Filozofia Renaşterii. Epoca Renaşterii în Europa a avut loc în sec.

XV – XVI şi este perioada de

trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi
instaurării societăţii burgheze.

Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea
perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a
ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou.

Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea
umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii.

Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic:

• Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Dacă
filozofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om,
atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se
preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în
munca intelectuală. Se evidențiază secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii
de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică. Lupta impotriva
feudalismului a dus la o rasturnare hotaratoare a obstacolelor feudale in toate domeniile activitatii
umane.

Engels caracterizeaza epoca sec. XV-XVI in felul urmator: “Aceasta a fost cea mai mare revolutie
progresista,cand limitele vechiului orbis terrarium au fost sfaramate,cand a fost descoperit pamantul
si s-au pus bazele viitorului comert mondial si ale transformarii mestesugului in manufactura, cand
puterea regala,sprijinindu-se pe oraseni,a sfaramat puterea nobilimii feudale si a intemeiat regate
mari,nationale,in care s-au dezvoltat natiunile Europei contemporane si societatea burgheza
moderna”.

• Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă
liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei
omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi
armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era
creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se
apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar
mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de
sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. Umanismul - În sens îngust umanism înseamnă o mişcare
ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

• Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie
care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul
creştin nu se neagă, însă el işi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi
dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid.
Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).
 • Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în filozofia
medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era
corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul
nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da
Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.

În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:

1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală. Cu
această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri (1265-
1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio (1313-1375), Marsilio Ficino
(1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457), Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola
(1463-1494), M.Montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi
demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii,
considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să
formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie
să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor
umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi
bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel,
Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii
argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul.

Printre cele mai de vază opere ce abordează problema umanista in Perioada Renascentistă
este Divina Comedie - cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri. Este totodată una dintre
cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea
lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu
apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului
medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și
imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a
realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale.

2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. Cu

această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino Telezio (1509-1583),
J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în
epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau
în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri
geografice.

B.Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei,

consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul
la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea
nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie.
 N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi
lumea.

N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul este centrul
universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa
obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se
roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu
aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N.Copernic îl pune în centrul universului.
Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a
conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era convins că
lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele). J.Bruno
dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea şi infinitatea lumii,
caracterul ei necreabil şi indistructibil.

3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi
relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se ocupau N.Machiavelli
(1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-1555), J.Bodin (1530-1596), Gugo
Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-1639). Printre ideile sociologice merită un
interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre statul centralizat. Prin concepția sa, denumita
ulterior machiavelism, el a susținut că în politică se pot folosi absolut orice mijloace ce pot duce la
atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, manevre diabolice,
trădare, corupere etc.[1], de unde și principiul și faimoasa frază "scopul scuză mijloacele".

In Concluzie putem mentiona cu certitudine ca Filozofia Renascentista a rânduit bazele constiintei

moderne si contemporane, delimitind concepte excentrice de la început, însa în mare măsura
abordate pe viitor.