ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ ŞI ÎNVĂŢAREA SOCIALĂ

Învăţarea este un fenomen complex, dinamic-evolutiv, cu un conţinut bogat şi

cu o largă sferă de cuprindere, a cărei problematică este abordată de mai multe
discipline:pe de o parte, biologia şi biochimia, care sunt preocupate de determinarea
mecanismelor neurofiziologice ale învăţării, iar pe de altă parte, psihologia, pedagogia,
sociologia, logica, epistemiologia, care sunt preocupate de dimensiunea individuală şi
socială a învăţării, de condiţiile în care se produce învăţarea, de optimizarea învăţării
şcolare.
Învăţarea poate fi definită ca ,,un proces evolutiv, de esenţă formativ-
informativă, constând în dobândirea( recepţionarea, stocarea şi valorificarea internă) de
către fiinţa vie, într-o manieră activă, explorativă a experienţei proprii de viaţă şi, pe
această bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în ameliorarea şi
perfecţionarea controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale mediului
ambiant.”
Robert Gagne: ,,Învăţarea este o modificare a dispoziţiei sau capacităţii care
poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere.”
AL.Roşca: ,,Învăţarea este o modificare sistematică relativ permanentă în
conduită, în modul de a răspunde la o situaţie, ca rezultat al practicii, al îndeplinirii
aceloraşi sarcini, o achiziţie nouă a organismului care are drept efect o schimbare în
comportamentul acţional sau verbal.”

M. Zlate identifică următoarele tipuri ale învăţării:

1.Învăţarea didactică ( şcolară ): urmăreşte formarea dimensiunii intelectual -

formative a personalităţii, poate avea loc în condiţii individual – solitare, are scop
instrumental – operaţional.
2.Învăţarea socială- urmăreşte formarea dimensiunii moral – axiologice,
motivaţionale, social – comportamentale; are loc numai în contexte interpersonale şi de
grup; are scopuri umaniste, pregătitoare pentru viaţa socială.
Alte tipuri: învăţarea din experienţa altora, copiii mici; învăţarea din propria
experienţă, adolescenţii.

1. Învăţarea şcolară

Învăţarea şcolară este o formă tipică, specifică de învăţare umană. În contextul

procesului de instruire, învăţarea şcolară este definită ca activitate sistematică, organizată,
instituţionalizată, specifică tinerei generaţii, orientată în direcţia asimilării de cunoştinţe
şi a formării structurilor psihice şi de personalitate. Vizează obiective precise, implică
proiectare şi anticipare, dirijare, control şi decizie.
E.Badea arată că învăţarea şcolară ,,semnifică actiovitatea individuală de
asimilare prin efort voluntar a experienţei de viaţă a umanităţii, sistematizată şi sintetizată

1
sub forma obiectelor de învăţământ, în scopul dezvoltării propriei personalităţi şi al
orientării profesionale, şi în baza evaluării şcolare ce atestă nivelul acetei asimilări şi
acomodări.”
Învăţarea şcolară are un caracter organizat este dirijată de profesori, se realizează
cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare, respectând principiile didactice şi
este supusă feedback-ului.
Robert Gagne pune în evidenţă secţiunile principale ale unui fenomen complet
de învăţare şcolară.
Două mari etape ale învăţării:
1. Învăţarea propriu-zisă: - faza de receptare;
- faza de însuşire.

2. Reamintirea: - faza de stocare;

- faza de actualizare

Faza de receptare -. Presupune activitatea de înregistrare a unui stimul, care

să se afle în câmpul atenţiei subiectului pentru a fi perceput; apoi, acesta este codificat
pentru a putea intra, cu o anumită semnificaţie în structurile intelectuale ale celui care
învaţă.
Faza de însuşire – este exprimată prin intervalul în care are loc învăţarea, în
sensul ei restrâns, marcată de faptul că subiectul poate obţine o anume performanţă.
Faza de stocare - implică intrarea evenimentului însuşit în planul structurilor
memoriei imedite şi apoi în cel al MLD.
Faza de actualizare – pusă în evidenţă în situaţiile în care cel ce a învăţat
trebuie să utilizeze conţinutul. Actualizarea – proces care presupune folosirea de către
individ a unui set special de strategii referitoare la ce actualizează, în ce ordine trebuie
regăsite unităţile informaţionale , cum trebuie ordonate şi căutate după importanţă şi grad
de relevanţă.
Succesiunea evenimentelor în învăţare:
Situaţia stimul – faza de receptare(stare de atenţie, percepere, codificare) - faza
de însuşire - faza de stocare (retenţia, stocare în memorie) - faza de actualizare
( recunoaştere, reproduvcerea informaţiilor verbale, transferul deprinderilor intelectuale) -
performanţa observată.

Condiţiile învăţării

1.Condiţii interne:- ansamblul iniţial de capacităţi pe care le posedă individul :

- potenţialul ereditar ;
- nivelul dezvoltării intelectuale, cunoştinţe, capacităţi;
- motivaţie;
- voinţă.
2. Condiţii externe:- variabilitatea ce constituie situaţia de învăţare:
- sistemul de cerinţe şcolare;
- structura şi gradul de dificultate a materiei;
- calitatea instruirii(metode, procedee, strategii
didactice);

2
 - competenţa cadrului didactic;
- relaţia professor-elev;
- caracteristicile clasei de elevi.
David Ausubel identifică factorii care influenţează învăţarea: variabile
intrapersonale şi situaţionale. O altă disticţie: factori cognitivi şi factori socio-afectiv.
Factorii cognitivi: stadiul dezvoltării cognitive, structura cognitivă, capacitatea
intelectuală, gradul de dificultate a conţinuturilor, exerciţiul.
Structura cognitivă – factorul cel mai importantate influenţează învăţarea (,,
cunoştinţele existente, constituie din fapte, noţiuni, propoziţii, teorii şi date perceptuale
brute, de care cel ce învaţă poate dispune în orice moment” Ausubel).
Variabilele afective acţionează în faza învăţării iniţiale şi au o funcţie de
energizare ce poate facilita fixarea de noţiuni noi. Variabilele afective operează
concomitent cu cele cognitive.
Factorii sociali: - norme, tradiţii şi atiotudini ale grupului social; climatul socio-
afectiv al clasei, interacţiunea elevilor, relaţiile de competiţie sau cooperare.
Ausubel menţionează şi trăsăturile de personalitate ale profesorului: capacităţi
intelectuale, aptitudini didactice, trăsături de caracter, capacitatea de a genera
efervescenţă intelectuală şi motivaţie intrinsecă la elevi.

Formele învăţării:

a. După conţinutul învăţării:-învăţare perceptivă;

- învăţare verbală;
- învăţare motorie;
- învăţare cognitivă;
- învăţare operaţională;
- învăţare afectivă;
- învăţare morală.
b. După modul de acţiune cu stimulii: - învăţare discriminatorie;
- învăţare prin recunoaştere;
- învăţare asociativă;
- învăţare repetitivă;
- învăţare prin imitaţie necritică;
- învăţare prin transfeer.
c. După modul de organizare stimulilor: - învăţare algoritmică;
- învăţare euristică(ramificat, divergent);
- învăţare simulată(analogie);
- învăţare prin descoperire şi învăţare
creativă.

2. Învăţarea socială

Elevul învaţă nu numai în cadrul organizat al şcolii, ci şi în multe alte contexte şi

cu ajutorul multor persoane. Practic elevul învaţă oricând, oriunde, orice şi de la oricine.
El învaţă la şcoală de la cadrele didactice, dar şi pe stradă, acasă, în tramvai, de la colegi,

3
prieteni etc.; elevul învaţă cunoştinţe, deprinderi, valori, atitudini, comportamente
relaţionale etc. Pentru a acoperi această gamă largă de situaţii în care elevul învaţă se
foloseşte conceptul de învăţare socială care reprezintă „procesul prin care sunt
achiziţionate şi dezvoltate comportamentele individuale şi colective de natură cognitivă,
afectivă, morală, profesională şi socială (Pavel Mureşan, 1980).

Conţinutul învăţării sociale are în vedere mai ales achiziţionarea de experienţe

socio-umane cum ar fi: concepţii, stiluri şi moduri de viaţă, norme şi tradiţii socio-
culturale, strategii de adaptare şi organizare şi în al doilea rând achiziţionarea de
cunoştinţe ştiinţifice. De regulă prin învăţare socială elevul achiziţionează „noţiuni
empirice” pe care şcoala urmează să le filtreze şi decanteze pentru a înlătura rezidurile
neştiinţifice din conţinutul lor. Prin învăţarea socială învăţăm cum să ne comportăm în
grup, cum să interacţionăm cu alţii, cum să ne adaptăm situaţiilor noi, cum să depăşim
situaţiile conflictuale şi tensionale, cum să cooperăm etc. De exemplu: pentru a fi capabil
de cooperare, elevul trebuie să înveţe o serie de comportamente cum ar fi: să stabilească
uşor contacte interpersonale, să-şi coordoneze eforturile cu ale celorlalţi în vederea
atingerii scopului fixat, să înveţe să asculte pe ceilalţi şi să renunţe la un punct de vedere
dacă acesta se dovedeşte a fi greşit etc. Însuşirea acestor conţinuturi, a acestor atitudini
este posibilă deoarece elevul este stimulat de o serie de nevoi spirituale fundamentale
cum ar fi nevoia de afecţiune şi acceptare de cei din jur, de securitate, de succes, prestigiu
etc. Elevul nu-şi va putea satisface acest sistem de nevoi spirituale fundamentale decât
recurgând la învăţarea socială.

Formele învăţării sociale

Din perspectiva prezenţei sau absenţei intenţiei celui care învaţă, există o formă
de învăţare socială spontană sau latentă (realizată de la sine), fără efort, fără ca elevul să-
şi propună dinainte acest lucru şi o învăţare socială dirijată prin utilizarea deliberată şi
anticipată a unor modele de acţiune şi influenţare educativă. Dacă în învăţarea socială
spontană apare riscul învăţării eronate, în învăţarea dirijată procesul învăţării corecte este
mai sigur datorită conştientizării modelului respectiv de comportament. De exemplu,
aplicând un test sociometric într-o clasă de elevi, profesorul poate constata poziţia de
izolat social a unui şcolar în sistemul de relaţii preferenţiale a grupului. Conştientizând
acest fapt, pe baza recomandărilor făcute de profesor, elevul îşi poate însuşi modalităţile
comportamentale optime de integrare în grup.
Sub aspectul modului de achiziţie a experienţei, învăţarea socială poate fi:
învăţare din experienţa altora sau învăţare din propria experienţă.
Din punct de vedere al semnificaţiei datelor şi conduitelor sociale învăţate,
distingem alte două forme de învăţare socială: pozitivă, când se învaţă ceea ce trebuie,
ceea ce e bun/bine, acceptat, corect, respectiv, învăţare negativă, în caz contrar.
Din perspectiva gradului de implicare situaţională a celui care învaţă, desprindem
alte două forme de învăţare socială şi anume: învăţarea socială observativă, bazată pe
observarea şi preluarea mecanică, prin imitaţie sau voluntară a unor comportamente ale
altor persoane şi învăţarea socială participativă, bazată pe implicarea directă a celui care
învaţă în situaţiile sociale respective. Un rol important în cazul învăţării observaţionale îl
are întărirea comportamentului respectiv de către profesor prin aprobare, dezaprobare,

4
recompense sau sancţiuni morale, materiale, acceptarea, promovarea în grup sau
marginalizarea etc. Pe această cale se formează şi se schimbă majoritatea trăsăturilor de
caracter. În cazul învăţării participative, elevul ca membru al unui grup formal sau
informal învaţă din ceea „ce face” şi „cum face” el, dar şi din ceea „ce fac şi cum fac
alţii”, elevul fiind implicat în interacţiuni complexe cu ceilalţi membri ai grupului şcolar.
În concluzie vom reţine că învăţarea socială contribuie la dezvoltarea psihosocială
a elevului, depăşind unilateralitatea altor forme de învăţare centrate mai ales pe
dimensiunea intelectuală a personalităţii. Corelarea învăţării didactice cu învăţarea
socială este absolut necesară, numai efectele combinate ale acestora contribuind la
dezvoltarea personalităţii, la buna funcţionare a relaţiilor interpersonale din grup, la
crearea unui climat stenic de muncă, care este un important factor de eficienţă şi
randament.

Diferenţieri între învăţarea socială şi cea şcolară:

- învăţarea socială are o sferă mai largă, fiind o noţiune gen care cuprinde în sfera
ei învăţarea şcolară ca noţiune specie;
- învăţarea şcolară (didactică) urmăreşte, în primul rând, formarea dimensiunii
intelectual cognitive a personalităţii, în timp ce învăţarea socială vizează, mai
ales, formarea dimensiunilor social-comportamentale, morale, afective ale
personalităţii;
- învăţarea didactică, în sensul ei general, se desfăşoară de la profesor la elev, cel
care învaţă fiind practic elevul, în timp ce în învăţarea socială sensul de acţiune
este bilateral, ambii parteneri învăţând;
- învăţarea didactică poate avea loc şi în condiţii individuale, cea socială se produce
numai în contexte interpersonale şi de grup, apărând ca interînvăţare;
- dacă prin învăţare şcolară se însuşesc cunoştinţe şi noţiuni ştiinţifice, prin ceea
socială se achiziţionează, de regulă, date de cunoaştere empirică;
- învăţarea didactică are un scop instrucţional şi operaţional şi anume de a-l înzestra
pe elev cu mijloace teoretice şi practice în vederea adaptării la solicitările socio-
profesionale, în timp ce învăţarea socială are ca scop principal de a-l pregăti
pentru existenţa în condiţiile vieţii sociale.

Bibliografie :

1. Constantin Cucoş - ,,Pedagogie” Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed.

Polirom, Bucureşti, 2006
2. Elena Joiţa-coord., V.Ilie, M.Vlad, E.Frăsineanu - ,,Pedagogie şi elemente
de psihologie şcolară”, Ed.Arves, 2003
3. Gheorghe Tomşa - ,,Psihopedagogie preşcolară şi şcolară”, ED.
Ministerul Educaţiei şi cercetării,, Bucureşti, 2005
4. Ilica,A, Herlo,D, Binchiciu,V. - O pedagogie pentru învăţământul
primar, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2005-07-2005
5. Mihai Stanciu - ,,Didactica postmodernă”, Ed. Universităţii Suceava,
2003

5
6