FILOSOFIA ÎN EPOCA RENAŞTERII

1. Caracteristica generală a gândirii filosofice în Epoca Renaşterii

2. Învăţătura lui Nicolaus Cusanus

3. Filosofia naturii ( N. Copernic, G. Bruno, G. Galilei )

1. Caracteristica generală a gândirii filosofice în Epoca Renaşterii

După Evul Mediu urmează o nouă perioadă în istoria gândirii umane, numită de
istorici Renaştere. De ce Renaştere? Termenul de Renaştere este de origine italiană
şi franceză (în limba italiană „Rinascimento”, în limba franceză „Renaissance”).

Renașterea este o perioadă istorică specifică a societății. Unii cercetători o

apreciază ca fiind o adevărată auroră în istoria umanității.

Renaşterea, manifestată la început în Italia, s-a răspândit apoi în Franţa,

Anglia, Ţările de Jos, Germania, Austria, Spania, iar mai târziu în Cehia, Polonia,
Ungaria şi Ţările Române. (Există renaștere de sud și renaștere de nord)

Epoca Renaşterii cuprinde două secole şi jumătate (sec. XIV–XVI ) – de la

umanismul timpuriu, de la sf. sec. al XIV- lea şi până la filosofia naturii, de la
începutul sec. al XVII-lea.

În Epoca Renașterii a fost elaborată o nouă concepție filosofică datorită,

în primul rând, creației unei pleade de remarcabili filosofi, precum :
Nicolaus Cusanus (1401-1464), Marsilio Ficino (1433-1499), Leonardo da Vinci (1452-1519),
Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Michelangelo Buonarroti (1475-1564),
Micheli Monteni (1533-1592), Giordano Bruno, Tommaso Campanella (1568-1639),
Nicolae Copernic, Galileo Galilei, ș.a.

În această perioadă problematica filosofiei antice şi medievale capătă un

nou sens, fiind aplicată pentru soluţionarea noilor probleme.

Renaşterea începe ca o reînnoire spirituală, ca o reînviere a culturii şi ştiinţei

antice, îndeosebi a acelei elene. Se spune că perioada medievală a fost „o noapte
întunecoasă de o mie de ani” când era negată ştiinţa, nu exista libertatea de gândire.
În Epoca Renaşterii omul devine liber de a gândi.

_________________________________________________________________________________
 Renaşterea a fost caracterizată prin mari invenţii tehnice, dezvoltarea ştiinţelor naturale şi artelor,
a medicinii, matematicii şi mecanicii, importante descoperiri geografice, cât şi prin trezirea
interesului pentru cultura antichităţii clasice.
2
F. Engels a numit Renaşterea drept „cea mai mare răsturnare progresistă”,
o epocă „a unor titani prin forţa gândirii, a pasiunilor, prin caracter, multilateralitate
şi erudiţie”.

Prin esenţa sa, cultura Renaşterii este o cultură a perioadei de trecere de la

epoca Evului Mediu la cea Modernă, care a reflectat, într-o mare măsură aspiraţiile
celor mai progresiste pături ale societăţii feudale.

G. Hegel în „Prelegeri de istorie a filosofiei” concepe Epoca Renaşterii ca o etapă

finală a filosofiei Evului Mediu. El scria că principala trăsătură a Renaşterii este
„trezirea independenţei spiritului”.

___________________________________________________________________
În evoluţia gândirii filosofice renascentiste putem distinge trei perioade :
1) umanistă (mijl. sec. XIV – mijl. sec. XV), antropocentristă, care se contraopunea
teocentrismului medieval prin interesul faţă de om şi relaţiilor lui cu lumea;
2) neoplatonistă (mijl. sec. XV – prima treime a sec. XVI ), legată de reluarea marilor
probleme ontologice;
3) filosofia naturii (a doua jumătate a sec. XVI – încep. sec. XVII ).
Este evident că o atare periodizare este convenţională şi trebuie să fie concepută nu în mod
cronologic, dar cu preponderenţă tipologic, luându-se în considerare numai tendinţele de bază
ale gândirii filosofice ale fiecărei perioade cronologice.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Idealul Renaşterii devine libertatea faţă de autorităţile bisericeşti, libertatea în

artă, în ştiinţă şi în viaţa morală. Viaţa pământească a omului începe a fi preţuită
ca un bun, ca o valoare şi nu ca o pregătire pentru viaţa „de apoi”.

În perioada medievală problema centrală era existenţa lui Dumnezeu şi raportul

dintre începutul divin şi lume.

În Epoca Renaşterii acestei problematici i se dă un nou sens : Dumnezeu este

considerat forţă creatoare a naturii, iar de rând cu el este pus şi Omul, caracterizat
ca parte componentă a naturii. (de lămurit:)

– în perioada medievală – Dumnezeu este spirit şi trăieşte dincolo de lumea naturii

(de lumea reală);
– în perioada Renaşterii – şi Dumnezeu şi Omul se află în aceeaşi lume.

O asemenea interpretare a omului a pus începutul umanismului*, care este

principala trăsătură a gândirii filosofice în perioada dată.

*Umanism = concepție care recunoaște valoarea omului ca personalitate,

dreptul lui la libertate, fericire și dezvoltare
__________________________________________________________
*Umanismul – a fost o mişcare social-culturală apărută în Europa Occidentală în sec.al XIV-lea,
 ca expresie ideologică a luptei împotriva sistemului feudal şi a învăţăturii scolastice.
A promovat ideea încrederii în valoarea omului şi a capacităţii sale de perfecţionare, a militat pentru
dezvoltarea liberă şi multilaterală a personalităţii umane, pentru o cultură laică în spiritul vechii culturi clasice.
Umanismul, de asemenea, a pomovat ideea primatului raţiunii, a spiritului critic şi experienţei faţă de
credinţă, autoritate şi tradiţie.
3
În centrul atenţiei umanismului renascentist se află viaţa pământească a
omului (antropocentrism).
Omul este nu numai un obiect central al investigaţiilor filosofice, dar şi veriga centrală
în lanţul existenţei cosmice în genere. Omul este tratat cu preponderenţă conform
destinaţiei lui lumeşti.

În toate scrierile umaniste, în artă, pictură şi sculptură îşi găseşte manifestarea

ideea că ceea ce este mai de preţ în lume – este omul, iar în el gândirea şi sufletul
lui. Se consideră că omul poate să se călăuzească singur în lume cu ajutorul
propriei raţiuni şi nu a revelaţiei divine.

Însă cultura Renaşterii nu s-a manifestat ca o luptă împotriva religiei creştine,

ci împotriva autorităţii bisericii, împotriva tiraniei teocratice.
Aceasta ne o dovedeşte faptul apariţiei unei noi mişcări religioase, numită
Reformă (sau Protestantism), care este o adevărată renaştere pe tărâmul religios.
(de lămurit:)
___________________________________________________________________
Cauzele reformei au fost multiple: de ordin economic, politic, social, moral şi intelectual.
Privilegiile şi imunităţile Bisericii Catolice au nemulţumit burghezia în formare şi orăşenimea în
general, care doreau o biserică ieftină, care să nu le stânjenească activitatea.
Nobilimea tindea să ia în stăpânire întinsele domenii ale Bisericii Catolice (Anglia, Germania);
ţărănimea, copleşită de numeroase obligaţii feudale, vroia să scape cel puţin de cele datorate bisericii.
Pretenţiile Papei la supremaţia politică şi ideologică mondială veneau în contradicţie cu cele ale
monarhiei absolute, care va sprijini crearea bisericilor naţionale, îngrădind amestecul papalităţii în
treburile interne ale statului şi reducând veniturile acesteia. Formarea şi răspândirea limbilor naţionale,
dezvoltarea culturii şi a învăţământului laic, crearea unei arte realiste au pus capăt monopolului cultural al
bisericii. Primii reformatori au fost: John Wycliff (1320-1385), teolog englez; Jan Hus (1369-1418),
rector al Universităţii din Praga; Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican italian.

Reforma religioasă, numită luterană, a pornit din Imperiul Romano-German. Iniţiatorul

mişcării pentru Reformă, partizanii căreia au început să se numească protestanţi a fost
călugărul Martin Luther (1483-1546), profesor la Universitatea din Wittenberg. El a
elaborat o nouă doctrină religioasă, şi anume mântuirea prin credinţă. În octombrie 1517
Luther şi-a expus cele 95 de teze împotriva indulgenţelor, afişându-le pe porţile Catedralei
din Wittenberg.
Indulgenţele* erau o practică (posibilitatea de a obţne mântuirea prin bani) care sfida
conştiinţa religioasă a oamenilor şi tot ea întruchipa ideea funcţiei mediatoare a bisericii
între Dumnezeu şi oameni. Anume împotriva acestui rol mediator al bisericii îşi îndreaptă
critica Luther.
În opinia sa, în opera mânturii nu au nici o contribuţie biserica (deci este o instituţie inutilă),
faptele bune, acţiunile de caritate, pelerinajele, moaştele, cultul sfinţilor, ci doar graţia divină
şi credinţa individului sunt chezăşia mântuirii. Luther afirma următoarele: „Nu faptele bune
îl face pe om bun, ci omul bun e cel ce face fapte bune”.
Calvinismul a fost doctrina religioasă iniţiată de francezul Jean Calvin (1509-1564), care
s-a stabilit în Elveţia, la Geneva, din cauza persecuţiilor religioase din Franţa. Această doctrină,
diferită de cea a lui Luther, are la bază ideea predestinării divine. Această predestinare există
pentru fiecare om încă de la facerea lumii, şi se manifestă pe Pământ sub forma succesului
omenesc. Nimeni nu-şi poate cunoaşte destinul, nici o activitate nu poate schimba predestinaţia.
Biserica calvină avea o organizare simplă şi era condusă de pastori (răspândire: Franţa, Anglia,
Scoţia, Ţările de Jos, Scandinavia, Ungaria, America de Nord ş.a.).
 _________________________________________________________________
*indulgenţă = dreptul bisericii de a vinde acte oficiale pentru iertarea păcatelor. Esnţa indulgenţelor
constă în aceea, că sfinţii, datorită smireniei şi faptelor lor eroice, au acumulat un arsenal de merite, pe
contul cărora pot fi iertaţi cei păcătoşi. Indulgenţa a devenit o sursă de profit în visteria statului.
(doctrina aparţine lui T. d’Aquino)
4
Un aspect dominant al filosofiei Epocii Renașterii a fost caracterul ei estetic.
Concepția renascentistă înaintează în prim plan – frumosul.
Primar însă se pune nu atât o copiere sau o imitație a naturii – cum a fost
în antichitate – cât creația meșterului. Obiect al acestei creații este corpul
omenesc, admirația infinită a frumuseței lui.

În artă majoritatea subiectelor sunt luate din Biblie, iar cele mai preferate
subiecte ale picturii sunt Maica Domnului cu pruncul.
Aceste picturi mai apoi sunt comletate cu imagini de madone și autoportrete.
(aproape toți pictorii cunoscuți ne-au lăsat portretele lor : Leonardo de Vinci, Albrecht Durer
(1471-1528), Michelangelo (1475-1564), Rembrandt (1606-1669) ș.a.).

Caracteristic pentru estetica Renașterii este unitatea dintre spiritualitate și

materia corporală.

O altă trăsătură caracteristică a gândirii filosofice, constă în emanciparea

ştiinţei de religie. În rezultat se formează o nouă ştiinţă despre natură, în care
obiectul principal al cunoaşterii este natura obiectivă, iar metodele sunt cercetarea
raţională şi experienţa.

Aşadar, Renaşterea se manifestă ca o descoperire a naturii, însoţită de o afirmare

a Omului, care intră faţă de natură într-un raport cu totul deosebit de cel
medieval.

( De lămurit : Acesta a fost un eveniment de o însemnătate incalculabilă. Ştiinţa obiectivă

a naturii fusese schiţată de gânditorii antici, dar fusese greşit înţeleasă de medievali. Ştiinţa naturii,
prin aplicările ei practice, va deveni o putere culturală atât de mare, încât va ajunge să pretindă
la rolul îndrumător. Ştiinţa oferă omului mijloace de a-şi croi soarta prin propriile sale forţe.
Omul simte nevoia de a se întoarce la natură, de a-i cerceta legile, pentru a se lăsa condus de ele.
Natura dobândeşte un înţeles de sine stătător. Singura lume pe care o puteau cunoaşte este
natura infinită, singura cercetare sigură este acea a „cărţii naturii”. Aceasta a fost o schimbare
revoluţionară în înţelegerea cosmosului, care a dus la înlocuirea teoriei sistemului geocentric
(„geo” – pământ) a lui Ptolemeu şi Aristiotel, susţinută de biserică, care considera că pământul
imobil este centrul Universului, în jurul cărora se rotesc Soarele şi planetele, cu teoria heliocentrică
(„helios” – Soare) a lui N. Copernic. Teoria heliocentrică afirmă că pământul se roteşte în jurul
Soarelui, – situat de către Copernic în centrul Universului – şi în jurul axei sale ).

Ultima caracteristică a gândirii filosofice din Epoca Renaşterii ţine de

reactualizarea învăţăturilor filosofice antice, cum ar fi neopitagorismul,
neoplatonismul, stoicismul, epicurismul, scepticismul, etc.
Acest lucru s-a manifestat în formă de noi tendinţe ale unei adevărate
libertăţi intelectuale.
(la început aceste învăţături au fost interzise).
 Așa este Academia Platonică din Florența reprezentată prin Marsilio Ficino și Giovani
Pico della Mirandola care dezvoltă o gândire platonică. A doua școală filosofică este
Universitatea din Padova cu reprezentanți ca Pietro d’Abano și Mascilio de Padova.
Această școală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel.
5
Astfel, luând locul dominaţiei seculare a scolasticii, filosofia Epocii Renaşterii
a devenit o etapă importantă în dezvoltarea filosofiei europene care a contribuit
la apariţia filosofiei timpurilor noi, de la F. Bacon şi R. Descartes la Im. Kant
şi G. Hegel.

În final, ar trebui să remarcăm un lucru. Să nu uităm de influenţa religiei

în această epocă.
Dacă la început biserica tolera concepţiile umaniste, apoi cu mijl. sec.
XV începe o confruntare destul de vehementă între religie şi filosofie, drept
rezultat al căreia apare codul cărţilor interzise şi inchiziţia, când au avut de
pătimit mulţi gânditori eminenţi (T. Campanella, Miguel Servet, G. Bruno, G. Galilei, ș.a.)

Reprezentanți de vază ai literaturii au fost :

Francesco Petrarca (1304-1374) – prozator, poet și umanist italian

William Shakespeare (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616 ) – dramaturg și poet englez

Reprezentanți de vază ai picturii și sculpturii au fost :

Donatello (1386-1466) – sculptor și pictor italian

Leonardo da Vinci (1452-1519)
Sandro Botticeli (1445-1510) – pictor italian
Michelangelo Buonarroti (1475-1564)
Tizano Vecellio (1485-1576) – pictor italian
Caravaggio (1571-1610) – pictor italian
Rembrandt (1606-1669) – pictor olandez
 6
2. Învăţătura lui Nicolaus Cusanus

Nicolaus Cusanus (1401-1464) – (Nicolaus Krebs sau Chrypffs), cardinal (de Siracuza)
şi filosof german, originar din Germania de Sud
(localitatea Cusa, pe râul Moze, de unde şi numele de Cusanus). S-a născut în familia unui ţăran înstărit.
Opera sa principală : „Despre ignoranţa conştientă” (1440), „Despre origine” (1447), „De Visione
Dei” (1453), „Non Aliud” (1462), ”Arca Lui Noe”, ”Despre infinit”, ”Despre cauză” ş. a.
Fiind un gânditor al epocii de trecere, Cusanus uneşte în lucrările sale diferite opinii, deseori
contradictorii. El e un duşman al scolasticii, mai ales al celei tomiste şi, totodată, reprezentant
al umaniştilor. (cardinal papal)
Umaniştii i-au trezit un viu interes pentru filosofia antică, necunoscută de scolaşti.
Cusanus aprecia la justa valoare ideile pytagorienilor; în lucrările sale se fac multe trimiteri
la Platon; deseori apela la ideile lui Socrate, Anaxagoras şi Augustin, concepţiile stoicilor
şi atomiştilor (manifesta mai puţin interes faţă de Aristotel).
* * * * * * *

A fost unul din cei mai profunzi filosofi ai Epocii Renaşterii, depăşindu-i pe
mulţi gânditori din acea perioadă. El este primul gânditor situat la intersecţia dintre
Epoca Medievală şi Epoca Renaşterii. De aceea domeniul său de activitate
este intermediar între teologie şi ştiinţă (filosofie). Aspectul filosofic (ştiinţific) al
învăţăturii sale nu poate fi separat de cel teologic.
El a fost preocupat de studierea problemelor matematicii şi ale ştiinţelor naturii.

Problema principală la Cusanus, este pe de o parte raportul dintre Dumnezeu

şi Univers (întreaga lume), iar pe de altă parte, raportul dintre Dumnezeu şi Om.
La baza acestei învăţături stă principiul Unităţii (coincidenţei) contrariilor.

Teza sa despre coincidenţa contrariilor (opuselor) în Dumnezeu. Dumnezeu ca

maximum de existenţă, situat mai presus de contrarii. În Dumnezeu coincid toate
contrariile : finit şi infinit, minim şi maxim, unic şi multiplu, etc.

Dumnezeu şi Universul –
În învăţătura sa, Cusanus s-a bazat pe teoria
neopytagoreică a numerelor, sub îndemnul căreia
el aplică mărimile matematice la realitate.
Lumea este o desfăşurare multiplă a divinităţii unice. În viziunea sa, după cum
din numărul Unu, decurg toate celelalte numere prin adiţiune (adăuga), tot aşa
multiplitatea lumii sensibile decurge din Unitatea supremă (Dumnezeu).

După Cusanus, Dumnezeu este ştiinţa, voinţa şi puterea, el este maximum,

deoarece fiind atotputernic cuprinde totul, adică întregul Univers. Dar, în acelaşi
timp, Dumnezeu este şi minimum, fiindcă el se găseşte şi în cel mai mic lucru.
(de lămurit:)
___________________________________________________________________
Astfel, Dumnezeu în concepţia lui Cusanus primeşte denumirea de maximum absolut,
de început unitar şi unic. El e maximum, el e infinit şi de aceea nu numai că este superior
tuturor lucrurilor şi le conţine în sine, dar e şi „incomparabil mai sus decât toate”.
După Cusanus, lumea se conţine în Dumnezeu, iar Dumnezeu cuprinde în sine toată lumea.
Această poziţie e panteistă*, dar înclină spre panteismul mistic – nu Dumnezeu se
identifică cu natura, ci natura, lumea se conţine în Dumnezeu.
Cusanus concepe un Dumnezeu infinit, transcendent, în care se concentrează întreaga
realitate şi întregul adevăr.
7
Deoarece lumea este icoana dumnezeirii, ea este infinită în timp şi spaţiu ca
şi Dumnezeu, a cărui manifestare este, – spunea Cusanus.

Din afirmaţia (concluzia) că lumea nu are limite, urmează o altă concluzie,

majoră pentru cosmologia lui Cusanus – „pământul nu este centrul lumii” şi
„circumferinţa lui nu este sfera aştrilor nemişcaţi”. Adică N. Cusanus lipseşte
pământul de centru al Universului, declarând că nu pământul, dar Dumnezeu
„este şi centrul pământului, şi a tuturor sferelor, şi a tot ce este în lume”.

Ideea infinităţii Universului se găseşte la Cusanus înaintea tuturor gânditorilor noi.

El poate fi considerat un premergator al lui Copernic, pentru faptul că susţinea
mişcarea pământului în jurul axei sale.

Dumnezeu şi Omul – N. Cusanus înaintează teza conform căreia filosofia

trebuie să abordeze problema raportului dintre
Dumnezeu şi Om reieşind din „necunoaşterea” acestuia.
Omul, spune Cusanus, este o lume în miniatură, un microcosmos, în care însă
se reflectă întregul Univers, adică macrocosmosul. De aceea cine cunoaşte
omul – cunoaşte lumea. (de lămurit:)

Astfel, armonia lumii îşi găseşte expresia şi în om, declarat cea mai mare creaţie
a lui Dumnezeu. În fiecare om esenţa omenească este „numai limitată”. Cusanus scrie
că „omul este Dumnezeu, dar nu în mod absolut, deoarece el este om”. El vede calea
spre divinizarea omului în activitatea creatoare a raţiunii. Asemănarea omului cu
Dumnezeu poate fi atinsă pe calea cunoaşterii lumii, – scrie N. Cusanus.

Deci, după Cusanus, omul se găseşte în legătură cu Dumnezeu prin intermediul

cunoaşterii (prin intermediul raţiunii), care are 3 trepte de perfecţiune crescândă :

1) cunoaşterea senzorială – cea mai elementară formă a cunoaşterii,

care reflectă confuz, adică prin simţuri
realitatea;
2) cunoaşterea raţională – cunoaşterea lumii prin idei generale;

3) cunoaşterea intuitivă – cunoaşterea nemijlocită a lumii – cea mai

superioară formă a cunoaşterii.

Prin intuiţie omul se uneşte cu Dumnezeu, care este unitatea armonică a tuturor
deosebirilor şi contrastelor (coincidenţa contrariilor).

Astfel, prin învăţătura sa Cusanus introduce în circuitul ideilor filosofice

un nou termen, şi anume : – intuiţia intelectuală, care va avea o importanţă
decisivă în filosofia sec. XIX.

Concepţiile filosofice ale lui N. Cusanus nu au avut părtaşi şi continuitori imediaţi.

Pentru început, el era cunoscut de un grup restrâns de discipoli şi admiratori.
 Acest mare protagonist al Renaşterii, cuprinde în opera sa idei generale, care ş-au găsit
preţuire mai târziu, dând roade la Bruno, Campanella, Leibniz ş. a.
__________________________________________________________________________
*Panteism – (din grec., pan = tot şi theos = zeu, Dumnezeu) – doctrină (credinţă) potrivit căreia
totul este în Dumnezeu, face parte din Dumnezeu; tinde să-l identifice pe Dumnezeu cu natura (cu lumea),
respingând principiul supranatural; să dumnezeiască natura şi omul.
8
3. Filosofia naturii ( N. Copernic, G. Bruno, G. Galilei )
(nu au fost atât filosofi, cât au fost preocupaţi de natură)

Începând cu secolul al XV-lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă.

Ştiinţa nu mai este concepută ca o sumă de cunoştinţe absolute, date odată

pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie (concepţia
Evului Mediu).
Știința devine un sistem de cunoştinţe dobândite prin observaţie, experienţă
şi calcul. Se produce o adevărată revoluţie intelectuală. Au loc un şir de mari
descoperiri ştiinţifice.
______________________________________________________________
Medicul Andrй Vйsale întemeiază anatomia omului, spaniolul Miguel Servet (1511-1553)
a descoperit circulaţia sângelui, Nicolae Copernic (1571-1630) a demonstrat sfericitatea pământului,
rotaţia lui în jurul axei sale, revoluţiile planetelor în jurul Soarelui, care se găseşte în centrul
sistemului nostru planetar. Galileo Galilei (1564-1642) a demonstrat pe cale experimentală veridicitatea
teoriilor lui Copernic. Iohan Kepler (1571-1630) a demonstrat că orbita corpurilor cereşti este o elipsă
şi a calculat timpul revoluţiilor lor.
Necătând la faptul că de la mijlocul sec. al XVI-lea inchiziţia îşi restabileşte vremelnic controlul
asupra activităţii ştiinţifice (sunt arşi pe rug M.Servet şi G.Bruno, sunt persecutați T. Campanella și
G.Galilei etc.), aceste descoperiri au constituit baza dezvoltării de mai departe a ştiinţei experimentale.
Un deschizător de drumuri într-un şir de domenii ale ştiinţei şi artei în această perioadă a fost
Leonardo da Vinci (1452-1519) cunoscut pictor, sculptor, arhitect, medic, astronom, matematician şi
filosof, figură cu adevărat titanică a Epocii Renaşterii. S-a născut în oraşul Vinci, în apropierea Florenţei.
Scrie pe diverse teme, inclusiv filosofice. Este un adversar înverşunat al scolasticii. El se pronunţă
cu fermitate împotriva închinării oarbe în faţa unor autorităţi, fie şi geniale, declarând că
„ştiinţa nu se reduce la autoritatea unor înţelepţi”.
Pentru Leonardo da Vinci „înţelepciunea este fiica experienţei”. Experienţa este poarta prin care
putem ajunge la cauza fenomenelor, precum şi la prevederea efectelor.
El respinge orişice cunoştinţe ce nu se întemeiează pe experienţă. Ştiinţa adevărată are în calitate
de condiţie esenţială experienţa. Leonardo da Vinci este cunoscut ca unul dintre întemeietorii
metodei experimentale de cercetare.
Vorbind despre experienţă şi observaţie ca mijloace sigure de cunoaştere a legilor naturii, Leonardo
da Vinci subliniază totodată şi rolul teoriilor ştiinţifice. „Ştiinţa este conducătorul de oşti,
practica – soldaţii”, – scria el.
Leonardo da Vinci apreciază înalt rolul şi valoarea ştiinţei în societate. Anume ştiinţa, subliniază el,
va permite omului să zmulgă secretele naturii şi să pună forţele ei în slujba omenirii. Din toate
ştiinţele cea mai importantă este, după părerea lui, matematica. „Nici o investigaţie umană nu poate
să fie numită ştiinţă veritabilă dacă nu trece prin demonstraţie matematică”, scria el şi declară categoric :
„Să nu-mi citească lucrările acel ce nu cunoaşte matematica”.
____________________________________________________________

Naturalismul este o doctrină care neagă existenţa supranaturalului. El consideră

natura materială ca pe un absolut şi implică astfel negarea oricărei idei de Dumnezeu.
Naturalismul este prin vocaţie un materialism.
 Naturfilosofia sau fulosofia naturii a fost etapa cea mai superioară de dezvoltare
a filosofiei din Epoca Renaşterii. Ea a fost reprezentată de mai mulți gânditori,
dintre care cei mai importanți au fost N. Copernic, G. Bruno și G. Galilei.

Filosofia naturii se deosebeşte atât prin obiectul de studiu, cât şi prin metodele
de abordare a diferitor probleme filosofice.
Înşişi gânditorii se numesc „filosofi naturali”, subliniind astfel că ei precaută
atât Cosmosul, cât şi omul de pe poziţiile naturii autonome, independent de
tradiţia teologică şi scolastică.
9
În Epoca Renaşterii un nou înţeles al naturii îl găsim în ideile filosofice ale lui
Nicolae Copernic (1473-1543).

Nicolaus Copernic – astronom și matematic polonez. A studiat la facultatea de arte

libere a Universităţii din Cracovia – matematica, astronomia,
fizica, teoria muzicii, poetica şi operele clasicilor – Aristotel şi Ptolomeu. După trei ani e trimis
să-şi continue studiile în Italia, la Universităţile din Bologna şi Padua. La 30 de ani N. Copernic
devine doctor în teologie. A trăit în Italia 10 ani. După întoarcerea în patrie a intrat în slujba
bisericească. Dar cauza vieţii lui au devenit ştiinţa şi astronomia. Studiind filosofia antică, el a
ajuns la concluzia că teoria lui Aristotel şi Ptolemeu, privind sistemul geocentric, este greşită.
--------------------------------------------------------------------------------------

Copernic este considerat întemeietorul sistemului heliocentric al lumii. Prima

lucrare în care el şi-a expus această concepţie a fost „Schiţă asupra noului
mecanism al lumii” (1505-1507).

Teoria sa despre mişcarea de rotaţie a pământului în jurul axei sale şi a Soarelui,

a înlocuit vechiul sistem geocentric al lui Ptolemeu-Aristotel. Conform acestora,
pământul este nemişcat, situat în centrul Universului şi în jurul lui se roteşte
bolta cerească (ca o sferă). (Claudiu Ptolemeu – sec. II e.n.)

În principala lucrare a vieţii sale „Despre mişcările de rotaţie a sferelor cereşti”,

care a fost publicată numai după moarte (1543), sistemul heliocentric capătă o
concretizare astronomică şi matematică.
Copernic prin căutare, observare şi calcule matematice a demonstrat că nu
Soarele, ci Pământul se roteşte.
--------------------------------------------------------------------
Teologii spuneau :

Geocentric – (geo = pământ) – Pîmântul – în centru, nemişcat, în jurul căruia se roteşte

bolta cerească. Dimineaţa = soarele la răsărit, seara = soarele la asfinţit (aşa văd oamenii).
Noaptea luminile stelelor vin de la Dumnezeu.

Heliocentric – (lat., helios = Soare) :

- în centru Soarele.
- Pământul se mişcă pe circumferinţă, mişcare de rotaţie,
- Pământul se roteşte în jurul axei sale.

Ideile centrale a lucrării lui Copernic sunt următoarele :

1) pământul nu este centrul nemişcat al lumii vizibile şi forma

pământului este sferică;
 2) pământul se roteşte în jurul Soarelui, care, la rândul său, ocupă
locul central în lume;
3) pământul se roteşte în jurul axei sale, prin care şi se explică
alternarea zilei şi a nopţii;
4) a demonstrat, pentru prima dată, că Luna se învârte în jurul
pământului, fiind un satelit al lui.

Aceste descoperiri erau cu adevărat uluitoare, dacă ne vom aminti că în acele

timpuri astronomii nu aveau la dispoziţie măcar un telescop simplu, nu dispuneau
de alte instrumente.
10
Din acest considerent, teoria lui Copernic conţinea şi unele erori, cauzate de imprecizia instrumentelor.
De exemplu, el considera că Pământul şi alte corpuri cereşti se rotesc în jurul Soarelui pe circumferinţă,
pe când în realitate ele parcurg calea lor pe elipsă; că stelele sunt amplasate pe o singură „sferă”,
iar Soarele este centrul Universului. (Copernic era convins că lumea este finită, centrul ei fiind Soarele)
___________________________________________________________
Astfel, teoria Heliocentrică a lui Copernic a însemnat o revoluţie în cunoaşterea
ştiinţifică a lumii, schimbând punctul de referinţă al omului în raport cu Universul.
În acelaşi timp teoria dată a dovedit că uneori simţurile îl înşală pe om, când
îi arată că Pământul este nemişcat.
Concepţia lui Copernic a avut o însemnătate epocală, constituind un act
revoluţionar, prin care studiul naturii şi-a proclamat independenţa faţă de Dumnezeu
şi faţă de religie.

Sistemul heliocentric al lui N. Copernic a devenit foarte periculos pentru

concepţia creştino-scolastică despre lume, deoarece îi submina bazele.

La început noua concepţie, numită de autor copernicană, a fost primită de către

Biserică ca o ipoteză matematică, însă când ea prinde rădăcini şi ameninţă a detrona
concepţia geocentrică – este declarată învăţătură eretică*, blamată şi persecutată,
iar lucrarea lui Copernic a fost arsă pe rug.
(*erezie = abatere doctrinară de la învăţătura Bisericii)
Teoria lui Copernic a fost condamnată oficial de Papa Paul al V-lea, în anul 1616.

Idei filosofice cu privire la natură a promovat şi Giordano Bruno (1548-1600)

– cel mai mare gânditor al Epocii Renaşterii.
Este considerat un erou al filosofiei.
Giordano Bruno – (numele de botez Filippo) gânditor şi scriitor italian (Nola, regatul
Neapole, 1548 – Roma, 1600). Viaţa sa este un simbol al libertăţii
de gândire. La vârsta de 10 ani merge la Neapole, unde îşi face studiile. La 17 ani intră în Ordinul
Dominicanilor şi la mănăstirea dominicană din Neapole, studiază teologia şi filosofia (Heraclit,
Democrit etc.). Pentru gândirea sa este învinuit de erezie şi condamnat la Roma (1576). Fuge la
Geneva, apoi la Toulouse şi la Paris; a fost profersor la Oxford, apoi în Germania şi la Praga, unde
îşi propagă concepţia materialistă despre lume. După mulţi ani de pribegie, atras de patrie şi tentat
de invitaţia unui nobil veneţian, G. Mocenigo, revine în Italia, la Veneţia, unde spera să fie în siguranţă.
Dar Mocenigo îl denunţă inchiziţiei şi în 1592 G. Bruno este arestat, iar un an mai târziu este predat
Romei. Aici începe adevăratul calvar al vieţii lui Bruno. Şapte ani petrece filosoful în închisoarea
inchiziţiei; torturat el nu-şi reneagă (a se lepăda) ideile. Atunci Biserica dispune să fie ars pe rug.
Când judecătorii i-au prezentat verdictul, Bruno le-a răspuns plin de demnitate şi curaj :
„Vă pronunţaţi verdictul cu mai mare frică decât îl primesc eu”. Giordano Bruno fu ars pe rug
la 1 februarie 1600, pe Campofiore, din Roma.-------------------------------------------------------

El și-a propus să elaboreze o nouă teorie asupra naturii spunând că obiectul

filosofiei este natura, iar scopul ei este cunoașterea naturii.
 Filosofia lui G. Bruno constituie un panteism de tendinţe materialistă şi ateistă.

Ideea centrală în învăţătura lui G. Bruno este ideea infinităţii lumii. Bazându-se
pe ideile lui Cusanus şi Copernic, Bruno considera că lumea este infinită în
spaţiu şi ca număr. (teoria universului infinit și teoria multiplicității lumilor)
___________________________________________________________
De lămurit : Copernic elaborase teoria heliocentrică. Lumea este sferică, deci lumea este finită.
Bruno, analizând această concepţie, ajunge la concluzia că lumea nu este finită, dar este infinită.
Ca consecinţă, însuşi Soarele, situat de Copernic în centrul Universului, se transformă
într-un astru, care se pierde în spaţiul infinit al lumii. Teoria lui Copernic pentru sistemul
Solar este adevărată, dar nu este adevărată pentru întregul Univers.
11
După Bruno, numărul „lumilor” care există dincolo de lumea pe care noi o vedem,
este infinit, deoarece spaţiul este infinit.
Natura este „Dumnezeu în lucruri”. După cum Dumnezeu este infinit, aşa şi
Universul este şi el infinit şi compus din „lumi” nenumărate.

Ca urmare, Bruno a ajuns la concluzia infinităţii lumilor, precum şi a faptului

că ele sunt populate cu fiinţe inteligibile.
Astfel, Bruno, apărător însufleţit al sistemului copernican, a depăşit limitele
acestuia.
______________________________________________________________
De lămurit : (Deci, nu este numai o singură lume – Pământul, dar există în Univers un număr
infinit de „lumi”, deoarece spaţiul este infinit.
Universul cuprinde o mulţime de „lumi” solare, afirma Bruno, iar toate lumile, inclusiv cea în
care trăim, se află în continuă schimbare şi au un anumit început şi sfârşit. Datorită ideii
infinităţii lumii, Pământul se transformă într-o planetă neînsemnată în oceanul lumilor, ceea
ce duce la năruirea construcţiilor teologice cu privire la poziţia privilegiată a Pământului.
Se năruie şi afirmaţiile scolasticii care considera că „cerul” este de o esenţă mai desăvârşită
decât pământul, şi că prin urmare între cer şi pământ există o deosebire de calitate. În lucrarea
„Despre cauză, principiu şi unitate” (1584), Bruno afirmă că toate punctele din Univers au
acelaşi grad de perfecţiune, că lumea pământească şi cea cerească este omogenă din punct
de vedere fizic, fiind alcătuită din pământ, apă, aer, foc şi eter). –
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Însă, necătând la faptul, că spaţiul este infinit, spune Bruno, Universul, în esenţa sa,
este unul, deoarece Dumnezeu este Unul.

Universul, adică totalitatea corpurilor cereşti şi a lumilor, este Unul ca şi Dumnezeu,

fiindcă Dumnezeu este chiar substanţa lumii.
(adică Universul are la temelie o singură substanţă, un substrat unic, care este însuşi Dumnezeu).

Bruno considera că natura și Dumnezeu sunt totuna.

Dumnezeu se află în inima lumii şi nu dincolo de ea, cum considera teologia
scolastică. (C.L) El este cauza imanentă (permanentă) creatoare, natura născătoare,
iar lumea este o natură născută, ordonată de Dumnezeu.
(această idee Bruno o ia de la Cusanos; îl aduce pe
Dumnezeu din lumea cealaltă în lumea aceasta)

Dumnezeu, spune Bruno, este şi substanţa lumii (materia), dar şi „cauza, principiul”,
forţa primordială care îsufleţeşte această substanţă, mişcând-o din interior.
 ---------------------------------------------------------------------------
De lămurit: (până acum – rezultatul mişcării era forţa din exterior; acum – din interior.
Bruno susţinea că divinitatea face şi desface totul în univers. Scopul ei
suprem este perfecţiunea universului. Tot ce se întâmplă îşi are cauza în Dumnezeu şi orice
scop este realizat numai prin Dumnezeu. Căci Dumnezeu este în acelaşi timp şi cauza
primă a universului şi scopul lui ultim).
--------------------------------------------------------------------------------
Aceste idei ale lui Bruno expuse în lucrarea „Despre infinit, univers şi lumi” (1585)
îi caracterizează învăţătura ca concepţie panteistă despre lume.
12
Abordând problema raportului dintre Dumnezeu şi Om, Bruno consideră că
Dumnezeu este infinitul mare, iar Omul este infinitul mic.
Lumea este alcătuită dintr-o mulţime infinită de forţe spirituale individuale,
numite „monade”*.

De lămurit : ( toate lumile au pe Dumnezeul său; Bruno l-a luat pe Dumnezeu din
lumea cealaltă şi-l aduce în lumea aceasta. Biserica a considerat învăţătura
sa eretică şi inchiziţia l-a ars pe rug ).
_________________________________________________________________________
* monadă – (din gr. = unitate) – termen ce desemnează unitatea structurală, substanţială
a existenţei. Este interpretat în mod diferit în diferite sisteme filosofice. La pitagoricieni, de exp. M. (unitate
matematică) constituie temelia lumii. La Bruno în „Despre monadă, număr şi figură” (1591) constituie
principiul unic al existenţei, care este materia inspirată (panteism). În acest principiu, conform lui Bruno,
coincid contrariile finitului şi infinitului, al numărului cu soţ şi celui fără de soţ, etc. (acest termen îl
întâlnim la Leibniz şi la alţii).

Concepţiile panteiste ale lui G. Bruno au exercitat o puternică influenţă asupra

lui Spinoza, Leibniz şi Schelling.

Galileo Galilei (1564-1642) – fizician, matematician şi astronom. A fost cel mai mare
cercetător italian al naturii. Profesor de matematică la Pisa, oraşul
său natal, invitat la Padova de Senatul elveţian, şi rechemat apoi la Florenţa de marele duce de
Toscana. Principalele opere : „De motu” (Pisa, 1589-1591), „Dialog despre cele două mari sisteme
ale lumii – al lui Ptolemeu şi al lui Copernic” (Florenţa, 1632), „Dialog asupra ştiinţelor noi”
(Leiden, 1638), „Discorsi” (1638). ___________________________________________________

A elaborat o învăţătură despre natură, conform căreia natura este asemenea

unei cărţi deschise, care este scrisă cu cifre şi figuri geometrice.
Pentru a o cunoaşte, e necesar să dezvăluim armonia (ordinea) matematică,
raporturile generale şi legile care domnesc în natură.
După Galilei, numai ceea ce este cantitativ și măsurabil este obiectiv și științific.

Galilei a fost preocupat şi de cercetarea mişcării corpurilor cereşti. Datorită

metodelor şi experienţelor efectuate, el este considerat întemeietorul mecanicii
moderne.
Astfel, cercetările sale au dus la descoperirea :
– legea inerţiei mişcării;
– legea căderii corpurilor grele;
– mişcările oscilatorii;
– traiectoria de mişcare a proiectilelor pe parabolă;
– a pus bazele raţionamentului ştiinţific şi ale metodei experimentale;
.
 O importanţă extrem de mare în lupta împotriva dogmelor religioase au avut
descoperirile astronomice ale lui Galilei.

Cu ajutorul telescopului* (lunetei) perfecţionat de el, Galilei a înfăptuit, în

anul 1610, un şir de descoperiri ştiinţifice, precum :

–
a descoperit 4 sateliţi ai planetei Jupiter (din cei 16, are 63 de luni)
–
inelul (inelele) planetei Saturn (are 61 sateliţi, ultimii 21 descoperiţi în 2004-2006)
–
constituţia pământească a Lunii (munţi, văi, adâncituri, mări, cratere, etc.)
–
fazele planetelor Mercur şi Venus, asemănătoare cu ale Lunii
–
petele de pe Soare (în 1610, apoi în 1612), care sunt schimbătoare şi se mişcă.
13
Toate aceste descoperiri au confirmat în mod strălucit teoria heliocentrică a lui
Copernic.
G. Galilei încă o dată a pus la îndoială veridicitatea teoriei creştine.

(De lămurit : – Cusanus – Copernic – Bruno – Galilei)

Prin ideile promovate în învăţătura sa, G. Galilei a pus temelia unei noi ştiinţe
moderne – ştiinţă bazată pe unitatea dintre calculul matematic şi experienţă.

-----------------------------------------------------------------------------------------
De lămurit : (nu numai calcul matematic, dar şi experienţă; este considerat unul din fondatorii
ştiinţei experimentale)

G. Galilei a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne ”, „părintele fizicii

moderne”, „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult
decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

Privitor la concepţia despre lume, Galilei considera că Universul este infinit,

materia este veşnică, iar natura este unitară. Totul în Univers se mişcă, totul se
schimbă – afirma Galilei.
La baza naturii se află o strictă cauzalitate a atomilor invariabili, care se supun
legilor mecanicii. Punctul de plecare în cunoaşterea naturii este observaţia şi
experienţa.

Concluzie : principala trăsătură a gândirii filosofice în Epoca Renaşterii

a fost trecerea de la modul religios de gândire – la cel ştiinţific, dar aceasta
a fost o trecere lentă.

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Biserica catolică, în februarie 1516, a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar
Scripturii”, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa.
Şi totuşi, el nu poate fi salvat de procesul din 1632. Este judecat de Inchiziţie, găsit
„vehement suspect de erezie”. La 22 iunie 1632, după un proces de 20 de zile, un tribunal
compus din şapte cardinali a declarat :

„A susţine că Soarele imobil şi fără o mişcare locală ocupă centrul lumii este o propoziţie absurdă,
falsă în filosofie şi eretică, deoarece este potrivnică mărturiei Scripturii. Este de asemenea absurd şi fals
în filosofie să afirmi că Pământul nu este imobil şi situat în centrul lumii; şi această propoziţie,
considerată din punct de vedere teologic, este cel puţin greşită în credinţă”.
 După aceasta, Galilei
de ideile sale. (Legenda :
A fost condamnat la arest
la 8 ianuarie 1642, alături
şi Torricelli.
a fost nevoit să semneze o formulă de abjurare (dezicere)
ar fi exclamat după aceasta : „Şi totuşi se roteşte”).
pe viaţă în casa sa din Arcetri, unde a şi murit, orb,
de el fiind prezenţi discipolul său, Viviani, precum

Lucrarea „Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii” a fost trecută în Indexul cărților
interzise, unde a rămas până în 1835.
________________________________________________
(*primul telesop (lunetă) l-au construit olandezii, în 1590 (sau 1604);
Galilei l-a perfecţionat, mărindu-i forţa de 16 ori, apoi de 32 ori )
14
Astfel, filosofia naturii se deosebește atât prin obiectul de studiu, cât și prin
metodele de abordare a diferitor probleme filosofice. Însăși gânditorii se numesc
„filosofi naturali”, subliniid astfel că ei precaută atât cosmosul cât și omul de pe pozițiile
naturii autonome, independent de tradiția scolastică.

Concluzii: Pentru Epoca Renașterii natura reprezintă obiectul iubirii și al admirației.

Gândirea productivă și constructivă a Renașterii își are centrul în noua gândire
despre natură, în concepția naturii. Obiectul filosofiei se transformă din Dumnezeu
în natură, deoarece nominalismul dovedise că rațiunea nu mai poate cuprinde
lumea supranaturală, ci numai lumea naturii.
Natura trebuie cercetată pentru ea și prin „propriile-i principii”, nu pentru
înțelesul ei de dincolo. Problematica naturii devine cercetată din ce în ce mai mult.
Marii gânditori au formulat diverse concepte despre esența acesteia.
Abordarea filosofică a naturii constituie punctul central al gândirii filosofice
din Epoca Renașterii, aceasta prezintă o modificare a modului de gândire din cel
religios în cel științific.

Trăsăturile caracteristice a filosofiei Epocii Renașterii :

1. Atropocentrism : atenția filosofilor a fost orientată în principal spre om.

2. Umanism – recunoașterea omului ca personalitate, dreptul lui la creație,
libertate și fericire.
3. Postularea esenței creatoare a omului : el niciodată nu imite, nici pe Dumnezeu,
nici natura, el prin sine este activ, creator, meseriaș.
4. Înțelegerea lumii ca ceva material-corporal : adică toată existența este înțeleasă
și proectată pe om cu interes maximal către începutul corporal.
5. Înțelesul estetic al realității este ideea dominantă, de asupra reprezentărilor
morale și științifice.
6. Antiscolastica : tendința de a demasca autoritățile imaginate și dogmele
propagate de ei. Din acest punct de vedere o importanță majoră a avut-o Reforma,
mișcarea pentru reformele religioase, eroi ai cărora au fost Jan Hus (1369-1418),
Thomas Muntzer (1469-1525), Martin Luther (1483-1546), Jean Calvin (1509-1564).

7. Conceperea structural-geometrică a lumii, complectată cu o dialectică a

transformării.
 8. Panteism – totul este în Dumnezeu, face parte din Dumnezeu; tinde să-l
identifice pe Dumnezeu cu natura (cu lumea), respingând principiul supranatural;
să dumnezeiască natura şi omul.
9. Accentul s-a pus pe viața pământească a omului și nu pe cea
transcendentală.
10. Emanciparea ştiinţei de religie. În rezultat se formează o nouă ştiinţă
despre natură, în care obiectul principal al cunoaşterii este natura obiectivă,
iar metodele sunt cercetarea raţională şi experienţa.

________________________________________________
Miguel Servet (n. 29 septembrie 1511, Villanueva de Sijena, Aragon - d. 27 octombrie 1553, Geneva),
născut Miguel Serveto, cunoscut și ca Miguel de Villanueva, a fost teolog, medic și umanist. Interesele
sale cuprindeau numeroase științe :  astronomia, șimeteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice,
matematica, anatomia și medicina. În medicină, Michel Servet a fost descoperitorul circulației pulmonare
(mica circulație).
Ca teolog, Michel Servet a dezvoltat un protestantism radical, refuzând să accepte dogma Trinității
(Sfânta Treime). În plină epocă aInchiziției, el și-a exprimat și argumentat convingerea ca Tatăl,
Fiul și Sfântul Duh sunt manifestări ale lui Dumnezeu, nu ființe separate și distincte, publicând mai multe
lucrări teologice: Despre erorile Trinității, Dialoguri despre Trinitate și Despre justiția în împărăția lui
Hristos. A purtat o incitantă corespondență cu Jean Calvin, exprimându-și deschis convingerile religioase,
fapt care i se va dovedi fatal. Denunțat Inchiziției, pe data de 17 iunie 1553 Marele Consiliu din Geneva îl
condamnă pentru erezie „din cauza celor 17 scrisori remise Sfântului Oficiu de către Jehan Calvin,
predicator în Geneva”. A refuzat să își renege convingerile.
A fost ars pe rug la Geneva, pe 27 octombrie 1553, împreună cu cărțile sale.
Tommaso Campanella  (Stilo, n. 5 septembrie 1568  -  Paris, d. 21 mai, 1639), botezat  Giovanni
Domenico Campanella, a fost un filosof, teolog și poet italian.
Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri”,
"Cetatea soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile Inchiziției unde a fost închis în 1599,
și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza rațional societatea
preconizînd desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul dintre cei mai
importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la cunoaștere Campanella consideră - în
spiritul noii epoci, că baza ei constă în sensibilitate. Cel mai important dintre simțuri ar fi pipăitul și acesta
le include pe toate celelalte. Ca atare el îndeamnă la cunoașterea experimentală și la studierea
minuțioasă a naturii.
În anul 1516 , Thomas Morus publică o lucrare Utopia ce e bazată pe descrierea unei societăți cu
oamenii egali .

Marsilio Ficino (n. 19 octombrie 1433 — d.1 octombrie 1499, Careggi) a fost unul dintre cei mai
influenți filosofi umaniști ai Renașterii italiene, întemeietorul faimoasei Academii platoniciene, primul
traducător al operei lui Platon în limba latină.

Leonardo da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța)

a fost  pictor,  sculptor, arhitect și om de știință italian.
Om de spirit universal, în același timp artist, om de știință și inventator, Leonardo încarnează spiritul
universalist al Renașterii și rămâne unul dintre oamenii cei mai importanți din acea epocă. Aportul său
deschizător de drumuri în artele plastice și forța lui de anticipare, neegalată vreodată în întreaga
desfășurare istorică a științei, sunt caracteristice uriașei sale personalități, de care a fost permanent
conștient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morții, cuvintele cu vibrație de bronz: Io
continuerò („Voi dăinui”).

Michelangelo Buonarroti (6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – 18 februarie 1564, Roma)

a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene.
Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii,
în special în genul sonetului și madrigalului.

Giovanni Pico della Mirandola (n. 24 februarie 1463, Mirandola - – 17 noiembrie 1494, Florența)

a fost un filozof și învățat umanist italian din perioada Renașterii. „Acolo, unde este viață, – scria
Mirandola, – este și suflet, iar unde este suflet, este și rațiune”.
Claudiu Ptolemeu – sec. II e.n., geograf și astronom din Alexandria. Sistemul ptolemeic arăta
că soarele, planetele și luna se deplasează în mici cercuri, în jurul unor cercuri mult mai mari,
care se învârt în jurul Pământului. Cercurile mici au fost denumite de Ptolemeu epicicluri,
iar prin incorporarea a numeroase epicicluri, care se rotesc cu viteze diferite, a construit propriul
său sistem ceresc. (Pământul este fix și imobil)
Bernardino Telesio (1509-1588) – om de știință și filosof italian. A absolvit Universitatea din Padova
în 1535. Principala lucrare „Despre natura lucrurilor, conform începuturilor lor” (1565; 9 cărți în 1586).
Critică pe Aristotel. A întemeiala Neapole societatea istorico-naturalistă Academia Telesiană. Considera
că scopul filosofiei este de a cerceta natura. După el toate lucrurile sunt materiale. Dar materia însuși este
pasivă. Căldura, ca principiu activ, este baza principiului vieții, pe care Telesio îl numește „Duh”.
„Pneuma” reprezintă o materie fină, caldă, corporală, mișcătoare care se găsește în organismul viu,
contribuie la mișcare, determină funcțiile vieții, sensibilitatea, percepția, cunoașterea și moare împreună
cu corpul. Învățătura despre „duhul vieții” a lui Telesio ne arată unitatea tuturor ființelor vii. Omul în
acest sens se deosebește prin aceea că „pneuma” lui este mai „fină”, și „caldă”. „Duhul” este legat
indisolubil cu materia, el este concentrat în tot corpul, se răspândește prin sistemul nervos, centrul căruia
este creierul. Sufletul rațional al omului este în mod multilateral legat cu „duhul naturii”.

Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim) (1493-1541) – s-a

născut în satul Einsiedeln  din  Elveția. De la tatăl său,  care era medic, a primit primele noțiuni de
chirurgie și medicină. La 16 ani intră la medicină la  Universitatea din Basel, ulterior se mută la  Viena,
unde, în  1510  obține bacalaureatul în medicină. Este unul din primii alchimisti din  Evul Mediu.
În  1516  obține doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara, cam in aceeasi perioada cand studia
si  Copernic. Este cunoscut si pentru faptul ca a dat numele zincului numindu-l zincum si este recunoscut
ca primul botanist sistematic. Îi placea sa se numeasca Paracelsus, pentru a indica ca el era "la acelaș
nivel cu" (in limba greacă "parà" inseamna "lângă", "aproape de")  Aulus Cornelius Celsus, care a trăit
în perioada lui Gaius Julius Caesar Octavianus Augustus  (  Augustin) în prima jumatate a secolului I.
Nu avea un caracter ușor de suportat, din contră, era orgolios si plin de sine. Fu acuzat de alcoolism si de
dezinteres in ceea ce priveste ceremoniile religioase. În realitate el se cosidera un Doctor ale Sfintelor
Scripturi (Doctor al Divinitații), convins că credința religioasa trebuie traita in interiorul ființei umane, la un
nivel intim, nu colectiv. "Templul se gaseste in inimă, nu între ziduri."
Medic. Se spună că profesiunea de medic itinerant îl poartă prin mai multe țări ale  Europei: 
Germania,  Franța,  Ungaria,  Olanda, Danemarca,  Suedia și Rusia. În toate aceste peregrinări, el a
cules foarte multe date utile, nu numai de la medici, chirurgi și alchimiști, dar și din contactele pe care le-a
avut cu călăii, bărbierii, ciobanii, evreii, țiganii, moașele și ghicitoarele.
A adunat informații prețioase, atât din mediile cele mai înalte ale societății, de la cei învățați, ca și de
la cei neștiutori, și nu era ceva neobișnuit ca el să fie văzut adesea printre căruțași și vagabonzi, pe
șosele și prin hanuri, situație care a determinat pe colegii morali ai timpului să-i reproșeze purtarea și să-l
defăimeze. După ce timp de zece ani a călătorit - practicând uneori profesia de chirurg, sau învățându-i
pe alții, sau studiind alchimia și magia  potrivit obiceiului acelor timpuri - la vârsta de treizeci și doi de ani
el s-a întors din nou în Germania, unde a devenit repede celebru datorită tratamentelor reușite pe care le-
a aplicat.În  1525  este numit profesor de medicină și chirurgie la  Basel. Prelegerile sale nu constituiau, ca
cele ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui  Galen, Hippocrate șiAvicenna, lucru obișnuit în medicina
din acele timpuri. A combătut concepția despre boală  a marelui grec al  antichității,  Galenus  din 
Pergam (sec II), elaborând o concepție nouă, mai generală.
Dacă la Galenus apariția bolii era determinată de tulburarea echilibrului dintre  umorile organismului,
după Paracelsus, rolul de factor determinant era atribuit chimismului fenomenelor  fiziologice. Concepția
lui Paracelsus, deși mai generală decât a lui Galenus, a avut totuși un caracter mecanicist, deoarece
reducea fenomenele biologice, implicate în apariția și evoluția bolii, la fenomene chimice. Paracelsus a
fost primul care a definit principiul după care fiecărei boli îi corespunde un  medicament  specific.
Filosof. Pentru Paracelsus există o legătură profundă între om și  Univers, legătură care se
ascunde în existența spiritului. Natura umană se împarte în trei entități: * natura noastră sensibil
trupească - corpul elementar * natura noastră acoperită, verigă în lanțul lumii întregi, care emite și
recepționează influența forțelor din Univers - corpul eteric-ceresc,  corpul astral * natura cea mai înaltă,
spiritul nostru, care se manifestă numai în mod spiritual - sufletul.
______________________________________________
Operele principale ale lui Bruno : „Arca lui Noe”, „Despre infinit”, „Despre cauză”, „Dialoguri italiene”.

Pământ – Soare – 150 mln. km Pământul = trilioane de tone.

Nucleul = fier și nichel, care constituie câmpul magnetic.
Temperatura +50 – -50 (mai aproape sau mai departe de Soare cu 1 procent și temp. s-ar schimba)
Pe Pământ – 1,5 mln de vietăți, din care 1 mln. de insecte.
Informația din ADN – 600 mii de pagini.
Celula primară – infuzoria a apărut cu circa 2,5 mld. ani în urmă.