22. Serii spectrale. Relația lui Balmer.

Experimentul Franck-Hertz

Așa cum am mai spus, încă din vremea lui Newton (sec. XVII) oamenii şi-au pus întrebări referitoare
la natura luminii. De-a lungul timpului, experimentele realizate şi teoria (culminând cu teoria
ondulatorie a lui Maxwell) au pus în evidenţă caracterul ondulatoriu al luminii, fapt ce a dus la
părăsirea ideii că structura luminii ar fi de natură corpusculară. În 1859, studiind radiaţia termică a
unor materiale diferite, Kirchhoff evidenţiază caracterul discret al spectrelor înregistrate (spectrele de
lumină emise) specifice pentru fiecare element chimic.
Între anii 1879 şi 1900 experimentele conduse de Stefan, Boltzmann, Wien, Rayleigh şi Planck au
stabilit fără urmă de îndoială faptul că radiaţia termică este de natură electromagnetică.
În 1885 J. J. Balmer, studiind emisia radiaţiei termice a hidrogenului, face următoarele constatări:
- Liniile spectrale care apar se constituie într-un spectru discret (adică emisia are loc doar
pe anumite lungimi de undă, care definesc liniile spectrale). Această observaţie fusese făcută
însă şi de către Kirchhoff;
- Pe măsură ce lungimile de undă ale liniilor din spectrul observat scad, ele devin din ce în
ce mai puţin intense şi din ce în ce mai apropiate.

Balmer are meritul de a fi observat o anumită regularitate în succesiunea lungimilor de undă

corespunzătoare liniilor spectrale observate. Astfel, el a propus o formulă empirică, valabilă în
regiunea vizibilă a spectrului electromagnetic:

1 1 1 
= RH   − 2  , (22.1)
n 4 n 

unde n corespunde liniilor spectrale cu ordinul n = 3, 4, 5…, etc., iar R este o constantă.
Mai jos este ilustrată schema unui spectrometru pentru studiul spectrului de emisie a hidrogenului,
precum şi spectrul înregistrat pe ecran.

Figura 22.1. Spectroscop pentru studiul spectrului hidrogenului

Figura 22.2. Spectrul vizivil al hidrogenului văzut prin spectroscop

85
În anul 1889, J. R. Rydberg a mai găsit câteva serii spectrale care se potriveau într-o relaţie
matematică mai generală, dată de formula lui Rydberg:

1  1 1 
= RH   2 − 2  , (22.2)
n m n 

cu m = 1, 2, 3…etc., iar n = m+1, m+2, m+3, …etc.

Constanta RH (indicele H provine de la Hydrogen) a fost stabilită la valoarea RH = 1.097·107 m-1.

Pentru atomul de hidrogen, m = 2 corespunde seriei lui Balmer, iar liniile individuale din seria lui
Balmer au primit denumirile de Alpha (n = 3), Beta (n = 4), Gamma (n = 5), Delta (n = 6), etc. Pentru
n →  , se obţine limita seriei Balmer:

1   1 1  R
= lim  R   − 2   = (22.3)
 n→   4 n   4

Primele patru linii spectrale din seria Balmer pentru hidrogen (vizibile în figura 22.2) sunt date în
tabelul de mai jos:

Numărul liniei Denumirea Lungimea de undă obţinută Lungimea de undă conform

Culoarea
spectrale (n) liniei spectrale experimental [nm] formulei lui Balmer [nm]
1 Hα 656.21 656.20 roșu
2 Hβ 486.07 486.08 albastru
3 Hγ 434.01 434.00 violet
4 Hδ 410.12 410.13 violet

Pe baza relaţiei generale (22.2) se pot defini şi alte serii spectrale, după cum urmează:

1 1 1 
m =1  = RH   2 − 2  , cu n = 2, 3, 4...  seria Lyman (UV îndepărtat)
n 1 n 

1 1 1 
m=3  = RH   2 − 2  , cu n = 4, 5, 6...  seria Paschen (IR)
n 3 n 

1  1 1 
m=4  = RH   2 − 2  , cu n = 5, 6, 7...  seria Brackett (IR)
n 4 n 

1 1 1 
m=5  = RH   2 − 2  , cu n = 6, 7, 8...  seria Pfund (IR)
n 5 n 

Importanţa seriilor spectrale este legată de faptul că spectrele de emisie/absorbţie3 sunt „amprenta”
elementelor chimice – astfel, fiecare element chimic are un spectru unic de emisie/absorbţie, diferit
de al tuturor celorlalte elemente chimice. Spectrometria este aşadar deosebit de importantă în studiile
de identificare a elementelor componente ale substanţelor (neinvaziv) sau în studiul structurii chimice
a stelelor (de la distanţă). Heliul, ca exemplu, a fost descoperit în Soare în cadrul unui studiu de
spectroscopie.

3Spectrele de emisie şi de absorbţie pentru un atom sunt identice din punctul de vedere al lungimilor de undă (sau frecvenţelor) la care emisia sau
absorbţia au loc. Diferenţa constă în modul în care se realizează experienţa: dacă atomii cedează energie, atunci ei emit lumină; dacă primesc energie,
atunci absorb lumina.
86
Experimentul Franck-Hertz

După cum am observat mai sus, concluzia principală la care s-a ajuns a fost că emisia de energie a
atomilor are un caracter discontinuu, adică spectrul de lumină observat nu este unul continuu (cum
sunt culorile de la un curcubeu). Între anii 1913-1914 fizicienii J. Franck şi G. L. Hertz au efectuat
un experiment celebru care a demonstrat că nu doar emisia, ci și absorbția de energie de către atomi
are un caracter discontinuu. Acest experiment a constat în bombardarea atomilor de mercur (Hg) cu
electroni acceleraţi la viteze relativ mici. Experimentul se realizează într-un tub vidat care conţine o
cantitate mică de vapori de Hg. În tubul vidat se află un catod-filament care emite electroni, o grilă şi
un anod. Ampermetrul este folosit pentru măsurarea curentului electric dintre catod şi anod, iar
voltmetrul măsoară tensiunea electrică dintre catod şi grilă. În spaţiul dintre anod şi grilă se aplică o
tensiune mică de frânare (1 V) – vezi figura 22.3.

Figura 22.3.

În cadrul experimentului, s-a observat că:

- Pentru electronii acceleraţi în spaţiul dintre catod şi grilă la viteze mai mici decât o anumită viteză
critică, ciocnirile (dintre electroni şi atomii de mercur) au avut un caracter elastic, electronul necedând
din energia sa, ci doar schimbându-şi direcţia. Electronii au reuşit apoi să străbată câmpul electric de
frânare dintre grilă şi anod, astfel încât se constată că intensitatea curentului electric indicată de
galvanometru creşte odată cu creşterea tensiunii electrice aplicate.

- Exact la tensiunea de 4.9 V, când electronii au energia cinetică de 4.9 eV (ajung aşadar la o anumită
viteză critică) ciocnirile devin neelastice. Electronii cedează întreaga lor energie atomilor de mercur
şi viteza lor scade brusc. Ei nu mai reuşesc apoi să străbată spaţiul dintre grilă şi anod, ceea ce face
ca intensitatea curentului electric să scadă şi el brusc. După ciocnire, atomii de mercur trec într-o altă
stare staţionară caracterizată de o energie mai mare.

- Fenomenul se repetă la tensiunile de 9.8 V, 14.7 V, etc., tensiuni care se dovedesc a fi multipli ai
tensiunii de 4.9 V.

Comportarea curentului electric la variaţia tensiunii electrice aplicate este ilustrată în figura de mai
jos.

87
 Figura 22.4. Variația curentului electric în funcție de tensiunea aplicată

În concluzie, atomul de mercur bombardat cu electroni are două comportamente posibile: fie nu
primeşte deloc energie (ceea ce conduce la o ciocnire elastică), fie primeşte energie, dar doar în
cantităţi egale cu diferenţa dintre energiile a două stări staţionare caracteristice atomului de mercur.
Aceste energii sunt multiplii întregi ai energiei de 4.9 eV.
Acest experiment evidenţiază caracterul discontinuu al absorbţiei de energie al atomilor în general,
fapt ce întăreşte ipoteza existenţei nivelelor de energie cuantificate în atomi.
Repetarea experimentului cu tuburi conţinând vapori ai altor substanţe a condus la rezultate
asemănătoare ca aspect.

La finalul acestui capitol trebuie precizat faptul că fizica clasică (ondulatorie) nu poate explica
caracterul discontinuu al emisiei, respectiv al absorbţiei luminii de către atomi. Studiile teoretice
ulterioare (din cadrul fizicii cuantice) au arătat că aceste fenomene trebuie tratate cuantic.

88