Sculptura si pictura din Egiptul Antic

Posa Rafael
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.)
este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii
protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de
dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă
egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-
au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale.

Sculptura: Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai
degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă
cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor
egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul
egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el
respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să
privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre
răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat
în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna
pictate.

Pictura: Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt
simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH,
zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii.
Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată
zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel,
culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al
Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an
după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului
acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi
zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor
și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de
Jos.

Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a
marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure
o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de
faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru
faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—
credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui
care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică
a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de
toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea
mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul
antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin.