20.

Noua muceniţă Lidia ŞI SOLDAŢII EI, CHIRIL ŞI ALEXIE

Pomeniţi la 20 iulie (†1928)

Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.

(Rom. 8: 36)

Lidia, fiica unui preot din oraşul Ufa, s-a născut la 20 martie 1901. Din copilărie a fost sensibilă, afectuoasă, iubită
de toţi, temându-se de păcat şi de tot ceea ce era interzis de Dumnezeu. După absolvirea şcolii de fete, la vârsta
de nouăsprezece ani, s-a căsătorit. Şi-a pierdut soţul în Războiul Civil, la plecarea Armatei Albe.

Tatăl ei, chiar de la începutul schismei „renovaţioniştilor”, care a fost organizată de către bolşevici în 1922, s-a
alăturat schismei. Fiica sa, căzând la picioarele tatălui ei, a spus: „Binecuvântează-mă, tată, să te părăsesc, ca să
nu te constrâng la mântuirea sufletului tău”. Bătrânul preot îşi cunoştea fiica, la fel cum era conştient de greşeala
acţiunii sale. El a plâns şi, binecuvântând-o pe Lidia pentru o viaţă independentă, i-a spus profetic: „Vezi, fiica
mea, când îţi vei câştiga cununa, să îi spui Domnului că, deşi eu însumi m-am dovedit a fi prea slab pentru luptă
(podvig), totuşi nu te-am oprit, ci te-am binecuvântat”. „Aşa voi face, tată”, a spus ea, sărutându-i mâna, astfel
prevăzându-şi şi ea profetic viitorul.

Lidia a reuşit să intre la departamentul forestier şi în 1926 a fost transferată în industria colectivă de cherestea,
unde lucrau cei mai prost plătiţi muncitori. Aici, ea a intrat imediat în legătură cu ruşii simpli, pe care-i iubea
călduros şi care îi răspundeau în acelaşi mod.

Tăietorii de lemne şi şoferii, care fuseseră împietriţi de munca în condiţii dificile, au relatat cu uimire că în biroul
departamentului de cherestea, unde îi întâmpina Lidia, simţeau ceva asemănător cu ceea ce simţiseră (şi acum
aproape uitaseră) când, înainte de revoluţie, se duseseră la o renumită icoană a Maicii Domnului din satul
Bogorodskoie, lângă Ufa. În birou nu se mai auzeau înjurături, insulte şi certuri. Patimile rele erau stinse şi
oamenii deveneau mai buni unii faţă de alţii.

Acest lucru era uimitor şi a fost observat de toţi, inclusiv de şefii partidului. Ei o ţineau sub urmărire pe Lidia, dar
nu au descoperit nimic suspect: ea nu mergea deloc la bisericile care fuseseră legalizate de către bolşevici şi
participa la slujbele din catacombe rar şi cu grijă. GPU (poliţia secretă) ştia că existau în eparhie membri ai Bisericii
din catacombe, dar nu au putut găsi niciun mod de a-i descoperi şi de a-i aresta.

Cu scopul de a-i descoperi pe cei care nu fuseseră încă arestaţi, GPU-ul l-a adus dintr-odată din exil pe episcopul
Andrei (Ukhtomski), care era foarte cinstit de oameni şi de toţi membrii Bisericii din catacombe; dar, la indicaţia
episcopului, el a fost primit deschis doar de o singură biserică din Ufa, deşi în secret întreaga eparhie a venit la el.
GPU-ul se înşelase: în loc să fie descoperită, biserica din catacombe s-a adâncit şi s-a extins, rămânând, ca şi mai
înainte, inaccesibilă spionilor. GPU-ul, văzând eşecul planului pe care şi-l făcuse, l-a arestat din nou pe episcopul
Andrei şi l-a trimis în exil.

Lidia a fost arestată pe 9 iulie 1928. Departamentul de operaţiuni

secrete căuta de mult timp un dactilograf care le oferise muncitorilor de la departamentul forestier broşuri
dactilografiate conţinând vieţile sfinţilor, rugăciuni, predici şi învăţături ale ierarhilor vechi şi noi ai Bisericii. S-a
observat că maşina de scris a acestui dactilograf avea partea de jos a literei „k” ruptă şi astfel Lidia a fost
descoperită.

GPU-ul înţelesese că le căzuse în mână un indiciu pentru a demasca întreaga biserică din catacombe. Zece zile de
interogare neîntreruptă nu au răpus-o pe muceniţă, ea refuzând pur şi simplu să spună ceva. Pe 20 iulie, cel care o
interoga, pierzându-şi toată răbdarea, a dat-o pe Lidia

„autorităţii speciale” de interogare.

Această „autoritate specială” lucra într-un colţ al camerei, în pivniţa GPU. Un paznic permanent stătea pe
coridorul pivniţei; în acea zi, paznicul era Chiril Ataev, un soldat de 23 de ani. El a văzut-o pe Lidia când a fost

1
adusă în pivniţă. Cele zece zile de interogatoriu care trecuseră slăbiseră puterea muceniţei şi nu putea să coboare
pe scări. Soldatul Ataev, la cererea şefilor lui, a ţinut-o şi a condus-o jos, în camera interogatoriului.

„Hristos să te mântuiască”, i-a mulţumit Lidia paznicului, simţind în soldatul Armatei Roşii, în delicateţea braţelor
lui puternice, o scânteie de compasiune pentru ea.

Şi Hristos l-a mântuit pe Ataev.

Cuvintele muceniţei, ochii ei plini de durere şi de uimire au pătruns în inima lui. Acum nu mai putea să asculte cu
indiferenţă strigătele şi ţipetele ei neîntrerupte, aşa cum ascultase mai înainte aceleaşi ţipete ale altora care erau
interogaţi şi torturaţi.

Lidia a fost torturată multă vreme. Torturile GPU erau de obicei făcute în aşa fel încât să nu lase semne
observabile pe trupul celui torturat, dar la interogatoriul Lidiei nu s-a dat atenţie la aceasta.

Strigătele şi ţipetele Lidiei au continuat aproape neîntrerupt pentru mai bine de o oră şi jumătate.

„Dar nu simţi durerea? Strigi şi ţipi, aceasta înseamnă că este dureros? – au întrebat epuizaţi torţionarii într-una
din pauze.

„Dureros! Doamne, cât de dureros!”, a răspuns Lidia cu un geamăt întrerupt.

Lidia, noua mucen ita a Rusiei

„Atunci, de ce nu vorbeşti? Va fi şi mai dureros!” – au spus torţionarii uimiţi.

„Nu pot vorbi... nu pot... El nu-mi permite...” – a gemut Lidia.

„Cine nu-ţi permite?”

„Dumnezeu nu-mi permite!”

Torţionarii au născocit ceva nou pentru muceniţă: atacul sexual. Erau patru dintre ei – mai era nevoie de unul. L-
au chemat pe soldat să ajute.

Când Ataev a intrat în cameră, el a văzut-o pe Lidia şi a înţeles felul torturii care urma şi propriul său rol în aceasta
– şi s-a înfăptuit în el o minune asemenea convertirilor neaşteptate ale torţionarilor de demult. Întreg sufletul lui
Ataev a fost scârbit de grozăvia satanică şi l-a cuprins un sfânt entuziasm. Cu totul inconştient de ceea ce făcea,
soldatul Armatei Roşii, cu propriul său revolver, i-a omorât pe loc pe cei doi torţionari care stăteau în faţa lui.
Chiar înainte ca a doua împuşcătură să se fi auzit, agentul GPU care stătea în spatele lui l-a lovit pe Chiril cu patul
armei sale. Ataev a mai avut destulă putere ca să se întoarcă şi să-l apuce de gât pe atacatorul său, dar o
împuşcătură de la cel de-al patrulea l-a pus la pământ.

Chiril a căzut cu capul spre Lidia, care era legată cu curele. Domnul i-a dat posibilitatea de a mai auzi încă o dată
cuvinte de speranţă de la muceniţă. Şi, uitându-se drept în ochii Lidiei, Chiril, cu sângele şiroind din el, suspinând
după unirea sa cu Domnul:

„Sfânto, să mă iei cu tine!”

„Te voi lua!” – a zâmbit Lidia, radiind.

Auzirea şi sensul acestei convertiri a fost ca şi când ar fi deschis uşa spre o altă lume, şi groaza a întunecat
conştiinţa celor doi agenţi GPU care au rămas în viaţă. Cu strigăte nebuneşti, au început să împuşte victimele
neputincioase care îi înspăimântaseră, şi au împuşcat până când revolverele lor s-au golit. Cei care au venit
alergând la auzul împuşcăturilor i-au luat, strigând nebuneşte, şi ei înşişi au fugit din cameră, apucaţi de o groază
necunoscută.

Unul din aceşti doi agenţi GPU a înnebunit de tot. Celălalt a murit în curând de şoc nervos. Înaintea morţii sale,
acest al doilea agent a povestit totul prietenului său, sergentul Alexei Ikonnikov, care s-a întors la Dumnezeu şi a
adus această relatare la Biserică; pentru răspândirea zeloasă a acesteia, el însuşi a suferit o moarte de mucenic.
2
Toţi trei – Lidia, Chiril şi Alexei – au fost canonizaţi ca sfinţi în conştiinţa religioasă a Bisericii din catacombe.

Prin rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici – Lidia, Chiril şi Alexei –, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
mântuieşte poporul rus!

21. Tânărul părinte Vladimir

NOU FĂCĂTOR DE MINUNI AL BISERICII DIN CATACOMBE

Pomenit la 16 august (†1930)

Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze...

(Psalm 85: 16)

Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În
primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, care a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la naşterea sa, copilul
uimea cu ochii săi mari, căprui închis, care aveau o expresie plină de tristeţe. Copilul era deosebit de tăcut. În al
doilea an al căsniciei lor, s-a născut un al doilea băiat, care a fost numit Boris. Acest copil era opusul fratelui său
mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume, el i-a uimit pe toţi prin caracterul său foarte zgomotos şi plin de
viaţă. Eu îi iubeam pe amândoi şi veneam să am grijă de ei şi îmi petreceam timpul cu ei. Vladimir a crescut şi a
rămas exact la fel ca la început. Nu voia niciodată să se joace cu alţi copii. Se aşeza şi rămânea singur, în linişte,
într-un colţ. Acest lucru îi deranja pe părinţii lui. „La ce se tot gândeşte acest căpşor?”, m-au întrebat ei. Tatăl şi
mama erau foarte credincioşi şi îşi creşteau copiii în acest duh. Micuţul Volodea era dornic să meargă la biserică şi
se ducea adesea împreună cu doica lui, atunci când părinţii săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta
slujbă. Cel de-al doilea băieţel, Boris, dimpotrivă, era leneş în privinţa mersului la Biserică.

Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la şcoală, mama lui mi-a spus: „Nu ştiu cum va fi în stare să înveţe
Vovocika. Se pare că nu este doar incapabil, dar este şi ceva anormal la el. Nu este interesat de nimic altceva în
afară de biserică; este întotdeauna tăcut şi absorbit de gânduri care nu sunt potrivite cu vârsta lui”. Părinţii lui
greşeau; ei nu îşi înţelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârşit ca primul din clasă, uimindu-şi
profesorii cu mintea şi talentul său. Iar după ce a terminat liceul, a declarat că vrea să intre la Academia Teologică
pentru a se instrui mai departe, dar şi aici părinţii nu au înţeles calea pe care şi-o alesese şi care îi fusese în mod
clar indicată chiar de Dumnezeu. Ei au insistat că ar trebui să urmeze cursurile de patru ani ale Universităţii, la
orice secţie ar fi ales el; iar dacă, după aceea, intenţia sa va rămâne neschimbată, atunci ei îi vor da
binecuvântarea să intre la Academie. „Eşti încă foarte tânăr”, i-au spus ei, „ascultă de părinţii tăi”. Iar el i-a
ascultat cu supunere.

Cursurile de patru ani ale departamentului de Drept au fost terminate în trei ani, după cum se permitea pe atunci,
iar apoi a intrat la Academie. După ce a terminat Academia, a fost foarte repede hirotonit diacon, iar în 1916 a
fost hirotonit preot. El nu îşi dorea să se căsătorească, dar, de vreme ce după regulile Bisericii nu avea dreptul să
rămână necăsătorit ca preot, priviţi ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat şi s-a împlinit cu el.

Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau o fiică mai tânără, care era pe moarte din
cauza unei tuberculoze avansate. Medicii au spus că nu va trăi mai mult de o lună. Ea ştia despre dorinţa de
neînvins a lui Vladimir de a deveni preot şi de supărarea sa în legătură cu necesitatea căsătoririi. Şi, astfel, ea s-a
oferit ca o jertfă sfântă, ştiind că va muri. Ea a acceptat căsătoria cu Vladimir, deşi cu greu se putea ţine pe
picioare, astfel încât el, rămânând văduv, avea dreptul de a deveni preot. Părinţii nu au împiedicat această faptă
sfântă pe care ea şi-a asumat-o înaintea morţii sale. După nuntă, au condus-o acasă de la biserică; nu s-a mai
ridicat din pat şi în două săptămâni a murit cu pace.

Părintele Vladimir, însemnat de Dumnezeu de la naşterea sa, a mers pe calea pe care a ales-o. În 1924, el şi
părinţii său au fost trimişi din Moscova în oraşul Tver, în aşa numitul „exil voluntar”. În ciuda tinereţii sale,
părintele Vladimir se bucura de cinstirea şi dragostea enoriaşilor de la biserica unde săvârşea sfintele slujbe. Nici
el şi nici părinţii săi nu aveau dreptul să părăsească oraşul, şi se credea că erau sub observaţia GPU.

3
Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin completa lipsă de teamă. El le cerea tuturor să nu se supună nici
unui fel de amestec al bolşevicilor în biserică. El nu asculta niciun avertisment de a fi precaut. După o predică
extraordinară, el şi-a luat rămas bun de la părinţii săi, fiind avertizat în secret de către cineva că avea să fie arestat
în acea noapte. Cu insistenţă, după ultimul rămas bun pe pământ, el şi-a implorat tatăl şi mama ca, sub niciun
motiv, chiar nici în momentul morţii, să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic (adică
niciunul din cei care rămăseseră sub Mitropolitul Serghie după Declaraţia sa din 1927), chiar dacă ar fi să moară
fără spovedanie şi fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. În aceeaşi noapte, a fost dus şi executat în închisoarea
Liubanka din Moscova.

După aceasta, până în 1932, nelocuind în Moscova, nu mai ştiam nimic despre familia lui, cu care am fost atât de
buni prieteni. În 1935, am fost să-mi vizitez mama, care era destul de bătrână şi locuia în Moscova. Mergând
singură pe stradă, l-am văzut pe Boris venind spre mine. Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm
de foarte mult timp. Cu ochi arzători a început să-mi vorbească despre sine.

Am ajuns în primul bulevard şi ne-am aşezat pe o bancă. Şi acestea sunt cele ce mi-a spus despre evidenta minune
a milei lui Dumnezeu care i se întâmplase:

„Când au început vremurile tulburi de după Revoluţie, m-am angajat imediat în propagandă. Am intrat în
Organizaţia Tinerilor Comunişti imediat ce a apărut şi, curând, spre marea supărare şi groază a părinţilor mei, am
devenit membru al Ligii ateiste. Fratele meu, Vladimir, a încercat să mă întoarcă la Dumnezeu, insistând să-mi vin
în fire, şi, probabil, atât pe parcursul vieţii sale, cât şi după uciderea lui, s-a rugat mult pentru mântuirea sufletului
meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să mă îndoiesc. Dimpotrivă, curând după ce a fost împuşcat, eu am devenit
capul

Ligii ateiste dintr-un oraş îndepărtat, unde am plecat în mod voluntar, după ce m-am căsătorit cu o fată care era şi
ea în Organizaţia Tinerilor Comunişti şi care ridiculiza credinţa în Dumnezeu. Părinţii ei, ca şi ai mei, erau foarte
credincioşi. Atât ai ei, cât şi ai mei, ne-au spus că, dacă nu vom primi Taina cununiei ne vor renega. În ciuda
diferenţei extreme dintre vederile noastre, eu îi iubeam foarte mult pe tatăl meu şi pe mama mea. Văzându-le
supărarea de nedescris, am convins-o pe mireasa mea să împlinim cererea părinţilor noştri, în timp ce în sufletele
noastre batjocoream taina cununiei; ne-am cununat în secret – în secret, deoarece altfel am fi fost amândoi
împuşcaţi. Înainte de nuntă, mama soţiei mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului, nefăcută de
mâini omeneşti, şi a spus: «Dă-ţi cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă nu ai nevoie de ea acum, totuşi nu o
distruge». Cu adevărat nu aveam nevoie de acea icoană şi o ţineam într-o ladă în magazie, împreună cu alte
lucruri nefolositoare.

Un an mai târziu, ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem un copil şi eram foarte fericiţi de naşterea lui,
dar copilul s-a născut bolnav şi slab, cu tuberculoză spinală. Reuşiserăm să păstrăm ceva din averea de dinainte de
Revoluţie şi propriul meu salariu era suficient, încât, fără a cheltui prea mulţi bani, puteam chema cel mai bun
medic. Toţi au spus că, în cel mai bun caz, dacă băieţelul ar fi stat întins pe spate într-un corset, ar fi putut trăi
până la şase ani, dar nu mai mult. Şi astfel am plecat într-un loc îndepărtat, sperând să găsim o climă mai bună.
Acolo am devenit liderul Ligii ateiste şi în fel şi chip am persecutat Biserica.

Copilul avea cinci ani şi sănătatea lui se deteriora din ce în ce mai mult. Atunci nu locuiam în oraş, ci într-un loc
sănătos, la ţară. A venit zvonul că un celebru profesor de boli de copii fusese trimis în oraş în exil. Era o distanţă
de 20 de mile din satul nostru până la cea mai apropiată staţie, iar trenul mergea doar o dată pe zi. Băiatul era
foarte bolnav, iar eu am hotărât să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în staţie, trenul a plecat sub ochii mei.
Ce trebuia să fac? Să aştept o zi întreagă, în timp ce soţia mea era acasă şi copilul putea muri pe neaşteptate fără
mine? M-am tot gândit, dar ce putea fi făcut? M-am întors. Am venit acasă şi am găsit următoarele: mama,
plângând, era în genunchi, îmbrăţişând picioarele copilului, care începuseră să se răcească. Medicul de familie
tocmai ieşise şi spusese că acestea erau ultimele minute ale copilului. M-am aşezat la masă, lângă fereastră, vizavi
de magazie, mi-am luat capul în mâini şi m-am predat deznădejdii. Dintr-odată am văzut foarte clar cum uşile
magaziei se deschideau şi din magazie venea răposatul meu frate Vladimir, în veşminte preoţeşti. În braţele sale,
cu faţa spre mine, ţinea icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti. Eram uluit! Vedeam clar cum mergea,
acum era cu părul său negru şi lung în vânt; i-am auzit paşii apropiindu-se. M-am răcit şi eram înmărmurit. El a
4
intrat în cameră, a venit la mine şi, în linişte, mi-a dat icoana în mâini şi apoi a dispărut. Nu pot spune în cuvinte
mi-a spus Boris, cu lacrimile curgându-i pe obraji ceea ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu! Am alergat la
magazie, am căutat icoana în ladă şi am pus-o pe copil. În dimineaţa zilei următoare, băiatul nostru era complet
sănătos. Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat corsetul. Nu mai era nici urmă
de tuberculoză! Aici am înţeles totul! Am înţeles că există Dumnezeu, Care este milostiv faţă de păcătoşi, şi că,
prin rugăciunile părintelui Vladimir, El făcuse această minune a vindecării copilului şi a soţiei mele şi a mea,
mântuirea sufletelor noastre. Fără ezitare, am demisionat nu doar din postul de lider al Ligii ateiste, ci şi din
Partidul Comunist, în care eram deja membru. Soţia mea a făcut la fel. Am vorbit deschis şi nu am ascuns minunea
care ni se întâmplase. Din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam, despre minunea care se întâmplase, şi
îi chemam la credinţa în Dumnezeu. Prin sfânta Lui voinţă, nu am fost arestat imediat şi, fără a mai amâna nicio zi,
am venit la părinţii mei lângă Moscova, unde se instalaseră după sfârşitul exilului. Am botezat copilul, dându-i
numele Gheorghe.”

M-am despărţit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii care i se întâmplase prin rugăciunile
dreptului părinte Vladimir, şi nu l-am mai văzut niciodată. În 1937, când am venit din sud în Moscova, am aflat de
la părinţii săi că, la o lună după botezul copilului, plecase în Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre
greşeala sa de dinainte. Şi iată, în timp ce era perfect sănătos şi, desigur, fiind urmărit în secret, dintr-odată, într-
un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morţii.
Bineînţeles, fusese ucis de bolşevici.