Literatura egipteană veche, pe parcursul istoriei sale multiseculare, a fost scrisă într-o

singură limbă – cea egipteană, deşi formele scrisului egiptean au fost diverse, evidenţiindu-se trei
sisteme de scriere: ieroglifică, hieratică (scriere cursivă și simplificată a hieroglifelor) şi demotică
(scriere cursivă vulgară, folosită în vechiul Egipt, simplificată din scrierea hieratică). Raporturile
dintre aceste trei forme de scriere egipteană se aseamănă scrisului nostru de tipar, de mînă şi
stenografic (semne convenționale).
Literatura egipteană cuprinde opere pur literare, dar şi texte care au valoare estetică şi
manifestă interes pentru personalitatea umană. Cele mai vechi texte reprezintă inscripţii ritualice şi
magice, descoperite pe pereţii interiori ai piramidelor faraonilor din dinastiile a V-a şi a VI -a,
numite Textele piramidelor. În literatura egipteană a existat şi o bogată tradiţie a „învăţăturilor“,
evidenţiindu-se Învăţăturile lui Ptahhotep, cu peste patruzeci de sfaturi, majoritatea începînd cu
„Dacă tu…“ şi avînd, în multe privinţe, un scop pur utilitarist, dar actual şi astăzi („Dacă eşti
dregător căruia i se adresează o cerere, ascultă liniştit ce-ţi spune petiţionarul. Nu-l respinge
înainte de a ţi se destăinui, înainte de a-ţi spune de ce a venit la tine“).
În poezia egipteană veche un loc aparte revine imnurilor, închinate zeilor, mai ales zeului
Soarelui (Re sau Ra), zeului Nilului (Hapy), zeului suprem Osiris, altor divinităţi. Cele mai reuşite –
în plan artistic – sînt considerate imnurile către Hapy, zeul Nilului, dintre care s-au păstrat cîteva
versiuni. Egiptenii îşi exprimă într-o formă plastică atitudinea faţă de marele rîu, care apare nu
numai ca un simbol al ţării, dar şi ca un fluviu ce fecundează solul Egiptului şi de care depinde viaţa
tuturor egiptenilor. Imnul nu e o rugă, ci expresia admiraţiei faţă de natura dătătoare de viaţă. Un alt
imn celebru este Imnul lui Akhnaton (secolul al IV -lea î.Hr.), în care Aton, nume al discului solar,
divinizat de egipteni, apare în ipostază a Zeului-Soare. Important, însă, în acest imn este felul în
care Soarele e prezentat ca un izvor al vieţii pe pămînt, al luminii fizice şi spirituale, creator al
tuturor ţărilor şi popoarelor, ocrotitor a tot ce e viu şi frumos. Din imn reiese că Aton este zeul
egiptenilor şi al tuturor, zeul binefacerii, al fertilităţii şi al păcii.
O capodoperă a poeziei egiptene antice este Cîntecul harpistului care, prin conţinutul său,
pare a fi o antiteză a ideii dogmatice despre nemurire, legată de cultul zeului Osiris. Sub numele de
Cîntecul harpistului au fost reunite vreo 15 texte păstrate pînă astăzi în diferite versiuni şi cópii,
toate exprimînd idei asemănătoare precum că viaţa e trecătoare şi trebuie să te bucuri de ea (fortuna
labilis şi carpe diem) şi care, fiind cîntate la ritualuri funerare, practic, contraveneau ideii de
nemurire în viaţa de apoi. Apropiată de Cîntecul harpistului e Convorbirea dezamăgitului cu
sufletul său (sub dinastia a XII -a), în care se spune că un om sărac şi necăjit a hotărît să-şi pună
capăt zilelor, dar sufletul nu vrea să-l urmeze, exprimînd idei similare celor din Cîntecul
harpistului. Sărmanul încearcă să-şi convingă sufletul să nu-l abandoneze. În final, sufletul îi
promite că va rămîne cu el şi după moarte.
În proza egipteană antică s-au bucurat de mare popularitate povestirile despre societatea
egipteană şi moravurile ei, zugrăvite cu realism, atractivitate şi interes pentru viaţa de zi cu zi a
oamenilor. O adevărată capodoperă este Povestirea celor doi fraţi, de origine populară. Alte
povestiri apreciate sînt Povestirea lui Sinuhet, Povestirea despre Dreptate şi Strîmbătate, Prinţul
preursit, Prinţesa din ţara Bakhtan ş.a.