„ Mi-aduc aminte, aproximativ, cam ce învățam la limba franceză sau la limba latină, prin clasele

întâia, a doua, a treia de liceu...dar nu-mi aduc aminte aproape deloc materia propusă sub frumoasa
denumire de ,,limba română”! Etimologia, sintaxa, fonetica? ... Mi-e rușine să vă mărturisesc că în
amintirea mea  găsesc, aici, o știrbitură neagră și completă... Am reținut numele autorilor acelor cărți
didactice, acelor manuale căzute în întuneric: erau Manliu și Strajan.

 Am căutat să-mi explic uneori pentru ce, din această materie, atât de apropiată și atât de
domestică, nu mi-a rămas aproape nimic... N-am găsit și nu găsesc niciun răspuns...cum este cu putință
ca tocmai la studiul limbii naționale să fi trecut peste mine atâtea lecții și eu să fi rămas nepătruns și
neatins ca ...lebăda pe lac! Ciudățenia lucrului se apropie de enigmă, pentru că dascălul meu de limba
română era o fericită personalitate didactică, un suflet cald, de-a pururi tânăr, cel mai familiar și mai
iubit dintre toți profesorii noștri. Am și astăzi mulțumirea să-l întâlnesc și să-l îmbrățișez – este domnul
Ioan Suchianu.

  Îi fac destăinuiri care îl vor mira mult. Mă bucuram de toată încrederea și de toată iubirea lui.
Dar iată adevărul: notele cele bune pe care mi le dădea, în primele trei clase, n-au fixat nimic, n-au
garantat nimic în capul meu. De abia în clasa a patra s-a rupt gheața dintre mine și limba română și am
încercat să învăț cu drag și, mai ales, să țin minte. De ce? ...Poate că manualul didactic dispăruse și
profesorul nostru ne propunea acum materia cerută de program, într-o formă personală și atrăgătoare. .

  Așadar, trei ani de liceu, manualul obligatoriu a stat între dascăl și elevul său, ca un gard de
mărăcini!...Dar printre ghimpii și înțepăturile lui, procesul apropierii sufletești era în tainică desfășurare.
În acest profesor, care trebuia să se supună unui program uscat și abstract, noi simțeam un frate mai
mare, un temperament de primăvară și o subtilă inteligență”.

(Gala Galaction, Jurnal)