţionează şi norme legislative, standarde,
elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă:
legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele normative, ce
reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei
de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează
drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul
fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.
Toate legile respective sunt subiective şi rezultă din
conştiinţa, voinţa şi deciziile oamenilor. Ele pot fi rapid
elaborate („compuse”) şi schimbate.
Rezumat "
1. În interpretarea realităţilor economice un rol deosebit îl
are metodologia – ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi
45
instrumentele utilizate în procesul de cercetare. În cercetările
economice sunt utilizate diferite metode, inclusiv: abstracţia
ştiinţifică, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, metoda
ipotetică şi cea a analogiei, metoda analizei funcţionale şi
experimentul, unitatea analizei cantitative şi calitative.
2. Ştiinţei economice îi este inerent sistemul propriu de
categorii – abstracţii ştiinţifice, noţiuni logice care exprimă
laturile relaţiilor de producţie; caracterizează calităţile
esenţiale şi interdependenţele fenomenelor şi proceselor
economice. Categoriile constau din multiple noţiuni, cu
conţinut propriu (de exemplu: marfă, forţă de muncă, bani,
rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere, schimb).
3. Economia se coordonează de legile interne, specifice ei.
Ele reprezintă reguli mai puţin riguroase, comparativ cu legile
naturii. În sfera economiei există legi obiective, care real se
formează „în afara” omului, dar coordonează şi orientează
activitatea economică. Legile subiectiv-psihologice se
formează pe baza psihologiei economice a subiecţilor:
conştiinţei economice, intereselor şi motivelor
comportamentului economic.
4. În sfera economiei acţionează normele legislative şi
standardele, elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele
se referă: legile, regulamentele, actele normative ce
reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei
de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează
drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul
fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.
5. O particularitate a legilor economice (spre deosebire de
legile naturii, care au caracter veşnic) este caracterul istoric:
acţiunea lor este limitată de cadrul timpului.
46
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
tipurile (concepţiile) de gândire economică, metodologia
cercetării, metodele cercetării economice (abstracţia ştiinţifică,
inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, modelarea), categorii,
legi economice (obiective şi subiective), legi juridice.
Adevărat – Fals:
• Metodologia se limitează la metodele cercetării.
• Abstracţia ştiinţifică reprezintă o metodă ştiinţifică
generală de cercetare.
• Deducţia reprezintă modul de a cerceta economia de la
general la particular.
• Legile economice se elaborează de către oameni.
Părerea D-voastră?
• Vorbind despre protecţionism, F. List menţionează:
"Puterea de a produce bogăţia este mai importantă decât
bogăţia..." De ce?
• Legile economice, în comparaţie cu legile naturii, sunt mai
puţin riguroase şi au un termen "de viaţă" limitat. De ce?
• În concepţia lui K. Marx şi F. Engels, legile economice
sunt legi obiective, cărora le sunt subordonate toate
laturile realităţii economice. În ce constă caracterul
obiectiv al legilor economice?
• Metodologia ştiinţifică, în viziunea lui P. Samuelson,
reprezintă "ochelarii" cercetătorului. De ce depinde
diapazonul viziunii?
N. Geogescu-Roegen afirma că …"pentru mine procesul
economic, cu toate aspectele lui, trebuie interpretat biologic" şi
că "Mecca economistului se află, după cum a accentuat
Marshall, mai curând în biologia economică decât în dinamica
economică" (Legea entropiei şi procesul economic). Ce
problemă se abordează în acest citat?
47
Indicaţi variantele corecte de răspuns:
• Legea economică obiectivă este:
1. Legea nevoilor sociale crescânde;
2. Repartiţia veniturilor familiei pentru consum şi
economii;
3. Diviziunea socială a muncii;
4. Dependenţa inversă între volumul cererii pentru un bun
şi preţul lui.
• Pentru analiză ca metodă de cercetare este caracteristic:
1. Descompunerea fenomenului cercetat în componente şi
reunirea lor într-un tot întreg;
2. Două niveluri: microeconomic şi macroeconomic;
3. Modul de raţiune – de la concret la abstract;
4. Modul de raţiune – de la abstract la concret.
• Menţionaţi caracteristicile legilor economice:
1. Caracterul subiectiv-obiectiv;
2. Existenţa fără termen;
3. Universalitatea specifică pentru toate ţările şi pentru
toate timpurile;
4. Dispariţia condiţiilor de funcţionare a socialului, odată
cu schimbările.
Întrebări pentru discuţie:
• Este posibilă în sec. XXI activitatea economică
eficientă în baza gândirii economice cotidiene?
• Din ce considerente cercetarea teoretică (logică) a
proceselor economice nu trebuie să fie "reflectarea
inversă" a dezvoltării lor istorice?
• Care este rolul matematicii în cercetările economice?
ACTIVITATEA ECONOMICĂ:
CONŢINUTUL FUNCŢIONAL
ŞI COMPONENTELE FUNDAMENTALE
50
– între oameni (relaţii de producţie);
– între societate şi mediul ambiant (forţele de producţie).
În acest context, activitatea economică poate fi tratată şi
ca:
½ totalitatea dependenţelor economice concrete din
punct de vedere istoric (a relaţiilor de producţie) care
apar între oameni în cadrul producţiei bunurilor
economice şi reflectă caracterul acţiunii reciproce a
societăţii cu natura (nivelul dezvoltării forţelor de
producţie);
½ componenta principală a acţiunii sociale, deoarece, în
condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii
necesităţilor, oamenii îşi asigură existenţa participând
la diferite activităţi;
½ reprezintă un proces complex ce reflectă
comportamentul oamenilor în vederea atragerii şi
utilizării resurselor economice în cadrul producţiei,
circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri,
conform nevoilor şi intereselor economice.
Procesul istoric de evoluţie a economiei a început în cele
mai vechi timpuri. La etapa iniţială de apariţie a comunităţii
umane, ea, practic, lipsea. Atunci, oamenii primitivi, strămoşii
noştri, îşi satisfăceau necesităţile vitale din ceea ce găseau în
mediul natural – peşte, în urma pescuitului; carne, în urma
vânatului; fructe, pomuşoare, cereale, în urma culegerii
(recoltării).
Aceasta a fost o "economie de însuşire" în care producţia
şi consumul se efectuau concomitent în timp şi spaţiu. Apariţia
economiei este legată cu trecerea de la însuşirea darurilor naturii
la creşterea animalelor, cultivarea plantelor, producerea
bunurilor în cadrul activităţii comune a oamenilor.
3
În Programul ONU "Agenda secolului XXI" se menţionează că
"contradicţiile între caracterul stabilit al dezvoltării societăţii şi naturii a
atins limita ... Natura va răsplăti omenirea cu reacţii globale reversibile –
schimbarea climei, secete şi pustiuri, amplificarea pătrunderii prin
atmosferă a radiaţiei ultraviolete, schimbări genetice imprevizibile,
epidemii, foamete şi molimă".
52
După evaluările experţilor, numai într-un sfert de veac
(anii 1975-2000), pentru satisfacerea necesităţilor mondiale de
combustibil şi materie primă, din bogăţiile subsolului a fost
extrasă aproximativ aceeaşi cantitate ca şi în toţi anii precedenţi
ai istoriei civilizaţiei!
Restabilirea relaţiilor armonioase între societate şi natură
reprezintă cea mai importantă problemă. Omenirea s-a apropiat
de pragul critic: sau civilizaţia contemporană acceptă şi îşi
asumă consecinţele unei catastrofe ecologice, sau aplică
modele noi ale progresului social-economic, echilibrate în
interacţiunea cu mediul ambiant.
În dezvoltarea planetară contemporană tot mai distinct se
observă tendinţa, argumentată de academicianul
V. I. Vernadski, de fuzionare într-un singur flux a dezvoltării
mediului ambiant şi a societăţii. Rezultatul ar trebui să fie
formarea "noosferei" – sfera raţiunii, când intelectul uman
devine o enormă "putere geologică".
53
politic, particularităţile etno-culturale, cadrul juridic al unui
stat (ceea ce confirmă poliformitatea economiilor naţionale).
Este important de subliniat că oamenii, în procesul
activităţii comune, apar în roluri diferite, urmăresc scopuri
neordinare şi îndeplinesc diverse funcţii. Astfel, în sfera
asigurării vitale, "personajele", alături de necesităţile şi
interesele economice, urmăresc şi scopuri non-economice. De
exemplu, individul nu poate fi doar subiect pur economic – el
se prezintă şi ca cetăţean al ţării, are o situaţie familială
respectivă, este adept al unor viziuni politice, valori culturale şi
tradiţii. Din aceste considerente, raportarea, şi coordonarea
proceselor şi directivelor economice cu alte procese şi
obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală)
apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a
societăţii.
54
Nevoile umane: natura şi diversitatea lor
"Civilizaţia industrială a influenţat puternic nevoile
umane – au apărut numeroase nevoi false, fără nici o trebuinţă"
(Mark Twain).
56
6
CREATI-
VITATEA
5PRESTIGIUL 5 AUTOREALIZARE
SOCIAL
4 PRESTIGIUL 4 STIMĂ ŞI
PROFESIONAL STATUTUL SOCIAL
57
– nevoi primare, ce satisfac necesităţile vitale (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă), nu pot fi substituite şi, ca
regulă, nu sunt elastice;
– nevoi secundare (învăţământul, distracţiile) sunt
elastice, pot fi substituite, la satisfacerea lor se poate
refuza total sau temporar.
Această delimitare, după caracterul său, este una
individuală: ceea ce pentru o persoană este absolut necesar (de
exemplu, calculatorul pentru lucru, studii), pentru altă persoană
poate fi considerat obiect de lux sau, în genere, inutil.
Remarcăm că unele necesităţi au calitatea de a fi
substituite. De exemplu, pentru a ridica tonusul poate fi folosită
cafeaua sau ceaiul; informaţia poate fi selectată din ziare şi
reviste, tele- sau radio emisiuni; călătoria poate fi cu
automobilul, trenul sau avionul.
Astfel, nevoile umane se caracterizează prin anumite
trăsături:
1. Nevoile sunt nelimitate ca număr (pe măsura dezvoltării
societăţii, oamenii îşi diversifică necesităţile,
satisfăcându-le treptat pe cele primare, fiziologice,
relativ limitate, şi abia apoi trecând la satisfacerea
necesităţilor social-spirituale nelimitate).
2. Nevoile sunt limitate după capacitate şi volum. Orice
nevoie descreşte în intensitate pe măsură ce ea este
satisfăcută. De exemplu, nevoia de a consuma dulciuri
se manifestă pe măsura consumului: plăcere, saţ,
dezgust şi chiar suferinţă.
3. Nevoile sunt concurente între ele (adică o necesitate
poate fi înlocuită cu alta).
4. Nevoile sunt complementare, evoluează în sensuri
identice, condiţionându-se unele pe altele. De pildă,
nevoia de a avea aparat de fotografiat atrage după sine
nevoia de a procura peliculă foto.
58
5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Nevoile satisfăcute revin cu o anumită periodicitate – se
transformă în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Legea nevoilor crescânde
Odată cu dezvoltarea societăţii, a capacităţilor tehnice de
producţie, se schimbă continuu şi nevoile umane în ceea ce ţine
de cantitate, calitate şi structură. Acest fenomen se explică prin
acţiunea Legii nevoilor crescânde. Nevoile umane în sec. XXI
(servicii informaţionale, telefonie mobilă, automatică de uz
casnic, învăţământ continuu, virtual etc.) încă nu de mult erau
privite ca ceva fantastic.
Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor reprezintă un proces-
istoric reînnoit. În funcţie de creşterea nevoilor, are loc şi
dezvoltarea civilizaţiei.
Legea nevoilor crescânde – cantitatea şi calitatea nevoilor
creşte mai repede comparativ cu producţia bunurilor
economice.
Pentru fiecare societate sunt caracteristice posibilităţile
sale – "frontierele" de producţie a bunurilor. Dar, numai un
miliard de oameni ai planetei, care locuiesc în ţările dezvoltate,
beneficiază de un nivel înalt de satisfacere a nevoilor.
Majoritatea oamenilor Terrei suportă, într-o măsură mai mare
sau mai mică, un anumit disconfort material.
Aspiraţiile oamenilor spre satisfacerea nevoilor determină
comportamentul economic. Stimulând activitatea oamenilor,
nevoile devin motorul şi imboldul întregii activităţi social-
economice.
Interesele economice
"Ştiinţa economică – subliniază acad. N. N.
Constantinescu – este, înainte de toate, ştiinţa intereselor
materiale... De aceea, şi soluţiile oferite în numele acestei ştiinţe,
ca politici economice, trebuie văzute prin prisma intereselor
celor ce le promovează, dar nu prin prisma sentimentalismelor
sau a principiilor politico-filosofice" (Reformă şi redresare
economică. Manifestări conştientizate, p.67).
59
Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile
devin interese. Anume interesele stau la baza deciziilor şi
acţiunilor oamenilor. Lumea intereselor este multilaterală
(interese materiale, spirituale, social-politice) şi contradictorie.
Concomitent, ea reprezintă cu certitudine un tot întreg.
În sec. XVIII, A. Smith a propus modelul "homo
economicus", care se conduce în comportamentul său economic
exclusiv de principiul egoismului şi hedonismului. În viziunea
lui T. Veblen, acest model este o construcţie simplificată ce
reprezintă omul ca un "calculator general de plăceri şi poveri".
Doar în afara intereselor pur materiale, agenţii economici, în
comportamentul lor, sunt conduşi şi de sentimentele de rudenie,
răspundere civilă, orientări moral-religioase.
60
Un alt exemplu: realizarea intereselor de îmbogăţire
personală, prin tăinuirea veniturilor şi eschivarea de la plata
impozitelor, prin practicarea comerţului de contrabandă etc.,
acţiuni ce fraudează interesele naţionale.
Diversitatea resurselor
Premisa iniţială a activităţii economice este prezenţa
resurselor – mijloacelor, elementelor, posibilităţilor utilizate
pentru producerea de noi bunuri şi satisfacerea nevoilor
umane.
Baza de resurse a economiei constă din multitudinea
elementelor eterogene. Ele pot fi clasificate după criterii
stabilite (indicii). Este răspândită tipologia resurselor "după
conţinut", care evidenţiază:
• resurse naturale: zăcămintele minerale, apa, clima,
pădurile, situaţia geopolitică;
• resurse de timp: timpul este nelimitat, dar pentru
fiecare persoană, în măsura posibilităţii utilizării lui,
este cea mai limitată resursă;
61
• resurse materiale, produse destinate pentru sfera
producţiei şi consumului: maşini şi utilaje, clădiri,
mijloace de transport şi diferite comunicaţii;
• resurse umane: nivelul învăţământului şi calificării,
informatizarea şi mobilitatea, potenţialul întreprinzător,
mentalitatea populaţiei;
• resurse informaţionale: informaţia ştiinţifică,
tehnologică, proiectare-construcţie, statistică,
managerială (date, modele, cunoştinţe etc.);
• resurse financiare: mijloace băneşti (ale firmelor,
populaţiei, statului).
Resursele naturale, împreună cu cele demografice,
formează resursele primare (originare). Ca rezultat al folosirii
resurselor primare, apar resursele derivate "ce potenţează
eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele economice". 4
Sunt legitime şi alte criterii de clasificare a resurselor:
– după durata folosirii şi caracterul utilizării lor:
reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, apa,
forţa de muncă şi nereproductibile sau neregenerabile:
timpul, zăcăminte de petrol, aur, minereuri etc.);
– după volumul resurselor în raport cu cererea pieţei:
abundente şi deficitare;
– după apartenenţă: resurse proprii şi atrase.
Caracterul limitat al resurselor (raritatea)
Activitatea economică a oamenilor decurge în condiţii de
raritate a resurselor – insuficienţei lor pentru satisfacerea
deplină a tuturor necesităţilor. În realitate, toate resursele
(materiale, financiare, umane, de timp) sunt limitate sau rare în
comparaţie cu necesităţile sociale, cu excepţia "resurselor
libere" – aerul, energia vântului şi apei, căldurii şi luminii
solare etc.
4
Niţă Dobrotă. Economia politică, Bucureşti, 1997, p.20.
62
Omenirea a progresat enorm în domeniul căutării, cunoaşterii
şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Resursele au
sporit în urma descoperirii materiei prime artificiale şi sintetice,
precum şi ca urmare a aplicării în producţia tehnică a
tehnologiilor noi, eficiente. Dar, totodată, creşterea populaţiei şi,
respectiv, a nevoilor, exploatarea la maximum a bogăţiilor
naturale neregenerabile duc la retrogradarea şi acutizarea stării
resurselor rare. Raritatea resurselor constituie o caracteristică
generală a economiei. Insuficienţa mijloacelor limitează drastic
nivelul bunăstării sociale şi individuale, precum şi posibilităţile
creşterii lui.
64
5. În funcţie de substituirea lor: bunuri substituibile (se pot
utiliza pe baza alternative cafea şi ceai, unt şi margarină, diferite
paste făinoase, cărţi şi filme, petrol şi gaz, în calitate de purtător
de energie) şi bunuri complementare, care se utilizează
concomitent (pelicula şi aparatul de fotografiat, calculatorul şi
discheta, automobilul şi benzina).
6. După modul de comportament în circuitul economic:
bunuri-marfare, destinate schimbului, şi bunuri "non-marfare",
consumate pe gratis (unele servicii din învăţământ, ocrotirea
sănătăţii, ajutor umanitar).
7. După modul de fixare a bunurilor în spaţiu: bunuri
mobiliare şi bunuri imobiliare.
8. După subiectul consumului: bunuri private, se consumă
individual sau de membrii familiei şi, de regulă, se procură
(apartament, tehnică de uz casnic, produse alimentare) şi bunuri
publice. Pot fi menţionate şi bunurile de "club", de care se
folosesc în comun o parte din societate (şcolile de stat, instituţiile
de învăţământ superior).
Bunuri publice (servicii) – servicii, de importanţă socială,
care sunt prestate de către stat şi se consumă colectiv pe gratis
(apărarea naţională, administrarea statului, ordinea publică,
legislaţia, prestarea informaţiei, iluminatul străzilor, vaccinarea
populaţiei). Pentru aceste bunuri sunt caracteristice principiile:
• consumul comun de toţi membrii societăţii sau a unei
părţi (non-rivalitate);
• non-exclusivitate – excluderea din utilizare a unui bun
este imposibilă, chiar dacă aportul lui este nul.
Acţionează principiul "pasagerului clandestin" –
călătoria pe gratis pe contul altei persoane.
Bunurile publice pot fi folosite de fiecare individ şi, spre
deosebire de bunurile private, nu este obligatoriu să fie achitate.
Rezumat "
1. Datorită multilateralităţii activităţii economice, aceasta are
şi diferite definiţii: activitatea de transformare a resurselor din
societate în bunuri necesare ei; sfera de asigurare a
65
fundamentelor materiale a bunăstării populaţiei; totalitatea
legăturilor economice concret-istorice (a relaţiilor de producţie),
care reflectă caracterul acţiunii reciproce a societăţii cu natura
(nivelul de dezvoltare a forţei de producţie).
2. Activitatea economică este în interdependenţă directă cu
mediul ambiant. În sec. XX a fost dezechilibrată balanţa socio-
ecologică – echilibrul biosocial. Civilizaţia continuă apropierea
de o catastrofă ecologică. Restabilirea relaţiilor armonioase între
societate şi natură reprezintă o problemă de primă importanţă.
3. Viaţa economică, în mare măsură, depinde de
particularităţile sistemului politic, mediul legal şi cultural-etic,
tipic pentru societate. Din aceste considerente, raportarea şi
coordonarea proceselor şi directivelor economice cu alte procese
şi obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală)
apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a societăţii.
4. Nevoile umane sunt diverse şi nelimitate. Ele reprezintă
scopul şi motorul întregii activităţi social-economice.
5. Resursele economice constau din totalitatea premiselor,
elementelor utilizate pentru producerea bunurilor şi satisfacerea
nevoilor umane. Resursele economice (materiale, financiare,
umane, de timp) sunt limitate, rare, în raport cu nevoile sociale.
6. Bunurile reprezintă diferite obiecte şi servicii utilizate
pentru satisfacerea nevoilor umane. Bunurile naturii, care
sunt abundente în raport cu nevoile sociale, constituie bunurile
libere (non-economice) – aerul, lumina zilei, căldura soarelui.
Bunurile economice sunt limitate şi apar ca rezultat al
activităţii economice.
7. Insuficienţa mijloacelor este tratată ca o limită a
nivelului bunăstării sociale şi personale şi atrage după sine
problema alegerii alternative (costul de oportunitate).
66
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
economie, gospodărie, nevoi şi caracterul lor nelimitat, Legea
creşterii nevoilor, bunuri economice, bunuri private şi sociale,
utilitate, resurse şi raritatea lor.
Adevărat – Fals:
• Extragerea pietrei naturale reprezintă un proces de
producţie.
• "Economia de însuşire" (colectarea florilor,
pomuşoarelor sălbatice) a oamenilor primitivi nu este o
economie în adevăratul sens al cuvântului.
• Bunurile economice permanent sunt limitate.
• Materia primă, destinată pentru prelucrarea de mai
departe, reprezintă obiectul muncii.
• Problema rarităţii resurselor va dispărea odată cu
descoperirea surselor inepuizabile de energie.
Părerea D-voastră?
• Este corectă definiţia "bunului" (dată de A. Marshall) ca
„obiect dorit, ce satisface nevoia umana”?
• Care este stadiul iniţial al economiei – nemijlocit
producţia, schimbul sau consumul?
• Din ce considerente necesitatea teoriei economice este
provocată de raritatea resurselor?
• Noţiunea de "bun" este mai amplă decât categoria de
"resurse"?
• Ce necesităţi umane se satisfac datorită economiei?
67
2. Reparaţia apartamentului;
3. Învăţământul (în şcoală, în instituţia de învăţământ
superior);
4. Vizitarea expoziţiei de arte plastice;
5. Procurarea îmbrăcămintei;
6. Consultaţia juristului;
• Ce este bun economic?
1. Pastele făinoase în magazin;
2. Puloverul, confecţionat personal;
3. Serviciul de reparaţie a încălţămintei;
4. Romanul scris;
5. Ecologia pură;
6. Peştele în mare.
• Ce se referă la resursele economice?
1. Resursele naturale;
2. Informaţia din domeniul finanţelor;
3. Capitalul tehnic;
4. Calitatea managementului resurselor umane.
• Limitarea (raritatea) resurselor este o problemă ce:
1. Poartă caracter universal;
2. Există numai la cei săraci;
3. Nu afectează firmele mari;
4. Există din cauza nevoilor nelimitate.
Întrebări pentru discuţie:
Care sunt nevoile unui tânăr, reieşind din solicitările
civilizaţiei contemporane, şi de ce este nevoie pentru a
le satisface?
De ce în secolul XXI se acutizează problema rarităţii
resurselor, există căi, perspective de soluţionare?
Tematica referatelor şi eseurilor economice:
Omul în "oglinda" economiei.
Structura nevoilor populaţiei în Moldova.
68
Capitolul 4
69
resurse Î producţie Î bunuri economice Î nevoi
limitate nelimitate
limitate
Ð
Ð
Ô Ó
PROBLEMA ALEGERII ECONOMICE
Alegerea tehnologică
Alături de alegerea economică, societatea are de efectuat şi
alegerea tehnologică. Presupunem că societatea trebuie să
determine volumul de producţie numai a două mărfuri – marfa
X (case de locuit) şi marfa Y (edificii de producţie). Am
simplificat la maximum situaţia, utilizând metoda abstracţiei şi
cea ipotetică, pentru a "sesiza" logica şi legităţile procesului de
alegere. Folosind la maximum toate resursele, la nivelul
tehnologiilor existente, societatea dispune de diferite variante
alternative de producere a bunurilor respective.
72
Tabelul 4.1
Posibilităţile alternative de producţie a mărfii X şi Y
Costul de oportunitate
Marfa Х,
Marfa Y, edificii o mie mărfuri X,
Variante case de locuit,
de producţie, mii exprimate în o mie
mii
mărfuri Y
А 0 10 –
В 1 9 1
С 2 7 2
D 3 4 3
Е 4 0 4
1 2 3 4 Х (case de locuit)
73
Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în
evidenţă repartiţia resurselor rare într-o perioadă scurtă de
timp. Orice punct pe curba dată reprezintă o posibilă
combinaţie a volumelor de producţie maximale a mărfurilor
alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor. Punctele
care se află spre stânga curbei de transformare, "în interiorul
ei", (de exemplu, punctul M) indică o producţie inferioară
posibilităţilor: mobilizarea parţială a resurselor şi utilizarea
ineficientă a capacităţilor de producţie. Punctele din dreapta
curbei (de exemplu, punctul P), este atractiv pentru societate,
dar nu poate fi realizat în condiţiile resurselor şi tehnologiilor
existente.
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai
mare a ambelor mărfuri (pe grafic, curba se deplasează spre
dreapta). Pentru aceasta e nevoie de investiţii, tehnologii noi,
progres tehnic. Se practică şi sporirea cantităţii resurselor
disponibile, inclusiv din împrumut.
76
Unul din economiştii contemporani cu mare autoritate, P.
Samuelson, în calitate de capital examinează mărfurile
investiţionale reprezentate prin bunuri materiale, care pot fi
utilizate pentru producţia altor mărfuri (tractoare, calculatoare,
uzine metalurgice).
78
De exemplu, este imposibil de a mări permanent recolta
unei sau altei culturi doar pe calea extinderii suprafeţelor
însămânţate, fără a schimba numărul lucrătorilor, cantitatea şi
calitatea tehnicii agricole, fără a perfecţiona tehnologia.
Este imposibil de a mări permanent producţia tricourilor
în cadrul unei încăperi (fără a schimba tehnologia) numai pe
contul creşterii numărului de cusătorese.
Principiul marginalităţii
Pentru determinarea dependenţelor între două mărimi
economice diferite se utilizează pe larg principiul
marginalităţii: productivitate marginală, randament marginal,
rată de substituţie marginală.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie
exprimă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate
a factorului respectiv. Totodată, toţi ceilalţi factori de producţie
rămân neschimbaţi.
79
Tabelul 4.2
Dinamica volumului de producţie la schimbarea
cheltuielilor de muncă
Volumul de
Cheltuieli de Cheltuieli de Produsul marginal
producţie
muncă capital (unităţi)
(unităţi)
0 const. 0
35
1 35
45
2 80
55
3 135
30
4 165
80
În procesul alegerii economice se mizează pe decizii
eficiente. Noţiunea "eficienţă economică" presupune folosirea
resurselor economice cu cel mai redus cost de producţie, iar
consecinţele economice urmează să fie cele mai benefice. În
acest caz, resursele economice sunt folosite cu o productivitate
şi la o intensitate maximă. În esenţă, eficienţa economică se
determină prin raportul efectelor obţinute la eforturile depuse
(relaţia "eforturi-efecte"), iar în contextul activităţii economice
– prin evaluarea relaţiei "costuri-beneficii".
Comportamentul raţional al agenţilor economici
presupune: obţinerea unor rezultate maxime (cu acelaşi costuri
se obţin volume mai mari de producţie) sau reducerea la
minimum a costurilor (producerea aceluiaşi volum de marfă
cu costuri mai mici).
Pentru evaluarea eficienţei economice se utilizează astfel
de indicatori ca:
Productivitatea muncii (în fond, există atâtea
productivităţi câţi factori de producţie) caracterizează eficienţa,
rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie „munca” şi
se calculează prin numărul de unităţi de bunuri (Q) ce revine la
o unitate de muncă (oră, zi, schimb):
Q / L, unde L este durata de timp lucrată.
Randamentul capitalului reflectă, pe de o parte,
productivitatea utilizării capitalului şi se calculează prin
raportul Q / K, unde K este cantitatea capitalului utilizat, iar pe
de altă parte – efectele economice obţinute pe baza folosirii lui.
Eficienţa producţiei se determină prin raportarea
bunurilor produse către costurile agregate ale muncii sociale
sau către factorii de producţie utilizaţi.
Anume creşterea eficienţei producţiei asigură progresul
social-economic în condiţiile resurselor limitate.
81
Rezumat "
1. Problema alegerii economice reprezintă problema
fundamentală (generală) a organizării economiei – "raritatea
resurselor". În situaţia în care resursele sunt limitate, iar
nevoile – nelimitate, trebuie căutate soluţii economice mai
avantajoase, selectate cele mai bune variante dintre toate
alternativele posibile.
2. Concretizarea problemei alegerii se manifestă prin
"triada" întrebărilor-cheie: ce? cum? şi pentru cine trebuie
produse bunuri?
3. Procesul alegerii economice întotdeauna este însoţit de
costul de oportunitate – costurile alternative, de mărimea
cărora se ţine cont în luarea deciziei optimale.
4. Optimizarea alegerii economice înseamnă
maximizarea utilităţii obţinute şi minimizarea "preţului
sacrificiilor" – costurilor alternative.
5. În procesul de repartiţie a resurselor este necesar să se
ţină cont de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative:
odată cu creşterea producţiei unui bun de acelaşi fel, la un
moment dat, costurile pentru o unitate cresc şi acest lucru se
explică prin neproducerea altui bun.
6. Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt
numite factori de producţie. Din această categorie fac parte
factorii clasici (pământul, munca, capitalul, abilitatea
antreprenorială) şi neo-factorii de producţie apăruţi în anii '70
în urma revoluţiei ştiinţifico-tehnice (tehnologii avansate,
resurse informaţionale, inovaţii tehnico-ştiinţifice, "capitalul
uman", forme mai eficiente de organizare şi management, noi
modalităţi de satisfacere a nevoilor).
7. Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot
fi utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi
în proporţii variate. Concomitent, e necesar să se ia în
consideraţie acţiunea Legii randamentelor neproporţionale –
Lege ce exprimă raportul între evoluţia producţiei obţinute şi
82
un factor variabil (de exemplu: munca) în unităţi suplimentare,
ceilalţi factori (de exemplu: capital, pământ) rămânând
constanţi.
8. Funcţia de producţie Q = F (N, L, K) reflectă
dependenţa între volumul maximal de producţie (Q) şi diferite
combinaţii ale factorilor de producţie în condiţiile tehnologice
date (N – pământ, L – muncă, K – capital). Pentru producerea
volumului de producţie dat, în vederea minimizării costurilor,
se practică înlocuirea resurselor, excluderea resurselor scumpe.
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
alegere economică, costuri alternative şi Legea creşterii lor,
posibilităţi de producţie, curba transformării, frontiera
posibilităţilor de producţie, factorii de producţie clasici
(pământ, muncă, capital, abilitatea antreprenorială), neo-
factorii de producţie (tehnologii avansate, inovaţii tehnico-
ştiinţifice, "capital uman", forme noi de organizare a muncii),
Legea randamentelor neproporţionale.
Adevărat – Fals:
• Întrebările economice definitorii – "Ce, cum şi pentru
cine trebuie de produs?" – reprezintă concretizarea
problemei alegerii şi există numai în ţările cu economie
de piaţă.
• Curba transformării demonstrează importanţa
alternativelor de producţie ale societăţii în condiţiile
ocupării (utilizării) depline a resurselor.
• Criteriul eficienţei economice înseamnă maximizarea
(cu orice preţ) a volumului de producţie.
• Productivitatea muncii caracterizează durata şi
rezultatele muncii.
83
Părerea D-voastră?
• "Capitalul uman" reprezintă un lucrător calificat, cu
cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi? Cui îi aparţine acest
capital?
• Pe acţiunea cărei legi se baza F. Vieser, afirmând: "...
producând un tip de bunuri, noi pierdem posibilitatea
utilizării resurselor necesare producerii lui la fabricarea
altor bunuri". Aduceţi exemple din practica reală.
• Legea randamentelor neproporţionale acţionează în
funcţie de resursele informaţionale?
• De ce unele categorii de oameni sunt mai rezervaţi
atunci când este vorba despre implementarea
rezultatelor progresului tehnico-ştiinţific în economie?
84
3) refuzul de a studia în altă instituţie;
4) cheltuielile de transport pentru drum la studii.
• Legea randamentelor neproporţionale este importantă:
1) numai pentru firmele începătoare;
2) de pe poziţiile utilizării raţionale a resurselor;
3) numai pentru societăţile pe acţiuni;
4) în procesul combinării resurselor.
• Comportamentul raţional al agenţilor economici
presupune:
1) coraportul costurilor şi rezultatelor;
2) eschivarea de la plata impozitelor;
3) fixarea preţurilor înalte pentru marfa lor;
4) instituirea monopolului în ramură.
Calculaţi!
Drept consecinţă a folosirii utilajului nou, numărul
lucrătorilor ocupaţi în producţia bunului dat s-a micşorat de 1,5
ori, iar productivitatea muncii a crescut de 3 ori. Determinaţi
variaţia volumului fizic de producţie.
85
Capitolul 5
SISTEMUL ECONOMIC:
CARACTERISTICA ŞI MECANISMUL EVOLUŢIEI
86
Subsistemul
economic
Subsistemul Subsistemul
politic social
SISTEMUL
INSTITUŢIONAL
Subsistemul Subsistemul
juridic social-familial
Subsistemul
cultural şi
moral
87
Subsistemul economic, asigurând fundamentele materiale
ale activităţii umane, are prioritate în ierarhia subsistemelor
funcţionale. Starea economiei, în mare măsură, determină
"calitatea" sistemului social în întregime. Totodată, asupra
economiei influenţează procesele ce au loc în diferite domenii
(legislaţie, politică, ideologie). Reieşind din cele expuse, în
ştiinţă şi în practică este actuală cercetarea interacţiunii
organice a economiei cu alte sfere ale activităţii sociale.
În caz contrar, reprimând unele subsisteme funcţionale,
putem observa dezintegrarea formaţiunii sociale în întregime.
Remarcă istorică
În viziunea noastră, procese analogice au determinat
eşecul socialismului real. Subsistemul politic, dominant în
societate, statul (instituţional reprezentat de partid) a subordonat
intereselor şi obiectivelor sale toate sferele activităţii umane
(inclusiv economia), lezând funcţiile ei proprii. Sub presiunea
multiplelor probleme, şi subsistemul politic şi-a pierdut
viabilitatea. Alături de deformările de ordin intern ale
socialismului real se aprofunda dezechilibrul în corelaţia cu
mediul ambiant (sub formă de agravare a problemelor ecologice,
de epuizare a resurselor naturale, a deficitului produselor
alimentare). Poziţiile lagărului socialist pe arena mondială cedau
din an în an: atât în competiţia economică şi în relaţiile
financiare, cât şi în plan militar. În consecinţă, sistemul
socialismului real, afectat de criza adâncă (internă şi externă), şi-
a pierdut capacităţile de autoorganizare şi reproducere,
distrugându-se.
88
După modul de organizare şi constituire la nivelul statului,
economia se manifestă ca un sistem concret-istoric de
asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente
expuse într-un ansamblu, corespunzător unei ordini
ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii
elementelor.
Ceea ce înseamnă că nu există economie "la general": ea
întotdeauna a fost "legată" de timp şi spaţiu (de exemplu,
economia SUA în anii 30 ai sec. XX; economia postsocialistă a
Republicii Moldova).
89
modul de coordonare a activităţii economice. Asupra stării
concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr
enorm de factori atât interni, cât şi externi. Această dependenţă
funcţională poate fi exprimată matematic:
SE = f (A, B, C, D ...), unde:
SE – sistemul economic;
A,B,C,D – determinantele lui (resurse naturale, cantitatea şi
calitatea resurselor de muncă, nivelul tehnic şi
tehnologic, mediul instituţional etc.).
Varietatea factorilor dezvoltării economice şi a variantelor
de combinare inevitabil duce la pluralismul sistemelor
economice naţionale (Vezi Cap.7).
Circuitul economic
În calitate de personaje ale sistemului economic se prezintă
agenţii economici – subiecţii care exercită funcţii specifice, au
scopuri şi motive determinate în activitatea economică. Agenţii
economici se deosebesc prin funcţiile îndeplinite, modul de
folosire a factorilor de producţie, comportamentul lor în
economia de piaţă, formele de organizare a activităţii. Noţiunea
de agent economic nu se identifică cu cea de subiect de
proprietate. Ultimii au existat întotdeauna, în timp ce agenţii
economici agregaţi se manifestă numai în economia de piaţă
modernă. Din această categorie fac parte:
– "microsubiecţii" – unităţile economice simple:
indivizii, familiile, firmele;
– "macrosubiecţii" – unităţile economice complexe:
sindicatele (asociaţia lucrătorilor unei profesii),
ramurile (grupe de firme de acelaşi profil), patronatul
(uniunea patronilor), statul (totalitatea structurilor şi
organizaţiilor centralizate).
Agenţii economici se află în relaţii multiple, contacte
permanente şi interdependenţe riguroase. Ei sunt organic legaţi
de sistemul distribuirii sociale a muncii, "deservesc" diferite
fluxuri reale (materiale) şi monetare.
90
Totalitatea fluxurilor reale (materiale) şi monetare între
agenţii economici (reluarea activităţii economice comune)
formează circuitul economic.
FR3
PIEŢELE
FR4
SATISFACTORILOR FR3
FM3 FM4
FR4
SOCIETĂŢI
FAMILII COMERCIALE
(MENAJE) PRODUCĂTOARE
FM2 FM1 FR2
FR1 PIEŢELE FR2
PRODFACTORILOR
FR1
91
FM1 = plăţile efectuate de societăţile comerciale în contul
factorilor de producţie achiziţionaţi;
FM2 = încasările, veniturile obţinute de familii în schimbul
serviciilor factorilor implicaţi;
FM3 = cheltuielile de consum realizate de familii în contul
cumpărărilor de bunuri pe piaţa satisfactorilor;
FM4 = încasările societăţilor comerciale din vânzarea
bunurilor de consum (N.Dobrotă, Economie
politică, Bucureşti,1997, p.69).
92
Reproducerea echilibrată a premiselor determinate şi,
respectiv, a sistemului reprezintă un proces complex şi
contradictoriu. Fiecare sistem se deosebeşte prin natura şi
tendinţele contradictorii de dezvoltare: spre unire şi separare;
spre centralizare şi descentralizare, spre stabilitate şi
instabilitate, spre inerţie şi dinamism.
Excurs "în ştiinţă" ***
Dinamica dezvoltării sociale este reflectată în ştiinţă
destul de contradictoriu. Printre concepţiile evoluţiei umanităţii
se evidenţiază:
– teoriile dezvoltării, în două varietăţi: dezvoltarea
determinantă "uniliniară" a lui K. Marx, I. Schumpeter) şi
dezvoltarea "multiliniară" (adepţii lui K. Marx);
– teoriile geneticii, conform cărora societatea se
deplasează de la o treaptă la alta prin intermediul
transmiterii "codului genetic" neschimbat (A. Smith,
K. Menger) sau transformat (T. Malthus, T. Veblen).
Actualmente, în scopul reflectării adecvate a legităţilor
dezvoltării sociale, se „împrumută” principiile teoretice,
elaborate în funcţie de mişcarea sistemelor naturale. Utilizarea
principiilor metodologice interdisciplinare este legitimă,
deoarece în comportamentul formaţiunilor complexe naturale şi
sociale există analogii profunde. Astfel, oricărui tip de sisteme
complexe îi sunt caracteristice unele trăsături şi procese
universale, ca: evoluţia, stări de tranziţie, principii de ordonare
ierarhice, prezenţa legăturilor inverse, dezvoltarea neliniară.
În studiul dinamicii sociale este bine venită utilizarea
"arsenalului" ştiinţific al teoriei dezvoltării neliniare, inclusiv a
teoriei catastrofelor, care studiază mecanismul de mişcare a
sistemului "prin salturi" şi condiţiile de păstrare a integrităţii
sistemului.
Este de perspectivă şi utilizarea principiilor sinergeticii,
care studiază procesele autoorganizării – ordonării interne a
sistemelor complexe. În ştiinţa contemporană, autoorganizarea
este concepută ca organizarea spontană de autoconstituire, adică
formarea structurilor spaţiale, de timp, sau funcţionale din contul
interacţiunii colective a elementelor interne, fără o acţiune
externă specifică.
93
Caracterul neliniar al dezvoltării economice
Sistemul economic, ca şi orice alt sistem, în mişcarea sa
este supus tendinţelor contradictorii. Pe de o parte, lui îi este
caracteristică tendinţa de "autopăstrare", stabilitate şi echilibru:
coordonarea şi echilibrul costurilor şi rezultatelor producţiei,
coraportul cererii şi ofertei, stabilitatea financiară şi a ritmului
producţiei. Pe de altă parte, odată cu schimbarea condiţiilor
interne de funcţionare a sistemului economic şi a cerinţelor
mediului extern, sunt inevitabile modificările lui (de la
"cosmetice" până la radicale).
În esenţă, evoluţia sistemului economic reprezintă
soluţionarea istorică a stărilor de dezechilibru în sfera asigurării
sociale şi apare ca o reflectare a interacţiunii dialectice a
procesului de producţie şi consum. Apariţia şi sporirea
necesităţilor noi, în cazul incapacităţii satisfacerii lor de către
sistemul economic, va provoca neapărat apariţia noilor
tehnologii, relaţii şi forme economice.
consum
producţie <----------------------------------
Ð
evoluţia sistemului economic
94
Excurs "în ştiinţă" ***
Funcţionarea relativ constantă a formaţiunii social-
economice caracterizează starea "staţionară" a sistemului, când
se menţin neschimbate echilibrul şi reproducerea. Sub influenţa
schimbărilor interne şi externe, apare starea de dezechilibru al
sistemului, care, până la un timp oarecare, se poate
autoreproduce (de exemplu, economia sovietică cronic
deficitară).
Calităţile de adaptare ale sistemului social-economic la
noile condiţii de funcţionare formează un "cadru" convenţional.
Cu alte cuvinte, posibilităţile de reproducere ale sistemului
existent sunt limitate de potenţialul lui de auto-organizare. Odată
cu atingerea nivelului său critic (de pe poziţiile gestiunii interne),
sistemul devine "sensibil" la orice influenţă. Depăşirea acestei
limite înseamnă distrugerea ordinii sociale stabilite, are loc
dezintegrarea sistemului social-economic şi se întrerupe
mişcarea liniară.
Dezvoltarea neliniară a sistemelor complexe semnifică
alternativitatea, diversitatea viitoarelor traiectorii. Dar
"tranziţia prin salturi" a societăţii la un alt tip de formaţiune şi la
o cale nouă de dezvoltare social-economică se efectuează în
cadrul "câmpului de posibilităţi" al sistemului. Procesul depinde
de structurile lui şi de mecanismul de autoorganizare.
97
economici. Acestea sunt costurile de tranzacţie, care
reprezintă cheltuieli de interacţiune ale agenţilor economici
şi sunt legate de încheierea acordurilor sau transmiterea
drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul.
R. Matthews susţine că: "costurile de tranzacţie constituie acele
cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract ex ante
şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex post, ele fiind
astfel opuse costurilor de producţie, care sunt cheltuieli
necesare pentru executarea unui contract" (Matthews R. "The
Economics of Institutions and the Sources of Growth",
Economic Journal, 1996, p.906.).
Categoria "tranzacţie" caracterizează diferite aspecte ale
afacerii: schimbul de mărfuri, schimbul cu diferite varietăţi de
activitate sau cu obligaţiuni juridice. Costurile date sunt legate
de interacţiunea subiecţilor economici şi necesitatea respectării
regulilor de comportament acceptate în societate.
Pentru prima dată termenul "costuri de tranzacţie" a fost
propus în anul 1937 de savantul american R. Coase în lucrarea
Natura firmei. Cercetări mai ample au fost efectuate în anii ‘60
ai sec. XX.
99
interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare
şi tipul de coordonare a proceselor sociale.
Excurs "în ştiinţă" ***
"Regulile de joc" acceptate formează modul de gândire şi
standardele comportamentului în societate. Subiecţii sociali,
îndeplinind unele "roluri", real respectă funcţiile instituţionale
prescrise şi motivele comportamentului. Respectarea normelor
externe face acţiunile agenţilor economici mai hotărâte şi mai
determinate, contribuie la realizarea concordanţei în activităţile
comune.
Instituţiile, aidoma, „codului genetic” în biologie,
îndeplinesc un rol analogic în evoluţia social-economică.
Posedând "continuitate" (stabilitate în timp), ele îndeplinesc în
societate rolul unui mecanism specific de transmitere a
informaţiei şi asigură succesiunea istorică de dezvoltare.
Instituţiile reglementează şi "orientează" activitatea
umană a societăţii.
SISTEMUL
INSITUŢIONAL
MEDIUL DE TRAI
MATERIAL-TEHNOLOGIC
103
Rezumat "
1. Economia – totalitatea elementelor în interacţiune,
ordonate în modul stabilit. Din acestea fac parte:
forţele de producţie; relaţiile social-economice; formele
de organizare a economiei; modurile de coordonare a
proceselor social-economice.
2. Economia ca subsistem funcţional specific se dezvoltă
în interdependenţă cu alte subsisteme ale societăţii
(politic, legislativ, social, instituţional). Această
corelaţie trebuie să se reflecte şi în cercetările
economice.
3. Reluarea permanentă a activităţii economice comune a
subiecţilor, ce interacţionează între ei, formează
"circuitul economic".
4. Sistemul economic, în dezvoltarea sa, este supus
tendinţelor contradictorii.
Pe de o parte, îi este caracteristică tendinţa de
"autopăstrare" – stabilitate şi echilibru, pe de altă parte,
tendinţa de perfecţionare şi dezvoltare, în legătură cu
schimbarea condiţiilor interne şi externe de funcţionare.
Alternarea periodică a acestor tendinţe este legată de starea
diferită a sistemelor (foarte dezechilibrată şi mai aproape de
echilibru) şi se manifestă printr-un caracter neliniar, ciclic al
dinamicii social-economice.
5. Odată cu distrugerea potenţialului autoorganizării şi cu
epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are
loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună,
adecvate schimbării condiţiilor (interne şi externe).
6. O etapă firească în istoria civilizaţiei o reprezintă
sistemele de tranziţie, ce caracterizează starea intermediară,
"inter-sistemică" a societăţii. Pentru ele sunt caracteristice
instabilitatea şi dualitatea proceselor, transformări radicale
în ceea ce ţine de forţele de producţie şi relaţiile de producţie.
104
7. În clasificarea sistemelor economice, se utilizează pe
larg următoarele criterii: mecanismul de coordonare
(tradiţional, descentralizat, centralizat, al sistemului mixt);
"formaţiunile" – forma de proprietate şi obiectivele distincte
ale dezvoltării sociale (comuna primitivă, sclavagistă, feudală,
capitalistă şi socialistă); gradul de industrializare
(preindustrială, industrială şi postindustrială sau societatea
informaţională).
8. "Instituţiile", în sensul larg al cuvântului, reprezintă
totalitatea normelor, regulilor, procedurilor, dar şi a
mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează)
relaţiile dintre oameni.
9. Costurile exploatării sistemului sunt definite drept
costuri de tranzacţie. Aceste costuri sunt racordate la
interacţiunea subiecţilor economici şi legate de perfectarea şi
respectarea acordurilor şi afacerilor (tranzacţiilor).
10. Schimbările instituţionale poartă un caracter
inseparabil în timp: societatea, fiind un sistem cu
autoorganizare, este în căutări permanente în vederea
constituirii sale perfecte.
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
sistem economic, agenţi economici, circuit economic,
dezvoltare economică neliniară, diversitatea sistemelor
economice, autoorganizarea sistemului, criterii de clasificare a
sistemelor sociale, economie de tranziţie, costuri de tranzacţie,
instituţionalizare, instituţii formale şi informale, "pivotul"
instituţional al sistemului social.
Adevărat – Fals:
• Sistemul economic se prezintă exclusiv ca o construcţie
ştiinţifică.
105
• Natura duală a sistemului înseamnă îmbinarea
tendinţelor conservatismului şi dinamismului.
• Managementul sistemului economic poate fi intern
(auto-reglementare) şi extern (din partea statului,
organizaţiilor obşteşti, din străinătate).
• În cazul coordonării raţionale a acţiunilor agenţilor
economici, costurile de tranzacţie sunt nule.
Părerea D-voastră?
• Ce înseamnă "circuit economic"? El se poate întrerupe?
• De ce auto-corectarea sistemului se reduce în condiţiile
"tranzitorii"?
• Este justă caracteristica costurilor de tranzacţie propusă
de laureatul Premiului Nobel, Kenneth Arrow, de la
Universitatea Stanford, precum că acestea sunt "costuri
de exploatare a sistemului"? Cu ce tranzacţii sunt legate
costurile respective?
• De ce "urmarea propriului interes, nereglementat de
instituţii adecvate, nu garantează nimic altceva decât
haos"? (Lord Robins).
106
4) manifestarea tendinţei pentru dezvoltare, inerente
sistemului.
• Costurile de tranzacţie reprezintă:
1) o parte din costurile de producţie;
2) cheltuieli generate de comportamentul oportunist al
agentului;
3) cheltuieli de informare;
4) cheltuieli în sfera schimbului, legate de transmiterea
dreptului de proprietate.
• Referitor la instituţii, sunt veridice afirmaţiile:
1) "reguli de joc" acceptate în societate;
2) norme şi structuri universale şi neschimbate;
3) "codul genetic" social, ce transmite informaţia şi
asigură succesiunea istorică a dezvoltării societăţii;
4) fenomen ce nu are nimic în comun cu economia?
107
Capitolul 6
PROPRIETATEA – FUNDAMENT
AL SISTEMULUI ECONOMIC
108
Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu,
pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui aparţine
lucrul?) este lipsită de sens.
Structura proprietăţii
Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul
său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut economic
intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").
109
conţinutul
economic
("nucleul")
mediul legislativ
111
• active financiare (hârtiile de valoare, banii);
• forţa de muncă, talentul;
• rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale
(operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile,
resursele informaţionale).
Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi
structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare pentru
activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru
consum personal de către populaţie.
Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă
primordială o au relaţiile de proprietate asupra condiţiilor
materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor
de producţie. În context, sunt importante următoarele
circumstanţe:
• subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele,
dispune de posibilitate reală de a-şi însuşi o parte din
bunurile rare;
• însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a
mijloacelor de producţie.
Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o
activitate eficientă. Iar utilizarea productivă a resurselor
economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile
oamenilor. În plus, aceasta are un rol pozitiv asupra progresului
social în întregime.
Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile
economice s-au bazat pe monopolizarea unor obiecte ale
proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul,
capitalul tehnic). În societatea contemporană, odată cu creşterea
rolului cunoştinţelor informaţionale şi ştiinţifice, apar idei despre
prioritatea proprietăţii intelectuale. Fără a contesta importanţa ei,
remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un
caracter intermediar şi se materializează prin aplicarea în activitatea
economică practică a know-how, tehnologiilor şi tehnicii mai
avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un rol
112
deosebit îl joacă subiecţii ce monopolizează materializarea şi
comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu,
producătorii ultimelor generaţii în domeniul electronicii,
medicamentelor – produse ce nu au analogie).
Veniturile de la proprietate
Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice.
Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a
talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei
posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură, este determinat
de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.
Obiectele proprietăţii
Ó Ð Ð Ô
muncă pământ capital abilitate
Ð Ð Ð Ð
Ñ Ï Ï Ò
114
"Dreptul de proprietate continental este conceput drept un
drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar
al resurselor poate fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele
trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere"
(E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare,
reformare, p.48).
Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate,
dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale
dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja
de aşa-numita direcţie anglo-saxonă.
La originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R.
Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore. Adepţii
teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un
"set" de împuterniciri ce sunt stipulate în contract. Ei apără
divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe
poziţiile utilizării mai avantajoase a averii.
Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de
proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui subiect
concret.
Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în
gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neo-
instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate,
subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează accesul la
resursele şi bunurile rare.
Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:
1. Deţinerea dreptului de proprietate presupune
posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare;
2. Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea
accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare;
3. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune
divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a
dreptului de utilizare a resurselor.
Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după
părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:
115
1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;
2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă
de proprietăţile lui.
3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la
cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu
în toate cazurile proprietarul administrează
întreprinderea).
4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu
ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma
utilizării bunurilor.
5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra
înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii
mediului exterior.
6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a
înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul
aflat în proprietate.
7) dreptul de moştenire.
8) atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune
apartenenţa bunului pe un termen nelimitat.
9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care
ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii
cauzate altor agenţi;
10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei,
compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi
agenţi economici);
11) caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea
redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când
persoana nu deţine toate 11 împuterniciri).
Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona
rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe urma
utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc.
4. Definirea drepturilor de proprietate permite
determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu
cât mai clar sunt definite şi aplicate drepturile de
116
proprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii
economice).
5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus
definirii) apare atunci când drepturile de proprietate
sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în
consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de
proprietate, care se soldează cu prejudicierea activităţii
economice şi a intereselor persoanelor terţe).
Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea
dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale
posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi.
Consolidarea drepturilor de proprietate permite aprecierea
mărimii veniturilor sau a pierderilor subiecţilor de
proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.
117
6.4. Principalele forme de proprietate
În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi
principalele forme de proprietate:
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei
de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici. "Indiferent cum i
se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea
privată este definită de trei principii juridice de bază:
a) orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al
persoanelor ... ;
b) orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul
unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor
proprietăţi;
c) orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat",
care poate fi liber cedat... altor persoane".
(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)
Varietăţile acestei forme de proprietate sunt:
• proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe
baza factorilor de producţie, pe care îi utilizează
proprietarul cu lucrătorii salariaţi;
• de grup (formată în baza cotelor de participare);
• privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor
societăţi de capitaluri, cumpărare-vânzare de acţiuni).
Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii
societăţi şi include:
• proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii,
drumurile auto şi căile ferate, producţia militară,
structurile Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele);
• proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli,
spitale, întreprinderile gospodăriei comunale).
În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două
forme de proprietate descrise (privată şi publică) –
proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în
care, alături de persoanele şi organizaţiile private, acţionar este
şi statul).
118
În orice economie contemporană, este prezentă atât
proprietatea privată, cât şi cea publică, proporţiile lor fiind
diferite.
* Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene
ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total)
constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg,
Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia, Franţa,
Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma
totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda) până la 14-15%
(Grecia, Franţa, Finlanda).
În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul
de stat constituie circa 22% din numărul total de persoane
ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul
total de producţie.
119
cu funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea
statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu
există o proprietate care aparţine omului mai sigur decât
cea care este rezultatul muncii lui intelectuale"
(N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79);
• proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi
ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi.
Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia
unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului": "intelectualul", ce
generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează
dreptul de proprietate şi reglementează relaţiile între oameni în
domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale;
întreprinzătorul-businessman, ce implementează ideile şi
invenţiile, pe bază comercială.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate
Forma de proprietate privată contribuie la dezvoltarea
iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale, este
fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării,
asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile
sociale. În acelaşi timp, ea presupune un anumit grad de risc şi
o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar
falimentul). Există şi o anumită doză de risc pentru societate, în
general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate
joasă sau a celei unde lipseşte profitul.
Forma de proprietate publică este justificată: în cazul
obiectelor ce ţin de infrastructură (energetică, transportul
feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale
şi necesită investiţii capitale de proporţii; în cazul
întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul
prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor ştiinţifice
fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporţii diminuează
interesul şi iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei
producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală
posibilitatea unora de a trăi pe contul altora.
120
Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este
necesară constituirea şi susţinerea diverselor forme de
proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv
necesităţile multiple ale societăţii.
După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există
standarde unice pentru toate ţările în ceea ce ţine de formele şi
structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter
concret istoric şi sunt caracteristice unei anumite societăţi.
Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este
condiţionată de o mulţime de factori, dintre care pot fi
menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice, poziţia geopolitică
a ţării, specificul de dezvoltare istorică, particularităţile culturii
şi mentalităţii populaţiei, nivelul dezvoltării economice,
orientarea politică a statului.
Rezumat "
1. Proprietatea reprezintă un fenomen social ce
reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul
însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
2. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect
legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii
caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi
redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul economic al
proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei,
principiile de repartiţie a bunurilor materiale şi a veniturilor,
cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului.
3. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii
(gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri şi
organizaţii), structurile administrative de stat.
4. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile
materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea
antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile
nemateriale.
121
5. Realizarea economică a proprietăţii este reprezentată
de venitul proprietarului. Proprietatea asupra forţei de muncă
se remunerează prin salariu, proprietatea intelectuală – prin
onorariu, premii, plăţi către autor. Proprietarul capitalului de
împrumut poate primi dobândă, întreprinzătorul – profit,
proprietarul imobilului – rentă.
6. Aspectele juridice ale proprietăţii stabilesc "regulile
de joc", care, la rândul lor, determină relaţiile de proprietate
dintre oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
7. În ştiinţa contemporană se utilizează "mănunchiul"
(setul) de împuterniciri parţiale ale dreptului de proprietate,
inclusiv dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de
gestiune, dreptul de uzufruct, dreptul de valoare capitală,
dreptul de securitate etc.
8. Adepţii teoriei anglo-saxone a dreptului de proprietate
pledează pentru divizarea atribuţiilor între diferiţi subiecţi în
vederea cointeresării lor în utilizarea mai eficientă, mai
benefică a proprietăţii. Specificarea, personificarea
drepturilor de proprietate înseamnă consolidarea (întărirea)
ei după subiecţi concreţi. Această consolidare permite de a
determina mărimea veniturilor şi a pierderilor suportate de
subiecţii de proprietate în rezultatul acţiunilor lor.
9. Principalele forme de proprietate sunt: privată şi
publică. Proprietatea privată reprezintă un drept personalizat
al fiecărui individ sau al unui grup de indivizi. "Forma de
proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine
subiecţilor ei" (N. Dobrotă, Dicţionar de economie, p.377).
Proprietatea publică nu este personificată şi se manifestă ca
patrimoniu al întregii societăţi.
10. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale este
necesară funcţionarea diversităţii (pluralismului) formelor de
proprietate, competitive între ele şi capabile să satisfacă
eficient multiplele necesităţi ale societăţii.
122
TRAINING ECONOMIC
Terminologie
proprietate, obiectul şi subiectul proprietăţii; proprietate
intelectuală; dreptul de proprietate; formele proprietăţii private,
publice (de stat şi municipală); venitul de la proprietate,
specificul şi erodarea drepturilor de proprietate.
Adevărat – Fals:
• În economia de piaţă contemporană există doar
proprietate privată.
• Economia mixtă se bazează pe pluralismul formelor de
proprietate.
• Proprietatea publică este mai eficientă decât cea privată.
• „Erodarea” drepturilor de proprietate în societate
măreşte gradul de libertate economică a membrilor ei.
Părerea D-voastră?
• Ce subînţelegeţi prin fraza "proprietatea este acea
Romă, spre care duc toate drumurile"?
• Sunteţi de acord că proprietatea întotdeauna şi peste tot
desparte oamenii şi că problema constă în păturile de
populaţie care există: bogată, medie şi săracă?
• Marxiştii plasează pe prim plan abordarea economică a
relaţiilor de proprietate ca relaţii de însuşire. Care este
viziunea instituţionaliştilor vizavi de această problemă?
• Care sunt obiectele proprietăţii intelectuale?
• În viziunea teoreticianului anarhist Pierre Joseph
Proudhon, "marea proprietate este un furt", iar "mica
proprietate – o garanţie a libertăţii". Care este părerea
D-voastră?
123
Indicaţi răspunsul corect:
• La obiectul proprietăţii se referă:
1) viile;
2) societatea pe acţiuni "Franzeluţa";
3) staţia electrică;
4) edificiul Academiei de Studii Economice;
5) o familie de fermieri.
• Ce drepturi nu se referă la fenomenul proprietăţii:
1) imunitate;
2) exprimarea liberă a voinţei;
3) de securitate;
4) de uzufruct.
• Proprietatea ca fenomen economic reprezintă:
1) totalitatea legăturilor economice globale;
2) relaţiile economice de însuşire şi înstrăinare a
bunurilor rare;
3) fundamentul oricărui sistem economic;
4) totalitatea legăturilor economice invariabile.
124
Capitolul 7
125
parametrilor evaluării de sinteză a formaţiunii social-
economice, cu atât mai obiectiv este reflectată realitatea.
O caracteristică multilaterală a dezvoltării sociale o asigură
abordarea stării tehnologice (a nivelului de dezvoltare a forţelor
de producţie). Adepţii acestei abordări evidenţiază trei stadii de
dezvoltare economică:
126
Tabelul 7.1
Caracteristica comparativă a etapelor de bază în
dezvoltarea societăţii
Etapele de dezvoltare
Instrumentală
a societăţii
(până la Industrială Postindustrială
industrie)
Caracteristicile
1 2 3 4
1. Principala sferă a
agricultura industria serviciile
economiei
unelte de muncă:
sistemul de automate (roboţi),
2. Nivelul tehnico-material manuală –
maşini calculatoare
instrumente
capitalul tehnic, Informaţia,
3. Principalii factori de pământ, muncă
abilitatea intelectul, noile
producţie (manuală)
întreprinzătorului tehnologii
a comunităţii –
Privată – asupra
4. Forma de proprietate pe pământ şi Individuală – asupra
bunurilor şi
predominantă bunurile intelectului
banilor
materiale
5. Principala formă de resursele marfă – Cunoştinţele,
bunurile naturale
bogăţie bani inovaţiile
6. Grupul social proprietarii de proprietarii de proprietarii de
predominant pământ capital informaţie
7. Relaţiile agenţilor
directe, personale materializate "electronice"
economici
producţia
8. Obiectivul de bază al obţinerea autodezvoltarea şi
mijloacelor de
activităţii venitului creativitatea
existenţă
9. Organizarea economiei naturală de piaţă de reţea
10. Paradigmele de bază "homo
"homo faber" "homo intelligens"
ale dezvoltării omului economicus"
11. Strategia
supravieţuirea creşterea
fundamentală de dezvoltare durabilă
comunităţii economică
dezvoltare a societăţii
postindustrială
industrială
maşinizată
Civilizaţii
feudală
antică
veacul de
bronz
neolitică
130
7.4. Sistemul economic centralizat
(administrativ de comandă)
Acest model s-a realizat în diferite ţări, dar, într-o măsură mai
mare, s-a manifestat în economia sovietică. Principiile
caracteristice sistemului sunt:
À predominarea formei obşteşti (de stat) de proprietate;
À insuficienţa, depersonalizarea, erodarea drepturilor de
proprietate;
À dictatura statului, politicul predomină economicul;
À activitatea e organizată centralizat (de stat) şi coordonată
prin planurile de directivă cu caracter obligatoriu;
À lipsa libertăţii alegerii economice şi a responsabilităţii
personale;
À dependenţa administrativă a producţiei şi consumului;
À relaţiile marfă-bani poartă un caracter redus şi deformat;
*Sistemul bazat pe economia de schimb este deseori
denaturat, predomină deficitul – piaţa este a vânzătorului;
131
Excurs în istorie
Modelul economic, realizat în Uniunea Sovietică, dar şi în
alte ţări, în anumite condiţii, a avut şi unele "plusuri"( momente
pozitive):
• realizarea stabilităţii economice relative: lipsa
"salturilor" bruşte şi a "prăbuşirilor" simţitoare;
• nivelul înalt de ocupare a populaţiei;
• mobilizarea eficientă a resurselor într-o perioadă
scurtă de timp pentru soluţionarea problemelor majore
ale statului (de tipul industrializării economiei
naţionale, consolidării capacităţii de apărare a ţării).
132
• eficienţă şi competitivitate joasă a producţiei;
• absolutizarea instituţiilor sistemului totalitar;
• lezarea instituţiilor civile şi de piaţă;
• disproporţii structurale şi dezechilibre financiare;
• birocratism şi corupţie în toate structurile puterii;
• infantilitatea socială a populaţiei.
Deformarea socialismului real a afectat şi relaţiile de piaţă:
funcţiona "piaţa birocratică" (schimbul între agenţii economici
conform deciziilor cu caracter de directivă); între întreprinderi şi
organele de stat avea loc "negocierea birocratică" (la baza căreia
stăteau indicatorii planificaţi şi alocarea resurselor). În aceste
condiţii, principalul instrument de reglementare a pieţei – preţul –
îndeplinea doar funcţia de evidenţă, cea de reglementare nefiind
solicitată.
Dată fiind ineficienţa modelelor oficiale de comportament, în
Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în paralel funcţiona şi o "reţea"
de legături social-economice deosebită, bazată pe încredere
personală (instituţiile "cumătrismului", "blatului") şi pe relaţii
personale reciproc avantajoase (operaţiuni ilegale de barter, cum ar
fi, spre exemplu, schimbul stocurilor de mărfuri supranormative pe
mijloace de producţie deficitare).
133
7.5. Sistemul economic descentralizat,
bazat pe economia de piaţă
Acest sistem presupune un înalt grad al diviziunii sociale
a muncii, o economie de schimb dezvoltată (orientată spre
piaţă), personificarea şi protejarea drepturilor de proprietate.
Condiţiile de bază care permit apariţia, dezvoltarea şi
menţinerea economiei de piaţă
134
Aceste categorii au fost introduse în circuitul ştiinţific cu
multe secole în urmă. Aristotel, A. Smith, D. Ricardo,
Th. Malthus, K. Marx, J. Stuart Mill au concretizat
deosebirile dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb.
Valoarea de întrebuinţare (utilitatea mărfii) constă în
satisfacerea unor anumite necesităţi. Utilitatea poate satisface
necesitatea individuală a omului sau poate servi ca mijloc de
producţie pentru bunurile materiale. De exemplu, cartofii,
salamul ş.a. satisfac necesităţile în alimente, ţesătura –
necesitatea în îmbrăcăminte etc.
Deci, valoarea de întrebuinţare este purtătoarea materială
a valorii mărfii. Valoare de întrebuinţare au şi multe alte
bunuri, care nu sunt create prin muncă (fără a fi purtătoare de
valoare), de exemplu, apa de izvor, fructele copacilor
sălbatici. Nu orice bun, ce are valoare de întrebuinţare, este
marfă. Pentru ca bunul să devină marfă, el trebuie să fie
destinat schimbului. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie să
satisfacă necesităţile producătorului, ci, prin sfera schimbului,
să satisfacă necesităţile altor membri ai societăţii.
Un bun economic devine valoare doar în condiţii sociale
determinate (în cadrul producţiei de mărfuri). Valoarea de
schimb reprezintă raportul cantitativ de schimb al mărfurilor.
De exemplu, 1 topor se schimbă pe 20 kg de grâu. Adepţii
teoriei valoare – muncă (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx)
susţineau că valoarea mărfii este determinată numai de
cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei. Iar
mărfurile, în anumite proporţii, se egalează, deoarece au o
bază comună – munca. Condiţia schimbului este deosebirea
valorilor de întrebuinţare a mărfurilor schimbate. Totodată,
utilitatea diferitelor mărfuri, calitativ diferenţiate, din punctul
de vedere al adepţilor teoriei obiective, este cantitativ
necomensurabilă.
135
În teoria economică contemporană este acceptată altă
abordare, care îşi are începuturile în lucrările reprezentanţilor
teoriei utilităţii marginale: K. Menger, E. von Bohm-Bawerk,
F. von Vieser, autorii teoriei subiective– valoare-utilitate.
Valoarea unui bun este explicată prin utilitatea, raritatea şi
importanţa pe care aceasta o prezintă pentru om. Problema
comparării, comensurării diferitelor utilităţi ocupă un loc
important în teoria subiectivă.
Conform teoriei obiective (valoare-muncă), numai pe
piaţă, în cadrul schimbului se determină timpul de muncă
socialmente necesar pentru producerea bunului. Iar valoarea
capătă forma sa de exprimare, ca valoare de schimb. Adică,
valoarea se creează în procesul de producţie şi se manifestă pe
piaţă.
Reprezentanţii teoriei subiective (valoare-utilitate)
reproşează, în sensul că, dacă marfa se procură pe piaţă nu din
considerentele evaluării cheltuielilor de muncă (socialmente
necesare) pentru producerea mărfii, ci din considerentele că
marfa respectivă este utilă, cumpărătorul preţuieşte
(evaluează) această marfă. Valoarea de schimb este
determinată de utilitatea marginală, de cea a ultimei porţiuni
de care persoana are nevoie. Utilitatea descreşte pe măsură ce
intensitatea nevoii se micşorează.
136
Susţinătorii teoriei determinării valorii în baza mai multor
factori explică valoarea de schimb a bunurilor prin luarea în
considerare şi a mărimii masei monetare aflate în circulaţie,
şi a puterii de cumpărare a monedei.
III. Sporirea lichidităţii monedei. Moneda (banii) este
mijlocul de intermediere a schimbului economic, datorită
faptului că ea are cea mai mare lichiditate şi cel mai mic cost
de utilizare.
Utilizarea banilor, sub diferite forme, reprezintă condiţia
indispensabilă a desfăşurării activităţii economice. După
aprecierea profesorului american Paul Samuelson, ei sunt
"sângele care irigă sistemul economic".
Ce sunt banii? Care este natura lor? Clasicii economiei
politice susţineau că banii sunt o marfă cu un rol deosebit, de
echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de
instrument de schimb.
P. Samuelson consideră că "banii reprezintă produsul
unei convenţii, al unui acord la care oamenii ar fi ajuns
pentru înlesnirea schimbului".
Excurs istoric
Prima etapă este cea a banilor-marfă, în care rolul
banilor a fost îndeplinit de unele bunuri, cele mai solicitate în
unele zone la anumite popoare (sarea, vitele, pieile de animale,
scoicile albe şi negre, diferite metale etc.).
137
Mai târziu, funcţia socială de echivalent general revine
metalelor preţioase (aur şi argint) sub formă de lingouri, inele
etc. Atribuirea rolului de bani metalelor preţioase se explică
prin proprietăţile lor: valoare mare într-un volum mic, se
divizează uşor, fără pierdere de valoare; toate părţile divizate
sunt omogene; sunt inalterabile; pot fi transportate uşor etc.
De la bani-aur s-a trecut la banii – monede de aur,
confecţionaţi din metale preţioase de diferite mărimi, cu
greutate şi titlu garantat, aplicat prin sigiliu.
În cadrul schimbului, banii se află temporar în mâinile
agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei aibă
o valoare deplină. Astfel moneda de metal preţios este înlocuită
în circulaţie cu banii de hârtie: bilete de bancă (bancnotele)
şi banii de hârtie propriu-zişi (hârtie-monedă).
Biletele de bancă (bancnotele) au apărut în sec. XVII
în schimbul lingourilor şi monedelor de aur depuse la bănci. La
început, aceste bilete erau convertibile (schimbare liberă) în
aur. În cazul în care rezervele de aur ale băncilor de emisie a
biletelor şi-au pierdut caracterul de stoc de acoperire a
bancnotelor omise, ele au devenit neconvertibile în aur.
Astfel, s-au creat condiţii de apariţie a banilor de hârtie
(hârtie-monedă). Sub aspect istoric, de peste 60 de ani, aurul nu
mai stăpâneşte piaţa monetară, fiind înlocuit de forme băneşti
moderne, iar după 1971 nici o monedă nu mai este convertibilă
în aur.
Banii de hârtie reprezintă înscrisuri care, în procesul
circulaţiei, întocmesc banii cu acoperire în bunuri reale.
Odată cu dezvoltarea sistemului bancar, banii de hârtie
se înlocuiesc cu banii de cont (sau monedă scripturală). În
prezent, instrumentele moderne de achiziţii rapide sunt
reprezentate de cărţile de credit, cecuri bancare la purtător,
liniile de credit etc.
Utilizarea acestor forme face ca, în ţările dezvoltate,
majoritatea operaţiunilor băneşti să fie efectuată prin carduri
electronice, cu excepţia unei cantităţi mici de bani-cash (de
buzunar) pentru consumul curent.
Rolul banilor şi importanţa lor în viaţa economică se
poate studia prin analiza funcţiilor acestora: (vezi figura 7.2).
138
F banii exprimă valoarea mărfii şi
măsură a determină preţul ei "cântarul
U valorii
N economistului" (A. Marshall)
C
Ţ mijloc de banii servesc direct ca intermediar în
I circulaţie schimbul de mărfuri şi servicii
I
L
mijloc de plată banii se utilizează pentru plăţi fără
E schimbul direct pe mărfuri
B
A mijloc de banii se economisesc pentru viitoarele
N acumulare achiziţii şi servicii
I
L
bani universali capacitatea banilor de a servi pentru
O circulaţie pe plan internaţional
R
139
4) mijloc de acumulare (economisire) – forma universală
sub care se constituie rezervele agenţilor economici pentru
asigurarea continuităţii activităţii şi a consumului. Banii
reprezintă cele mai lichide active din economie, care se
transformă imediat în orice bunuri economice, fără costuri
suplimentare;
5) bani universali reprezintă capacitatea banilor de
circulaţie pe plan internaţional. În calitate de bani universali
pot servi dolarul american ($), yenul japonez (Y), euro;
moneda convenţională DST (drepturi speciale de tragere –
unitate monetară de cont, emisă de Fondul Monetar
Internaţional şi utilizată ca activ internaţional de rezervă).
Concomitent cu aceste cinci funcţii clasice, în literatura
economică, se mai specifică şi alte funcţii:
– de transmitere de valoare de capital de la o persoană la
alta;
– mijloc al puterii, banii permit influenţarea deciziilor şi
comportamentului altor oameni.
Masa bănească în circulaţie este condiţionată de funcţiile
banilor, viteza de circulaţie şi de politicile monetare (politica
banilor ieftini şi banilor scumpi) odată cu trecerea la exprimarea
preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor,
elaborată de economistul american Irving Fisher.
Relaţia dintre preţuri şi monedă este exprimată prin ecuaţia:
MV = PT, în care:
M – cantitatea de monedă existentă, în medie, într-un
interval de timp;
V – viteza de circulaţie a monedei;
P – nivelul preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor.
În consecinţă, formula masei monetare în circulaţie este:
M = PT/V
În urma analizei şi criticii teoriei cantitative a banilor, din
considerentele că nu se poate identifica cantitatea de bani
140
disponibilă cu cea efectiv cheltuită, a apărut teoria calitativă a
banilor. Prin intermediul acestei teorii au fost introduse
elementele subiective în analiza relaţiei preţ-monedă.
Astfel, ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde şi unele
elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de bani, care
decid modul şi timpul utilizării mijloacelor băneşti de care
dispun, în funcţie de preţuri şi de alţi factori.
În ultimele decenii, s-a elaborat o teorie integratoare cu
privire la bani şi rolul lor în economia de piaţă. Cel mai
cunoscut monetarist contemporan, economistul american
Milton Friedman, introduce noţiunea de putere de cumpărare
a monedei. Prin această noţiune se înţelege cantitatea de
bunuri materiale şi servicii ce pot fi cumpărate cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1
şi indicele preţurilor (1/Ip).
De exemplu: dacă într-un an, indicele preţurilor (Ip) creşte cu
25%, puterea de cumpărare se va reduce cu 20% (1/1,25 = 0,80).
IV. Proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a
atributelor proprietăţii (Vezi Cap. 6). Proprietatea privată este
asociată cu libertatea economică. Optimizarea dinamică a
raportului proprietate privată / proprietate publică (ponderea
acestui prag diferă de la ţară la ţară).
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În funcţie
de gradul de îndeplinire a fiecărei condiţii, se relevă nivelul de
performanţă a sistemului economic. Condiţiile expuse mai sus
reprezintă condiţiile apariţiei, extinderii şi menţinerii
economiei de piaţă. Din aceste considerente, ele sunt numite
condiţii constitutive ale economiei de piaţă.
Economia de piaţă s-a consolidat în perioada
capitalismului "clasic". În lumea contemporană, majoritatea
economiilor naţionale se bazează pe economia de piaţă.
Caracteristicile definitorii ale sistemului descentralizat,
bazat pe economia de piaţă, sunt următoarele:
À nivel înalt de diviziune socială a muncii;
141
À forţe de producţie dezvoltate, industrie maşinizată;
À predomină proprietatea privată;
À rolul de reglementare a pieţei îl îndeplineşte
mecanismul preţurilor;
À mediul concurenţial asigură eficienţă înaltă;
À libera iniţiativă a agenţilor economici, dezvoltarea
antreprenoriatului;
À cererea şi oferta se echilibrează spontan;
À descentralizarea deciziilor, neamestecul statului în
activitatea economică;
À economia este bazată pe activitatea firmelor, orientată
spre maximizarea profitului;
À piaţa este a "consumatorului-rege" care determină ce
şi cât trebuie de produs.
Instituţia de bază a sistemului descentralizat, care
coordonează activitatea economică, devine piaţa cu elementele
ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa care reglează spontan
proporţiile ce, cum şi pentru cine trebuie de produs. Institutul
(organizaţia) de bază este firma, la nivelul căreia se iau decizii.
Fiecare dintre elementele pieţei are componenta preţului.
Din aceste considerente, deseori coordonarea pieţei este privită
ca un mecanism al formării preţului.
În istoria civilizaţiei, economia de piaţă există, pe
parcursul ultimelor secole, la scară largă datorită avantajelor
sale. Printre acestea se numără:
– satisfacerea efectivă şi operativă a necesităţilor umane;
– repartiţia raţională a resurselor;
– cointeresarea personală înaltă şi responsabilitatea
agenţilor economici;
– diminuarea costurilor de tranzacţie;
– contribuirea la PTŞ şi implementarea rezultatelor lui în
producţie.
Dar, totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal.
El nu poate proteja societatea de crize economice, şomaj,
142
procese inflaţioniste. Acest sistem nu este în stare să asigure
echitatea socială şi nici securitatea societăţii. Dezavantajele
sistemului economiei de piaţă dictează necesitatea modificării
lui şi determină statul să se implice, din punct de vedere
obiectiv, în economie.
Pentru economia de piaţă contemporană sunt
caracteristice următoarele particularităţi:
½ mecanism mixt al activităţii economice (reglarea
activităţii economice se efectuează atât prin
mecanismele pieţei, cât şi prin intervenţia statului);
½ orientarea socială;
½ predominarea concurenţei imperfecte, care presupune
utilizarea pe larg a metodelor non-preţ;
½ prezenţa infrastructurii dezvoltate;
½ cadrul legislativ „matur”.
Tabelul 7.2
Caracteristica comparativă a sistemului economic
centralizat şi a celui descentralizat
Economia de Indicii de Economia de piaţă
comandă comparare
Forma de proprietate
asupra mijloacelor de
De stat Privată
producţie
predominantă
Reglementarea Libertatea
Caracterul activităţii
exigentă a activităţii antreprenoriatului şi
economice
din partea statului alegerii partenerilor
Modul de coordonare
Planificare Autoreglementare de
a activităţii
centralizată piaţă
economice
Necesitatea de a
Mobilul principal al Interesul economic
îndeplini planurile de
activităţii economice personal
stat
Preocuparea de bază
Distribuirea echitabilă Producţie eficientă
a societăţii
Sursa: Куликов Л.М. Основы экономической теории. М, 2004,
с.158.
143
7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi naţionale
144
• factorii naturali: particularităţile condiţiilor climaterice,
asigurarea cu resurse naturale, aşezarea geografică;
• factorul cultural-etnic: cultura şi tradiţiile poporului,
specificul mentalităţii, normele religioase;
• experienţa şi "moştenirea" istorică;
• structura intereselor sociale, concentrarea şi raportul lor;
• specificul stării tehnico-tehnologice a economiei
naţionale;
• nivelul potenţialului economic al ţării; vectorul politic şi
priorităţile lui.
*****************
Dată fiind multitudinea factorilor dezvoltării sociale şi
diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar
conveni oricărui stat, este exclusă. De aceea, din punct de
vedere obiectiv, există o mare varietate de modele naţionale de
145
dezvoltare social-economică. Totodată, sistemele de tranziţie, din
cauza instabilităţii evidente şi a dinamicii proceselor sociale slab
pronosticate, dispun de un potenţial diapazon de dezvoltare mai
larg decât sistemele sociale stabile.
O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a
identificării naţionale – autodeterminării şi alegerii vectorului
ţării adecvat esenţei şi valorilor ei. Soluţionarea acestei probleme
presupune identificarea şi elaborarea modelului de dezvoltare
economică a ţării în baza particularităţilor naţionale şi a
"moştenirii" istorice.
Rezumat "
1. Sunt cunoscute diferite clasificări ale sistemelor
economice. Cele mai răspândite criterii de stabilire a tipologiei
sistemelor sunt următoarele: mecanismul coordonării
(tradiţional, descentralizat bazat pe economia de piaţă,
centralizat – bazat pe economia administrativă de comandă,
sistemul economiei mixte); "formaţiunii" – forma de
proprietate şi obiectivele dezvoltării sociale (comuna primitivă,
sclavagistă, feudală, capitalistă şi socialistă); starea
tehnologiilor (preindustrial, industrial, postindustrial –
sistemul informaţional).
2. În orice sistem economic, datorită multitudinii
subiecţilor economici şi a intereselor lor, apare necesitatea
coordonării, sistematizării activităţii comune. Tipurile
coordonării economice se deosebesc după modul şi ordinea
de coordonare a deciziilor cu privire la producţie şi consum
între diferiţi agenţi economici.
3. Reglementarea sistemului economic se efectuează la
două nivele: "intern" – autoorganizarea (stabilirea ordinii
spontane, formarea structurilor de timp şi spaţiu sau
funcţionale ale sistemului în baza interacţiunii colective a
elementelor interne) şi "extern" – sub formă de gestiune
direcţionată din partea diferiţilor subiecţi (statului, instituţiilor
146
civile, organizaţiilor mondiale). Cercetarea combinării
eficiente a proceselor de autoorganizare economică şi
gestionarea ei conştientă reprezintă problema primordială
pentru toate societăţile.
4. De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii
economice se deosebesc trei modele de sisteme economice:
sistemul tradiţional, sistemul de piaţă, sistemul administrativ de
comandă. Fiecare dintre modelele sus-numite este o construcţie
teoretică cu un şir de principii specifice. Sistemele economice
reale reprezintă o combinare complexă a formelor şi relaţiilor
economice şi, de regulă, au la bază unul din aceste sisteme.
5. Sistemul economic tradiţional, bazat pe economia
naturală este caracteristic etapelor de dezvoltare a societăţii de
până la capitalism. Caracteristicile sale fundamentale sunt:
forma de proprietate comună, muncă manuală, producţia
naturală, economia cu forme rudimentare de activitate,
limitarea necesităţilor, conservatism şi inerţie în
comportamentul economic, ierarhia relaţiilor sociale.
6. Sistemului centralizat (administrativ de comandă),
bazat pe economia planificată îi este caracteristic: dominarea
proprietăţii de stat, planificarea centralizată, lipsa libertăţii
alegerii economice, modul administrativ de "legătură" a
producătorului cu consumatorul, monopolizarea economiei,
birocratizarea ei. În "formă pură", ea s-a afirmat în economia
sovietică, dar s-a soldat cu o criză sistemică.
7. Sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă
îi este caracteristic: un grad înalt de diviziune socială a muncii,
dominarea economiei de schimb; personificarea şi protejarea
dreptului de proprietate, mediul concurenţial „matur”,
mecanismul de reglementare a preţurilor, antreprenoriatul liber.
Economia de piaţă are unele avantaje: satisfacerea eficientă a
necesităţilor, distribuirea raţională a resurselor, cointeresarea
personală şi responsabilitatea agenţilor economici, diminuarea
costurilor de tranzacţie, contribuirea la PTŞ. Totodată,
147
sistemul de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea
de crize economice, şomaj, procese inflaţioniste şi nu este în
stare să asigure echitatea socială şi securitatea oamenilor.
8. Economia reală, ce reprezintă combinarea
elementelor din diferite modele, constituie economia mixtă.
Pentru fiecare ţară, forma mixtă este specifică. Parametrii de
bază ai economiei mixte sunt: ponderea sectorului de stat în
PIB, mărimea cotei de stat, caracterul soluţionării problemelor
sociale.
9. Multitudinea dezvoltării naţionale este condiţionată
de: factori naturali şi etno-culturali, experienţa acumulată şi
"moştenirea" istorică, specificul situaţiei tehnico-tehnologice,
nivelul potenţialului economic, vectorul politic şi priorităţile
lui.
10. Dată fiind diversitatea factorilor dezvoltării sociale şi
diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar
conveni oricărui stat, este exclusă. Iar varietatea modelelor
naţionale de dezvoltare social-economică se explică din punct
de vedere obiectiv.
11. O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a
identificării naţionale – a autodeterminării şi alegerii
traiectoriei dezvoltării, adecvate esenţei şi valorilor ţării.
TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
criteriile de clasificare a sistemelor sociale, moduri de
coordonare, modelele de bază ale sistemelor economice
(tradiţional; descentralizat bazat pe economia de piaţă;
centralizat bazat pe economia planificată), economie mixtă,
diversitatea modelelor naţionale de dezvoltare, identificarea
naţională.
148
Adevărat –Fals:
• Sisteme economice ideale nu există.
• Un criteriu de clasificare deosebit de important este
modul de coordonare.
• Mecanismul de reglementare a preţurilor este
întotdeauna mai eficient decât cel centralizat.
• Elaborarea modelului de dezvoltare economică a ţării
trebuie să se efectueze cu evidenţa particularităţilor
naţionale şi a tendinţelor globale.
Părerea D-voastră?
• Cărui sistem economic i se potriveşte metafora
laureatului Premiului Nobel, V. Leontiev: "Vântul –
cointeresare. Volanul – gestiune statală. Nu poţi lăsa
volanul şi să mergi în cabină, servind un coctail.
Economia americană are un volan slab. Corect
procedează japonezii, unde statul are un rol mare".
• De ce sistemul economic sovietic a pierdut competiţia
cu sistemul economiei de piaţă din Occident?
• Ce înseamnă procesul de convergenţă a sistemelor
economice? Care sunt izvoarele lui?
149
1)
satisfacerea operativă a necesităţilor populaţiei;
2)
monopolizarea economiei;
3)
sporirea calităţii bunurilor economice;
4)
crearea bunurilor publice;
5)
libertatea alegerii pentru producători şi
consumatori;
6) păstrarea resurselor economice neregenerabile;
7) soluţionarea problemelor sociale;
8) externalităţi negative.
• Economia contemporană a Republicii Moldova este:
1) economie administrativă de comandă;
2) sistem de piaţă „matur”;
3) economie socială;
4) economie de tranziţie;
5) sistem economic cu multe moduri de producţie.
150
ÎNCHEIERE
152
„societate superindustrială" sau "societatea serviciilor"
(J. Fourastié), "societate informaţională" (I. Masuda),
"societate posteconomică" (V. Inozemţev).
În opinia savantului D. Bell, autorul cărţii Societatea
postindustrială, trăsăturile de bază a noii societăţi sunt:
1. Ttranziţia economiei de la producţia prioritară a
mărfurilor la prestarea prioritară a serviciilor;
2. Transformarea clasei de profesionişti şi specialişti de
profil tehnic într-un mare grup de oameni ocupaţi;
3. Ccreşterea dependenţei inovaţiilor de succesele în
domeniul cunoştinţelor teoretice;
4. Transformarea instituţiilor intelectuale, legate de
codificarea cunoştinţelor teoretice, în instituţii
fundamentale;
5. Creşterea rapidă a "clasei politice noi” – clasei
consultanţilor, experţilor şi tehnocraţilor. Pe măsura
avansării spre societatea postindustrială, dominantă
devine clasa tehnocraţilor, din care fac parte acei ce
deţin informaţie, cunoştinţe şi manipulează cu ele cu
succes.
Societatea informaţională se deosebeşte principial şi prin
ceea ce ţine de raporturile cu omul, cu funcţiile şi rolul lui. Ea
vizează formarea omului de tip nou – "homo intelligens", care
presupune pregătire profesională calitativă, gândire creativă,
poziţie socială activă, orientare spre valorile spirituale.
Individul îşi valorifică personalitatea, se dezvoltă continuu,
devenind vectorul principal al noii societăţi – societatea
informaţională.
Comunitatea umană tinde spre lumea nouă – dinamică şi
necunoscută, unde se distrug toate stereotipurile vechi ale
activităţii umane şi sunt necesare principii şi criterii de
organizare socială principial noi.
153
Anexa 1.1
Evoluţia ştiinţei economice (adaptată după E. Hutira,
Teoria economică generală, p.22)
Etapele
Şcoli (curente) Reprezentanţi
Denumire Perioadă
Preştiinţifică Antichitate Aristotel, Platon
1. Doctrina mercantilistă A. de Montchrestien,
Preclasică sec. XV-XVIII
2. Doctrina fiziocrată F. Quesnay
sec. XVII – înc. 1. Economia politică engleză A.Smith, D.Ricardo,
Clasică
dec. 3 al sec. XIX 2. Marxismul clasic K.Marx, F.Engels
1. Orientarea marxistă V.I.Lenin
2. Orientarea nemarxistă
a) neoclasicismul
şcoala austriacă (Viena) C.Menger, E.Bohm-
până la cel de-al
Bawerk
Modernă doilea război
şcoala matematică:
mondial
- franceză L.Walras
- engleză W.S.Jevons
şcoala americană A.Marshall, J.B.Clark
b) dirijismul J.M.Keynes
1. Orientarea marxistă R.M.Sweezy, P.Baran,
Novojilov,
Kantorovici
2. Orientarea nemarxistă
a) orientarea neoclasică
neoliberalismul J.Rueff, M.Allais
noii economişti F.A.Hayek, H.Lepage
monetarismul M.Friedman
teoria ofertei A.Laffer, M.Feldstein
neoconservatorismul J.Burhan,
după al doilea S.P.Huntington
Contemporană
război mondial b) direcţia dirijistă
neokeynesismul
- dinamizarea doctrinei R.Harrod, E.Domar
- sinteza neoclasică P.Samuelson
postkeynesismul A.Okun, J.N.Nevill
c) radicalismul
stânga de la J.Robinson, P.Sraffa
Cambridge
radicalismul american R.Edwards, J.O'Connor
radicalismul francez J.Attali, F.Perroux
d) neocapitalismul J.K.Galbratth
154
Anexa 1.2
Cu privire la "Economics"
155
de stabilire a relaţiilor internaţionale reciproc avantajoase;
despre identificarea specificului modelelor naţionale de
dezvoltare economică şi a particularităţilor dezvoltării
postindustriale.
În timp ce gândirea economică din Occident presupune
extinderea şi reinterpretarea obiectului cercetărilor economice,
în ţările postsocialiste se atestă o situaţie destul de paradoxală.
La începutul anilor ‘90, aici a fost înlocuit marxism-leninismul
învechit cu doctrina neoliberalismului (forma liberalismului
radical), perimată şi ea. Substituirea ideologiilor a avut loc în
termene ultrascurte, în mare măsură sub influenţa emisarilor
FMI şi ai Băncii Mondiale. Cu părere de rău, avertismentele
savanţilor cu renume mondial (Ianos Kornai, Joseph Stiglitz,
J.K. Galbraith) despre posibilele pericole pe care le implică
asemenea situaţii nu au fost auzite în ţările postsocialiste.
Practica de implementare a reformelor şi rezultatele înregistrate
în procesul de studii arată că teoria pieţei a fost însuşită
"şcolăreşte".
În cadrul procesului reformelor în ţările postsocialiste, s-a
observat că teoria pieţei "clasice" este inadecvată condiţiilor şi
realităţilor "tranziţiei" contemporane. Astfel, teoria dată nu
reflectă problemele contradictorii ale tranziţiei sistemice, în
special, divizarea puterii economice, reîmpărţirea proprietăţii,
depăşirea crizei transformaţionale, crearea condiţiilor pentru
avântul social-economic, formarea sistemului viabil de
asigurare socială a populaţiei etc. Experienţa transformărilor
postsocialiste a scos în evidenţă "capcanele" metodologice şi
limitele teoriei alegerii raţionale, constituite în cadrul
echilibrului de piaţă.
156
Anexa 2
157
• ce presupun predominarea comunitarismului
(dominanta valorilor colective).
Matricea Y este tipică pentru societăţile cu un
individualism pronunţat şi întruneşte următoarele modele şi
caracteristici:
• economie de piaţă;
• organizare politică federativă;
• predominarea ideii subsidiarităţii (proprietatea
drepturilor şi intereselor personalităţii).
"Constituirea" unui stat concret după una din matrice în
dinamică istorică se combină cu antrenarea (într-o formă sau
alta) a instituţiilor suplimentare din altă matrice. Penetrarea şi
dezvoltarea lor, spre deosebire de evoluţia spontană a
instituţiilor de bază, este posibilă doar cu eforturile
consecvente ale societăţii. În ceea ce priveşte echilibrul
instituţional al sistemului social-economic, realizarea lui
presupune optimizarea raporturilor între instituţiile de bază.
Aceasta determină calea istorică de dezvoltare a comunităţii şi
formele de organizare ale ei. Din aceste considerente, căutarea
empirică a unei variante eficiente de sistem instituţional este
caracteristică pentru toate statele, dar rezultatele sunt diferite.
În practica economică a sec. XX tendinţa de combinare a
instituţiilor economice simetrice s-a manifestat pe larg prin
multitudinea de tipuri ale economiei "mixte". Acestea se
deosebesc prin raporturile dintre instituţiile fundamentale şi
cele complementare, şi prin rezultate. În ţările postsocialiste,
tendinţa respectivă, altădată reprimată, se realizează, pe de o
parte, prin modificarea şi diminuarea ponderii instituţiilor
economiei de redistribuire, iar pe de altă parte, prin formarea şi
dezvoltarea instituţiilor pieţei.
La începutul sec. XXI, înrăutăţirea mediului de trai al
societăţii impune transformări considerabile în sistemul
instituţional. În condiţii calitativ noi, se dezvoltă baza tehnico-
materială a comunităţii umane, cu ajutorul utilizării
158
tehnologiilor avansate: laser, tehnologii informaţionale,
telecomunicaţii, bio-tehnologii. De asemenea, dau de ştire
unele procese cu caracter global, necunoscute anterior:
epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului ambiant,
acutizarea problemelor demografice, care cer soluţii
extraordinare la nivel planetar.
Schimbările instituţionale într-o ţară luată aparte sunt
influenţate în mare măsură şi de tendinţele contemporane de
globalizare multilaterală. O componentă importantă a
proceselor integraţioniste este unificarea normelor
instituţionale, care presupune racordarea legislaţiei naţionale la
standardele internaţionale. În acelaşi timp, procesele de
"instituţionalizare" din ţările în curs de dezvoltare sunt
influenţate economic, financiar, politic, militar de către
subiecţii dominanţi în lume – ţări sau comunităţi, CTN,
organizaţii mondiale. Însă, propagarea activă a normelor şi
structurilor "străine" de convieţuire poate avea consecinţe
periculoase. În primul rând, s-ar putea pierde originalitatea
naţională în dezvoltarea statelor de la "periferie".
În lumea contemporană, se complică procesele de
coordonare şi sistematizare (ordonare) a activităţii umane
sociale. De pe poziţiile asigurării stabilităţii şi a perspectivelor
dezvoltării social-economice, o importanţă deosebită capătă
calitatea coordonării sociale.
În condiţiile societăţii integrate, conţinutul
comportamentului raţional deja a "depăşit" nivelul deciziilor
individuale şi presupune evidenţa sistemică a acţiunilor celor
ce practică activităţi comune. Acţiunile distincte ale unor
agenţi economici sunt posibile doar în cazul coraportării în
"sistemul de coordonate comun". De altfel, este vorba despre
formarea unui mecanism eficient de coordonare socială atât
la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.
159
Anexa 3
Modelele naţionale ale dezvoltării social-economice
161
iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea
mediului ambiant, susţinerea ştiinţelor fundamentale, a
infrastructurii sociale etc.).
162
personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului
ţării;
• combinarea principiilor economiei de piaţă cu
programele statale de dezvoltare social-economică;
• fuziunea reglementării flexibile centralizate cu
managementul corporativ de succes;
• parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică
motivarea activităţii durabile şi interesul faţă de
legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung;
• sistemul eficient de management în raport cu calitatea
mediului ambiant.
Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi
soluţionarea cu succes a problemelor sociale. În particular, este
vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a
populaţiei, creşterea continuă a nivelului de remunerare a
muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu întâmplător,
până la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia
japoneză se vorbea ca despre un "miracol".
163
Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au
avut băncile. Ele au participat activ la mobilizarea resurselor
financiare, identificarea proiectelor investiţionale de
perspectivă, controlul asupra negocierilor şi gestiunea
riscurilor.
Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a
muncii şi motivarea ei bazată pe dragostea faţă de muncă şi pe
conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în
clasamentul mondial. Competitivitatea înaltă a producţiei
japoneze se datorează utilizării tehnologiilor avansate şi
nivelului jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul
productivităţii acesteia.
164
operaţiunile cu acţiuni se percepeau impozite înalte. Rigorile şi
situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul
transferului de capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în
comerţul cu hârtii de valoare.
3. Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune
punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul lui, dar, în
acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile
creative ale personalităţii.
În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi
orientări social-economice, scopul urmărit fiind depăşirea
situaţiei de criză care s-a creat în ţară.
În modelul japonez al capitalismului corporativ
reglementat are prioritate iniţiativa privată, abilitatea
antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De
asemenea, se recunoaşte rolul activ ("de diriginte") al statului
în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile
structurale, investiţionale şi externe.
165
Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se
bazează pe concepţia "îmbinării" principiilor pieţei cu
structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea
securităţii sociale. Statul traduce activ în viaţă politica de
"echilibru", de menţinere a concurenţei şi de limitare a
procesului de monopolizare a economiei. El asigură cadrul
legal şi social necesar pentru dezvoltarea societăţii civile şi a
echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor,
posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică). Pentru limitarea
inechităţii sociale se practică sistemul de impozitare progresiv,
iar studiile în instituţiile superioare sunt gratuite.
Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe
o reglare dublă: pe piaţă şi pe intervenţionalismul statal
economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării
economice.
Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de
Friedrich List, naţiunea este în centrul atenţiei. Spiritul de
câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune.
Omogenitatea culturală explică de ce ţările modelului renan
sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului renan este
specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi
economisirea sunt socotite aici virtuţi, la scara întregii
populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133)
166
Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din
creaţia economiştilor Alva şi Gunnar Myrdal, ce a condus la
formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”.
Acest model mai este numit şi "socialism funcţional",
deoarece are loc divizarea funcţiilor în societate. Funcţiile de
producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el
controlează sectorul real. Funcţiile sociale, de asigurare a
creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de diminuare
a inechităţii veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea
subvenţiilor celor mai vulnerabile pături ale societăţii) le
îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea
infrastructurii moderne, susţinerea ştiinţelor fundamentale.
Dominanta socială a politicii suedeze este ponderea (cota)
înaltă a statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor
tripartite (sindicat – patronat – guvern).
„Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale
suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a fost să asigure
poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i
pună pe capitalişti să plătească pentru toate acestea.” (*Vezi
Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării
sociale, Bucureşti, 1994, p.112).
Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un
nivel ridicat de calificare a muncitorilor şi funcţionarilor; pe
tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un
puternic sentiment de solidaritate; un profund consens social şi
dorinţă de cooperare, exprimată în gradul înalt de sindicalizare
a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica,
regele, aristocraţia, proprietarii funciari. Astfel, Suedia a creat
cel mai mare sector public din ţările capitaliste, sectorul căreia
depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa
medicală, oferind cetăţenilor săi un înalt standard de viaţă.
La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări
scandinave, înregistrează o rată a şomajului de peste 10%, inflaţie
167
înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul
modelului suedez, despre care se vorbeşte la trecut.
Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze
aceste dimensiuni au fost instituite cele mai mari impozite din
lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în
străinătate, iar fluxul investiţiilor străine scade. ”În locul unei
economii de piaţă funcţionând dinamic, călăuzită de „ mâna
invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de
„invizibila strângere de mână” (**Ion Pohoaţă, Capitalismul,
Iaşi, 2000, p.138).
Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia
de la capitalism mijloace de creare a bogăţiei, iar de la
socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta
evoluţiei economice, în baza unui mecanism. Ca să redistribui
trebuie mai întâi să posezi bogăţia materială, de altfel „şansa” e
de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de
piaţă săracă.
168
strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi
mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra
sistemului fiscal şi a celui de remunerare a muncii. Principalele
instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar
este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal
(peste 90 la sută din veniturile bugetare).
Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de
capitalism dirijat şi liberal, care obţine avantaje din
constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru
realizarea cu succes a unui "capitalism statal".
Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă
contemporane (modelul englez, italian, olandez, norvegian,
austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică
esenţial ceea ce a fost descris deja în rândurile de mai sus.
169
de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale,
sistemul intereselor şi cel al motivaţiilor, mecanismul
gestiunii, varietatea formelor şi structurii avuţiei
naţionale).
Problema identificării naţionale pentru economia
moldovenească poate fi soluţionată, în opinia noastră, în mod
constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială,
completat cu mecanisme de control democratic real. Acest
model este accesibil din următoarele considerente:
• se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale;
• tendinţele globale ale epocii contemporane –
socializarea şi democratizarea activităţii sociale;
• concordarea cu standardele Uniunii Europene.
Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru
Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia "mare") este un proces
complicat, dat fiind civilizaţia multipolară.
Vecinătatea geopolitică a acestor state determină
specificul structurii civilizaţiei – sinteza culturii şi civilizaţiei,
"deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii
asupra principiului unităţii. Orice tendinţă de dezvoltare socială
în asemenea sisteme presupune existenţa factorului
contradicţiei, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei
dominante constante de dezvoltare.
Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a
Republicii Moldova au determinat particularităţile civilizaţiei
ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta
permanentă pentru suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul
mentalităţii şi comportamentul "ţăranului" (dragostea de
pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de
comerţ şi îmbogăţire ca scop determinant); soluţionarea
colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu canoanele
ortodoxe şi densitatea înaltă a populaţiei.
Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată
aspiraţiilor de veacuri ale poporului. Totodată, liberalizarea
170
primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de
majoritatea populaţiei.
Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după
convingerile politice, perceperea naţional-etică, interesele
confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate
aprofundează dezintegrarea socială, generează tendinţe de
trecere la o activitate autonomă.
"Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din
Europa, este un stat cu multe probleme din punct de vedere al
dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care
republica s-a aflat mai mult de 10 ani, după părerea lui
J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu
trebuie de efectuat transformările de piaţă". 5
O importantă cauză de ordin politic a crizei
transformaţionale în Republica Moldova, în opinia noastră, a
fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra
interesele naţionale. În lipsa tradiţiilor democratice şi a
mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit
politica orientată spre rentă, a avut loc „intercalarea” puterii şi
businessului, care este îmbinată cu lobysm agresiv, exprimat
prin practica adoptării deciziilor statale "comandate".
Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii
în Republica Moldova, în procesul transformărilor sistemice,
au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic":
– pierderea componentei sociale în cadrul reformelor
de piaţă;
– orientarea monetaristă în politica economică;
– formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor
efectuate;
– deschiderea unilaterală a economiei naţionale.
5
Дж. Стиглиц о молдавской экономике. – Кишинэу, "Логос-пресс",
2002, №26, с.17.
171
În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice,
situaţia social-economică s-a agravat şi a fost pusă în pericol
securitatea naţională.
Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a
Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe ideologia umană a
transformării cu participarea maximală a potenţialului uman:
interese şi capacităţi, factorii de dezvoltare moral-etici şi
naţional-culturali.
Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea
decalajului dintre standardele mondiale şi cele naţionale trebuie
studiate ca obiective social-economice ale reformării.
Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor:
de la liberalizarea economică şi stabilizarea situaţiei
financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea
economiei naţionale este posibilă doar prin susţinerea reală de
către stat a ramurilor cu avantaje comparative şi potenţial
competitiv.
În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa
specificului şi priorităţilor economiei moldoveneşti, este
oportun de a alege:
• modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al
Moldovei, prioritate urmând să aibă produse ecologice,
create pe baza tehnologiilor moderne;
• dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea
serviciilor de transport, graţie aşezării favorabile a
Republicii Moldova;
• intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale,
ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al potenţialului
uman;
• dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza
materialelor de construcţie existente în regiune şi a
forţei de muncă ieftine;
• dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e
necesară stimularea proceselor integraţioniste (iniţial la
172
nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul
de „reproducere” a relaţiilor externe.
Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce
contribuie la mobilizarea resurselor interne şi la sporirea
posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere
economică şi de asigurare a securităţii naţionale.
Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se
bazează pe particularităţile socio-culturale şi principiile moral-
etice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile
concurenţei mondiale acerbe, intensificării tendinţelor
informatizării şi socializării economiei, o importanţă deosebită
o au valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale.
Odată cu tranziţia la o nouă etapă a dezvoltării civilizaţiei,
multe valori tradiţionale ale poporului moldovenesc (prioritatea
valorilor spirituale, atitudinea precaută faţă de natură,
autoritatea culturii şi cunoştinţelor, conlucrarea şi solidaritatea)
vor fi solicitate la cel mai înalt nivel.
173
Bibliografie selectivă
1. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică,
Bucureşti, 2000.
2. Moldovan D., Economia politică, Chişinău, 2001.
3. Moldovan D., Doctrinele economice, Chişinău, ARC,
2003.
4. Dobrotă N., Economie politică, Bucureşti, 1997.
5. Hardwick Ph., Langmead J., Khan B. Introducere în
economia politică modernă. – Bucureşti, ed. Polirom,
2002.
6. Hutira E., Dinga E. Teorie economică generală. –
Bucureşti: ed. Hyperion, 1994.
7. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie
politică, Bucureşti, 1998.
8. Iordache Stelian, Lazăr Costinel. Curs de economie
politică. Bucureşti, 1999.
9. Şişcan N., Economie politică contemporană, Chişinău,
2001.
10. Umaneţ V., Economie politică, Chişinău, 2001.
11. Chircă S., Mecanisme economice, Bucureşti, 1999.
12. Făuraş E., Mediul instituţional: formare, funcţionare,
transformare, Chişinău, 2001.
13. Сорочан О. Социально-экономические трансформации:
специфика постсоциализма, Кишинев, 2002.
14. Chişlari E., Antreprenoriatul. Diversitatea modelelor şi
mecanismelor de realizare. Chişinău, 2005.
15. Pohoaţă Ion, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138.
16. Курс экономической теории. Ред. Сидорович А.В.,
Москва, 1997.
17. Экономическая теория (политэкономия). Ред.
Ведяпина О., Москва, 1999.
18. Экономическая теория. Ред. Камаев О. Д., Москва,
1998.
174
19. Блауг М., Методология экономической науки, или как
экономисты объясняют. Пер. с англ. – М.: НП,
Журнал "Вопросы экономики", 2004.
20. Леонтьев В. Экономическое эссе. Теории,
исследования, факты и политика: Пер. с англ. – М.:
Политиздат, 1990.
21. Макконнелл К., Брю С. Экономикс: Пер. с англ. – М.:
Инфра-М, 1999.
22. Самуэльсон П., Нордхаус В. Экономика: Пер. с англ.,
16-е изд. – М.: Вильямс, 2000.
23. Хейне П. Экономический образ мышления: Пер. с
англ. – М.: Новости, 1991.
24. Автономов В.А. Введение в экономику. – М.: Вита-
Пресс, 1998.
25. Бичик С.В. Основы экономической теории. – Минск.
Выcшaя школа, 2004.
26. Курс экономической теории. – М.: МГУ им. М.В.
Ломоносова, Изд-во "Дис", 1997.
27. Курс экономической теории / Под ред. Чепурина
М.Н., Киселевой Е.А. – Киров: "АСА", 2003.
28. Липсиц И.В. Экономика. – М.: Вита-Пресс, 2002.
29. Экономика / Под ред. А.С. Булатова. – М.:
Экономистъ, 2004.
30. Экономическая история / Под ред. В.Д. Камаева, Е.Н.
Лобачевой. – М.: Юрайт-Издат, 2005.
31. Экономическая теория / Под ред. А.Г. Грязновой,
Т.В. Чечелевой. – М.: "Экзамен", 2004.
32. Куликов Л.М. Основы экономической теории. –
М.,2004.
175
Corector – Valentina Solovei
Rectificare computerizată – Tatiana Boico
Procesare computerizată – Feofan Belicov
176