Una dintre perlele de gândire ale marelui conducător chinez Mao Zedong suna cam așa: „Clasa

capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu
mai există păr.”

Balzac si Micuta Croitoreasa chineza este o marturie originala a unui episod dramatic din
perioada maoista de „reeducare“ a tinerilor „intelectuali“  (cel mai adesea adolescenti cu liceul
neinceput), in sate izolate din regiuni montane. Din punct de vedere istoric şi social, China lui
Mao Zedong este reconstituită in fragmentul analizat prin mici scene semnificative pentru
impactul comunismului asupra celor trei clase sociale: țăranii, muncitorii și intelectualii. 

Secolul al XX-lea a fost martorul evoluției comunismului de la nivelul de ideologie promovată în

rândul intelectualilor, la nivelul de doctrină de stat, care a stat la baza reformării unor state
precum Rusia, Cuba, statele din Europa de Est și, nu în ultimul rând, China.

Pe măsură ce comunismul s-a răspândit, influențând gândirea politicienilor și oamenilor care au

luptat în revoluțiile așa-zis „proletare”, acesta a devenit o alternativă la democrația vestică, ce, de
multe ori, era văzută ca fiind coruptă și falsă. Ideologia comunistă, însă, era greu de transpus într-
o realitate a lipsei de proletari, a lipsei industrializării și dezvoltării despre care vorbea Marx. Un
exemplu edificator este cel al lui Mao Zedong, cel care și-a pus amprenta asupra Chinei
comuniste și care a creat propria sa doctrină comunistă care îi poartă numele: maoism.

La început, comunismul chinezesc dorea să fie leninist. Conceptele de bază erau rolul decisiv al
clasei muncitoare în revoluția socialistă, partidul format după modelul celui sovietic și importanța
URSS ca prim stat comunist devenit un exemplu pentru celelalte state. La începutul secolului al
XX-lea, China trecea printr-o perioadă tumultoasă marcată de conflicte interne și schimbări
fundamentale în cadrul societății și al sistemului de guvernare, ceea ce a facilitat expansiunea
ideilor occidentale. Comunismul a fost considerat de către o parte a intelectualității chineze o
eliberare și o formă de renaștere a statului chinez, în condițiile în care instituțiile vechi de
guvernare nu reușeau să se adapteze noilor vremuri.

Maoismul reprezintă atat viziunea lui Mao privind construcția socialismului, cat și o formă de
adaptare a ideologiei marxiste la condițiile din China.Teoria lui Marx pornește de la ideea unei
societăți egalitare și libere față de orice fel de constrângeri. Cu toate acestea, construcția
socialismului puteau avea loc doar în anumite condiții. Marx era de părere că numai într-o țară
dezvoltată, în care proletariatul reprezenta o forță reală, putea avea loc o revoluție. Marx a pus
doar bazele unei ideologii care, pentru a putea fi transpusă în realitate, trebuia adaptată. Mao, in
lipsa unei clase proletare puternice, s-au bazat pe țărănime. Pe de altă parte, însă, Mao nu era de
acord cu viziunea lui Marx potrivit căreia omul este un subiect pasiv în fața forțelor istorice, ci
credea că revoluția este posibilă și în China, cu ajutorul țărănimii și al partidului comunist.

Una dintre principalele asemănări cu leninismul, rolul acordat clasei țăranilor a însemnat pentru
comunismul chinez o bază și un element cheie. În prima parte a secolului al XX-lea China nu
avea o clasă muncitorească puternică, deoarece sectorul industrial nu era încă bine dezvoltat, cu
excepția câtorva zone urbane. Totuși, țărănimea nu putea deveni o forță revoluționară decât cu
ajutorul Partidului Comunist care trebuia să o mobilizeze și să o organizeze. Țăranii trebuiau, în
același timp educați, afirma Mao, care considera că țărănimea avea un rol important în procesul
de industrializare a țării și că „tendințele burgheze” ale acestora îi determină să opună rezistență
acestui proces. Implicarea țărănimii în procesul de industrializare este definită ca „teoria noilor
forțe producătoare”, astfel că nu doar proletarii erau forțe producătoare, ci și țăranii, care trebuiau
să participe la realizarea obiectivelor economice impuse de către partid. Acesta este în viziunea
lui Mao „marxismul adaptat circumstanțelor chineze”.

Astfel, într-o primă etapă are loc revoluția noii democrații cu ajutorul a patru clase sociale:
țărănimea, proletariatul, intelectualitatea și burghezia mică. Noua democrație se manifestă și în
plan economic, acolo unde marile întreprinderile, precum bănci sau companii de transport, trec în
administrația statului, pentru a proteja oamenii de dominația capitalului privat.

De asemenea, un alt concept important, care distinge maoismul de marxism, este continuarea
luptei de clasă și după instaurarea socialismului, deoarece ideile burgheze rămân prezente în
societate, ba chiar în interiorul partidului. Acesta este și motivul pentru care Mao a inițiat
Revoluția Culturală în anii `60, scopul lui fiind acela de a înlătura elementele burgheze, opoziția
și pe toți cei care nu aderaseră la valorile comuniste. La ideea continuității luptei de clasă se
adaugă și conceptul maoist al regresului istoric, care se referă la o posibilă revenire la capitalism
după instaurarea socialismului. Mao considera că ideile „burgheze” rămân prezente în societate,
făcând posibilă o întoarcere la capitalism.

Spre deosebire de marxism, maoismul pune mai mult accent pe voința oamenilor de a schimba
societatea decât pe condițiile material. Mao consideră că evoluția istorică depinde de voința
maselor, acestea sunt responsabile pentru declanșarea revoluției și transformarea societății.
Pentru această însă este nevoie de distrugere, arătă Mao, potrivit căruia construcția nu poate
începe fără distrugere și numai după distrugerea vechiului poate începe procesul de construcție.

Aspectele represive ale Revolutiei culturale pot fi repartizate in trei categorii mari, clar distincte,
inclusiv din punct de vedere temporal: violentele impotriva intelectualilor si cadrelor politice
(1966-1967), ciocnirile factionale intre Garzile Rosii (1967-1968) si brutala reluare a puterii
operata de militari (1968). 

Marea Revoluţie Culturală Proletară reprezintă o perioadă de haos politic şi social, în care Mao a
folosit populaţia pentru a prelua controlul în Partidul Comunist. În primă fază masele s-au
mobilizat şi au pus stăpânire pe ziarele partidului. „ Precum soarele cel roşu care răsare la est,
Marea Revoluţie Culturală Proletară luminează pământul cu razele sale.”, era scris într-un
editorial din acea perioadă. Nici pe departe acest lucru. Revoluţia lui Mao nu a însemnat decât
stagnarea economiei, distrugerea a milioane de vieţi şi începutul unui deceniu în care China a fost
scăldată în sânge.

Mişcarea maoistă avea drept scop fundamental eliminarea elitelor, dar şi a celor principiilor
chineze străvechi. Mao s-a bazat în primul rând pe tineri. El a închis şcolile, dorind o mobilizare
masivă a tinerilor. Iniţial, tinerii au cerut socoteală liderilor Partidului Comunist pentru
promovarea ideilor burgheze şi a lipsei spiritului revoluţionar. În lunile ce au urmat, mişcarea a
luat amploare, tinerii formând grupuri paramilitare, numite Gărzile Roşii. De la amploarea acestei
mişcări şi până la realizarea unui cult al personalităţii lui Mao Zedong nu a fost decât un pas.
Gărzile Roşii puseseră stăpânire pe oraşe:atacau oamenii care purtau haine elegante, burgheze,
semnele imperiale erau date jos, iar intelectualii şi membri ai partidului erau omorâţi, aspecte pe
care le intalnim si in fragmentul analizat.

Mişcarea a început la începutul verii lui’66, când oficialii de la Beijing au primit „Notificarea din
16 mai”. La 1 iunie, ideea de „a elimina obiceiurile nocive ale vechii societăţi şi a tuturor
demonilor şi monştrilor” era în floare. Planul principal, pe care l-au pus în practică Gărzile Roşii,
din august 1966, a fost eliminarea celor patru stâlpi antici ai societăţii chineze:vechile idei,
vechile obiceiuri, vechile tradiţii şi vechea cultură. Școlile și universitățile au fost închise, iar
biserici, altare, biblioteci, magazine și case particulare răscolite sau distruse. Doar în prima lună a
terorii roşii, în Beijing au murit aproximativ 2000 de oameni.
La nici câteva luni, în multe dintre oraşele chineze se instaurase anarhia. Mao a realizat că
situaţia scăpase de sub control, şi a trimis mai multe trupe ale Gărzilor Roşii să restabilească
ordinea. Fiind implicaţi foarte mulţi locuitori din zonele rurale şi industriale, în tot acest haos
social economia a avut de suferit. Până în 1971, în China s-a instaurat dictatura militară, însă
regimul impus de Mao, aşa numita revoluţie a sa, a terorizat populaţia până la moartea liderului
comunist, în septembrie 1976.

Pentru un întreg deceniu, şcolile din China nu au funcţionat la capacitatea normală, lăsând o
generaţie fără educaţie. Numeroase artefacte şi obiecte de artă au fost luate din muzee şi din
colecţiile private şi distruse, la fel si preţioase opere, texte religioase şi istorice.

 La inceputul Revolutiei culturale, elevii si studentii s-au trezit dotati cu un mic compendiu al lui
Mao despre invatamant, in care Conducatorul condamna stiinta profesorilor „incapabili sa
distinga binele de rau” si care, „cu cat invata mai mult, cu atat devin mai stupizi”. Mao
recomanda scurtarea perioadelor de studii si renuntarea la selectia prin examene, pentru ca
universitatile trebuiau sa formeze oameni „rosii”, nu experti si trebuiau sa fie deschise cu
prioritate celor „rosii” prin nastere. La 26 iulie 1966, toate unitatile de invatamant superior sau
secundar au fost inchise pe o perioada nelimitata.

Revoluția culturală a încercat să elimine orice tip de artă, muzică sau literatură care nu susținea
pe deplin obiectivele politice ale guvernului. Naratorul spune că atât literatura chineză
occidentală, cât și cea clasică sunt interzise, iar unele opere muzicale au fost modificate pentru a
aduce un omagiu lui Mao. Cu acest fundal, romanul explorează modul în care povestirea și
cenzura funcționează împreună și în opoziție una cu cealaltă, arătând în special modul în care
povestirea poate conferi indivizilor putere, iar cenzura poate spori puterea și atracția operelor
literare.

Cenzura strictă a Chinei, a expresiei artistice și a intelectualismului sugerează, în primul rând, că

există valoare și putere în artă, muzică și povestiri - dacă nu ar exista, astfel de tipuri de expresie
nu ar fi o amenințare pentru obiectivele guvernului chinez. Activitățile artistice și literare, în
special atunci când fac lumină asupra altor părți ale lumii sau promovează individualismul, iau
puterea de la guvern, făcându-le clar oamenilor că există alte moduri de a trăi și că oamenii care
trăiesc diferit ar putea fi fericiți . .
În special, literatura ca monedă funcționează în societatea naratorului, deoarece interzicerea
acestora le-a făcut cu atât mai valoroase pentru cei care nu cumpără complet idealurile partidului.
În esență, încercând să dezaprobeze populația, lipsindu-i de această literatură, guvernul a dat
celor care au acces la literatură o mare putere.

În cele din urmă, fragmentul analizai si implicit romanul în sine reprezintă dovada faptului că
povestirea și literatura, în special literatura care provoacă cenzura și dă voce indivizilor, este utilă
și puternică.
Bibliografie

1. Law, Kam-yee. Brooker, Peter. [2003] (2003). The Chinese Cultural Revolution Reconsidered: Beyond
Purge and Holocaust. Palgrave Macmillan

2. Tang Tsou. (1986). The Cultural Revolution and Post-Mao Reforms: A Historical Perspective.
University of Chicago Press.

3. Ji-li Jiang, Red Scarf Girl: A Memoir of the Cultural Revolution (New York: HarperCollins,
1997).