Drept civil.

Contracte speciale - CURS UNIVERSITAR

Camelia Toader

Abrevieri
I. Lucrări de doctrină şi jurisprudenţă

C. Hamangiu,
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. Alcalay, Bucureşti
N. Georgean

C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, ed. a II-a, Ed. All Beck,

C. Toader
Bucureşti, 1998

D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

D. Chirică
1997

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a III-a, Ed.
Fr. Deak
Universul Juridic, Bucureşti, 2001

Bürgerliches Gesetzbuch. Handkommentar, ediţia a 2-a, Nomos Verlag,

Baden-Baden, 2002, coordonator Prof. Dr. Reiner Schulze, cu contribuţia:
Hk-BGB/
H. Dörner, J. Eckert, T. Hoeren, R. Kemper, I. Saenger, H. Schulte-Nölke,
R. Schulze, A. Staudinger

I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă

Repertoriu I a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970

I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului

Repertoriu II Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului

Repertoriu III Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

II. Periodice

A.U.B. Analele Universităţii din Bucureşti

B.J. Buletinul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie pe anul...

Bul. Buletinul deciziunilor Curţii de Casaţiune şi Justiţie a României

Bull. civ. Bulletin des arrêts de la Cour de Cassation, chambres civiles (Franţa)

C.J. revista Curierul Judiciar

Contrats
Contrats Concurence Consommation – editions du Juris-Classeur
Conc.Consom

Dreptul revista Dreptul

J.C.P. Juris-Classeur periodique

J.N. revista Justiţia Nouă

Juridica revista Juridica

P.A.S. Practica arbitrajului de stat

P.R. revista Pandectele Române

R.D.C. Revista de drept comercial

R.G.A.T. Revue générale des assurances terrestres

R.I.D.C. Revue internationale de droit comparé

R.R.D. Revista Română de Drept

R.R.D.A. Revista Română de Dreptul afacerilor

R.R.D.P. Revista Română de Drept Privat

R.R.S.I. Revista Română de Studii Internaţionale

R.T.D. civ. Revue trimestrielle de droit civil

S.D.R. revista Studii de Drept Românesc

S.U.B.B. revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai

revista WGO (Die wichtigsten Gesetzgebungsakte in den Ländern Ost-

WGO
und Südosteuropas), Monatshefte für Osteuropäisches Recht
 revista Wirtschaft und Recht in Osteuropa (Economie şi Drept în
WiRO
Europa de Est)

III. Instanţe

C. Cas. Curtea de Casaţie şi Justiţie a României

C.J.C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Cass. fr. Curtea de Casaţie din Franţa

I.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Jud. judecătoria

T.M.B. Tribunalul municipiului Bucureşti

Trib. tribunalul

Trib. jud. tribunal judeţean

Trib. Suprem Tribunalul Suprem

S.U. Secţiile Unite

IV. Acte normative

alin. alineatul

art. articolul

C.civ. Codul civil

C.com. Codul comercial

C.fam. Codul familiei

C.proc.civ. Codul de procedură civilă

H.G. Hotărârea Guvernului

J.O.C.E.-L. Jurnalul oficial al Comunităţilor europene (seria Legislaţie)

lit. litera

M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I

O.G. Ordonanţa Guvernului

O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

Argument
După publicarea Tratatului de contracte speciale, elaborat de regretatul nostru mentor,
profesorul Francisc Deak, la încununarea prestigioasei sale activităţi didactice, am avut
sentimentul că totul s-a spus în materie şi o aventură pe cont propriu pe tărâmul atât de
fascinant, dar mişcător al scrierii unui curs universitar de contracte civile speciale, ar fi
hazardată.

Determinată însă de încurajările domniei sale şi ale cititorilor precedentelor mele lucrări
în care am abordat unele aspecte ale materiei (Evicţiunea în contractele civile, Manual de
contracte civile speciale), de frecventele modificări legislative şi de necesitatea de a
asigura auditorilor şi cititorilor mei o actualizare a informaţiei, am continuat să cercetez,
să urmăresc legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa din ţara noastră şi din câteva state,
europene mai ales, care prezintă interes pentru înţelegerea acestui complex şi destul de
eterogen domeniu al dreptului civil.

Avansarea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi apropierea

momentului când fiecare dintre noi va trebui să cunoască regulile ce guvernează
structurile în care dorim să ne integrăm (împrejurare care s-a corelat cu pasiunea mea
pentru dreptul comunitar) m-a determinat să inserez ample pasaje din care se va vedea că
legislaţia comunitară, împreună cu interpretarea acesteia pe cale jurisprudenţială trebuie
să facă parte din fondul de bază al formării iniţiale şi continue a oricărui jurist. Am optat
pentru o „integrare” a referinţelor de drept străin şi comunitar în interiorul textului şi
notelor obişnuite, tocmai pentru a exprima această convingere a mea: avem nevoie de
cunoştinţe de drept comparat şi de drept comunitar, care ne pot ajuta nu numai din
perspectivă pur teoretică, dar şi pentru rezolvarea unor probleme practice care par,
datorită noutăţii în sistemul nostru legislativ, ca fiind insolubile.

Sper că lectura acestei cărţi va fi plăcută şi utilă pentru actualii şi viitorii jurişti români,
juriştii europeni de mâine.

Bucureşti, septembrie 2003 Camelia Toader

La ediţia a doua
Succesul de care s-a bucurat prima ediţie a cursului (dovedit atât prin epuizarea tirajului,
cât şi prin premiul „Mihail Eliescu” pe anul 2003, decernat de Uniunea Juriştilor din
România), coroborat cu substanţialele modificări legislative intervenite în cei doi ani de
la predarea manuscrisului ne-au încurajat la redactarea unei ediţii actualizate, pe care
editura a solicitat-o şi care credem că îşi va găsi la rândul său utilitatea pentru studenţii şi
masteranzii Facultăţii de Drept, precum şi pentru toţi cei interesaţi de domeniul
contractual.

Bucureşti, noiembrie 2005 Autoarea

La ediţia a treia
Deşi au trecut numai trei ani de la precedenta ediţie a acestei cărţi de dreptul contractelor
speciale, numeroase evenimente au marcat viaţa economică, socială şi politică, naţională,
europeană şi mondială. Efervescenţa pregătirii aderării ţării noastre la Uniunea
Europeană şi apoi necesitatea executării exacte a obligaţiilor asumate prin Tratatul de
aderare au determinat importante modificări legislative cu impact asupra materiei de care
ne ocupăm. In acelaşi timp, doctrina şi jurisprudenţa şi-au adus contribuţia la dezvoltarea
unor soluţii importante în disciplinarea climatului contractual. De aceea, la cererea
editurii, am procedat la o actualizare a lucrării, în funcţie de aceste evoluţii legislative,
doctrinare şi ale practicii judiciare, atât interne, cât şi comunitare.

Sper că cititorii vor primi cu acelaşi interes ca şi până acum această modestă contribuţie.

Luxembourg, noiembrie 2008 Autoarea

Introducere generală
1. Astfel cum foarte pertinent observa încă în anul 1937 un mare civilist francez, trăim
din ce în ce mai mult contractual 1 . Alegaţia este valabilă cu atât mai mult astăzi, când
asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atât în materie civilă, cât – mai ales –
în domeniul relaţiilor de afaceri, comerciale. Dacă în materie comercială necesităţile
găsirii unor noi pieţe de desfacere au impus soluţii ingenioase de adaptare a
instrumentelor tradiţionale, în domeniul dreptului civil în general, soluţiile clasice
prevăzute în principalul izvor de drept – Codul civil de la 1864 – sunt încă viabile în
mare măsură.

Cu toate acestea, o serie de relaţii sociale mai „sensibile” au impus legiuitorului, încă din
primele decenii ale acestui secol, să elaboreze norme juridice aparte, derogatorii de la
dreptul comun al contractelor, care au dus uneori chiar la crearea unor noi ramuri de
drept, desprinse din dreptul civil. Astfel sunt, de pildă, dreptul muncii, dreptul familiei,
dreptul transporturilor, dreptul asigurărilor. În afara acestora, deşi nu s-a ajuns încă la
crearea unei ramuri de drept distincte, domeniul relaţiilor locative ocupă un rol important
în peisajul contractual general, cu o semnificaţie deosebită în planul păcii sociale.

Evoluţiile societăţii contemporane au condus la expansiunea fenomenului contractual, nu

doar din punct de vedere cantitativ, dar şi din acela al diversificării şi al specializării.

2. Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează contractele

uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai frecvente, prin
care oamenii schimbă bunuri sau îşi fac servicii.

Legiuitorul român indică, de pildă, care sunt drepturile locatarului, ce obligaţii are
depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate civilă etc. Prin dispoziţii
supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziţii imperative se impun
tipuri de contracte.

Teoria generală a obligaţiilor propune reguli comune tuturor contractelor. Ea prezintă

astfel o perspectivă abstractă, enunţând regimul aplicabil oricărui contract.

Dreptul contractelor speciale este mai elaborat şi înainte de toate mai concret decât teoria
generală a obligaţiilor: el explică principalele clauze ale unui anumit număr de contracte,
creionând astfel cadrul esenţial. Reglementarea din lege le dă un conţinut preconstituit,
permiţând părţilor să personifice cu uşurinţă contractul şi să-l adapteze scopului urmărit.
Este suficient, de pildă, ca o persoană să spună „vând casa mea acelei persoane care
acceptă şi la acel preţ” pentru a se cunoaşte care vor fi consecinţele juridice ale încheierii
acelui contract.

Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii succesive de reguli,

mergând de la cele mai generale până la cele particulare: întâi teoria generală a
obligaţiilor; apoi regulile aplicabile contractelor speciale; în fine, reguli pentru fiecare
contract privit individual, ale cărui clauze sunt convenite de părţi. În ansamblu, se poate
afirma că materia contractelor civile speciale este eterogenă, uneori fiind greu de găsit
regula aplicabilă. Totuşi, se impune observaţia că în dreptul specializat al contractelor se
poate identifica un fond permanent, care se transmite din generaţie în generaţie (pars
translaticia), cum ar fi locaţiunea, mandatul, vânzarea sau întrebările tradiţionale
(vânzarea lucrului altuia, garanţia împotriva viciilor); apoi găsim un adaos mobil, a cărui
importanţă creşte, mai ales în relaţiile de afaceri (pars nova), care conduce la apariţia
unor contracte inedite şi la dificultăţi originale. Dreptul special al contractelor este rodul
libertăţii contractuale, al imaginaţiei părţilor, care răspunde însă şi unor noi nevoi de
ordin economic, precum şi evoluţiei în mai multe domenii, în special în cel tehnic. De
aceea se poate spune că este una din sferele dreptului cea mai apropiată de realităţi, cea
mai concretă, chiar dacă apelează la noţiunile abstracte ale dreptului obligaţiilor.
În realitate, opoziţia dintre teoria generală a contractului şi statutul special al diferitelor
contracte nu este radicală. Aceasta, deoarece legea poate avea o precizie mai mare sau
mai mică, în sensul de a se limita la reguli abstracte sau poate impune un contract-tip
părţilor. În plus, o regulă este specială în raport cu o regulă generală, dar în acelaşi timp
ea este generală în raport cu alte reguli, mai speciale decât ea. De exemplu, dreptul
vânzării este special faţă de teoria generală a obligaţiilor, dar el este general întrucât
guvernează toate vânzările, civile şi comerciale, mobiliare şi imobiliare; din acest punct
de vedere, el constituie un drept comun, dreptul comun al vânzării.

3. O problemă foarte importantă în drept şi în mod special în materia contractelor o

reprezintă calificarea. Pornind de la constatarea că dreptul constituie în fapt un ansamblu
limitat de reguli, în timp ce viaţa naşte o infinită varietate de fapte, se impune necesitatea
calificării, a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părţi, cu scopul de a
determina regimul juridic aplicabil. Ca şi penalistul, juristul care se ocupă de dreptul
special al contractelor este în mod necesar un cazuist. El nu trebuie nici să se rezume la
denumirea dată de părţi, nici chiar la cea dată de legiuitorul contemporan, care se mai
înşală în denumirea anumitor contracte pe care le reglementează. Calificarea presupune
un dublu demers: pe de o parte, determinarea elementelor juridice caracteristice unui tip
de contract (de exemplu, ceea ce caracterizează contractul de depozit este obligaţia de
pază; donaţia este caracterizată de existenţa intenţiei de a face o liberalitate; caracteristic
vânzării este stabilirea unui preţ drept echivalent al transferului proprietăţii asupra unui
bun sau drept etc.). Pe de altă parte, trebuie determinate concret circumstanţele de fapt
din fiecare contract, care corespund acestor elemente de drept. Uneori, părţile intitulează
într-un anume fel convenţia încheiată, deşi din conţinutul acesteia rezultă că acesta
corespunde unui alt tip de contract. Uneori, această calificare inexactă dată de părţi
contractului se datorează ignoranţei, în timp ce alteori în mod intenţionat părţile ascund
adevărata intenţie, voind să eludeze o regulă imperativă (de pildă, în materie fiscală). În
virtutea rolului activ şi a menirii sale (de a încadra corect faptele ce-i sunt prezentate şi de
a soluţiona litigiul în litera şi spiritul legii) judecătorul trebuie să califice contractul
potrivit naturii sale reale 2 . Calificarea, din punct de vedere al procedurii civile, este o
problemă de drept, care poate forma motiv de recurs. Un criteriu esenţial în calificarea
unui anumit contract (mai ales dacă este vorba de contracte complexe, care se găsesc la
frontiera dintre două sau mai multe contracte sau reprezintă un amestec de contracte) este
determinarea obligaţiei caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica un element
principal (de pildă, realizarea unei machete cu materialul procurat de cel care execută),
contractul va fi calificat potrivit elementului principal (în acest exemplu, antrepriză),
chiar dacă conţine şi elemente ale altui contract (vânzare), prin aplicarea regulii
accesorium sequitur principale. În cazul în care contractul prezintă elemente de drept
internaţional privat, determinarea obligaţiei caracteristice va influenţa şi stabilirea legii
aplicabile şi a instanţei competente. Astfel, potrivit art. 4 din Regulamentul Parlamentului
European şi al Consiliului nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
(Regulamentul Roma I, JOUE L 177 din 4 iulie 2008, p. 6-16), dacă părţile nu au stabilit
ele însele legea aplicabilă contractului, aceasta va fi legea statului în care se va executa
prestaţia caracteristică. În orice caz, o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultăţile de
calificare conduc în cazurile extreme, în care este imposibil de încadrat contractul într-o
categorie preexistentă, la denumirea lui drept contract sui generis 3 .
4. Apoi se va pune problema interpretării contractului, astfel încât să se determine cu
adevărat ceea ce părţile au dorit, dincolo chiar de termenii folosiţi. Codul civil propune o
hermeneutică legală într-o întreagă secţiune dedicată interpretării contractelor (art. 977-
985 C.civ.). Astfel, conform art. 977 C.civ., interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. Aşadar,
judecătorul, pentru interpretarea contractului, trebuie să facă o adevărată cercetare de
ordin psihologic. De reţinut că este susceptibil de interpretare numai un contract imprecis
formulat, nu şi unul clar. Contractele clare şi complete trebuie executate ca atare, iar rolul
judecătorului, în caz de litigiu, se rezumă la a ordona executarea lor. O altă regulă
importantă de interpretare conţine art. 979 C.civ.: „Termenii susceptibili de două
înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai mult cu natura contractului”.
Această sintagmă „natura contractului” îl obligă pe interpret să se întoarcă la tipologia
legală a contractelor. Aşadar, în acest caz, pe lângă criteriul psihologic, intervine şi unul
de natură obiectivă. Aceeaşi idee o regăsim în dispoziţiile art. 984 şi art. 985 C.civ.;
ambele indică interpretului să se refere la materia contractului: fie prin restrângerea
înţelesului termenilor aparent generali (art. 984) sau, dimpotrivă, prin lărgirea înţelesului
termenilor aparent restrictivi (art. 985). Printr-o dispoziţie de natură structuralistă, care
prezumă că părţile nu şi-au propus în mod deliberat să se contrazică, legiuitorul prevede
în art. 982 C.civ.: „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”. În fine, dacă nici una din regulile anterioare
nu a dat rezultate, art. 983 C.civ. stabileşte că, în caz de îndoială, convenţia se
interpretează în favoarea celui ce se obligă. Acest principiu se bazează pe ideea că
debitorul este într-o situaţie mai delicată în raport cu creditorul. Dar acest text enunţă şi
un procedeu de cercetare a voinţei: dacă creditorul chiar dorea să dobândească un drept
de la debitor, este greu de crezut că nu l-a menţionat în act. O aplicaţie a acestui
raţionament găsim în materie de vânzare, acolo unde art. 1312 alin. (2) C.civ. prevede că
orice clauză îndoielnică se interpretează împotriva vânzătorului.

Esenţial pentru succesul acestui demers de calificare şi apoi de interpretare este aplicarea
principiului specialia generalibus derogant. Dacă o anumită problemă nu este
reglementată în mod special sau nu îşi găseşte soluţia în chiar clauzele contractului,
pentru rezolvarea acesteia se va recurge mai întâi la regulile din partea generală a
dreptului obligaţional, fie la cele aplicabile tuturor contractelor, fie la cele aplicabile unei
anumite categorii de contracte (sinalagmatice, cu titlu gratuit etc.). Este de principiu că în
asemenea ipoteze nu se va apela la normele special instituite pentru un alt contract,
asemănător 4 . Cu totul excepţional se admite aplicarea regulilor instituite pentru un
anumit contract şi în privinţa unui alt contract special, asemănător, folosindu-se
argumentul de interpretare logică al analogiei: ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse
debet. În practica judiciară se impune aplicarea acestei metode pentru completarea
lacunelor legii, având în vedere că potrivit art. 3 C.civ.: „Judecătorul care va refuza a
judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va
putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate” 5 . Astfel, de pildă, deşi garanţia
împotriva evicţiunii este reglementată ca atare în Codul civil, doar la contractul de
vânzare-cumpărare, la cel de schimb şi la contractul de locaţiune, se aplică şi altor
contracte, prin analogie 6 .
Uneori, pentru corecta calificare a unui contract se face apel şi la o distincţie tradiţională,
tripartită. Astfel, unele obligaţii sunt de esenţa contractului, în sensul că în absenţa lor
contractul nu ar putea subzista (de pildă, obligaţia locatarului de a plăti chirie); alte
obligaţii sunt numai de natura unui contract, anume cele pe care contractul le cuprinde,
chiar dacă părţile nu le-au explicat în mod expres (astfel cum prevede art. 970 teza finală
C.civ.: „Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa). Acestea din urmă
pot fi excluse de părţi, fără ca prin aceasta contractul să fie descalificat. În fine, mai
există obligaţii pur accidentale, inserate de părţi printr-o clauză particulară. În procesul de
calificare, obligaţia „fundamentală” dintr-un contract este luată în considerare în
jurisprudenţă din punctul de vedere al cauzei.

5. În principiu, dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voinţă 7 , cu

corolarul său – libertatea de a contracta. Găsindu-şi chiar temei constituţional prin
interpretarea art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din legea fundamentală, libertatea de a
contracta se manifestă sub un dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract,
libertatea de a stabili condiţiile de fond şi de formă ale contractului 8 .

În general, regulile din Codul civil erau şi au rămas supletive; ele nu se aplică decât dacă
părţile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietăţii şi a riscurilor, a
garanţiei, a clauzelor de răspundere etc. Majoritatea regulilor recent adoptate însă sunt
imperative, mai ales cele care se referă la protejarea consumatorilor. Se poate de aceea
afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil de libertate, de
direcţionare şi de protecţie 9 .

Expresie a acestei libertăţi este şi existenţa şi acceptarea, în afara contractelor numite –

expres reglementate şi denumite de legiuitor – a contractelor nenumite, a căror denumire
şi al căror conţinut sunt determinate de părţile contractante, nefiind reglementate expres
prin dispoziţiile din Codul civil sau prin dispoziţii cuprinse într-o altă lege civilă 10 .
Libertatea aceasta de a crea nu este însă lipsită de riscuri uneori, căci un contract
„confecţionat” după „gustul” părţilor este lipsit de orice referinţă legală, în afara celor de
la materia generală a validităţii şi executării convenţiilor. De aceea este recomandabil ca,
la încheierea oricărui contract, părţile să apeleze la sfatul unui jurist sau măcar să prevadă
cu atenţie care sunt obligaţiile pe care şi le asumă şi cum pot rezolva incidentele ce se pot
ivi.

Deşi numărul contractelor este foarte mare, redactorii Codului civil român, după modelul
francez, au optat pentru reglementarea expresă doar a câtorva contracte, considerate mai
importante: donaţia, contractul de căsătorie, vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea,
societatea, mandatul, contractul de comodat, împrumutul, depozitul, sechestrul,
contractele aleatorii, fidejusiunea, gajul, tranzacţia, ipoteca. În alte acte normative sunt
reglementate alte contracte speciale, cum ar fi: închirierea de locuinţe, contractul de
asigurare, franciza etc.

În această lucrare nu vom trata toate contractele numite enunţate, după cum vom analiza
unele contracte nenumite, dar cu frecventă aplicare practică.
Astfel, nu vor fi reluate problemele contractelor de fidejusiune, gaj şi ipotecă, care au fost
studiate la disciplina „Teoria generală a obligaţiilor” şi formează obiectul unor dezvoltări
teoretice separate 11 . Contractul de căsătorie nu mai este de lege lata reglementat în ţara
noastră, dispoziţiile Codului civil în materie fiind abrogate în anul 1954, la punerea în
aplicare a Codului familiei. Există propuneri ca de lege ferenda această materie să fie
reintrodusă în Codul civil. Contractul de transport nu va fi analizat aici, el formând,
datorită complexităţii, obiect de studiu al unei discipline de sine stătătoare, dreptul
transporturilor. Aceeaşi evoluţie a cunoscut-o şi un alt contract, contractul de muncă,
desprins din Codul civil, dar reglementat în prezent în alte acte normative, în principal
într-un cod separat, Codul muncii. Datorită specificului lor, contractele având ca obiect
drepturile de proprietate industrială şi intelectuală vor fi studiate, de asemenea, la o altă
disciplină, motiv pentru care referirile din prezenta lucrare vor fi numai tangenţiale.

Nu vom analiza aici nici contractele comerciale, ce formează obiect de reglementare

specială şi de studiu la materia dreptului comercial 12 . Cu toate acestea, se impun câteva
precizări asupra corelaţiei dintre contractele civile şi contractele comerciale 13 . Astfel,
potrivit art. 1 C.com., regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile
şi contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă
reglementare. Apoi, este de reţinut că dreptul civil reprezintă dreptul comun în privinţa
reglementării raporturilor dintre particulari, astfel încât uneori se pot găsi soluţii unor
incidente dintr-un contract comercial, apelându-se la instituţia din legea civilă. De
exemplu, pentru vânzarea fondului de comerţ – operaţiune comercială prin excelenţă –
vom constata că în Codul comercial nu există nici o referinţă, astfel încât se impune
aplicarea normelor prevăzute în Codul civil.

6. Evoluţii europene. În ciuda argumentelor aduse în favoarea păstrării unei autonomii a

dreptului comercial în raport cu dreptul civil, trebuie observat că la nivel european se
vorbeşte astăzi foarte frecvent despre dreptul privat ca ansamblu al reglementărilor civile
şi comerciale. Astfel, potrivit unui autor german 14 , dreptul contractelor civile formează
inima unui drept privat european. Atât în ţări în care materia dreptului comercial este
reglementată în Codul civil (de pildă, Italia sau Olanda), cât şi în state în care există
reglementări separate (de exemplu, Franţa), materia contractelor este prezentată împreună
15
. Desigur că abordarea monistă a reglementării nu va avea neapărat consecinţe în planul
disciplinelor universitare, dreptul comercial continuând să fie predat separat, după cum se
poate imagina şi ipoteza predării unor cursuri unitare de drept privat.

De pildă, în Slovenia, noua lege privind dreptul obligaţiilor (Codul obligaţiilor), intrată în
vigoare la 1 ianuarie 2002, păstrează principiul unităţii dreptului privat, reglementând atât
contracte civile tradiţionale, cât şi unele cu componentă comercială, cu privire la care
există numai unele particularităţi 16 .

În Lituania a intrat în vigoare la 1 iulie 2001 noul Cod civil, care, după modelul Italiei şi
al Olandei, urmează principiul monist, reglementând atât raporturile civile, cât şi pe cele
comerciale 17 .
Reforma Codului civil care se pregăteşte în Ungaria vizează reglementarea în acelaşi cod
atât a raporturilor civile, cât şi a celor comerciale 18 .

În mod asemănător se pune problema în Cehia, unde noul Cod civil (al cărui proiect
trebuia să fie gata până la finele anului 2002) va fi o codificare integrată a întregului drept
privat, care va include noua formă a Codului comercial, a Codului muncii, ca şi alte legi
speciale existente în prezent 19 . În contextul preocupărilor de creare a unui drept european
al contractelor, mai multe grupuri de lucru au dat publicităţii diferite variante de
reglementare. Din analiza lor se constată că sunt avute în vedere în general contractele, ca
parte a dreptului privat, multe dintre elementele specifice până acum doar contractelor
comerciale fiind extinse şi contractelor civile în sensul restrâns 20 .

Mai ales prin dezvoltarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, graniţa dintre cele
două elemente ale dreptului privat s-a estompat 21 . Întrucât dreptul comercial s-a format şi
dezvoltat în interesul unei categorii profesionale – comercianţii – în timp ce noua
legislaţie specială vizează, dimpotrivă, protejarea părţii contractante mai slabe, vom face
unele referiri şi la contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum apar
ele reglementate în actele normative mai recente, adoptate pentru armonizarea legislaţiei
interne cu cea a Uniunii Europene 22 .

L. Josserand, Apperçu général des tendances actuelles de la théorie des contrats, în

R.T.D. civ., 1937, p. 1.
2

Operaţiune nu întotdeauna uşor de îndeplinit, mai ales în condiţiile actuale de influenţare

a dreptului contractelor interne de reguli străine, fie de influenţă anglo–saxonă, fie
provenind din legislaţia comunitară sau comercială internaţională. A se vedea Ph.
Malaurie, L. Aynes, P–Y. Gautier, Cours de droit civil, tome VIII, Les contrats speciaux
civils et commerciaux, ed. a 14–a, Ed. Cujas, Paris, 2001, p. 30 şi urm.
3

De pildă, contractul prin care se acordă un drept de folosinţă temporară asupra unor case
de vacanţă. Directiva nr. 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
protecţia dobânditorilor unui drept de folosire parţială a bunurilor imobile nu vizează
decât apropierea legislaţiilor naţionale în privinţa unor anumite elemente ale acestor
contracte: informarea dobânditorilor, procedura de reziliere a contractelor. În privinţa
naturii juridice a drepturilor dobândite, art. 1 alin. final prevede expres dreptul fiecărui
stat de a decide, în cadrul legislaţiei naţionale, asupra acestui aspect. Pentru discuţiile
preliminare în dreptul românesc (dar fără referire la directiva comunitară), a se vedea: T.
Sâmbrian, Proprietatea în sistem de „time–sharing” – proprietatea periodică – o nouă
modalitate a dreptului de proprietate, în Dreptul nr. 5/1997, p. 35 şi urm.; C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, nr. 211–213. A se
vedea şi: C. Toader, Contractul de time–sharing, acum reglementat şi în România, în
R.D.C. nr. 9/2004, p. 152–184; B.C. Stoica, S. Stoica, Investiţiile imobiliare în sistem
time–share între miraj şi posibilităţi de implementare, în P.R. nr. 5/2004, p. 212; I. Popa,
Coproprietatea spaţio–temporară, în P.R. nr. 5/2004, p. 227.
4

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 7.

5

Pe larg despre interpretarea în dreptul civil, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită de M.
Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 59; G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 26; I.R. Urs, Drept civil român.
Teoria generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001, p. 77.
6

A se vedea C. Toader, op. cit., p. IX.

7

A se vedea: E. Chelaru, Forţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi

competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti, Dreptul nr. 9/2003, p. 41; L. Pop,
Încercare de sinteză a principaleleor teorii referitoare la fundamentele contractului, cu
privire specială asupra teoriei autonomiei de voinţă şi teoriei solidarismului contractual,
R.R.D.P. nr. 5/2007.
8

Pentru dezvoltări, a se vedea: I. Albu, Libertatea contractuală, Dreptul nr. 3/1993, p. 29;
V. Babiuc,V. Stoica, Libertatea contractuală şi dreptul constituţional, în Dreptul nr.
7/1995, p. 8; idem, La liberté contractuelle et le droit constitutionnel dans le système
juridique roumain, publicată în volumul La liberté contractuelle et le droit
constitutionnel, Sacher Institute, Jerusalem, 1998, p. 229; D. Chirică, Principiul libertăţii
de a contracta şi limitele sale în materie de vânzare–cumpărare, în R.D.C. nr. 6/1999, p.
44; C. Toader, Valori constituţionale şi dreptul european al contractelor, A.U.B. nr.
III/2006.
9

Ph. Malaurie, L. Aynes, P.–Y. Gautier, op. cit., p. 36.

10
M.N. Costin, M.C. Costin, Dicţionar de drept civil, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 354. De
precizat că redactorul român al Codului civil de la 1864 a crezut inutil să vorbească
despre împărţirea contractelor în numite şi nenumite. În schimb, Codul Napoleon
prevede, în art. 1107 alin. (1), că regulile generale care urmează sunt aplicabile
contractelor, fie ele numite sau nenumite, pentru ca, în alin. (2), să menţioneze: regulile
speciale anumitor contracte sunt stabilite în titlurile referitoare la fiecare din ele, iar
regulile speciale tranzacţiilor comerciale sunt stabilite de legile comerciale.
11

A se vedea, de pildă: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

ed. a VIII–a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 402–424; L. Pop, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 430 şi urm.
12

Pentru exprimarea şi argumentarea opiniei autonomiei dreptului comercial şi a corelaţiei

cu dreptul civil, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, 2004,
p. 8–10; M. Hacman, Drept comercial comparat, vol. I, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti,
1930, p. 65.
13

Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 5, 6. Sub influenţa sistemului anglo–
saxon, acte normative mai recente adoptate în România prevăd aplicarea unor norme mai
flexibile şi în materie civilă, pe lângă raporturile juridice comerciale. În acest sens, a se
vedea Titlul VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice (M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999). Pentru comentarii, a se vedea: G. Boroi, D.
Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în Juridica
nr. 4/2000, p. 129–136; R. Rizoiu, R. Dincă, Unele aspecte privind incidenţa Titlului VI
al Legii nr. 99/1999 asupra regimului juridic al cesiunii de creanţă, în P.R. nr. 3/2002, p.
243 şi urm.
14

S. Grundmann, Europäisches Schuldvertragsrecht (Drept obligaţional european), în

Zeitschrift für Unternehmens und Gesellschaftsrecht, Sonderheft 15, W. de Gruyter,
Berlin, 1999, p. 10.
15

A se vedea: Fr. Galgano, Diritto civile e commerciale, vol. II, I singoli contratti, ed. a
III–a, CEDAM, Padova, 1999; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et
commerciaux, ed. a 5–a, Dalloz, Paris, 2001; Ph. Malaurie, L. Aynes, P–Y. Gautier, op.
cit.
16

În acest sens, a se vedea V. Trstenjak, Das neue slowenische Obligationenrecht (Noul

drept obligaţional sloven), în WGO nr. 2/2002, p. 95.
17

A se vedea Valentinas Mikelanas, Unification and Harmonisation of Law at the Turn of

Millenium: the Lithuanian Experience, Uniform Law Review, 2000, p. 243–261.
18

În acest sens, a se vedea: L. Vékás, Die Vorbereitungsarbeiten zu einem neuen

ungarischen Zivilgesetzbuch (Lucrările pregătitoare ale unui nou Cod civil ungar), în
WGO nr. 1/2001, p. 13–27; idem, Integration des östlichen Mitteleuropa im Wege
rechtsvergleichender Zivilrechtserneueung (Integrarea Europei centrale şi de est înspre
înnoirea comparativă a dreptului civil), în ZEuP nr. 3/2004, p. 454 şi urm.
19

În acest sens, a se vedea J. Zemánek, Der Vorentwurf des neuen tschechischen ZGB im
Blickwinkel des europäischen Verbraucherschutzrechts (Anteproiectul noului Cod civil
ceh prin prisma dreptului european al protecţiei consumatorilor), în Aufruch nach Europa
– 75 Jahre Max Planck Institut für Privatrecht, Mohr Siebeck, 2001, p. 1089.
20

A se vedea: H. Kötz, Europäisches Vertragsrecht, I, J.C.B. Mohr Tübingen, 1996;

Principles of European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract
Law, Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law International, 2000 (cu trad. germană; de
Christian von Bar, R.. Zimmermann, Grundregeln des Europäischen Vertragsrecht,
Sellier European Law Publishers, München, 2002); J. Basedow, Un droit commun des
contrats pour le marché commun, în R.I.D.C. nr. 1/1998; Code Européen des Contrats,
Avant Projet, Académie des privatistes européens, Université de Pavie, éd. Dott. A.
Giuffrè Editore, Milan, 1998; R. Zimmermann, S. Whittaker, Good Faith in European
Contract Law, Cambridge University Press, Cambridge, 2000.
21

A se vedea I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
nr. 151, p. 202. Autorul analizând distincţia dintre vânzarea civilă si cea comercială, a
reţinut că nu este comercială cumpărarea pentru consumaţie.
22
A se vedea: C. Toader, Răspunderea pentru produsele defectuoase, în R.D.C. nr.
11/1998; C. Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privind contractele încheiate în afara
spaţiilor comerciale, în R.D.C. nr. 12/1999; C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important
spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanţa
Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi Ordonanţa Guvernului nr.
130/2000 privind contractele la distanţă, în R.D.C. nr. 3/2001; C.T. Ungureanu, Drept
internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000; C.T. Ungureanu, Răspunderea civilă pentru produsele
defectuoase potrivit O.G. nr. 87/2000, în Juridica nr. 2/2001, p. 61–68. Ca acte normative
mai recente, relevante pentru materia ce o vom analiza, mai menţionăm: Legea nr.
631/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice; Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic; Legea nr.
449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora; Legea nr. 245/2004
privind securitatea generală a produselor (republicată în M. Of. nr. 360 din 9 mai 2008);
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (republicată în M. Of. nr. 224 din 24
martie 2008). A se vedea şi C. Toader, Noi reglementări europene în materia
contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor
destinate consumului, în C.J. nr. 11–12/2004, p. 1–17.

Titlul I
Contractul de vânzare-cumpărare
Capitolul I
Introducere. Reglementare legală.
Noţiune. Caractere juridice
Secţiunea 1
Noţiuni generale despre contractul de
vânzare-cumpărare
1. Introducere. Reglementare. Deşi nu este cel mai vechi contract, vânzarea-cumpărarea
(emptio-venditio) este, fără îndoială, cel mai răspândit astăzi, permiţând desfăşurarea
vieţii cotidiene a fiecărei persoane. S-a remarcat chiar o „expansiune a vânzărilor” odată
cu creşterea nivelului de trai, a mobilităţii persoanelor, a reculului autarhiei ţărăneşti, a
lipsei de spaţiu 1 .
Vânzarea-cumpărarea este arhetipul contractelor; pornind de la el, autorii Codului civil
şi-au formulat raţionamentele pentru elaborarea dreptului comun al obligaţiilor. Poate de
aceea, el este şi contractul cel mai detaliat reglementat, Codul civil, care constituie
dreptul comun în materie, consacrându-i un întreg titlu în Cartea a III-a („Despre
diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”), prin art. 1294-1404. De aceea, şi
ponderea studierii acestui contract în prezenta lucrare va fi însemnată.

În afara Codului civil, o serie de acte normative speciale reglementează anumite categorii
de vânzări, la care ne vom referi pe parcursul expunerilor, dată fiind aplicarea lor
frecventă în ultimii ani. Este vorba, de exemplu, de vânzarea de locuinţe construite din
fondurile statului, reglementată prin Decretul-lege nr. 61/1990 şi prin Legea nr. 85/1992,
regimul vânzării imobilelor prevăzute în Legea nr. 112/1995; vânzarea terenurilor,
reglementată prin Titlul X al Legii nr. 247/2005 2 ; vânzarea autoturismelor folosite, cu
referiri în H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului etc.

Dispoziţii relevante există şi în ordinea comunitară sau internaţională, astfel cum vom
avea ocazia să evidenţiem.

2. Noţiune. Potrivit art. 1294 C.civ., vânzarea-cumpărarea este „o convenţie prin care
două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta
a plăti celei dintâi preţul lui”. În literatura juridică s-a observat că această definiţie legală
nu este întru totul exactă, fiind şi incompletă 3 . Astfel, pe de o parte, transferul
proprietăţii operează, în principiu, prin simpla exprimare a consimţământului, iar pe de
altă parte, în principiu, acest transfer nu reprezintă o obligaţie aparte a vânzătorului.

Apoi, în afară de dreptul de proprietate asupra unui bun, pot fi transmise prin intermediul
acestui contract şi alte drepturi, reale sau de creanţă. Astfel, art. 534 C.civ. evocă
posibilitatea vânzării dreptului de uzufruct, art. 1391 şi art. 1392 C.civ. se referă la
vânzarea creanţelor şi a altor drepturi incorporale 4 , art. 1399 C.civ. priveşte vânzarea
unei moşteniri ce include o universalitate de drepturi şi obligaţii, art. 1402 C.civ. se referă
la vânzarea unor drepturi litigioase; poate forma obiect al contractului de vânzare-
cumpărare dreptul de superficie, se poate vinde dreptul special de folosinţă conferit de
art. II din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 5 .

Cu aceste precizări, reţinem că vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care una
dintre părţi – vânzătorul – transmite celeilalte părţi – cumpărătorul – un drept, în
schimbul unei sume de bani, numite preţ. Totuşi, de eo et plerumque fit se transmite
dreptul de proprietate, astfel încât cele mai frecvente referiri se vor face în cele ce
urmează la această transmisiune.

J. Carbonnier, Flexible droit. Sociologie de la vente, Paris, 1992, p. 301.

2
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005),
circulaţia juridică a terenurilor era reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 54/1998.
3

În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 9; D. Chirică, op. cit., p. 6; E. Safta–
Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare, ed. a III–a revăzută şi adăugită,
Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 17; I.R.. Rus, Sm. Angheni, Drept civil. Contracte civile, Ed.
Oscar Print, 1998, p. 12; M. Mureşan, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial Lex,
Cluj–Napoca, 1999, p. 5; D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni,
Ed. Junimea, seria Jus, Iaşi, 2000, p. 13; L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale.
Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 9.
4

Cu privire la contractul de factoring, ca specie a cesiunii de creanţă, pentru domeniul

bancar, a se vedea: O.U.G. nr. 10/1997; I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 354; B. Stoica, Consideraţii asupra instituţiei şi
contractului de factoring, în R.D.C. nr. 3/2002, p. 55; C. Toader, op. cit., p. 127.
5

M. Of. nr. 929 din 18 decembrie 2002. Este vorba despre un drept special de folosinţă
asupra terenurilor situate în intravilan, ce se acordă persoanelor îndreptăţite potrivit Legii
nr. 10/2001, dacă sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Acest drept poate fi înstrăinat prin
vânzare. Pentru comentarii, a se vedea C. Roşu, Discuţii în legătură cu dreptul de
folosinţă special prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, Dreptul
nr. 6/2003, p. 130.

Secţiunea a 2-a
Caracterele juridice ale vânzării-
cumpărării
3. Enumerare. Contractul de vânzare-cumpărare se caracterizează prin următoarele
trăsături: este un contract bilateral sau sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, în
principiu consensual, translativ de proprietate. De precizat că acest contract nu se încheie,
în principiu, intuitu personae.

3.1. Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic sau bilateral, în înţelesul că se

caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin celor două părţi.
Vânzătorul are, în principal, obligaţia de a preda lucrul şi de a-l garanta pe cumpărător,
iar acesta din urmă de a plăti preţul convenit, de a ridica bunul şi de a suporta cheltuielile
vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară. Fiecare dintre obligaţiile uneia din părţi îşi are
cauza în obligaţia celeilalte. Fiind un contract sinalagmatic, vânzării-cumpărării îi vor fi
pe deplin aplicabile efectele specifice acestei categorii de contracte 1 : se poate opune
excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), operează
regulile privind riscul contractului, se poate cere rezoluţiunea pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiei celeilalte părţi.

3.2. Este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte contractantă urmăreşte
realizarea unui interes patrimonial: vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar
cumpărătorul să dobândească dreptul convenit asupra bunului.

3.3. Vânzarea-cumpărarea este în general un contract comutativ: existenţa şi întinderea

obligaţiilor este cunoscută încă de la momentul încheierii contractului; nu depinde de un
eveniment viitor şi incert. Doar dacă părţile convin, contractul poate avea caracter
aleatoriu, cum este cazul vânzării unei recolte viitoare sau a cumpărării unui drept
litigios.

3.4. În principiu, este un contract consensual, pentru valabilitatea sa fiind suficient

consimţământul celor două părţi. Vânzarea-cumpărarea este deci un contract care se
încheie solo consensu; el nu este nici solemn, nici real. În acest sens, art. 1295 alin. (1)
C.civ. prevede: „Vinderea este perfectă între părţi (…) îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat”. Cum se poate observa, această dispoziţie nu este decât o concretizare în
materia vânzării-cumpărării a principiului general al consensualismului, care guvernează
în dreptul român contractele translative (art. 971 C.civ.).

De la regula consensualismului există şi excepţii, consacrate în legi speciale. Prin

excepţie de la regula consensualismului înţelegem ipoteze prevăzute de lege, în care
contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil decât dacă sunt îndeplinite şi alte
formalităţi, în afara exprimării libere a consimţământului.

Astfel, potrivit art. 1772 C.civ., ipoteca convenţională (contractul de ipotecă) 2 nu poate fi
constituită decât prin act autentic.

Vânzarea-cumpărarea terenurilor este un contract solemn, iar nu consensual, ad

validitatem fiind cerută forma autentică. Potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X – „Circulaţia
juridică a terenurilor” – al Legii nr. 247/2005 privind reforma în dome- niile proprietăţii
şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (care a abrogat Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor), terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi
în extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate, respectiv
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. Nerespectarea cerinţei
instituite de lege se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului. Întrucât reprezintă o
excepţie de la regula consensualismului, cerinţa formei autentice trebuie interpretată
restrictiv, astfel încât, de pildă, vânzarea-cumpărarea construcţiilor este valabilă prin
simplul acord de voinţă al celor două părţi 3 . Dat fiind acest regim juridic diferit în
materie de imobile, este posibil ca, dacă se doreşte cumpărarea unui teren cu construcţie
şi s-a încheiat doar un înscris sub semnătură privată, acesta să valoreze un contract
perfect valabil în privinţa construcţiei şi doar un antecontract cu privire la teren 4 . Potrivit
unei interpretări ce s-a făcut anterior, în lipsa unui text, termenul de „înstrăinare” folosit
de legiuitor ar trebui interpretat restrictiv, în sensul că se impune forma autentică doar
dacă se transmite proprietatea asupra unui teren, iar nu şi în cazul constituirii sau
transmiterii dezmembrămintelor dreptului de proprietate 5 . În prezent însă, noua lege
prevede în mod formal, în art. 2 alin. (2), aceeaşi cerinţă a formei autentice şi în cazul
constituirii unui alt drept real asupra unui teren prin acte juridice între vii 6 .

În cazul vânzării silite, pentru validitatea contractului se cer întrunite cerinţele de formă
stabilite de legile speciale, în principal, organizarea unei licitaţii publice 7 . Asemănător,
pentru ipoteza cumpărării de către instituţii bugetare a anumitor bunuri şi servicii, se va
urmări respectarea legislaţiei speciale privind achiziţiile publice 8 .

În legătură cu vânzarea autovehiculelor folosite, aceasta reprezintă un contract

consensual, deşi potrivit legislaţiei aplicabile până în anul 1992, în practica administrativ-
financiară se pretindea prezentarea unui contract în formă autentică pentru
radierea/înmatricularea autovehiculelor. Această interpretare, adoptată de majoritatea
autorilor şi de practica judiciară, s-a impus. S-a admis că din punctul de vedere al
validităţii contractului şi al transferului de proprietate, nu ne aflăm în faţa unei excepţii de
la caracterul consensual al vânzării-cumpărării 9 . În prezent, potrivit O.G. nr. 78/2000
privind omologarea vehiculelor rutiere şi eliberarea cărţii de identitate a acestora, în
vederea admiterii în circulaţie pe drumurile publice din România, modificată prin O.G.
nr. 35/2005 10 , radierea şi înmatricularea în circulaţie a autovehiculelor de către organele
de poliţie şi financiare se face în baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură
privată 11 .

Deşi contractul de vânzare-cumpărare este consensual, nimic nu împiedică părţile să

convină ca de o anumită formă scrisă – sub semnătură privată sau chiar autentică – să
depindă valabilitatea contractului. În temeiul libertăţii contractuale, o asemenea
înţelegere este valabilă, dar trebuie să rezulte neechivoc din probe şi are semnificaţia
amânării încheierii contractului până la îndeplinirea cerinţei convenite.

Precizăm că, potrivit Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică 12 , este asimilat
înscrisului sub semnătură privată înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat,
ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat
calificat şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice (art. 5). Iar potrivit art. 6 din aceeaşi lege, înscrisul în formă electronică căruia
i s-a încorporat, ataşat sau asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de cel căruia
i se opune, are acelaşi efect ca şi actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care
le reprezintă drepturile.

În majoritatea statelor au fost adoptate legi similare, pentru a facilita încheierea

contractelor prin e-mail sau www., dar în acelaşi timp pentru reducerea riscurilor de
falsificare. De pildă, în Germania, Legea semnăturii electronice a fost adoptată la 16 mai
2001, în vigoare de la 1 august 2001, iar ulterior a fost modificat şi Codul civil, prin
introducerea unui articol special [art. 126 a)] la secţiunea privind formele de exprimare a
consimţământului, articol ce preia dispoziţiile relevante ale legii speciale.

3.5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul

încheierii lui. Articolul 1295 alin. (1) C.civ. prevede că: „(…) proprietatea este de drept
strămutată la cumpărător (...) îndată ce părţile s-au înţeles asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Iar art. 971
C.civ. prevede că: „În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt
drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi
lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea
lucrului”. Aşadar, în principiu, în dreptul român, ca şi în alte legislaţii moderne, prin
însăşi exprimarea consimţământului se produce un efect foarte important: transferul
proprietăţii de la vânzător la cumpărător şi cu aceasta, transferul riscurilor, chiar dacă
bunul nu s-a predat iar preţul nu s-a plătit.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii

lucrului, potrivit regulii generale res perit domino. Această suportare a riscului,
independentă de faptul predării, de către cumpărător, va interveni însă doar în cazul în
care vânzătorul – debitor al obligaţiei de predare – reuşeşte să răstoarne prezumţia
relativă de culpă a sa şi probează natura fortuită, iar nu culpabilă a pieirii. Dacă a dovedit
existenţa unei cauze străine, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în
întârziere cu privire la obligaţia de a preda lucrul [art. 1074 alin. (2) C.civ.] şi nu reuşeşte
să dovedească, cum îi permite art. 1156 alin. (2) C.civ., că lucrul ar fi pierit şi la
cumpărător, chiar dacă l-ar fi predat la termen.

Această regulă, a transmiterii instantanee a proprietăţii (şi a riscurilor), tocmai datorită

consecinţelor grave pe care le antrenează, nu operează decât dacă sunt întrunite mai multe
condiţii: obiect al contractului să fie lucruri certe, individual determinate; lucrul să existe;
părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială; vânzătorul să fie
proprietarul bunului. La acestea se adaugă, în cazul imobilelor, cerinţa îndeplinirii
formelor de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea faţă de terţi a
înstrăinării/dobândirii.

a) Dacă bunul este determinat individual (res certa), transferul proprietăţii şi al riscurilor
pieirii lui operează de îndată. Acest lucru nu se poate întâmpla în cazul bunurilor
determinate generic, când transferul proprietăţii operează numai după individualizare,
prin cântărire, măsurare, numărare, operaţiuni care se fac, de regulă, în momentul
predării. De aceea, până la acest moment nu are loc nici transferul riscurilor pieirii
fortuite, căci genera non pereunt, iar în caz de pierire până la individualizare, vânzătorul
va fi ţinut să predea cumpărătorului bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate cu cele pierite 13
.

Asemănător bunurilor de gen se analizează vânzarea alternativă, permisă de art. 1296

alin. (2) C.civ. Ea constă în aceea că are ca obiect două sau mai multe lucruri dintre care,
la alegerea celui îndreptăţit, se va vinde doar unul, două sau mai multe (de pildă, vând
trei pipe din colecţia de zece pe care o am). De regulă, în practică, alegerea o face
cumpărătorul, dar cum pe bună dreptate s-a observat 14 , este nevoie de o stipulaţie expresă
în acest sens, întrucât, în caz contrar, în temeiul art. 1027 C.civ., alegerea va reveni
vânzătorului, ca debitor al obligaţiei. Până la alegere nu operează transferul dreptului de
proprietate şi nici al riscului, astfel că, dacă piere unul din bunurile alternativ prevăzute
in obligatione, debitorul (vânzătorul) îl datorează pe celălalt.

b) O a doua condiţie este ca bunul să existe. În cazul vânzării de bunuri viitoare, permisă
de art. 965 alin. (1) C.civ. (de pildă, lucruri ce urmează a fi fabricate), dreptul de
proprietate nu se transmite din momentul exprimării consimţământului, ci de la momente
diferite, după cum bunul viitor este individual determinat sau este generic. În prima
ipoteză, transferul proprietăţii are loc la data realizării bunului, iar în cel de-al doilea,
după ce bunurile există şi sunt individualizate. Dacă bunul viitor este o recoltă,
proprietatea se transmite fie când aceasta este gata de adunat, fie în momentul
individualizării. Dacă însă cumpărătorul unui lucru viitor şi-a asumat riscul nerealizării
acestuia, încheind un contract aleatoriu, acesta va suporta şi riscurile, strâns legate de
caracterul aleatoriu al contractului.

c) Este necesar ca părţile să nu fi amânat transferul dreptului convenit, printr-o clauză

specială. Dacă vânzarea nu este pură şi simplă, ci, potrivit voinţei părţilor, este afectată de
modalitatea termenului sau a condiţiei, nu va avea loc transferul proprietăţii decât la
împlinirea termenului sau la realizarea condiţiei.

Într-adevăr, întrucât regula consacrată în art. 1295 alin. (1) C.civ. nu este imperativă,
părţile pot prin clauze expres prevăzute în contract să amâne transferul dreptului de
proprietate 15 . Dacă condiţia se realizează, art. 1015 C.civ. prevede că ea are un efect
retroactiv din ziua în care angajamentul a fost contractat. Cumpărătorul este atunci
presupus că a fost proprietar de la acea dată, astfel că actele de dispoziţie pe care le-a
încheiat pendente conditione se validează în mod retroactiv. Ca atare, aprecierea
condiţiilor de validitate se va face în raport cu data încheierii contractului, astfel că, de
pildă, în raport cu o lege nou intervenită, care ar conţine anumite restricţii, dreptul
dobândit de cumpărătorul sub condiţie suspensivă rămâne câştigat.

Un exemplu de asemenea condiţie suspensivă este acela în care părţile convin ca până la
plata integrală a preţului, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător
să nu intervină 16 . Este ceea ce se cunoaşte în doctrină sub numele de pactum reservati
dominii, practică frecvent întâlnită în alte ţări şi cu răspândire largă şi în România
dinaintea anilor 1950 17 . Ea permite vânzătorului să se pună la adăpost de insolvabilitatea
cumpărătorului şi contribuie la stimularea creditului. Prin acest mecanism, vânzătorul îşi
conservă calitatea de proprietar, cu titlul de garanţie reală, până la plata completă a
preţului, bunul fiind deja transmis cumpărătorului 18 .

De asemenea, este admisibilă inserarea unui termen suspensiv (de exemplu: transferul
proprietăţii asupra bunului vândut astăzi va avea loc la 26 octombrie 2009). În ambele
cazuri, proprietatea se va transmite la un moment ulterior acordului de voinţe: fie cu efect
pentru viitor, la data fixată drept termen, fie dacă este vorba de o condiţie, de la
momentul împlinirii ei, cu efect retroactiv 19 . De menţionat că nici regula transmiterii
instantanee a riscurilor nu este imperativă, astfel încât cumpărătorul, printr-o clauză
expresă, poate să-şi asume riscurile înainte de transferul dreptului de proprietate.

Analizând regula şi excepţiile de la regula transferului imediat al dreptului de proprietate

şi al riscurilor de la vânzător la cumpărător, trebuie să menţionăm că în privinţa vânzării
comerciale internaţionale există o reglementare specială. Astfel, Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la
Viena în anul 1980 şi la care România a aderat 20 , leagă în general transferul riscurilor de
predarea mărfurilor. În acest sens, sunt, de pildă, art. 36 pct. 1, art. 66-69. De menţionat
că această convenţie internaţională a reprezentat şi sursa de inspiraţie pentru Directiva nr.
1999/44/ a Uniunii Europene privind unele aspecte ale vânzării bunurilor destinate
consumului şi ale garanţiilor datorate. Ambele au stat apoi la baza modificării Codului
civil german (BGB), în ceea ce priveşte partea obligaţiilor, modificare în vigoare de la 1
ianuarie 2002 21 .

d) vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut 22 , iar contractul valabil încheiat.

3.6. Succinte precizări se impun în legătură cu publicitatea dobândirii drepturilor reale

imobiliare.

Mai întâi, reamintim că potrivit art. 644 şi art. 645 C.civ. român (echivalente art. 711 şi
art. 712 C.civ. francez şi C.civ. belgian), proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se
transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin tradiţiune, prin accesiune, prin
încorporare, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune. Dacă transmisiunea dreptului
real operează prin efectul legii, toată lumea este de acord că efectul juridic ataşat de lege
unui fapt material (posesiunea, accesiunea, decesul unei persoane etc.) este opozabil
tuturor.

Dacă însă transmisiunea dreptului real operează prin voinţa indivizilor şi mai ales prin
contract, s-a pus întrebarea dacă nu există incompatibilitate între art. 973 C.civ.
(„Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”), care consacră efectul relativ al
contractului şi caracterul absolut al dreptului real transmis prin contract.

S-au dezvoltat mai multe sisteme pentru a rezolva această problemă. Astfel, potrivit
dreptului roman, se disting două faze: prima fază are doar efectul de a crea între părţi
obligaţii, în special obligaţia pentru înstrăinător de a constitui sau a transfera un drept
real; cea de-a doua fază este cea în care are loc transmiterea propriu-zisă prin tradiţiunea
lucrului sau printr-o altă formalitate. Acest sistem a fost preluat de mai multe legislaţii
moderne (dreptul german, dreptul elveţian, dreptul olandez, dreptul grecesc) 23 : contractul
nu dă naştere decât obligaţiei de a constitui sau de a transmite un drept real; pentru
efectiva transmitere este nevoie de un act special, care joacă în acelaşi timp rol de
publicitate. În aceste sisteme, scopul publicităţii imobiliare nu este doar acela de a-i
informa pe terţi, ci de a transmite dreptul real însuşi (sisteme reale de publicitate: este
proprietar cel care este înscris în cartea funciară; „ai carte, ai parte”).
Potrivit sistemului de inspiraţie franceză (preluat şi în dreptul belgian, român, spaniol,
polonez etc.), contractul are efect translativ de proprietate de la momentul
consimţământului părţilor (solo consensu). Într-un asemenea sistem consensual, este
indispensabilă existenţa unui sistem de publicitate, pentru ca terţii neparticipanţi la
încheierea contractului să-i cunoască existenţa, iar efectele juridice pe care legea le
recunoaşte contractului să fie opozabile terţilor. Deşi Codul civil instituie principiul
consensualismului, în caz de vânzare imobiliară părţile vor întocmi un act scris. Aşa cum
foarte sugestiv se reţine într-o lucrare de referinţă pentru dreptul civil 24 , „deşi vânzarea
este realizată între părţi prin acordul de voinţe şi independent de redactarea unui înscris,
faţă de terţi însă, dreptul de proprietate dobândit de cumpărător nu este opozabil decât cu
condiţia de a fi transcris [art. 1295 alin. (2)]; această dispoziţie a legii face ca vânzările de
imobile să fie întotdeauna constatate prin acte scrise (fie autentice, fie private)”. Într-
adevăr, potrivit art. 1295 alin. (2) C.civ., în materia vânzării imobilelor, drepturile care
rezultă din contractul perfect dintre părţi, nu pot fi opuse unei terţe persoane care ar avea
şi ar fi conservat drepturi asupra imobilului vândut, mai înainte de transcrierea actului.
Detaliile acestui mod de a face opozabile înstrăinările au fost reglementate în Codul de
procedură civilă, după modelul Legii belgiene de la 1851 privind revizuirea regimului
ipotecar 25 . În sistemul cărţilor funciare, care era reglementat prin Legea nr. 115 din 27
aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, aplicabil în
Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul publicităţii reale), de inspiraţie
germanică, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi reale.

În prezent, prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare s-a
instituit în toată ţara sistemul de înscriere în cartea funciară a înstrăinărilor de bunuri
imobile, cu efect de opozabilitate faţă de terţi. Aşadar, între părţi, contractul îşi produce
efecte fără a fi înscris, potrivit principiului relativităţii. Dar faţă de terţi, convenţia devine
opozabilă numai de la data înregistrării cererii de înscriere la biroul de carte funciară din
cadrul oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară [art. 25 alin. (1) din Legea
nr. 7/1996 26 .

În ipoteza vânzării succesive a aceluiaşi bun imobil, în conflictul dintre cei doi
dobânditori, va avea câştig de cauză cel care a fost mai diligent şi a cerut primul
înscrierea dreptului în cartea funciară (qui prior tempore, potior iure). Este consacrat
astfel principiul forţei probante a înscrierii drepturilor reale. Articolul 30 prevede că, dacă
în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul
există, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte
contrariul. Iar dacă un drept a fost radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu
există.

Desigur că acest nou sistem, în care se combină caracterul personal cu caracterul real al
înscrierii dobândirii drepturilor reale imobiliare, sub controlul registratorului de carte
funciară, este preferabil din multe puncte de vedere sistemului anterior al transcripţiunii.
Dar nici în acest sistem înscrierea în cartea funciară nu validează un act juridic nul sau
anulabil pentru încălcarea vreuneia din condiţiile de validitate generale sau speciale. Cel
vătămat printr-o înscriere inexactă în cartea funciară are la dispoziţie o acţiune în
rectificarea înscrierilor în cartea funciară, reglementată de art. 33-37 din Legea nr.
7/1996. Acţiunea în rectificare se va prescrie într-un termen de 3 ani, faţă de terţele
persoane care şi-au înscris dreptul real, dobândit prin act juridic cu titlu oneros şi cu
bună-credinţă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Acest termen începe să curgă
de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită. O astfel
de situaţie se poate ivi în urma încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare imobiliară,
înscrise în cartea funciară, cu privire la care se pretinde că au fost afectate de cauze de
nulitate.

Întrucât sistemul de publicitate reprezintă o măsură de protejare a terţilor, din lege se

deduce cine sunt terţii 27 în această materie: sunt acele persoane care, neavând cunoştinţă
de existenţa unui drept netranscris, au dobândit, prin acte juridice cu titlu oneros, drepturi
pe care şi le-au înscris. Legea prevede că lipsa înscrierii în cartea funciară nu poate fi
invocată de partea contractantă care a înstrăinat (vânzătorul) şi de succesorii ei universali
sau cu titlu universal. De asemenea, în forma iniţială, legea prevedea că nu au calitatea de
terţi, deci nu pot invoca lipsa înscrierii: dobânditorul ulterior care a cunoscut pe altă cale
despre existenţa înstrăinării, chiar neînscrise 28 , precum şi dobânditorul cu titlu gratuit,
chiar de bună-credinţă, în acest ultim caz, cu explicaţia că în conflictul dintre un
dobânditor cu titlu gratuit, care certat de lucro captando, încearcă să păstreze un folos
gratuit şi cel cu titlu oneros, care caută să evite o pagubă, trebuie să aibă prioritate ultimul
29
.

În noua formulare a art. 31 alin. (1), în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră
exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlu legal (?!), a
dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară. Iar alin. (2) prevede că
dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă la data înregistrării cererii de înscriere
a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul
cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese
vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.

În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit şi autentificat în faţa unui

notar public, biroul notarial va cere, din oficiu, înscrierea în cartea funciară pe numele
cumpărătorului a dreptului imobiliar dobândit, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 a
notarilor publici şi a activităţii notariale.

3.7. În privinţa bunurilor mobile, cu câteva excepţii 30 , nu există deocamdată un sistem de

publicitate 31 ; în temeiul art. 972 C.civ., posesia valorează proprietate. Aşadar,

în ce priveşte bunurile mobile, va avea câştig de cauză, în conflictul dintre doi

dobânditori succesivi, cel care a intrat cu bună-credinţă în posesia bunului. Sistemul,
bazat pe concepţia romană res mobilis, res vilis, potrivit căreia bunurile mobile nu sunt
importante comparativ cu imobilele, nu mai corespunde totuşi pe deplin societăţii
contemporane, dată fiind creşterea importanţei economice a unor bunuri mobile
incorporale (acţiuni, creanţe etc.) 32 .

1
Pentru analiza generală a efectelor contractelor, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, nr. 43 şi
urm.; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, cap. III;
M. Gaiţă, Obligaţii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 66–79.
2

Studiat în anul universitar precedent, la disciplina „Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor”. A se vedea, de pildă, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr. 346 şi urm.
3

Dacă obiect al vânzării îl constituie un apartament în bloc, iar părţile optează pentru
încheierea contractului în formă autentică, trebuie să se supună cerinţelor art. 20 din
Legea nr. 230/2007 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, în
sensul că fără dovada achitării la zi a cheltuielilor de întreţinere sau a unui acord al
părţilor privind preluarea acestei datorii de către cumpărător, autentificarea nu poate avea
loc.
4

A se vedea D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislative postrevoluţionare asupra

circulaţiei imobilelor proprietate particulară, Dreptul nr. 6/1991, p. 29; E. Chelaru, Unele
aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată, în Dreptul nr.
9/1993, p. 23.
5

Pentru enumerarea acestora şi analiza lor, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile
reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, nr. 300 şi urm.
6

Legea nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).
7

A se vedea art. 431–449, art. 500–522 C.proc.civ.

8

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de

concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 418
din 15 mai 2006), aprobată prin Legea nr. 337/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii
(M. Of. nr. 625 din 20 iulie 2006), modificată prin: O.U.G. nr. 94/2007 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice
şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 676 din 4 octombrie 2007) şi prin
Legea nr. 128/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr.
309 din 9 mai 2007); H.G. nr. 1660/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a
prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică prin mijloace
electronice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 978 din 7 decembrie 2006). A se vedea
şi H.G. nr. 1186/2001 pentru aprobarea Procedurilor privind achiziţiile publice de
produse şi servicii care implică apărarea naţională, ordinea publică, siguranţa şi
securitatea naţională (M. Of. nr. 815 din 18 decembrie 2001). În plus, este posibilă (şi
uneori chiar obligatorie) parcurgerea unei proceduri specifice pentru încheierea
contractelor de achiziţii publice prin licitaţii electronice, în condiţiile prevăzute de art. 21
din O.U.G. nr. 34/2006.
9

A se vedea L. Mihai, În legătură cu litigiile privind înstrăinarea autovehiculelor

proprietate personală, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 37 şi urm.
10

M. Of. nr. 673 din 27 iulie 2005.

11

În acelaşi sens şi pentru dezvoltări, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 12; C.A. Craiova,
decizia civilă nr. 165 din 11 aprilie 2002, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–
2002, publicată sub egida Ministerului Justiţiei, Rom System, Bucureşti, 2002, p. 80. În
acest sens, refuzul pârâtului de a se prezenta la poliţie şi la fisc pentru efectuarea
formalităţilor îndreptăţeşte pe reclamant la pretinderea unor daune cominatorii, potrivit
art. 1075 C.civ.
12

M. Of. nr. 429 din 31 iulie 2001, adoptată pentru armonizarea cu Directiva nr.
1999/93/CE. A se vedea şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (M. Of. nr.
483 din 5 iulie 2002), care preia în dreptul român dispoziţiile Directivei nr. 2000/31/CE.
Normele metodologice de aplicare a legii au fost aprobate prin H.G. nr. 1308/2002 (M.
Of. nr. 877 din 5 decembrie 2002). O aplicaţie extinsă a primit această formă de
contractare în domeniul achiziţiilor publice. A se vedea, de pildă, O.G. nr. 20/2002
privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
468/2002 (M. Of. nr. 551 din 29 iulie 2002). Prin hotărâre de Guvern s–a stabilit lista
autorităţilor contractante care au obligaţia de a aplica ordonanţa. A se vedea H.G. nr.
182/2002, completată prin H.G. nr. 843/2002.
13

Codul comercial stabileşte reguli speciale privind transferul dreptului de proprietate şi al

riscului când marfa circulă de la o piaţă la alta prin intermediul cărăuşului (art. 62 şi art.
63 C. com.). Pentru comentarii, a se vedea: St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed.
a 5–a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, nr. 803–806; O. Căpăţînă, Contractul comercial de
transport, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 150.
14

D. Chirică, op. cit., p. 14.

15

Şi în jurisprudenţa franceză mai recentă s–a decis că regula înscrisă în art. 1583 C.civ.
francez (corespondentul art. 1295 C.civ. român) instituie o normă dispozitivă. În acest
sens, a se vedea Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 6 martie 1996, în Bull. civ. III, p.
66.
16

În literatura juridică s–a considerat că în cazul vânzărilor cu preţ fix, cum ar fi în unităţile
comerciale cu autoservire, se prezumă că părţile s–au înţeles să amâne transferul
dreptului de proprietate asupra mărfurilor până la achitarea preţului. A se vedea Fr. Deak,
op. cit., p. 18 şi nota 3. În jurisprudenţa franceză (Cass. crim., 30 mai 1958: S.1958, 1,
303), în aplicarea autonomiei dreptului penal, s–a consacrat noţiunea de «transfer de
proprietate amânat până la plata preţului». S–a decis astfel că reprezintă furt fapta de a
încerca să nu plătească la casă mărfurile alese (legume), cu privire la care cumpărătorul
nu a avut decât o detenţiune pur materială, iar nu un drept de proprietate.
17

A se vedea, de pildă, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil

român, tom VIII, P. a II–a, ed. a II–a, Socec et. Co., Bucureşti, 1925, p. 15. În dreptul
german, art. 455 BGB reglementează expres dreptul vânzătorului de a păstra proprietatea
asupra unui bun mobil până la plata integrală a preţului, având dreptul la denunţarea
contractului în cazul întârzierii plăţilor. De la 1 ianuarie 1999, este în vigoare alin. (2),
care declară nulă înţelegerea de rezervare a dreptului de proprietate, dacă este condiţionat
transferul dreptului de plata unor creanţe către un terţ, mai ales care are legătură cu
întreprinderea vânzătorului. A se vedea: H. Putzo, în Palandt–Kommentar Bürgerliches
Gesetzbuch, ed. 61, C.H. Beck, München, 2002; D. Medicus, Schuldrecht. Besonderer
Teil, ed. a noua, C.H. Beck, München, 1999, nr. 120–123; D. Chirică, Transferul
proprietăţii şi al riscurilor în contractul de vânzare, R.R.D.P. nr. 2/2007.
18

Cu privire la discuţiile din literatura juridică franceză privind calificarea clauzei de

rezervă a proprietăţii şi la corelaţia cu dispoziţiile din materia falimentului, a se vedea I.
Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 120. Potrivit art. 1308 din Proiectul Codului civil, este valabilă
stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a
preţului, chiar dacă bunul a fost predat, fiind necesară îndeplinirea formalităţilor de
publicitate cerute de lege, după natura bunului, pentru a opune terţilor această stipulaţie.
19

Este admisibilă, de pildă, clauza potrivit căreia transferul dreptului de proprietate asupra
imobilului ce a făcut obiectul vânzării–cumpărării a fost amânat (condiţie suspensivă
potestativă simplă) până la procurarea de către cumpărător a unei oferte de achiziţionare a
două apartamente, adică a unor condiţii de locuit indispensabile pentru vânzători şi pentru
facilitarea obligaţiei de predare a bunului vândut. A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă
nr. 37/1994, cu comentariu de P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p. 46, 47 (nr. 15); I.C.C.J.,
secţia civilă, decizia nr. 5499/2004, cu comentariu de M.L. Belu–Magdo, în C.J. nr.
9/2005, p. 1–4.
20

Prin Legea nr. 24/1991 (M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991). Prevederile acestei Convenţii
au devenit aplicabile în România începând cu 1 iunie 1992. A se vedea D.A. Sitaru,
Dreptul comerţului internaţional, Ed. Actami, 1996, vol. II, p. 233 şi urm.
21

A se vedea U. Magnus, Der Stand der internationalen Überlegungen: Die

Verbrauchsgüterkauf– Richtlinie und das UN–Kaufrecht, în Europäisches
Kaufgewährleistungrecht. Reform und Internationaliesierung des deutschen Schuldrechts,
editată de S. Grundmann, D. Medicus, W. Rolland, Carl Heymanns, Köln, Berlin, Bonn,
München, 2001, p. 79. Vom reveni asupra acestor modificări infra.
22

Cu excepţia vânzării lucrului altuia, problemă pe care o vom trata ulterior.

23

A se vedea J.M. Rainer, Europäisches Privatrecht. Die Rechtsvergleichung, Ed. Peter

Lang, Frankfurt am Main, 2002, p. 288.
24

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,
Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 547.
25

A se vedea şi N. Verheyden–Jeanmart, N. Lepot–Joly, L’opposabilite des contrats a

l’egard des tiers et assimiles, în Les effets du contrat a l’egard des tiers. Comparaisons
franco–belges, sous la direction de M. Fontaine, J. Ghestin, L.G.D.J., Paris, 1992, p. 227.
26

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie
2006) dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se înscriu în
cartea funciară pe baza actului prin care s–au constituit sau s–au transmis în mod valabil.
Printr–o modificare anterioară [Legea nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005)], s–
a înlăturat cerinţa formei autentice a actului, introdusă prin O.U.G. nr. 41/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Deşi Curtea
Constituţională reţinuse că impunerea formei autentice a actului de constituire sau
transmitere, necesară înscrierii dreptului în cartea funciară, este constituţională, fiind
justificată de „importanţa drepturilor ce fac obiectul acestor acte” [Decizia nr. 389/2005
(M. Of. nr. 751 din 18 august 2005)], legiuitorul a optat, prin Legea nr. 247/2005, pentru
înlăturarea cerinţei formei autentice a înstrăinării oricăror imobile.
27

Potrivit unui autor, noţiunea de terţi („specifici”) diferă după cum se analizează un act
supus transcrierii în registre sau este vorba despre sistemul cărţilor funciare. În primul
caz, terţ este acela care: a dobândit un drept real asupra imobilului, a conservat acest
drept, prin transcriere, nu a folosit viclenia pentru a împiedica transcrierea drepturilor
concurenţilor săi. În sistemul cărţilor funciare, pentru a fi terţ, este nevoie ca o persoană
să dobândească un drept tabular şi să fie de bună–credinţă la momentul săvârşirii actului.
Pentru detalii, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 311–313.
28

În forma republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006, art. 34 din lege (devenit art. 31)
a fost modificat. Astfel, se prevede la alin.(1): „Cuprinsul cărţii funciare, în afara
îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care,
în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună–credinţă un drept real înscris
în cartea funciară”, iar la alin. (2) că „Dobânditorul este considerat de bună–credinţă
dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată
nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul
transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta
şi situaţia juridică reală”.
29

Pentru distincţia între actele încheiate anterior, respectiv după intrarea în vigoare a Legii
nr. 7/1996, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 19–21. Pentru problematica generală a
publicităţii imobiliare, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.
All Beck, 2001, p. 339 şi urm. Pentru o analiză aprofundată, a se vedea: M. Nicolae,
Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Mihaela Press, Bucureşti, 2000; Idem,
Discuţii în legătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 28 din Legea nr. 7/1996 a
cadastrului şi publicităţii imobiliare, Dreptul nr. 4/2005, p. 74; I. Adam, Drept civil.
Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, Titlul X; I. Coadă, Discuţii în
legătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 61 din Legea nr. 7/1996 privind înscrierile
cu caracter nedefinitiv în cărţile funciare, Dreptul nr. 5/2003, p. 70.
30

Cesiunea de creanţă (art. 1393 C.civ.); navele şi aeronavele (Codul comercial şi Codul
aerian); transmisiunile de drepturi de proprietate intelectuală; transmisiunea titlurilor
nominative în registrele societăţii comerciale emitente etc. Pentru discuţii privind
bunurile mobile culturale pierdute sau furate, a se vedea infra nr. 18.1. Atragem atenţia
asupra faptului că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 802/1999 privind adoptarea
Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale
Mobiliare, modificată şi completată prin H.G. nr. 350/2004, Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare nu reprezintă un sistem de publicitate mobiliară, ci o bază de
date unică la nivel naţional, care asigură înscrierea garanţiilor reale mobiliare şi a
celorlalte acte juridice prevăzute de art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 art. 2 din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice, precum şi accesul liber la informaţiile înscrise cu privire la avizele de
garanţie.
31

Vânzarea fondului de comerţ este privită ca o vânzare mobiliară, supusă însă înregistrării
în registrul comerţului, potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990. Totuşi, în privinţa
bunurilor imobile cuprinse în fondul de comerţ sunt aplicabile regulile dreptului comun
referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privind publicitatea imobiliară. În acest
sens, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., nr. 182.
32

A se vedea şi H. Dumitru, S. David, Contractul de vânzare–cumpărare de valori

mobiliare, încheiat în cadrul Bursei de Valori Bucureşti, în R.D.C. nr. 5/1999, p. 53 şi
urm.
Capitolul II
Condiţiile de validitate a contractului de
vânzare-cumpărare
Secţiunea 1
Elementele constitutive ale contractului
de vânzare-cumpărare
4. Consideraţii generale. Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare se impune
respectarea aceloraşi condiţii generale de validitate pe care Codul civil, în art. 948-968, le
prevede pentru orice convenţie: consimţământul valabil al părţii care se obligă,
capacitatea de a contracta, un obiect determinat, o cauză licită. Nu vom relua toată
problematica studiată în anii anteriori privind condiţiile de validitate ale contractelor; în
materie de vânzare-cumpărare se vor evidenţia însă câteva particularităţi care se impun a
fi prezentate.

Secţiunea a 2-a
Consimţământul la contractul de
vânzare-cumpărare
5. Noţiune. Necesitate. Sancţiune. Principiul libertăţii exprimării consimţământului.
Obligaţia de informare. Definit ca fiind manifestarea de voinţă a unei persoane în
vederea formării unui act juridic 1 şi, în principiu, pentru stabilirea conţinutului acestuia 2 ,
consimţământul (cum sentire) este un element esenţial şi pentru materia actelor juridice
bilaterale, cum este contractul de vânzare-cumpărare. Lipsa consimţământului uneia din
părţi este o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

5.1. Conform regulii generale, pentru a da naştere unui angajament valabil, acordul de
voinţă al părţilor, consimţământul, trebuie să fie neviciat, adică să nu fie dat din eroare 3 ,
smuls prin violenţă 4 sau surprins prin dol. Sancţiunea existenţei unor vicii de
consimţământ este nulitatea relativă a convenţiei 5 . În această privinţă, nu există reguli
speciale în materie de vânzare-cumpărare, astfel încât vor primi aplicare regulile generale
6
.
5.2. Ne vom referi totuşi, pe scurt, la necesitatea existenţei unui consimţământ dat în
deplină cunoştinţă de cauză, sens în care se impun precizări privind obligaţia generală de
informare anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Deşi nu este explicit
precizată în Codul civil, obligaţia de informare s-a impus în practică, pe temeiul
principiilor generale prevăzute de art. 970 C.civ.: convenţiile trebuie executate cu bună-
credinţă; ele obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele, dar la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Ea poate fi foarte bine analizată şi ca una dintre obligaţiile secundare ale vânzătorului. De
cele mai multe ori, executarea acestei obligaţii se impune anterior încheierii contractului,
pentru a asigura deplina lămurire a cumpărătorului, înaintea exprimării consimţământului
7
.

Jurisprudenţa mai veche a mers în acest sens, prin recunoaşterea dolului prin reticenţă ca
motiv al vicierii consimţământului cumpărătorului 8 . Săvârşeşte o astfel de lipsă de
informare vânzătorul unui apartament cu grădină însorită, care îi ascunde cumpărătorului
existenţa unui proiect imobiliar în imediata apropiere, care urma să îl priveze de lumină 9 .
Dar tendinţa este de recunoaştere a acestei obligaţii ca pe un principiu general care se
aplică cu o rigoare particulară profesioniştilor, sub sancţiunea răspunderii civile
(delictuale, dacă trebuia ca informaţiile să fie comunicate anterior încheierii contractului,
respectiv contractuale, dacă vizează utilizarea, funcţionarea, montajul bunului cumpărat).
Deşi riguros exactă din punct de vedere teoretic, această distincţie tinde să dispară, în
sensul că ar fi vorba în ambele cazuri de o obligaţie de informare unică, de natură
contractuală 10 .

Legislaţia specială privind protecţia consumatorilor conţine dispoziţii amănunţite privind

cuprinsul obligaţiei de informare, care incumbă atât producătorului (care trebuie să
informeze despre denumire, cantitate, termen de garanţie, principalele caracteristici
tehnice şi calitative, eventualitatea unor riscuri previzibile, modul de folosire, manipulare,
depozitare, despre contraindicaţii, valoarea nutritivă a produselor alimentare preambalate,
ţara producătoare în cazul mărfurilor din import), cât şi vânzătorului, care trebuie să
furnizeze cumpărătorului informaţii despre preţ şi despre caracteristicile bunului, astfel
cum sunt înscrise în documentele tehnice care însoţesc produsul, precum şi indicaţiile
necesare folosirii utile şi fără riscuri a bunului cumpărat 11 . Desigur că în magazinele cu
autoservire, în care prin definiţie cumpărătorul îşi alege singur bunurile, e sarcina lui să
solicite informaţii suplimentare, dacă cele afişate pe ambalaj nu i se par satisfăcătoare.

6. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se realizează însă, întotdeauna, dintr-

o dată, ci poate fi precedată de alte înţelegeri sau dispoziţii legale care afectează libertatea
exprimării consimţământului părţilor. De aceea vom analiza în cele ce urmează:
promisiunea unilaterală (de vânzare sau de cumpărare); promisiunea bilaterală de
vânzare-cumpărare 12 ; pactul de preferinţă; dreptul de preempţiune.

Menţionăm că, spre deosebire de alte sisteme de drept 13 , legea română nu reglementează
în mod expres nici una dintre formele promisiunii de vânzare sau de cumpărare. Ele sunt
însă admise în practică în temeiul libertăţii contractuale, fiind unul dintre domeniile în
care jurisprudenţa şi doctrina s-au manifestat exemplar ca adevărate izvoare de drept 14 .

7. Promisiunea unilaterală de a vinde este contractul (unilateral) prin care o parte,

numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită beneficiar, să-i vândă un
anumit bun în ziua când acesta se va hotărî să-l cumpere. Este posibilă şi o promisiune
unilaterală de a cumpăra, mai rar întâlnită în practică.

Spre deosebire de simpla ofertă, act juridic unilateral, promisiunea unilaterală de a vinde
este o convenţie, un acord de voinţe. Ea produce consecinţe practice deosebite de ale
ofertei. Astfel, dacă oferta poate fi retrasă oricând înainte de acceptarea ei de către
persoana căreia i-a fost adresată, promisiunea unilaterală de vânzare nu poate fi retrasă
dacă beneficiarului i s-a acordat un termen înăuntrul căruia poate să opteze. În absenţa
convenirii unui termen, promitentul îi poate cere beneficiarului promisiunii să opteze
înăuntrul termenului general de prescripţie, care curge de la încheierea promisiunii.

Promisiunea de vânzare este, de fapt, un antecontract (precontract), care dă naştere unei

obligaţii de a face în sarcina promitentului: aceea de a vinde beneficiarului bunul, dacă
acesta se va decide să-l cumpere 15 . De pildă, locatorul-proprietar al unui bun închiriat
promite chiriaşului ca la sfârşitul contractului sau la un alt termen să-i vândă bunul. De
precizat că o asemenea convenţie nu este nulă pentru că ar fi afectată de o condiţie pur
potestativă (opţiunea cumpărării fiind la discreţia beneficiarului), întrucât art. 1010
C.civ., care declară nulă obligaţia contractată sub condiţie potestativă, vizează obligaţia
contractată sub o asemenea condiţie din partea debitorului, or aici, beneficiarul
promisiunii este creditor al obligaţiei.

Promitentul se angajează chiar de la început să vândă. În consecinţă, el trebuie să aibă

capacitatea necesară pentru înstrăinare. Pe de altă parte, beneficiarul acceptă promisiunea
fără a-şi da consimţământul pentru cumpărare. El are deci un drept de opţiune. Nu este
necesar ca beneficiarul să aibă capacitate de cumpărare înainte de momentul opţiunii.
Este obligat însă ca, pentru valabilitatea vânzării, în momentul acordului de voinţă să aibă
capacitate de a cumpăra.

Uneori, în schimbul promisiunii ce i s-a făcut, beneficiarul plăteşte o sumă de bani,

denumită „indemnizaţie de aşteptare” (imobilizare), care nu valorează însă asumarea unei
obligaţii din partea sa de a cumpăra. O asemenea clauză este valabilă. Soarta acestei sume
de bani variază apoi în funcţie de atitudinea beneficiarului promisiunii: dacă acceptă,
suma se va imputa asupra preţului vânzării, dacă nu acceptă, va rămâne promitentului, ca
preţ al aşteptării 16 .

Dacă în interiorul termenului de opţiune, promisiunea este acceptată, în principiu,

vânzarea devine perfectă în acel moment 17 , cu excepţia cazului când, datorită naturii
bunului ce formează obiectul promisiunii – de exemplu, un teren – pentru validitate se
cere îndeplinirea formei autentice 18 .
În ipoteza în care promitentul îşi retrage promisiunea înaintea împlinirii termenului,
acesta poate fi obligat la plata unor daune-interese, în măsura în care beneficiarul
dovedeşte că i s-a cauzat un prejudiciu 19 . Dacă în acelaşi interval, promitentul a înstrăinat
bunul promis unei alte persoane decât beneficiarul, în principiu, din cauza faptului că s-a
născut doar o obligaţie de a face în sarcina promitentului, nu se poate aduce atingere
drepturilor dobândite de terţ, bineînţeles, cu excepţia cazului când se probează existenţa
unei conivenţe frauduloase între promitent şi terţul dobânditor (fraus omnia corrumpit).
Pentru o asemenea ipoteză, soluţia va fi constatarea nulităţii absolute a contractului dintre
promitent şi terţ pentru cauză ilicită 20 , bunul revenind în patrimoniul primului, pentru ca
beneficiarul să poată accepta.

În privinţa formei, promisiunea unilaterală de vânzare este o convenţie consensuală,

putând fi dovedită cu orice mijloc de probă, în condiţiile art. 1191 şi urm. C.civ.

Menţionăm, de asemenea, că Legea nr. 7/1996 permite, în art. 41, notarea în cartea
funciară a intenţiei de a înstrăina un imobil, înscriere ce se poate face la cererea
promitentului-vânzător, ca proprietar.

8. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu este nici ea reglementată în Codul

nostru civil 21 ; utilitatea acesteia este însă necontestată, dovadă fiind bogata practică
judiciară existentă în materie. Promisiunea sinalagmatică este un antecontract 22 prin care
ambele părţi, numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător, se obligă (obligaţii de a
face) ca în viitor să încheie contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile stabilite şi cu
îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege. De pildă, părţile convin ca în viitor, de
regulă într-un anumit termen, să se prezinte la un birou notarial pentru
înstrăinarea/dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren. O frecventă aplicare
practică a cunoscut instituţia antecontractului după restrângerea treptată, începând cu anii
’50, a circulaţiei juridice a imobilelor 23 .

Prin antecontractul astfel convenit nu se transmite dreptul de proprietate. De aceea, în

cazul încălcării obligaţiei de a face asumate, oricare dintre părţi poate cere instanţei ca în
baza art. 1073 şi art. 1077 C.civ. (conform principiului executării în natură a obligaţiilor
şi a reparării în natură a prejudiciului) să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract
de vânzare-cumpărare şi care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul
proprietăţii de la data când rămâne definitivă 24 . Recent, prin art. 5 alin. (2) din Titlul X al
Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut, in terminis, posibilitatea instanţelor de a pronunţa
hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare 25 având ca obiect
derivat un teren, în ipoteza în care una din părţile antecontractului nu îşi execută obligaţia
de a face.

Pentru admisibilitatea unei atare acţiuni trebuie însă să fie îndeplinite anumite condiţii, şi
anume: să existe un antecontract valabil încheiat 26 ; antecontractul să fie dovedit potrivit
dreptului comun 27 ; una din părţi să refuze autentificarea actului; reclamantul să-şi fi
îndeplinit obligaţiile (aşa-numitele clauze anticipatorii sau accesorii, cum ar fi predarea
bunului 28 , respectiv plata preţului) asumate prin antecontract; promitentul-vânzător să fie
proprietar al bunului 29 , iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun
la data pronunţării hotărârii. Menţionăm că în Proiectul Codului civil, art. 1293
reglementează promisiunea de vânzare şi consacră posibilitatea pronunţării unei hotărâri
care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite,
dreptul la acţiune fiind supus unei prescripţii de 6 luni de la data la care contractul trebuia
încheiat.

De asemenea, este admisibilă acţiunea prin care, sub sancţiunea plăţii unor daune
cominatorii 30 (sumă de bani fixată la cererea creditorului, de către instanţă, pe o anumită
unitate de timp), partea recalcitrantă să fie obligată la executarea în natură, constând în
încheierea contractului. În urma modificării Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr.
138/2000, s-a instituit, prin art. 5803 alin. (1), şi posibilitatea pentru creditorul unei
obligaţii de a face, care nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul (cazul
obligaţiei de a consimţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la
care anterior se încheiase un antecontract), de a cere instanţei obligarea debitorului la
plata unei amenzi civile, al cărei cuantum poate varia între 200.000 şi 500.000 lei pe zi de
întârziere, în favoarea statului, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
La acestea se pot adăuga, după caz, şi daune-interese pentru acoperirea prejudiciilor
cauzate creditorului [art. 5803 alin. (2) C.proc.civ.] 31 .

În fine, potrivit dreptului comun şi pentru că promisiunea bilaterală este o convenţie

sinalagmatică, partea care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţia asumată
poate solicita rezoluţiunea pentru neexecutare şi restabilirea situaţiei anterioare 32 . În
practica judiciară s-a admis că neprezentarea de către promitentul-vânzător a extrasului
de carte funciară, care să ateste lipsa vreunor sarcini ale imobilului, îl îndreptăţeşte pe
promitentul-cumpărător să refuze încheierea contractului şi să solicite rezoluţiunea
antecontractului 33 .

În principiu, părţile pot stipula expres facultatea de revocare unilaterală a contractului,

denumită clauză de dezicere, cu condiţia de a nu constitui o condiţie pur potestativă din
partea celui ce se obligă şi de a nu fi exercitată prin abuz de drept.

În materie de vânzare-cumpărare, o asemenea clauză este cunoscută sub denumirea de

„arvună penitenţială” 34 , deosebită de „arvuna confirmatorie”, care, în regulă generală,
este dovadă a perfectării contractului. Cadrul legal al arvunei sunt dispoziţiile art. 1297 şi
art. 1298 C.civ., potrivit cărora arvuna este numai un mijloc de constrângere la
executarea contractului, în temeiul căruia partea care nu este în culpă poate cere
executarea contractului, iar dacă renunţă la executare, câştigă arvuna.

Uneori însă, prin voinţa părţilor, arvuna este o clauză de dezicere (iar nu un mijloc de
constrângere la executarea convenţiei); în acest caz „fiecare parte se poate desista de
contract, aceea care a dat arvuna abandonând-o, iar aceea care a primit-o restituind-o
îndoit” 35 .

Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, nu orice sumă de bani ce se
plăteşte cu ocazia perfectării unui contract are caracter de arvună, ci o astfel de sumă
poate avea şi semnificaţia unui avans din preţul care trebuie plătit, adică ea poate
constitui un început de executare a contractului 36 . Arvuna constituie o convenţie
accesorie, pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării unei vânzări. Ea trebuie să
rezulte din manifestările exprese de voinţă ale părţilor, în sensul că au dat acest caracter
sumei de bani primite la încheierea înţelegerii. În lipsa unei convenţii de arvună, suma
primită în vederea vânzării trebuie considerată acont, adică parte din preţ, care, în caz de
nerealizare a vânzării, urmează să fie restituit 37 .

Tot astfel, clauza de arvună poate să funcţioneze şi ca o adevărată clauză penală, prin
care părţile fixează anticipat cuantumul daunelor-interese ce sunt datorate în cazul
neexecutării obligaţiilor asumate prin convenţia principală pe care o însoţeşte. Nimic nu
se opune însă ca părţile contractante să prevadă restituirea „întreită” a arvunei,
prevederile art. 1298 C.civ. având un caracter supletiv, iar nu imperativ 38 .

Dacă în contract s-a prevăzut o clauză de dezicere în favoarea uneia sau a ambelor părţi,
instanţa nu mai poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract 39 .

9. Drept comparat. Cele mai vechi şi subtile analize privind antecontractele s-au semnalat
în doctrina germană şi în cea italiană din secolul al XIX-lea 40 : antecontractul este o
convenţie prin care părţile se angajează să încheie în viitor un contract; dând naştere unei
obligaţii de a contracta, este el însuşi un contract, care se deosebeşte de simpla ofertă sau
de simplele discuţii, chiar dacă acestea îmbracă forma scrisă 41 . Ulterior, aceste
preocupări au avut un semnificativ ecou şi în Franţa 42 .

În privinţa stadiului legislaţiei, sunt de semnalat câteva dispoziţii. Astfel, în Italia, potrivit
art. 1351 C.civ., antecontractul, denumit contratto preliminare, este nul dacă nu îmbracă
aceeaşi formă pe care legea o prevede pentru validitatea contractului definitiv.

În Germania se admite că un antecontract (Vorvertrag) care precede înstrăinarea unui

imobil trebuie încheiat în formă autentică [§ 311b alin. (1)]; cu toate acestea, dacă
acordul urmat de înscrierea în cartea funciară au avut loc, conţinutul contractului este
valabil. Menţionăm că preluând teoria culpa in contrahendo 43 , soluţiile jurisprudenţei şi
cele câteva dispoziţii disparate de până atunci, Legea de modernizare a dreptului
obligaţiilor (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002) a introdus, cu valoare de generalitate, în
§311 alin. (2) şi (3) BGB, răspunderea pentru începerea tratativelor sau a unor contracte
preliminare asemănătoare; existenţa unor asemenea raporturi obligaţionale
precontractuale poate conduce la acordarea daunelor-interese în favoarea părţii inocente,
în cazul neîncheierii contractului 44 . După modelul german a fost elaborat şi Codul civil al
Georgiei din anul 1997, care în această materie a preluat, în art. 317 alin. (3), dispoziţia
corespunzătoare din BGB 45 . În Polonia, antecontractul este încadrat în categoria
contractelor numite, pentru validitatea lui fiind necesară, sub sancţiunea nulităţii,
precizarea termenului 46 . În Elveţia, antecontractul de vânzare-cumpărare a unor imobile
trebuie să fie autentificat 47 .

Cât priveşte sancţiunea refuzului uneia din părţi de a mai încheia contractul promis,
Codul civil italian conţine dispoziţii speciale (art. 2932). Astfel, sub denumirea
„Executarea specifică a obligaţiei de a încheia un contract”, textul legal stabileşte că,
dacă nu a fost exclus printr-o clauză prevăzută în titlu, se poate cere instanţei să pronunţe
o sentinţă care produce efectele contractului neîncheiat.

10. Pactul de preferinţă 48 este înţelegerea prin care una dintre părţi (proprietarul unui
bun) se obligă faţă de cealaltă parte (beneficiar), care acceptă această promisiune, ca în
cazul în care va vinde acel bun să-i acorde preferinţă la preţ egal. Observăm că diferenţa
esenţială între promisiunea unilaterală şi pactul de preferinţă rezidă în angajamentul
promitentului de a vinde bunul beneficiarului, în primul caz, şi în acordarea unei simple
priorităţi, în a doua ipoteză 49 . În caz de nerespectare a pactului, prin vânzarea bunului
către un terţ, beneficiarul poate solicita numai plata unor daune-interese, nefiind
îndreptăţit să ceară anularea acelui contract ori să intenteze acţiune în revendicare.
Desigur că, dacă dovedeşte participarea terţului dobânditor la fraudă, beneficiarul
promisiunii ar putea intenta o acţiune în nulitate absolută, conform art. 966 C.civ.

De precizat că în literatura juridică se admite validitatea pactului de preferinţă, întrucât,

deşi în acest caz condiţia potestativă este prezentă, ea este simplă, nu depinde doar de
voinţa promitentului, ci şi de împrejurări exterioare care l-ar determina în viitor să vândă
50
.

În practică, se încheie asemenea înţelegeri în sfera raporturilor de locaţiune, când pactul

se face în favoarea locatarului, în cazul dobândirii unui bun în coproprietate, când
copărtaşii îşi recunosc reciproc un drept de preferinţă sau în cazul unor contracte de
societate 51 .

Facem precizarea că atât în cazul promisiunii de vânzare, cât şi în cel al dreptului de

preferinţă, dreptul beneficiarului se poate transmite fie prin acte inter vivos (cesiune de
creanţă), fie prin moştenire. În schimb, obligaţia promitentului nu se poate transmite
decât pe cale succesorală.

11. Dreptul de preempţiune 52 constă în dreptul prioritar la cumpărare, recunoscut de lege

anumitor persoane, drept ce este de natură a afecta într-o oarecare măsura libertatea
consimţământului înstrăinătorului. Deseori, mecanismul răspunde unui interes general:
astfel, în trecut a fost recunoscut dreptul de preempţiune în favoarea statului la
dobândirea unor opere de artă cu valoare deosebită, de patrimoniu cultural; în vederea
prezervării fondului forestier se recunoaşte dreptul de preempţiune al statului în cazul
vânzării terenurilor cu vegetaţie forestieră [art. 45 alin. (6) din Legea nr. 46/2008 – Codul
silvic (M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008)]. Mecanismul preempţiunii poate, alteori, tinde
la protecţia unui interes privat; astfel este cazul dreptului prioritar de cumpărare
recunoscut chiriaşului în cazul în care locuinţa pe care o ocupă se pune în vânzare (art. 18
din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe). Instituţia nu este nouă în dreptul românesc 53 şi există şi în alte
legislaţii 54 .

Mecanismul se deosebeşte de o vânzare forţată: proprietarul nu este ţinut să vândă; în

cazul în care însă se hotărăşte să vândă, el este obligat de lege să acorde prioritate unei
anumite persoane (determinate sau determinabile).
În legislaţia noastră actuală, mai multe acte normative se referă la dreptul de
preempţiune. Vom întâlni astfel reglementări din domeniul exproprierii pentru cauză de
utilitate publică, al înstrăinării locuinţelor, al protejării monumentelor istorice etc.
Întrucât până recent o aplicaţie frecventă a dreptului de preempţiune se întâlnea în
domeniul terenurilor agricole, în raport cu principiul tempus regit actum, vom menţine
referirile la dispoziţiile Legii nr. 54/1998 ce reglementau un asemenea drept. Astfel cum
s-a mai amintit, prin efectul abrogării acestui act normativ (de Titlul X al Legii nr.
247/2005) de la intrarea în vigoare a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, vânzarea terenurilor agricole se va putea face liber, fără a fi necesară verificarea
intenţiei altor persoane de a cumpăra cu prioritate. Nimic nu se opune însă ca pe cale
convenţională, coproprietarii, vecinii sau alte persoane interesate să dobândească, în
raport cu proprietarul terenului, un drept prioritar de cumpărare.

Întrucât până la 25 iulie 2005 dreptul de preempţiune, în reglementarea Legii nr. 54/1998,
făcea parte din ordinea de drept, în cazul unor litigii vizând contracte de vânzare-
cumpărare încheiate anterior acestei date, vor trebui cunoscute şi aplicate vechile
reglementări, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

11.1. Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor prevedea, în art. 5 şi
urm., că în cazul în care proprietarul unui teren agricol situat în extravilan intenţionează
să-l vândă, au un drept prioritar la cumpărare coproprietarii, vecinii şi arendaşul.

11.1.1. Natură juridică. Fiind prevăzut în lege, dreptul de preempţiune, spre deosebire de
pactul de preferinţă, are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă. În măsura
în care s-a hotărât să vândă terenul agricol situat în extravilan, proprietarul acestuia este
obligat să respecte dreptul prioritar de cumpărare recunoscut de lege persoanelor
menţionate. Fiind concepută ca o restrângere a dreptului proprietarului de a dispune liber
de bunul său, reglementarea dreptului de preempţiune trebuie interpretată restrictiv. Mai
precizăm că dreptul de preempţiune, asemănător drepturilor reale, este opozabil erga
omnes; sancţiunea instituită de lege în cazul nerespectării sale va interveni indiferent de
buna sau reaua-credinţă a dobânditorului 55 .

11.1.2. Domeniul şi condiţiile de aplicare. Potrivit legii, dreptul de preempţiune are ca

obiect numai terenurile agricole situate în extravilan.

Întrucât, după modul de reglementare, rezultă că se exercită la preţ egal, înseamnă că

dreptul de preempţiune se poate exercita doar dacă înstrăinarea terenului are loc prin
vânzare, nu şi în alt mod, indiferent dacă ar fi vorba de contracte cu titlu oneros (renta
viageră, întreţinere, schimb) ori cu titlu gratuit. Cum pe bună dreptate s-a observat în
literatura juridică, de vreme ce nu există preţ, dreptul de preempţiune nu poate fi
recunoscut, ex lege, nici în cazul aducerii terenului ca aport într-o societate civilă sau
comercială 56 .

O altă condiţie de aplicare a dreptului de preempţiune este aceea ca prin vânzarea

proiectată să se intenţioneze înstrăinarea dreptului de proprietate asupra terenului, chiar şi
numai a nudei proprietăţi.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, dreptul de preempţiune trebuie recunoscut,
indiferent de persoana proprietarului-vânzător, deci chiar dacă ar fi vorba de terenuri
aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

11.1.3. Titularii dreptului de preempţiune sunt: coproprietarii terenului agricol,

proprietarii vecini ai terenului ce urmează a fi vândut 57 , precum şi arendaşii, indiferent că
sunt persoane fizice sau persoane juridice. Articolul 5 din lege nu prevede expres o
ordine de preferinţă între titularii dreptului de preempţiune. De aceea s-au exprimat
diferite opinii. Pornind de la raţiunea instituirii acestei restrângeri a dreptului
proprietarului, apreciem că sancţiunea prevăzută de lege (anularea vânzării) nu va opera
decât dacă s-a optat în favoarea unui cumpărător care nu este titular al dreptului de
preempţiune 58 .

11.1.4. Modul de exercitare a dreptului de preempţiune. Potrivit Legii nr. 54/1998,

proprietarul terenului ce urmează a fi vândut va înregistra oferta de vânzare 59 la consiliul
local al localităţii de la locul situării terenului. Secretarul consiliului local are obligaţia ca
în aceeaşi zi să o afişeze la sediul primăriei. Asupra acestei oferte titularii dreptului de
preempţiune trebuie să se pronunţe în termen de 45 de zile de la afişare, arătând şi preţul
oferit. Ca natură juridică, aceasta este o veritabilă ofertă de cumpărare, ce urmează
regulile dreptului comun. Legea prevede că, dacă în acest interval îşi exercită mai mulţi
titulari dreptul, proprietarul are dreptul de a alege pe unul dintre ofertanţi 60 .

Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preempţiune nu este convenabil proprietarului-

ofertant (nu acceptă oferta de cumpărare), acesta este liber să încheie contractul de
vânzare-cumpărare cu un alt cumpărător, numai dacă preţul oferit şi plătit de acest
cumpărător este mai mare decât cel oferit de titularul dreptului de preempţiune.
Încheierea contractului cu un terţ la un preţ mai mic ori chiar egal cu cel propus de
titularul dreptului de preempţiune este anulabilă [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 54/1998].

În ipoteza în care în termenul (de decădere) de 45 de zile nici unul dintre titularii
dreptului de preempţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul, proprietarul este
liber să încheie contractul cu oricine şi la orice preţ. Pentru a face dovada respectării
dreptului de preempţiune, legea prevede pentru proprietar obligaţia de a prezenta, cu
ocazia autentificării contractului, un înscris eliberat de secretarul primăriei, ce atestă
afişarea ofertei de vânzare.

Dacă oferta de vânzare este acceptată de unul dintre titularii dreptului de preempţiune la
un preţ convenabil pentru proprietar, această înţelegere are doar semnificaţia unui
antecontract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract valabil translativ de proprietate,
întrucât fiind un contract solemn, vânzarea-cumpărarea terenurilor nu este valabil
încheiată decât din momentul autentificării [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998].

11.1.5. Sancţiuni. Potrivit art. 14 din lege, înstrăinarea terenului cu încălcarea dreptului
de preempţiune se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului astfel încheiat. Faţă de
caracterul opozabil erga omnes al dreptului de preempţiune, spre deosebire de regimul de
drept comun al acţiunii în anulabilitate, se admite că ea poate fi intentată de titularul
dreptului de preempţiune, deşi acesta nu a fost parte în contract 61 . Desigur că, dacă
pentru a eluda dreptul de preempţiune, proprietarul terenului a recurs la simulaţie,
încheind în aparenţă un alt contract, cel interesat va trebui mai întâi să intenteze o acţiune
în declararea simulaţiei şi apoi să ceară anularea actului real, adică a vânzării-cumpărării.
Dacă obţine câştig de cauză, terenul reintră în patrimoniul vânzătorului, care va trebui să
respecte dreptul de preempţiune. Acţiunea în anulare este prescriptibilă în termen de 3 ani
de la data la care cel îndreptăţit a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare sau simularea lui [art. 7 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă].

11.2. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică 62 prevede,
în art. 37, o altă aplicaţie a dreptului de preempţiune. Astfel, „în cazul în care lucrările
pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea
imobilului, expropriatul – fost proprietar – are un drept prioritar la dobândire, la un preţ
ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va
adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă
nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din
urmă poate dispune de imobil”.

Rezultă din această dispoziţie legală, mai întâi, că dreptul de preempţiune recunoscut
fostului proprietar există în toate cazurile în care expropriatorul (statul sau unităţile
administrativ-teritoriale) intenţionează să înstrăineze imobilul. Apoi, chiar în ipoteza în
care se doreşte înstrăinarea prin vânzare, dreptul de preempţiune al fostului proprietar
există, dar nu la preţ egal cu al altor potenţiali cumpărători, ci la un preţ preferenţial, ce
nu poate depăşi despăgubirea pentru imobilul expropriat, actualizată 63 .

În fine, ca procedură de exercitare, reţinem simplitatea acesteia: se notifică expropriatului

intenţia de înstrăinare, iar dacă acesta este interesat în a-şi redobândi fosta proprietate, va
trebui să răspundă acestei notificări în termen de 60 de zile.

11.3. Codul silvic – Legea nr. 46/2008 instituie dreptul de preempţiune al statului în cazul
vânzării terenurilor cu vegetaţie forestieră, al enclavelor din fondul forestier şi al
terenurilor limitrofe acestora 64 . Astfel, art. 45 alin. (6) C. silvic prevede că statul, prin
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, are un drept de preempţiune în
cazul tuturor vânzărilor de bunăvoie sau silite, la preţ şi în condiţii egale, ce au ca obiect
enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestora, precum
şi terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră 65 .

Ca modalitate de exercitare, Codul silvic prevede că proprietarul este obligat să

încunoştinţeze în scris unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul, despre
intenţia de vânzare. Dacă în termen de 30 de zile nu s-a exercitat, dreptul de preempţiune
încetează.

Sancţiunea prevăzută pentru nerespectarea dreptului de preempţiune este nulitatea

absolută a contractului astfel încheiat, cu efectul reîntoarcerii terenului în proprietatea
vânzătorului.
11.4. În corelaţie cu contractele de închiriere a locuinţelor şi inspirat de alte legislaţii
europene, legiuitorul român a instituit prin O.U.G. nr. 40/1999 privind protec- ţia
chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe 66 un drept de
preempţiune în favoarea chiriaşului (art. 18-21) 67 .

Oferta de vânzare (chiar implicită, sub forma refuzului proprietarului de a reînnoi

contractul de închiriere) trebuie să cuprindă preţul solicitat de proprietar, sub sancţiunea
nulităţii absolute a vânzării. Se mai prevede că oferta de vânzare a imobilului ocupat de
chiriaşi este irevocabilă până la expirarea perioadei de închiriere.

Dacă locuinţa a fost vândută unui terţ în condiţii sau la un preţ mai avantajos decât cel
prevăzut în oferta adresată chiriaşului care nu a acceptat această ofertă, chiriaşul se poate
subroga în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia preţul vânzării în termen de 60 de
zile de la notificarea contractului de vânzare-cumpărare [art. 19 alin. (1)]. Se consacră
astfel, ca o noutate în legislaţia noastră, repararea în natură a prejudiciului suferit în
această situaţie de chiriaş, permiţând acestuia să se subroge în drepturile cumpărătorului.
Pentru a da eficienţă dispoziţiei, legea prevede că proprietarul este obligat să-i notifice
chiriaşului contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la locuinţa ocupată cu
contract de închiriere.

Aceeaşi procedură se aplică şi pentru ipoteza în care proprietarul vinde locuinţa înainte
de expirarea termenului prevăzut în contractul de închiriere.

11.5. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici
şi mijlocii recunoaşte, de asemenea, un drept de preempţiune în favoarea întreprinderilor
mici şi mijlocii pentru dobândirea activelor disponibile ale societăţilor comerciale şi
companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome aflate
în vecinătatea imediată a lor [art. 12 lit. e)] 68 .

11.6. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 247/2005 şi ulterior republicată 69 ) prevede, în art. 17, pentru anumiţi locatari un drept
de preempţiune pentru imobilul pe care îl ocupă cu contract de închiriere, restituit fostului
proprietar. Este vorba despre imobile ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din
sistemul de stat, imobile ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din
sistemul public, de imobile ocupate de instituţii publice (administraţii financiare,
trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete,
judecătorii, tribunale, curţi de apel, sedii de poliţie şi inspectorate judeţene, sedii vamale,
arhive naţionale, direcţii judeţene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi,
consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare), imobile ocupate de instituţii culturale
(teatre, opere, biblioteci, muzee), imobile ocupate de sedii ale partidelor politice legal
înregistrate 70 . Legea prevede pentru această ipoteză un termen de 90 de zile în care, sub
sancţiunea decăderii, dreptul poate fi exercitat, termen ce curge de la primirea notificării
privind intenţia de vânzare, prin executorul judecătoresc. Pe de altă parte, în cazul
vânzării cu încălcarea dreptului de preempţiune, sancţiunea prevăzută este nulitatea
(absolută). Potrivit art. 42 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, beneficiază de dreptul de
preempţiune şi chiriaşii din imobilele cu destinaţia de locuinţe, ca şi deţinătorii cu titlu
valabil ai imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, în ipoteza în care imobilele
nu se restituie persoanelor îndreptăţite, rămânând în administrarea actualilor deţinători.

Aceleaşi dispoziţii ale art. 17 din lege se aplică şi în cazul în care pe terenurile preluate
abuziv au fost adăugate noi corpuri clădite, de sine stătătoare, astfel că fostului proprietar
i se restituie clădirea iniţială. Potrivit unui nou articol introdus prin Legea nr. 247/2005,
în acest caz există un drept de preempţiune reciproc pentru deţinătorii clădirii iniţiale şi
cei ai clădirilor adăugate.

11.7. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice 71 instituie şi ea un

drept de preempţiune. Articolul 4 alin. (4) din lege prevede că monumentele istorice
aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai
în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al statului român, prin Ministerul
Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice casate în grupa A, sau prin serviciile
publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istrice
clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale, sub sancţiunea nulităţii
absolute a vânzării. Alineatele următoare ale art. 4 reglementează modul de exercitare a
acestui drept. Astfel, proprietarii care intenţionează să vândă un imobil clasificat ca fiind
monument istoric au obligaţia de a înştiinţa în scris direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniu cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, care le vor
transmite Ministerului Culturii şi Cultelor. De la data înregistrării acestei înştiinţări, curge
termenul de 25 de zile prevăzut de art. 4 alin. (7) pentru exercitarea dreptului de
preempţiune pentru stat. După expirarea acestui termen, legea prevede începerea unui alt
termen, de 15 zile, pentru exercitarea dreptului de către autorităţile publice locale, în
ipoteza în care statul nu şi-a manifestat opţiunea de cumpărare.

11.8. Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de

război 72 prevede că bunurile la care se referă, aflate în proprietate privată, pot face
obiectul circuitului civil, cu menţinerea destinaţiei. Articolul 9 din lege reglementează, la
rândul său, un drept de preempţiune. Astfel, potrivit art. 9 alin. (2), imobilele pe care sunt
amplasate mormintele şi operele comemorative de război, aflate în proprietatea
persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi vândute numai în condiţiile
exercitării dreptului de preempţiune al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale,
după caz, prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a
vânzării. Fac excepţie imobilele cu destinaţie de locuinţă pe care sunt amplasate plăci
comemorative.

Proprietarii, persoane fizice sau juridice, care intenţionează să vândă imobilele pe care
sunt amplasate morminte ori opere comemorative de război vor înştiinţa în scris consiliul
local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărui rază se află imobilul în cauză [art. 9
alin. (3)].

Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale vor transmite Oficiului Naţional

pentru Cultul Eroilor înştiinţarea prevăzută la alin. (3), în termen de 7 zile de la primirea
acesteia [art. 9 alin. (4)].
Potrivit art. 9 alin. (5), termenul de exercitare a dreptului de preempţiune al statului este
de 30 de zile de la data înregistrării înştiinţării prevăzute la alin. (3) la Oficiul Naţional
pentru Cultul Eroilor, iar conform art. 9 alin. (6), în cazul în care Oficiul Naţional pentru
Cultul Eroilor nu îşi exercită dreptul de preempţiune în termenul prevăzut la alin. (5),
acest drept se transferă autorităţilor administraţiei publice locale, care îl pot exercita într-
un termen de 15 zile, calculat de la expirarea termenului prevăzut la alin. (5).

M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1980, p. 102.
2

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 24.

3

O speţă devenită celebră în Franţa (nu doar prin durata procesului, din anul 1972 până în
anul 1987) a dat ocazia instanţelor să sublinieze că eroarea asupra substanţei lucrului
vândut vizează nu doar materialul din care este confecţionat, ci şi calităţile care ţin de
autenticitate şi de originea bunului. A fost admisă astfel, prin decizia din 13 decembrie
1972 a Tribunalului Paris (menţinută în exercitarea căilor de atac), acţiunea vânzătorilor,
care au încasat un preţ de 2.200 franci francezi de la cumpărător (în locul căruia s–a
substituit, prin exercitarea dreptului de preempţiune, Reuniunea muzeelor naţionale)
pentru un tablou expus apoi la Muzeul Luvru ca opera lui Nicolas Poussin. Motivul
admiterii: eroarea vânzătorilor asupra substanţei bunului. A se vedea, pe larg, în Dalloz,
Paris, 1978, p. 601, cu notă de Malinvaud. De menţionat că ulterior pronunţării acestei
decizii, în Franţa a fost adoptată o reglementare (Decretul din 3 martie 1981 privind
operele de artă) care prevede că indicarea numelui artistului, urmat imediat de titlul
operei antrenează, în lipsa unei excluderi exprese, garanţia de autenticitate a operei.
4

Într–o decizie recentă, Curtea de casaţie din Franţa, secţia 1 civilă, în interpretarea art.
1112 C.civ. francez, (echivalentul art. 956 C.civ. român) a hotărât că pentru a exista
violenţă morală nu este suficientă invocarea unor circumstanţe socio–economice
generale, ci trebuie dovedit că, în concret, cealaltă parte contractantă a profitat de această
conjunctură, „smulgând” consimţământul, în sensul art. 953 C.civ. A se vedea decizia din
3 aprilie 2002, comentată de J–P. Gridel, în Le Dalloz nr. 23/2002, p. 1860 şi urm.
5

Întrucât vânzătorul, ca profesionist, a ascuns, prin manopere dolosive, cumpărătorului

adevăratul an al fabricaţiei autoturismului vândut (relevant pentru posibilitatea de
înmatriculare în circulaţie), instanţa a admis acţiunea în anulare a convenţiei, soluţie
menţinută în recurs. În acest sens, a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
1574/1997, în Dreptul nr. 2/1998, p. 130.
6

De pildă, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 135 şi urm.; G. Boroi, op. cit., p. 161 şi urm.
În practică, a fost anulat un contract de vânzare–cumpărare a unui teren, ca fiind încheiat
într–un moment de iritare extremă (ab irato). A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr.
1275/1998, apud P. Perju, Dreptul nr. 6/1999, p. 120.
7

A se vedea şi D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a

vânzării–cumpărării, în R.D.C. nr. 7–8/1999, p. 50–58.
8

P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi practica judiciară, în R.R.D. nr.
9/1982, p. 36.
9

Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 20 decembrie 1995, în Bull. civ. III, nr. 268.
10

În acest sens, a se vedea: Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et
commerciaux, ed. a 5–a, Dalloz, Paris, 2001, nr. 214; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, Droit
de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, nr. 4634; J. Huet, Responsabilité
contractuelle et responsabilité délictuelle, teza, Paris II, 1978, vol. 1, nr. 282.
11

În acest sens, a se vedea: art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007; Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, republicată în M. Of. nr. 347
din 6 mai 2008.
12

Ne–am ocupat încă din perioada studiilor universitare de această problematică. În acest
sens, a se vedea C. Albulescu, Examen teoretic al practicii judiciare în materia
antecontractului de vânzare–cumpărare a imobilelor (lucrare de licenţă), coord. prof. Fr.
Deak, susţinută în iunie 1986 la Facultatea de drept, Universitatea din Bucureşti, 1986
(nepublicată).
13

De pildă, a se vedea: art. 1589 C.civ. francez, art. 389 C.civ. polonez, art. 1351 C.civ.
italian, art. 216 alin. (2) Codul elveţian al obligaţiilor.
14

A se vedea A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, C. Surdu, Contribuţia practicii

judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, Bucureşti,
1973 (vol. I), 1978 (vol. II).
15

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 561/1949, în J.N. nr. 5–6, 1949, p. 608. „Promisiunea
de vânzare nu transferă proprietatea, ci dă naştere numai unor obligaţii cu caracter
personal pentru una dintre părţi, cealaltă parte păstrându–şi libertatea de a decide”. A se
vedea şi D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra, în R.D.C. nr.
9/1999, p. 36–49.
16

A se vedea şi: F. Collart Dutilleul, Les contrats préparatoires à la vente d’immeubles,

teză, Syrey, Paris, 1988, p. 55–57; Fr. Deak, op. cit., p. 24.
17

În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 20; D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit.,
p. 26. În sensul că pentru a fi valabil ca şi contract de vânzare–cumpărare, este nevoie de
încă o manifestare de voinţă din partea promitentului, a se vedea C. Turianu, Contracte
speciale, în O. Ungureanu, Al. Bacaci, C. Turianu, C. Jugastru, Principii şi instituţii de
drept civil, curs selectiv pentru licenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 269, 270.
18

A se vedea: T. Dârjan, Antecontractul de vânzare–cumpărare, Dreptul nr. 3/2000, p. 55 şi

urm.; E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 146–
151.
19

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 22, 23.

20

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1732/1957, în Repertoriu I.

21

În art. 81 pct. 10 din Decretul–lege nr. 115/1938 se regăseşte însă o trimitere la acest act
juridic: „se vor putea nota în cartea funciară: (...) 10. promisiunea stipulată prin convenţia
de a încheia un contract în viitor”.
22

Şi în opinia noastră, cei doi termeni pot fi consideraţi sinonimi. A se vedea B.

Dumitrache, Antecontractul de vânzare–cumpărare şi promisiunea sinalagmatică de
vânzare–cumpărare (II), Dreptul nr. 2/2002, p. 53.
23

Astfel, au fost: Decretul nr. 151/1950, Decretul nr. 221/1950, Decretul nr. 144/1958,
Legea nr. 19/1968, Legea nr. 58/1974, Legea nr. 59/1974. Pentru alte explicaţii de ordin
istoric, a se vedea: D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislative postrevolu(ionare
asupra circulaţiei imobilelor proprietate particulară, Dreptul nr. 6/199, p. 23; Idem,
Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii sinalagmatice de vânzare–cumpărare, în
P.R. nr. 1/2002, p. 229 urm.; P. Perju, Practică judiciară civilă comentată şi adnotată, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1999, p. 139–143.
24

În acest sens, de pildă, a se vedea: V. Stoica, Fl. Baias, Executarea silită a

antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr.
144/1958, Dreptul nr. 3/1992, p. 14; Fr. Deak, op. cit., p. 22; C.S.J., decizia civilă nr.
2614/1991, Dreptul nr. 8/1992, p. 80.
25

Dispoziţia legală invocată este aplicabilă nu numai contractului de vânzare–cumpărare, ci

şi altor contracte susceptibile de antecontract (schimb, întreţinere, rentă viageră).
26

Fiind un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate a oricărei convenţii:

consimţământ valabil, capacitate, obiect (de exemplu, determinarea preţului viitorului
contract), cauza (morală). În doctrină, a se vedea M. Mureşan, Particularităţile condiţiilor
de fond ale validităţii antecontractului, în S.U.B.B. nr. 1/1988, p. 63. Cu privire la
determinarea preţului, a se vedea C.S.J, secţia civilă, decizia nr. 888/1995, în B.J. 1995,
Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 44. S–a reţinut că admisibilitatea acţiunii de validare a
unui antecontract de vânzare–cumpărare este condiţionată de existenţa unui înscris din
care să rezulte obligaţia de înstrăinare şi modalităţile de plată a preţului; preţul
constituind un element de bază într–o convenţie de vânzare–cumpărare, menţionarea sa în
actul constatator este obligatorie. Cu privire la condiţia unei cauze morale în antecontract,
într–o speţă, la cererea concubinei–promitente, s–a constatat nulitatea absolută a
antecontractului prin care ea se obligase să vândă apartamentul său, ameninţată fiind de
promitentul–cumpărator cu întreruperea relaţiilor de concubinaj. A se vedea: C.A.
Ploieşti, decizia civilă nr. 211/1998, în Culegere de practică judiciară, semestrul I 1998,
Ed. Lumina Lex,, 1998, p. 198, 199; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3639/2000, în P.R.
nr. 1/2001, p. 137–139.
27

A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 172/1994, decizia civilă nr. 705/1994, cu
comentariu de P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p. 47, 48.
28

Considerăm şi noi că aceasta îi conferă promitentului–cumpărător un titlu locativ, el

neputând fi evacuat din locuinţa ce face obiectul antecontractului, pentru lipsa de titlu. În
acelaşi sens, a se vedea M. Mureşan, op. cit., 1999, p. 143.
29

Astfel, într–o speţă, corect s–a respins acţiunea, reţinându–se că promitentul–vânzător nu

avea decât un drept de folosinţă asupra terenului, iar după intrarea în vigoare a Legii nr.
18/1991 a fondului funciar, terenul a fost restituit fostului proprietar (P. Perju,
comentariu Dreptul nr. 1/1998, p. 102).
30

De pildă, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 296; I. Lulă, Discuţii în legătură
cu problematica daunelor cominatorii, Dreptul nr. 9/1994, p. 22 şi urm; V. Mitea, Unele
consideraţii asupra situaţiei juridice a daunelor cominatorii, R.R.D.P. nr. 3/2007.
31

A se vedea B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţiei de a

face, în A.U.B., seria drept, 2003–I, p. 65. O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin
Legea nr. 219/2005 (M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005).
32

Am arătat cu un alt prilej că aceasta (rezoluţiunea parţială) putea fi singura acţiune

admisibilă în ipoteza în care, deşi antecontractul fusese încheiat în calitate de beneficiari
de două persoane, care plătiseră fiecare 1/2 din preţ, contractul autentic s–a încheiat doar
între promitentul–vânzător şi unul dintre promitenţii–cumpărători. A se vedea C.A.
Toader, Notă critică la sentinţa civilă nr. 951/1987 a Judecătoriei SAI, în R.R.D. nr.
9/1988, p. 57–61.
33

În acest sens, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia. nr. 1052 din 12 martie 2002
(nepublicată).
34

Pentru o discuţie privind antecontractul de vânzare–cumpărare însoţit de o clauză de

arvună cu caracter de dezicere, a se vedea: J. Kocsis, Unele consideraţii referitoare la
arvună şi la convenţia de arvună, Dreptul nr. 12/1998, p. 58; D. Chirică, Denunţarea
unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare–cumpărare în temeiul unei clauze de
dezicere sau al unei clauze rezolutorii, Dreptul nr. 3/2001, p. 27; A. Ionaşcu, M.
Mureşan, M. Costin, C. Surdu, op. cit., vol. 1, p. 150, 151; Al. Silvan, Validitatea unei
convenţii de arvună la o vânzare–cumpărare pentru care legea cere forma autentică, în
J.N. nr. 6/1959, p. 1109 şi urm.; D. Hozoc, Pactul comisoriu expres, ed. a III–a,
Bucureşti, 1926, p. 27.
35

D. Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VI, Iaşi, 1900, p. 297.

36

Trib. Suprem, secţia. civilă, decizia nr. 528/1969, în R.R.D. nr. 8/1969, p. 184; Trib.
Suprem, col. civ., decizia nr. 432/1966, în Culegere de decizii pe anul 1966, p. 98; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 907/1989, în Culegere de decizii pe anul 1989, p. 125.
37

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2604/1989, Dreptul nr. 8/1990, p. 78.
38

M. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2–a, p. 633.

39

A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2199/1992, în Probleme de drept din deciziile
Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1990–1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 51;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 179/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 85; C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 614 din 15 februarie 2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 66 şi urm. A se vedea şi
notele critice publicate în C.J. nr. 6/2002, p. 68 şi P.R. nr. 2/2004, p. 50.
40
Printre cele mai importante lucrări, a se vedea: Schmitz, Über den Vorvertrag bei
Consensualcontrakte, Erlangen, 1895; Rath, Vorvertrage nach den BGB, 1906; Gabba,
Contributo della doctrina della promesa bilaterale di contratto, Nuove questioni di
dir.civ., 1912, t. I, p. 117.
41

Problemele legate de înscrisurile ce consemnează discuţiile preliminare au fost grupate

sub denumirea de „teoria punctării”. A se vedea: Geller, Vorvertrag und Punktuation, în
Östereiches Centrallblatt, 1883, p. 133 şi urm.; mai recent, în doctrina franceză, A. Rieg,
La „punctation”. Contribution à l’étude de la formation succesive du contrat, în Études
offertes à A. Jauffret, Aix Marseille, 1974, p. 600.
42

De pildă, a se vedea: L. Boyer, Les promesses synalagmatiques de vente. Contribution à

la théorie des avants–contrats, în R.T.D. civ. 1949, p. 1–35; D. Mainguy, L’efficacité de
la retractation de la promesse de contracter, în R.T.D. civ. nr. 1/2004, p. 1. Pentru
introducerea în doctrina franceză a noţiunii de drepturi potestative, în legătură inclusiv cu
dreptul de opţiune al beneficiarului promisiunii de vânzare, a se vedea teza I. Najjar, Le
droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilateral, L.G.D.J.,
Paris, 1967.
43

Întemeietorul acestei teorii a fost Rudolph von Ihering (1861).

44

În acest sens, R. Schulze, în Hk–BGB/Schulze, p. 367, §311, nr. 12–32.

45

A se vedea L. Chanturia, Das neue Zivilgesetzbuch Georgienes: Verhältnis zum

deutschen Bürgerlichen Gesetzbuch, în Aufbruch nach Europa – 75 Jahre Max–Planck–
Institut für Privatrecht, Ed. J. Basedow, U. Drobnig, R. Ellger, K. Hopt, H. Kötz, R.
Kulms, E.–J. Mestmäcker, Mohr Siebeck, 2001, p. 903.
46

În acest sens, a se vedea J. Lowitzsch, T. Neusel, Der Vorvertrag im polnischen

Zivilrecht, în WiRO nr. 5/2002, p. 129 şi urm.
47
A se vedea Th. Guhl, Das schweitzerische Obligationenrecht, 9 Aufl, Schulthess, Zürich,
2000, art. 216 alin. (2) OR.
48

Pentru o tratare monografică, a se vedea M. Dagot, Le pacte de préférence, Ed. Litec,

Paris, 1988. Pentru dreptul german, a se vedea § 504 şi urm. BGB.
49

A se vedea D. Chirică, Pactul de preferinţă, în R.D.C. nr. 11/1999, p. 28 şi urm.; pentru

deosebirea faţă de contractele de negociere cu clauza de rezervă a bunului, a se vedea J.
Goicovici, Acordul de principiu, Dreptul nr. 4/2002, p. 58. De asemenea, a se vedea J.
Goicovici, Sancţionarea încălcării pactului de preferinţă, P.R. nr. 4/2008.
50

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,
Ed. All, 1997, p. 549.
51

Astfel, prin decizia din 6 iunie 2001, Curtea de Casaţie din Franţa, secţia I civilă, a
respins acţiunea prin care unul dintre asociaţi, care în urmă cu 9 ani încheiase un pact de
preferinţă cu asociatul său, ceruse să se constate nulitatea pactului (pe care între timp îl
încălcase, vânzând unui terţ). Instanţa supremă a reţinut două idei esenţiale pentru
regimul juridic al pactului de preferinţă: predeterminarea preţului contractului ce se va
încheia eventual nu este de natura pactului de preferinţă; stipularea unui termen nu este o
condiţie de validitate a pactului de preferinţă. A se vedea în R.T.D. civ. nr. 1/2002, cu
comentarii de P.–Y. Gautier (p. 115) şi J. Mestre, B. Fages (p. 88).
52

Etimologic, termenul provine din cuvintele latine prae – înainte şi emptio – cumpărare.
53

Purta numele, în vechiul drept românesc, de «protimisis». A se vedea D. Alexandresco,

Principiile dreptului civil român, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 190; V. Georgescu, Dreptul
de preempţiune, Ed. Academiei, 1969.
54

Pentru dreptul francez, a se vedea C. Saint–Alary–Houin, Le droit de préemption, teză,

L.G.D.J., Paris, II, 1979. Referitor la dreptul de preempţiune reglementat în forma iniţială
a Legii nr. 18/1991, a se vedea: Gh. Beleiu, Dreptul de preempţiune reglementat de Legea
nr. 18/1991 a fondului funciar, Dreptul nr. 12/1992, p. 3; D. Chirică, Consecinţele
modificărilor legislative postrevoluţionare asupra circulaţiei imobilelor proprietate
particulară, Dreptul nr. 6/1991, p. 30, 31.
55

A se vedea şi: I. Negru, D. Corneanu (I); G. Ilie, M. Nicolae (II), Discuţii în legătură cu
natura juridică a drepturilor de preempţiune, Dreptul nr. 1/2004, p. 23.
56

R. Popescu, Contractul de vânzare–cumpărare, în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B.

Dumitrache, coord. Fr. Deak, Gh. Beleiu, C. Bîrsan, Instituţii de drept civil. Curs selectiv
pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 293.
57

Este vorba de persoanele care sunt proprietare ale unor terenuri agricole (nu şi cu altă
destinaţie, de pildă, pentru construcţii sau forestier) învecinate cu terenul care se vinde.
Explicaţia este aceea care ţine de scopul reglementării legale: favorizarea concentrării
proprietăţilor agricole. A se vedea E. Chelaru, Dreptul de preempţiune reglementat de
Legea nr. 54/1998, Dreptul nr. 8/1998, p. 23.
58

În acelaşi sens, a se vedea: R. Popescu, op. cit., p. 308; D. Corneanu, I. Negru,

Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la dreptul de preempţiune reglementat
prin Legea nr. 54/1998, Dreptul nr. 7/1999, p. 34; Fr. Deak, 1999, p. 32, 33. Pentru o altă
opinie, a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 22; M. Nicolae, op. cit., p. 12.
59

Faţă de lipsa, din enumerarea legii, a unui element esenţial al ofertei, şi anume a preţului,
pe bună dreptate, în literatura juridică s–a considerat că în realitate este vorba de o simplă
declaraţie de intenţii. În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 33.
60

În literatura juridică s–a propus, pentru a proteja pe beneficiarul unei promisiuni de

vânzare a terenului, ca şi acesta să poată înregistra oferta de vânzare la consiliul local,
declanşând astfel mecanismul de exercitare a dreptului de preempţiune. Pentru discuţii pe
această temă, a se vedea: E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 193; I. Negru, Posibilitatea valorificării antecontractelor de vânzare–
cumpărare care s–au încheiat asupra terenurilor agricole din extravilan fără să fi fost
respectat dreptul de preempţiune, Dreptul nr. 12/2001, p. 59 şi urm.
61

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 36.

62

Reamintim că exproprierea a fost definită ca fiind actul puterii de stat competente, prin
care se realizează trecerea în proprietate publică a unor bunuri imobile proprietate
privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbul unei despăgubiri.
În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 61 şi urm. A se vedea şi: L. Giurgiu,
Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994, Dreptul nr. 2/1995, p. 17; Fl. Baias, B.
Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994, Dreptul nr. 4/1995, p. 18; V. Stoica,
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Dreptul nr. 5/2004, p. 28–76.
63

Este şi motivul pentru care, cu rigoarea şi acurateţea cunoscute, profesorul Fr. Deak a
evitat să califice acest drept ca drept de preempţiune. A se vedea nota 1, p. 38 din Tratatul
citat supra.
64

Cu privire specială la această categorie de terenuri, a se vedea şi O.U.G. nr. 226/2000

privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 66/2002, în prezent, abrogată prin Legea nr. 247/2005; H.G. nr.
796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin cumpărare schimb sau
donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia
Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică
a statului (M. Of. nr. 603 din 15 august 2002).
65

Pentru dezvoltări, a se vedea E. Chelaru, Dreptul de preempţiune reglementat de Codul

silvic, Dreptul nr. 6/1997, p. 15–28.
66

Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 241/2001 (M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001).
67

A se vedea şi R. Popescu, op. cit., p. 310–312.

68
Deşi legea anterioară nr. 133/1999 a fost abrogată prin Legea nr. 346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (M. Of. nr. 681 din 29
iulie 2004), dreptul prioritar la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome,
societăţilor/companiilor naţionale, precum şi ale societăţilor comerciale cu capital
majoritar de stat a fost menţinut. Articolul 12 lit. e) din Legea nr. 346/2004 prevede că în
termen de 30 de zile de la primirea unei solicitări în acest sens, entităţile vânzătoare
enumerate anterior vor organiza o primă licitaţie deschisă cu strigare, doar pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, iar în cazul neadjudecării, se poate organiza o altă licitaţie,
cu acces liber, conform reglementărilor în vigoare privind privatizarea.
69

M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.

70

Considerăm că într–un mod nepotrivit au fost excluşi din categoria beneficiarilor unui
drept prioritar de cumpărare (la preţ egal!) acei chiriaşi enumeraţi în Anexa nr. 2 lit. b)
pct. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată. Este vorba despre misiunile diplomatice,
oficiile consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale
acreditate în România, precum şi personalul acestora. Credem că interesul public al
statului român de a menţine relaţii cordiale cu reprezentanţii statelor terţe, care nu ar
trebui supuşi neliniştilor cauzate de încetarea contractelor de închiriere pentru sediile sau
reşedinţele lor, justifica includerea acestora printre beneficiarii dreptului de preempţiune
reglementat de Legea nr. 10/2001. O asemenea măsură legală se circumscria limitărilor
permise ale dreptului de proprietate, cuprinse în art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la
Convenţia europeană a drepturilor omului. A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. All Beck, 2005, p. 962–1059.
71

M. Of. nr. 407 din 24 iulie 2001. A se vedea, de asemenea, Legea nr. 182/2000,
modificată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Legea reglementează
un drept de preempţiune care se poate exercita de către stat, prin Ministerul Culturii,
numai în cazul vânzărilor publice ale unor bunuri mobile clasate în tezaur. Pentru detalii,
a se vedea R. Popescu, op. cit., Curs selectiv pentru licenţă, p. 303. Asemănător, Legea
nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale instituie un drept de preempţiune al statului în cazul
vânzării unor documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României [art.
15 alin. (2)].
72

M. Of. nr. 700 din 7 octombrie 2003.

Secţiunea a 3-a
Capacitatea părţilor contractului de
vânzare-cumpărare
12. Consideraţii generale. Parte componentă a capacităţii juridice civile, care constă în
aptitudinea unei persoane de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile,
capacitatea de a contracta este un element de validitate al oricărei convenţii, astfel cum
dispune art. 948 C.civ. Mai ales în ipoteza încheierii unor contracte translative de
proprietate, cum este cazul vânzării, trebuie observate atât regulile generale ce cârmuiesc
materia, cât şi cele special edictate.

13. Regula. Capacitatea de a contracta. a) Capacitatea de exerciţiu. Facem mai întâi

precizarea că în principiu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare reprezintă un
act de dispoziţie şi de aceea se cere îndeplinită condiţia capacităţii depline de exerciţiu
pentru ambele părţi contractante. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească) sau cu capacitate restrânsă pot încheia
contracte de vânzare-cumpărare numai prin reprezentantul legal, respectiv cu
încuviinţarea acestuia şi în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.

Totuşi, faţă de frecvenţa acestui contract în activitatea cotidiană, se admite, îndreptăţit, că

raportat la patrimoniul părţii contractante, vânzarea-cumpărarea poate reprezenta doar un
act de administrare sau de conservare ce poate fi încheiat şi de persoane fără capacitate
deplină de exerciţiu 1 .

b) Capacitatea de folosinţă. Potrivit art. 1306 C.civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu
le este oprit prin lege”. Deci, regula în privinţa încheierii contractului de vânzare-
cumpărare este capacitatea. Incapacitatea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare
reprezintă excepţia; de aceea, incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute în lege. Pe de
altă parte, interpretarea trebuie făcută restrictiv în privinţa cauzelor de incapacitate 2 .

Scopul instituirii unor incapacităţi este fie acela de a ocroti persoanele supuse
interdicţiilor, fie acela de a ocroti pe terţi sau acela de a ocroti interese generale ale
societăţii 3 . În raport cu scopul urmărit de legiuitor se va determina şi sancţiunea apli-
cabilă contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea incapacităţii: nulitatea
absolută, dacă s-a urmărit ocrotirea unui interes general, respectiv nulitatea relativă, dacă
s-a urmărit protecţia unei anumite persoane sau a unui cerc restrâns de persoane.

14. Incapacităţile speciale. Legea civilă a reglementat în materia vânzării-cumpărării

anumite interdicţii sau prohibiţii de a vinde şi de a cumpăra sau numai de a cumpăra,
instituite în general intuitu personae.

14.1. Vânzarea între soţi este interzisă ( art. 1307 C.civ. ) 4 . Menţionăm că în structura
Codului civil român, donaţia este reglementată înaintea contractului de vânzare-
cumpărare. Articolul 937 C.civ. prevede că donaţia dintre soţi este revocabilă. Pentru a
împiedica încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare (irevocabile) simulate,
legiuitorul a introdus această interdicţie, prezumând că abuzul de influenţă (determinat de
afecţiune) dintre soţi poate altera libertatea voinţei dispunătorului.

Pe de altă parte, prin instituirea acestei interdicţii se împiedică şi fraudarea intereselor

moştenitorilor rezervatari ai soţilor, ai beneficiarilor raportului donaţiilor, precum şi ale
creditorilor comuni ai soţilor 5 .

În plus, sunt apărate şi interesele creditorilor soţului vânzător, care ar putea fi fraudaţi
prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate sau fictive, prin care
înstrăinătorul caută să sustragă anumite bunuri de la urmărirea creditorilor chirografari 6 .

Interdicţia nu se aplică viitorilor soţi şi nici concubinilor sau persoanelor logodite.

Sancţiunea încălcării acestei prohibiţii este, în opinia majoritară 7 , nulitatea relativă a

contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă s-a recurs la simulaţie prin interpunere de
persoane.

Într-o altă opinie 8 se susţine că sancţiunea este nulitatea absolută, motivată de faptul că
este afectată capacitatea de folosinţă a soţilor.

Raţiunea pentru care – şi în opinia noastră – sancţiunea este doar nulitatea relativă, iar nu
cea absolută, rezidă în interesele ocrotite prin instituirea ei: interese private ale
soţului/soţiei, ale creditorilor sau ale moştenitorilor, iar nu interese generale, de ordine
publică.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă de oricare dintre soţi, de moştenitorii lor sau de
creditori şi se aplică regimul comun al nulităţii relative, astfel încât:

– nulitatea poate fi acoperită prin confirmare, ratificare de către foştii soţi, după
desfacerea căsătoriei sau de către moştenitorii soţului vânzător, după decesul acestuia;

– acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani, care pentru
creditorii soţilor curge de la încheierea contractului, iar pentru soţi şi succesorii lor de la
data desfacerii sau încetării căsătoriei [art. 14 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958].

14.2. Deşi se referă la interdicţia de a fi adjudecatari, Codul civil instituie, în art. 1308,
mai multe interdicţii de a cumpăra, care limitează libertatea de a contracta a anumitor
persoane, indiferent că este vorba de o cumpărare la licitaţie publică sau de una obişnuită.
Astfel:

a) tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atât timp cât socotelile
nu au fost date şi primite ( art. 1308 pct. 1 C.civ. ). Încălcarea acestei interdicţii se
sancţionează cu nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare.

b) mandatarii însărcinaţi să vândă un bun nu îl pot cumpăra ( art. 1308 pct. 2 C.civ. ).
Este vorba atât despre reprezentanţii legali, cât şi despre cei convenţionali, iar raţiunea
interdicţiei, valabilă şi pentru cele prevăzute la pct. 3 şi 4 ale art. 1308 C.civ., este aceea
de a evita conflictul de interese între calitatea de vânzător (care doreşte să vândă cât mai
scump) şi cea de cumpărător. Desigur că, în măsura în care interesele mandantului sunt
suficient protejate (de pildă, prin fixarea preţului de vânzare) sau când mandantul l-a
autorizat (mandat expres) pe mandatar să încheie acea operaţiune juridică, contractul se
poate încheia şi cu sine însuşi. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în
aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale stipulează că în
procura autentică încheiată în vederea vânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele
viitorului contract, inclusiv preţul, în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia sa vor avea
calitatea de cumpărători 9 .

c) administratorii bunurilor statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu

pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor ( art. 1308 pct. 3 C.civ. ).

d) funcţionarii publici şi cei din comisiile de licitaţii 10 nu pot cumpăra bunurile statului
sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, care se vând prin mijlocirea lor ( art. 1308 pct.
4 C.civ. ). Dacă aprecierile subiective sunt excluse (vânzare cu preţ fix), interdicţia nu
operează, nemaifiind întrunită raţiunea avută în vedere de legiuitor la instituirea
interdicţiei.

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare cu

încălcarea acestor interdicţii este, în ciuda formulării din textul art. 1308 C.civ., nulitatea
relativă. Desigur însă că, dacă bunurile vândute sunt proprietate publică, cumpărarea lor
este sancţionată cu nulitatea absolută, dar nu pe motiv de incapacitate, ci de
inalienabilitate.

e) judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot, conform art. 1309 C.civ. , deveni cesionari
(cumpărători) de drepturi litigioase în circumscripţia curţii de apel în care îşi desfăşoară
activitatea. În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie şi a procurorilor de la
Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, interdicţia se referă la întreg
teritoriul ţării.

Motivul de ordine publică (apărarea prestigiului justiţiei) al interdicţiei a determinat

interpretarea extensivă a textului. Astfel, în această materie, prin drepturi litigioase se
înţeleg nu doar drepturile ce fac obiectul unui proces aflat pe rolul instanţelor
judecătoreşti, în curs de soluţionare, dar şi drepturile în privinţa cărora se poate naşte în
viitor o contestaţie – dubius eventus litis. În plus, sancţiunea aplicabilă se consideră a fi
nulitatea absolută a contractului 11 .

Aceeaşi sancţiune credem că este aplicabilă şi în cazul încălcării interdicţiei prevăzute în

art. 43 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti 12 : este interzis
executorilor judecătoreşti să dobândească, direct sau prin persoane interpuse, pentru ei
sau pentru alţii, bunuri ce au făcut obiectul activităţii de executare silită 13 .

f) cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Potrivit art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituţie (revizuită în anul 2003), cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenu-rilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană 14 şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Interdicţia constituţională anterioară cu privire la străini şi apatrizi de a dobândi

proprietatea asupra terenurilor în România a fost întărită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr.
54/1998 15 . Interpretând această interdicţie, reţinem că nesocotirea ei se sancţionează cu
nulitatea absolută a contractului (fie el sincer sau simulat). Cerinţa cetăţeniei se cere a fi
îndeplinită la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Pe de altă parte, întrucât instituie o îngrădire, dispoziţiile legale în cauză trebuie

interpretate restrictiv. Astfel, persoanele fizice care au (şi) cetăţenia română pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, fie prin acte juridice inter vivos, fie
pe cale de succesiune, legală sau testamentară 16 . Considerăm că, dacă la data încheierii
contractului cumpărătorul avea cetăţenia română, pe care a pierdut-o ulterior, această
împrejurare nu afectează dreptul de proprietate legal dobândit anterior 17 .

Întrucât interdicţia vizează orice terenuri, indiferent că sunt intravilane sau situate în
extravilan, rezultă că în cazul dobândirii unei construcţii (cu privire la care interdicţia nu
operează), cumpărătorul cetăţean străin va avea un drept de proprietate asupra
construcţiei şi un drept de folosinţă pe toată durata existenţei acesteia asupra terenului
(drept de superficie).

Referitor la persoanele juridice străine, Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor prevedea expres, în art. 3 alin. (3), interdicţia dobândirii terenurilor în
România. Per a contrario, persoanele juridice române, chiar cu capital integral străin,
aveau capacitate deplină de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor,
bineînţeles, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

De menţionat că Legea nr. 54/1998 stabilea o derogare în privinţa investitorilor, prin art.
3 alin. (4), text potrivit căruia în cazul terenurilor care fac obiectul investiţiilor unor
persoane fizice sau juridice străine se aplică dispoziţiile privind regimul juridic al
investiţiilor străine 18 .

Pronunţându-se chiar anterior revizuirii Constituţiei, Curtea Constituţională a reţinut că

integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea acquis -ului comunitar
privitor la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi
de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români 19 .

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană prevede, în Anexa VII, printre

măsurile tranzitorii în materia liberei circulaţii a capitalurilor, posibilitatea pentru
România de a menţine în vigoare, timp de cinci ani de la data aderării, restricţiile stabilite
de legislaţia sa, existente la momentul semnării tratatului de aderare, cu privire la
dobândirea proprietăţii asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, de către resortisanţii
statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic
European (ASEE), nerezidenţi în România, precum şi de către societăţile constituite în
conformitate cu legislaţia altui stat membru sau a unui stat membru al ASEE şi care nu
sunt stabilite, şi nici nu au sucursală sau reprezentanţă pe teritoriul României. Iar în
privinţa terenurilor agricole, a pădurilor şi a terenurilor forestiere, România poate
menţine restricţiile existente la data semnării tratatului, timp de şapte ani de la data
aderării 20 .

În prezent, potrivit art. 3 din Titlul X, „Circulaţia juridică a terenurilor”, al Legii nr.
247/2005, „cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea
specială”. Observăm o interesantă evoluţie a voinţei legiuitorului, care, în reglementarea
acestei probleme, a trecut de la formula negativă [„nu pot dobândi (...)” – art. 41 alin. (2)
teza a II-a din Constituţia din 1991; art. 4 din Legea nr. 54/1998] la cea pozitivă [„pot
dobândi (...) numai în condiţiile (...)” – art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituţia revizuită
în 2003; respectiv „pot dobândi (...) în condiţiile prevăzute de legea specială” – art. 3 din
Titlul X al Legii nr. 247/2005]. Pentru respectarea art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie,
o asemenea lege va trebui să fie una organică 21 .

g) persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin licitaţie
publică (art. 535 C.proc.civ.) 22 . În privinţa vânzării prin licitaţie publică a bunurilor
mobile, art. 444 C.proc.civ. 23 prevede că după adjudecare, cumpărătorul este obligat să
depună de îndată întregul preţ (în numerar, prin ordin de plată sau orice alt instrument
legal de plată). Ca atare, în principiu, problema solvabilităţii nu se pune.

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 39. Acest principiu, potrivit căruia prin
excepţie, actele încheiate de minor produc efecte obligatorii faţă de ambele părţi, este
consacrat şi în dreptul englez. Astfel, art. 3 din Sale of Goods Act 1979 se referă la
„goods suitable to the condition in life of the minor (...) and to his actual requirements at
the time of the sale and delivery”, înţelegându–se prin acestea hrana, îmbrăcăminte,
medicamente, asigurarea locuinţei. Se consideră şi în jurisprudenţă că apărarea circuitului
civil trebuie să predomine în cazul unor asemenea acte de mică importanţă. În mod
asemănător se prezintă lucrurile şi în dreptul francez. A se vedea H. Kötz, Europäisches
Vertragsrecht, vol. I, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1996, p. 151, 152.
2

Această interpretare este deplin concordantă cu art. (6) alin. (1) din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice, text potrivit căruia nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. A se vedea şi
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (M.
Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000), aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 48/2002 (M.
Of. nr. 69 din 31 ianuarie 2002), modificată prin O.G. nr. 77/2003 (M. Of. nr. 619 din 30
august 2003), care sancţionează contravenţional refuzul de a vinde, închiria, acorda
împrumuturi etc. unor persoane sau grupuri de persoane, datorită apartenenţei la o
anumită rasă, naţionalitate, religie, vârstă, sex, orientare sexuală. În drept european, a se
vedea şi Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000, cu privire la implementarea
principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică (JO
L180 din 19 iulie 2000). Pentru un comentariu, C.E. Bârsan, Domeniul de aplicare al
directivelor europene referitoare la reglementarea interdicţiei discriminării în dreptul civil
(în limba germană), A.U.B. nr. 2/2007.
3

A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., ed. a VII–a, revizuită şi adăugită de M. Nicolae, P.
Truşcă, 2001, nr. 269, unde textele art. 1307–1309 C.civ., din materia vânzării–
cumpărării, sunt enumerate printre îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
cu caracter de protecţie, prevăzute în Codul civil.
4

De menţionat că în Franţa, textul corespondent al acestui articol (art. 1595 C.civ. francez)
a fost abrogat din anul 1986, considerându–se arhaică interdicţia.
5

A se vedea şi C. Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soţi, Dreptul nr. 9/1999, p.
35–37.
6

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 21.

7

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 552; Fr. Deak, op. cit., p.
31; D. Chirică, op. cit., p. 40; E. Safta–Romano, op. cit., p. 37.
8

R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 8; I. Zinveliu,
Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj–
Napoca, 1978, p. 54, 55; I. Urs, Sm. Angheni, op. cit., p. 17, 18.
9

Şi în plan european problema este privită într–un mod asemănător. A se vedea Principles
of European Contract Law , prepared by the Commission on European Contract Law, Ed.
Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law International, 2000, p. 200. Articolul 3:205
prevede că reprezentatul poate anula contractul încheiat de reprezentant, dacă există un
conflict de interese pe care terţul le cunoştea sau nu putea să le ignore; alin. (2) prevede
că se prezumă existenţa unui conflict de interese dacă reprezentantul a încheiat actul cu
sine însuşi sau prin dublă reprezentare; sancţiunea nu este aplicabilă dacă el
(reprezentatul) a consimţit la actul astfel încheiat ori dacă reprezentantul l–a informat
despre conflict şi n–a ridicat obiecţii într–un termen rezonabil.
10

În practică, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 219/1992, în B.J. 1990–1992, p.
49–51.
11

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 32.

12

M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000.

13

O altă incapacitate de a cumpăra (de fapt, mai largă, de dobândire prin acte între vii) a
fost instituită de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor (în prezent, abrogată). Potrivit legii, proprietatea funciară a dobânditorului nu
putea depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie (familie, în sensul
acestei interdicţii, înseamnă soţii si copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu
părinţii). În analiza acestei interdicţii, s–a arătat (R. Popescu, op. cit., p. 306) că se aplică
numai în privinţa terenurilor agricole, dar indiferent dacă sunt situate în intravilan sau în
extravilan. Dacă terenul dobândit (inclusiv prin contractul de vânzare–cumpărare)
depăşeşte limita de 200 ha, legea prevedea că actul juridic este reductibil până la limita
legală arătată. Datorită faptului că termenul de «reducţiune» nu este propriu folosit, în
realitate fiind vorba despre o nulitate absolută (parţială sau totală), s–a propus de lege
ferenda înlocuirea noţiunii de «reducţiune» din cuprinsul art. 2 alin. (2) cu aceea, corectă,
de «nulitate absolută» Cu privire la definiţia reducţiunii, a se vedea G. Boroi, op. cit., p.
232. În cazul terenurilor cu vegetaţie forestieră, potrivit O.U.G. nr. 226/2000 (abrogată
prin Legea nr. 247/2005), limita era de 100 ha de familie, sub aceeaşi sancţiune.
14

Potrivit Anexei VII a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană (M. Of. nr.
465 din 1 iunie 2005), sunt prevăzute perioade de tranziţie în privinţa dobândirii de către
străini a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Timp de 5 ani de la data aderării,
România poate menţine în vigoare restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la
momentul semnării Tratatului, cu privire la dobândirea proprietăţii asupra terenurilor
pentru reşedinţe secundare de către cetăţenii statelor membre UE şi ai Spaţiului
Economic European, precum şi timp de 7 ani, pentru dobândirea proprietăţii asupra
terenurilor agricole, a pădurilor şi terenurilor forestiere de către această categorie de
străini.
15

Deşi Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a fost abrogată expres prin
art. 8 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (ca şi O.U.G. nr. 226/2000 privind circulaţia
juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată, cu modificări şi completări, prin
Legea nr. 66/2002), referirile la dispoziţiile acesteia sunt utile în continuare, având în
vedere principiul neretroactivităţii legii şi tempus regit actum.
16

Prin Decizia nr. 408/2004 (M. Of. nr. 1054 din 15 noiembrie 2004), Curtea
Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 nu mai
sunt în vigoare, în măsura în care contravin art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituţie.
Ca atare, ridicarea interdicţiei de dobândire prin acte juridice inter vivos a dreptului de
proprietate asupra terenurilor de către străini şi apatrizi este condiţionată de aderarea
României la Uniunea Europeană sau de încheierea unui tratat internaţional, pe bază de
reciprocitate. În schimb, în privinţa dobândirii prin moştenire legală, din momentul
intrării în vigoare a Constituţiei revizuite, incapacitatea nu mai operează pentru
succesiunile deschise după această dată. De aceea a fost admisă excepţia de
neconstituţionalitate ridicată.
17

A se vedea şi C.–L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au

cetăţenia, respectiv naţionalitatea română de a fi titulare ale dreptului de proprietate
asupra terenurilor în România, Dreptul nr. 8/1998, p. 36–42.
18

Prin Legea nr. 241/1998 (M. Of. nr. 483 din 16 decembrie 1998), O.U.G. nr. 92/1997
privind stimularea investiţiilor directe a fost aprobată, cu modificări, în prezent fiind
parţial abrogată. În ordinea de idei care ne interesează aici, art. 6 prevedea că o societate
comercială, persoană juridică rezidentă sau nerezidentă, poate dobândi orice drepturi
reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activităţii sale, conform
obiectului societăţii, cu excepţia terenurilor, care pot fi dobândite numai de persoane
fizice sau juridice române. A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 43–45; C. Bîrsan, Drept
civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 124–128.
19

C.C., Decizia nr. 148/2003 (M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003). Precizăm că prin «acquis
comunitar» se înţelege acel set de reguli, principii politice, decizii judecătoreşti pe care
atât statele membre, cât şi statele candidate la aderare trebuie să le respecte, de natură a
asigura funcţionarea mecanismelor şi organelor Comunităţii. A se vedea şi E.S.
Tănăsescu, Comentariu la Decizia Curţii Constituţionale menţionată, în C.J. nr. 6/2003,
p. 50.
20

M. Of. nr. 465 din 1 iunie 2005.

21

Pentru alte consideraţii privind incapacitatea constituţională de care ne ocupăm, a se

vedea: V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, 2004, p.
290; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, 2005, p. 147 şi urm.
22

Articolul 535 C.proc.civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

23

După modificarea introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000. Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă a
fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 219/2005 (M. Of. nr. 609 din 14
iulie 2005).

Secţiunea a 4-a
Obiectul contractului de vânzare-
cumpărare
15. Noţiune. Potrivit art. 962 C.civ., „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă”. Când prestaţia se referă la anumite bunuri, acestea apar şi
ele ca obiecte derivate ale contractului.

Concretizând, la contractul de vânzare-cumpărare, convenţie sinalagmatică, obiectul este

dublu: pe de o parte, prestaţia vânzătorului în privinţa lucrului, iar pe de altă parte,
prestaţia cumpărătorului în ceea ce priveşte preţul. Obligaţiile părţilor vor fi analizate la
secţiunea privind efectele contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât ne vom referi
aici la dublul obiect derivat al contractului: lucrul şi preţul.

§1
Lucrul vândut
16. Condiţii pentru a putea forma obiect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil.
Condiţie de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, lucrul vândut trebuie să
îndeplinească mai multe cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau
determinabil, posibil şi licit; să fie proprietatea vânzătorului.

17. O primă cerinţă este aceea ca lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau
să poată exista în viitor. Potrivit art. 1311 C.civ., „dacă în momentul vânzării, lucrul
vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă”. Întrucât în acest caz vânzarea este lipsită de
obiect, sancţiunea nulităţii absolute se explică. Dacă însă în momentul vânzării lucrul
exista, dar era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a cere rezoluţiunea
contractului sau executarea părţii rămase din lucru, cu reducerea corespunzătoare a
preţului. Dreptul de opţiune al cumpărătorului nu trebuie să fie exercitat abuziv, în
aprecierea unui atare exerciţiu urmând a se avea în vedere atingerea sau nu a scopului
pentru care cumpărătorul încheiase contractul 1 .

Cu titlu general, art. 965 alin. (1) C.civ. prevede că lucrurile viitoare pot forma obiect al
obligaţiei. Textul este aplicabil şi în materie de vânzare-cumpărare, practica judiciară şi
doctrina admiţând vânzarea bunurilor viitoare (de pildă, fructele unei livezi, recolta
viitoare de grâu, o bijuterie ce se va confecţiona etc.). Dintre lucrurile viitoare, numai
succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unui act juridic [art. 702 şi art. 965 alin. (2)
C.civ.].

Nerealizarea lucrului viitor nu conduce la nevalabilitatea contractului, ci poate atrage

doar obligarea vânzătorului la daune-interese, pe lângă pierderea preţului, pe care o va
suporta ca debitor al obligaţiei imposibil de executat. Soluţia poate fi însă diferită în
privinţa suportării riscurilor, dacă prin convenţie părţile s-au înţeles că operaţiunea are
caracter aleatoriu, caz în care cumpărătorul, declarând că îşi asumă riscul nerealizării
lucrului viitor, nu mai poate pretinde daune de la vânzător.

18. În al doilea rând, lucrul trebuie să fie în circuitul civil. Codul civil instituie această
cerinţă atât printr-un text aflat în partea generală a dreptului obligaţiilor – art. 963 C.civ.,
potrivit căruia „numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract” – cât şi
într-un articol din materia specială a vânzării. Astfel, potrivit art. 1310 C.civ., „toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

Rezultă că, în principiu, toate bunurile aflate în circuitul civil pot forma obiect al
contractului de vânzare-cumpărare, excepţiile fiind de strictă interpretare.

În sensul propriu-zis al termenului, sunt scoase din comerţ numai lucrurile care, prin
natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi al actelor
juridice (res communis), ca aerul, razele soarelui, apa mării sau a râului curgător 2 , care
„nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor”, potrivit art. 647 C.civ.
Vom analiza însă unele cazuri de îngrădiri legale ale circulaţiei anumitor bunuri, iar apoi
vom discuta despre valabilitatea clauzelor de inalienabilitate inserate în unele contracte 3 .

18.1. Îngrădiri legale. Legea declară inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile bunurile

proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale (cele care, potrivit
art. 136 alin. (4) din Constituţie şi Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul acesteia, sunt de uz sau interes public 4 ). Proprietatea publică se defineşte prin
raportare la două elemente: titularul acesteia (statul sau unităţile administrativ-teritoriale)
şi cumulativ, afectaţiunea bunurilor, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică
5
.

Sancţiunea încălcării prohibiţiei de înstrăinare a bunurilor proprietate publică este

nulitatea absolută [art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998]. Deşi nu pot fi vândute, aceste
bunuri pot fi date în administrare, pot fi închiriate/concesionate 6 , împrumutate 7 ori date
în folosinţă gratuită, pe termen limitat, în condiţiile legii. Dacă cel de-al doilea criteriu, al
utilităţii publice, nu este întrunit, bunurile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale fac parte din domeniul privat al acestora. Ca atare, prohibiţia înstrăinării lor nu
operează, ci ele sunt supuse dispoziţiilor din dreptul comun, fiind necesară însă
respectarea formelor şi prescripţiilor edictate anume pentru ele (de pildă, în Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale sau în Legea nr. 182/2000 privind protejarea
patrimoniului cultural naţional mobil). Dispoziţii privind bunurile proprietate publică
conţin, în afară de Legea nr. 213/1998, şi alte acte normative speciale, cum ar fi Legea nr.
107/1996 (Legea apelor), Legea nr. 85/2003 (Legea minelor), Legea nr. 238/2004 (Legea
petrolului), O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României 8 .

Tot inalienabile sunt şi corpul uman şi elementele acestuia [art. 26 alin. (2) din
Constituţie, Titlul VI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii];
drepturile morale ale autorului unei creaţii literare, artistice, ştiinţifice sau tehnice 9 ;
dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie (art. 534, art. 571, art. 573 C.civ.).

În legislaţia română au existat şi există încă instituite norme de inalienabilitate

temporară, justificate tot de protecţia unui interes general. Astfel, prin Legea nr. 9/1990 10
(în prezent, abrogată) a fost interzisă temporar înstrăinarea terenurilor prin acte între vii 11
; apoi, prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar s-a instituit interdicţia ca timp de 10 ani
de la înscrierea proprietăţii, terenul în privinţa căruia s-a constituit dreptul de proprietate
să fie înstrăinat prin acte între vii; la fel, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului,
permiţând chiriaşilor în anumite condiţii să cumpere locuinţele, a interzis înstrăinarea
acestora timp de 10 ani 12 . În aceste ultime două ipoteze, obligaţia de a nu înstrăina se
consideră a fi propter rem 13 , în sensul că bunul este lovit de inalienabilitate, indiferent
dacă în intervalul celor 10 ani a ajuns, prin succesiune, în proprietatea unei alte persoane.
Sancţiunea înstrăinării bunului imobil în discuţie este nulitatea absolută a vânzării-
cumpărării (sincere sau deghizate) 14 .

Legea nr. 10/2001, republicată, interzice, în art. 21 alin. (5), sub sancţiunea nulităţii
absolute, înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune,
ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul noului
chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri
şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor acestei legi, până la soluţionarea
procedurilor administrative şi, după caz, judiciare.

Aceeaşi lege interzice, în art. 43 alin. (2), înstrăinarea în orice mod a imobilelor
dobândite în baza Legii nr. 112/1995, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
acţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite.

Mai există şi alte acte normative care instituie interdicţii temporare de înstrăinare,
inclusiv prin vânzare, a anumitor bunuri, aparţinând anumitor persoane, supunându-le,
eventual, obţinerii unor autorizaţii, cum ar fi Legea nr. 115/1996 privind controlul
averilor demnitarilor [art. 13, în forma modificată prin Legea nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (M. Of. nr. 359
din 25 mai 2007)]; Decretul-lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 85/1992 privind vânzarea către
populaţie a locuinţelor şi a altor spaţii construite din fondurile statului, ale unităţilor
economice sau bugetare de stat (interdicţia temporară de vânzare a locuinţelor cumpărate,
până la achitarea integrală a preţului); Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare 15 .

O derogare relativă de la principiul liberei circulaţii este instituită pentru protejarea

intereselor generale, prin norme care reglementează regimul juridic al monopolurilor de
stat. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat 16 prevede în art. 2:
„Constituie monopol de stat: fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi
explozibililor; producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care
conţin substanţe stupefiante; extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a
metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; producerea şi emisiunea de mărci poştale şi
timbre fiscale; fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate; fabricarea şi importul, în vederea
comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; organizarea
şi exploatarea pronosticurilor sportive”.

Potrivit art. 3 din lege, administrarea monopolurilor se face de către Ministerul Finanţelor
Publice, iar acesta, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a României (în
cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase), eliberează licenţe de exploatare a
activităţilor ce constituie monopol de stat 17 .

Bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, dacă nu aparţin domeniului
public, pot fi vândute, dar există acte normative speciale care reglementează interdicţii
sau limitări ale trecerii lor peste graniţă 18 . Precizăm că la nivel internaţional există de
câteva decenii preocuparea împiedicării comerţului ilegal cu opere de artă, cum ar fi
Convenţia UNESCO din 1970 privind măsurile de interzicere şi prevenire a importului,
exportului şi transferul ilegal al proprietăţii bunurilor culturale 19 ; Convenţia UNIDROIT
din 1995 privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal 20 . La nivelul continentului
european, sunt de semnalat, pe de o parte, activităţile Consiliului Europei, în cadrul
căruia s-au încheiat: Convenţia europeană din 1969 privind protecţia bunurilor culturale
arheologice, modificată la Malta în anul 1992 şi Convenţia europeană din 1985 privind
protecţia patrimoniului arhitectural european 21 . Pe de altă parte, în cadrul Uniunii
Europene s-au elaborat deja două importante instrumente în materie: Regulamentul nr.
3911/92/CEE privind exportul bunurilor culturale în afara graniţelor Uniunii Europene 22 ;
Directiva nr. 93/7/CE privind restituirea bunurilor culturale ieşite ilegal de pe teritoriul
unui stat membru 23 . Astfel cum se subliniază însă în literatura juridică de elită 24 , statele
naţionale sunt în primul rând chemate să-şi protejeze propriile bunuri culturale. Este la
latitudinea fiecărui legiuitor naţional să hotărască dacă trebuie interzis exportul unor
asemenea bunuri sau nu. Organismele internaţionale sau supranaţionale pot numai sprijini
luarea unor decizii, iar apoi respectarea acelor decizii de către alte state. Însă, ar fi
recomandabil ca fiecare stat să stabilească ce bunuri fac parte din categoria celor
culturale protejate (de pildă, prin publicarea într-o listă specială a bunurilor extra
commercium, a interdicţiilor de export) şi eventual să deschidă un Art Loss Register
(registru de opere de artă pierdute). S-a făcut, de asemenea, propunerea ca în legislaţiile
naţionale să se restrângă sfera de aplicare a dobândirii cu bună-credinţă a unor asemenea
bunuri mobile, pentru a se da eficienţă instrumentelor internaţionale existente 25 .

Menţionăm, de asemenea, prevederile art. 257 alin. (7) din Legea nr. 343/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal 26 , potrivit cărora
înstrăinarea unei clădiri, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi
efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra clădirii respective nu are
stinse creanţele fiscale locale (cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate în litigiu) cuvenite
bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde este amplasată clădirea sau al
celui unde îşi are domiciliul fiscal contribuabilul în cauză, cu termene de plată scadente
până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea. Legea prevede că
actele prin care se înstrăinează clădiri cu încălcarea acestor prevederi sunt nule de drept.

18.2. Îngrădiri convenţionale. În practică, cu ocazia încheierii unui contract translativ de

proprietate (de regulă, donaţie), părţile stabilesc uneori clauze accesorii prin care
indisponibilizează bunul în patrimoniul dobânditorului pentru o perioadă de timp.
Întrucât pe de o parte, ca toate legiuirile moderne, dreptul nostru civil este bazat pe
principiul economic al liberei circulaţii a bunurilor, ius abutendi fiind de esenţa dreptului
de proprietate, iar pe de altă parte, nici un text de lege nu interzice formal stipularea unor
clauze de inalienabilitate, s-a ridicat problema, în doctrină şi în jurisprudenţă, a validităţii
unor asemenea înţelegeri. Fără a intra în amănunte 27 , arătăm că majoritatea autorilor de
prestigiu care s-au pronunţat 28 au optat pentru interzicerea pactelor de non alienando,
care tind la scoaterea bunurilor din circuitul civil general. Jurisprudenţa a fost oscilantă în
validarea clauzelor de inalienabilitate, admiţând în cele din urmă că, respectându-se
anumite condiţii stricte, pot fi privite ca valabile asemenea clauze 29 . Într-adevăr,
considerăm şi noi că inalienabilitatea convenţională este o îngrădire a principiului
libertăţii circuitului civil, consacrat prin art. 1310 C.civ., ca şi în art. 480 C.civ. şi chiar
prin Constituţie (art. 44) 30 . Ea poate fi admisă numai dacă: 1. se invocă un interes serios
şi legitim; 2. se referă la o durată determinată; 3. are caracter accesoriu în raport cu actul
principal (de regulă, liberalitatea). Calificarea naturii legitime a interesului invocat este
de atributul suveran al instanţei. Din practica judiciară s-a constatat că au fost considerate
astfel de motive temeinice: garantarea executării unei obligaţii; asigurarea în viitor a
mijloacelor de existenţă sigure, care să-i permită un nivel de viaţă corespunzător
educaţiei primite; apărarea dobânditorului contra propriilor acte de dispoziţie, la care ar fi
antrenat de exuberanţa tinereţii sau de înclinări spre risipă (interzicerea înstrăinării până
la majorat) 31 .

Pe de altă parte, dacă aceste cerinţe sunt întrunite şi s-a constatat legitimitatea clauzei de
inalienabilitate, o înstrăinare efectuată cu încălcarea interdicţiei va atrage răspunderea
contractantului în cauză. Sancţiunea încălcării clauzei de inalienabilitate poate fi
prevăzută expres de către dispunător printr-o clauză penală (daune-interese) ori printr-un
pact comisoriu cu consecinţa revocării (rezoluţiunii) actului principal de înstrăinare. Dar
şi în lipsa acestora, potrivit regulilor generale, instanţa poate pronunţa rezoluţiunea pentru
neexecutarea obligaţiilor, însoţită, după caz, de daune-interese 32 .

19. O altă condiţie de validitate este aceea ca lucrul vândut să fie determinat sau
determinabil, posibil (căci ad imposibilum nulla est obligatio) şi licit 33 , ca în orice act
juridic (art. 948, art. 964 C.civ.). Sancţiunea încălcării acestei cerinţe este nulitatea
absolută a contractului.

20. În fine, se consideră că pentru validitatea vânzării, bunul individual determinat,

obiect al acesteia, trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Datorită caracterului translativ
de proprietate al vânzării-cumpărării, potrivit unui principiu consacrat, vânzătorul trebuie
să fie proprietarul bunului ce se înstrăinează – nemo plus iuris ad alium transferre potest
34
, quam ipse habet sau nemo dat quot non habet.

Neîndeplinirea acestei condiţii aduce în discuţie problema vânzării lucrului altuia. În

analiza ei vom porni de la următoarea distincţie:

20.1. Dacă obiect al vânzării sunt bunuri de gen sau bunuri viitoare, lipsa calităţii de
proprietar a vânzătorului la data încheierii contractului nu afectează validitatea vânzării-
cumpărării, întrucât am văzut că în asemenea cazuri dreptul de proprietate se transmite la
un moment ulterior, acela al individualizării bunurilor de gen, respectiv al realizării
bunului viitor.

20.2. Dacă însă obiectul constă într-un bun individual determinat, problema valabilităţii
contractului este controversată atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.

Într-o opinie, vânzarea a fost considerată nulă absolut, în sensul de inexistentă, pentru
lipsa cauzei, de vreme ce cumpărătorul contractează cu scopul de a dobândi proprietatea
asupra lucrului, pe care nu o obţine, astfel că obligaţia sa de a plăti preţul nu are cauză 35 .
Ca atare, având în vedere că nimeni nu poate înstrăina un lucru ce nu-i aparţine (nemo
dat quod non habet), obligaţia vânzătorului de a transfera imediat proprietatea nu are
obiect. Acest sistem a fost, pe bună dreptate, considerat excesiv 36 , obligaţia vânzătorului
unui lucru străin conţinând toate elementele de existenţă şi de validitate ale unei obligaţii
(art. 962 şi urm. C.civ.).
După o altă opinie, se face distincţie după cum părţile au încheiat în cunoştinţă de cauză
un contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunul altuia – ipoteză în care convenţia
este nulă absolut pentru cauză imorală 37 – ori părţile sau cel puţin cumpă- rătorul au fost
în eroare, crezând că vânzătorul este proprietar. Soluţia dominantă pentru această ultimă
ipoteză este aceea a nulităţii relative a convenţiei, întemeiată pe viciul de consimţământ al
erorii, şi anume eroare asupra calităţii vânzătorului de a fi proprietar al lucrului 38 . Potrivit
regimului juridic aplicabil unei asemenea nulităţi, ea poate fi invocată numai de
cumpărător sau de succesorii lui în drepturi; vânzătorul nu poate cere anularea
contractului, chiar dacă a fost de bună-credinţă (neştiind că vinde lucrul altuia);
adevăratul proprietar nu poate cere anularea, fiind terţ faţă de contract 39 ; nici
cumpărătorul nu poate cere anularea dacă vânzătorul, între timp, a devenit proprietar sau
vânzarea a fost ratificată de adevăratul proprietar.

În ce ne priveşte, astfel cum am arătat anterior 40 , credem că, în lipsa unui text similar art.
1599 C.civ. francez (la vente de la chose d’autrui est nulle), nu se poate considera nulă
vânzarea lucrului altuia, mai ales dacă dobânditorul a fost de bună-credinţă. Cum s-a
observat în doctrina mai veche încă, legiuitorul român a suprimat acest articol, care nu
numai că nu aduce nimic nou, dar nici nu a putut împiedica o mare controversă din
dreptul francez: care este caracterul acestei nulităţi 41 ? De aceea, ne raliem opiniei 42 că
vânzarea-cumpărarea cu privire la bunul altuia este rezolubilă, la cererea cumpărătorului,
pentru neexecutare 43 . Această soluţie credem că este, pe de o parte, de natură a salva
actul juridic, permiţându-i să producă efectele pe care părţile le-au urmărit sau dând
naştere la dezdăunări în caz de neexecutare, iar pe de altă parte, nu dăunează cu nimic
adevăratului proprietar al bunului vândut 44 . Într-adevăr, pentru adevăratul proprietar,
contractul este o res inter alios acta, îi este inopozabil, el păstrând intactă acţiunea în
revendicare 45 . În acest proces, pârâtul va putea invoca, în apărare, uzucapiunea (dacă
bunul dobândit este imobil) sau art. 1909 C.civ. (în privinţa bunurilor mobile). Desigur
însă că cel mai uşor îi va fi ca, invocând contractul încheiat cu vânzătorul, să-l cheme pe
acesta în garanţie, pentru a răspunde în cazul în care va fi evins 46 . Şi acesta este un
argument în favoarea tezei că afirmarea nulităţii vânzării lucrului altuia nu foloseşte
nimănui. Într-adevăr, pentru a se păstra echilibrul între părţile implicate, permiţând atât
adevăratului proprietar să-şi dovedească pretenţiile şi să câştige acţiunea în revendicare,
cât şi cumpărătorului inocent, evins, să fie dezdăunat de către vânzătorul neproprietar,
instituţia garanţiei împotriva evicţiunii, aşa cum este reglementată de Codul civil, trebuie
să-şi găsească aplicare. Or, aceasta este un efect al contractului (valabil), fiind enumerată
de lege printre obligaţiile principale ale vânzătorului.

Desigur însă că, dacă în cunoştinţă de cauză părţile au vândut bunul altuia, acţionând cu
intenţia de a-l frauda pe adevăratul proprietar (animus nocendi), contractul va fi, şi în
opinia noastră, nul absolut, pentru cauză ilicită.

21. O întrebare aparte se pune în legătură cu înstrăinarea unui bun din indiviziune de
către un singur coindivizar, fără consimţământul celorlalţi (fie că este vorba de o
indiviziune propriu-zisă, având ca obiect o universalitate, fie de proprietatea comună pe
cote-părţi sau în devălmăşie). Se ştie că una dintre regulile aplicabile indiviziunii este
aceea a unanimităţii. Dacă, cu încălcarea acestei reguli, unul dintre coindivizari vinde
bunul/un bun în materialitatea lui (iar nu doar cota-parte din drept, asupra căreia poate să
dispună 47 , caz în care locul său va fi luat de cumpărător), potrivit părerii dominante în
doctrină şi jurisprudenţă, vânzarea este recunoscută valabilă, dar nu ca un act juridic pur
şi simplu, ci afectat de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul să cadă în lotul altui
coindivizar decât vânzătorul 48 .

Potrivit unei alte opinii, se aplică, pentru cazul în care la partaj lucrul cade în lotul altui
coindivizar, regula de la vânzarea lucrului altuia, respectiv nulitatea relativă a
contractului de vânzare-cumpărare, întrucât vânzătorul devine retroactiv neproprietar. Se
acceptă însă că, în esenţă, ambele soluţii au ca rezultat final desfiinţarea contractului cu
efect retroactiv 49 .

22. Probleme specifice apar şi în cazul vânzării bunurilor comune ale soţilor. Dacă unul
dintre soţi vinde un bun comun fără consimţământul celuilalt, sunt aplicabile reguli
proprii 50 .

Astfel, art. 35 alin. (1) C.fam. instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc în favoarea
soţilor. Potrivit acestei prezumţii, soţul care vinde un bun este presupus a avea şi
consimţământul celuilalt. Prin excepţie, în privinţa înstrăinării unui imobil, art. 35 alin.
(2) teza a doua C.fam. prevede necesitatea consimţământului expres, în următorii
termeni: „Nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al
celuilalt soţ”. Lipsa lui atrage nulitatea relativă a vânzării, sancţiune ce se va pronunţa de
instanţă la cererea soţului necontractant. Îi vor fi aplicabile acestei acţiuni regulile
generale în materie (prescripţie, invocare, confirmare etc.) 51 .

23. În practica judiciară s-a ridicat uneori problema unor contracte de vânzare-cumpărare
al căror obiect a fost un lucru furat. Conform art. 1909 alin. (2) C.civ., proprietarul
bunului furat are dreptul de a-l revendica de la cel în mâna căruia îl găseşte, acesta având
posibilitatea de a fi despăgubit de cel de la care îl are. Dacă însă bunul a fost cumpărat de
la bâlci, târg sau un negustor care vinde de obicei asemenea lucruri, art. 1910 C.civ.
prevede că proprietarul originar al bunului va putea lua lucrul înapoi doar dacă întoarce
posesorului preţul plătit 52 .

24. Semnalăm şi o altă ipoteză în care în practica judiciară s-a pus problema validităţii
unei vânzări-cumpărări asupra unui bun care la data contractării aparţinea vânzătorului,
dar ulterior titlul înstrăinătorului s-a desfiinţat în întregime sau parţial (vânzarea de
către un proprietar aparent), cum ar fi: înstrăinarea de către un succesor, ulterior declarat
nedemn, a unor bunuri din moştenire; vânzarea consimţită de un moştenitor aparent, care
se crede şi trece în ochii tuturor ca adevăratul (şi eventual, singurul) moştenitor 53 ;
vânzarea de către stat a unui bun ce fusese confiscat prin hotărâre penală, ulterior
desfiinţată, cu consecinţa achitării fostului condamnat; vânzarea bunului imobil de către
proprietarul recunoscut în justiţie, anterior admiterii recursului în anulare prin care s-a
cerut desfiinţarea hotărârii judecătoreşti etc.
Dacă bunul era mobil, în temeiul art. 1909 C.civ., cumpărătorul de bună-credinţă îl poate
păstra. Dacă însă bunul era imobil, potrivit principiului resolute iure dantis, resolvitur ius
accipientis, ar trebui ca vânzarea-cumpărarea să fie desfiinţată, de vreme ce titlul
vânzătorului s-a desfiinţat. Această soluţie, cu consecinţe grave asupra stabilităţii
circuitului civil, nu trebuie însă să îl sancţioneze pe un cumpărător onest, care a fost într-
o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului. De
aceea, în practica judiciară s-au menţinut asemenea vânzări 54 , iar o parte importantă a
doctrinei aprobă o asemenea soluţie, motivată fie de principiul ocrotirii bunei-credinţe a
cumpărătorului 55 , fie de principiul error communis facit ius: eroarea comună şi
invincibilă creează drept 56 .

În Principles of European Contract Law (supra cit.), art. 5:101 stabileşte regulile generale
ale interpretării contractelor, care sunt, în ordine: intenţia comună a părţilor [alin. (1)],
înţelesul dat de una dintre părţi, intenţie specifică ce nu a putut fi ignorată de cealaltă
parte [alin. (2)], sensul pe care o persoană rezonabilă aflată în aceleaşi condiţii ca şi
acelea în care se găseau părţile la data contractării, l–ar da [alin. (3)]. Aceste criterii
credem că pot fi avute în vedere şi în aprecierea pe care judecătorul o face asupra
caracterului abuziv sau nu al cererii de rezoluţiune în caz de pieire parţială a bunului,
formulată de cumpărător.
2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 46.

3

A se vedea şi V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004, p.
234–239.
4

A se vedea: M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, Dreptul nr. 6/1999, p. 3; I. Adam, Drept civil.
Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 83 şi urm.
5

A se vedea: C. Bîrsan, op. cit., p. 90; C.C., Decizia nr. 31 din 26 mai 1992; C.C., Decizia
nr. 33 din 26 mai 1993, în Curtea Constituţională. Culegere de decizii 1992–1993, p. 203,
204; respectiv p. 211, 212.
6
A se vedea, pentru vechea reglementare: Legea nr. 219/1998 privind regimul juridic al
concesiunilor; A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia,
Dreptul nr. 8/1999, p. 3; S. Gherghina, A. Sebeni, Efectele şi încetarea contractului de
concesiune, Dreptul nr. 11/1999, p. 3. În prezent, a se vedea O.U.G nr. 54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr. 569 din 30
iunie 2006), aprobată şi modificată prin Legea nr. 22/2007 (M. Of. nr. 35 din 18 ianuarie
2007). A se vedea şi O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii (M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006).
7

În acest sens, a se vedea Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil (bunuri arheologice, opere de artă etc.), modificată prin Legea nr.
105/2004 (M. Of. nr. 320 din 13 aprilie 2004).
8

M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 243/2002 (M.
Of. nr. 302 din 8 mai 2002).
9

Conform art. 10 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; art. 36
din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată.
10

M. Of. nr. 95 din 1 august 1990.

11

Prin decizia civilă nr. 2221/1993, Curtea Supremă de Justiţie a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat în perioada de aplicare a acestei
legi. A se vedea Dreptul nr. 8/1994, p. 96.
12

Legea nr. 10/2001, republicată, permite, în art. 43, înstrăinarea mai înainte de împlinirea
termenului de 10 ani, dar numai în favoarea fostului proprietar al locuinţei.
13

Fr. Deak, op. cit., p. 38. În acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Discuţii privind
interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare (III), Dreptul nr. 7/2001, p. 50,
53. În sens contrar, a se vedea M.L. Belu–Magdo, Limitele de aplicare ale dispoziţiilor
art. 9 din Legea nr. 112/1995, în C.J. nr. 9/2005, p. 3.
14

Interdicţia vizează atât vânzarea voluntară, cât şi vânzarea silită. Astfel, într–o speţă, s–a
respins cererea de executare silită care privea un imobil cumpărat de debitor în temeiul
Legii nr. 112/1995, cu motivarea că nu expiraseră, la data cererii de executare silită, cei
10 ani prevăzuţi de lege. Soluţia instanţei de fond a fost menţinută în apel şi în recurs. A
se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 238/2002 (nepublicată).
15

În forma modificată prin Legea nr. 34/2006 (M. Of. nr. 200 din 3 martie 2006). Articolul
5 din lege prevede că până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor
putea fi înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar; sancţiunea
încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a contractelor astfel încheiate.
16

Lege ce fusese abrogată prin O.U.G. nr. 23/1999, măsură declarată neconstituţională prin
Decizia nr. 15/2000 a Curţii Constituţionale. Ulterior, în procedura parlamentară,
ordonanţa în discuţie a fost respinsă. A se vedea Legea nr. 628/2002 (M. Of. nr. 848 din
25 noiembrie 2002).
17

Conform art. 4 din lege, licenţa reprezintă o autorizare acordată de stat pentru o perioadă
determinată, în baza căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze
sau să comercializeze, în cantitatea solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs
sau serviciu, care face obiectul monopolului de stat, în schimbul unui tarif de licenţă. A
se vedea şi: O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman (M. Of.
nr. 508 din 20 octombrie 1999) (art. 87–90); Legea nr. 126/1995 privind regimul
materiilor explozive; Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor,
înlocuită de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, adoptată pentru
transpunerea Directivei nr. 91/477/CEE privind controlul achiziţionării şi deţinerii
armelor; O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi
pietrelor preţioase în România, republicată (M. Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004).
18

De pildă, a se vedea: Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

naţional mobil, modificată prin Legea nr. 105/2004; H.G. nr. 518/2004 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale
mobile; H.G. nr. 1420/2003 pentru aprobarea Normelor privind comerţul cu bunuri
culturale mobile; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Aceste
acte normative, ca şi altele, au abrogat parţial O.G. nr. 68/1994 şi O.G. nr. 27/1992,
adoptate, după ce prin Decretul nr. 90/1990, vechea lege (Legea nr. 63/1974 privind
ocrotirea patrimoniului cultural naţional) fusese abrogată. Pentru detalii, a se vedea C.
Bîrsan, op. cit., p. 160 şi urm.
19

Ratificat de peste 90 de state. Pentru un comentariu în limba germană, a se vedea Andrea

F.G. Raschèr, Kulturgütertransfer und Globaliesierung, Zürich, 2000.
20

În vigoare de la 1 iulie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 149/1997. A se vedea
şi Legea nr. 157/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului
arhitectural al Europei (Granada, 1985).
21

STE nr. 66, nr. 143, respectiv STE nr. 121.

22

În J.O.C.E. nr. L395/1992, p. 1, modificat prin Regulamentul din 16 decembrie 1996.

23

În J.O.C.E. nr. L74/1993, p. 74, modificat prin Directiva nr. 96/100/CE, în J.O.C.E. nr.
L60/1997, p. 59.
24

K. Siehr, Vereinheilichung des Rechts der Kulturgüter in Europa?, în Aufruch nach

Europa – 75 Jahre Max–Planck–Institut für Privatrecht, Mohr Siebeck, 2001, p. 821.
25

Idem, p. 823. De altfel, din Convenţia UNIDROIT din 1995, pe care România a ratificat–
o, rezultă, prin interpretarea corelată a art. 3 alin. (1) şi art. 4, că în materia bunurilor
culturale furate, dispoziţiile art. 1909 C.civ. nu–şi găsesc aplicarea, posesorul, fie şi de
bună–credinţă, trebuind să restituie lucrul.
26

M. Of. nr. 662 din 1 august 2006.

27
Pentru o tratare monografică, a se vedea D.D. Dumitrescu, Clauzele de inalienabilitate în
donaţiuni şi testamente. Teză de doctorat, Bucureşti, Tipografia Coop. Presa, 1941.
Pentru o tratare comparativă în dreptul englez, francez şi german, a se vedea U. Goergen,
Das Pactum de non cedendo, Nomos Verlag, Baden–Baden, 2000.
28

De pildă, în Franţa, a se vedea: Laurent, Principes de droit civil francais, tom. VI, nr.
100–103 şi tom. XI, nr. 460 şi urm.; Th. Huc, Commentaire theorique et pratique du Code
Civil, tom. IV, nr. 77 şi urm. În România, a se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil român, tom IV, partea a II–a, p. 192; M.
Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2–a, p. 163.
29

A se vedea, de pildă: C.A. Paris, decizia din 23 iunie 1892; C.A. Galaţi, decizia nr.
439/1927, apud D.D. Dumitrescu, op. cit., p. 97; Trib. Suprem, decizia civilă nr.
400/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 22.
30

De menţionat că, tocmai pentru stimularea circuitului civil, acte normative mai noi, cum
ar fi Legea nr. 99/1999, prevăd că şi pe durata contractului de garanţie (reală mobiliară)
debitorul îşi păstrează dreptul de a vinde bunul (art. 21 din Titlul VI). A se vedea şi R.
Borza, Noi aspecte ale vânzării activelor societăţilor comerciale şi regiilor autonome
conform Legii nr. 99/1999, Dreptul nr. 11/1999, p. 23 şi urm. Anteproiectul Codului civil
(varianta 1999) prevede, în art. 545, că o clauză de inalienabilitate este subînţeleasă în
antecontractele de vânzare–cumpărare, iar art. 546 prevede expres admisibilitatea unei
clauze convenţionale de inalienabilitate doar în măsura în care se întemeiază pe un interes
serios si legitim, fără a se putea depăşi un termen de 10 ani.
31

C. Cas., decizia din 9 decembrie 1903, în C.J. 1904, p. 97; C. Cas., decizia din 24
februarie 1928, în P.R., 1934, I, p. 162.
32

Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 51–53. Anteproiectul Codului civil
prevede şi sancţiunea nulităţii relative a actului juridic translativ, dacă priveşte un bun
imobil.
33

Obiectul poate fi ilicit în raport cu prescripţiile diferitelor acte normative, în domenii cum
sunt: apărarea sănătăţii, igienă, mediu (animale bolnave, deşeuri, animale pe cale de
dispariţie); etică sau morală (obiectele sacre, părţi ale corpului uman); apărarea
libertăţilor fundamentale (vânzarea clientelei unui cabinet medical); organizarea statului
(reprezentarea politică, funcţia publică, încălcarea legii penale), protecţia consumatorilor
(a se vedea O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată).
34

A se vedea I. Albu, A. Man, Regula „nemo plus iuris…” şi abaterile de la această regulă,
în R.D.C. nr. 7–8/1996, p. 83.
35

D. Alexandresco, op. cit., tomul VIII, p. a II–a, Bucureşti, 1925, p. 93. Uneori, şi în
practica judecătorească s–a decis în acest sens. A se vedea, de pildă, Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 1120/1966, în Culegere de decizii pe anul 1966, p. 93. Pentru critica
teoriei inexistenţei, a se vedea G. Lutzesco, Théorie et pratique des nullités. Tome I–er.
Nullités des actes juridiques à caractère patrimonial, Sirey, Paris, 1938, p. 190 şi urm., în
special p. 225, 226. În literatura juridică mai recentă se admite că poate exista eroare
asupra scopului imediat (cauză falsă, sancţionată cu nulitatea relativă) şi în cazul vânzării
lucrului altuia, când cumpărătorul de bună–credinţă îşi reprezintă greşit contraprestaţia
vânzătorului neproprietar, adică transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vândut.
În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs
selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 50. Opinia pare a fi
împărtăşită şi de G. Boroi (op. cit., p. 18).
36

A se vedea, de pildă, Al. Cerban, Despre actele juridice făcute pe patrimoniul altuia şi în
special despre vânzarea unui lucru străin, Dreptul nr. 33/1898, p. 291.
37

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 43. Pentru opinia că acordul de voinţă
urmează a fi interpretat în sensul că părţile nu au urmărit imediat strămutarea proprietăţii
lucrului, ci vânzătorul s–a obligat numai a–l procura mai târziu cumpărătorului, sub
sancţiunea plăţii de daune–interese în caz de neexecutare, a se vedea M.B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 652. Într–o speţă,
instanţa a validat convenţia prin care chiriaşii unui apartament construit din fondurile
statului s–au obligat să–l vândă reclamanţilor, după ce vor fi dobândit proprietatea asupra
lui. A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 564/1994, Dreptul nr. 5/1995, p. 49.
38

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 555; Gh.

Beleiu, Actul juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 187; Fr. Deak, op. cit., p. 56, doctrina şi jurisprudenţa citată de acest
autor în nota de sub nr. 16.1.; G. Boroi, op. cit., p. 181.
39

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 132/1994, Dreptul nr. 5/1995, p. 77. Adevăratul proprietar
al bunului nu poate cere anularea actului de înstrăinare decât atunci când este vorba de
existenţa unei nulităţi absolute, fiind terţ faţă de contract; pentru apărarea drepturilor sale,
adevăratul proprietar poate recurge la introducerea acţiunii în revendicare, dacă nu are
posesiunea imobilelor.
40

C. Toader, op. cit., p. 55.

41

G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, Ed. Ancora, S. Benvenisti & Co,
Bucureşti, p. 27. Pentru o interesantă analiză a caracterului nulităţii ce afectează un
contract subsecvent de vânzare–cumpărare, a se vedea Al.–G. Ilie, Notă la decizia civilă
nr. 2701/2001 a C.A. Bucureşti, în P.R. nr. 2/2004, p. 129–133.
42

C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român si Codul Napoleon, Ed. Librăriei Leon
Alcalay, Bucureşti, p. 635; Al. Cerban, op. cit., p. 292; D. Chirică, op. cit., p. 63.
43

Pentru o expunere detaliată, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 44 şi urm. A se vedea şi: R.
Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaţia în care cel puţin cumpărătorul
ignoră că vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, Dreptul nr. 9/1998, p. 28; M.D.
Bocşan, S. Bogdan, Consideraţii civile şi penale asupra vânzării lucrului altuia, Dreptul
nr. 6/1999, p. 46.
44

Este şi soluţia pe care autorii francezi A. Colin şi H. Capitant (Cours Élémentaire de droit
civil français, vol. II, Dalloz, Paris, 1920, p. 443) au considerat–o ca fiind cea mai
raţională. Astfel, în opinia lor, dacă nu ar exista în Codul civil francez dispoziţia art.
1599, soluţia care se impunea în mod evident era aceea de a califica acţiunea
cumpărătorului ca una în rezoluţiune, el având la îndemână şi invocarea exceptio non
adimpleti contractus.
45
Chiar în jurisprudenţa franceză recentă s–a decis că anularea vânzării lucrului altuia nu
este o condiţie a intentării acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar. În acest
sens, a se vedea Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 22 mai 1997, în Bull. civ., III, nr.
114. Cu privire la efectele proprietăţii aparente şi a transmiterii ex lege către dobânditorul
de bună–credinţă al lucrului altuia, a se vedea şi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, nr. 299.
46

Cu privire la obligaţia vânzătorului de a–l garanta pe cumpărător împotriva oricărei

tulburări, a se vedea infra nr. 40 şi urm.
47

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2057/1993, Dreptul nr. 9/1994, p. 84.
48

În acest sens, a se vedea: C.A. Bucureşti, decizia nr. 166/1882, în C. Hamangiu, N.

Georgean, vol. III, p. 457; Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2207/1967, în R.R.D. nr.
5/1968, p. 161; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1336/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 71.
49

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 60.

50

A se vedea: M. Mureşan, Contractele civile speciale, vol. I, Ed. Cordial, Cluj–Napoca,

1998, p. 38, 39; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 150.
51

C.S.J., decizia civilă nr. 1100/1992, Dreptul nr. 10–11/1993, p. 108; C.A. Galaţi, decizia
civilă nr. 494R/1996, în Sinteza de practica judiciară a Curţii de apel Galaţi, 1995, p. 100.
52

A se vedea şi D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 37.

53

Pentru dezvoltări, a se vedea C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu principiul

aparenţei în drept în materia moştenirii, Dreptul nr. 9/1993, p. 33.
54

A se vedea, de pildă: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1433/1957, în Culegere de decizii
pe anul 1957, p. 70; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1812/1984, în Culegere de decizii pe
anul 1984, p. 44.
55

În acest sens, a se vedea: Tr. Ionaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat
de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 350; T.R. Popescu, Contractul, în
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 106; D.
Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 357; O.
Căpăţînă, Nulitatea actului civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, 1984, p.
246.
56

A se vedea şi: H. Mazeaud, La maxime „error communis facit jus”, în R.T.D. civ., 1924,
p. 929 şi urm.; D. Chirică, op. cit., p. 67; C. Bîrsan, loc. cit. Pentru o tratare mai nuanţată,
a se vedea I. Lulă, Discuţii cu privire la buna–credinţă şi la aparenţa în drept, Dreptul nr.
4/1997, p. 21 şi urm. Pentru o analiză serioasă a problemei sub aspectul specific al
legislaţiei restituirii proprietăţilor imobiliare în România, a se vedea I. Adam, A. Rusu,
Discuţii în legătură cu regimul juridic al actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de
stat ori de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în lumina
Legii nr. 10/2001 (II), Dreptul nr. 8/2002, p. 41–64.

§2
Preţul
25. Noţiune. Condiţii. Preţul reprezintă principalul obiect al contraprestaţiei
cumpărătorului. Pentru validitatea unui contract de vânzare-cumpărare se cere ca preţul
să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie stabilit în bani. Această cerinţă este de esenţa vânzării; dacă preţul nu este
stabilit în bani, contractul îşi schimbă însăşi natura: poate fi schimb (dacă în schimbul
lucrului transmis în proprietate se primeşte un alt lucru), dare în plată, întreţinere (dacă
drept contraprestaţie pentru un lucru primit, dobânditorul se obligă la a face, a-i acorda
întreţinere înstrăinătorului), rentă viageră sau orice alt contract, nenumit.

b) să fie determinat sau determinabil. Această cerinţă este prevăzută în art. 1303 C.civ. şi
ea presupune ca la data încheierii contractului, părţile să fi convenit asupra cuantumului
exact al preţului. Este însă posibil ca la acel moment să fie stabilite doar elementele pe
baza cărora preţul să fie determinat în viitor (de pildă, cursul zilei la termenul prevăzut
pentru predarea bunului, cotaţia la bursă etc.), caz în care preţul este determinabil.
Datorită caracterului comutativ al contractului de vânzare-cumpărare, determinarea în
viitor a preţului trebuie să depindă de elemente obiective, iar nu subiective, unilaterale,
cum ar fi preţul ce va fi practicat de vânzător la data livrării. Ideea este susţinută şi de art.
1304 C.civ., care permite stabilirea preţului de către un terţ, ales de comun acord de către
părţi (mandatar comun al părţilor) 1 .

În cazul în care preţul nu este determinat sau determinabil prin raportarea la asemenea
elemente ferme, vânzarea-cumpărarea este nulă absolut 2 . În nici un caz instanţa nu este
competentă să determine preţul 3 (cu excepţia cazului în care ar exista preţuri fixe, legale 4
) sau să desemneze un expert pentru stabilirea preţului 5 .

c) preţul să fie sincer şi serios. Prin preţ sincer înţelegem acea caracteristică a preţului, în
virtutea căreia cuantumul menţionat în contract trebuie să corespundă realităţii, să fi fost
stabilit cu intenţia reală de a fi cerut şi plătit, iar nu doar fictiv.

Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-l plătească;
când din actul secret rezultă că el nu este datorat 6 .

În cazul în care preţul este simulat sau fictiv, contractul este nul ca vânzare-cumpărare
(sine pretio, nulla est venditio), dar poate fi valabil ca donaţie deghizată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile legii pentru validitatea donaţiei 7 .

Codul civil cere, în art. 1303, ca preţul să fie serios. Aceasta înseamnă că el nu trebuie să
fie derizoriu, adică atât de mic, raportat la valoarea bunului, încât să nu poată constitui o
cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite proprietatea asupra
bunului (de exemplu, preţul pentru un autoturism ar fi de zece lei).

În practica judiciară şi în doctrină s-a subliniat că echivalenţa valoare – preţ este relativă,
în sensul că, în aprecierea acestei condiţii de valabilitate a preţului, instanţa trebuie să ţină
cont şi de factori de natură subiectivă care pot determina părţile să fixeze un preţ mai mic
decât valoarea bunului 8 . În orice caz, fiind o chestiune de fapt, seriozitatea preţului este
lăsată la aprecierea suverană a instanţei 9 . Legislaţia fiscală [art. 771 alin. (4) din Legea
nr. 571/2003 – Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare] prevede că
impozitul pentru transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia se
datorează la valoarea declarată de părţi în actul autentic. „În cazul în care valoarea
declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera
notarilor publici, impozitul se va calcula la această valoare”.

Aşadar, dacă se constată că preţul fixat de părţi a fost derizoriu, contractul este nul
absolut ca vânzare-cumpărare. Dacă modicitatea preţului îşi are cauza în intenţia liberală
a înstrăinătorului, instanţa poate deduce, fără a denatura actul încheiat, că aceasta
constituie o donaţie valabilă 10 .

Dacă însă preţul este inferior valorii reale a bunului vândut, fără a fi derizoriu, în dreptul
nostru se admite acţiunea în resciziune pentru leziune 11 doar în mod excepţional, ca
măsură de protecţie a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă care a încheiat singur,
fără încuviinţarea ocrotitorului legal, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (acte de administrare), lezionare pentru el.

În materie de vânzare-cumpărare, majorul nu are deschisă acţiunea în anulare pentru

leziune (art. 1165 C.civ.) 12 , dar se admite, în mod cu totul excepţional, că în baza art. 968
C.civ. (cauza ilicită), se poate considera nul absolut contractul în care s-a profitat de
neştiinţa, ignoranţa, starea de constrângere în care se găsea cealaltă parte contractantă 13 .

Fr. Deak, op. cit., p. 62.

2

A se vedea: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 86/1986, în Culegere de decizii pe anul 1986,
p. 33; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 504/1992, Dreptul nr. 1/1993, p. 71.
3

Permanenţa acestei exigenţe este demonstrată şi de o decizie relativ recentă a Casaţiei

franceze: stabilind, în lipsa acordului părţilor, preţul, pe baza unor elemente de
comparaţie depuse ca probe în dosar, instanţa de apel a violat art. 1591 C.civ. francez
(art. 1303 C.civ. român). A se vedea Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 28 noiembrie
2000, în Contrats Conc. Consom. nr. 3/2001, nr. 40.
4

Şi într–o asemenea situaţie trebuie distins după cum: preţul este fixat de lege, caz în care
referirea în contract la preţul legal este suficientă; dacă legea nu trimite decât la un preţ
maxim, situaţia contractului diferă după modul de formulare a clauzei de către părţi.
Astfel, se consideră nul pentru nedeterminarea preţului, dacă se menţionează „cu referire
la dispoziţiile legale”, respectiv poate fi considerat suficient determinat, dacă părţile au
făcut trimitere la maximul prevăzut de lege (eventual cel de la data predării).
5

Această manieră tradiţionalistă pare a face loc unei atitudini mai maleabile, îndreptate
înspre salvarea contractului. În acest sens, Principiile dreptului european al contractelor
(supra citat, Principles ...) prevăd, în art. 6:104, că se va considera, în absenţa
determinării preţului sau a unei metode de determinare a lui, că părţile au convenit un
preţ rezonabil. Textul are în vedere orice categorie de contracte, dar pentru a primi
aplicare se cer verificate câteva condiţii: să fie probată intenţia părţilor de a se angaja
contractual; părţile să nu fi fixat ele însele, direct sau indirect, explicit sau implicit, preţul.
O dispoziţie similară se găseşte în art. 6 din Directiva nr. 86/653/CEE privind agenţii
comerciali independenţi (J.O.C.E. nr. L382). Codul civil italian conţine, sub acest aspect,
dispoziţii diferite de legea română şi franceză. Astfel, potrivit art. 1473 alin. (2) C.civ.
italian, preşedintele tribunalului de la locul încheierii contractului va numi, la cererea
uneia din părţi, pe terţul care să determine preţul, în cazul în care acesta a refuzat
desemnarea făcută de părţi ori părţile nu se înţeleg în privinţa desemnării acestuia.
6

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 40.

7

Pentru problema simulării preţului pentru fraudarea fiscului, a se vedea infra nr. 66.
8

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 831/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 64
(concubini); Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 195/1987, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 69
(rude apropiate). De asemenea, a se vedea I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 1597 din 14 februarie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei civile şi de
proprietate intelectuală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, 2007, p.185.
9

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 697/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 26;
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2235/1999, Dreptul nr. 12/2000, p.
122.
10

Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 6 ianuarie 1969, în Bull. civ., I, nr. 8.
11

Acţiunea în resciziune este acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridic pentru
leziune. În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 171, 172.
12

C.S.J., decizia civilă nr. 747/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 86.

13

Fr. Deak, op. cit., p. 66; Trib. Suprem, complet de 7 judecători, decizia nr. 73/1969, în
R.R.D. nr. 7/1971, p. 112. În acelaşi sens, criticând două soluţii ale Curţii de Apel
Suceava din anul 1994, a se vedea P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p. 49, 50.
Secţiunea a 5-a
Cauza contractului de vânzare-
cumpărare
26. Potrivit regulilor generale aplicabile contractelor, obligaţia fără cauză sau fondată pe
o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect (art. 966 C.civ.). Cauza (motivul
psihologic determinant al consimţământului) este alcătuită din două elemente: scopul
imediat (causa proxima), element abstract şi invariabil în cadrul unei categorii de acte
juridice şi scopul mediat (causa remota), ce reprezintă motivul determinant al încheierii
actului juridic în cauză, concret şi variabil. La orice contract de vânzare-cumpărare,
scopul imediat al consimţământului cumpărătorului îl reprezintă dobândirea lucrului, iar
scopul imediat al consimţământului vânzătorului, obţinerea preţului. Scopul mediat poate
consta pentru un cumpărător acela de a dobândi un bun pentru sine sau pentru a-l dona
altuia, în timp ce un vânzător poate urmări să-şi facă loc în garaj, vânzând maşina sau să
plătească o datorie cu preţul obţinut etc.

27. Cauza trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru validitatea oricărui act juridic,
deci şi a unui contract, inclusiv de vânzare-cumpărare: să existe; să fie reală; să fie licită;
să fie morală.

28. Cauza este prezumată a exista în orice contract, astfel cum prevede art. 967 alin. (2)
C.civ. Ca atare, cel care pretinde că un anumit contract de vânzare-cumpărare este lipsit
de cauză, trebuie să probeze acest lucru. Absenţa cauzei însă atrage sancţiunea nulităţii
absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească cauza este aceea de a fi reală. O cauză
falsă (când părţile sau doar una dintre ele au crezut că scopul în care contractează există,
pe când în realitate nu există şi nici nu se poate realiza) atrage nulitatea relativă a
contractului de vânzare-cumpărare 1 .

Reamintim că pentru a fi valabilă, cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare

trebuie să fie licită şi morală. Această condiţie este prevăzută în art. 966 C.civ.:
„Obligaţia (...) nelicită, nu poate avea nici un efect”. Potrivit art. 968 C.civ., „cauza este
nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.

În temeiul acestui text de lege, s-a constatat nulitatea absolută a unor contracte de
vânzare-cumpărare ilicite sau imorale, chiar dacă nu intrau în sfera de aplicare a art. 5
C.civ. 2

Întrucât Codul civil nu conţine, la capitolul destinat vânzării, dispoziţii speciale cu privire
la cauza în contractul de vânzare-cumpărare, ne rezumăm la aceste câteva consideraţii
generale 3 , cu menţiunea că în practica judiciară s-a pus problema îndeplinirii acestor
condiţii ale cauzei, cu privire specială la contractul de vânzare-cumpărare 4 .

Sancţiunea aplicabilă viciilor de consimţământ, pentru că aici este practic vorba despre o
eroare asupra cauzei.
2

A se vedea I.F. Popa, Discuţii privind cauza imorală şi ilicită în raporturile juridice
contractuale dintre concubini, Dreptul nr. 10/2001, p. 47–58; M.N. Costin, C.N. Costin,
Semnificaţia juridică a bunei–credinţe, a fraudei la lege şi a cauzei ilicite în contracte –
Studiu de caz, P.R. nr. 6/2007.
3

Pentru detalii, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 179 şi urm., precum şi bibliografia citată de
autor.
4

A se vedea, de pildă: Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 103/1987, cu notă de L. Mihai, L.
Dincu, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 32; C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 1110 din 22 iunie
2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, publicată sub egida
Ministerului Justiţiei, Rom System, Bucureşti, 2002, p. 91. Scopul urmărit de părţi la
încheierea convenţiei nu a fost acela de a transmite, respectiv de a dobândi dreptul de
proprietate asupra imobilului, ci acela de a garanta cu imobilul un împrumut acordat
reclamanţilor de către pârâtă.

Capitolul III
Efectele contractului de vânzare-
cumpărare
Secţiunea 1
Obligaţiile vânzătorului
29. Consideraţii preliminare. Interpretarea contractului. Reamintim că prin efectele unui
contract se înţeleg obligaţiile cărora acel contract le dă naştere. Vânzarea-cumpărarea,
fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în
sarcina ambelor părţi: vânzătorul şi cumpărătorul.

Pentru a-şi produce efectele voite de părţi, contractul trebuie să conţină clauze clare.
Dacă părţile nu au prevăzut nimic sau voinţa lor este greu de dedus, se pune problema
interpretării clauzelor contractuale.

De regulă, în materie de obligaţii, potrivit art. 983 C.civ., orice clauză obscură se
interpretează în favoarea debitorului. La vânzare-cumpărare însă, Codul civil prevede o
altă soluţie. Astfel, art. 1312 C.civ., după ce stabileşte sarcina vânzătorului de a explica
cu claritate obligaţiile care şi le asumă (caveat venditor), prevede în alin. (2) că orice
clauză îndoielnică din contract se interpretează în contra vânzătorului, indiferent că este
vorba de o clauză referitoare la propriile obligaţii sau la cele ale cumpărătorului. Soluţia,
existentă şi în Codul civil francez 1 , îşi are rădăcinile în dreptul roman, iar explicaţia se
găseşte în aceea că vânzătorul, chiar neprofesionist, este prezumat a cunoaşte mai bine
bunul pe care îl vinde.

Astfel cum s-a precizat în practică, această regulă de interpretare trebuie aplicată doar
dacă nu se poate ajunge la stabilirea voinţei reale a părţilor prin aplicarea celorlalte reguli
de interpretare 2 .

30. Articolul 1313 C.civ. stabileşte principalele obligaţii ce incumbă unui vânzător după
încheierea contractului de vânzare-cumpărare: predarea bunului şi garantarea
cumpărătorului. Cea de-a doua obligaţie se subdivide, la rândul său, în obligaţia de
garanţie contra viciilor lucrului vândut, respectiv obligaţia de garanţie împotriva
evicţiunii. Deşi distincţia între obligaţii pare destul de clar formulată, în realitate, astfel
cum s-a reţinut în practica judiciară, obligaţia de predare se consideră îndeplinită numai
dacă bunul predat este conform celor convenite.

Bineînţeles, potrivit principiului autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale, părţile

pot stabili şi existenţa altor obligaţii, după cum pot deroga de la regulile fixate de
legiuitor, în măsura în care acestea nu sunt imperative. În plus, chiar în lipsa acestui
acord, cu timpul jurisprudenţa sau legi speciale au impus şi alte obligaţii, mai ales în
sarcina vânzătorului, cum ar fi obligaţia de informare la momentul încheierii contractului
şi al predării, obligaţia de securitate, ca o obligaţie complementară celei de garanţie
împotriva viciilor.

A se vedea J. Huet, Les principaux contrats speciaux, ed. a II–a, L.G.D.J., Paris, 2001, nr.
11223.
2
C. Cas. III, decizia nr. 419/1919, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 433, 434.

§1
Obligaţia de predare a lucrului vândut
31. Codul civil conţine, în titlul dedicat vânzării, mai multe articole (art. 1314-1335)
despre predare. În măsura în care anumite aspecte nu se regăsesc aici, sunt de amintit
regulile generale aplicabile convenţiilor, relevante în această materie. Astfel, art. 1074
C.civ. prevede că: „Obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare”. Iar art. 1080 alin. (1) C.civ. dispune: „Diligenţa ce trebuie să
se pună în îndeplinirea unei obligaţii este întotdeauna aceea a unui bun proprietar”.

32. Conţinutul obligaţiei de predare. Prin predare se înţelege obligaţia vânzătorului de a

pune la dispoziţia cumpărătorului bunul ce a format obiectul derivat al contractului.
Deoarece în dreptul nostru, de regulă, proprietatea se transmite din chiar momentul
încheierii contractului, predarea lucrului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de
proprietate, ci doar a transmiterii detenţiei asupra acestuia. De aceea, definiţia dată de art.
1314 C.civ. („predarea este strămutarea lucrului vândut în puterea şi posesiunea
cumpărătorului”) este inexactă şi desuetă 1 . În executarea obligaţiei sale de predare,
vânzătorul trebuie, în principiu, să respecte cu stricteţe contractul.

Astfel definită, predarea presupune, mai întâi, punerea la dispoziţie a bunului; dar ea
implică şi cerinţa conformităţii bunului cu ceea ce părţile au convenit. În plus, executarea
acestei obligaţii din partea vânzătorului presupune conservarea bunului până la ridicarea
lui de către cumpărător.

33. Obiectul predării. Predarea vizează nu numai bunul principal, ci şi accesoriile

necesare folosirii lui.

a) Bunul vândut. Potrivit art. 1326 C.civ., vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut
„în măsura determinată prin contract”. Dacă este vorba despre un bun individual
determinat şi existent la data încheierii contractului, obligaţia se consideră executată dacă
s-a predat în starea în care lucrul se găsea la acea dată. Dacă este vorba despre un bun de
gen ori despre un bun viitor, predarea se va face în cantitatea, calitatea ori ţinând cont de
alte criterii determinate în contract (eventual, prin referire la calităţile mostrei convenite).

În absenţa vreunei clauze contractuale, dacă bunul nu este determinat decât prin specia
sa, debitorul nu este dator a da nici cea mai bună calitate, dar nici cea mai proastă (art.
1103 C.civ.).

În absenţa oricărui indiciu, calitatea poate fi dedusă şi din preţul fixat pentru acea
vânzare. Totuşi, preţul redus nu-l scuteşte întotdeauna pe vânzător de obligaţia de a preda
un bun de calitate medie.
Un cumpărător diligent ar trebui, mai ales în materie imobiliară, să întocmească un
proces-verbal care să constate starea bunului la data acordului de voinţă, pentru a evita
eventualele surprize.

Predarea imobilelor se face prin remiterea cheilor şi a actelor de proprietate. Nepredarea

înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului real asupra imobilului dobândit este
sancţionată, cel interesat având posibilitatea de a cere instanţei să dispună înscrierea în
cartea funciară [art. 29 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 247/2005].

Cu referire specială la terenuri, Codul civil consacră, în art. 1327-1334, câteva reguli
care reglementează relaţiile dintre părţi pentru ipoteza în care bunul predat nu este
conform celor convenite.

În cazul vânzării unui imobil printr-un contract în care se specifică în mod expres unitatea
de măsură, preţul pe unitate şi numărul de măsuri („pe atât măsura”), de pildă, un teren
de 1000 mp, cu 20.000 de lei/mp, dar se descoperă apoi că, în realitate, terenul este mai
mic, vânzătorul trebuie să suporte scăderea proporţională a preţului, dacă nu poate
complini cu teren suplimentar (art. 1327 C.civ.); dacă, dimpotrivă, imobilul este, în
realitate, mai mare faţă de prevederile contractului, cumpărătorul are alegerea între a plăti
un supliment de preţ ori „a strica vânzarea”. Această ultimă posibilitate îi este
recunoscută de lege dacă excedentul se ridică la peste a douăzecea parte a întinderii
arătate în contract (art. 1328 C.civ.).

Dacă vânzarea poartă asupra unui teren delimitat, a cărui măsură este indicată, dar al
cărui preţ este stabilit global (de exemplu, un teren de 1000 mp vândut cu 18 milioane de
lei), iar ulterior se descoperă o întindere mai mare sau mai mică decât cea indicată, art.
1329 C.civ. prevede că nici vânzătorul nu are dreptul la un adaos de preţ, nici
cumpărătorul la o reducere, cu excepţia cazului în care excedentul sau lipsa valorează cel
puţin a douăzecea parte din preţul convenit. Potrivit art. 1331 C.civ., pentru ipoteza
excedentului care l-ar îndreptăţi pe vânzător să ceară o majorare de preţ, cumpărătorul
poate opta şi pentru rezoluţiunea vânzării.

Dacă s-au vândut două sau mai multe imobile printr-un singur contract şi cu un preţ unic,
cu arătarea dimensiunilor fiecăruia, dar în realitate, cuprinsul unuia este mai mare decât
cel declarat, iar al celuilalt mai mic, se va face o compensaţie, iar pentru restul eventual
rămas se aplică regulile de mai sus (art. 1333 C.civ.).

La acest capitol, Codul civil instituie şi o prescripţie specială, care este de un an de la

încheierea contractului (art. 1334), termen în care se poate intenta acţiune în complinirea
preţului, respectiv în reducerea preţului sau în rezoluţiune, pentru neconformitate.

Bunurile mobile se predau fie prin tradiţiune, fie prin predarea cheilor clădirii în care se
află (art. 1316 C.civ.), iar bunurile incorporale, prin remiterea titlurilor care le conţin (art.
1318 C.civ.).
b) Accesoriile bunului vândut, obiect al obligaţiei de predare. Articolul 1325 C.civ.
prevede că: „Obligaţia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat
la uzul său perpetuu”. Prin „accesoriu” înţelegem, pe de o parte, elementele materiale
unite cu lucrul, cum ar fi: pentru o construcţie, imobilele prin destinaţie (ca sobele);
pentru o maşină, cricul, trusa de prim ajutor etc., iar pe de altă parte, „accesoriile
juridice”: drepturile reale ataşate imobilului, ca servituţile active şi pasive, acţiunea în
revendicare sau în garanţie; titlurile şi documentele care să permită cumpărătorului a se
folosi de lucru (de pildă, titlul de proprietate, certificatul de urbanism, certificatul de
înmatriculare pentru autovehicule 2 , un certificat de origine pentru un cal de curse).
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu
modificările ulterioare, obligă pe vânzător şi producător să predea cumpărătorului unor
bunuri de folosinţă îndelungată, odată cu bunul vândut, certificatul de garanţie, cartea
tehnică ori instrucţiunile de instalare şi folosire (art. 20).

c) fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate trebuie predate

odată cu lucrul vândut, în lipsă de stipulaţie contrară (art. 1324 C.civ.).

34. Locul şi data predării. Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, potrivit art. 1319 C.civ.,
predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul vândut în timpul vânzării, regulă
concordantă cu cea din dreptul comun (art. 1104 C.civ., care stabileşte această soluţie
pentru obligaţiile ce poartă asupra unui bun cert). În schimb, dacă vânzarea are ca obiect
bunuri de gen, acest principiu nu se aplică; în lipsa unei stipulaţii speciale, vom aplica
dreptul comun, respectiv art. 1104 alin. (3) C.civ., potrivit căruia locul predării este
domiciliul debitorului, deci al vânzătorului.

Termenul predării este imediat, dacă părţile nu au stipulat o altă dată. Nerespectarea
termenului dă dreptul cumpărătorului de a alege între predarea silită a bunului şi
rezoluţiunea contractului (art. 1320 C.civ.). De asemenea, potrivit art. 1321 C.civ.,
vânzătorul datorează şi daune-interese pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului prin
nepredarea la timp. Instanţele trebuie să analizeze însă, în cazul întârzierii de predare,
dacă într-adevăr se impune ruperea relaţiilor contractuale prin rezoluţiunea vânzării sau
este suficientă acordarea de daune-interese.

În acelaşi timp, dacă termenul fixat prin contract poate fi considerat ca imperativ (de
pildă, obiectul cumpărat avea destinaţia de cadou de Crăciun sau era rochia de mireasă),
în caz de întârziere, cumpărătorul poate solicita direct rezoluţiunea contractului, fără a fi
ţinut să ceară mai întâi predarea silită a bunului.

35. Cheltuielile de predare (cum ar fi cele legate de măsurare, cântărire, numărare) sunt
în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare (încărcare, transport, descărcare), în lipsa unei
stipulaţii contrare, sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1317 C.civ.).

36. Conservarea bunului. Odată ce lucrul a fost pus la dispoziţia cumpărătorului, acesta
are deseori un anumit timp pentru a veni să-l ridice. Se pune, de aceea, problema
conservării bunului până atunci, fie că este vorba despre un bun individual determinat sau
de unul de gen, dar care a fost individualizat prin măsurare, cântărire etc. Codul civil nu
prevede în mod special, la capitolul destinat vânzării, existenţa acestei obligaţii în sarcina
vânzătorului, dar ea este incontestabil aplicabilă, în temeiul art. 1074 C.civ.: obligaţia de
a da cuprinde pe aceea de „(…) a-l conserva până la predare”. În caz de deteriorare sau
pierire a lucrului, vânzătorul răspunde ca un depozitar, culpa lui fiind prezumată atât timp
cât nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere (art. 1082 şi art. 1083
C.civ.).

37. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare. Cu excepţia cazului când predarea nu

este posibilă din cauza forţei majore sau a cazului fortuit, vânzătorul este supus mai
multor sancţiuni pentru neexecutare. Ele rezultă fie explicit din textele speciale privind
vânzarea-cumpărarea, fie ca o aplicaţie a regulilor generale ale contractelor
sinalagmatice.

Astfel, în caz de neexecutare a obligaţiei de predare, cumpărătorul poate alege să solicite

executarea silită în natură a obligaţiei, prin punerea lui în posesia lucrului cumpărat,
potrivit art. 1320 C.civ. În principiu, mai înainte de a cere executarea silită, cumpărătorul
ar trebui să-l pună în întârziere pe vânzător; introducerea acţiunii constituie, prin ea
însăşi, o asemenea somaţie, operând, totodată, transferul riscurilor asupra vânzătorului.
Dacă proprietatea asupra bunului vândut s-a transmis odată cu încheierea contractului,
cumpărătorul, ca proprietar, poate formula şi acţiunea în revendicare pentru a intra în
posesia bunului.

Tot potrivit regulilor generale aplicabile contractelor sinalagmatice, cumpărătorul va

putea invoca excepţia de neexecutare, dacă la rândul lui nu a plătit preţul.

În sfârşit, dacă vânzătorul nu execută obligaţia de predare, cumpărătorul poate opta chiar
pentru rezoluţiunea contractului, cu consecinţa revenirii la statut quo ante, la care se pot
adăuga daune-interese pentru prejudiciul suferit. Dacă părţile se înţeleg, rezoluţiunea
poate fi amiabilă, în caz contrar, instanţa va putea, în condiţiile dreptului comun (art.
1020 şi art. 1021 C.civ.), să pronunţe rezoluţiunea contractului.

O altă posibilitate pe care cumpărătorul (unor bunuri de gen) o are la îndemână ar fi şi

cea de a procura bunurile de la terţe persoane, dar pe seama vânzătorului, în aplicarea art.
1077 C.civ.

38. Drept internaţional şi drept comunitar. Distincţia între obligaţia de predare conformă
şi garanţia împotriva viciilor ascunse a fost înlăturată în vânzările internaţionale de
mărfuri, cărora li se aplică Convenţia de la Viena din 1980. Potrivit art. 31-34 din
Convenţie, vânzătorul este ţinut de o obligaţie de predare, iar conform art. 35-45, de o
obligaţie de conformitate. Aceste obligaţii le includ pe cele de garanţie împotriva viciilor
ascunse şi de garanţie împotriva evicţiunii.

Şi dreptul comunitar european a adoptat o metodă monistă de reglementare. Astfel,

Directiva nr. 1999/44/CE a Uniunii Europene privind unele aspecte ale vânzării bunurilor
destinate consumului şi ale garanţiilor datorate 3 prevede, în esenţă, o acţiune unică în
răspundere, în cazul neconformităţii bunului sau al viciilor ascunse. Ea îi permite
consumatorului să cumuleze această acţiune cu acţiunile din dreptul intern al răspunderii
[art. 8 alin. (1)].

În România, O.G. nr. 21/1992, republicată, cu modificările ulterioare 4 , prin care s-au
preluat în dreptul intern, printre altele, dispoziţiile Directivei nr. 85/374/CEE privind
răspunderea pentru produsele defectuoase, pare că organizează, în mod similar evoluţiilor
evocate, un sistem unitar de acţiune, dar nu impune totuşi exclusivitatea unei căi de atac.
Astfel, art. 12 prevede dreptul consumatorului de a pretinde remedierea sau înlocuirea
produselor, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor
constatate. În acelaşi timp, art. 424 (în prezent, abrogat) prevedea că aplicarea
dispoziţiilor din această ordonanţă nu exclude posibilitatea consumatorului de a pretinde
despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale 5 . Menţionăm că
prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte 6 a fost integral transpusă Directiva nr. 85/374/CEE, astfel cum a fost
modificată prin Directiva nr. 1999/34/CE. La data intrării în vigoare a legii (22 iulie
2004) au fost abrogate art. 42-427 din O.G. nr. 21/1992.

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 557; Fr. Deak, op. cit., p.
53; E. Safta–Romano, op. cit., p. 49; H., L., J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil,
t. III, vol. 2, par de Juglart, 1987, nr. 930.
2

Potrivit art. 10 alin. (5) din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea vehiculelor rutiere şi
eliberarea cărţii de identitate a acestora, la înstrăinarea vehiculului, ultimul proprietar al
acestuia are obligaţia de a transmite dobânditorului cartea de identitate a vehiculului, ea
fiind documentul care atestă, pentru persoana menţionată ca deţinător, dreptul de
proprietate asupra acestui bun.
3

J.O.C.E. nr. L171/1999, p. 12.

4

Ultima dată prin Legea nr. 240/2004.

5

Cu privire la înţelesul acestei dispoziţii, preluată din art. 13 al directivei, ea trebuie

interpretată, potrivit jurisprudenţei C.J.C.E., în sensul că drepturile conferite de legislaţia
unui stat membru victimelor prejudiciilor cauzate de un produs defectuos, cu titlu de
regim general al răspunderii, având acelaşi fundament cu cel pus în practică de directivă,
se pot vedea limitate sau restrânse ca urmare a transpunerii directivei în dreptul intern. În
acest sens, a se vedea C.J.C.E., decizia din 25 aprilie 2002, Maria Victoria Gonzales
Sanchez contra Medicina Asturiana S.A.
6

Republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008. A se vedea şi I. Bălan, Răspunderea
civilă pentru produsele cu defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, Dreptul nr.
12/2004, p. 52. În dreptul francez, a se vedea J.C. Zarka, Remplacement d’un produit
défectueux et protection du consommateur, La Semaine Juridique Entreprise et Affaires
nr. 30, 24 iulie 2008.

§2
Obligaţia de garanţie
39. După predarea bunului, vânzătorul trebuie, potrivit art. 1336 C.civ., să-l garanteze pe
cumpărător de liniştita folosinţă (garanţia contra evicţiunii) şi de utila folosinţă (garanţia
contra viciilor) a acestuia.

2.1
Garanţia împotriva evicţiunii
40. Precizări prealabile. Această obligaţie a vânzătorului este reglementată în Codul
civil, în art. 1337-1352. Ea operează de drept în orice vânzare 1 , chiar dacă părţile nu au
prevăzut în contract nici o referire cu privire la acest aspect. Are ca scop protejarea
dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin acel
contract, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane. Referiri la garanţia împotriva
evicţiunii conţine şi Codul de procedură civilă, modificat (art. 520-522), atunci când
reglementează vânzarea la licitaţie 2 .

În sens strict etimologic, „evicţiunea” desemnează pierderea unui drept prin judecată
(evincere est vincendo in judicio), deposedarea cumpărătorului. Acesta este doar un sens
restrâns al noţiunii de „evicţiune”, întrucât se admite unanim că pierderea lucrului poate
interveni şi pe altă cale decât prin justiţie. Astfel, de pildă, dacă dreptul terţului asupra
lucrului este atât de evident, încât în scopul evitării unui proces inutil, cumpărătorul
abandonează bunul ori plăteşte creanţa ipotecară pentru a degreva imobilul şi a-l păstra.
Asemănătoare este ipoteza în care, cumpărând de la un neproprietar, dobânditorul devine
ulterior proprietar prin moştenire de la verus dominus.
Deşi Codul civil foloseşte noţiunea de „răspundere pentru evicţiune”, configuraţia
reglementării, aplicaţiile practice şi doctrina conduc la concluzia că ne aflăm în faţa unei
„garanţii”, aşadar a unei obligaţii a cărei încălcare se sancţionează chiar independent de
culpa debitorului contractual 3 , deci chiar dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă.

Eficacitatea garanţiei este întărită de faptul că se transmite dobânditorilor succesivi ai

bunului, ca accesoriu al acestuia; aşadar, poate fi invocată nu doar împotriva
vânzătorului, ci şi împotriva autorilor acestuia şi a oricărui autor anterior, în ipoteza în
care cauza evicţiunii se situează în timp la acel moment 4 .

Vom examina, în continuare, distinct, garanţia pe care vânzătorul o datorează pentru

faptele sale personale şi apoi garanţia pentru tulburările ce provin de la terţi, deşi uneori
limita între ele nu este uşor de trasat 5 .

41. Garanţia faptului personal. Aceasta reprezintă un element esenţial al contractului,

vânzătorul (şi succesorii lui, universali sau cu titlu universal) fiind ţinut să se abţină de la
orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a ameninţa proprietatea, folosinţa sau
detenţia cumpărătorului (ori succesorilor acestuia) asupra bunului vândut. Această
obligaţie de abţinere este considerată perpetuă, în sensul că ea subzistă (în persoana
vânzătorului sau a succesorilor săi în drepturi), indiferent cât timp ar fi trecut de la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Reprezintă o tulburare de drept, interzisă vânzătorului, invocarea unui drept (nerezervat

prin contract) ca abitaţia, servitutea, uzufructul, locaţiunea. Chiar dacă o asemenea
pretenţie ar fi fondată, vânzătorul nu o poate invoca, cu excepţia cazului când în mod
expres acel drept a fost exclus din obiectul transmisiunii.

Totodată, vânzătorul trebuie să garanteze pentru orice fapt material al său (tulburare de
fapt) care îl privează total sau parţial pe cumpărător de exerciţiul dreptului dobândit, de
avantajele pe care putea conta, după natura şi destinaţia normală a bunului. De exemplu,
după ce a vândut o casă, păstrând o porţiune de teren, construieşte pe acest teren un zid
prea apropiat de ferestrele imobilului vândut, afectând priveliştea în considerarea căreia
cumpărătorul încheiase contractul.

Dacă este ameninţat cu o asemenea tulburare, cumpărătorul poate opune excepţia de

garanţie: cine trebuie să garanteze, nu poate să evingă (quem de evictione tenet actio,
eundem agentem repellit exceptio).

Orice convenţie privind înlăturarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiunea rezultată

dintr-un fapt personal este nulă (art. 1339 C.civ.).

Trebuie reţinut că existenţa acestei garanţii nu îl împiedică pe vânzător, de exemplu, să

solicite rezoluţiunea pentru neplata preţului ori anularea contractului pentru existenţa
vreunui viciu de consimţământ.
42. Garanţia împotriva evicţiunii provenind de la terţi. Vânzătorul răspunde pentru
evicţiunea ce provine de la o terţă persoană, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
existenţa unei tulburări de drept; cauza tulburării să fie anterioară vânzării; cumpărătorul
să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.

43. În primul rând, trebuie să fie vorba de o tulburare de drept. Spre deosebire de
garanţia faptului personal, în cazul tulburărilor ce provin de la terţi, legea nu recunoaşte
cumpărătorului dreptul de a se plânge decât dacă aceste tulburări sunt de drept, iar nu
doar de fapt. Această precizare nu este prevăzută de Codul civil la materia vânzării-
cumpărării, ci numai în materie de locaţiune, dar nimeni nu se îndoieşte că ea este
aplicabilă şi vânzării-cumpărării. Astfel, reprezintă o tulburare de drept invocarea de
către un terţ împotriva cumpărătorului a unor drepturi reale (dreptul de proprietate, de
uzufruct, un drept de superficie etc.) sau de creanţă (dreptul de locaţiune asupra unei părţi
din bunul cumpărat, un drept de arendare etc.) ori prin pretinderea existenţei unor sarcini
(privilegii, ipoteci) sau servituţi care grevează bunul 6 .

44. O a doua condiţie impusă de lege pentru angajarea răspunderii vânzătorului este
anterioritatea cauzei evicţiunii în raport cu momentul încheierii contractului. Deşi nici
această condiţie nu apare ca atare în reglementarea dedicată contractului de vânzare-
cumpărare, îşi are temeiul în dispoziţiile generale ale art. 971 C.civ., ce vizează transferul
riscurilor legate de lucru asupra dobânditorului odată cu încheierea contractului.

De aceea, în principiu, vânzătorul poate fi chemat să răspundă pentru tulburări de drept

provenind de la terţi, dar numai tulburări a căror cauză este anterioară vânzării (drepturi
ale terţului născute anterior vânzării, chiar dacă exercitate ulterior). Spunem „în
principiu”, pentru că sunt şi ipoteze în care, deşi ulterioară, cauza evicţiunii este
imputabilă (şi) vânzătorului. Astfel, de pildă, dacă după ce a vândut bunul unei persoane,
acelaşi vânzător îl înstrăinează unui al doilea cumpărător, care reuşeşte să-şi facă primul
opozabil actul de dobândire (fie intrând cu bună-credinţă în posesia bunului mobil, fie
înscriind primul dreptul asupra imobilului în cartea funciară 7 ).

Dacă un terţ începuse, anterior vânzării, să exercite o posesie aptă să conducă la

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar termenul prescripţiei achizitive
se împlineşte după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu va fi
ţinut să răspundă, întrucât în calitate de proprietar, cumpărătorul putea să efectueze acte
de întrerupere.

45. Necunoaşterea cauzei de către cumpărător este o altă condiţie a funcţionării acestei
garanţii. Obligaţia vânzătorului există numai dacă, la data încheierii contractului,
cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are sau pretinde a avea un drept
asupra bunului. Cunoaşterea pericolului evicţiunii este considerată ca o asumare a riscului
din partea cumpărătorului şi, deci, contractul are caracter aleatoriu 8 . Sarcina probei
cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incumbă vânzătorului. Considerăm însă
că necunoaşterea (ignoranţa) cumpărătorului trebuie să fie legitimă, în sensul că, raportat
la un nivel mediu de cunoştinţe, în funcţie de circumstanţele încheierii contractului,
oricărui cumpărător aflat în aceeaşi situaţie i-ar fi fost greu să cunoască cauza evicţiunii 9 .
În privinţa sarcinilor care grevează bunul, art. 1337 C.civ. prevede că vânzătorul este
ţinut a le declara. Ar rezulta că, pentru această ipoteză, nu ar fi suficient ca dobânditorul
să fi aflat pe altă cale despre existenţa sarcinilor, ci vânzătorul trebuie în mod expres să
declare existenţa lor la data încheierii contractului, sub sancţiunea răspunderii pentru
evicţiune. Coroborând însă textul amintit cu dispoziţiile art. 1349 C.civ. („dacă imobilul
vândut se află însărcinat cu servituţi neaparente, nedeclarate de vânzător şi de o asemenea
importanţă încât se poate presupune că n-ar fi cumpărat de le-ar fi cunoscut, el poate cere
sau stricarea contractului sau indemnitate”), rezultă că ceea ce se are în vedere este buna-
credinţă a cumpărătorului, corelată cu buna-credinţă a vânzătorului şi obligaţia acestuia
de informare 10 .

46. Funcţionarea garanţiei pentru evicţiune. Pentru analiza modului în care funcţionează
această garanţie, trebuie distins după cum evicţiunea nu s-a produs încă, dar este pe cale
să se producă şi ipoteza în care evicţiunea s-a produs deja (s-a consumat).

Precizăm că, din punctul de vedere al conduitei impuse vânzătorului pentru îndeplinirea
acestei obligaţii, el este ţinut, după caz, de o obligaţie negativă, de a nu face nimic care
să-l tulbure pe cumpărător; de o obligaţie pozitivă de a face, dacă evicţiunea este pe cale
să se producă, respectiv de o obligaţie, tot pozitivă, de a da, în ipoteza în care evicţiunea
s-a produs deja.

47. Evicţiunea nu s-a produs, dar este pe cale să se producă. Dacă este acţionat în justiţie
de către un terţ, cumpărătorul trebuie să ceară introducerea în proces a vânzătorului,
pentru a-l garanta, pe calea prevăzută în Codul de procedură civilă (art. 60-63). Dacă nu
face acest lucru, cumpărătorul se expune riscului ca vânzătorul să fie scutit de
răspundere. Într-adevăr, potrivit art. 1351 C.civ., dacă cumpărătorul s-a judecat cu
evingătorul, fără să-l cheme în cauză pe vânzător, acesta din urmă poate ulterior ridica
excepţia procesului rău condus ( exceptio mali processus ), dovedind că avea mijloace
adecvate pentru a-l apăra pe cumpărător 11 .

48. Evicţiunea s-a consumat. Dacă terţul l-a evins deja pe cumpărător (sau pe succesorul
lui în drepturi), legea prevede modul de indemnizare a acestuia de către vânzător, în
funcţie de felul evicţiunii: totală sau parţială.

a) Evicţiunea totală. Spunem că evicţiunea este totală atunci când cumpărătorul a pierdut
în întregime dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat. Practic, în această situaţie
contractul este rezolvit 12 şi, pe cale de consecinţă, are loc dezdăunarea cumpărătorului.
Codul civil, în art. 1341-1346, reglementează modul de despăgubire a cumpărătorului în
cazul evicţiunii totale.

Mai întâi, cumpărătorul are dreptul de a primi integral preţul plătit, indiferent de scăderea
valorii bunului la data evicţiunii, scădere datorată inclusiv deteriorării bunului, fără a
distinge după cauzele acesteia. Dacă însă cumpărătorul a tras foloase de pe urma
distrugerii bunului ( de pildă, a încasat indemnizaţia de asigurare), vânzătorul are dreptul
să reţină din preţ o sumă echivalentă acestor foloase.
Apoi, cumpărătorul are dreptul să solicite contravaloarea fructelor pe care a trebuit să le
restituie evingătorului (art. 1341 pct. 2 C.civ.). După cum se ştie, dobân-ditorul de bună-
credinţă al bunului altuia are dreptul de a păstra fructele (art. 485 C.civ.). Buna lui
credinţă încetează însă cel târziu la data intentării acţiunii de către evingător, astfel că
datorează evingătorului fructele culese ulterior acestui moment. În schimb, în raport cu
vânzătorul, cumpărătorul rămâne de bună-credinţă, fapt ce justifică dreptul de a cere şi
obţine restituirea contravalorii fructelor.

Potrivit art. 1341 pct. 3 C.civ., cumpărătorul mai are dreptul la restituirea de către
vânzător a cheltuielilor de judecată, atât din procesul cu evingătorul, cât şi, dacă s-a
judecat separat, din acţiunea sa în garanţie îndreptată împotriva vânzătorului.

În plus, legea mai prevede dreptul cumpărătorului de a cere daune-interese potrivit

dreptului comun, dar cu următoarea particularitate: potrivit art. 1344 C.civ., vânzătorul
trebuie să plătească diferenţa dintre valoarea actuală a bunului şi preţul plătit de
cumpărător, indiferent de buna sau reaua sa credinţă (a vânzătorului) şi indiferent de
cauza sporirii valorii (inclusiv devalorizarea monetară).

Pentru a se asigura o despăgubire echitabilă a cumpărătorului evins, considerăm că

raportarea trebuie făcută la data deposedării efective a acestuia de bunul dobândit 13 .

Articolul 1345 C.civ. prevede că vânzătorul va trebui să restituie, personal sau prin
evingător (căruia îi profită de acum), toate cheltuielile necesare şi utile pe care
cumpărătorul le-a făcut cu lucrul. Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, el datorează şi
contravaloarea cheltuielilor voluptuorii.

b) Evicţiunea parţială. În cazul în care cumpărătorul a pierdut o cotă ideală din dreptul de
proprietate sau o parte din bunul cumpărat, ori i s-a restrâns sau negat în orice formă
dreptul pe care credea că l-a dobândit prin contract, ne aflăm în faţa evicţiunii parţiale.

În aceste ipoteze, cumpărătorul are dreptul de a opta între acţiunea în rezoluţiunea

vânzării şi acţiunea în dezdăunări pentru pierderea parţială suferită, menţinând contractul.

Legea nu-i recunoaşte însă discreţionar dreptul de a cere „stricarea contractului’,

consecventă principiilor generale. Potrivit art. 1347 C.civ., doar dacă pierderea suferită
are o asemenea însemnătate pentru el, încât dacă ar fi cunoscut situaţia, nu ar fi încheiat
contractul, instanţa poate admite acţiunea acestuia în rezoluţiune. Într-o asemenea
ipoteză, dezdăunarea cumpărătorului va avea loc ca şi în cazul evicţiunii totale, el fiind
ţinut însă să restituie partea rămasă din lucru, potrivit principiilor generale ale îmbogăţirii
fără justă cauză.

Dacă nu cere sau nu i se admite acţiunea în rezoluţiune, cumpărătorul are dreptul la

despăgubiri, ce se calculează proporţional asupra valorii bunului de la data evicţiunii, iar
nu asupra preţului plătit de el, indiferent dacă de la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare şi până la momentul evicţiunii valoarea bunului a crescut sau a scăzut (art.
1348 C.civ.).
49. Modificări convenţionale ale garanţiei împotriva evicţiunii pot avea loc, în principiu,
întrucât regulile mai sus prezentate, cunoscute sub numele de garanţie de drept, nu sunt
imperative. În acest sens, art. 1338 C.civ. prevede că părţile pot prin convenţie să adauge,
să micşoreze sau să şteargă obligaţia de răspundere pentru evicţiune.

În aplicarea acestui text şi în interpretarea unui contract, se va ţine seama de modul de

formulare a clauzelor. Astfel, pentru a fi în prezenţa unei garanţii convenţionale, trebuie
să rezulte cu certitudine voinţa părţilor de a deroga de la regimul legal. O clauză vagă, de
genul „vânzătorul garantează împotriva oricăror tulburări”, nu adaugă faţă de textul legii,
astfel încât este inutil de a fi enunţată.

Există însă anumite limite ale libertăţii părţilor de a deroga de la reglementarea legală a
garanţiei. Astfel:

a) vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere dacă evicţiunea provine din propria faptă
sau a succesorilor săi în drepturi (art. 1339 C.civ.). Astfel cum am văzut, obligaţia de
abţinere a vânzătorului este perpetuă, el nu poate tulbura prin nici un mijloc pe
cumpărător după încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Articolul 1339 C.civ. nu
este decât expresia caracterului imperativ al acestei reguli de conduită 14 .

b) chiar dacă s-ar exonera de răspunderea pentru evicţiunea provenind de la terţi,

vânzătorul tot ar fi ţinut să restituie preţul încasat (actualizat), cu excepţia cazului în care,
la încheierea contractului, cumpărătorul a cunoscut riscul evicţiunii sau a declarat că
înţelege să cumpere pe propria răspundere 15 . Această dispoziţie, prevăzută în art. 1340
C.civ., trebuie, potrivit regulilor generale, interpretată restrictiv. În orice caz, dacă clauza
de exonerare este formulată în termeni ambigui, incompleţi sau este contrazisă de alte
clauze contractuale, în interpretare trebuie reţinut principiul enunţat în art. 1312 alin. (2)
C.civ.: orice clauză obscură sau îndoielnică se interpretează împotriva vânzătorului.

O altă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că mai ales în contractele tipizate,
concepute unilateral de vânzător (profesionist, care vinde în mod frecvent asemenea
bunuri), există aşa-numitele clauze de stil, adică stipulaţii concepute în termeni atât de
generali încât se poate prezuma că în mod rezonabil cumpărătorul nu le-a putut da
semnificaţia unei renunţări din partea sa. În asemenea ipoteze, s-a decis în practica
judiciară că acele clauze sunt ineficace, întrucât nu exprimă voinţa exactă a
contractanţilor 16 .

50. Prescripţia acţiunii în garanţie a cumpărătorului pentru evicţiunea provenind de la

terţi este cea generală în dreptul nostru, şi anume de trei ani. Acest termen începe să
curgă de la data producerii evicţiunii 17 . Pe cale de excepţie însă, împotriva tulburărilor
provenind chiar de la vânzător sau de la succesorii săi în drepturi, cumpărătorul se poate
apăra oricât timp ar fi trecut de la data încheierii contractului.

1
Chiar în privinţa cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală. A se vedea C. Toader,
Programele de calculator şi garanţia contra evicţiunii, Dreptul nr. 10/1996, p. 53–60.
2

Astfel, potrivit art. 522 C.proc.civ., dacă a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl
poate acţiona pe debitorul urmărit, pentru a fi despăgubit. În măsura în care nu se poate
îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul
de adjudecare. În lipsa unui text similar, în jurisprudenţa franceză s–a decis că nu poate fi
asimilat vânzătorului, pentru a fi ţinut de răspunderea pentru evicţiune, creditorul
urmăritor. În acest sens, a se vedea Cass. fr., secţia a II–a civilă, decizia din 22 noiembrie
2001, cu notă de P.–Y. Gautier, în R.T.D. civ. nr. 2/2002, p. 318.
3

În acelaşi sens, a se vedea M. Eliesco, La sanction de l’inexecution du contrat, y compris

„l’anticipatory breach”, raport prezentat la cel de–al VII–lea Congres al Academiei
Internaţionale de Drept Comparat, Uppsala, 6–13 august 1966, p. 43. Pentru dezvoltări, a
se vedea C. Toader, op. cit., p. VIII.
4

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 74; D. Chirică, op. cit., p. 72.
5

Astfel, de pildă, se analizează, în general, garanţia pentru sarcini nedeclarate, în legătură

cu tulburările provenind de la terţi; de regulă, la reclamaţia unui terţ este sesizat
cumpărătorul; în acelaşi timp însă, se poate spune că tulburarea se datorează faptului
vânzătorului, care nu a declarat sarcina. A se vedea şi D. Chirică, Garanţia pentru
evicţiune în contractele de vânzare, R.R.D.P. nr. 4/2007.
6

Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 76, 77; C. Toader, op. cit., p. 67–75.
7

A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în

domeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997, p. 83.
8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1754/1972, în Culegere de decizii pe anul 1972, p. 100.
9
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 568/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 64. În speţa soluţionată
prin această decizie s–a respins acţiunea, cu motivarea că „terţul achizitor a cunoscut sau,
cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al
vânzătorului”.
10

A se vedea supra nr. 5.2.

11

În acest sens, s–a respins acţiunea în garanţie a cumpărătorului, cu motivarea că „nu l–a
chemat pe vânzător în procesul în care a fost evins şi nici nu a invocat prescripţia
achizitivă de zece ani în baza actului său de cumpărare, pe temeiul căruia ar fi putut fi
apărat de evicţiune”. A se vedea C. Cas. I, decizia din 18 martie 1909, în Bul. 1909,
partea I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910, p. 312.
12

Deşi Codul civil nu prevede expres, majoritatea autorilor admit că se produc consecinţele
rezoluţiunii. Pentru afirmarea directă, a se vedea: I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu,
Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, nr. 933; D. Chirică, op. cit., p. 76;
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 70,
71; C. Toader, op. cit., p. 96, 97. Deşi foloseşte noţiunea de „rezoluţiune” pentru a
desemna soarta contractului în cazul producerii evicţiunii, profesorul Deak precizează în
mai multe rânduri că aceasta nu intervine în cazul vânzării lucrului altuia, ci numai dacă
altele au fost cauzele evingerii cumpărătorului. A se vedea Fr. Deak, nota 4, p. 80; nota 3,
p. 82.
13

În acelaşi sens, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 77. Şi în practica judiciară s–a decis că
are dreptul la restituirea actualizată în raport cu rata inflaţiei, cumpărătorul, în baza Legii
nr. 112/1995, dacă a fost evins, pericol care nu i–a fost cunoscut la data contractării. A se
vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 4929/2001 (nepublicată).
14

Astfel, chiar dacă bunul imobil nu s–a predat şi vânzătorul a continuat să–l stăpânească,
succesorii săi în drepturi nu pot intenta împotriva succesorilor în drepturi ai
cumpărătorului acţiunea pentru constatarea uzucapiunii (Cass. fr., secţia a 3–a, decizia
din 20 octombrie 1981, în Bull. civ. III, nr. 168).
15
Vânzătorul rămâne ţinut să restituie preţul, chiar dacă s–a dovedit că la data încheierii
contractului cumpărătorul avea cunoştinţă de riscul la care se expune, dacă acesta nu a
menţionat expres că înţelege să cumpere pe riscul său. În acest sens, a se vedea Cass. fr.,
secţia a 3–a, decizia civilă din 24 iunie 1998, în Bull. civ. III, nr. 130.
16

În acest sens, a se vedea: Cass. fr., secţia 1 civilă, decizia din 13 iulie 1954; Cass. fr.,
secţia a 3–a civilă, decizia din 4 iulie 1979, în Juris–Classeur civil, art. 1582–1708–1762,
par R. Le Guidec, fasc. 250, p. 5.
17

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 83.

2.2
Garanţia contra viciilor lucrului vândut
51. Consideraţii prealabile. Noţiune. Obligaţia de garanţie a vânzătorului include nu doar
asigurarea folosinţei liniştite a lucrului, dar şi folosirea lui utilă de către cumpărător.
Codul civil român reglementează garanţia împotriva viciilor ascunse, în art. 1352-1360.
Originea garanţiei se găseşte în dreptul roman, în edictele edililor curuli (ei aveau la
Roma rolul unei poliţii a pieţei), din grija de a proteja cumpărătorii de sclavi sau de
animale împotriva vânzătorilor care deseori încercau să înşele în privinţa calităţii
bunurilor. Era vorba, în special, de anumite boli ale animalelor sau – în cazul sclavilor –
chiar de anumite defecte de caracter, care nu se puteau observa cu ocazia cumpărării 1 .
Garanţia a fost preluată în Codul francez de la 1804, în termeni apropiaţi celor folosiţi de
Pothier în lucrările pregătitoare elaborării legii, ca reflectând „aceleaşi idei de justiţie şi
de morală” cu cele ce au stat la baza garanţiei împotriva evicţiunii. În Codul civil român
(a cărui elaborare, cum se ştie, nu a fost însoţită de lucrări pregătitoare 2 ), dispoziţiile
relevante au fost preluate întocmai din Codul Napoleon.

Prin „viciu” în materie de vânzare se înţelege lipsa unei însuşiri care face ca lucrul să fie
impropriu întrebuinţării după destinaţie sau îi micşorează valoarea şi utilitatea. În acest
sens, art. 1352 C.civ. prevede că, dacă din cauza viciilor ascunse ale lucrului, acesta nu
este propriu întrebuinţării sau valoarea sa este atât de mult micşorată, încât se poate
presupune că, în cunoştinţă de cauză, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un
preţ mai redus, vânzătorul este supus la răspundere. Iar O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările ulterioare, defineşte, în art. 2, „viciul
ascuns” ca fiind o deficienţă calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat,
care nu a fost cunoscută şi nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloace
obişnuite de verificare.
În practica judiciară şi în literatura juridică s-a atras atenţia asupra necesităţii de a se evita
confuzia între eroarea asupra substanţei lucrului – viciu de consimţământ ce atrage
anulabilitatea contractului – şi viciul ascuns care antrenează o răspundere specială a
vânzătorului, fără a atrage anularea contractului 3 . Astfel, în cazul error in substantiam,
consimţământul cumpărătorului a fost viciat, în sensul că a dobândit un alt bun decât cel
pe care-l dorea 4 (de pildă, o casă de paiantă în loc de o casă din cărămidă), în timp ce,
dacă descoperă că, deşi din cărămidă, casa are igrasie (viciu ascuns), va intra în funcţiune
răspunderea specială a vânzătorului pentru vicii 5 .

Deoarece ca şi în dreptul roman, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului (actio

redhibitoria), viciile ascunse se mai numesc redhibitorii (de la verbul latin redhibere – a
lua înapoi).

De menţionat că răspunderea nu este condiţionată de buna sau reaua-credinţă a

vânzătorului (art. 1354 C.civ.). Numai întinderea răspunderii diferă după cum vânzătorul
a cunoscut sau nu viciile.

Regulile privitoare la răspunderea pentru vicii sunt aplicabile oricărei vânzări 6 , cu

excepţia celor publice (art. 1360 C.civ.). De asemenea, la vânzarea de drepturi
succesorale, nu se răspunde pentru calitatea bunurilor ce compun masa succesorală (art.
1399 C.civ.). Menţionăm, de asemenea, că legislaţia privind protecţia consumatorilor
(O.G. nr. 21/1992, republicată, cu modificările ulterioare) prevede că dispoziţiile sale
(inclusiv cele care se referă la răspunderea pentru vicii) sunt aplicabile comercializării
produselor noi, folosite sau recondiţionate şi serviciilor destinate consumatorilor, cu
excepţia acelora care se comercializează ca antichităţi şi a produselor ce necesită a fi
reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, în acest ultim caz, cu obligaţia de
informare a cumpărătorului de către comerciantul vânzător.

52. Condiţiile răspunderii. Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:

a) O primă condiţie este aceea ca viciile să fie ascunse (art. 1352 C.civ.). Dacă viciile
sunt aparente, vânzătorul nu răspunde, întrucât cumpărătorul avea posibilitatea să le
observe (art. 1353 C.civ.). Soluţia este logică şi echitabilă, fiind în concordanţă cu ideea
că şi cumpărătorul trebuie să aibă o atitudine activă (emptor debet esse curiosus) la
încheierea contractului şi preluarea bunului.

Desigur că uneori este dificil de precizat, în cazul unui litigiu, dacă viciul era ascuns sau
aparent. Trebuie avute în vedere, de aceea, criterii precum: natura bunului, condiţiile
încheierii contractului 7 , competenţa cumpărătorului. Totuşi, în practica judiciară,
posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciu este apreciată în abstract, prin
raportare la o persoană prudentă şi diligentă, care, dacă intenţionează cumpărarea unui
bun de o anumită tehnicitate, la care nu se pricepe, trebuie să apeleze la o persoană
calificată 8 . Lipsa de informare, de experienţă, nepriceperea cumpărătorului nu fac ca
viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse 9 .
Considerăm însă că, mai ales în condiţiile moderne de predare a anumitor bunuri (de
exemplu, frigidere, maşini automate de spălat, mobilă) care se livrează ambalate, în
condiţii în care practic este imposibil controlul în prezenţa vânzătorului, chiar un viciu
aşa-numit aparent, nu poate fi descoperit decât după un anumit timp de la vânzare, cu
ocazia montării 10 .

b) În al doilea rând, se impune, pentru angajarea răspunderii, ca viciile să fi existat în

momentul încheierii contractului, cu alte cuvinte se cere îndeplinită condiţia anteriorităţii.
Altfel, dat fiind caracterul translativ de proprietate al contractului, riscurile trec asupra
cumpărătorului de la data încheierii vânzării.

În practică, s-a subliniat – întemeiat – că este îndeplinită condiţia anteriorităţii şi deci, se

poate angaja răspunderea vânzătorului, dacă „germenele” viciului este anterior, chiar
dacă efectul se manifestă după încheierea contractului. În acest sens, dacă o haină de
blană cumpărată în luna octombrie se destramă în luna ianuarie a anului următor, în
condiţii de ger, s-a angajat răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse 11 .

c) O altă condiţie cerută pentru antrenarea răspunderii vânzătorului este aceea ca viciul să
fie grav, adică defecţiunile de calitate semnalate de cumpărător să fie atât de însemnate,
încât să restrângă sau chiar să înlăture utilitatea bunului. Gravitatea este o problemă de
fapt, lăsată la aprecierea instanţei, care va administra toate probele considerate pertinente,
inclusiv expertize tehnice.

53. Efectele şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse. Potrivit legii (art.
1355 C.civ.), dacă sunt întrunite cele trei condiţii, cumpărătorul are alegerea între a
intenta acţiunea redhibitorie (în rezoluţiunea contractului) sau acţiunea estimatorie (în
reducerea preţului) 12 .

Întrucât textul nu distinge, se admite că, în acest caz, cumpărătorul o poate alege pe
oricare, dacă vânzătorul nu satisface în natură obligaţia (prin remedierea viciului sau
înlocuirea bunului).

Exercitarea uneia (de pildă, în reducerea preţului) nu îl împiedică însă pe cumpărător ca

ulterior, până la rămânerea definitivă a hotărârii, să îşi schimbe opţiunea, solicitând
rezoluţiunea 13 .

Totuşi, instanţa poate aprecia că dreptul de opţiune a fost exercitat abuziv şi să acorde
numai o reducere de preţ, dacă viciul este de mai mică importanţă 14 .

a) Acţiunea redhibitorie, dacă este admisă, duce la desfiinţarea (rezoluţiunea)

contractului, cu consecinţa restituirii prestaţiilor reciproce: vânzătorul va restitui preţul,
iar cumpărătorul, lucrul. Dacă a fost de rea-credinţă (a cunoscut viciile), pe lângă preţ şi
cheltuielile contractului, vânzătorul poate fi ţinut şi la plata de daune-interese 15 (art. 1356
C.civ.).

Pentru că art. 1355 C.civ., evocând dreptul de opţiune al cumpărătorului, precizează că el

„poate sau a întoarce lucrul şi a-şi primi preţul (…)”, rezultă că în principiu, doar dacă
restituie bunul, cumpărătorul poate avea succes în acţiunea redhibitorie. Uneori însă,
acest lucru nu mai este posibil, fie că bunul a dispărut ori a fost distrus, fie a fost
revândut. În ultima ipoteză, acţiunea redhibitorie poate fi intentată de subdobânditor,
căruia, ca accesoriu al lucrului, acţiunea i s-a transmis.

Pentru ipoteza în care lucrul a pierit din cauza viciilor, cumpărătorul are dreptul la
restituirea preţului şi, după caz, la daune-interese, deşi nu mai restituie bunul. În caz de
pierire parţială, el va restitui doar partea rămasă.

În schimb, potrivit art. 1358 alin. (2) C.civ., dacă pierirea lucrului se datorează cazului
fortuit, nefiind deci imputabilă nici viciului, nici cumpărătorului, acesta din urmă nu are
dreptul la dezdăunări, riscul pieirii fiind suportat de el, ca proprietar.

b) Acţiunea estimatorie (quanti minoris) are ca obiect reducerea preţului: cumpărătorul

cere restituirea unei părţi din preţul plătit de el, pentru a compensa pierderea calitativă pe
care viciul descoperit o determină asupra bunului. Denumirea provine de la împrejurarea
că partea din preţ ce va fi restituită este estimată cu ajutorul experţilor.

Considerăm că, exercitând acţiunea estimatorie, cumpărătorul poate pretinde şi restituirea

unei părţi din cheltuielile vânzării.

54. Prescripţia dreptului la acţiune pentru intentarea oricăreia dintre aceste acţiuni pentru
vicii ascunse este reglementată în art. 1359 C.civ., raportat la art. 5 din Decretul nr.
167/1958. Termenul de prescripţie este de 6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu
viclenie, sau de 3 ani, dacă au fost ascunse cu viclenie 16 . Termenul începe să curgă de la
data descoperirii viciilor, însă nu mai târziu de 1 an de la predarea bunului de orice fel (cu
excepţia construcţiilor, când curge cel târziu la împlinirea a trei ani de la predare) 17 .

Cele două termene – 1 an şi 3 ani – sunt termene legale generale de garanţie pentru
descoperirea viciilor ascunse, putând fi modificate fie prin legi speciale, fie pe cale
convenţională.

55. Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie pentru vicii pot avea loc în
virtutea libertăţii contractuale şi a faptului că regulile prescrise nu sunt imperative. Astfel,
de exemplu, se poate conveni înlăturarea totală a obligaţiei de garanţie, posibilitatea
intentării doar a unei acţiuni în reducerea preţului etc. Limitarea răspunderii poate
îmbrăca şi forma scurtării termenului de descoperire a viciilor (1 an şi 3 ani), fără
afectarea termenelor de prescripţie.

Totuşi, în privinţa clauzei de limitare sau înlăturare a răspunderii, se impune menţiunea

că valabilitatea ei este condiţionată de buna-credinţă a vânzătorului la data încheierii
contractului (art. 1354 C.civ.).

Deşi proba cunoaşterii viciilor de către vânzător (reaua-credinţă) trebuie, potrivit

regulilor generale, să fie făcută de cumpărător, instanţa va aprecia ţinând cont de toate
împrejurările încheierii contractului.
1

R. Monnier, La garantie contre les vices cachés dans la vente romaine, Sirey, 1930.
2

C. Nacu, op. cit., p. 18, 19.

3

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 567, Fr. Deak, op. cit., p.
84, 85.
4

C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1574/1997, în R.D.C. nr. 7–8/1999, p. 255, 256
(autobuz al cărui an de fabricaţie era 1976, iar nu 1985, cum crezuse cumpărătorul –
semnificaţie asupra posibilităţii de înmatriculare). Pentru un documentat studiu, a se
vedea: O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr. 4/2001, p.
155; D. Chirică, Eroarea, viciu de consimţământ în materie contractuală, Dreptul nr.
7/2005, p. 9–39. A se vedea şi supra nr. 5; D. Chirică, Garanţia pentru viciile ascunse ale
lucrului vândut, R.R.D.P. nr. 5/2007.
5

Cumpărătorul unui automobil de ocazie, accidentat anterior încheierii contractului, a

solicitat anularea vânzării pentru dol, iar în subsidiar, rezoluţiunea în baza art. 1313
C.civ. Instanţa a respins acţiunea, cu motivarea că nu s–a dovedit că vânzătorul ar fi avut
cunoştinţă despre accident (nefiind deci întrunite cerinţele dolului), singura acţiune ce era
la îndemâna cumpărătorului fiind cea în garanţie pentru vicii ascunse. În acest sens, a se
vedea Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 19 februarie 2002, în Gazette du Palais nr. 160–
162/2002, p. 32.
6

În practică, s–a decis că inclusiv în cazul încheierii unui antecontract de vânzare–

cumpărare, urmat de predarea bunului. În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1604/1989, cu notă aprobativă de Gh. Beleiu, S. Ştefănescu, Dreptul nr.
4–5/1991, p. 74.
7

Astfel s–a decis că, faţă de menţiunea din înscrisul sub semnătură privată, în sensul
efectuării unui tratament antiparazitar anterior vânzării, cumpărătorul ar fi trebuit să se
uite mai atent şi să ia în calcul riscul reapariţiei furnicilor. A se vedea Cass. fr., secţia a
3–a civilă, decizia din 22 noiembrie 1995, în Gazette du Palais nr. 222–233, p. 192.
8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 858/1983, în R.R.D. nr. 5/1984, p. 64; Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 885/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 77; Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 612/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p. 56.
9

În raport cu această condiţie, nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului

autoturismului şi, deci, nu este justificată desfiinţarea unei convenţii, în cazul existenţei
unor vicii care nu au fost constatate de cumpărător, datorită lipsei de informare, de
experienţă sau din nepricepere, deoarece, atunci când cunoaşterea calităţilor sau
defecţiunilor unui lucru reclamă o anumită pregătire, cumpărătorul este în culpă dacă nu
apelează la o persoană calificată, în măsură să depisteze caracteristicile bunului respectiv
cu ocazia verificării acestuia (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1859/1988, în
R.R.D. nr. 6/1989, p. 66). În acelaşi sens, a se vedea: Trib. Suprem, decizia civilă nr.
679/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 62, 63; T.M.B., secţia a IV–a civilă, decizia nr.
155/1990, în Culegere de practică juridică civilă pe anul 1990, Ed. Şansa SRL, 1992, p.
61.
10

P.A.S., decizia nr. 3843/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 65.

11

T.M.B., secţia a III–a civilă, decizia nr. 15/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 79.
12

În literatura juridică s–a observat că numai în mod convenţional şi din raţiuni didactice se
vorbeşte de mai multe acţiuni, distincte, în realitate existând o singură acţiune în
răspundere contractuală pentru vicii, cu trei posibilităţi de rezolvare, în funcţie de
gravitatea viciilor şi urmările lor asupra intereselor cumpărătorului. În acest sens, a se
vedea V. Stoica, C. Turianu, Obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor vândute de
persoane fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, Dreptul nr. 9–12/1989, p. 17.
13

Cass. fr. I, decizia civilă din 16 ianuarie 1985, apud J. Huet, op. cit., p. 285; D. Chirică,
op. cit., p. 83.
14
Fr. Deak, op. cit., p. 88.
15

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 5/1983, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 58.
16

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea privitoare la vicii ascunse ale
unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen
de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Prin urmare, chiar dacă s–
a admis că la data vânzării – 1 septembrie 1983 – autoturismul era afectat de vicii
ascunse, acţiunea reclamantului, introdusă la 22 octombrie 1984, este prescrisă şi a fost
respinsă în mod corect, nedovedindu–se că pretinsele vicii ar fi fost ascunse cu viclenie.
Prescripţia de 6 luni operează şi în cazul în care s–ar considera că dreptul la acţiune a luat
naştere în noiembrie 1983, când reclamantul a chemat doi mecanici să verifice
autoturismul. A se vedea Trib. jud. Timiş, decizia nr. 210/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p.
61. A se vedea şi Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile lucrului, în R.R.D. nr. 2/1980, p. 8
şi urm.
17

Termenul de prescripţie a acţiunii pentru viciile ascunse ale unei construcţii începe de la
data predării, constatate din procesul–verbal de recepţie finală, iar nu de la data recepţiei
preliminare, când s–a dispus remedierea viciilor aparente. În acest sens, a se vedea Trib.
jud. Suceava, decizia nr. 1317/1978, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 57.

Secţiunea a 2-a
Evoluţii recente ale garanţiei bunurilor
vândute. Drept comparat. Drept
comunitar
56. În zilele noastre, art. 1352 şi urm. C.civ. îşi păstrează actualitatea ca reguli de drept
comun în protejarea cumpărătorului. După aproape un secol şi jumătate de aplicare, într-o
societate la început agricolă şi artizanală, această protecţie a devenit indispensabilă în faţa
producerii de bunuri în serie, a contractării de către particulari cu profesionişti ai
fabricării şi comercializării bunurilor. Aşa se explică dezvoltarea preocupării legiuitorilor
de a asigura protecţie suplimentară, prin legi speciale, cumpărătorilor care acţionează ca
simpli particulari, achiziţionând bunurile nu în scop comercial, ci pentru uzul propriu.
Mai mult, dacă vânzătorul este profesionist, atât legislaţiile naţionale, cât şi unele
instrumente comunitare instituie reguli mai severe 1 .

57. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori 2 , transpunând în legislaţia română Directiva nr. 93/13/CEE,
interzice inserarea în contractele încheiate cu consumatorii (în înţelesul de persoane fizice
sau grupuri de persoane constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii
lor autorizate, profesionale sau comerciale) a unor clauze abuzive. Legea defineşte clauza
abuzivă ca fiind acea stipulaţie contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul
şi care creează, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru
semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe. Anexa
legii (care reproduce anexa directivei comunitare) enumeră, cu titlu exemplificativ,
asemenea clauze considerate abuzive. Iată câteva, relevante pentru materia de care ne
ocupăm aici. Sunt considerate abuzive clauzele care:

– dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele

privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate;

– dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor

furnizate, cu prevederile contractuale;

– restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a pretinde despăgubiri, în cazurile în

care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;

– restrâng sau interzic consumatorului dreptul de a rezilia contractul, în cazul

neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către comerciant;

– exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului, în cazul vătămării sau

decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului
privind utilizarea produselor şi serviciilor 3 etc.

Dacă prin asemenea clauze s-ar restrânge dreptul consumatorului de a intenta acţiunea
redhibitorie sau estimatorie, ori s-ar limita sau înlătura răspunderea vânzătorului pentru
vicii, ele ar fi nule, potrivit legii speciale.

58. Dispoziţii asemănătoare conţine şi reglementarea de ansamblu în România a

protecţiei consumatorilor, şi anume O.G. nr. 21/1992 , republicată, cu modificările
ulterioare. Astfel, legea defineşte, în art. 2, clauza abuzivă ca fiind acea clauză
contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau
împreună cu alte prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor. Cu privire specială la modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie, art. 425
prevedea 4 expressis verbis nulitatea absolută a oricărei clauze contractuale abuzive de
limitare sau exonerare de răspundere încheiate între comerciant şi consumator.
59. Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor
comerciale 5 , adoptată tot din preocuparea de a armoniza legislaţia naţională cu legislaţia
Uniunii Europene, la capitolul protecţiei consumatorilor, prevede, pentru cazul
contractelor ce intră în sfera sa de reglementare, dreptul consumatorului de a denunţa
unilateral contractul în termen de 7 zile lucrătoare 6 . În acest caz, consumatorul trebuie să
restituie bunul primit în starea în care se găsea, cu eventuale modificări necesare în
vederea examinării acestuia şi cu un grad normal de uzură, intervenită ca urmare a
folosirii conform instrucţiunilor de utilizare care i-au fost aduse la cunoştinţă.

60. Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile agenţilor economici –

persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată
destinate consumatorilor (reglementare înlocuită în prezent de Legea nr. 449/2003) 7
stabilea termene minime de garanţie (de la 6 luni, pentru anvelope şi acumulatori auto, la
24 de luni, pentru frigidere, congelatoare şi lăzi frigorifice), înăuntrul cărora vânzătorul
trebuie să asigure şi să suporte toate cheltuielile pentru punerea în funcţiune, întreţinerea,
repararea sau înlocuirea produselor, inclusiv cheltuielile de manipulare, expertizare,
montare, ambalare şi transport aferente. Termenele curg de la data vânzării produsului.
Dacă defecţiunea s-a datorat unor vicii ascunse, confirmate prin expertize tehnice
efectuate de un organism neutru, chiar după expirarea termenului de garanţie, dar ivite în
cadrul duratei medii de utilizare a produsului, vânzătorul este obligat să asigure repararea
şi înlocuirea gratuită a produselor de folosinţă îndelungată, urmând că el să recupereze de
la producător cheltuielile, potrivit clauzelor contractuale. Actul normativ prevede
obligaţia producătorilor de a declara, în documentele de însoţire a produselor în circuitul
comercial, durata medie de utilizare a acestora. De asemenea, în sarcina vânzătorului este
stabilită obligaţia de a face demonstraţia de funcţionare şi de a explica modul de utilizare
a produselor de folosinţă îndelungată.

61. Directiva Parlamentului european şi a Consiliului nr. 1999/44/CE din 25 mai 1999
asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor destinate consumului 8 .
Adoptată destul de recent, directiva a fost elaborată pentru a unifica disparităţile existente
între legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor de
consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe teritoriul cărui
stat a făcut achiziţia, pentru a forma un corp minimal de reguli pentru aceste vânzări,
indiferent de locul încheierii lor. Spre deosebire de modul în care până atunci directivele
comunitare influenţaseră legislaţiile naţionale ale statelor membre, această directivă
afectează într-un mod substanţial dreptul civil, prin referire la complexa problemă a
garanţiilor. Ea este importantă din punct de vedere juridic şi pentru că vizează atât
contractele de vânzare-cumpărare, cât şi alte contracte reglementate în codurile civile.
Astfel cum s-a subliniat însă în doctrină 9 , adoptarea ei a fost posibilă şi datorită
semnificaţiei politice şi economice, fiind vorba pentru prima dată de o directivă privind
protecţia consumatorilor, ce urmează a afecta potenţial circa 340 de milioane de
consumatori din Uniunea Europeană.

Cu privire la domeniul de aplicare al directivei, el reiese chiar din art. 1: din punct de
vedere personal, se aplică consumatorilor, definiţi ca persoane fizice care, încheind
contracte la care directiva se referă, achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în
cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană fizică sau
juridică care vinde bunuri de consum, în cadrul activităţii sale profesionale sau
comerciale; noţiunea de „producător” pe care o utilizează are aceeaşi arie de cuprindere
ca şi cea folosită în Directiva nr. 85/374/CEE privind răspunderea pentru produse şi în
Directiva nr. 92/59/CE privind securitatea generală a produselor (înlocuită de Directiva
nr. 2001/95/CE) 10 .

Din punct de vedere material, directiva precizează că sunt vizate numai bunurile mobile,
cu următoarele excepţii: bunurile vândute prin executorul judecătoresc, apa şi gazul, dacă
nu sunt îmbuteliate, electricitatea. În alin. (3) al art. 1 a fost, însă, lăsată posibilitatea
statelor membre ca, în transpunerea directivei, să excludă, de asemenea, bunurile de
ocazie, vândute la licitaţie publică, dacă consumatorii au posibilitatea de a participa
personal la vânzare. Dispoziţiile directivei urmează să se aplice, deopotrivă, contractelor
de antrepriză încheiate cu privire la bunurile destinate consumului.

Relevantă pentru înţelegerea domeniului de aplicare al directivei şi, în consecinţă, a

semnificaţiei ei deosebite în planul dreptului civil, credem că este însăşi noţiunea de
„garanţie”, prezentă chiar în titlu. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. e), prin garanţie se
înţelege orice angajament luat de un vânzător sau un producător faţă de consumator, de a
restitui preţul primit sau de a înlocui, de a repara sau a remedia în orice formă
deficienţele, fără a solicita costuri suplimentare, în cazul în care bunul nu corespunde
condiţiilor enunţate în declaraţia de garanţie sau în publicitatea aferentă.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a examinat recent angajamentul vânzătorului

de a înlocui un bun ce nu corespunde specificaţiilor contractuale 11 . Astfel, Curtea a
statuat că obligaţia prevăzută în dreptul german în sarcina cumpărătorului de a plăti o
indemnizaţie pentru avantajele pe care le-a tras de pe urma utilizării unui astfel de bun,
până la înlocuirea sa cu un alt bun nou, este contrară dispoziţiilor directivei. Gratuitatea
obligaţiei vânzătorului de a pune bunul în conformitate constituie unul dintre scopurile
adoptării directivei 1999/44/CE, care urmăreşte în principal garantarea unui nivel de
protecţie ridicat în favoarea consumatorilor.

O altă noţiune care a fost introdusă, preluată din Convenţia ONU de la Viena privind
vânzarea internaţională de mărfuri 12 , este aceea de „conformitate”. Vânzătorul este ţinut
să predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare. Se prezumă că bunul
este conform contractului dacă: a) corespunde descrierii vânzătorului şi are calităţile
bunului pe care vânzătorul l-a prezentat consumatorului sub formă de eşantion sau model;
b) este potrivit întrebuinţării speciale pentru care consumatorul l-a achiziţionat, aduse la
cunoştinţa cumpărătorului la încheierea contractului şi cu care acesta a fost de acord; c)
este potrivit scopurilor în care bunurile de acelaşi tip servesc în mod obişnuit; d) prezintă
calitatea şi prestaţiile obişnuite ale unui bun de acelaşi tip, la care consumatorul se putea
aştepta în mod rezonabil, ţinând cont de natura bunului şi, după caz, ţinând seama de
declaraţiile publice făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul său, mai ales
prin publicitate şi etichetaj, cu privire la caracteristicile concrete ale bunului. Dimpotrivă,
se presupune că nu există defect de conformitate dacă, la momentul încheierii
contractului, consumatorul cunoştea sau nu putea în mod rezonabil să ignore acest defect
sau dacă defectul îşi are cauza în materialele procurate de către consumator 13 .

O inovaţie pe care directiva o introduce este răspunderea vânzătorului pentru greşita

instalare sau montare a bunului, dacă aceste operaţiuni erau incluse în contract şi au fost
efectuate de vânzător sau de un împuternicit al acestuia. Tot asimilat defectului de
conformitate este şi ipoteza în care bunul este destinat a fi instalat de către consumator,
iar montajul defectuos se datorează unei erori cuprinse în instrucţiunile de montaj (art. 2
pct. 5).

Potrivit art. 3 din directivă, consumatorul nemulţumit din cauza unui defect de
conformitate are dreptul: la readucerea bunului într-un stadiu conform, prin reparare sau
înlocuire (pe gratis), la o reducere adecvată a preţului sau la rezoluţiunea contractului în
privinţa bunului în cauză.

Reţine atenţia precizarea din art. 3 pct. 3, potrivit căreia în primul rând, consumatorul are
dreptul la repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, cu condiţia ca această formă de
reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. Este interesantă această referire la
echilibru într-o legislaţie din domeniul protecţiei consumatorului. Dar procedura
democratică de adoptare a legislaţiei comunitare, în ultimii ani, şi-a pus amprenta şi
asupra conţinutului acestei directive 14 . Astfel, un mod de despăgubire se consideră a fi
disproporţionat dacă impune vânzătorului costuri care, raportate la alte moduri de
dezdăunare, apar nerezonabile, ţinând cont de: valoarea pe care bunul ar fi avut-o şi în
lipsa defectului, de importanţa defectului de conformitate şi de răspunsul la întrebarea
dacă un alt mod de despăgubire ar constitui un inconvenient major pentru consumator.

Reducerea preţului sau rezoluţiunea poate fi cerută dacă: consumatorul nu are dreptul la
reparare sau înlocuire; vânzătorul nu a acordat măsurile de dezdăunare într-un termen
rezonabil sau fără inconveniente majore pentru consumator (art. 3 pct. 5). De remarcat că
rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de consumator dacă defectul de conformitate
este minor (art. 3 pct. 6).

Directiva prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în regres a vânzătorului împotriva

producătorului sau a unui vânzător anterior, în condiţii ce se lasă la latitudinea dreptului
naţional al fiecărui stat membru.

Articolul 5 se ocupă de termenele de garanţie. De principiu, se prevede că răspunderea

vânzătorului, astfel cum este reglementată în art. 3, se va angaja dacă defectul de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la data predării. Totuşi,
statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de aceste drepturi, consumatorul
trebuie să-l înştiinţeze pe vânzător în termen de două luni de la data la care a constatat
deficienţa. În art. 5 pct. 3 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de
conformitate la data predării, dacă ele au apărut într-un termen de şase luni de la acea
dată, cu singura excepţie în care această prezumţie nu este compatibilă cu natura bunului
sau cu natura defectului de conformitate.
În privinţa clauzelor limitative sau exoneratoare de răspundere, art. 7 prevede că, dacă
acestea au fost convenite anterior informării vânzătorului despre apariţia defectului de
conformitate, ele nu îl leagă pe consumator, în condiţii care vor fi prevăzute în dreptul
naţional. Se lasă, de asemenea, libertate statelor ca, în transpunerea direc-tivei, să deroge
de la termenul de garanţie de doi ani, cu privire la bunurile de ocazie, fără însă ca acest
termen să poată fi mai mic de un an.

Articolul 7 pct. 2 conţine o dispoziţie de drept internaţional privat, potrivit căreia statele
membre vor lua măsurile necesare astfel încât consumatorul să nu fie privat de protecţia
acordată prin directivă, prin alegerea dreptului unui stat nemembru ca lege aplicabilă
contractului, dacă contractul prezintă o legătură strânsă cu teritoriul statelor membre.

Potrivit art. 9, statele membre sunt invitate să ia măsuri potrivite pentru a informa
consumatorii asupra dispoziţiilor naţionale care transpun dispoziţiile directivei,
stimulând, după caz, organizaţiile profesionale să informeze consumatorii cu privire la
drepturile pe care le au.

Ca şi alte instrumente comunitare, Directiva nr. 1999/44/CE conţine un nivel minimal de

protecţie, astfel că statele membre pot adopta sau menţine în vigoare, în domeniul supus
directivei, dispoziţii mai stricte, compatibile cu tratatul, pentru a asigura un nivel de
protecţie mai ridicat pentru consumator (art. 8 pct. 2), prevăzându-se, ca şi în cazul
Directivei privind răspunderea pentru produsele defectuoase, că nu este exclusă aplicarea
regulilor naţionale privind răspunderea contractuală sau extracontractuală.

Termenul de transpunere a directivei în legislaţia naţională a statelor membre ale Uniunii

Europene a fost 1 ianuarie 2002 15 .

62. În Germania, elaborarea Directivei nr. 1999/44/CE, ca şi a altora relevante pentru

materia dreptului privat, s-a suprapus lucrărilor Comisiei de modernizare a dreptului
obligaţiilor, activă încă din perioada anilor 1981-1983. După numeroase discuţii, în
Germania s-a optat pentru aşa-numita „mare rezolvare” a problemei compatibilizării
legislaţiei tradiţionale a obligaţiilor cu numeroasele directive comunitare, dar mai ales cu
aceasta despre care vorbim. Soluţia pentru care s-a optat a fost aceea a modificării
Codului civil (BGB) în numeroase părţi, esenţiale, cum ar fi: prescripţia, condiţiile
generale ale răspunderii pentru neexecutare, contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de antrepriză 16 . De asemenea, dispoziţiile altor directive, cum ar fi cea privind creditele
destinate consumului, privind vânzarea în afara spaţiilor comerciale, vânzările la distanţă
etc., transpuse până atunci în legi speciale (Nebengesetze), au fost integrate în Codul
civil.

Alte state, cum ar fi Austria, au optat pentru „mica rezolvare”, adoptând, în transpunerea
directivei, o lege specială care va induce modificări nu în Codul civil, ci în alte legi
speciale pentru protecţia consumatorilor. Pentru a argumenta îndepărtarea de soluţia
adoptată în Germania, s-a arătat, între altele, că nu ar fi existat timpul necesar pentru o
revizuire de ansamblu a dreptului obligaţional (termenul de 1 ianuarie 2002 fiind prea
apropiat) şi pe de altă parte, pentru o asemenea revizuire se aşteaptă concluziile
propunerilor făcute la nivel european cu privire la elaborarea unui Cod european al
obligaţiilor 17 .

România, ca stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, trebuie să-şi armonizeze de

pe acum legislaţia cu cea comunitară, astfel cum prevede Acordul de asociere. Fiind în
lucru Proiectul de modificare a Codului civil, credem că, în orice caz, dispoziţiile acestei
directive trebuie luate în considerare. În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2007 18 .

În acest sens, a se vedea: Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii; Directiva nr. 97/7/CEE privind protecţia consumatorilor în
materie de contracte la distanţă; Directiva nr. 85/374/CEE privind răspunderea
producătorilor pentru produsele defectuoase. Pentru prezentarea acesteia din urmă, a se
vedea C. Toader, Răspunderea pentru produsele defectuoase. Situaţia transpunerii în
legislaţiile naţionale a Directivei nr. 85/374/CEE, cu privire specială la Franţa şi
Germania, în R.D.C nr. 11/1998, p. 104–118. A se vedea şi: S. David, Reguli generale şi
de drept internaţional privat ale răspunderii pentru produse, în R.D.C. nr. 4/1993, p. 21;
D. Dascălu, Consideraţii privind protecţia intereselor economice ale consumatorilor în
contractele de adeziune cu clauze abuzive, în R.D.C. nr. 1/1999, p. 51. De curând, Franţa
a fost condamnată de Curtea de la Luxemburg pentru modul de transpunere a Directivei
nr. 85/374/CEE în dreptul intern, sub trei aspecte: s–a abătut de la franşiza prevăzută în
directivă, incluzând în art. 1386 alin. (2) C.civ. dreptul la repararea prejudiciului mai mic
de 500 de euro; a introdus răspunderea identică a vânzătorului cu cea a producătorului
(prin art. 1386–7); a inclus în art. 1386–12 alin. (2) o răspundere prea întinsă a
producătorului, care este lipsit de dreptul de a invoca anumite clauze exoneratoare de
răspundere. În acest sens, a se vedea C.J.C.E., Decizia din 25 aprilie 2002, Comisia v.
Franţa.
2

Republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.

3

A se vedea şi: C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea
producătorilor şi O.G. nr. 130/2000 privind contractele la distanţă, în R.D.C. nr. 3/2001,
p. 67–82; C. Toader, Comentariu la decizia Curţii Europene de Justiţie în cauzele conexe
Oceano Grupo Editorial SA şi Salvat Editores SA contra persoane fizice, în P.R. nr.
1/2002, p. 181–188; I.–F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr. 2/2004, p. 194;
E. Mihai, Clauzele abuzive sau avatarul consumerist al echilibrului contractual, P.R. nr.
10/2007; F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, în
Consumerismul Contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum,
coord. P. Vasilescu, ed. Sfera Juridică, 2006. În dreptul francez, a se vedea N.
Sauphanor–Brouillaud, Clauses abusives dans les contrats de consommation: critères de
l’abus, Contrats Concurrence Consommation nr. 6, iunie 2008.
4

Articolul 425 din O.G. nr. 21/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte (M. Of. nr.
552 din 22 iunie 2004).
5

Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 60/2002 (M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002),
republicată în M. Of. nr. 168 din 5 martie 2008. Pentru un comentariu al reglementării
iniţial adoptate, a se vedea C. Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privind contractele
încheiate în afara spaţiilor comerciale, în R.D.C. nr. 12/1999, p. 77.
6

Dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul este prevăzut în mai multe

directive comunitare preluate în legislaţia internă. Astfel, pentru transpunerea Directivei
nr. 97/7/CE s–a adoptat O.G. nr. 130/2000, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
51/2003 (M. Of. nr. 57 din 31 ianuarie 2003). Am analizat într–un studiu anterior (în
R.D.C. nr. 3/2001, p. 78–82) principalele dispoziţii ale actului normativ în discuţie.
Menţionăm că după aprobarea sa de către Parlament, prin lege, ordonanţa a primit
numele „Ordonanţa (…) privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă”. În noua redactare, potrivit art. 8, în cazul exercitării dreptului de
denunţare unilaterală a contractului de către consumator, comerciantul are obligaţia să
ramburseze sumele plătite de consumator, fără a–i solicita acestuia cheltuielile aferente
rambursării sumelor, restituire care se va face în cel mult 30 de zile de la data denunţării
contractului de către consumator.
7

Potrivit art. 26 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate
acestora, republicată în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, la data intrării sale în vigoare (1
ianuarie 2007) s–a abrogat H.G. nr. 394/1995, ca şi H.G. nr. 665/1995 privind înlocuirea,
remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe de calitate.
8

J.O.C.E. nr. L171 din 7 iulie 1999. Pentru un rezumat în limba română, a se vedea C.
Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 1–3.
9

D. Staudenmayer, EG–Richtlinie 1999/44/EG zur Vereinheitlichung des

Kaufgewährleistungsrechts, în Europäisches Kaufgewährleistungsrechts, Reform und
Internationaliesierung des deutschen Schuldrechts, Carl Heymanns, Köln, Berlin, Bonn,
München, 2000, p. 27.
10

Ambele preluate în legislaţia românească prin acte normative speciale: prima, iniţial prin
O.G. nr. 87/2000, abrogată prin Legea nr. 37/2002 şi respinsă prin Legea nr. 43/2002, iar
ulterior prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu
defecte (M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004), modificată prin Legea nr. 368/2007 şi
republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008; a doua, prin Legea nr. 245/2004 privind
securitatea generală a produselor (M. Of. nr. 565 din 25 iunie 2004), modificată prin
aceeaşi Lege nr. 368/2007. A se vedea şi I.F. Popa, Obligaţia de securitate – mijloc de
protecţie a consumatorului, Dreptul nr. 3/2003, p. 59 şi urm.
11

Hotărârea din 17 aprilie 2008 în cauza C–404/06, Quelle AG c/ Bundesverband der

Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände.
12

Cu privire la dezideratul ca această convenţie să devină un model pentru reglementarea

garanţiei în viitor ne–am pronunţat mai demult. A se vedea C. Toader, op. cit., p. 251 şi
urm.
13

Se observă că cea mai importantă condiţie, aceea ca bunul să fie „potrivit scopurilor în
care bunurile de acelaşi tip servesc în mod obişnuit” se aseamănă cu cea prevăzută în art.
1352 C.civ., când se referă la viciile care fac bunul impropriu întrebuinţării după
destinaţie. În acest caz, aprecierea trebuie să se facă in abstracto, în funcţie de aşteptările
unui consumator mediu. În schimb, celelalte condiţii, care ţin de faza tratativelor
anterioare încheierii contractului şi de promisiunile pe care vânzătorul le–a făcut, vor
trebui apreciate in concreto, în raport cu intenţiile părţilor.
14

A se vedea D. Staudenmayer, op. cit., p. 28.

15
Pentru o documentare completă asupra transpunerii directivei în mai multe state
europene, a se vedea lucrarea Verbraucherkauf in Europa, Martin Schermaier, Sellier,
European Law Publishers, München, 2003.
16

Pentru o amplă prezentare a stadiilor si conţinutului reformei, a se vedea: L. Haas, D.

Medicus, W. Rolland, C. Schäfer, H. Wendtland, Das neue Schuldrecht, C.H. Beck,
München, 2002; U. Magnus, Deutsche Schuldrechtmoderniesierung im Bereich der
Leistungsstörungen, Kauf – und Werkvertrag, în A.U.B. (seria Drept), 2003 – I, p. 19;
Ch. Jessel–Holst, Die Neuregelung des Verjährungsrecht, în A.U.B. (seria Drept), 2003 –
I, p. 35.
17

În acest sens, a se vedea B. Jud, Umsetzung der Verbrauchergüterkauf–Richtlinie in

Österreich, în Zivilrechtswissenschaft und Schuldrechtsreform, editori W. Ernst, R.
Zimmermann, Mohr Siebeck, Tübingen, 2001, p. 743.
18

M. Of. nr. 812 din 18 noiembrie 2003; modificată prin Legea nr. 363/2007 (M. Of. nr.
313 din 22 aprilie 2008). Pentru dezvoltări, a se vedea C. Toader, Noi reglementări
europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale
garanţiei bunurilor destinate consumului, în C.J. nr. 11–12/2004, p. 1–17. În dreptul
francez, a se vedea J.P. Gridel, Y.M. Laithier, Les sanctions civiles de l’inexécution du
contrat imputable au débiteur : état des lieux, La Semaine Juridique, Edition Générale nr.
21, 21 mai 2008.

Secţiunea a 3-a
Obligaţiile cumpărătorului
63. Ca efect al încheierii contractului, cumpărătorul este ţinut şi el de următoarele
obligaţii: aceea de a plăti preţul bunului, de a lua lucrul în primire, de a suporta
cheltuielile contractului. Desigur că, în virtutea libertăţii contractuale, părţile pot conveni
şi alte obligaţii în sarcina cumpărătorului sau să le modifice pe cele prevăzute de lege.

§1
Obligaţia de a plăti preţul
64. Conţinut principal. Cea mai importantă obligaţie a cumpărătorului este aceea de plată
a preţului, în ziua şi la locul precizate în contract (art. 1361 C.civ.). În principiu, plata
preţului este supusă regulilor generale enunţate de Codul civil, în art. 1092 şi urm. Există
însă şi derogări, menţionate ca atare la materia specială a vânzării.

Dacă părţile nu au prevăzut data şi locul plăţii, potrivit art. 1362 C.civ., ele sunt identice
cu cele de la locul şi timpul predării bunului.

Rezultă că în materie de vânzare, ca o derogare de la dreptul comun al plăţii (unde plata

este cherabilă, conform art. 1104 C.civ.), plata este portabilă: se face la domiciliul
creditorului (vânzătorul). În cazul în care vânzătorul refuză primirea plăţii preţului,
cumpărătorul se va putea libera prin oferta reală urmată de consemnaţiune, în condiţiile
prevăzute de art. 1114 C.civ. 1

O altă derogare priveşte momentul plăţii: în dreptul comun, în lipsă de termen, plata se
poate cere imediat. La vânzare însă, numai din momentul predării lucrului vândut, astfel
încât, în lipsă de stipulaţie contrară în contract, termenul prevăzut pentru predarea
lucrului profită şi cumpărătorului 2 .

Obligaţia de plată a preţului incumbă cumpărătorului. În condiţiile art. 1093 C.civ., este
posibilă şi achitarea preţului de către un terţ.

Părţile pot conveni ca plata preţului să se facă printr-o prestaţie unică sau în mod
fracţionat în timp, în rate, la anumite termene, de regulă, lunar.

În lipsa unei convenţii contrare, obligaţia de plată a preţului este indivizibilă; vânzătorul
nu poate fi constrâns să primească o plată parţială (art. 1101 C.civ.). Astfel, de pildă, în
cazul în care după încheierea contractului, cumpărătorul a decedat, moştenitorii săi
trebuie să plătească în întregime preţul, neputând fi obligat vânzătorul să accepte doar
plata parţială.

Dacă însă s-a stabilit plata în rate (ipoteză în care de multe ori, în practică, vânzătorul îşi
ia măsuri de precauţie şi îşi rezervă dreptul de proprietate până la achitarea ultimei rate
din preţ) 3 , termenul de prescripţie pentru plata preţului începe să curgă eşalonat pentru
fiecare rată scadentă [art. 7 alin. (3) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958] 4 .

65. Dobânda preţului. Potrivit art. 1363 C.civ., cumpărătorul este obligat să plătească
dobândă până la achitarea integrală a preţului în următoarele situaţii:

a) dacă prin clauză contractuală expresă, părţile au convenit acest lucru;

b) dacă prin natura lui, bunul este frugifer;

c) dacă şi din momentul punerii în întârziere a cumpărătorului printr-o somaţie

(notificare).
a) Părţile sunt libere să convină că preţul neplătit dintr-o dată produce dobânzi; ele pot
conveni asupra cuantumului dobânzii şi a momentului de când curge. Dacă părţile au
prevăzut că se datorează dobânzi, fără să fie precizat cuantumul lor, debitorul datorează
dobânda legală, care se va calcula de la data vânzării, prezumându-se însă că, dacă
predarea bunului a fost amânată, nici dobânda nu poate începe a curge mai înainte.
Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti,
cu modificările ulterioare, dobânda legală în materie comercială se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar în celelalte cazuri, la acel nivel,
diminuat cu 20%. Menţionăm că în Franţa, prin Legea nr. 75-619 din 11 iulie 1975,
modificată prin Legea nr. 89-421, s-a stabilit ca dobânda legală să fie fixată anual prin
decret. Se consideră că sunt asimilate împrumuturilor convenţionale creditele acordate cu
ocazia vânzărilor în rate 5 .

b) Dacă bunul este frugifer si a fost predat, se consideră că, din considerente de echitate,
şi vânzătorul trebuie să primească fructele preţului, după cum şi cumpărătorul culege
fructele bunului (civile sau naturale). Această regulă este aplicabilă tuturor vânzărilor,
mobiliare sau imobiliare, civile sau comerciale. Dacă la data încheierii contractului, bunul
era frugifer în starea în care se găsea, atunci dobânzile preţului curg de drept.

66. Alte precizări. Plata anticipată a preţului. Suspendarea plăţii preţului. Privilegiul
vânzătorului. Problema simulaţiei preţului

66.1. Dacă părţile au stabilit un termen pentru plata preţului, în principiu, cumpărătorul
poate achita şi mai înainte de scadenţă, dar în acest caz dobânda se va calcula şi este
datorată până la termenul prevăzut în contract, în lipsa acordului vânzătorului pentru
recalculare. Prin acte normative speciale s-au stabilit şi excepţii 6 .

66.2. Articolul 1364 C.civ. prevede că, dacă are motive de a se teme de vreo evicţiune,
constând într-o acţiune sau ipotecară, sau de revendicare, cumpărătorul poate suspenda
plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da o cauţiune,
afară de cazul în care s-ar fi stipulat că preţul se va plăti şi în astfel de împrejurări. În
legătură cu sfera de aplicare a acestui text, este îndeobşte admis că enumerarea folosită de
lege este exemplificativă, iar nu limitativă. Când cumpărătorul are motive serioase de a se
îndoi de dreptul de proprietate al vânzătorului, el poate suspenda plata preţului. Astfel
este cazul în care vânzătorul era proprietar sub condiţie rezolutorie şi condiţia nu s-a
îndeplinit. Chiar dacă nu este sigur că va fi evins, cumpărătorul poate avea temeri
legitime în acest sens şi de aceea poate suspenda plata până ce vânzătorul va dovedi
faptul care ar putea aduce garanţii că rezoluţiunea dreptului său nu se mai poate realiza.
Nu se poate însă suspenda plata preţului pentru motivul că bunul ar avea vicii
redhibitorii. S-a pus întrebarea dacă în temeiul art. 1364 C.civ., cumpărătorul ar putea
suspenda şi plata dobânzilor. Faţă de împrejurarea că art. 1364 C.civ. este o derogare de
la principiul plăţii imediate a preţului (sau la termenul convenit), considerăm că răspunsul
este negativ. Mai întâi, excepţiile sunt de strică interpretare; în plus, dobânzile sunt un
echivalent al folosinţei lucrului şi al fructelor percepute de cumpărător cu bună-credinţă,
fructe pe care el oricum, chiar în caz de evingere, nu va fi ţinut să le restituie 7 .
66.3. Plata preţului de către cumpărător este garantată vânzătorului cu un privilegiu
asupra lucrului vândut, în condiţiile art. 1730 pct. 5 C.civ. Iar conform art. 561 alin. (6)
din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, articol nou intro-dus prin
Legea nr. 247/2005, când în înscrisul doveditor al vânzării se învederează că preţul nu a
fost plătit ori nu a fost plătit în întregime, privilegiul pentru garantarea preţului datorat se
înscrie din oficiu în cartea funciară, în favoarea vânzătorului.

66.4. Uneori, în practica judiciară s-a pus problema preţului datorat de cumpărător atunci
când părţile au declarat în actul autentic un preţ mai mic decât cel real convenit. Într-o
interpretare 8 , cumpărătorul nu ar fi ţinut decât de preţul declarat în actul autentic (mai
ales când forma autentică era cerută ad validitatem) 9 . Într-o altă opinie, pe care o
împărtăşim, care porneşte de la efectele obişnuite ale simulaţiei – între părţi trebuie să-şi
producă efecte actul secret, dar real – cumpărătorul trebuie să plătească acel preţ pe care
părţile l-au convenit, în condiţiile art. 969 C.civ. După intrarea în vigoare a O.G. nr.
12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, în prezent abrogată 10 , care,
în art. 6, instituia o sancţiune inedită, şi anume nulitatea atât a contractului autentic –
simulat – de vânzare-cumpărare (şi de închiriere), cât şi a celui real, în cazul în care prin
act ascuns părţile se înţeleg să se plătească un preţ mai mare decât cel declarat în actul
autentic, discuţiile au reapărut 11 . Ne rezumăm la a ne însuşi aprecierea profesorului Deak
12
, în sensul că soluţiile la care s-au oprit alte legislaţii sunt mai raţionale şi mai eficiente.

67. Sancţiunea neplăţii preţului. Potrivit art. 1365 C.civ., „dacă cumpărătorul nu plăteşte
preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării”.

Bineînţeles că, potrivit dreptului comun, vânzătorul poate solicita obligarea

cumpărătorului la executarea silită în natură a obligaţiei, ceea ce teoretic este
întotdeauna posibil, preţul fiind exprimat într-o sumă de bani. Aşadar, în toate cazurile în
care cumpărătorul este solvabil, este posibilă executarea silită a obligaţiei de plată a
preţului (prin poprire, prin executare silită mobiliară sau chiar imobiliară). Acţiunea în
plata preţului este prescriptibilă în termenul general de 3 ani.

De asemenea, ca în orice contract sinalagmatic, vânzătorul poate invoca excepţia de

neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) în măsura în care bunul nu a fost încă
predat. Articolul 1322 C.civ. prevede că: „Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă
cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”. Aşadar,
vânzătorul beneficiază de un drept de retenţie asupra lucrului vândut până la plata
preţului, dacă nu a acordat cumpărătorului un termen pentru plată. Pentru această ultimă
ipoteză, potrivit art. 1323 C.civ., vânzătorul va fi îndreptăţit să invoce dreptul de retenţie
doar dacă dobânditorul „a căzut în faliment sau în nesolvabilitate, încât vânzătorul se află
în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti în
termen”.

68. Rezoluţiunea contractului poate fi cerută de vânzător (art. 1365 C.civ.) potrivit
regulilor generale. Vânzătorul nu poate fi obligat să solicite rezoluţiunea dacă a optat
pentru obligarea cumpărătorului la plata preţului. Pe de altă parte, faptul de a fi urmărit
mai întâi plata preţului nu-i răpeşte dreptul de a renunţa la acest mijloc de executare şi de
a recurge la rezoluţiunea vânzării, cât timp instanţa nu s-a pronunţat cu privire la prima
cerere.

Dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractului
pentru neplata preţului (care operează numai în favoarea vânzătorului), ea se va produce
fără intervenţia justiţiei (care, în caz de litigiu, constată doar îndeplinirea condiţiilor), însă
numai după punerea în întârziere a cumpărătorului (art. 1367 C.civ.), afară de cazul în
care, printr-o clauză expresă, părţile au renunţat la necesitatea punerii în întârziere (pact
comisoriu de ultim grad) 13 .

În afară de vânzător, rezoluţiunea poate fi cerută de către succesorii lui în drepturi,

universali sau cu titlu universal, de cesionarul preţului, de legatarul particular căruia i s-a
testat creanţa preţului, precum şi – pe calea acţiunii oblice – de către creditorii
chirografari ai vânzătorului.

În principiu, acţiunii în rezoluţiune pentru neplata preţului i se aplică regulile generale

cuprinse în art. 1020, art. 1021, art. 1101 C.civ., dar cu următoarele particularităţi:

a) În privinţa vânzării de imobile, art. 1366 C.civ. prevede expres că rezoluţiunea nu

operează de drept, ci trebuie pronunţată de instanţă, dar dacă vânzătorul este în pericol de
a pierde atât preţul (pe care nu l-a primit), cât şi lucrul (pe care l-a predat deja), instanţa
nu poate acorda termen de graţie. Dacă un asemenea pericol nu există, textul prevede că
se poate acorda cumpărătorului un singur termen pentru plată, fără ca acest lucru să fie
însă obligatoriu 14 . După expirarea termenului de graţie, rezoluţiunea se va produce însă
de drept, fără o altă punere în întârziere.

b) Dacă părţile au stipulat în contract un pact comisoriu expres (ce are ca efect, cum se
ştie, rezoluţiunea de drept a convenţiei), desfiinţarea contractului nu va opera totuşi decât
după punerea în întârziere a cumpărătorului, potrivit art. 1367 C.civ. Deşi textul se referă
la vânzarea de imobile, se admite, pentru identitate de raţiune, aplicarea lui şi în materie
de bunuri mobile 15 . Consecinţa ce rezultă din art. 1367 C.civ. este aceea că, deşi nu a
plătit la termen, iar părţile au prevăzut un pact comisoriu (cu condiţia de a nu fi unul de
ultimul grad), împotriva cumpărătorului nu se poate pronunţa rezoluţiunea, dacă el a
plătit înainte de a fi pus în întârziere.

c) Articolul 1368 C.civ. prevede că: „Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării
este reală (…)”, ceea ce înseamnă că restitutio in integrum se produce împotriva oricărui
deţinător actual al bunului vândut şi neplătit. Acţiunea este imprescriptibilă extinctiv 16 ,
iar competenţa teritorială de judecare a ei aparţine instanţei de la locul situării bunului
imobil.

De la principiul că acţiunea în rezoluţiune se răsfrânge şi asupra terţilor dobânditori de

drepturi asupra lucrului vândut există însă şi derogări (prevăzute în art. 1368 şi art. 1369
C.civ.), când rezoluţiunea vânzării rămâne fără efect faţă de terţii dobânditori, nefiindu-le
opozabilă. Astfel:
– rezoluţiunea nu este opozabilă autorităţii publice care a dobândit un drept asupra
lucrului (cum ar fi în caz de expropriere sau rechiziţie);

– ea nu este opozabilă nici adjudecatarului imobilului vândut la licitaţie într-o procedură

de executare silită;

– faţă de terţii dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut, care au îndeplinit
actele necesare pentru opozabilitatea dreptului lor.

În acest din urmă caz, vânzătorul va obţine rezoluţiunea doar dacă şi-a conservat
privilegiul potrivit cerinţelor legii, ce diferă după cum bunul este mobil sau imobil.
Astfel, dacă lucrul vândut era mobil, vânzătorul nu poate cere restituirea de la terţul
dobânditor de bună-credinţă decât dacă intentează acţiunea în termen de 8 zile de la
predarea lucrului către acesta (art. 1730 pct. 5 C.civ.).

În cazul în care bunul vândut era un imobil, vânzătorul trebuia să-şi fi înscris privilegiul
conferit de art. 1737 pct. 1 C.civ., în cartea funciară, înainte de înscrierea titlului terţului
dobânditor [art. 1369 C.civ., art. 21 pct. C lit. b) din Legea nr. 7/1996].

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 875/1965, în Repertoriu I, p. 209.

2

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 94.

3

A se vedea şi D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 64.

4

Pentru o altă soluţie, criticată în literatura juridică, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 1927/1975, în Repertoriu III, p. 86.
5

Şi în Codul civil german (BGB), contractele de livrare cu plata preţului în rate, încheiate
între un comerciant şi un consumator, sunt analizate la capitolul contractului de împrumut
(§505).
6
A se vedea, de exemplu, Decretul–lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe
construite din fondurile statului. Astfel, în cazul plăţii anticipate a creditului se
recalculează dobânda.
7

A se vedea: C.A. Bucureşti, II, decizia din 17 octombrie 1928, în P.R., 1929, partea a II–
a, p. 107 şi urm.; D. Chirică, op. cit., p. 89, 90 şi practica judiciară citată de acest autor.
8

Trib. reg. Maramureş, decizia civilă nr. 271/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 63. Soluţia a
fost împărtăşită de o parte a doctrinei. În acest sens, a se vedea: A. Chira, Nota I, Dreptul
nr. 2–3/1990, p. 45; B. Pătraşcu, A. Jora, Despre simulaţia cu privire la preţ. Aspecte
controversate, în S.D.R. nr. 1–2/1991, p. 35.
9

Trib. Suprem, decizia nr. 9/1986, cu notă aprobativă de V. Stoica, M. Ronea, Dreptul nr.
2–3/1990, p. 46.
10

Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 122/1998, republicată în M. Of. nr. 586 din 7
august 2002.
11

Pentru detalii, în favoarea reglementării, inclusiv a calificării ca infracţiune, potrivit Legii

nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, a se vedea: Fl.A. Baias, Simulaţia.
Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 294; D. Chirică, op.
cit., p. 86, 87. Pentru critica acestei opţiuni, a se vedea: M. Mureşan, op. cit., p. 102; I.
Coadă, Câteva consideraţii în legătură cu Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998 privind
taxele de timbru pentru activitatea notarială, modificată prin Legea nr. 122/1998, Dreptul
nr. 12/1998, p. 14.
12

Fr. Deak, nr. 20.1, nota de subsol. A se vedea şi C. Toader, Manual de contracte civile
speciale, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 27.
13

A se vedea I. Filipescu, M. Bărbucioiu, Sinteză de practică judiciară cu privire la

rezoluţiunea contractului, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 38–42.
14

C. Cas., decizia nr. 328/1878, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 481.

15

Fr. Deak, op. cit., p. 97, nota 2; D. Chirică, op. cit., p. 93.
16

Dacă acţiunea urmăreşte numai plata preţului, ea are caracter personal. Pentru o discuţie
amplă privind posibilităţile juridice pe care neplata preţului le deschide vânzătorului de
bunuri mobile, inclusiv pentru susţinerea ideii că acţiunea în rezoluţiune pentru neplata
preţului este o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general, a se vedea P.
Vasilescu, Privire asupra situaţiei juridice a vânzătorului de bunuri mobile, Dreptul nr.
1/1999, p. 1–13.

§2
Obligaţia de a lua în primire lucrul
69. Luarea în primire a lucrului vândut este o obligaţie corelativă aceleia de predare a
vânzătorului. De aceea, ea se îndeplineşte la locul şi termenul la care vânzătorul era ţinut
să-l predea, cumpărătorul urmând – în lipsă de stipulaţie contrară – să suporte şi
cheltuielile de ridicare a bunului.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei de preluare de către cumpărător, vânzătorul are la

îndemână mai multe posibilităţi.

Astfel, în primul rând, poate intenta o acţiune prin care solicită obligarea cumpărătorului
de a ridica bunul (executarea în natură a obligaţiei de a face), sub sancţiunea plăţii unor
daune cominatorii.

Apoi, el se poate adresa instanţei cu o cerere având ca obiect permisiunea de a depozita

bunul în altă parte, în condiţiile generale prevăzute de art. 1121 C.civ.

Ca o ultimă soluţie, vânzătorul va putea intenta acţiunea în rezoluţiunea contractului

pentru neexecutare, potrivit dreptului comun (art. 1020 şi art. 1021 C.civ.).

Codul civil conţine însă la materia vânzării şi o dispoziţie specială (art. 1370), care
instituie o derogare de la regulile comune ale rezoluţiunii judiciare. Astfel, potrivit
acestui text, rezoluţiunea contractului va interveni de plin drept şi fără punere în
întârziere, dacă obiectul contractului îl constituie anumite produse (care se deteriorează
repede) sau alte bunuri mobile (ca acţiunile, supuse fluctuaţiilor de valoare) cu privire la
care termenul de ridicare era esenţial şi el a expirat fără ca obligaţia de ridicare să fie
executată 1 .

A se vedea deciziile Curţii de Casaţie, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 487,

488; Fr. Deak, op. cit., p. 99.

§3
Obligaţia de a plăti cheltuielile vânzării
70. Potrivit art. 1305 C.civ., cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie contrară, este obligat să
suporte cheltuielile vânzării (taxa de timbru, onorariul notarului public, taxa de
publicitate imobiliară etc.).

Dacă vânzătorul/şi vânzătorul a plătit aceste cheltuieli, el are dreptul la restituire (acţiune
în regres) din partea cumpărătorului, dacă acesta din urmă nu dovedeşte existenţa unei
convenţii contrare art. 1305 C.civ. 1

Actele normative prevăd uneori dispoziţii de natură a proteja fiscul, care pot diferi de cele
ale Codului civil.

Prin Legea nr. 122/1998 2 , se instituia principiul că taxele de timbru pentru activitatea
notarială se datorează de persoanele fizice şi juridice care solicită servicii notariale. În
prezent, această dispoziţie a fost înlocuită cu cea cuprinsă în art. 771 C.fisc. (Legea nr.
571/2003, cu modificările ulterioare), care prevede că, la transferul dreptului de
proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra
construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor
de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit. Deci, în lipsa altei
stipulaţii în contract, potrivit Codului civil, cumpărătorul va trebui să achite acest impozit
(dacă evident, părţile încheie un contract autentic de vânzare-cumpărare).

În principiu, cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului. Prin urmare, dacă aceste
cheltuieli au fost avansate de către vânzător, el are dreptul să şi le recupereze de la
cumpărător, dovedind numai faptul că a plătit cheltuielile şi că în actul ce constată
condiţiile convenţiei de vânzare nu s–a stipulat că trebuie să le suporte. Dacă însă
cumpărătorul pretinde că, deşi în actul ce constată condiţiile vânzării nu s–a stipulat
nimic în această privinţă, totuşi înţelegerea a fost ca vânzătorul să plătească parte din
cheltuieli, el va trebui să facă dovada acelei înţelegeri netrecute în actul de vânzare. În
acest sens, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2459/1972, în Repertoriu II,
p. 128.
2

Legea pentru aprobarea şi modificarea O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru
activitatea notarială (M. Of. nr. 226 din 19 iunie 1998), în prezent abrogată.

Secţiunea a 4-a
Varietăţi ale contractului de vânzare-
cumpărare
71. Precizări preliminare. Regulile analizate anterior constituie dreptul comun în materie
de vânzare-cumpărare. Legislaţia română (în primul rând, Codul civil, dar şi alte acte
normative) prevede însă şi tipuri speciale de vânzare, care prezintă anumite trăsături
specifice. Ne vom referi în cele ce urmează la câteva dintre acestea, cu menţiunea că
tratarea nu este exhaustivă 1 .

72. Vânzarea după greutate, număr sau măsură. Obiectul acestui contract îl reprezintă
bunuri de gen dintr-un lot determinat (dintr-un gen limitat), iar pentru individualizarea
cantităţii sau determinarea preţului este necesară operaţiunea de cântărire, măsurare sau
numărare 2 .

Contractul este valabil încheiat de la data acordului de voinţă asupra lucrului şi asupra
preţului (de exemplu, se vând 100 kg de mere cu 5000 lei/kg).

Dar transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor are loc la un moment ulterior, şi

anume după individualizarea bunurilor prin cântărire, măsurare sau numărare (art. 1300
C.civ.). Aceste operaţiuni vor fi făcute, în lipsa unei stipulaţii contrare, la locul unde
urmează a fi predate.

Până la individualizare, vânzătorul suportă riscul lucrului şi riscul contractului, în cazul în

care bunurile pier fortuit. El nu va putea însă fi ţinut să plătească şi daune-interese pentru
o asemenea neexecutare fortuită.

Individualizarea bunurilor se va face potrivit convenţiei părţilor contractante, la locul şi

data convenite; dacă în contract nu există nici o menţiune în această privinţă, operaţiunile
de individualizare (cântărirea, măsurarea sau numărarea) se vor face la data şi la locul
predării.
Dacă cumpărătorul sau reprezentantul său nu a participat la operaţiunile de
individualizare, deşi avea cunoştinţă de data şi locul unde acestea erau programate, şi a
primit bunurile, se presupune că a renunţat la aceste operaţiuni 3 .

73. Vânzarea cu grămada. Această varietate de vânzare este reglementată în art. 1299
C.civ.: „Dacă s-au vândut mărfuri cu grămada, vinderea este perfectă, deşi mărfurile n-au
fost încă cântărite, numărate sau măsurate”. Ea mai poartă numele de „vânzare în bloc”.

Obiectul contractului îl reprezintă o cantitate determinată de bunuri de gen,

individualizată prin masa ei (de exemplu: se vinde tot fânul din podul vânzătorului), iar
preţul se determină global, pentru întreaga cantitate.

Această vânzare este perfectă din momentul realizării acordului de voinţă şi – în lipsă de
stipulaţie expresă contrară – tot atunci are loc şi transferul dreptului de proprietate şi al
riscurilor asupra cumpărătorului, întrucât obiectul contractului este individualizat, fiind
vorba de bunuri aparţinând unui gen limitat, pentru care nu mai este necesară o
individualizare ulterioară.

74. Vânzarea pe gustate. Este reglementată în art. 1301 C.civ.: „În privinţa vinului, a
uleiului şi a altor asemenea lucruri care, după obicei, se gustă mai înainte de a se
cumpăra, vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i
convin”.

Această varietate de vânzare este folosită, de regulă, pentru unele bunuri alimentare care
se desfac în pieţe. Contractul nu se consideră valabil încheiat decât după ce cumpărătorul,
gustând bunul, a declarat că îi place. Proprietatea se transmite după individualizarea
bunurilor, prin cântărire etc. (prin natura lor, cele care se gustă fiind bunuri de gen).

În cazul refuzului de cumpărare, după ce produsele s-au gustat, vânzătorul nu are la

dispoziţie nici un mijloc juridic pentru a-l constrânge pe cumpărător la încheierea
contractului.

75. Vânzarea pe încercate. Spre deosebire de vânzarea pe gustate, vânzarea pe încercate

(reglementată în art. 1302 C.civ.) este un act juridic afectat de condiţia suspensivă a
încercării bunului de către cumpărător. Astfel fiind, până în momentul realizării condiţiei,
proprietatea şi riscurile nu se transmit. Pendente conditione, ele rămân asupra
vânzătorului.

De precizat că modalitatea – condiţia încercării – nu este pur potestativă din partea

cumpărătorului. El nu poate refuza bunul decât dacă în mod obiectiv este
necorespunzător. În cazul în care există divergenţă între părţi cu privire la starea
corespunzătoare a bunului, potrivit destinaţiei sale, se poate recurge la o expertiză. Dacă
rezultatul este pozitiv, cumpărătorul nu poate refuza încheierea contractului 4 . Se practică
această varietate, de pildă, la vânzarea unor produse tehnice sau a unor animale.

De regulă, părţile stabilesc prin convenţie care este termenul încercării.

Contractul se consideră valabil încheiat, retroactiv de la data acordului de voinţă, în cazul
în care rezultatul încercării este pozitiv. În privinţa riscurilor însă, acestea trec asupra
cumpărătorului numai după împlinirea condiţiei (acordul cumpărătorului sau concluziile
expertizei).

76. Vânzarea cu pact de răscumpărare 5 . A fost reglementată prin art. 1371-1387 C.civ.,
texte abrogate însă prin Legea contra cametei din 2 aprilie 1931.

Prin vânzare cu pact de răscumpărare se înţelege acel contract prin care vânzătorul îşi
rezervă dreptul de a relua bunul vândut, restituind cumpărătorului preţul şi cheltuielile
vânzării (condiţie rezolutorie expresă) 6 .

Convenţia este lovită, potrivit legii, de nulitate absolută, raţiunea acestei interdicţii fiind
aceea de a descuraja pe cei ce – acordând împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti – caută să
dobândească, în caz de nerestituire a împrumutului, sub aparenţa unei vânzări, dreptul de
proprietate asupra bunurilor lăsate garanţie, la un preţ disproporţionat de mic.

De precizat că nu orice vânzare afectată de o condiţie rezolutorie este nulă de drept, ci

doar cele ce conţin clauza de răscumpărare. Apoi, se admite că este permisă încheierea
unui contract ulterior şi separat de cel iniţial, prin care fostul cumpărător revinde bunul
aceleiaşi persoane de la care îl dobândeşte 7 .

77. Vânzarea unei moşteniri. Reglementare. Noţiune. Efecte. Reglementată de art. 1399-
1401 C.civ. (în Capitolul „Despre strămutarea creanţelor şi a altor lucruri necorporale”),
vânzarea de drepturi succesorale reprezintă acel contract prin care titularul unui drept
succesoral îl înstrăinează cu titlu oneros, unui comoştenitor sau unui terţ.

Contractul nu se poate încheia valabil decât după deschiderea succesiunii [art. 702 şi art.
965 alin. (2) C.civ.].

Obiect al acestui contract poate fi: un patrimoniu (dobândit de vânzător ca moştenitor

unic al defunctului) sau o fracţiune de patrimoniu (dacă vânzătorul este moştenitor cu
titlu universal).

Dacă se înstrăinează un bun individual determinat din succesiune, vânzarea este una
obişnuită 8 .

Efecte. Prin acest contract, cumpărătorul dobândeşte atât activul, cât şi pasivul
corespunzător cotei cumpărate.

În lipsa unei convenţii contrare, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului tot ceea
ce se găsea în masa succesorală la data deschiderii moştenirii, precum şi ceea ce a
dobândit succesiunea ulterior. În acest sens, art. 1400 C.civ. prevede că: „Dacă s-a folosit
de fructele vreunui fond, sau a primit plata vreunei creanţe ereditare, sau a vândut lucruri
de ale succesiunii, [vânzătorul unei moşteniri, n.n. – C.T.] este dator să întoarcă toate
acestea cumpărătorului, dacă nu şi le-a rezervat anume la vindere”.
Dacă vânzătorul a avut datorii faţă de cel despre a cărui moştenire este vorba (datorii care
se stinseseră prin confuziune), acestea renasc în urma vânzării.

La rândul său, potrivit art. 1401 C.civ., cumpărătorul trebuie să restituie şi el vânzătorului
sumele plătite de acesta cu titlu de sarcini şi datorii ale succesiunii; renasc şi creanţele pe
care vânzătorul le-ar fi avut faţă de succesiune, stinse prin confuziune, ca efect al
acceptării moştenirii.

Faţă de alţi creditori ai moştenirii, cumpărătorul nu poate fi ţinut direct răspunzător

pentru datorii, ci doar pe calea acţiunii oblice. Creditorii succesiunii se pot însă îndrepta
împotriva moştenitorului-vânzător, care nu le poate opune contractul de vânzare-
cumpărare, întrucât cesiunea de datorie prin acte între vii nu este permisă în dreptul
nostru.

Şi vânzarea de drepturi succesorale dă naştere unei obligaţii de garanţie a vânzătorului.

Dar legea prevede anumite particularităţi. Astfel, conform art. 1399 C.civ., în lipsa unei
clauze contractuale contrare, vânzătorul răspunde numai pentru calitatea sa de moştenitor,
nu şi de conţinutul universalităţii transmise 9 , potrivit regulilor generale ale evicţiunii. În
acest sens, într-o speţă s-a reţinut că, dacă cumpărătorului de drepturi succesorale i s-a
atribuit o suprafaţă de teren mai mică decât aceea corespunzătoare drepturilor succesorale
cumpărate şi în considerarea căreia s-a stabilit preţul vânzării, el are numai o acţiune în
evicţiune împotriva vânzătorului de drepturi succesorale, care este dator să sufere o
scădere a preţului proporţional cu ceea ce nu va putea să vândă, întrucât, ca o consecinţă
a efectului declarativ al partajului, el este considerat că nu a avut niciodată calitatea de
proprietar al părţii neatribuite 10 .

Dacă printre bunurile cuprinse în cota de moştenire vândută se află şi dreptul de

proprietate asupra unui teren, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005,
contractul de vânzare a drepturilor succesorale trebuie încheiat în formă autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute.

Pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul trebuie supus şi formalităţilor de publicitate,

după caz imobiliară sau specifice cesiunii de creanţă.

78. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios 11 . Este permisă, în principiu,

cesiunea (vânzarea) unui drept ce face obiectul unei contestaţii în justiţie 12 . Deoarece
practic, în acest caz, contractul are caracter aleatoriu, preţul plătit este mai mic decât
valoarea reală. Cel care vinde garantează numai existenţa procesului, iar nu şi a dreptului
ce face obiectul acelui proces.

Pentru a descuraja tendinţa speculativă a încheierii unor asemenea contracte, legiuitorul a

reglementat, în art. 1402-1404 C.civ., retractul litigios.

Retractul litigios este operaţiunea juridică prin care adversarul cedentului poate să-l
înlăture din proces pe terţul dobânditor (cesionar), plătindu-i preţul cesiunii, dobânda şi
cheltuielile contractului 13 .
Pentru exercitarea retractului litigios se cer întrunite următoarele condiţii:

a) dreptul cedat să fie litigios, adică să existe un proces început, dar neterminat, asupra
fondului dreptului, atât în momentul vânzării, cât şi în cel al exercitării retractului 14 ; după
terminarea procesului, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi
irevocabilă, care se bucură de autoritatea lucrului judecat, înstrăinarea dreptului de către
partea câştigătoare ar trebui să nu mai aibă caracter aleatoriu şi să fie o vânzare obişnuită
15
;

b) cesiunea să fie o vânzare, deci o cedare cu titlu oneros, în schimbul unui preţ;

c) să existe, pe lângă manifestarea voinţei de a exercita retractul, şi faptul material al

plăţii preţului cesiunii, cu dobânzile aferente, precum şi a cheltuielilor vânzării. În acest
sens, art. 1402 C.civ. vorbeşte de „numărarea preţului real al cesiunii, spezele
contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.

d) notificarea intenţiei de exercitare a retractului litigios, pe cale extrajudiciară sau direct

în faţa instanţei care soluţionează litigiul (în fond, apel sau recurs).

În privinţa persoanei care poate exercita retractul, aceasta poate fi: doar pârâtul, dacă
dreptul cedat a fost un drept de creanţă, respectiv fie pârâtul, fie reclamantul din procesul
în curs, dacă dreptul litigios vândut a fost un drept real 16 .

Nu se poate exercita retractul litigios, potrivit art. 1404 C.civ., în următoarele situaţii:

1. când cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat. Într-un
asemenea caz, cesiunea nu are caracter speculativ, ci urmăreşte încetarea indiviziunii (sau
a proprietăţii comune);

2. când cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale (dare în plată);

3. când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există dreptul litigios. Se
are în vedere aici ipoteza în care pentru garantarea unei creanţe (acum, litigioase) părţile
conveniseră grevarea imobilului (fondului) unui terţ. Dacă pentru a evita urmărirea
bunului său, ipotecat, terţul garant cumpără creanţa litigioasă de la creditor, acestuia nu i
se poate opune retractul litigios.

La cele trei cazuri prevăzute în Codul civil, se poate adăuga unul, dedus din dispoziţiile
art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Acest text consacra,
aşa cum am arătam, existenţa unui drept de preempţiune al coproprietarilor, vecinilor sau
arendaşilor unui teren agricol situat în extravilan. Dacă unul dintre beneficiarii acestui
drept era cel care cumpără dreptul litigios, lui nu i se putea opune retractul litigios de
către adversarul cedentului.

De asemenea, menţionăm că, potrivit art. 45 C.com., retractul litigios nu poate fi exercitat
nici în materie comercială.
Efectele exercitării retractului litigios. Dacă sunt întrunite condiţiile enunţate şi
retractantul a exercitat dreptul conferit de lege, se produc mai multe efecte.

În primul rând, se va stinge procesul început, întrucât dobândind dreptul litigios înstrăinat
de adversarul din proces, retractantul ajunge să cumuleze atât calitatea de reclamant, cât
şi pe cea de pârât, ceea ce constituie o cauză de încetare a procesului.

În al doilea rând, are loc desfiinţarea retroactivă a vânzării dreptului litigios, cu

consecinţa rezoluţiunii şi a drepturilor subsecvente consimţite de cumpărător în favoarea
altor persoane.

În schimb, nu se afectează cu nimic raportul obligaţional dintre cedent şi cesionar

(vânzător, respectiv cumpărător de drepturi litigioase), acest contract urmând a-şi produce
efectele, prin executarea obligaţiilor specifice. De pildă, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul. Faţă de vânzător, el este ţinut în continuare la plata preţului, chiar dacă
nu beneficiază de garanţie pentru evicţiunea pe care a suferit-o (datorită caracterului
aleatoriu al contractului).

79. Vânzarea către chiriaşi a locuinţelor construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau bugetare de stat. Această problemă a format obiect al mai
multor reglementări din perioada post-revoluţionară şi datorită frecvenţei litigiilor din
practică, ne-am oprit asupra analizei principalelor dispoziţii 17 .

Decretul-lege nr. 61/1990 a reglementat vânzarea locuinţelor construite din fondurile

statului către populaţie. Legea nr. 85/1992 a completat Decretul-lege nr. 61/1990, din
care a abrogat art. 4 (ce interzicea revânzarea locuinţelor cumpărate în condiţiile deosebit
de avantajoase ale acelui act normativ) şi a extins reglementarea vânzării şi la spaţii cu
altă destinaţie decât aceea de locuinţă, construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau instituţiilor bugetare de stat. Prin Legea nr. 76/1994, sfera de
aplicare a vânzărilor a fost extinsă la locuinţele care au aparţinut înainte de anul 1945
unor instituţii sau societăţi cu capital de stat.

Preţul pentru care se vând apartamentele este stabilit prin lege (anexele 1 şi 2 din
Decretul-lege nr. 61/1990), în funcţie de opţiunea legiuitorului de a acorda protecţie unei
anumite categorii şi se subînţelege că părţile nu pot stipula un alt preţ 18 .

Potrivit legii, prefecturile au avut competenţa ca, printr-un act administrativ, să

întocmească şi să afişeze lista locuinţelor destinate vânzării. După cum s-a hotărât în
practica judiciară şi în literatura juridică, afişarea acestor liste echivalează cu o ofertă de
vânzare. Acceptarea nu duce automat la considerarea contractului ca încheiat – datorită
cerinţelor suplimentare impuse de lege – dar constituie totuşi un antecontract de vânzare-
cumpărare 19 .

Cu privire la persoanele ce pot deveni cumpărători în temeiul acestor legi, ele sunt, în
principiu, cele care le ocupau în calitate de chiriaşi 20 .
Pentru spaţiile care nu sunt ocupate de chiriaşi, vânzarea se face numai prin licitaţie
publică organizată de consiliile locale sau de agenţii economici ce le deţin.

Legea prevede şi posibilitatea achitării în rate a preţului, iar împrumutul de la Casa de

Economii şi Consemnaţiuni ce poate fi acordat trebuie garantat cu o ipotecă asupra
locuinţei; până la achitarea integrală a creditului, locuinţa este lovită de indisponibilitate,
sub rezerva acordului vânzătorului la înstrăinare.

Pentru că Legea nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994, a exceptat de la vânzare
o serie de locuinţe [art. 1 alin. (2) şi (3), art. 2 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) şi (6)], în practica
judiciară s-au adus numeroase precizări de natură a determina obiectul unui asemenea
contract de vânzare-cumpărare 21 .

Dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite, dreptul de proprietate se transmite asupra

cumpărătorului doar după încheierea contractului-tip de vânzare-cumpărare şi semnarea
procesului-verbal de predare-primire.

În condiţiile art. 36 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată,
cumpărătorul poate obţine şi titlu de proprietate asupra terenului aferent apartamentului
vândut 22 .

79 bis. Vânzarea altor locuinţe. O altă varietate de contract de vânzare-cumpărare,

întâlnită în practică şi reglementată prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului, este aceea care are ca obiect locuinţele ocupate de chiriaşi ai
statului, intrate în proprietatea statului cu titlu, prin naţionalizare sau alte mijloace
specifice epocii, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi care nu se restituie în
natură foştilor proprietari, în lipsa îndeplinirii condiţiilor legii.

Textul menţionat prevede că, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare
a legii, chiriaşii îşi pot exercita dreptul de a cumpăra apartamentele pe care le ocupă.
Încheierea contractului are loc după exprimarea acestei opţiuni, printr-o cerere-tip
adresată unităţii specializate de administrare a locuinţelor (care are mandat, potrivit legii,
din partea unităţii administrativ-teritoriale, titulara dreptului de proprietate privată asupra
bunurilor din patrimoniul său, inclusiv asupra acestor locuinţe). Se vor ataşa înscrisurile
relevante pentru dovedirea calităţii de chiriaş, precum şi declaraţia notarială pe proprie
răspundere, prevăzută de lege, din care să rezulte că persoanele care doresc să cumpere
nu deţin (nici ele, nici membrii familiei, majori sau minori) o altă locuinţă în proprietate
în aceeaşi localitate 23 .

Potrivit art. 10 din lege, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la data intrării în
vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină, saună, seră, cramă, bar,
vinotecă sau cameră frigorifică. Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuinţele
care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, cele declarate monumente istorice
şi din patrimoniul naţional, precum şi cele folosite ca reşedinţe de foştii şi actualii
demnitari.
Contractele încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) şi art. 10 sunt lovite de
nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 112/1995.

Menţionăm că, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată şi
modificată prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate
cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească,
proprietarul recunoscut în justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în
baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de
închiriere pentru o perioadă de 5 ani.

Şi în cazul acestor vânzări s-a respectat principiul prevăzut de Decretul-lege nr. 61/1990
şi de Legea nr. 85/1992, în sensul că preţul este fixat de lege în raport cu anumite criterii
(zona, vechimea imobilului etc.); preţul poate fi achitat deodată sau în rate, în acest ultim
caz datorându-se, potrivit legii, şi dobânzi.

Pentru a se asigura raţiunea socială a punerii în vânzare a locuinţelor ce erau ocupate de

chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a instituit, în cazul lor, o
indisponibilizare temporară, prin interzicerea înstrăinării timp de 10 ani de la data
dobândirii 24 .

80. Vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-

veterinară. Această vânzare este reglementată de O.U.G. nr. 89/2004 25 . Prin „clădiri” se
înţeleg sediile de circumscripţii sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele
inseparabile.

81. Drept comparat privind vânzarea de către stat a locuinţelor. În Germania, prin Legea
privind vânzarea clădirilor aflate în proprietatea statului din 7 martie 1990 26 , s-a permis
vânzarea construcţiilor cu destinaţie comercială, a caselor familiale şi a celor de vacanţă
către cei ce le foloseau, la preţuri reglementate prin lege. Şi în privinţa lor s-a stabilit o
indisponibilizare temporară, de 3 ani de la data cumpărării de către chiriaş [art. 6 alin.
(1)]. Ulterior, Legea privind reglementarea drepturilor patrimoniale (Vermögensgesetz –
VermG), care are ca obiect dreptul de restituire cu privire la valorile patrimoniale
naţionalizate sau confiscate, după ce în art. 3 stabileşte principiul restituirii,
reglementează şi excepţiile de la restituirea în natură a bunurilor (art. 4, art. 5).

În Croaţia, Legea privind vânzarea locuinţelor 27 a permis, de asemenea, vânzarea către

chiriaşi a locuinţelor pe care le ocupau, preţurile modice fiind stabilite prin lege. Şi după
apariţia Legii despăgubirilor pentru bunurile naţionalizate sau confiscate în timpul
ocupaţiei comuniste iugoslave din 11 octombrie 1996 28 , s-a permis chiriaşilor din casele
naţionalizate (care, în principiu, nu se restituie în natură) să cumpere acele imobile, în
aceleaşi condiţii ca cele reglementate prin legea din 1992 menţionată anterior (art. 24).

1
Pentru alte prezentări, a se vedea: E. Safta–Romano, op. cit., p. 59–66; D. Chirică, p.
102–114; C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 579–583; Fr.
Deak, op. cit., p. 101 şi urm.
2

Pentru o analiză detaliată şi nuanţată, a se vedea O. Podaru, Regimul juridic al vânzării

bunurilor de gen limitate. Comparaţie cu regimul juridic al altor specii de vânzare,
Dreptul nr. 1/2000, p. 55–62.
3

E. Safta–Romano, op. cit., p. 60.

4

În mod asemănător se pune problema şi în dreptul german, unde se face distincţie între
Prüfungskauf (Erprobungskauf), ce corespunde vânzării pe încercate descrise mai sus, şi
Kauf auf Probe (reglementată în §454–455), când cumpărătorul poate declara că bunul
nu–i convine, fără arătarea motivelor. Transmiterea riscurilor are loc numai după
aprobarea de către cumpărător, iar dacă contractul s–a încheiat şi ulterior se pune
problema răspunderii pentru viciile bunului, momentul în funcţie de care se determină
cunoaşterea sau nu de către cumpărător se raportează nu doar la data încheierii
contractului, ci şi la data aprobării. În acest sens, a se vedea HK–BGB/Saenger, supra
cit., p. 569.
5

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 571; I. Popa,

Contractul de vânzare–cumpărare, Ed. Universul Juridic, 2006, p. 368 şi urm.
6

Pentru delimitări de instituţii juridice apropiate, ca promisiunea unilaterală, pactul de

preferinţă, lease–back, buy–back, a se vedea I.R. Munteanu, Vânzarea cu pact de
răscumpărare, în P.R. nr. 1/2004, p. 242 şi urm. A se vedea şi R. Rîşnoveanu, Condiţie
potestativă/Drept potestativ – Aspecte din materia vânzării cu pact de răscumpărare, în
P.R. nr. 3/2004, p. 221 şi urm.
7

Fr. Deak, op. cit., p. 104. A se vedea şi M. Niculescu, Consideraţii asupra modalităţilor
de garantare imobiliară a împrumuturilor cămătăreşti, în S.U.B.B., seria Jurisprudentia,
nr. 1/2000, p. 84–96. Precizăm că în dreptul german este permis pactul de răscumpărare
(§456 BGB), considerându–se că din punct de vedere economic poate avea o funcţie
asemănătoare gajului sau rezervei dreptului de proprietate. Acest pact, care poate fi
inserat în contractul iniţial sau ulterior, trebuie deosebit de „dreptul de revânzare” pe care
uneori cumpărătorul şi–l rezervă, corelativ obligaţiei vânzătorului de a cumpăra înapoi
bunul (operaţiune practicată mai ales de comercianţi în raporturile cu furnizorii). În acest
sens, a se vedea HK–BGB/Saenger, supra citat, p. 571.
8

Pentru amănunte, a se vedea I. Popa, Vânzarea unei moşteniri, Dreptul nr. 3/2005, p. 136.
9

În acelaşi sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.

576. Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea: E. Safta–Romano, op. cit., p. 63; D.
Chirică, op. cit., p. 106. A se vedea şi C. Toader, op. cit., p. 135.
10

Trib. jud. Constanţa, decizia nr. 455/1973, în R.R.D. nr. 12/1973, p. 155.
11

Pentru o tratare monografică, a se vedea G.A. Basarabeanu, Vânzarea de drepturi

litigioase şi retractul litigios, Ed. Profit şi Pierdere, Bucureşti, 1938.
12

Acest principiu rezultă şi din modul de formulare a interdicţiei de cesiune a anumitor

drepturi litigioase. Astfel, conform art. 4 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, existenţa unui
litigiu privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici
constituirea altor drepturi, reale sau de creanţă, cu excepţia litigiilor declanşate conform
legilor fondului funciar, dacă ele poartă asupra reconstituirii dreptului de proprietate
privată şi/sau asupra legalităţii titlurilor de proprietate emise în temeiul legilor funciare.
De asemenea, art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 interzice, sub aceeaşi sancţiune, înstrăinarea
(inclusiv ipotecarea) terenurilor şi a construcţiilor cu destinaţia de locuinţă cu privire la
care s–a intentat o acţiune în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate. Pentru o
critică a acestei restrângeri a libertăţii contractuale, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 108.
13

S–a susţinut, de către o parte litigantă, că prin aceste dispoziţii se produce practic o
expropriere în interes privat, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor constituţionale. Prin
Decizia nr. 6 din 16 ianuarie 2001 (M. Of. nr. 154 din 29 martie 2001), Curtea
Constituţională a respins excepţia ridicată, cu motivarea, printre altele, că retractul litigios
a fost instituit pentru a preveni specularea drepturilor litigioase.
14
Pentru o pertinentă analiză, a se vedea C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 1383/2001,
cu notă de T.C. Briciu, M. Nicolae, în P.R. nr. 5/2002, p. 116.
15

A se vedea şi Tr. Alexandresco, Nota la decizia nr. 1205 din 13 mai 1925 a Curţii de
Casaţie, în P.R. nr. 6/2002, p. 179 şi urm.
16

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 108, 109. Potrivit altor autori şi unei
jurisprudenţe dominante, numai pârâtul este în măsură să propună retractul. În acest sens,
a se vedea, de pildă: G.A. Basarabeanu, op. cit., p. 9; hotărârile judecătoreşti citate sub
art. 1402 la nr. 22, 23, 31, 42, 52, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 519.
17

Pentru o analiză detaliată, a se vedea M.L. Belu–Magdo, Vânzarea locuinţelor construite

din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, în Dreptul
nr. 4/1995, p. 11–18. A se vedea şi C.L. Popescu, Neconstituţionalitatea obligaţiei de
vânzare a locuinţelor construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat,
instituită de Legea nr. 85/1992, R.R.D.P. nr. 4/2007. Pentru aplicarea particulară într–un
anumit sector, a se vedea Legea nr. 189/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 30/2004
privind unele măsuri pentru vânzarea de către societăţile comerciale, companiile şi
societăţile naţionale din sectorul energiei, petrolului, gazelor naturale, resurselor minerale
şi al industriei de apărare, precum şi de către alţi agenţi economici din subordinea
Ministerului Economiei şi Comerţului a locuinţelor pe care aceştia le au în patrimoniu
personalului propriu, titularilor contractelor de închiriere sau pensionarilor cu ultimul loc
de muncă la aceşti agenţi economici (M. Of. nr. 545 din 26 iunie 2005).
18

Articolul 7 din Legea nr. 85/1992 a fost declarat constituţional de către Curtea
Constituţională, reţinându–se că, deşi constituie o limitare a dreptului de proprietate,
stabilirea prin lege a preţului reflectă o măsură de îndeplinire a obligaţiei statului de a
crea condiţii necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi de a lua măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
A se vedea, de pildă, C.C., Decizia nr. 54/2002 (M. Of. nr. 225 din 3 aprilie 2002).
19

D. Chirică, op. cit., p. 111, 112.

20
În condiţiile Decretului–lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din
fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai
acestora. Dacă contractul de vânzare–cumpărare s–a încheiat cu o persoană care nu mai
avea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile
imperative ale legii (Trib. Bucureşti, decizia civilă nr. 1105/1993, în Culegere de decizii
pe anii 1993–1997, p. 48).
21

A se vedea, de pildă: C.S.J., decizia civilă nr. 687/1993, în Culegere de decizii pe anul
1993, p. 57; C.S.J., S.U., decizia nr. II/1997, în B.J. 1997, p. 58–61. Prin Decizia nr.
5/2008, pronunţată într–un recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie au stabilit că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 se aplică şi în cazul
contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi (M. Of. nr. 673
din 30 septembrie 2008).
22

Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietate de stat, situate în
intravilanul localităţilor şi atribuite, potrivit legii, în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe
durata existenţei construcţiei, în vederea construirii de locuinţe proprietate personală sau
cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuinţe, trec, la cererea actualilor
proprietari, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporţional cu partea
deţinută din construcţie. Iar conform art. 36 alin. (6), atestarea acestei transmisiuni se
face prin ordin al prefectului. A se vedea şi A. Trăilescu, Situaţia juridică a terenurilor
aferente locuinţelor înstrăinate de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, Dreptul nr. 3/2005,
p. 106.
23

A se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi, p.
79.
24

A se vedea supra, nr. 18.1.

25

M. Of. nr. 1053 din 12 noiembrie 2004. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 111/2005
(M. Of. nr. 390 din 9 mai 2005).
26

Publicată în G. Bl. I, nr. 18 din 19 martie 1990.

27

Publicată în Narodne novine nr. 43/1992, modificată.

28

Publicată în Narodne novine nr. 92/1996, modificată de multe ori, ultima dată în nr.
80/2002 [Wirtschaftsrecht der osteuropaischen Staaten, WOS, Nomos Band III 4
Kroatien (1), p. 11].

Titlul II
Contractul de schimb
Secţiunea 1
Noţiune şi caractere juridice
82. Noţiune. Considerat în mod curent ca cel mai vechi contract din lume, schimbul nu
figura, în mod surprinzător, printre contractele numite în dreptul roman 1 . În practică însă,
chiar şi după apariţia monedei, a fost folosit într-o importantă măsură, motiv pentru care a
şi primit, în Codul civil francez de la 1804, o reglementare proprie. În zilele noastre,
schimbul cunoaşte o anumită renaştere, mai ales la scară internaţională, prin aşa-numitele
operaţiuni de compensare sau barter. În dreptul intern, în statele cu economie dezvoltată,
schimbul este destul de rar folosit, deşi cunoaşte aplicaţii zilnice (cum ar fi schimbul
bancnotelor sau monedelor în mărunţiş).

În Codul civil român sunt consacrate acestui contract puţine articole (art. 1405-1409).
Pornind de la noţiunea legală, definim schimbul ca fiind acel contract prin care părţile,
numite copermutanţi, îşi transferă reciproc proprietatea unor bunuri ale lor.

83. Caractere juridice. Ca şi vânzarea, schimbul este un contract sinalagmatic (dă naştere
la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi), cu titlu oneros, comutativ, consensual
(art. 1406 C.civ.), translativ de proprietate.

Dacă valoarea lucrurilor schimbate nu este egală, se va plăti diferenţa, într-o sumă de
bani, numită sultă (de la cuvântul latin solvere, solutum – plată). În literatura juridică s-a
subliniat, în legătură cu calificarea unui contract în care părţile prevăzuseră plata unei
sulte, că „dacă sulta ar fi atât de disproporţionată faţă de valoarea lucrului, încât ar putea
fi considerată ca obiectul principal al obligaţiei uneia dintre părţi”, contractul va fi de
vânzare, chiar dacă părţile, în mod eronat, l-au intitulat schimb 2 .
Drept obiect al contractului de schimb pot fi atât drepturi reale, cât şi drepturi de creanţă
(de pildă, se pot schimba drepturi de folosinţă asupra anumitor bunuri), corporale sau
incorporale, inclusiv din domeniul dreptului de autor (ca cesiunea drepturilor de difuzare
a unei opere între canale de televiziune).

De reţinut că, dacă în schimbul transferului proprietăţii unui bun, se prestează un serviciu
ori se asumă o obligaţie de a face sau a nu face, contractul nu este schimb, ci un contract
nenumit 3 .

P.–F. Girard, Manuel élémentaire de droit roman, ed. a 6–a, Paris, 1918, p. 515.
Izvoarele scrise îi atestă însă, neîndoielnic, existenţa în Antichitate: „(...) Aheii vin de
băut negutau ducându–se pe la corăbii, unii pe fier sclipitor, iar alţii în schimb cu aramă,
alţii cu piei şi cu vite şi oameni căzuţi în robie (...)” (Homer, Iliada, trad. G. Murnu, Ed.
Univers, Bucureşti, 1985).
2

D. Alexandresco, op. cit., tom IX, p. 8.

3

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 112.

Secţiunea a 2-a
Aplicarea regulilor vânzării
84. Principiul. Întrucât schimbul a stat la originea vânzării, nu este surprinzător că aceste
două contracte urmează în cea mai mare parte aceleaşi reguli 1 . Cum s-a arătat anterior,
cele două contracte sunt asemănătoare în privinţa caracterelor juridice, ambele fiind, în
principiu, consensuale, cu titlu oneros, comutative, translative de proprietate. Această
asimilare este menţionată chiar în art. 1409 C.civ.: „Toate celelalte reguli prescrise pentru
vânzare se aplică şi la contractul de schimb”.

Sunt aplicabile, astfel, regulile privind condiţiile de validitate 2 , lucrul, obligaţia de

garanţie împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor 3 .

85. Excepţii. Desigur, vor primi aplicare doar acele reguli ce sunt compatibile cu natura
acestui contract. De pildă, evident că nu se vor aplica regulile din materia vânzării ce
privesc preţul, cu excepţia cazului când se plăteşte şi sultă.
Întrucât, din cauza specificului vânzării, unele dispoziţii sunt de strictă interpretare, ele
nu se vor aplica, prin analogie, şi schimbului. Astfel, în privinţa interpretării contractului,
considerăm că se aplică regula generală in dubio pro reo, prevăzută la teoria generală a
obligaţiilor (art. 983 C.civ.), iar nu regula de la vânzare-cumpărare, care îl protejează, sub
acest aspect, pe cumpărător.

De asemenea, în privinţa suportării cheltuielilor contractului, constatăm că dispoziţia

privind suportarea acestora de către cumpărător nu poate fi aplicată, astfel încât la
schimb, cheltuielile contractului vor fi suportate, în lipsă de stipulaţie contrară, în egală
măsură, de către coschimbaşi.

A se vedea şi M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, ed. a X–a, vol. II,
Paris, L.G.D.J., 1926, p. 575.
2

Astfel, într–o speţă, s–a dispus anularea unui contract de schimb pentru lipsa
discernământului unuia dintre copermutanţi. În acest sens, a se vedea C.A. Bucureşti,
secţia a III–a civilă, decizia nr. 3247/1999, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 64, 65.
3

Astfel, într–o speţă, în schimbul unui autoturism şi a unei garsoniere, reclamantul a primit
proprietatea asupra unui apartament cu patru camere, ce era însă afectat de vicii ascunse.
Acţiunea sa în răspundere pentru vicii a fost admisă, regulile aplicate de instanţă fiind
cele de la contractul de vânzare–cumpărare. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 885/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 77–79.

Secţiunea a 3-a
Reguli speciale aplicabile contractului de
schimb
86. În afara acestor reguli, care se aplică pe cale de interpretare logică, există câteva
reguli speciale aplicabile contractului de schimb, prevăzute chiar în Codul civil.

Potrivit art. 1407 C.civ., dacă unul din copermutanţi a dat în schimb celuilalt un lucru ce
nu-i aparţinea, acesta din urmă nu poate fi obligat să predea lucrul pe care la rândul său l-
a promis, ci poate doar să întoarcă lucrul primit de el. Rezultă deci că, în materie de
schimb, copermutantul ameninţat cu pericolul unei evicţiuni poate opune excepţia de
neexecutare a contractului 1 . Observăm că legea are aici în vedere nu o evicţiune
consumată, ci doar pericolul uneia, permiţând copermutantului ameninţat să refuze
executarea contractului de îndată ce dovedeşte că bunul primit de el nu aparţine
înstrăinătorului 2 .

87. Dacă evicţiunea deja s-a produs, art. 1408 C.civ. prevede că cel evins are alegerea
între acţiunea în garanţie pentru evicţiune, care presupune menţinerea contractului
(„poate cere daune-interese”) şi acţiunea în rezoluţiune („sau întoarcerea lucrului său”).
Considerăm că formularea textului este deficitară, fiind ilogic să se acorde
copermutantului evins sau daune-interese, sau restituirea prestaţiei sale, în timp ce
cumpărătorul evins le poate obţine cumulativ. Se impune de aceea interpretarea ca
restituirea lucrului să fie însoţită, după caz, şi de daune-interese 3 .

În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul dintre
contractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l–a predat, copermutantul primitor este
îndreptăţit să refuze predarea lucrului ce s–a oferit a da în schimb, putând fi constrâns să
întoarcă numai ceea ce a primit. Un atare contract neputând fi opus adevăratului
proprietar al lucrului, în situaţia în care acesta ar revendica lucrul său, copermutantul
chiar de bună–credinţă, va fi obligat să restituie lucrul primit, cu toate că el însuşi ar fi
predat lucrul său copermutantului neproprietar, iar acesta din urmă nu i l–a restituit (Trib.
jud. Timiş, decizia nr. 1098/1971, în R.R.D. nr. 10/1972, p. 174.
2

Pentru detalii, inclusiv de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 147–155.
3

În acelaşi sens, a se vedea M. Ricca–Barberis, La garanzia per evizione nella permuta,

Torino, 1939, p. 11.

Secţiunea a 4-a
Schimbul de imobile
88. Imobilele care pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare pot fi şi obiect
al contractului de schimb. Per a contrario, interdicţiile din materia vânzării ce privesc
anumite imobile sunt aplicabile şi contractului de schimb: ubi eadem est ratio, eadem ius
esse debet. Este vorba, în principal, de interzicerea dobândirii de terenuri în proprietate de
către străini şi apatrizi 1 , de bunurile aparţinând proprietăţii publice etc.
89. Schimbul de terenuri era reglementat, în mod special, de art. 12 şi art. 13 din Legea
nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor 2 . Potrivit art. 12 din lege, schimbul de
terenuri între persoanele fizice sau persoanele juridice private, ori între persoane fizice şi
persoane juridice se face cu acordul părţilor, cu respectarea limitei de 200 ha teren agricol
în echivalent arabil de familie.

Contractul de schimb de terenuri, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiat în

formă autentică. O convenţie cu acelaşi conţinut, dar care nu îndeplineşte condiţia formei
autentice, poate valora, prin conversiune 3 , antecontract de schimb, susceptibil de
executare silită atipică, în condiţiile art. 1073 şi art. 1077 C.civ., art. 5 alin. (2) din Titlul
X al Legii nr. 247/2005, respectiv ale art. 17 alin. (4), art. 22 şi art. 24 din Decretul-lege
nr. 115/1938.

Legea prevedea, de asemenea, în mod expres că nu pot face obiect al contractului de

schimb terenurile proprietate publică.

În sfârşit, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 54/1998, prin schimburile efectuate,
fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturilor şi
a sarcinilor anterior şi legal constituite 4 . În legătură cu acest text, în literatura juridică s-a
iscat o controversă vizând răspunsul la întrebarea dacă el instituie sau nu o subrogaţie
reală cu titlu particular. Astfel, în timp ce în lucrarea sa, profesorul Deak nu pune la
îndoială caracterul real al drepturilor şi sarcinilor de care vorbeşte partea finală a textului,
menţionând însă că dreptul de servitute sau de superficie nu poate, evident, forma obiect
al subrogaţiei reale cu titlu particular 5 , alţi autori, pornind de la formularea nediferenţiată
a legiuitorului, consideră, printr-o interpretare mai nuanţată, că textul nu instituie un caz
de subrogaţie reală cu titlu particular, care nu s-ar putea admite decât de lege ferenda şi
pentru cazuri de excepţie, justificate de un interes general, al comasării terenurilor
agricole, fiind inadmisibilă, altfel, lipsirea creditorilor de dreptul de urmărire conferit de
garanţiile reale imobiliare 6 . Fără a intra în amănunte, care exced scopului prezentei
lucrări, considerăm că formularea neinspirată a textului nu poate totuşi infirma ideea
dorită de legiuitor, aceea de a consacra un caz de subrogaţie reală cu titlu particular 7 .

Regulile care guvernează contractul de schimb sunt aplicabile şi în cazul în care, în

interes public, statul urmează a face schimburi de terenuri cu proprietarii din perimetrul
de interes 8 . În cazul în care proprietarii refuză încheierea unui contract de schimb, ei nu
pot fi obligaţi (astfel cum se prevedea în legislaţia dinaintea anului 1989), ci, dacă terenul
este necesar statului, se poate recurge la declanşarea procedurii exproprierii pentru cauză
de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Dacă terenul aparţine unei unităţi administrativ-teritoriale, dar face parte din domeniul
privat, potrivit art. 123 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 9 ,
contractul de schimb se poate încheia valabil în formă autentică, în urma hotărârii
consiliului local sau judeţean, după caz.

90. Menţionăm că nici pe calea contractului de schimb nu se poate înstrăina, timp de 10

ani de la dobândire, locuinţa cumpărată de la stat de foştii chiriaşi în condiţiile Legii nr.
112/1995. Ca excepţie, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, permite
„înstrăinarea sub orice formă” a apartamentelor, înainte de împlinirea termenului de 10
ani de la data cumpărării, numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe.

Deşi alineatele (3)-(5) ale art. 43 (care se referă la preţul vânzării) ar părea că restrâng
sfera actelor de înstrăinare la contractul de vânzare-cumpărare, considerăm că intenţia
legiuitorului, exprimată de altfel expres în alin. (1), prin formularea „înstrăinarea sub
orice formă”, a fost de a permite şi încheierea unui contract de schimb prin care persoana
îndreptăţită (fostul proprietar) să primească de la chiriaşul devenit cumpărător, cu
respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul, în schimbul unui alt bun.

Reamintim că prin Decizia nr. 408 din 7 octombrie 2004 (M. Of. nr. 1054 din 15
noiembrie 2004), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 54/1998 nu mai sunt în vigoare, în măsura în care contravin art. 44 alin. (2) teza
a II–a din Constituţie. Ca atare, ridicarea interdicţiei de dobândire prin acte juridice inter
vivos a dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini şi apatrizi este
condiţionată de aderarea României la Uniunea Europeană sau de încheierea unui tratat
internaţional, pe bază de reciprocitate.
2

Deşi Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a fost abrogată expres prin
art. 8 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (ca şi O.U.G. nr. 226/2000 privind circulaţia
juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată, cu modificări şi completări, prin
Legea nr. 66/2002), referirile la dispoziţiile acesteia sunt utile în continuare, având în
vedere principiul neretroactivităţii legii şi tempus regit actum.
3

Pentru principiul conversiunii, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII–a, Ed. Universul Juridic, 2003, p. 230;
G. Boroi, op. cit., p. 251.
4

Şi în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră, O.U.G. nr. 226/2000 (abrogată prin

Legea nr. 247/2005) se referea la contractul de schimb şi prevedea că prin schimburile
efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte. A se
vedea şi H.G. nr. 796/2002 privind aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin
cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce vor fi incluse în fondul
forestier proprietate publică a statului (M. Of. nr. 603 din 15 august 2002).
5

Fr. Deak, op. cit., p. 116. În acelaşi sens, a se vedea: L. Stănciulescu, Drept civil. Partea
specială, Ed. All Beck, 2004, p. 62; I. Lulă, Observaţii asupra subrogaţiei reale cu titlu
particular, Dreptul nr. 10/2004, p. 129.
6

În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 88, 89.
7

În acest sens, a se vedea şi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 16.
8

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 116. Potrivit anexei la O.G. nr. 12/1998 privind taxele
de timbru pentru activitatea notarială (în prezent abrogată), contractul de schimb încheiat
între stat şi particulari este scutit de taxa de timbru.
9

„Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă
prin lege nu se prevede altfel”.

Titlul III
Contractul de donaţie
Capitolul I
Noţiunea, caracterele juridice,
interpretarea şi delimitarea contractului
91. Noţiune. Prin donaţie se înţelege acel contract prin care una dintre părţi, numită
donator, cu intenţie liberală îşi micşorează patrimoniul cu un drept în favoarea celeilalte
părţi, numite donatar, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii.
Codul civil, în art. 801, defineşte donaţia ca fiind „un act de liberalitate prin care
donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”. După cum se observă,
definiţia legală este inexactă şi incompletă.

Este de reţinut mai întâi că donaţia nu este doar un „act”, ci un contract, ceea ce
presupune existenţa unui acord de voinţe. Apoi, din definiţia legală nu rezultă cu claritate
caracterele juridice ale acestui contract special.

Remarcăm, totodată, că în Codul civil român, după modelul său francez 1 , donaţia este
reglementată alături de testamente (art. 813-855), iar nu lângă celelalte contracte speciale.
Există, neîndoielnic, numeroase argumente pentru această opţiune a legiuitorului, de
multe ori cu ocazia dezbaterii succesiunilor punându-se în discuţie chestiuni legate de
validitatea contractelor de donaţie sau de întinderea şi efectele acestora. Nu mai puţin,
există deosebiri esenţiale între donaţie (act juridic bilateral, contract) şi actul unilateral
care este testamentul. Pe de altă parte, donaţia este un act juridic inter vivos, îşi produce
efectele din timpul vieţii dispunătorului, pe când testamentul, deşi întocmit în timpul
vieţii, îşi produce efectele după moartea dispunătorului, încadrându-se astfel în categoria
actelor juridice mortis causa.

92. Caracterele juridice. Chiar din definiţia contractului se desprind caracteristicile

donaţiei: solemnitatea; caracterul gratuit; caracterul de contract unilateral; caracterul
translativ de proprietate.

a) Donaţia este un contract solemn: pentru încheierea sa valabilă, art. 813 C.civ. prevede,
sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică. Raţiunea acestei opţiuni a legiuitorului
rezidă în preocuparea de protejare a voinţei donatorului împotriva oricăror vicii de
consimţământ, dar mai ales împotriva captaţiei şi a sugestiei, frecvente în materia
liberalităţilor 2 .

b) Donaţia este un contract cu titlu gratuit: în schimbul micşorării patrimoniului său cu

un drept real sau de creanţă, donatorul nu urmăreşte nimic în schimb. Se spune că la
contractul de donaţie, cauza obligaţiei donatorului o reprezintă gratificarea donatarului;
transmiterea proprietăţii se face animus donandi, cu intenţia de a mări patrimoniul
celeilalte părţi, fără contraprestaţie 3 .

c) Donaţia este un contract unilateral, care, în principiu, dă naştere la obligaţii doar în

sarcina uneia dintre părţi, şi anume a donatorului.

d) Donaţia este un contract translativ de proprietate, efect care se produce de la

exprimarea consimţământului în forma prevăzută de lege. Într-adevăr, ca şi celelalte
contracte studiate până în prezent – vânzarea-cumpărarea şi schimbul – donaţia operează
transmiterea dreptului de proprietate (sau a altui drept, real sau de creanţă) în patrimoniul
donatarului.
Precizăm că aceste caracteristici se aplică contractului de donaţie ca principiu, dar ele
sunt susceptibile de derogări, cum ar fi cele privind darul manual, donaţia cu sarcină etc.
Vom reveni cu detalii în cele ce urmează.

93. Interpretarea şi delimitarea contractului. Întrucât Codul civil nu prevede reguli

speciale privind interpretarea contractului de donaţie, se vor aplica regulile generale de
interpretare a contractelor (art. 977-985 C.civ.). În privinţa calificării unui contract în caz
de îndoială, se admite că acesta trebuie considerat un contract cu titlu oneros, dacă nu
rezultă cu certitudine intenţia liberală care l-a determinat pe înstrăinător să se oblige 4 .

Pentru delimitarea corectă se impune apelarea la criteriul cauzei: la contractul de donaţie

cauza este animus donandi. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că spre
deosebire de contractele sinalagmatice, unde cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o
constituie executarea prestaţiei promise de către cealaltă parte, în contractele cu titlu
gratuit cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia de a mări patrimoniul celui
gratificat, fără a primi în schimb o contraprestaţie 5 .

În acest context, trebuie evitată confuzia dintre donaţie (contract ce are ca efect
micşorarea unui patrimoniu, încheiat cu intenţia de a gratifica şi, în principiu, fără a
urmări nimic în schimb) şi alte operaţiuni. Astfel, donaţia nu se confundă cu executarea
unei obligaţii naturale 6 sau civile imperfecte (cum ar fi acea obligaţie executată de
debitor după ce termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al creditorului se împlinise).
De asemenea, donaţia se deosebeşte de actele dezinteresate (subdiviziune a actelor cu
titlu gratuit, prin care se prestează cu titlu gratuit un serviciu, dar care nu implică o
micşorare a patrimoniului prestatorului), de raporturile de curtoazie.

Prin aplicarea aceluiaşi criteriu, al intenţiei de a face o liberalitate, se delimitează donaţia

şi de promisiunea publică de recompensă, făcută adeseori în scopuri publicitare 7 .

În Franţa, donaţia se studiază separat de contracte, la materia succesiunilor. A se vedea,

de pildă: M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome V, Donations
et testaments, par A. Trasbot et Y. Loussouarn, L.G.D.J., Paris, 1957; Ph. Malaurie, L.
Aynes, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Ed. Cujas, 1989, H., L. et J. Mazeaud,
F. Chabas, Leçons de droit civil, Tome IV, Successions – Libéralités, V–eme ed., par L.
Leveneur, S. Leveneur, Montchrestien, 1999.
2

Cu privire la istoricul formei solemne, la critica concepţiilor tradiţionale şi pentru

interesante propuneri de lege ferenda, a se vedea J. Goicovici, Discuţii în legătură cu
solemnitatea contractului de donaţie, Dreptul nr. 7/2005, p. 39–54.
3
Pentru un studiu monografic, a se vedea O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003.
4

În literatura juridică s–a subliniat, pe bună dreptate, că în aprecierea caracterului de

gratuitate al unui act de dispoziţie trebuie ţinut seama, pe lângă factorul obiectiv (al unui
sacrificiu patrimonial din partea dispunătorului) şi de criteriul factorului psihic,
intenţional, al intenţiei de a face o liberalitate. În acest sens, a se vedea O. Căpăţînă, Nota
III la decizia din 30 noiembrie 1945 a C.A. Braşov, în P.R. nr. 1/2002 p. 198–203.
5

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1231/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971, p.
124.
6

Din dreptul comparat, menţionăm că art. 239 Codul elveţian al obligaţiilor, care defineşte
donaţia, prevede în mod expres că nu constituie donaţie faptul renunţării în avans la un
drept sau al repudierii unei moşteniri [alin. (2)] şi nici executarea unei obligaţii morale
[alin. (3)]. Pentru o discuţie despre legătura între donaţie şi obligaţiile naturale, a se vedea
şi J. Goicovici, Donaţiile remuneratorii ca obiectivare a unor obligaţii naturale, C.J. nr.
12/2007.
7

Prin adoptarea Legii sponsorizării nr. 32/1994, cu modificările ulterioare, au fost

introduse în legislaţia românească două contracte numite noi, şi anume contractul de
sponsorizare şi contractul de mecenat. Sponsorizarea este acel contract prin care două
persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri
materiale sau mijloace financiare, pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ,
desfăşurate de una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării. Mecenatul este
definit în art. 1 alin. (3) ca fiind acel act de liberalitate prin care o persoană fizică sau
juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă,
dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o
persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor
activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico–sanitar sau ştiinţific. În literatura
juridică, contractul de sponsorizare este considerat de unii autori, în primul rând, cu titlu
gratuit (Gh. Beleiu, Contractul de sponsorizare, în A.U.B., seria Drept, 1994, p. 19), iar
de alţii ca fiind cel mai adesea cu titlu oneros, comutativ sau aleatoriu (F. Ţuca, Donaţie,
sponsorizare, mecenat, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 100, 111). Ţinând seama de termenii
folosiţi în legislaţia specială în materie [a se vedea, de pildă, şi Normele obligatorii pentru
publicitate, teleshopping si sponsorizare din domeniul audiovizualului emis de CNA prin
Decizia nr. 65/2000 (M. Of. nr. 352 din 27 iulie 2000), unde sponsorizarea este definită
ca acea contribuţie directă sau indirectă a unei persoane juridice (...) făcută în scopul de
a–şi promova numele, marca sau obiectul activităţii], de faptul că cel mai adesea
sponsorii sunt comercianţi, iar pentru aceştia interesul încheierii acestor contracte nu este
exclusiv ideal, ajungem la concluzia că afirmarea caracterului gratuit al contractului
trebuie să suporte anumite nuanţări. Dacă în concret un interes de natură patrimonială nu
a fost identificat, contractul de sponsorizare şi cel de mecenat pot fi analizate ca donaţii,
prin aplicarea regulii de interpretare a analogiei şi a principiului ubi eadem est ratio, idem
ius esse debet. A se vedea F. Ţuca, op. cit., în R.D.C. nr. 9/1998, p. 100, 111. În literatura
juridică franceză, contractul de sponsorizare, fiind nenumit, este considerat un amestec de
antrepriză, de împrumut de consumaţie şi de donaţie cu sarcini. În acest sens, a se vedea
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.–Y. Gautier, Contrats speciaux, 14eme ed., Ed. Cujas, 2001,
nr. 715.

Capitolul II
Condiţiile de validitate a contractului de
donaţie
94. Întrucât donaţia este un contract, trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor de
validitate generale, prevăzute de art. 948 C.civ. pentru validitatea oricărei convenţii:
consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza 1 şi forma. Vom analiza doar acele elemente
specifice care privesc consimţământul şi capacitatea de a contracta, precum şi câteva
condiţii specifice ad validitatem pentru contractul de donaţie, pentru aspectele comune
fiind aplicabile regulile studiate la Teoria generală a obligaţiilor.

Proba cauzei ilicite, nemenţionate în contractul de donaţie, trebuie făcută de cel care o
afirmă (C.S.J., decizia civilă nr. 30/1994, în B.J. 1994, p. 45).

Secţiunea 1
Consimţământul şi forma în contractul de
donaţie
95. În privinţa consimţământului, este de menţionat că încheierea valabilă a contractului
de donaţie presupune acordul de voinţă al celor două părţi: voinţa animus donandi a
donatorului, precum şi dorinţa de a accepta a donatarului 1 .
În principiu, potrivit dreptului comun, consimţământul părţilor trebuie să fie liber
exprimat, să nu fie viciat prin dol (sub forma captaţiei sau sugestiei), smuls prin violenţă 2
sau dat din eroare. Sancţiunea existenţei viciilor de consimţământ este nulitatea relativă a
contractului.

În această materie, eroarea asupra persoanei donatarului prezintă o semnificaţie

deosebită, nu doar în privinţa identităţii acestuia, ci şi a calităţilor persoanei, dat fiind
caracterul gratuit al contractului.

Şi eroarea asupra substanţei obiectului contractului poate atrage aceeaşi sancţiune

(nulitatea relativă), când, de pildă, s-a donat originalul unui tablou, deşi în intenţia
donatorului ar fi fost numai donarea unei copii.

În practica judiciară apar uneori probleme delicate, în care se pune în discuţie de către
persoanele interesate existenţa discernământului dispunătorului cu titlu gratuit la data
încheierii contractului. Instanţele sunt chemate astfel ca printr-un material probatoriu
amplu, în care expertiza medico-legală ocupă un rol esenţial, să stabilească retroactiv
discernământul în momentul exprimării voinţei. Acţiunea ce tinde la anularea unui
contract pentru lipsa discernământului trebuie introdusă în termen de 3 ani de la data
încheierii contractului.

96. Forma autentică. Consimţământul părţilor în sensul încheierii unui contract de

donaţie trebuie să fie exprimat în formă autentică, potrivit art. 813 C.civ. Validitatea
contractului sub aspectul exprimării consimţământului în formă autentică trebuie
analizată avându-se în vedere distincţia între încheierea contractului între persoane
prezente, respectiv între absenţi.

97. Acordul simultan de voinţe se realizează prin prezentarea ambelor părţi, donatorul şi
donatarul, în faţa notarului public, unde îşi dau consimţământul şi semnează înscrisul
autentic 3 . Părţile pot fi reprezentate prin mandatari, dacă aceştia au procură autentică şi
specială.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, consimţământul ambelor părţi trebuie să fie exprimat în
formă autentică. Aceasta are drept consecinţă faptul că, până la autentificarea înscrisului
(operaţiune ce presupune, în prealabil, plata taxelor de timbru şi a onorariului notarului
public), simplul consimţământ nu valorează donaţie valabilă 4 . Raţiunea instituirii acestei
cerinţe ad validitatem este gravitatea acestui act juridic, consecinţele asupra
patrimoniului donatorului. Cum s-a spus, s-a impus pentru raţiuni de prudenţă faţă de
gesturile de largheţe precipitată a donatorilor 5 .

În acest sens, doctrina şi practica au precizat că nu este admisibilă proba cu martori

pentru dovedirea unei donaţii, nulitatea rezultată din lipsa formei autentice putând fi
invocată oricând, de orice persoană interesată, inclusiv de instanţă din oficiu. Ea nu poate
fi confirmată de donator 6 şi nici acoperită ulterior prin acte oficiale 7 . În acest context este
de menţionat că cerinţa formei autentice este aplicabilă, sub aceeaşi sancţiune, şi
donaţiilor făcute statului 8 sau instituţiilor publice 9 .
Nici înzestrarea unui copil în vederea căsătoriei nu este scutită, pentru validitatea
contractului, de forma autentică 10 (cu excepţia darului manual), astfel încât, dacă nu a fost
confirmată după moartea donatorului [art. 1167 alin. (3) C.civ.], se poate cere oricând
constatarea nulităţii absolute a donaţiei. Potrivit art. 1167 alin. (3) C.civ., confirmarea sau
ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţii, făcută de către erezi sau cei care
reprezintă drepturile donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa
viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii 11 .

98. Forma solemnă trebuie respectată şi în cazul încheierii contractului între absenţi, când
oferta şi acceptarea sunt exprimate separat.

Oferta de donaţie trebuie să fie făcută în formă autentică, dar ea nu produce efectele
contractului decât din ziua când a fost acceptată, tot în aceeaşi formă, de către donatar
(art. 814 C.civ.). Legea prevede în mod expres cerinţa ca acceptarea să intervină în timpul
vieţii donatorului, în caz contrar oferta fiind caducă. Dacă acceptarea se face prin
mandatar, acesta trebuie să prezinte o procură autentică 12 .

Întrucât acceptarea unei oferte de donaţie implică aprecieri de ordin moral, nu este
admisibilă acceptarea pe calea acţiunii oblice de către creditorii destinatarului ofertei şi
nici de către moştenitorii acestuia. La acelaşi efect (neîncheierea contrac-tului) conduce
punerea sub interdicţie a donatorului înaintea acceptării ofertei de către donatar.

Dacă oferta nu este caducă şi a fost acceptată de către donatar, pentru a se naşte în mod
valabil contractul, legea mai prevede o cerinţă, şi anume notificarea acceptării către
donator, în timpul vieţii lui şi înainte de a deveni incapabil [art. 814 alin. (2) teza a II-a
C.civ.]. Spre deosebire de acceptare însăşi, care nu poate fi făcută decât personal de către
destinatarul ofertei de donaţie, notificarea acceptării se poate face şi de către alte
persoane (succesorii donatarului sau creditorii lui).

Mecanismul încheierii contractului între absenţi, astfel cum este reglementat de lege,
conduce la consecinţa că, până la primirea notificării privind acceptarea ofertei de
donaţie, ofertantul o poate revoca, expres sau chiar tacit (conform teoriei recepţiei) 13 .

99. Cu privire la cerinţele de formă specifice donaţiei, mai precizăm că potrivit Codului
civil, se cere întocmirea unui stat estimativ, dacă este vorba de bunuri mobile, constând
într-un înscris semnat de donator şi donatar, care să cuprindă o descriere şi evaluare
(estimare) a bunurilor dăruite (art. 827) 14 . Interpretând corelat art. 827 C.civ. cu art. 772
C.civ., s-a apreciat 15 că lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea donaţiei, această cerinţă
fiind impusă doar ad probationem. Considerăm îndreptăţit acest punct de vedere, deşi
citit singur, art. 827 C.civ. ar conduce la o altă soluţie.

În cazul donaţiei de imobile, cerinţa formei autentice trebuie respectată în toate cazurile,
aşadar şi în situaţia înstrăinării construcţiilor (spre deosebire de celelalte contracte
translative de proprietate, în care, potrivit art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, doar
înstrăinarea terenurilor este supusă, pentru validitate, formei autentice).
1

Pentru o analiză a darului văzut ca realitate distinctă, iar nu ca tip de contract, a se vedea
C.M. Mazzoni, eseul Le don, c’est la drame, în R.T.D. civ. nr. 4/2004, p. 701.
2

Acest viciu de consimţământ a fost invocat în numeroase cazuri de către donatorii unor
bunuri în regimul trecut către stat , primării sau alte persoane juridice, constrângerea
constând în ameninţarea cu un rău de natură a insufla o temere determinantă pentru
dispunători. Într–o speţă, reclamanta a solicitat prin acţiune anularea unui act prin care
donase statului un apartament, deoarece a fost făcut în urma presiunilor exercitate asupra
ei. Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând din probele administrate că donaţia a fost
făcută de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului
şi cărora nu le putea face faţă, iar nu pentru că s–ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice
sau morale. Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că,
în situaţia dată, reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de
reparaţii, a considerat că singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului,
ceea ce a şi făcut, fără a se fi exercitat asupra ei nici un fel de constrângere. (T.M.B.,
decizia nr. 1212/1991, în Culegere de decizii pe anul 1991, p. 80). Pe de altă parte,
întrucât sancţiunea este nulitatea relativă, s–a pus problema începutului curgerii
termenului de prescripţie de 3 ani a acţiunii în anulabilitate. Instanţele au admis ideea că
acest moment este 22 decembrie 1989. În acest sens, a se vedea Jud. Sectorului 1,
sentinţa civilă nr. 3228/1993 (nepublicată).
3

Potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
pentru motive temeinice, notarul public poate lua separat, dar în aceeaşi zi,
consimţământul părţilor care figurează în act. Conform anexei la O.G. nr. 12/1998
privind taxele de timbru pentru activitatea notarială (în prezent abrogată), erau scutite de
plata taxelor de timbru contractele de donaţie a unor bunuri mobile sau imobile către stat
sau instituţii publice.
4

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2237/1956, în Culegere de decizii pe anul 1956, p.
147.
5

P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p.
53.
6
Articolul 1168 C.civ. prevede că donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ,
viciile unei donaţii; nulă în privinţa formei, ea trebuie refăcută cu toate formele.
7

Dacă donaţia nu este făcută prin act autentic, nulitatea ei nu poate fi acoperită prin
procesul–verbal încheiat cu prilejul transcrierii imobilului (Trib. Suprem, col. civ.,
decizia nr. 747/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, p. 74).
8

În Decretul nr. 478/1954 sunt menţionate organele abilitate să accepte donaţiile făcute
către stat. Aceste prevederi precizează numai organele îndreptăţite să accepte donaţiile
făcute statului; pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie, acceptarea trebuie
făcută în formă autentică, conform art. 813 C.civ. (T.M.B., decizia nr. 1820/1997, în
Culegere de decizii pe anii 1993–1997, p. 25.
9

Pentru constatarea nulităţii unei donaţii efectuate în favoarea Ministerului Silviculturii

prin procesul–verbal încheiat în anul 1949, având ca obiect o păstrăvărie, a se vedea C.A.
Tg. Mureş, decizia civilă nr. 20 din 28 martie 2002, în Culegere de practică judiciară pe
anii 1999–2002, publicată sub egida Ministerului Justiţiei, Rom System, Bucureşti, 2002,
p. 65.
10

În acelaşi sens, a se vedea C. Turianu, Contractul de donaţie reflectat în literatura juridică

şi practica judiciară (II), Dreptul nr. 2/2001, p. 189.
11

Examinând un litigiu având ca obiect partajul succesoral şi raportul donaţiilor, un tribunal

a respins capătul de cerere privind raportarea donaţiilor unor terenuri agricole, cu
motivarea că nu respectau forma autentică, fiind astfel nule şi neraportabile. Modificând
această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, solicitând raportarea donaţiilor cu care
fraţii lor au fost înzestraţi de părinţi, reclamanţii au renunţat implicit la dreptul de a
invoca nulitatea acestor donaţii pentru viciul de formă. Pe de altă parte, a motivat instanţa
de recurs, prin răspunsurile la interogatoriu, pârâţii au recunoscut că au primit cu titlul de
zestre terenurile în litigiu. A se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 235
din 29 ianuarie 2001, în P.R. nr. 3/2003, p. 112.
12

A se vedea, de pildă, deciziile citate în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, nr. 5 şi 6 sub
art. 814 C.civ.
13

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 497,
498. În practica judiciară s–a recunoscut însă libertatea părţilor de a renunţa la cerinţa
comunicării acceptării donaţiei. A se vedea: C.A. Galaţi, decizia civilă nr. 2918/1995, în
Sinteza de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p. 79. Cu privire la
modalitatea de transmitere a notificării, unele instanţe au admis că aceasta se poate face şi
printr–o simplă adresă recomandată (C.A. Bucureşti, secţia a II–a, decizia nr. 138/1924),
în timp ce altele au interpretat că notificarea se poate face numai prin intermediul
portăreilor (C. Cas. I, decizia din 3 noiembrie 1924), ambele decizii în C. Hamangiu, N.
Georgean, vol. II, nr. 11 şi 12 sub art. 814 C.civ.
14

În materia contractului de sponsorizare şi de mecenat, legea specială prevede expres

necesitatea evaluării bunurilor materiale care constituie obiectul derivat al celor două
contracte, la valoarea reală din momentul predării [art. 1 alin. (5) din Legea nr. 32/1994,
cu modificările ulterioare]. Întrucât obiectul celor două contracte îl pot constitui atât
bunuri mobile, cât şi bunuri imobile, în lipsa vreunei distincţii, se impune concluzia că
evaluarea se cere a fi făcută în toate situaţiile. În privinţa formei, aceeaşi lege prevede că
ad probationem sponsorizarea trebuie încheiată în formă scrisă, iar mecenatul, în formă
autentică.
15

În acest sens, a se vedea: M. Cantacuzino, op. cit., p. 398; Fr. Deak, op. cit., p. 125. Într–
o altă opinie, sancţiunea nerespectării formalităţii statului estimativ este nulitatea
absolută, dar ea urmează a se aplica cu toată rigoarea doar dacă obiectul donaţiei îl
reprezintă bunuri mobile incorporale. În acest sens, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 158.

Camelia Toader

Secţiunea a 2-a
Capacitatea părţilor. Incapacităţi speciale
100. Regula. Şi în materia contractului de donaţie funcţionează regula capacităţii de a
încheia acte juridice 1 , incapacitatea fiind excepţia. Legea prevede expres anumite
incapacităţi la încheierea contractului de donaţie, ce pot fi grupate în: incapacităţi de a
dispune şi incapacităţi de a primi prin intermediul acestui contract. Aceste îngrădiri au
caracter de protecţie.

101. Incapacităţi de a dispune prin donaţie

101.1. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească 2 nu pot, potrivit art. 806
C.civ., modificat prin dispoziţiile din Codul familiei [art. 133 alin. (3), art. 129 alin. (1)-
(3), art. 105 alin. (3) şi art. 147], dona nici personal, nici prin reprezentantul legal, chiar
dacă ar exista avizul autorităţii tutelare. Această incapacitate se justifică prin protecţia
acordată acestei categorii de persoane în privinţa încheierii unui act de dispoziţie asupra
patrimoniului, atât de important precum donaţia 3 . Se admite o nuanţare în privinţa
darurilor mărunte, obişnuite pentru diferite ocazii.

Dacă minora se căsătoreşte (vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei de către femeie
fiind 16 ani, iar în anumite cazuri, 15 ani) dobândeşte prin aceasta capacitate deplină de
exerciţiu 4 , putând, deci, din acel moment încheia şi contracte de donaţie în calitate de
donator.

Această incapacitate este una de folosinţă, absolută, în sensul că împiedică încheierea

unui contract de donaţie de către asemenea persoane cu orice donatari 5 . De aceea,
încălcarea ei atrage sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.

101.2. Mai mult chiar, în favoarea tutorelui, minorul nu poate dona nici un bun nici după
împlinirea vârstei majoratului, atât timp cât autoritatea tutelară nu a dat descărcare de
gestiune tutorelui, cu excepţia cazului când tutore este un ascendent al minorului (art. 809
C.civ. şi art. 141 C.fam.).

101.3. Falitul. Legea insolvenţei nr. 85/2006 (care a abrogat Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului), prevede că sunt anulabile, la cererea
administratorului sau a lichidatorului, actele de transfer cu titlu gratuit, efectuate de
debitor în timp de 3 ani anterior deschiderii procedurii falimentului, cu excepţia
sponsorizărilor în scop umanitar.

101.4. De precizat că existenţa capacităţii de a dona se apreciază în raport cu data

încheierii valabile a contractului, care am văzut că diferă după cum este vorba de un
contract încheiat între persoane prezente sau între absenţi. Pentru ultima ipoteză,
donatorul trebuie să fie capabil atât la data emiterii ofertei, cât şi la data acceptării
acesteia, precum şi la data primirii notificării acceptării 6 .

102. Incapacităţi de a primi donaţii. Vom analiza şapte categorii de incapabili. Astfel:

102.1. Persoanele fizice neconcepute nu pot primi donaţii în mod direct [interpretare per
a contrario a art. 808 alin. (1) C.civ.]. Copilul neconceput poate fi însă gratificat indirect,
prin mecanismul donaţiei cu sarcină: donaţia se face în favoarea unei persoane existente,
capabile, în sarcina căreia se stabileşte de către donator obligaţia de a transmite un bun
sau drept către copilul ce se va naşte în viitor.

102.2. Organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică sunt incapabile de a primi

donaţii. Fac excepţie acele donaţii încheiate anterior dobândirii personalităţii juridice, dar
după data actului de constituire, al căror obiect este strict necesar constituirii
patrimoniului, condiţie a acordării personalităţii juridice înseşi [art. 33 alin. (3) din
Decretul nr. 31/1954]; în orice caz, dobândirea prin donaţie trebuie să respecte principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr. 31/1954), potrivit căruia
persoanele juridice pot primi donaţii dacă dreptul ce formează obiectul donaţiei
corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Menţionăm că potrivit
art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii 7 , dacă fundaţia
dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute
în favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv
pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament
de la data morţii testatorului.

102.3. Străinii şi apatrizii nu pot primi donaţii ce au ca obiect dreptul de proprietate

asupra unui teren, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie 8 .

Încălcarea acestor incapacităţi se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului.

102.4. Medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoanele tratate de ei în ultima

boală din care acestea au murit (art. 810 C.civ.) 9 . Incapacitatea se întemeiază pe o
prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, motiv pentru care nu se admite administrarea
unei probe contrare, care ar tinde să demonstreze caracterul neviciat al consimţământului
donatorului 10 . Sunt valabile însă, în baza art. 810 alin. (2) C.civ., donaţiile remuneratorii
(practic, plata serviciilor medicale prestate, dacă cuantumul nu este disproporţionat în
raport cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate), ca şi donaţiile făcute
unor rude până la gradul IV, dacă donatorul nu are erezi în linie dreaptă şi dacă donatarul
nu este chiar el un asemenea erede. Menţionăm că art. 34 din Legea nr. 46/2003 privind
drepturile pacientului, după ce în alin. (1) prevede interdicţia pentru personalul medical
sau nemedical din unităţile sanitare de a supune pacientul la presiuni pentru a-l determina
să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din unitatea
respectivă, permite în alin. (2) oferirea de către pacient angajaţilor sau unităţii unde a fost
îngrijit, plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii. Se poate considera că acestea,
pentru a fi valabile, trebuie să se circumscrie criteriilor fixate de art. 810 alin. (2) C.civ. 11

Legea – art. 810 alin. (3) C.civ. – asimilează, în privinţa incapacităţii de a primi donaţii,
pe preoţii care au asistat pe donator din punct de vedere religios în cursul ultimei boli 12 .

Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării acestei incapacităţi considerăm că este nulitatea

absolută 13 , întrucât se pune în discuţie un interes general, acela al prestigiului profesiei
de medic, farmacist, preot, iar pe de altă parte, este vorba despre o incapacitate de
folosinţă.

Aceeaşi sancţiune se aplică şi dacă, pentru a ocoli interdicţia, s-a recurs la simulaţie. În
acest sens, este de menţionat dispoziţia art. 812 C.civ., care prevede sancţiunea nulităţii,
indiferent că donaţia s-a încheiat prin deghizare, sub forma unui contract cu titlu oneros,
ori prin interpunere de persoane. Chiar mai mult, legea instituie o prezumţie absolută de
persoane interpuse: tatăl, mama, copiii, alţi descendenţi, soţul persoanei incapabile. În
plus, s-a decis că se poate deduce caracterul gratuit al unui act care, aparent, îmbracă o
formă oneroasă, din disproporţia existentă între preţul stipulat şi valoarea reală a
bunurilor la data contractării 14 .

102.5. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească, deşi au capacitatea de

folosinţă de a primi donaţii, nu au exerciţiul acestui drept; aceste persoane pot accepta
donaţii numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea prealabilă a acestuia, după
cum nu au capacitate de exerciţiu sau au capacitate de exerciţiu restrânsă. Întrucât se
tinde la protejarea intereselor acestor persoane, legea prevede că acceptarea donaţiei
poate fi făcută de orice ascendent, dacă reprezentantul legal ar refuza acest lucru (art. 815
C.civ.). În ipoteza în care donaţia conţine şi un element oneros (donaţie cu sarcini), se
impune ca anterior acceptării să se obţină şi acordul autorităţii tutelare 15 . Sancţiunea
încălcării regulilor prescrise pentru acceptare, în acest caz, este nulitatea relativă, care
poate fi invocată numai de către cel ocrotit 16 .

102.6. Articolul 816 C.civ. prevede că surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta
singur o donaţie, având nevoie de asistarea unui curator special. În practica judiciară s-a
dat o interpretare restrictivă acest text, precizându-se că nu priveşte şi încheierea altor
acte juridice de către surdo-muţi 17 . Mai recent, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi
activităţii notariale prevede că declaraţia de voinţă a surdo-mutului care din orice motive
nu poate scrie se va lua prin interpret [art. 61 alin. (2)]. De aceea, în literatura juridică se
consideră că acel curator de care vorbeşte art. 816 C.civ. are de fapt doar rolul de
interpret 18 , iar nu acela de persoană ce exercită un drept de care surdo-mutul ar fi lipsit.

102.7. Articolul 817 C.civ. prevede că persoanele juridice (persoanele morale) nu pot
accepta donaţiile făcute lor decât prin ordonanţă domnească, dată în urma avizului
Consiliului de Stat. Iar art. 811 C.civ. instituie aceeaşi cerinţă a autorizării şefului
statului, la propunerea executivului, pentru donaţiile făcute ospiciilor, săracilor dintr-o
comună sau stabilimentelor de utilitate publică 19 .

O serie de noi acte normative, fără a abroga dispoziţiile din Codul civil, le-au modificat.
Este vorba, în principal, de Legea asupra persoanelor juridice din 1924, Decretul nr.
31/1954, Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, Legea nr. 61/1991 a
administraţiei publice locale (înlocuită cu Legea nr. 215/2001).

Astfel, Legea asupra persoanelor juridice din 1924 20 prevedea că asociaţiile şi fundaţiile
nu pot primi liberalităţi decât cu condiţia de a fi autorizate prin decret regal, pe baza unui
jurnal al Consiliului de miniştri (cu excepţia donaţiilor iniţiale, a cotizaţiilor periodice şi a
subvenţiilor din partea statului, primăriilor, persoanelor juridice de drept public). Prin
O.G. nr. 26/2000, legea a fost abrogată, iar art. 46 lit. e) din ordonanţă, care include
donaţiile printre veniturile asociaţiilor şi fundaţiilor, nu mai prevede avizul guvernului
pentru acceptarea donaţiilor. De aceea, potrivit dreptului comun, acceptarea donaţiilor se
face prin organele persoanei juridice – consiliul director, respectiv adunarea generală,
după cum donaţia este pură şi simplă sau cu sarcini.

Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului prevede organele abilitate să
accepte donaţiile în numele acestuia (miniştri, conducătorii organelor sau instituţiilor
centrale de stat sau consiliile locale). Pentru bunurile afectate de sarcini, inclusiv
impozite sau taxe restante, se cere şi avizul Ministerului Finanţelor Publice 21 .

Acceptarea liberalităţii (donaţie sau legat) ce are ca obiect un bun ce urmează a intra în
domeniul public se va face, potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia, prin hotărâre emisă de Guvern, de consiliul judeţean
sau local, după caz.

În prezent, potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale, donaţiile şi legatele cu sarcini în favoarea judeţelor, oraşelor şi a comunelor pot fi
acceptate numai cu aprobarea consiliului judeţean, respectiv local, cu votul a două treimi
din numărul membrilor acestuia 22 .

Unele acte normative mai recente nu mai prevăd cerinţa autorizării prealabile a anumitor
persoane juridice de a primi donaţii, ci doar ce organe sunt abilitate să exprime
consimţământul valabil. Astfel, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat prevede că donaţiile făcute baroului de avocaţi sau Uniunii Avocaţilor
se acceptă de consiliul baroului, respectiv de comisia permanentă.

Iar Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, ca şi Statutul Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici prevăd că acceptarea donaţiilor făcute Uniunii se acceptă de
Consiliul acesteia.

Precizăm că, deşi tratăm problema la secţiunea privind incapacităţile de a primi donaţii,
împărtăşim opinia că cerinţa existenţei autorizaţiilor prevăzute de lege nu instituie de fapt
o incapacitate de exerciţiu sau de folosinţă. Autorizarea impusă de legiuitor, mai ales în
privinţa persoanelor juridice fără scop patrimonial, dar şi a celor cu capital de stat sau
majoritar, credem că au ca raţiune atât protejarea suplimentară a familiei dispunătorului,
cât mai ales protecţia societăţii în ansamblu, împotriva eventualelor încercări de corupţie.

Sancţiunea încheierii donaţiei în lipsa acestor autorizaţii este nulitatea absolută, ce poate
fi invocată de orice persoană interesată, chiar şi de către donator 23 .

În privinţa anumitor persoane juridice, reglementate prin legi speciale, sunt instituite
restrângeri ale capacităţii de a primi donaţii. Astfel, de pildă, potrivit art. 36 alin. (1) din
Legea nr. 27/1996, situat în Capitolul VI („Finanţarea partidelor politice”), partidele
politice nu pot primi donaţii de la instituţiile publice, de la regiile autonome, de la
societăţile comerciale şi de la societăţile bancare cu capital majoritar de stat 24 .

Reamintim că prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea persoanei de a dobândi

şi exercita drepturi civile şi de a–şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de
acte juridice civile. Au deplină capacitate de exerciţiu persoanele fizice majore şi femeia
căsătorită înainte de 18 ani, fiind lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani,
precum şi alienaţii ori debilii mintali, puşi sub interdicţie judecătorească. A se vedea Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a
VII–a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truscă, Ed. Universul Juridic, 2001, p. 340,
341.
2

În cazul persoanelor care nu se găsesc în deplinătatea facultăţilor mintale (insanitate de

spirit), fără a fi puse sub interdicţie, nu operează incapacitatea specială menţionată, dar
potrivit regulilor generale pentru validitatea oricărei convenţii (art. 948 C.civ.),
consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Sancţiunea lipsei
discernământului donatorului a fost anularea contractului de donaţie. A se vedea C.A.
Suceava, decizia civilă nr. 866/1997, Dreptul nr. 7/1998, p. 69.
3

A se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 119.

4

A se vedea şi I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VI–a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 41.
5

În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., ed. a VII–a, revizuită şi adăugită de M.
Nicolae, P. Truşcă, nr. 269. Textele art. 806 şi art. 807 C.civ., din materia donaţiei, sunt
enumerate printre îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, cu caracter de
protecţie, prevăzute în Codul civil.
6

În privinţa contractului de sponsorizare şi de mecenat, legea specială prevede interdicţia

persoanelor fizice sau juridice de a efectua activităţi de sponsorizare sau de mecenat din
surse obţinute de la buget (art. 3 din Legea nr. 32/1994, cu modificările ulterioare).
7

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 246/2005 (M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005).
8

A se vedea consideraţiile supra nr. 14.2.

9
În practica judiciară s–a dat o interpretare restrictivă incapacităţii. Astfel, s–a considerat
valabilă liberalitatea făcută unei infirmiere sau moaşe. A se vedea: C. Cas. I, decizia nr.
93/1876, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, p. 214; Trib. Suprem, decizia civilă nr.
1515/1986, în Culegere de decizii pe anul 1986, p. 96.
10

În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 875/1969, în R.R.D. nr. 12/1969,
p. 175.
11

În acelaşi sens, a se vedea I–F Popa, L–M Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr.
46/2003 privind drepturile pacientului, Dreptul nr. 8/2003, p. 19.
12

Nu este lovit de această incapacitate preotul care n–a făcut decât să–l împărtăşească pe
dispunător (C. Cas. I, decizia nr. 103/1919, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, p. 214,
nr. 4).
13

În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 135; D. Chirică, op. cit., p. 140.
14

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 805/1953, în Culegere de decizii pe anii 1952–1954, p.
119.
15

În practică s–a decis că această încuviinţare este necesară şi în cazul donatarului debil
mintal, dar nepus sub interdicţie: „În cazul în care donatorul intenţionează să doneze un
imobil (construcţie, cu destinaţie de locuinţă), rezervându–şi uzufructul viager al bunului
donat, iar donatarul, deşi major şi nepus sub interdicţie, este totuşi debil mintal – în
imposibilitate de a–şi apăra interesele – motiv pentru care a fost desemnat un curator ad
hoc, acesta din urmă nu poate accepta donaţia, ce depăşeşte limitele unui act de
administrare, fără o încuviinţare în atare sens a autorităţii tutelare [art. 155 alin. (2)
C.fam.]. Întrucât nici până la data soluţionării cauzei în recurs, autoritatea tutelară nu şi–a
dat acordul pentru acceptarea donaţiei, acţiunea prin care donatorul (proprietar al
imobilului) cere autorizarea – în vederea întocmirii contractului de donaţie pentru acel
imobil – este nefondată şi, în consecinţă, admiţându–se recursul şi modificându–se
sentinţa instanţei de fond, se respinge acţiunea” (Trib. jud. Timiş, decizia nr. 493/1984, în
R.R.D. nr. 4/1985, p. 61).
16

C. Cas. I, decizia nr. 2554/1938, cu notă de Al. Cerban, în P.R., 1939, I, p. 33.
17

C. Cas. I, decizia nr. 93/1878, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, p. 235.

18

E. Safta–Romano, op. cit., 1999, p. 186; Fr. Deak, op. cit., p. 129.
19

Potrivit art. 814–817 C.civ., actul juridic având ca obiect o donaţie ia fiinţă în momentul
acceptării, iar liberalităţile făcute persoanelor juridice nu pot fi acceptate decât în
condiţiile prevăzute de lege. În acelaşi timp, prin Decretul nr. 478/1954 se reglementează
condiţiile în care se pot face donaţii către stat. Neîndeplinirea condiţiilor expres prevăzute
în decret atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat, aceasta putând fi invocată de
orice persoană interesată sau ridicată de instanţă chiar şi din oficiu (Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 59/1973, în Repertoriu II, p. 135).
20

Legea se referă de fapt doar la asociaţii şi fundaţii, nu la toate persoanele juridice.

21

Pentru acceptarea unei donaţii în valoare de 3,5 milioane euro, făcută statului român,
Guvernul a autorizat, prin hotărâre, Ministerul Finanţelor Publice. A se vedea H.G. nr.
1444/2002 (M. Of. nr. 934 din 19 decembrie 2002).
22

Admiţând acţiunea în constatarea nulităţii unei donaţii, instanţa a reţinut că: deşi din
cuprinsul actului de donaţie rezulta că înstrăinarea cu titlu gratuit s–ar fi făcut către Sfatul
popular al Raionului 30 decembrie, care a acceptat prin consilier juridic, potrivit
Decretului nr. 478/1954, acceptarea autentică trebuia făcută de Sfatul popular al
municipiului Bucureşti, după obţinerea avizului obligatoriu al Comitetului pentru
problemele consiliilor populare, iar dacă se făcea prin consilier juridic, procura acestuia
trebuia să fie autentică [Jud. Sectorului 1, sentinţa civilă nr. 3228/1993 (nepublicată)].
Uneori, pentru apărarea dreptului de proprietate dobândit de o unitate administrativ–
teritorială în urma acceptării unei donaţii prin Hotărâre a fostului Comitet Executiv al
Sfatului Popular al oraşului, s–au invocat dispoziţiile art. 1171 C.civ., potrivit cărora
actul autentic este acela care s–a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar
public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s–a făcut. S–a încercat astfel
acreditarea ideii că donaţia ar fi perfect valabilă, acceptarea îmbrăcând, prin asimilare,
forma autentică (a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 449 din 7 februarie 2003, pe
site www.scj.ro). Trebuie observat însă că, deşi „categoria înscrisurilor autentice nu
trebuie redusă la cea a înscrisurilor autentice notariale” (G. Boroi, Drept civil. Partea
generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 96), din exemplele date de doctrină şi
jurisprudenţă (actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele–verbale întocmite
de agenţii procedurali, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti) credem
că se poate desprinde concluzia că, pentru a fi asimilate înscrisurilor autentice în sensul
art. 1171 C.civ., înscrisurile care emană de la anumiţi funcţionari publici trebuie să vizeze
atestarea unor situaţii care îi privesc pe terţi, iar nu să permită dobândirea de drepturi
chiar de organul emitent, cu încălcarea prescripţiilor imperative ale legii (art. 813 C.civ.).
23

Pentru practica judiciară, a se vedea, de exemplu, Trib. Suprem, decizia civilă nr.
59/1973, apud C. Turianu, Cr. Turianu, Contracte speciale. Practică judiciară adnotată,
Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998, p. 226, nr. 15.
24

Legea nr. 27/1996 (M. Of. nr. 87 din 29 aprilie 1996) a fost abrogată prin Legea nr.
14/2003 (M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003), cu excepţia Capitolului VI, intitulat
„Finanţarea partidelor politice”, ulterior abrogat prin Legea nr. 43/2003 (M. Of. nr. 54 din
30 ianuarie 2003).

Secţiunea a 3-a
Obiectul contractului de donaţie
103. În principiu, potrivit dreptului comun, şi obiectul contractului de donaţie trebuie să
îndeplinească condiţiile generale prevăzute de art. 948 şi art. 964 C.civ. pentru orice
convenţie: obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil, să
fie licit 1 , posibil, să existe sau să poată exista în viitor 2 , iar dacă bunul este individual
determinat, se cere să fie proprietatea donatorului 3 .

Astfel, pot forma obiect al contractului de donaţie orice bunuri, mobile sau imobile 4 ,
corporale sau incorporale, care „sunt în comerţ”, aşadar, nu sunt inalienabile printr-o
declaraţie expresă a legii 5 .

Asemănător contractului de vânzare-cumpărare, şi în materie de donaţie, în practică se

întâlnesc cazuri în care prin convenţia lor părţile interzic înstrăinarea unui anumit bun. În
măsura în care se consideră acceptabile în cazul unui contract cu titlu oneros, considerăm
că a fortiori poate fi declarată valabilă o clauză de inalienabilitate convenţională printr-un
contract cu titlu gratuit, ca donaţia 6 .
104. În practica judiciară s-a pus uneori întrebarea care este obiectul contractului prin
care o persoană finanţează construirea sau cumpărarea unei case pentru o altă persoană:
suma de bani sau însăşi casa? Soluţia dominantă, împărtăşită şi în doctrină 7 , a fost aceea
că obiect al donaţiei este suma de bani, cu consecinţa că în eventualitatea ivirii unor
incidente (nulitatea, revocarea, reducţiunea etc.) care ar afecta contractul de donaţie,
dreptul de proprietate al dobânditorului asupra bunului cumpărat sau construit cu acea
sumă de bani rămâne neştirbit.

S–a constatat astfel nulă donaţia unui bun a cărui urmărire silită era iminentă, ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni de către donator (Trib. jud. Hunedoara, decizia nr. 1147/1986,
în R.R.D. nr. 9/1987, p. 76).
2

Articolul 635 C.civ. spaniol interzice donaţia de bunuri viitoare. A se vedea şi C. Lasarte,
Principios del derecho civil. Obligaciones y contratos, Ed. Marcial Pons, 2003, p. 379.
3

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5789/2001, în C.J. nr. 4/2002, p. 45. În acelaşi
sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 121.
4

Dacă locatorul donează lucrul închiriat, dobânditorul este dator să respecte locaţiunea
făcută, afară de cazul când desfiinţarea ei din cauza actului juridic încheiat de locator cu
dobânditorul s–ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune. Locatarul nu poate fi
evacuat din locuinţa donată de locator înaintea expirării termenului locaţiunii şi cu privire
la care contractul său de închiriere a fost prelungit prin Legea nr. 17/1994. Efectele
contractelor de închiriere, în curs de executare la data intrării în vigoare a Legii nr.
17/1994, s–au prelungit pe o perioadă de 5 ani. Potrivit art. 1437 C.civ., dacă după
expirarea termenului locaţiunii, locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, se consideră
locaţiunea ca reînnoită (Trib. Bucureşti, decizia nr. 1945/1996, în Culegere de decizii pe
anii 1993–1997, p. 26).
5

Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane permite
donarea acestora, interzicând doar contractele cu titlu oneros având un asemenea obiect.
Pentru o discuţie detaliată, a se vedea F. Tringali, La donazione, G. Giappichelli Editore,
Torino, 2004, p. 39–52.
6
Într–o speţă, instanţa a considerat că o clauză de inalienabilitate stipulată într–un contract
de donaţie încheiat între doi părinţi şi fiica lor este perfect valabilă, având la bază
consideraţii personale de ordin moral şi familial, astfel încât s–a respins acţiunea oblică
intentată de o bancă – creditoare a donatarei – care tindea la ridicarea clauzei de
inalienabilitate (Cass. fr., I–re civ., decizia din 3 iunie 1998, în R.T.D. civ. nr. 3/1998, p.
677).
7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 121.

Secţiunea a 4-a
Cauza contractului de donaţie
105. Cauza este principiul justificativ al oricărei activităţi juridice, de natură a explica
deplasarea unor valori. Condiţie de validitate comună tuturor contractelor, cauza (scopul)
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pentru a duce la încheierea valabilă a unei
donaţii.

Astfel, cauza trebuie să fie licită, să nu contravină bunelor moravuri şi ordinii publice. În
acest sens, este nulă absolut „donaţia” pe care un funcţionar o primeşte pentru a nu face, a
face sau a grăbi îndeplinirea unui act legat de atribuţiile sale de serviciu. Dovada cauzei
ilicite incumbă celui care o pretinde, dar poate fi făcută prin orice mijloc de probă 1 .

De asemenea, s-a hotărât că este nulă absolut pentru cauză imorală acea donaţie pentru
care s-a dovedit că s-a încheiat în scopul exclusiv al stabilirii, continuării ori remunerării
unor relaţii de concubinaj 2 . Desigur că o asemenea abordare trebuie circumscrisă
momentului social-istoric şi considerăm că instanţele trebuie să aprecieze cu mare atenţie
acţiunile introduse de donatorii din astfel de convenţii, care invocă nulitatea absolută
bazată pe cauză imorală.

C.S.J., complet de 7 judecători, decizia nr. 39/1994, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere

de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 45.
2

A se vedea D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de

drept civil şi al familiei, în R.R.D. nr. 9/1984, p. 48, 49.
Capitolul III
Principiul irevocabilităţii donaţiilor
(Donner et retenir ne vaut)
106. Noţiune. Codul civil conţine o serie de dispoziţii speciale prin care, după ce atrage
atenţia asupra cerinţelor de fond şi de formă ale contractului de donaţie, de natură a
proteja voinţa dispunătorului cu titlu gratuit, consacră caracterul definitiv, irevocabil al
acestei dispoziţii. Este vorba în principal de art. 801 şi art. 822-824 C.civ. Aceste texte
interzic, sub sancţiunea nulităţii, înscrierea în contractul de donaţie a anumitor clauze,
cum sunt: condiţia potestativă, condiţia de a plăti o datorie nedeterminată a donatorului,
rezervarea dreptului pentru donator de a dispune în continuare de bunul dăruit.

107. Deosebirea între irevocabilitatea obişnuită, aplicabilă tuturor contractelor,

consacrată de art. 969 C.civ. şi principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de
gradul al II-lea) rezidă în esenţă în următoarele aspecte.

În temeiul art. 969 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi; este
consacrată astfel forţa obligatorie a oricărui contract. Odată legal încheiat, nici un
contract nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat) sau modificat prin voinţa unei singure
părţi. Este ceea ce se numeşte o irevocabilitate de gradul I.

La donaţie vorbim însă de o cerinţă de validitate, de vreme ce interzicerea revocării

unilaterale nu priveşte doar efectele contractului (din punct de vedere temporal situate
după încheierea contractului), ci un moment anterior acestei încheieri. Un contract de
donaţie care ar include asemenea clauze interzise ar fi nul absolut şi total.

Se admit însă în literatura juridică 1 două excepţii: dacă donaţia este divizibilă iar clauza
interzisă afectează numai în parte contractul, nulitatea va fi numai parţială, iar nu totală.
De asemenea, contractul nu este nul dacă după moartea donatorului, în cunoştinţă de
cauză, succesorii săi o confirmă sau o execută, prin aplicarea art. 1167 alin. (3) C.civ.:
confirmarea sau ratificarea, ori executarea voluntară a unei donaţii, făcute de către erezi
sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare atât în privinţa
viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii.

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 133.

Secţiunea 1
Clauze incompatibile cu principiul
irevocabilităţii
108.1. Condiţiile potestative. Articolul 822 C.civ. prevede că: „Este nulă orice donaţiune
făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”. Aşadar, sub
sancţiunea nulităţii absolute, în cuprinsul contractului de donaţie nu poate fi inserată o
condiţie potestativă, atât pură, cât şi simplă. Rezultă, prin interpretarea per a contrario, că
este permisă înscrierea unei condiţii cazuale sau mixte 1 .

108.2. Plata datoriilor viitoare nedeterminate pe care le-ar contracta donatorul. Potrivit
art. 823 C.civ., este nulă donaţia dacă „s-a făcut sub condiţia de a se satisface datorii sau
sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erau arătate în actul de donaţiune”.
Prin această interdicţie legiuitorul a urmărit să-l împiedice pe donator ca indirect, după ce
a donat, să golească de conţinut emolumentul, prin contractarea unor datorii al căror
cuantum este neprecizat. Rezultă însă că este perfect valabilă clauza prin care ar fi
asumată de către donatar plata unei datorii a donatorului, chiar viitoare, dar determinată
sau determinabilă.

108.3. Dreptul donatorului de a dispune în continuare de bunul donat este, pentru aceeaşi
raţiune, interzis. Articolul 824 C.civ. consacră această prohibiţie, precizând că o donaţie
care ar cuprinde totuşi o asemenea clauză ar fi nulă absolut cu privire la acel obiect, chiar
şi în ipoteza în care donatorul ar muri înainte de a fi dispus de bunul sau suma de bani
donată.

108.4. Rezervarea dreptului de denunţare unilaterală este, prin natura ei, o clauză
incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor 2 .

S–a reţinut că o donaţie făcută soţilor sub condiţia rezolutorie (cazuală) a divorţului este
perfect valabilă, motiv pentru care îndeplinirea condiţiei va atrage revocarea donaţiei
(C.A. Suceava, decizia nr. 662/1996, apud P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei
Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997, p. 84).
2

A se vedea şi T. Tamas, Unele consideraţii referitoare la revocarea unilaterală a

contractelor, Dreptul nr. 12/1999, p. 55.

Secţiunea a 2-a
Clauze permise a fi inserate în contractul
de donaţie
109. Astfel cum se cunoaşte, într-un sistem de drept democratic ceea ce nu este interzis
este permis. Ca atare, în condiţiile în care o anumită clauză nu este în mod expres
interzisă de lege ca fiind contrară principiului irevocabilităţii donaţiilor, în principiu,
părţile pot conveni afectarea contractului de termene, condiţii (cazuale sau mixte 1 ), pot
insera obligaţia dobânditorului de a plăti datoriile viitoare, dar determinate ale
donatorului etc.

În plus, Codul civil prevede expres, în art. 825, valabilitatea clauzei de reîntoarcere
convenţională a bunului donat. Astfel, potrivit acestui text de lege, donatorul poate
stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât în cazul când donatarul ar muri înaintea lui, cât
şi în cazul când, atât donatarul, cât şi descendenţii acestuia ar muri înaintea sa. Se
precizează însă că aceste stipulaţii nu se pot face decât în favoarea donatorului, iar nu şi
în favoarea unei alte persoane.

Aşadar, donatorul poate insera în contract o asemenea clauză (condiţie rezolutorie

expresă), fiind la latitudinea lui să prevadă reîntoarcerea bunurilor fie în caz de predeces
al donatarului, fie pentru predecesul atât al donatarului, cât şi al descendenţilor acestuia.

Raţiunea pentru care legiuitorul a derogat în acest caz de la strictul principiu al

irevocabilităţii donaţiilor rezidă în caracterul intuitu personae al acestei convenţii cu titlu
gratuit, donatorul fiind îndreptăţit să-şi recapete bunul – dacă părţile au convenit astfel –
în caz de supravieţuire în raport cu donatarul/şi cu descendenţii acestuia.

Dacă s-a inserat o astfel de clauză, ea va opera ca şi o condiţie rezolutorie, desfiinţând cu

efect retroactiv contractul 2 .

În practica judiciară s–a admis validitatea unei clauze rezolutorii mixte exprese. A se
vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 352/1997, Dreptul nr. 1/1998, p. 107.
2

A se vedea şi R. Dimitriu, Revocarea donaţiei în caz de predeces al donatorului, Dreptul

nr. 10/1999, p. 33.

Secţiunea a 3-a
Revocarea donaţiilor dintre soţi
110. Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare interzis de lege a se încheia între
soţi, donaţia între soţi nu este interzisă (art. 936 C.civ.).

Se pot dona astfel de către un soţ celuilalt soţ bunuri proprii (fie dinaintea căsătoriei, fie
dobândite cu acest statut pe parcursul căsătoriei). Efectul încheierii contractului de
donaţie cu privire la asemenea bunuri va fi, după caz, în funcţie de voinţa dispunătorului,
fie intrarea acelor bunuri în comunitate, fie dobândirea lor în proprietatea exclusivă a
soţului donatar.

Deşi nu interzice donaţia între soţi, legea instituie unele derogări de la regulile generale
aplicabile oricărei donaţii, care necesită o tratare aparte.

111. În primul rând, este de semnalat art. 937 alin. (1) C.civ., care prevede că „orice
donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”. Aşadar, spre deosebire
de celelalte donaţii, cele încheiate între soţi sunt esenţialmente revocabile. Soţul donator
poate revoca donaţia oricând 1 şi chiar nemotivat 2 . De aceea se poate spune 3 că donaţia
dintre soţi devine definitivă şi irevocabilă numai din momentul morţii donatorului.

Acest drept discreţionar al soţului donator de a revoca donaţia ad nutum, prin simpla sa
voinţă, nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Se observă că prin această
reglementare, legiuitorul a derogat nu doar de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, dar
chiar de la principiul forţei obligatorii a oricărui contract.

Se admite că revocarea donaţiei dintre soţi operează, indiferent dacă este expresă (cum ar
fi ipoteza în care se solicită restituirea bunului) sau tacită (cum ar fi întocmirea unui
testament în favoarea unui terţ, având ca obiect bunul donat) 4 .

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această derogare de la principiile consacrate,

constă în existenţa unei prezumţii că soţul donatar ar putea abuza de influenţa asupra
celuilalt soţ, pentru a-l determina la încheierea acestui contract, a acestei liberalităţi ce
afectează, de regulă, iremediabil patrimoniul donatorului 5 .

112. Donaţia dintre soţi derogă şi de la alte reguli aplicabile donaţiei în general.

Astfel, întrucât poate fi revocată oricând şi oricum, o asemenea donaţie este valabilă,
chiar dacă ar cuprinde o condiţie potestativă ori plata datoriilor viitoare nedeterminate sau
rezervarea dreptului de a dispune de bun, de către donator (clauze interzise, cum am
văzut, într-o donaţie obişnuită). Este de menţionat de asemenea că, în concepţia Codului
civil, nici revocarea de drept pentru survenienţă de copii (cauză legală de revocare a
oricărei donaţii) nu operează în cazul donaţiei încheiate între soţi [art. 937 alin. (3)
C.civ.].
Apoi, art. 938 C.civ. prevede că: „Soţii nu pot, în timpul maritagiului, să-şi facă nici prin
acte între vii, nici prin testament, vreo donaţiune mutuală şi reciprocă prin unul şi acelaşi
act”. Cum s-a observat în literatura juridică, prin încheierea unor asemenea donaţii,
validitatea uneia dintre ele este implicit subordonată predecesului donatorului. Cum însă,
oricum revocarea donaţiei de către oricare dintre soţi se poate face oricând şi chiar în
mod tacit, dispoziţia a fost criticată, iar în Codul civil francez chiar abrogată 6 .

De asemenea, art. 940 alin. (2) C.civ., referindu-se la cotitatea disponibilă specială a
soţului supravieţuitor (reglementată în art. 939 C.civ.), interzice, sub sancţiunea nulităţii
absolute, donaţiile dintre soţi deghizate sau simulate prin interpunere de persoane. Legea
instituie chiar o prezumţie absolută de interpunere şi prevede, în art. 941 C.civ., că „sunt
reputate persoane interpuse” copiii dintr-o altă căsătorie ai donatarului, ca şi rudele
acestuia faţă de care, în cazul în care le-ar supravieţui, ar avea vocaţie succesorală
concretă, la momentul încheierii contractului de donaţie.

Atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea acesteia, chiar după decesul soţului
donatar, ipoteză în care acţiunea urmează a se exercita împotriva succesorilor acestuia.
2

În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 659/1988, în R.R.D. nr. 1/1989,
p. 66.
3

Fr. Deak, op. cit., p. 137.

4

În practica judiciară s–a apreciat că poate fi considerat un act tacit de revocare a donaţiei
predarea unei procuri judiciare în scopul promovării unei acţiuni în anularea contractului
de donaţie cu privire la un anumit imobil, chiar dacă acţiunea în anulare nu a fost
intentată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 551/1970, în Repertoriu II, p. 134).
5

„Revocabilitatea donaţiunilor între soţi se explică prin faptul că afecţiunea, care este
natural să existe între bărbat şi femeie, poate să dispară pentru felurite consideraţiuni.
Dacă soţii continuă să trăiască în bună înţelegere, desigur că soţul donator nu se va gândi
să revoce donaţiunea. În cazul însă când donatarul s–ar face vinovat faţă de donator de
fapte mai mult sau mai puţin grave, atunci soţul donator va fi în măsură să aprecieze dacă
donaţiunea urmează să fie revocată; el se poate răsgândi” (C. Hamangiu, I. Rosetti–
Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. Naţională S. Ciornei,
Bucureşti, 1928, nr. 1551).
6

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 138, 139.

Capitolul IV
Darurile manuale, donaţiile simulate şi
indirecte
Secţiunea 1
Darurile manuale
113. Noţiune. Excepţie de la caracterul solemn al contractului de donaţie, afirmat în art.
813 C.civ., darul manual reprezintă acea categorie de donaţie pentru validitatea căreia se
cere, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, tradiţiunea bunului. Aşadar, tradiţiunea unui
bun mobil corporal de la o persoană la alta, cu intenţia de a gratifica şi respectiv de a
accepta această donaţie produce aceleaşi efecte cu cele ale unei donaţii obişnuite 1 .
Singura deosebire rezidă în condiţiile de formă. Darul manual nu este un contract solemn,
ci un contract real.

114. Valabilitatea acestui contract, ce derogă de la cerinţa formei autentice şi a întocmirii

statului estimativ, rezultă din art. 644 C.civ., care prevede printre modurile de dobândire
a proprietăţii tradiţiunea 2 . Datorită lipsei de formalism, darul manual este frecvent
întâlnit în practică 3 .

115. Obiect al darului manual pot fi numai bunurile mobile corporale, susceptibile de
tradiţiune. Prin excepţie, titlurile la purtător, deşi fac parte din categoria creanţelor, pot fi
obiect al darului manual, întrucât în cazul lor înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe
care îl încorporează şi astfel poate fi transmis prin tradiţiune. În schimb, nu pot forma
obiect al donaţiei, sub forma simplificată a darului manual, titlurile nominative. Chiar
dacă ar avea loc predarea lor animus donandi, aceasta nu are semnificaţia transferului de
drept, atât timp cât dobânditorul nu figurează în cuprinsul titlului predat, ca titular al
dreptului 4 . Încheierea contractului civil de donaţie a unui autovehicul se poate face prin
acordul de voinţe, însoţit de predarea cheilor. În plan administrativ-financiar se cere însă
pentru radiere/înmatriculare prezentarea unui contract de donaţie în formă notarială 5 .
116. Se admite că cerinţa tradiţiunii este împlinită şi dacă obiectele pe care donatorul
doreşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului, chiar cu alt titlu (de pildă, de
împrumut) şi ulterior intervine acordul părţilor (animus donandi din partea donatorului şi
acceptarea donatarului).

De asemenea, printr-o interpretare creatoare, doctrina şi jurisprudenţa admit constant, în

ultima vreme, validitatea unor donaţii în care tradiţiunea este realizată numai implicit,
fără predare efectivă, ci doar prin transferul valorilor dintr-un patrimoniu în altul. Este
cazul, de pildă, al virării unei sume de bani de către donator în contul unui terţ, pe seama
donatarului, în vederea construirii sau cumpărării unei locuinţe; sau cazul retragerii unei
sume de bani de pe un carnet de economii al donatorului şi depunerea ei concomitentă pe
numele donatarului 6 . Cum s-a observat, ne găsim în faţa unor accepţiuni noi ale
noţiunilor de „lucru corporal” şi „tradiţiune”, ce au în vedere realitatea unor procedee
curente de transferare rapidă şi sigură a bunurilor mobile, în special a sumelor de bani.

117. În legătură cu depunerile de bani la C.E.C. sau altă unitate bancară pe numele unei
alte persoane, acestea pot constitui tot daruri manuale, dacă nu s-au făcut cu alt titlu (de
pildă, în executarea unei datorii). În mod asemănător se pune problema şi în cazul
(frecvent într-o perioadă, motiv pentru care practica judiciară şi doctrina i-au acordat o
atenţie deosebită) al depunerii unor sume de bani de către părinţi pe numele copiilor lor.
Întrucât Statutul C.E.C. 7 prevede, de principiu, că raporturile dintre depunător şi titular nu
interesează această unitate bancară, s-a pus problema dacă asemenea depuneri constituie
sau nu donaţii sub forma simplificată a darului manual. Considerăm că pentru stabilirea
naturii juridice a depunerilor, instanţa trebuie să stăruie în administrarea probelor
necesare 8 , faptul însuşi al depunerii putând constitui însă o prezumţie simplă în sensul
intenţiei de gratificare a copilului 9 .

118. Dovada darului manual diferă după cum trebuie făcută de donator sau de către
donatar. Dacă donatorul sau succesorii lui au nevoie să dovedească existenţa contractului,
în condiţiile dreptului comun, ad probationem trebuie să aibă un înscris probator al
contractului 10 .

În privinţa donatarului, el este prezumat proprietar în baza art. 1909 C.civ., contractul
având ca obiect întotdeauna bunuri mobile.

Contractul poate fi afectat de sarcini, este irevocabil etc.

2

În alte legislaţii, este prima formă de donaţie prevăzută. Astfel, art. 242 Codul elveţian al
obligaţiilor prevede, la alin. (1), că donaţia manuală are loc prin remiterea bunului de
donator către donatar. Promisiunea de donaţie a imobilelor sau a drepturilor reale
imobiliare, necesară pentru înscrierea în registrul funciar, trebuie să îmbrace forma
autentică [art. 242 alin. (2) şi (3), art. 243 alin. (2) CO].
3

Jurisprudenţa a fost însă reticentă la început în acceptarea unei asemenea excepţii de la

caracterul solemn al contractului de donaţie: „Dacă dar, în virtutea acestui principiu,
oarecari donaţiuni manuale, de o minimă importanţă precum prezenturile obişnuite, scapă
prin natura lor inofensivă aplicaţiunii art. 813 şi pot fi privite ca valabile, deşi
neconstituite prin act autentic, nu poate însă să fie tot aşa în privinţa celorlalte donaţiuni
manuale prin care donatorul ar dispune de o parte însemnată a averii sale. În adevăr, a
admite o restricţiune aşa de gravă la aplicarea literală a art. 813 ar fi a răsturna cu totul
economia legii si a nimici înţeleptele prevederi ale legiuitorului care, înconjurând
donaţiunile cu formele solemne ale actului autentic, a voit să previe ruina familiilor
rezultând din multe liberalităţi nechibzuite şi smulse într–un moment de slăbiciune de la
generozitatea donatorului” (C.A. Bucureşti, decizia nr. 163/1882, în C. Hamangiu, N.
Georgean, vol. II, nr. 8, p. 223).
4

A se vedea Trib. jud. Bihor, decizia civilă nr. 178/1979, cu notă critică de T. Ménesi, în
R.R.D. nr. 12/1979, p. 40, 41. Pentru alte ipoteze, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 149.
5

H.G. nr. 610/1992 şi Instrucţiunile de aplicare, aprobate prin Ordinul comun al miniştrilor
de interne, finanţe, transporturi nr. 190/2802/1189 din 1992.
6

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1515/1986, în R.R.D. nr. 6/1987, p. 66.
7

Aprobat prin H.G. nr. 1602/2002, republicat în M. Of. nr. 879 din 10 decembrie 2003.
8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1466/1982, în Culegere de decizii pe anul 1982, p. 134–
137.
9

Pentru o expunere amplă, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 151, precum şi bibliografia
acolo citată. A se vedea şi E. Safta–Romano, Examen teoretic al practicii judiciare
referitoare la contractul de donaţie, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 48 şi urm.
10

Dacă moştenitorii rezervatari cer reducţiunea donaţiei, ei apar ca terţi, iar nu ca habentes
causam, astfel încât se admite că pot administra orice mijloc de probă, indiferent de
valoarea darului manual.

Secţiunea a 2-a
Donaţiile simulate
119. Donaţiile simulate pot îmbrăca fie forma donaţiilor deghizate, ascunse sub aparenţa
unui act cu titlu oneros, fie forma interpunerii de persoane 1 .

Deghizarea donaţiei constă în ascunderea adevăratei naturi juridice a contractului sincer

încheiat (donaţie) prin forma ostensibilă a unui contract cu titlu oneros, de exemplu,
vânzare-cumpărare. Se recurge în practică la acest procedeu, de regulă, deoarece donaţia,
ca liberalitate (alături de legate), este supusă reducţiunii, după moartea donatorului,
pentru apărarea rezervei succesorale a anumitor moştenitori legali. Tot astfel, donaţiile
făcute descendenţilor şi soţului sunt supuse raportului.

În principiu, dacă în dreptul nostru simulaţia este recunoscută ca fiind valabilă 2 , atunci
trebuie admis că şi donaţiile deghizate sunt valabile.

În privinţa condiţiilor de fond, actul care deghizează donaţia trebuie să întrunească toate
cerinţele prevăzute de lege pentru donaţii.

S-a pus însă problema ce formă trebuie să îmbrace contractul care deghizează o donaţie.
De pildă, vânzarea-cumpărarea unei garsoniere este un contract consensual, pe când
donaţia aceluiaşi imobil este un contract solemn. Dacă se doreşte donarea sub aparenţa
unei vânzări, cum trebuie încheiat ad validitatem contractul? În această problemă, autorii
şi jurisprudenţa au dat răspunsuri diferite.

Unii autori 3 , ca şi practica judiciară au exprimat opinia că este suficient dacă sunt
respectate condiţiile de formă cerute pentru validitatea actului aparent, dar încălcarea
acestor condiţii ar atrage nulitatea absolută a operaţiunii. De pildă, dacă donaţia este
deghizată sub forma recunoaşterii unei datorii (inexistente în realitate), forma pe care
trebuie s-o îmbrace actul este cea prescrisă de art. 1180 C.civ., anume un înscris sub
semnătură privată, scris în întregime de debitor sau care să poarte, înainte de semnătură,
menţiunea „bun şi aprobat”.

După o altă opinie 4 , pe care o împărtăşim, în toate cazurile se cere respectarea formei
autentice impuse de art. 813 C.civ., indiferent că donaţia este reală sau simulată. Aşadar,
actul public, care deghizează donaţia, trebuie să fie încheiat în formă autentică, pentru
validitatea donaţiei înseşi.
În privinţa probei deghizării, sunt aplicabile regulile generale din materia simulaţiei:
părţile trebuie să prezinte un contraînscris (care nu este nevoie să fie autentic!) ori un
început de dovadă scrisă, ce poate fi completat cu martori sau prezumţii (art. 1175 şi art.
1197 C.civ.), iar terţii pot administra orice mijloc de probă pentru a dovedi că în realitate
între părţi s-a încheiat un contract de donaţie.

Deşi, în principiu, moştenitorii sunt ţinuţi de actul secret al autorului lor întocmai ca şi
acesta, se admite că ei pot ataca prin acţiune în simulaţie un act cu titlu oneros care le-a
încălcat rezerva succesorală. Mai mult, pentru a le uşura sarcina probei, art. 845 C.civ.
instituie în favoarea rezervatarilor donatorului o prezumţie relativă, potrivit căreia
înstrăinarea cu titlu oneros sub forma unei rente viagere sau cu rezerva dreptului de
uzufruct către un moştenitor în linie directă, se prezumă că reprezintă o donaţie deghizată
5
.

120. Interpunerea de persoane este şi ea o formă a simulaţiei, folosită uneori pentru

încheierea unor contracte de donaţie; pentru a gratifica o persoană incapabilă a primi o
liberalitate de la un anumit donator, se recurge la interpunere: prin contractul aparent
donaţia se face către o persoană capabilă de a primi – donatarul fictiv – iar prin contractul
secret se prevede că de efectele acestei donaţii va profita persoana căreia legea îi
interzicea să o primească în mod direct 6 . Raţiunea recurgerii la interpunere de persoane
în materie de donaţie poate avea însă nu doar semnificaţia eludării legii, ci poate consta în
dorinţa donatorului de a-şi păstra anonimatul.

În privinţa condiţiilor de validitate, contractul aparent trebuie să respecte regulile de fond

(în persoana adevăratului donatar) şi de formă ale contractului de donaţie.

Din cauza dificultăţilor de a proba această simulaţie, legea prezumă absolut a fi persoane
interpuse părinţii, descendenţii şi soţul incapabilului (art. 812 C.civ.). Consecinţa este că
şi aceste persoane sunt incapabile de a primi de la donator.

Pentru o analiză monografică, a se vedea F.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi

jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 232–242.
2

A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educaţional,

Bucureşti, 1998, p. 78, 79; T.M.B., decizia civilă nr. 1855/1968, în R.R.D. nr. 7/1969, p.
167.
3

I. Zinveliu, Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed.

Dacia, Cluj–Napoca, 1978, p. 158.
4

Fr. Deak, op. cit., p. 142; E. Safta–Romano, op. cit., p. 188.

5

Instanţele nu pot însă constata fără probe, numai pe baza prezumţiei legale a art. 845
C.civ., că un act de vânzare–cumpărare către un succesibil în linie dreaptă este în realitate
o donaţie deghizată, atât timp cât actul nu s–a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu
rezerva de uzufruct, deoarece textul instituie prezumţia de liberalitate numai în situaţia în
care actul cu titlu oneros prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii
(Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1150/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 81).
Pentru o reinterpretare a art. 845 C.civ., care nu ar consacra o prezumţie de donaţie
deghizată, a se vedea R. Dincă, Notă la decizia civilă nr. 361A/2002 a Tribunalului
Bucureşti, în P.R. nr. 2/2004, p. 113.
6

C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 78. Uneori s–a recurs la simulaţie în ambele forme: s–a
încheiat un act public de vânzare–cumpărare către sora soţiei, deşi în realitate s–a donat
bunul de către soţ soţiei sale. Instanţa a pronunţat nulitatea convenţiei pentru fraudă la
lege. A se vedea Trib. Ploieşti, decizia nr. 277/1967, în R.R.D. nr. 10/1967, p. 152. În
acelaşi sens, în doctrină s–a subliniat: „Este bine înţeles că nu se poate vorbi de
validitatea unei donaţiuni deghizate, atunci când simulaţiunea are ca scop realizarea unei
liberalităţi interzise de lege; forma deghizată nu poate da putere legală unui act ilicit” (C.
Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 774).

Secţiunea a 3-a
Donaţiile indirecte
121. Noţiune. Prin donaţii indirecte se înţeleg acele acte juridice încheiate nesimulat, prin
care se ajunge la gratificarea unei persoane doar indirect, dacă se probează existenţa unui
animus donandi. Donaţia indirectă nu implică nici un fel de simulaţie; actul juridic prin
care se realizează este public şi real, numai că gratificarea nu se face direct, de la cel care
gratifică la cel gratificat, ci pe cale indirectă 1 . Cele mai utilizate mijloace de a încheia
indirect o donaţie sunt: renunţarea la un drept, remiterea de datorie, stipulaţia pentru
altul, plata datoriei altuia.

122. Renunţarea la un drept este, de regulă, un act juridic neutru. Dacă însă se dovedeşte
că renunţarea s-a făcut cu intenţia de a gratifica, ne găsim în faţa unei donaţii indirecte.
De exemplu, au fost considerate astfel: renunţarea la un legat, renunţarea la uzufruct
(profită nudul proprietar prin întregirea dreptului), renunţarea la moştenire. În acest sens,
art. 697 C.civ. prevede că: „Partea renunţătorului profită coerezilor săi; dacă este singur,
succesiunea trece la gradul următor”.

123. Remiterea (iertarea) de datorie poate reprezenta şi ea o donaţie indirectă în cazul în

care animus donandi, creditorul care are o creanţă renunţă la valorificarea acesteia
împotriva debitorului. Dacă remiterea de datorie se face cu titlu oneros, ea nu va fi,
evident, calificată ca o donaţie indirectă, ci, după caz, novaţie prin schimbare de obiect,
dare în plată sau chiar tranzacţie.

124. Stipulaţia în favoarea unui terţ 2 făcută cu intenţia de a gratifica reprezintă tot o
donaţie indirectă. De fiecare dată însă trebuie să fie analizată foarte bine cauza
contractului, căci stipulaţia în favoarea unei alte persoane poate fi făcută şi credendi
causa ori solvendi causa, caz în care nu mai poate fi, evident, analizată ca donaţie. Codul
civil consacră însă şi special această donaţie indirectă, prevăzând, în art. 1642,
posibilitatea constituirii unei rente viagere în favoarea unui terţ, fără nici o contraprestaţie
din partea acestuia 3 .

125. Care sunt condiţiile de fond şi de formă ale donaţiilor indirecte? Întrucât nu sunt
propriu-zis donaţii, aceste acte juridice nu trebuie să îndeplinească cerinţa specială de
formă prevăzută de art. 813 C.civ. 4 , ci doar acele condiţii impuse de lege în general
pentru fiecare categorie în parte. De pildă, remiterea de datorie nu este supusă condiţiei
de a fi încheiată în formă autentică, ci poate îmbrăca forma scrisă, verbală şi chiar tacită.

În privinţa condiţiilor de fond, acestea se poate afirma că se dublează: trebuie să fie

îndeplinite atât cerinţele prevăzute pentru actul care se încheie, cât şi cele impuse de lege
pentru donaţie.

D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 133.

2

Este contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă persoană,
numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numite
beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului.
3

Pentru analiza altor particularităţi ale donaţiei indirecte sub forma stipulaţiei pentru altul,
a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 146–148.
4
A se vedea şi Cristina Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura
juridică şi în practica judiciară, Dreptul nr. 8/2000, p. 151 şi urm.

Capitolul V
Efectele contractului de donaţie
126. Precizări prealabile. Donaţia transferă dreptul de proprietate asupra bunului donat
din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, prin exprimarea
consimţământului în formă autentică sau – în cazul darului manual – prin exprimarea
consimţământului, însoţită de remiterea bunului. Fiind un contract unilateral, donaţia
naşte, în principiu, obligaţii doar în sarcina uneia din părţi, a donatorului. Doar în mod
excepţional contractul dă naştere unor obligaţii şi în sarcina donatarului.

Aceste aspecte privesc efectele donaţiei între părţile contractante. Dar acest raport
contractual nu poate rămâne indiferent faţă de terţele persoane, motiv pentru care vom
analiza distinct efectele donaţiilor în raporturile cu terţii.

Secţiunea 1
Efectele donaţiilor între părţi
127. Obligaţiile donatorului. Dacă contractul este valabil încheiat, donatorul are
obligaţia de a preda bunul, împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv eventualele
acţiuni în garanţie împotriva celui de la care dobândise el însuşi bunul.

În schimb, potrivit art. 828 alin. (1) C.civ., în principiu, contractul de donaţie fiind o
liberalitate, nu-l obligă pe donator de a garanta pe donatar pentru evicţiune 1 ori pentru
vicii. Prin excepţie, donatorul va răspunde dacă:

a) a promis în mod expres aceasta [art. 828 alin. (2) C.civ.] 2 ;

b) evicţiunea provine din faptul său personal [art. 828 alin. (3) C.civ.];

c) s-au cauzat prejudicii donatarului prin viciile lucrului (răspundere delictuală);

d) donaţia este cu sarcini; în acest caz, cum vom vedea, în limita sarcinii, contractul este
cu titlu oneros, iar în această măsură donatorul este ţinut de obligaţia de garanţie întocmai
ca în cazul unui contract cu titlu oneros.

128. Obligaţiile donatarului. Donaţia cu sarcină. În cazul donaţiilor pure şi simple,

donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie, din cauza caracterului gratuit al contractului.
Cel mult din punct de vedere moral, acesta datorează recunoştinţă celui care şi-a micşorat
ireversibil patrimoniul în favoarea sa. Acest aspect moral este uneori întărit din punct de
vedere juridic, în sensul că, atunci când nerecunoştinţa donatarului îmbracă forme grave,
se poate ajunge la revocarea donaţiei pentru ingratitudine.

Dacă însă donaţia este cu sarcini (sub modo), donatarul este ţinut să execute obligaţiile
stipulate (fie că sunt în favoarea donatorului, a unui terţ sau chiar a donatarului însuşi), ca
orice debitor al obligaţiei dintr-un contract sinalagmatic.

Sarcina constă în obligaţia impusă prin contractul de donaţie de către donator

donatarului, prin care, în schimbul liberalităţii primite, i se cere îndeplinirea anumitor
prestaţii. Pentru a se păstra caracterul de liberalitate al operaţiunii se impune însă ca
sarcina să nu fie atât de împovărătoare, încât să absoarbă întreg emolumentul (prin probe
urmând a se determina dacă mai subzistă, în acest ultim caz, animus donandi). Din
momentul acceptării donaţiei, donatarul este ţinut să execute sarcina stipulată 3 .
Bineînţeles, aceasta trebuie să fie, potrivit regulilor generale, posibilă, licită şi morală.

Pentru detalii, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 189–191.

2

În cazul unui contract de donaţie cu privire la un imobil, legal încheiat, donatarul devine
proprietar al bunului, donatorul garantându–l împotriva oricărei evicţiuni, dacă o atare
răspundere a fost asumată în mod expres prin declaraţia sa că bunul nu este grevat de
sarcini sau servituţi. Prin urmare, fostul proprietar nu mai poate invoca, după încheierea
actului, existenţa unei convenţii separate prin care să restrângă dreptul de proprietate
transmis donatarului, pretinzând un drept de folosinţă asupra unei părţi din imobil (art.
828, art. 969, art. 970, art. 1174 şi art. 1191 C.civ.). A se vedea T.M.B., secţia a II–a
civilă, decizia nr. 918/1990, în Culegere de decizii pe anul 1990, p. 63.
3

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 159–161.

Secţiunea a 2-a
Efectele donaţiilor în raport cu terţii
129. Deşi între părţi efectele donaţiei se produc de la data încheierii sale valabile, pentru
opozabilitatea convenţiei faţă de terţi este necesară îndeplinirea anumitor forme de
publicitate. Ele diferă după natura bunului donat.
Astfel, dacă este vorba despre un bun mobil corporal, potrivit art. 972 şi art. 1909 C.civ.,
opozabilitatea se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat.

În cazul creanţelor, numai în urma notificării prin executorul judecătoresc sau a acceptării
în formă autentică a cesiunii de creanţă de către debitorul cedat, donaţia devine opozabilă
şi faţă de terţi.

130. Dacă obiectul donaţiei îl constituie un imobil, art. 818 C.civ. prevede necesitatea
transcrierii (înscrierii în cartea funciară, potrivit Legii nr. 7/1996) atât a ofertei de
donaţie, cât şi a acceptării, precum şi a notificării acceptării.

Primul interesat să ceară înscrierea contractului este donatarul, pentru a preîntâmpina

dobândirea aceluiaşi drept de către o terţă persoană. De asemenea, mai pot cere înscrierea
donaţiei în cartea funciară şi alte persoane, cum ar fi: mandatarul donatarului, donatarul
minor sau cel aflat sub interdicţie judecătorească (această operaţiune reprezentând un act
de conservare), tutorele, ascendenţii minorului donatar şi chiar donatorul.

131. Absenţa înscrierii în cartea funciară a dreptului real imobiliar dobândit prin donaţie
poate fi invocată de orice persoană interesată, potrivit art. 819 C.civ. Prin «persoană
interesată» se înţeleg dobânditorii aceluiaşi drept de la donator, fie cu titlu oneros, fie cu
titlu gratuit, precum şi creditorii, inclusiv cei chirografari, care au reuşit să-şi înscrie mai
întâi dreptul, indiferent de data dobândirii lui.

Conchidem arătând că donaţia neînscrisă în cartea funciară este opozabilă numai părţilor
contractante şi succesorilor lor universali sau cu titlu universal. Se observă, aşadar, că
sfera terţilor care pot invoca lipsa transcrierii donaţiei, este mai largă decât în materia
contractelor cu titlu oneros translative de proprietate imobiliară 1 .

Articolul 819 C.civ. interzice însă unor anumite persoane să invoce lipsa înscrierii, chiar
dacă ar avea calitatea de terţi, întrucât sunt în culpă pentru neefectuarea operaţiunii de
înscriere. Este vorba de reprezentanţii minorului sau interzisului şi de ascendenţii care
nefiind reprezentanţii minorului, au acceptat donaţia făcută acestuia. Articolul 820 C.civ.
prevede că în cazul în care tutorele nu a cerut înscrierea donaţiei, subzistă un drept de
regres al persoanelor lipsite de capacitate împotriva tutorelui, pentru această omisiune
care le prejudiciază interesele.

În plus, nu pot invoca lipsa înscrierii contractului în cartea funciară: donatorul, donatarul,
precum şi succesorii lor universali sau cu titlu universal.

132. În privinţa terţilor dobânditori ai aceluiaşi drept de la donator, Legea nr. 7/1996 face
distincţie între dobânditorul cu titlu gratuit, care şi-a înscris dreptul în cartea funciară şi
este chiar de bună-credinţă şi dobânditorul cu titlu oneros. Acesta din urmă, întrucât a
dobândit anterior dreptul, deşi nu l-a înscris, este preferat de legiuitor, întrucât prin natura
oneroasă a dobândirii, încearcă să evite o pagubă (certat de damno vitando). De aceea,
art. 30 din lege îi acordă dreptul de a cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale
un rang preferenţial în raport cu înscrierea realizată de dobânditorul aceluiaşi bun, dar cu
titlu gratuit (donatar).

S-a observat de aceea că practic, donatarul, al cărui drept este înscris în cartea funciară, se
bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare numai după trecerea unui termen de
10 ani de la cererea sa de înscriere în cartea funciară, acesta fiind termenul în care,
potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, se poate intenta acţiunea în rectificare 2 .
Explicaţia acestei soluţii constă în aceea că, neplătind nimic în schimbul dreptului
imobiliar dobândit, donatarul încearcă să păstreze un folos gratuit (certat de lucro
captando).

În acelaşi sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 310.

2

Pentru amănunte privind publicitatea donaţiei imobiliare, a se vedea M. Nicolae,

Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Mihaela Press, Bucureşti, 2000, p. 327–
329, 405, 406.

Capitolul VI
Cauzele legale de revocare a donaţiilor
133. Am arătat anterior că materia donaţiilor este guvernată, între altele, de principiul
irevocabilităţii. Am văzut, de asemenea, în ce condiţii, cu respectarea acestui principiu,
părţile pot conveni încetarea raporturilor contractuale.

În afară de acestea, există situaţii pentru care legea prevede expres desfiinţarea
contractului prin această cauză specifică de ineficacitate, revocarea.

Este vorba despre: revocarea pentru neexecutarea sarcinii, revocare pentru ingratitudine
şi revocare pentru survenienţă de copil (art. 829 C.civ.). Aceste trei cauze, limitativ
prevăzute, sunt denumite cauze legale de revocare a donaţiilor, întrucât, dacă condiţiile
sunt îndeplinite, operează independent de vreo menţiune în contract.

Secţiunea 1
Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor
134. Dacă prin contractul de donaţie s-a stipulat o obligaţie în sarcina donatarului,
contractul devine, în măsura sarcinii, cu titlu oneros. Enumerând care sunt cauzele de
revocare a donaţiilor, Codul civil prevede în primul rând, la art. 829, că: „Donaţiunea
între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiunilor cu care s-a făcut (…)”. În legătură
cu această exprimare, este de reţinut că în realitate se are în vedere neexecutarea
sarcinilor 1 .

Într-adevăr, deşi sarcina se aseamănă cu condiţia rezolutorie (sub aspectul desfiinţării

retroactive a actului, în cazul producerii lor), aceste două modalităţi ale contractelor nu se
confundă. Pe de o parte, potrivit art. 1019 C.civ., condiţia operează de plin drept, nefiind
nevoie de intervenţia instanţei, pe când în cazul sarcinii, de regulă, potrivit art. 832
C.civ., revocarea în caz de neexecutare este judiciară. Apoi, sarcina este o obligaţie
asumată, care în caz de neexecutare poate primi oricare dintre sancţiunile specifice
contractelor sinalagmatice 2 .

Sarcina poate fi stipulată fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unei terţe persoane,
fie chiar în favoarea donatarului însuşi, cu condiţia ca donatorul să aibă vreun interes, fie
şi numai de ordin moral, în îndeplinirea sarcinii (de pildă, donarea unei sume de bani în
scopul acoperirii cheltuielilor de studii ale donatarului).

135. Precizări privind revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii. Concluzii.

Potrivit regulii prevăzute de art. 832 C.civ., revocarea donaţiei pentru neexecutarea
sarcinii nu operează de drept; creditorul trebuie să introducă în instanţă o acţiunea având
un asemenea obiect. Instanţa va putea să aprecieze, în cazul neexecutării parţiale sau a
executării cu întârziere, dacă se impune desfiinţarea contractului, putând acorda, la
cererea pârâtului, şi un termen de graţie.

Conform regulii generale din dreptul nostru, neexecutarea din partea debitorului (a
donatarului) trebuie să fie culpabilă pentru a atrage rezoluţiunea contractului 3 . Şi în
dreptul elveţian această soluţie este întâlnită; conform art. 249 alin. (3) din Codul
obligaţiilor, donatorul poate revoca donaţia şi poate să ceară restituirea până la
concurenţa îmbogăţirii actuale a celeilalte părţi, dacă aceasta nu execută, fără un motiv
întemeiat, sarcinile care grevează donaţia.

Este admisibilă inserarea în contractul de donaţie a unui pact comisoriu expres, chiar de
ultim grad, prin care să se evite calea judiciară pentru desfiinţarea convenţiei în cazul
neexecutării sarcinii 4 .

Tot în virtutea libertăţii contractuale, s-a decis că donatorul poate renunţa, printr-o clauză
contractuală expresă, la dreptul de a solicita revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea
sarcinii de către donatar. Desigur că, fiind o renunţare, o atare clauză trebuie privită cu
circumspecţie în raport cu persoana donatorului (vârsta, experienţa în materie etc.) şi în
orice caz, trebuie interpretată limitativ 5 .
Nu numai donaţiile obişnuite sunt susceptibile de a fi revocate pentru neexecutarea
sarcinii, dar şi donaţiile indirecte, cele deghizate sau care îmbracă forma darului manual 6
.

Acţiunea în revocare poate fi introdusă de donator, de succesorii săi în drepturi

(moştenitori legali sau testamentari), precum şi pe calea acţiunii oblice, de creditorii
chirografari ai acestor persoane.

În schimb, dacă sarcina s-a stipulat în favoarea unui terţ, acest terţ beneficiar nu are
deschisă calea acţiunii în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii (datorită lipsei
de interes şi a relativităţii efectelor contractului); totuşi, prin mecanismul stipulaţiei
pentru altul, terţul beneficiar al sarcinii poate cere direct în contradictoriu cu debitorul
(donatar) executarea silită 7 .

Dacă acţiunea în revocare pentru neexecutarea sarcinii a fost admisă, donaţia se

desfiinţează cu efect retroactiv: resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În acest
sens, art. 830 C.civ., prevede: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea
condiţiunilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă”.
Efectul retroactiv al desfiinţării îl vizează atât pe donatar, cât şi eventual, pe succesorii săi
în drepturi. Donatorul va putea acţiona împotriva donatarului sau a terţilor dobânditori ai
bunurilor donate, aceştia din urmă putându-se apăra numai prin invocarea uzucapiunii
(dacă bunul dobândit era imobil), respectiv prin invocarea art. 1909 C.civ., în cazul
bunurilor mobile.

Pentru comparaţia dintre sarcină şi condiţie, a se vedea: G. Boroi, op. cit., p. 200; Fr.
Deak, op. cit., p. 159; I. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 68.
2

A se vedea şi V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997, p. 73,
74.
3

A se vedea şi: L. Mihai, Nota II la decizia civilă nr. 851/1981 a Trib. Arad, în R.R.D. nr.
12/1982, p. 45, 46; C.A. Ploieşti, decizia civilă nr. 1144/1998, în Culegere de practică
judiciară, Ed. Lumina Lex, 1998 (s–a respins acţiunea în revocare prin care donatorul,
domiciliat în Ploieşti, pretindea ca donatara, domiciliată în Bucureşti, să–l îngrijească
zilnic, deşi nici o clauză contractuală nu fusese convenită în acest sens).
4
În acest sens, în practică s–a decis că regula din art. 832 C.civ. nu este imperativă, astfel
încât părţile pot stipula în contract o clauză (pact comisoriu expres) potrivit căreia
contractul este de plin drept desfiinţat (rezolvit) în cazul neexecutării sarcinii de către
donatar. În acest sens, a se vedea C. Cas. I, decizia nr. 363/1912, în C. Hamangiu, N.
Georgean, vol. II, nr. 4, p. 247.
5

A se vedea B. Diamant, Notă la decizia civilă nr. 1569/1956 a Trib. Suceava, în J.N. nr.
2/1957, p. 239.
6

Întrucât este evident că pârâta a primit de la reclamant suma de 49.500 lei sub forma
darului manual cu sarcină, respectiv obligaţia de a–i face menajul, îndatorire care, din
vina ei, nu a fost respectată decât o perioadă scurtă (aproximativ trei săptămâni) se
modifică sentinţa de fond şi, în temeiul art. 830 C.civ., se admite acţiunea şi se revocă
darul manual, cu obligarea pârâtei de a restitui reclamantului suma de 49.500 lei (Trib.
jud. Braşov, decizia nr. 993/1984, în R.R.D. nr. 7/l985, p. 70).
7

În dreptul elveţian, potrivit art. 246 alin. (2) Codul obligaţiilor, autoritatea competentă
poate urmări, după moartea donatorului, executarea unei sarcini impuse în interes public.

Secţiunea a 2-a
Revocarea pentru ingratitudine
136. Articolul 829 C.civ. dispune că donaţia se revocă pentru ingratitudinea donatarului.
Pentru că în lipsa stipulării vreunei sarcini, donaţia este un contract cu titlu gratuit,
recunoştinţa datorată de orice donatar binefăcătorului său nu transformă contractul într-
unul sinalagmatic. Numai dacă lipsa de recunoştinţă îmbracă o formă calificată,
legiuitorul a considerat că se poate ajunge la revocarea donaţiei. Din modul de
reglementare se desprinde ideea că interpretarea cauzelor invocate trebuie să fie
restrictivă, pentru a nu se contraveni principiului irevocabilităţii donaţiei.

137. Potrivit art. 831 C.civ., cauzele legale de revocare a donaţiei pentru ingratitudine
sunt: atentatul la viaţa donatorului, săvârşirea unor delicte, cruzimi sau injurii grave,
refuzul de alimente.

137.1. Atentatul la viaţa donatorului săvârşit de donatar. Încălcare gravă a obligaţiei de

recunoştinţă, acest prim caz de revocare a donaţiei pentru ingratitudine, prevăzut de art.
831 pct. 1 C.civ., este o aplicaţie de la sine înţeleasă a regulilor de conduită, deopotrivă
sancţionate de morală şi drept. Aplicarea sancţiunii juridice a revocării donaţiei
presupune doar stabilirea cu certitudine a intenţiei de a lua viaţa donatorului, indiferent
dacă rezultatul s-a produs sau dacă donatarul a fost condamnat pentru fapta sa. În schimb,
dacă moartea donatorului a intervenit independent de intenţia donatarului (de pildă,
ucidere din imprudenţă sau atunci când s-a aflat în legitimă apărare ori nu avea
discernământ), sancţiunea revocării nu va interveni.

137.2. Săvârşirea unor delicte, cruzimi sau injurii grave împotriva donatorului de către
donatar sau de o altă persoană, la ordinul lui, atrage, de asemenea, revocarea
judecătorească a donaţiei. Legiuitorul are în vedere săvârşirea cu intenţie a unor
infracţiuni cu acest conţinut, de natură a afecta grav integritatea fizică ori sănătatea
donatorului (cruzimi) sau onoarea, demnitatea, reputaţia acestuia. Nu are importanţă dacă
faptele au fost săvârşite în public sau într-un cadru restrâns, dar în practica judiciară s-a
subliniat că injuriile trebuie să îmbrace o anumită gravitate pentru a se putea pronunţa
revocarea donaţiei 1 .

137.3. Refuzul donatarului de a acorda alimente donatorului care se află în nevoie poate
atrage revocarea judiciară a donaţiei, dacă după încheierea contractului, donatorul a ajuns
în nevoie, iar donatarul i-a refuzat fără justificare ajutorul alimentar impus de obligaţia de
recunoştinţă. Instanţa va aprecia că nu se impune revocarea dacă donatorul este cel care a
refuzat să primească ajutor 2 , căci art. 831 pct. 3 C.civ. prevede cerinţa ca refuzul să fie
„fără cuvânt”, adică nemotivat. Pe de altă parte, nu se va pronunţa revocarea donaţiei
pentru refuzul de alimente, dacă donatorul avea rude apropiate, ţinute de obligaţia legală
de a-l întreţine.

138. Cu privire la acţiunea în revocare pentru ingratitudine, sunt de precizat câteva

caracteristici.

a) Reţinem mai întâi că, asemănător revocării pentru neexecutarea sarcinilor, revocarea
donaţiei pentru ingratitudine nu operează de plin drept.

b) Acţiunea având un asemenea obiect trebuie introdusă în termen de 1 an, calculat de la

data producerii faptului sau din ziua când donatorul l-a cunoscut 3 . Este ceea ce prevede
expres art. 833 alin. (1) C.civ. Se presupune că, dacă termenul de 1 an (calificat ca fiind
un termen de decădere) a expirat, fără ca donatorul să acţioneze, acesta l-a iertat pe
donatar. În privinţa refuzului de alimente, datorită caracterului continuu al nevoii, s-a
susţinut 4 că termenul de 1 an nu operează. Alături de alţi autori, apreciem că teza nu
trebuie absolutizată, mai ales după ce se dovedeşte că, deşi i s-a refuzat o anumită
perioadă, nejustificat, acordarea de alimente, donatorul a dobândit mijloace de
subzistenţă 5 . Acţiunea poate fi introdusă, în principiu, numai de către donator, fiind o
acţiune strict personală, ce presupune pentru promovarea ei aprecieri de ordin moral; per
a contrario, rezultă că această acţiune nu este deschisă creditorilor chirografari ori
moştenitorilor donatorului. Prin excepţie, potrivit art. 833 alin. (2) C.civ., moştenitorii
donatorului pot intenta acţiunea dacă autorul lor a decedat înaintea împlinirii termenului
de un an; ei o pot continua dacă donatorul a încetat din viaţă în timpul procesului 6 .
c) Acţiunea se poate îndrepta doar împotriva donatarului vinovat, având deci caracter de
pedeapsă civilă. În acest sens, art. 833 alin. (2) C.civ. prevede că: „Acţiunea de revocare
nu se poate intenta în contra erezilor donatarului, nici de erezii donatorului în contra
donatarului, afară numai dacă, în acest caz, acţiunea s-a intentat de donator sau donatorul
a murit în anul în care se putea intenta acţiunea”. De aici rezultă o serie de consecinţe:

– dacă autorul faptei decedează mai înainte de intentarea acţiunii sau înainte de
soluţionarea cauzei, moştenitorii lui nu pot fi obligaţi la restituirea bunului;

– dacă bunul a fost donat mai multor persoane, dar numai una din ele se face vinovată de
ingratitudine, revocarea nu poate opera împotriva celor inocenţi 7 .

d) Efectele admiterii acestei acţiuni sunt precizate în art. 834 C.civ.: datorită caracterului
de pedeapsă civilă, revocarea nu produce efecte retroactive faţă de terţii care ulterior
donaţiei au dobândit bunul de la donatar ori acel bun a fost grevat în favoarea lor.
Condiţia este însă ca formele de publicitate a actului de dobândire de către terţ a bunului
(imobil) să fi fost îndeplinite înainte de notarea în cartea funciară a acţiunii în revocare.

În schimb, între părţi, revocarea îşi produce efectele, astfel că donatarul va fi obligat la
restituirea integrală, în natură, a bunului, dacă se mai găseşte în proprietatea sa. Bunul se
va restitui împreună cu toate accesoriile, donatarul putând fi obligat, după caz, la plata
unei despăgubiri în cazul scăderii valorii bunului datorită sarcinilor sau ipotecilor pe care
le-ar fi constituit 8 . Potrivit regulii generale, şi donatorul va trebui, în caz de rezoluţiune,
să restituie donatarului contravaloarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului, fiind
nedrept să se îmbogăţească fără cauză în dauna donatarului 9 .

Dacă bunul donat a fost între timp înstrăinat, donatarul va fi ţinut la plata contravalorii
acestuia, calculată la data pronunţării hotărârii de revocare. Legea mai prevede că
restituirea fructelor produse de bunul donat este datorată începând cu data introducerii
acţiunii în revocare.

Simplele certuri dintre donator şi donatar nu constituie motive pentru revocarea donaţiei
(Trib. Hunedoara, decizia civilă nr. 877/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 134).
2

Trib Suprem, decizia civilă nr. 1572/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 178.
3

Trib. Hunedoara, decizia civilă nr. 429/1988, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 61.
4
Trib. Suprem., decizia civilă nr. 1572/1968, supra cit.; E. Safta–Romano, op. cit., p. 203.
5

În acest sens, a se vedea: L. Mihai, A. Kolischer, Termenul revocării donaţiei pentru

ingratitudine, în S.C.J. nr. 3/1985, p. 248; D. Chirică, op. cit., p. 166.
6

Asemănător, art. 251 Codul elveţian al obligaţiilor prevede că revocarea poate avea loc în
termen de un an din ziua cunoaşterii cauzei de revocare de către donator; dacă donatorul
a decedat înaintea expirării termenului de un an, moştenitorii săi pot intenta acţiunea în
revocare până la împlinirea termenului. În plus, sunt prevăzute două cauze de revocare
specifice ce pot fi invocate de erezii donatorului: cauzarea morţii cu premeditare de către
donatar; împiedicarea donatorului de către donatar, de a exercita dreptul de revocare.
7

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 681/1955, în Culegere de decizii pe anul
1955, vol. I, p. 81.
8

În acest sens, a se vedea M. Cantacuzino, op. cit., p. 344.

9

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 811.

Secţiunea a 3-a
Revocarea donaţiei pentru naşterea unui
copil
139. Această cauză legală de revocare a donaţiei este reglementată în art. 836 C.civ.
Potrivit acestui text, donaţiile se revocă de drept dacă donatorului, care în momentul
încheierii contractului nu avea copii sau alţi descendenţi, i se naşte ulterior, chiar şi
postum, un copil viu. Textul trebuie citit astăzi ca referindu-se, deopotrivă, la copiii din
căsătorie şi la cei din afara căsătoriei. Donaţia este revocabilă şi în cazul în care copilul
născut ulterior donaţiei era conceput la data înche-ierii contractului (art. 837 C.civ.).
Observăm că în această materie, infans conceptus este considerat inexistent, întrucât este
în interesul lui să fie considerat astfel 1 .
Sancţiunea este aplicabilă oricărei donaţii (directă, indirectă, dar manual), cu excepţia
donaţiilor încheiate între soţi, potrivit art. 937 alin. (3) C.civ.

Din formularea textului, rezultă per a contrario că, dacă la data încheierii contractului
donatorul avea copii sau descendenţi în viaţă, donaţia nu poate fi revocată pentru acest
motiv.

S-a pus problema ce efecte produce adoptarea unui copil asupra contractelor de donaţie
consimţite anterior de către adoptatorul-donator. Cu privire la acest aspect, practica
judiciară s-a pronunţat în sensul că revocarea nu operează dacă donatorul adoptă un copil
ulterior încheierii contractului 2 . Într-adevăr, deşi sub aspectul efectelor generale, copilul
adoptat este asimilat unui copil „născut”, se poate susţine că procedura adoptării unui
copil, ce presupune mai întâi manifestarea voinţei adoptatorului, justifică neasimilarea în
această materie, textul art. 836 C.civ. reprezentând o excepţie de la principiul
irevocabilităţii donaţiei, aşadar de strictă interpretare 3 .

140. Consecinţele caracterului imperativ al sancţiunii revocării donaţiei pentru

survenienţă de copil sunt următoarele:

– în contractul de donaţie nu poate fi inserată o clauză care să excludă revocarea pentru

survenienţă de copil (art. 839 C.civ.); este admisibil însă ca, după naşterea copilului,
donatorul să renunţe expres sau tacit la invocarea revocării de drept a donaţiei, încheind
un nou contract de donaţie;

– instanţa învestită cu acţiunea în revocare a donaţiei nu are latitudinea de a aprecia, în

concret, dacă se impune desfiinţarea contractului; ea doar constată revocarea de drept şi
poate dispune restituirea bunului de către donatar.

Acţiunea în constatarea revocării de drept a contractului de donaţie pentru survenienţă de

copil poate fi introdusă de către donator, de succesorii săi în drepturi sau de creditori, pe
calea acţiunii oblice; acţiunea în restituire este prescriptibilă în termen de 30 de ani de la
naşterea copilului.

În ceea ce priveşte efectele, ca urmare a caracterului retroactiv al acestei rezoluţiuni, în

principiu, bunul donat se reîntoarce în patrimoniul donatorului, liber de orice sarcini.
Efectele se produc atât împotriva donatarului, a succesorilor lui în drepturi, cât şi a
terţilor subdobânditori. Potrivit dreptului comun însă, terţul de bună-credinţă poate păstra
bunul dacă invocă art. 1909 C.civ., în cazul bunului mobil, respectiv poate invoca
prescripţia achizitivă, în cazul imobilelor. Conform art. 838 C.civ., fructele bunului donat
trebuie restituite din ziua în care i s-a notificat donatarului despre naşterea copilului (din
acel moment devine posesor de rea-credinţă).

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 167 şi urm.

2

Trib. Vâlcea, decizia civilă nr. 1384/1981, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.
3

În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 167; Fr. Deak, op. cit., p. 170, 171.

Titlul IV
Contractul de locaţiune
Capitolul I
Noţiune, reglementare, caracterele
juridice şi condiţiile de validitate ale
contractului de locaţiune
141. Noţiune. Prin locaţiune înţelegem acel contract prin care o persoană, numită
locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa temporară, totală
sau parţială a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul unei sume de
bani sau al unei alte prestaţii, numite chirie. Contractul îndeplineşte o funcţie utilă atât
pentru proprietar, cât şi pentru neproprietar: îi acordă neproprietarului dreptul de a se
folosi de bunul altuia şi îi permite proprietarului să obţină un folos material de pe urma
propriilor bunuri, prin perceperea chiriei 1 .

142. Reglementare. Cunoscut încă din dreptul roman ca unul dintre contractele
consensuale, contractul de locaţiune, astfel cum a fost reglementat în Codul civil, îmbrăca
trei forme: locatio rerum (punerea la dispoziţie a unui bun), locatio operarum (prestarea
de servicii), locatio operis faciendi (realizarea unei lucrări). Şi în concepţia legiuitorului
de la 1864 s-a păstrat această împărţire, motiv pentru care Titlul VII din Cartea a III-a a
Codului civil se referă, în art. 1410-1490, la patru feluri de locaţiuni. Ne vom ocupa aici
doar de locaţiunea edificiilor şi a bunurilor mobile (dreptul comun al locaţiunii).
Arendarea va fi tratată separat, fiind reglementată de o lege specială, iar antrepriza
(realizarea unei lucrări pentru o altă persoană în schimbul unui preţ), de asemenea, va fi
examinată separat, întrucât reprezintă de fapt un alt contract special. În privinţa locaţiunii
muncii şi a serviciilor de cărăuşie, ele au ajuns, din cauza evoluţiilor social-economice,
obiect de reglementare al altor ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul transporturilor).
În afară de reglementarea de drept comun din Codul civil, există şi legi speciale privind
închirierea locuinţelor şi a spaţiilor cu altă destinaţie, de care ne vom ocupa separat.
143. Caractere juridice. Contractul de locaţiune se caracterizează prin următoarele
trăsături:

a) Este un contract translativ doar de folosinţă. Spre deosebire de contractul de vânzare-

cumpărare, ca urmare a încheierii unui contract de locaţiune nu se transmite un drept real,
ci doar un drept de creanţă, constând în folosinţa unui bun neconsumptibil. Acest caracter
are consecinţe atât sub aspectul riscurilor pieirii bunului (rămân asupra proprietarului),
cât şi în alte privinţe. Dacă bunul închiriat este frugifer, locatarul deşi are dreptul de a
culege fructele, nu face acest lucru în exercitarea unei prerogative specifice drepturilor
reale, ci doar ca un accesoriu al folosinţei. Ceea ce se transmite prin contractul de
locaţiune este doar detenţiunea precară, motiv pentru care locatarul nu va putea dobândi
proprietatea bunului prin uzucapiune, astfel cum prevede expres, de altfel, art. 1853
C.civ. 2

b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros şi comutativ. Ambele părţi contractante

urmăresc să obţină pentru sine un avantaj patrimonial: locatorul să primească chiria, iar
locatarul, folosinţa bunului. Contractul nu are caracter aleatoriu, astfel că existenţa şi
întinderea obligaţiilor le este cunoscută încă de la încheierea contractului.

c) Locaţiunea face parte din categoria contractelor sinalagmatice (bilaterale), întrucât ca

efect al încheierii sale valabile, se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi
contractante.

d) Sub aspectul modului de exprimare a consimţământului, locaţiunea este, în

reglementarea comună, un contract consensual, valabil încheiat fără vreo formalitate
specială. Menţionăm, de asemenea, că nimic nu se opune ca anterior încheierii
contractului de locaţiune, părţile să încheie şi un antecontract. Caracterul consensual
permite astfel încheierea chiar şi verbală a contractului. Nu mai puţin adevărat este că, în
cazul ivirii unor neînţelegeri între părţi pe parcursul derulării contractului, se pot pune
probleme în legătură cu proba. De aceea, legiuitorul a simţit nevoia ca în cazul locaţiunii
de imobile 3 să prevadă anumite reguli speciale. În acest sens, este de menţionat art. 1416
C.civ., care prevede că, dacă nu s-a început executarea contractului încheiat verbal şi una
dintre părţi îi neagă existenţa, nu se admite proba cu martori, chiar dacă s-ar fi dat arvună
şi indiferent de mărimea chiriei, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă. Iar
potrivit art. 1417 C.civ., dacă contractul încheiat verbal este în curs de executare, dar se
contestă numai cuantumul chiriei, se poate dispune o expertiză, ale cărei costuri cad în
sarcina acelui contractant ale cărui susţineri se dovedesc neîntemeiate (care a pretins
existenţa unei chirii mai mici). Din punct de vedere administrativ-fiscal, locatorul
persoană fizică trebuie să înregistreze contractul la administraţia financiară în vederea
impozitării veniturilor din chirii. Lipsa acestei înregistrări nu afectează însă validitatea
contractului, din punct de vedere al dreptului civil 4 .

e) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă în timp. Elementul timp este de

esenţa locaţiunii, el fiind avut în vedere pentru executarea obligaţiilor ambelor părţi:
folosinţa trebuie asigurată un anumit timp, iar chiria este calculată în raport cu timpul
folosirii, chiar dacă preţul s-a fixat în mod global 5 . Durata contractului de locaţiune poate
fi determinată prin contract sau chiar nedeterminată, dar în nici un caz nu poate fi
veşnică. Articolul 1415 C.civ. interzice în mod expres locaţiunile ereditare (concesiunile
perpetue de folosinţă imobiliară), cunoscute în vechiul drept sub denumirea de emfiteuze
sau embatic.

144. Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune. Ca orice convenţie, locaţiunea

trebuie să îndeplinească ad validitatem cerinţele privind consimţământul, capacitatea,
obiectul şi cauza. Datorită particularităţilor, evidenţiate atât în doctrină, cât şi în practica
judecătorească, ne vom opri la câteva precizări privind capacitatea de a contracta şi
obiectul contractului de locaţiune.

145. Capacitatea părţilor contractante. În principiu, locaţiunea este un act de

administrare a patrimoniului 6 , motiv pentru care părţile contractante trebuie să aibă
capacitatea de a încheia asemenea acte (este suficientă capacitatea de exerciţiu restrânsă a
minorului între 14-18 ani, cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal). Dacă însă
contractul priveşte un imobil, iar durata închirierii este mai mare de 5 ani, este considerat
act de dispoziţie şi, ca atare, se impune ca ambele părţi contractante să aibă capacitate
deplină de exerciţiu.

Mai precizăm că, nefiind translativ de proprietate, contractul de locaţiune poate fi

încheiat, în calitate de locator, de orice persoană care are un drept (uzufruct, locaţiune
etc.) asupra bunului, nu neapărat de către proprietar. Cu alte cuvinte, este posibilă
locaţiunea bunului altuia 7 . În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut, de pildă:
„Contractul de închiriere încheiat pe termen de 3 ani îşi păstrează valabilitatea chiar dacă
a fost încheiat de proprietarul aparent, el având caracterul unui act de administraţie (art.
1411 C.civ.; art. 711 pct. 9 C.proc.civ.)” 8 .

146. Obiectul contractului. Fiind un contract bilateral, locaţiunea are un obiect dublu: pe
de o parte, lucrul închiriat, pe de altă parte, preţul, numit chirie.

147. Lucrul închiriat. Orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal (cum ar fi
dreptul de uzufruct, dreptul de proprietate industrială etc.), dar nefungibil poate forma
obiect al contractului de locaţiune. De fapt, obiectul locaţiunii îl reprezintă tocmai
folosinţa lucrului, pe care locatorul trebuie să o procure locatarului zi cu zi, pe tot
parcursul contractului 9 .

Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale pot fi

închiriate numai în condiţiile legii speciale [art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 12 alin.
(6) şi art. 14-16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia] 10 . De asemenea, lucrurile cu regim special, cum ar fi armele, pot fi închiriate
doar în condiţiile legii speciale (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor 11 ).

148. Chiria, ca preţ pe care locatarul îl datorează în schimbul folosinţei bunului, se

fixează de obicei în bani, dar este admisibilă şi stipularea unei alte prestaţii licite drept
preţ.
Chiria trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului, dar poate fi
determinabilă 12 , prin aprecierea unui terţ desemnat de părţi sau prin stabilirea unui
procent din beneficiul realizat de locatar (sau din salariul acestuia). Ca o altă condiţie de
validitate a preţului în contractul de locaţiune, asemănător vânzării, reţinem sinceritatea şi
seriozitatea. Dacă chiria a fost prevăzută doar fictiv sau bunul a fost dat spre folosinţă
prin fixarea unei chirii derizorii, contractul este nul ca locaţiune, putând fi valabil ca şi
comodat, dacă bunul s-a predat. Legislaţia în materie de taxe de timbru pentru activitatea
notarială (O.G. nr. 12/1998, în prezent abrogată) prevedea că este nul contractul de
închiriere ce are ca obiect un imobil, dacă părţile au convenit prin act secret să se
plătească o chirie mai mare decât cea declarată în actul autentic şi înregistrată la organul
fiscal. Mai mult chiar, locatorul poate fi acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune
fiscală dacă nu declară venitul real încasat din chirie.

F. Galgano, Diritto civile e commerciale, vol. II, ed. a 3–a, Cedam, Padova, 1999, p. 42.
2

Pentru poziţia constantă a instanţei supreme, a se vedea: C.S.J., decizia civilă nr.
391/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990–1992), Ed.
Orizonturi, Bucureşti, 1993; C.S.J., S.U., decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999, în
Juridica nr. 1/2000, p. 35. Deşi este o „chestiune elementară care nu a constituit niciodată
o problemă controversată”(nota redacţiei), recursul în interesul legii nu putea fi respins,
atât timp cât din motivarea sa a rezultat că într–adevăr, unele instanţe (din ignoranţă,
suprasolicitare, lipsă de experienţă ?!) au decis că locatarul poate uzucapa.
3

Fr. Deak, op. cit., p. 175; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 145; L. Stănciulescu, op.
cit., p. 150.
4

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 173; C.S.J., decizia comercială nr. 54/1995, în
Dreptul nr. 12/1995, p. 86.
5

A se vedea şi R. Popescu, Contractul de locaţiune, în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae,

B. Dumitrache, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 372.
6
Dacă bunul este comun, potrivit art. 35 C.fam., oricare dintre soţi poate închiria un bun
comun, întrucât se prezumă că are şi consimţământul celuilalt soţ.
7

D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII,

Bucureşti, 1925, p. 101.
8

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2437/1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 72.
9

A se vedea C. Cas. II, decizia nr. 155/1921, în P.R. 1922, III, p. 75.
10

A se vedea H.G. nr. 1669/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru

închirierea bunurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ–teritoriale, aflate în administrarea zonelor libere (M. Of. nr. 1008 din 2
noiembrie 2004). Se stabileşte, în esenţă, că închirierea bunurilor enunţate (birouri,
platforme, magazii, hale, terenuri, utilaje etc.) se face prin licitaţie publică, locatar putând
fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
11

Parţial abrogată prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (M. Of.
nr. 583 din 30 iunie 2004).
12

Totuşi, este de remarcat că în Franţa, prin patru decizii pronunţate în plen la 1 decembrie
1995, Curtea de Casaţie a revenit la o jurisprudenţă constantă şi a hotărât că în locul
sancţiunii nulităţii pentru nedeterminarea preţului poate opera aceea a rezilierii. În acest
mod, instanţa supremă a deplasat problema de pe tărâmul formării valabile a contractului
pe acela al validităţii lui. A se vedea H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts
de la jurisprudence civile, tome 2, ed. a 11–a, Dalloz, Paris, 2000, nr. 151–154.

Capitolul II
Efectele contractului de locaţiune
Secţiunea 1
Obligaţiile locatorului
149. Noţiuni generale. Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să
asigure locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a face). Pentru a
asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de
întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria faptă, de la
terţi şi din viciile lucrului.

150. Obligaţia de predare. Predarea (art. 1420 pct. 1 C.civ.) lucrului dat în locaţiune se
poate cere la termenul convenit de părţi (imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi – în
lipsă de stipulaţie contrară – la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării şi cu
cheltuiala locatorului. În caz de nerespectare a acestei obligaţii, locatarul se poate adresa
justiţiei cerând predarea silită (dacă nu preferă să ceară rezilierea contractului pentru
neexecutare sau nu se mulţumeşte cu invocarea excepţiei de neexecutare), iar instanţa îl
poate obliga pe locator şi la plata de daune-interese, potrivit regulilor generale.

Spre deosebire de vânzare-cumpărare, unde lucrul trebuie să fie predat în starea existentă
la încheierea contractului, în materia contractului de locaţiune, lucrul, împreună cu
accesoriile sale, trebuie predat într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a
fost închiriat [art. 1421 alin. (1) C.civ.], locatorul fiind obligat – în lipsă de stipulaţie
contrară – să efectueze toate reparaţiile necesare în acest scop înainte de preluarea
lucrului de către locatar şi chiar dacă, printr-o clauză contractuală, toate reparaţiile ar fi
fost puse în sarcina locatarului.

În cazul în care locatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de predare a bunului închiriat în

stare normală de folosinţă, locatarul poate, potrivit dreptului comun aplicabil contractelor
sinalagmatice, să ceară executarea silită a obligaţiei, să invoce excepţia de neexecutare,
dacă i se cere să îndeplinească el o obligaţie contractuală, în fine, poate cere rezilierea
contractului, cu daune-interese.

151. Obligaţia efectuării reparaţiilor. Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare de a

servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat [art. 1420 pct. 2 şi art. 1421 alin. (2)
C.civ.]. Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul
locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de asemenea reparaţii (reparaţii capitale,
degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit 1 , inclusiv viciile de
construcţie şi la părţile comune ale imobilului folosite de mai mulţi locatari). Locatorul
nu trebuie să efectueze reparaţiile numite locative, care, din momentul predării, sunt în
sarcina locatarului 2 .

Obligaţia efectuării reparaţiilor nu înseamnă că locatorul trebuie să reconstruiască

imobilul care „a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (art.
1439 C.civ.). Într-o atare situaţie, contractul încetează 3 .
Dacă locatorul nu efectuează reparaţiile necesare în cursul locaţiunii, locatarul poate cere
în instanţă: fie obligarea locatorului de a le executa, sub sancţiunea plăţii unor daune
cominatorii; fie autorizarea de a le efectua în contul locatorului (art. 1077 C.civ.),
reţinând cheltuielile efectuate din chirie 4 ; fie rezilierea contractului [art. 1020, art. 1021
şi art. 1439 alin. (2) C.civ.]. Se admite că, în caz de urgenţă, reparaţiile pot fi efectuate şi
fără autorizarea justiţiei.

152. Obligaţia de garanţie (art. 1420 pct. 3 C.civ.) 5 . În virtutea obligaţiei de garanţie,
locatorul răspunde de tulburările provenite: 1. din propria faptă; 2. de la terţi şi 3) din
viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o atingere serioasă folosinţei.

152.1. Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept
consecinţă tulburarea în folosinţa lucrului, tulburare de fapt sau de drept. Astfel, art.
1424 C.civ. dispune că locatorul „nu poate în cursul locaţiunii să schimbe forma lucrului
închiriat”, fie direct, prin transformarea materială a lucrului, fie indirect, prin schimbarea
destinaţiei. Dacă locatorul nu respectă această obligaţie, locatarul poate cere prin justiţie
oprirea sau distrugerea schimbărilor.

Dat fiind faptul că locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare în tot cursul
locaţiunii, el nu va răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului, adusă prin
efectuarea reparaţiilor, chiar dacă va fi lipsit în parte de folosinţa lucrului. Legea obligă
pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparaţiile făcute de locator. Însă reparaţiile
trebuie să aibă caracter urgent, neputând fi amânate până la încetarea contractului. Pe de
altă parte, legea dispune ca reparaţiile să fie făcute în cel mult 40 de zile. Dacă reparaţiile
nu se efectuează în acest interval de timp, atunci locatarul are dreptul să ceară o scădere a
chiriei, proporţional cu lipsa parţială a folosinţei. Iar dacă reparaţiile sunt de aşa natură
încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului, atunci el (nu şi locatorul) poate cere
rezilierea contractului, chiar dacă pierderea folosinţei n-ar întrece 40 de zile (art. 1425
C.civ.).

Obligaţia de nu-l tulbura pe locatar nu poate fi însă opusă proprietarului care doreşte să
viziteze imobilul, împreună cu persoane care doresc să îl cumpere, dacă această vizită a
fost anunţată din timp şi are loc în prezenţa locatarului 6 .

152.2. Dacă tulburarea folosinţei provine de la un terţ, legea distinge între tulburarea de
fapt şi cea de drept.

Articolul 1426 C.civ. prevede că locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin faptul
unui terţ care nu invocă vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, în nume personal,
se poate apăra contra tulburărilor de fapt, şi anume prin acţiunile posesorii. În acest sens,
Codul de procedură civilă permite folosirea acţiunilor posesorii nu numai de către
posesori – care exercită deţinerea lucrului sub nume de proprietar (animus sibi habendi)
–, dar şi de către detentorul precar, cum este şi locatarul, „care deţine lucrul în interesul
său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul
este cel pentru care el deţine” (art. 676 C.proc.civ.) 7 .
Prin urmare, locatarul poate folosi acţiunile posesorii pentru apărarea dreptului său de
folosinţă împotriva terţilor, cu condiţia ca agentul tulburător:

– să nu fie locatorul, adică „cel pentru care el deţine” şi faţă de care el poate acţiona sau
se poate apăra în temeiul contractului de locaţiune;

– să nu invoce vreun drept asupra lucrului închiriat (art. 1426 C.civ.), cum ar fi dreptul
de proprietate, în cazul în care locatorul a încheiat contractul în baza unui alt drept (sau
pretins drept) asupra lucrului 8 .

În toate cazurile în care locatarul este tulburat în folosinţă prin faptul exercitării de către
un terţ (inclusiv un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct, de folosinţă etc.)
asupra lucrului, locatorul va răspunde de pierderea sau reducerea folosinţei, chiar dacă
dreptul invocat nu este confirmat în justiţie, dar a împiedicat folosinţa locatarului. În
acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului (când acesta nu se mai
poate executa sau când folosinţa lucrului a fost prea mult micşorată) cu daune-interese,
fie o micşorare a chiriei proporţională cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-interese
(art. 1427 şi art. 1428 C.civ.).

În ambele ipoteze, locatorul va răspunde numai dacă a fost înştiinţat în timp util de
ameninţarea evicţiunii (chemat în garanţie în procesul dintre locatar şi terţul evingător).
În caz contrar, poate dovedi că ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretenţiile
terţului ( exceptio mali processus ).

Când tulburarea de drept se produce împotriva locatarului, acesta poate să şi iasă din
proces, arătând cine este locatorul împotriva căruia pretenţia terţului (inclusiv acţiunea
posesorie) trebuie să fie îndreptată (instituţia procedurală de arătare a titularului
dreptului) şi care este obligat să-i apere folosinţa.

Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul personal al

locatorului însuşi. De exemplu, locatorul a închiriat o cameră pentru a fi locuită, iar restul
imobilului l-a închiriat unui meseriaş care îl tulbură pe locatar. În acest caz, locatorul
răspunde în virtutea obligaţiei sale de a se abţine de la orice fapt personal care ar duce la
tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.

Când folosinţa locatarului este tulburată printr-un fapt al unui colocatar, al unui vecin sau
al unui terţ oarecare, nu pe baza unui drept asupra lucrului sau a unui raport juridic cu
locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict civil), locatarul va avea
acţiune în despăgubire împotriva autorului faptei (răspundere delictuală), dar nu va avea
acţiune în garanţie contra locatorului. De exemplu, locatarul de la etaj lasă robinetul de
apă deschis şi astfel, prin plafon, apa pătrunde în apartamentul de la parter 9 sau robinetul
de gaze lăsat deschis provoacă o explozie.

152.3. Răspunderea pentru viciile lucrului. Locatorul este garant pentru viciile (defectele,
stricăciunile) ascunse ale lucrului, care îi împiedică întrebuinţarea (art. 1422 C.civ.), de
exemplu, existenţa de insecte, starea necorespunzătoare a coşurilor, infiltraţii de apă sau
alte defecte de construcţie. În practica judecătorească a fost stabilită răspunderea
locatorului, chiar dacă lucrul nu este cu desăvârşire impropriu folosinţei, dar viciile
ascunse micşorează atât de mult posibilitatea de folosinţă, încât se poate prezuma că, în
cunoştinţă de cauză, locatarul n-ar fi închiriat sau ar fi plătit un preţ mai redus (locatorul
nu răspunde însă pentru vicii care fac mai puţin comodă folosinţa). Gravitatea viciilor se
apreciază de instanţă.

Locatorul răspunde chiar dacă a fost de bună-credinţă la încheierea contractului (nu a

cunoscut viciile) şi indiferent dacă viciile existau în momentul încheierii contractului sau
provin din cauze ulterioare, deoarece obligaţia locatorului de a asigura folosinţa lucrului
este succesivă.

În cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor generale aplicabile contractelor

sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau rezilierea
contractului, cu daune-interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor [art. 1422 alin.
(2) C.civ.]. Daunele-interese se acordă chiar dacă locatorul n-a cunoscut viciile lucrului.

Totuşi, există deosebire între locatorul de bună-credinţă, care răspunde numai pentru
daunele ce au putut fi prevăzute la încheierea contractului (art. 1085 C.civ.), şi locatorul
de rea-credinţă, care răspunde şi pentru daunele imprevizibile.

Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore intervenite în timpul locaţiunii,
locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau rezilierea contractului, dar fără
daune-interese, potrivit regulilor generale ale răspunderii contractuale (art. 1082 C.civ.),
cauza străină nefiind imputabilă locatorului.

152.4. Modificarea obligaţiei de garanţie. Deoarece nu este reglementată prin norme

imperative, obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse poate fi
modificată prin convenţia dintre părţi; ea poate fi agravată (de exemplu, şi pentru vicii
care fac mai puţin comodă folosinţa) sau, dimpotrivă, limitată ori înlăturată.

Limitarea sau înlăturarea garanţiei produce efecte numai dacă locatorul este de bună-
credinţă (de exemplu, nu a cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datorează
faptelor sau actelor săvârşite de el – art. 1339 C.civ.). Pe de altă parte, considerăm că
înlăturarea obligaţiei de garanţie exonerează pe locator de plata daunelor-interese, dar nu-
l pune la adăpost de rezilierea, totală sau parţială, a contractului; în măsura în care
folosinţa nu poate fi asigurată, încasarea pentru viitor a chiriei ar fi lipsită de cauză.

Lucrările de reparaţii asupra unui imobil revin în exclusivitate proprietarului, când

degradările s–au produs ca urmare a unui caz de forţă majoră, ca de exemplu, a unui
seism (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 104/1981, în Culegere de decizii pe anul 1981, p.
84).
2

Dacă prin clauză contractuală, părţile au convenit ca unele lucrări de îmbunătăţire să fie
executate de chiriaş, cu decontare la finele contractului, el are dreptul la contravaloarea
acelor lucrări ce depăşesc înţelesul de „reparaţii locative” (C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 1058/1998, în C. Turianu, Practica juridică adnotată, Ed. Fundaţiei „România
de mâine”, Bucureşti, 1999, p. 133).
3

Pentru practica judiciară, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 272/1966, în J.N. nr.
6/1966, p. 170. Dacă imobilul se găseşte într–o stare avansată de uzură, care ar impune
dărâmarea şi apoi reconstruirea lui, locatorul nu este obligat în virtutea contractului, la
reconstruire.
4

Chiriaşul nu va fi însă îndreptăţit să–şi recupereze cheltuielile făcute fără acordul

proprietarului pentru lucrările de sporire a confortului, pe care proprietarul nu înţelege să
le reţină (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2570/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984,
p. 114).
5

Pentru detalii, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 205–242.

6

Trib. Jud. Bistriţa–Năsăud, decizia civilă nr. 550/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.
7

Şi într–o materie înrudită, aceea a contractului de leasing, legislaţia specială [O.G. nr.
51/1997, republicată (M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000)] prevede pentru utilizator
(titularul unui drept de folosinţă) dreptul de a exercita acţiunile posesorii.
8

La cererea asociaţiei locatarilor, a fost admisă acţiunea împotriva terţului tulburător

(restaurant cu orchestră), care a fost obligat la încetarea tulburării fonice a locatarilor
(Trib. jud. Constanţa, decizia nr. 109/1992, Dreptul nr. 5/1992, p. 89).
9

T.M.B., decizia civilă nr. 99/1990, Dreptul nr. 3/1992, p. 67.

Secţiunea a 2-a
Obligaţiile locatarului
Legea prevede în sarcina locatarului cinci obligaţii:

153. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei.

Conform art. 1429 C.civ., locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bun
proprietar (culpa fiind apreciată după tipul abstract al omului diligent şi prudent – culpa
levis in abstracto) şi numai la destinaţia determinată prin contract, iar în lipsă de
stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe (natura lucrului, destinaţia
sa anterioară etc.). De exemplu, o casă de locuit nu va putea fi folosită pentru exercitarea
comerţului sau pentru instalarea sediului unui partid politic 1 . Considerăm însă că o
profesiune liberală poate fi exercitată, cu condiţia de a nu se schimba destinaţia. În
practică, au intervenit uneori probleme în legătură cu folosirea în acest scop a unor
apartamente de bloc, prin opunerea asociaţiei locatarilor. Şi sub imperiul legii speciale
(Legea locuinţei nr. 114/1996) se impune obţinerea acordului asociaţiei de proprietari
pentru exercitarea unei profesii ce implică prezenţa publicului (de exemplu, notar, medic)
într-un apartament situat într-un bloc de locuinţe.

Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul – total sau parţial – potrivit destinaţiei sau
efectuează transformări neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului în starea
anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt însă permise lucrările de
mică însemnătate care nu schimbă destinaţia lucrului, de exemplu, instalarea telefonului
sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a gazelor sau a apei. Locatorul
are, în schimb, dreptul de a cere, la încetarea locaţiunii, repunerea lucrului în starea
iniţială, iar dacă nu o cere, locatarul are dreptul la despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse
lucrului.

Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţine

lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de folosinţă astfel cum a fost predat. De aici,
obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici (numite locative, de simplă întreţinere).
Reparaţiile – indiferent de natura lor (chiar dacă sunt locative) – nu cad în sarcina
locatarului, dacă au fost cauzate prin vechime sau forţă majoră (art. 1448 C.civ.) ori caz
fortuit şi, bineînţeles, din culpa locatorului, inclusiv viciile de construcţie. Sarcina probei
incumbă locatarului. Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, el va fi
obligat să facă reparaţiile pe cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative 2 . Tot astfel, dacă
întârzierea în efectuarea reparaţiilor locative provoacă stricăciuni mai importante,
locatarul este obligat să facă reparaţiile necesare.

Locatarul răspunde, de asemenea, de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele

familiei sale sau de sublocatari (art. 1434 C.civ.), prin „persoanele familiei” înţelegându-
se nu numai membrii propriu-zişi ai familiei, dar şi toate persoanele introduse de el în
imobil (prepuşi, persoanele tolerate, vizitatori etc.) 3 .
Dacă locatarul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar
numai la încetarea locaţiunii, căci inconvenientele lipsei de întreţinere (de exemplu,
zugrăveli) sunt suportate de locatar. Dacă însă neefectuarea reparaţiilor locative poate
provoca deteriorarea sau chiar pierirea lucrului dat în locaţiune, locatorul poate acţiona în
cursul locaţiunii, cerând efectuarea reparaţiilor în contul locatarului sau rezilierea
contractului, potrivit regulilor generale.

154. Obligaţia de plată a chiriei. Conform art. 1429 C.civ., locatarul trebuie să plătească
preţul locaţiunii la termenele stipulate. Dacă părţile nu au stabilit în contract scadenţa
obligaţiei de plată a chiriei, plata se va face la termenele determinate după natura bunului
sau obiceiul locului (de exemplu, în ziua Sf. Dumitru) 4 . În lipsă de stipulaţie contrară,
plata se face – conform regulilor generale – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar
nu portabilă). În caz de neexecutare, locatorul poate cere executarea silită sau rezilierea
contractului în privinţa locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de
imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.).

În practica judiciară se admite că, asemănător cumpărătorului, şi locatarul ameninţat cu

evicţiunea are dreptul de a suspenda plata preţului (chiriei) în cazul în care este ameninţat
de evicţiune.

Tot astfel, dacă chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat, locatorul
poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus). Dacă locatorul
a decedat, moştenitorii săi sunt îndreptăţiţi să ceară plata chiriei, în caz de refuz fiind
admisibilă acţiunea lor împotriva chiriaşului, pentru rezilierea contractului 5 .

155. Obligaţia de a restitui lucrul la încetarea locaţiunii. După încetarea locaţiunii,

locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care i-a fost predat, conform inventarului
făcut. Prin «inventar» trebuie să se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a
aflat lucrul la predare. În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în
bună stare. Prezumţia fiind relativă (iuris tantum), poate fi combătută de locatar prin
dovada contrară 6 .

Restituirea lucrului poate fi cerută de locator printr-o acţiune personală (ex contractu) sau
printr-o acţiune în revendicare (dacă are calitatea de proprietar).

Locatarul nu răspunde de pierirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei
majore sau a cazului fortuit. Dovada incumbă, potrivit regulilor generale, locatarului.
Evident, locatarul nu răspunde nici de uzura normală a lucrului.

Dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau plantaţii, ele devin prin accesiune
proprietatea locatorului. În lipsa rambursării cheltuielilor efectuate de locatar, locatorul
nu are dreptul la o majorare a chiriei determinată de sporirea confortului astfel realizat.

În orice caz, la încetarea contractului de locaţiune, raporturile dintre părţi – în lipsa

vreunei stipulaţii – urmează a fi soluţionate potrivit art. 494 C.civ., locatarul fiind
considerat un constructor de rea-credinţă, întrucât el este un detentor precar care ştia că
plantează/construieşte pe terenul altuia.

156. Răspunderea pentru incendiu 7 . Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea

primită mai face răspunzător pe locatarul unei clădiri de pagubele pricinuite de incendiu,
dacă nu va dovedi că incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră sau dintr-un defect
de construcţie ori prin comunicarea focului (fără greşeala sa) de la o casă vecină (art.
1435 C.civ.). S-a considerat că reglementarea cuprinsă în art. 1435 C.civ. reprezintă o
aplicare a dreptului comun în materie de dovadă, în sensul că locatarul nu poate fi
exonerat de răspundere decât dacă dovedeşte că distrugerea, totală sau parţială, a lucrului,
provine din caz fortuit sau forţă majoră.

Răspunderea locatarului culpabil se extinde la valoarea întregului prejudiciu cauzat

imobilului, iar nu doar limitat la partea de imobil închiriată efectiv de el. Dacă sunt mai
mulţi locatari culpabili, fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu
proporţional cu valoarea locativă a părţii din imobil pe care o ocupă. Deci răspunderea lor
– întrucât este contractuală, iar nu delictuală – va fi conjunctă, iar nu solidară. Pentru a fi
exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi – în afara împrejurărilor
prevăzute de art. 1435 C.civ. – că incendiul a izbucnit în partea ocupată de altul sau că n-
a putut izbucni în partea pe care o ocupă. Iar dacă se dovedeşte că incendiul a izbucnit
într-o parte comună a imobilului, care se găseşte în întreţinerea şi administrarea
locatorului, toţi locatarii vor fi exoneraţi de această răspundere, întrucât incendiul nu a
izbucnit în partea ocupată de ei.

Dacă locatorul-proprietar foloseşte şi el o parte din imobilul închiriat, problema suportării

pagubelor cauzate de incendiu este foarte controversată. Considerăm că faptul locuirii
proprietarului în imobil nu poate duce, în sine, la înlăturarea răspunderii locatarilor în
condiţiile art. 1435 C.civ. Astfel fiind, pentru a fi exoneraţi de răspundere, locatarii
trebuie să dovedească fie împrejurările prevăzute de art. 1435 C.civ., fie că incendiul a
izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în partea folosită de ei. În
lipsa unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suportă paguba în raport cu
valoarea locativă a părţii din imobil pe care o ocupă.

157. Obligaţia de a anunţa pe locator de orice încercare de uzurpare. Conform art. 1433
C.civ., locatarul mai este obligat de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor.

Prin uzurpare se înţelege orice încălcare provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau
posesiei lucrului dat în locaţiune.

Locatarul trebuie ca în termen util să-l înştiinţeze pe locator (verbal sau în scris, ori în
formă electronică) asupra oricărei încercări de uzurpare, astfel încât acesta să fie în
măsură să se apere.

Încălcarea acestei obligaţii dă dreptul locatorului să solicite despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat.
1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 186.

2

Trib. Bucureşti, decizia civilă nr. 556/1993, în Culegere de practică judiciară a

Tribunalului Bucureşti pe anii 1993–1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 33.
3

Pentru o discuţie de principiu, a se vedea I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul

relativităţii efectelor contractului. Răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 3/2002, p. 10–17.
4

În acest sens, a se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 153.

5

C.A. Galaţi, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi 1 iulie 1993–31
decembrie 1994, p. 86.
6

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 637/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 83.
7

A se vedea şi L. Mihai, Răspunderea locatarului pentru incendiu, în R.R.D. nr. 3/1984, p.

27–30.

Capitolul III
Contractul de sublocaţiune şi de cesiune a
contractului de locaţiune
158. Contractul de sublocaţiune. Codul civil nu priveşte locaţiunea ca pe un contract
încheiat intuitu personae. Ca urmare, drepturile părţilor contractante se pot transmite atât
prin acte inter vivos, cât şi prin acte juridice pentru cauză de moarte.
În acest sens, art. 1418 alin. (1) C.civ. prevede expres că locatarul are dreptul de a
subînchiria ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea
facultate nu i-a fost interzisă. Dacă părţile vor să transforme contractul într-unul intuitu
personae, este nevoie să insereze o clauză expresă, astfel cum prevede art. 1418 alin. (2)
C.civ.

În privinţa transmiterii drepturilor şi obligaţiilor părţilor pe cale succesorală, după

încetarea din viaţă a locatorului şi/sau a locatarului, aceasta rezultă indirect din
dispoziţiile art. 1440 C.civ., potrivit cărora locaţiunea nu se desfiinţează prin moartea
locatarului, nici prin aceea a locatorului.

Prin sublocaţiune se înţelege acel contract prin care locatarul, ca titular al unui drept de
folosinţă dobândit printr-un contract de locaţiune valabil, transmite acest drept unei terţe
persoane, numite sublocatar, în schimbul unei chirii.

Pentru a fi în prezenţa unui contract de sublocaţiune valabil, este necesar mai întâi ca în
contractul principal de locaţiune o atare subînchiriere să nu fi fost interzisă. Într-adevăr,
astfel cum am arătat, prin convenţie expresă, locatorul şi locatarul pot conveni în sensul
interzicerii sublocaţiunii. Articolul 1418 alin. (2) C.civ. prevede că sublocaţiunea şi
cesiunea contractului de locaţiune pot fi interzise în totul sau în parte; această interzicere
nu se presupune, ci trebuie să rezulte din stipulaţie specială. În literatura juridică, pe bună
dreptate, s-a recomandat interpretarea restrictivă a unei clauze care interzice
sublocaţiunea, în sensul că, dacă s-a interzis sublocaţiunea totală, este permisă cea
parţială, iar dacă interdicţia este imprecisă („nu se poate subînchiria”) ea se interpretează
în sensul unei sublocaţiuni totale, cea parţială fiind permisă. Validitatea sublocaţiunii
poate fi condiţionată (printr-o clauză din contractul principal de locaţiune) şi de
consimţământul locatorului la încheierea contractului de sublocaţiune. Acest
consimţământ poate fi dat în scris, dar şi verbal, ori să rezulte din acte sau fapte
concludente. În orice caz, refuzul locatorului de a consimţi la încheierea contractului de
sublocaţiune nu trebuie să fie motivat, dar nici să fie abuziv 1 .

Deşi legea nu prevede expres, se subînţelege că pentru încheierea valabilă a contractului

de sublocaţiune se mai cere ca acesta să nu conţină stipulaţii care să contravină condiţiilor
din contractul principal (de exemplu, casa de locuit să fie subînchiriată cu destinaţie de
local public sau atelier, ori autoturismul, pentru a fi folosit la curse de încercare).

Încheierea contractului de sublocaţiune cu încălcarea condiţiilor menţionate reprezintă, de

fapt, o neexecutare a contractului principal de către locatar, astfel încât pot interveni
sancţiunile specifice, ca rezilierea contractului principal de locaţiune (ceea ce poate avea
ca efect expulzarea sublocatarului) însoţită, după caz, de daune-interese, instanţa putând
acorda locatarului un termen pentru a executa condiţiile contractului, prin reluarea
lucrului sau a folosinţei potrivit destinaţiei.

Sublocaţiunea încheiată cu respectarea condiţiilor arătate este valabilă şi produce efecte

între părţi ca orice contract de locaţiune. În raport cu sublocatarul, locatarul principal are
rolul de locator: el este ţinut personal să-i procure folosinţa bunului, să întreţină şi să
repare bunul. Sublocatarul, la rândul său, trebuie să plătească chiria către locatarul
principal.

Întrucât locatorul principal nu este parte contractantă, sublocaţiunea nu produce efecte

faţă de el (fiind o res inter alios acta); drepturile şi obligaţiile dintre locator şi locatarul
principal rămân neatinse. Locatarul răspunde faţă de locator de degradările produse de
sublocatar 2 . Rezultă că locatorul şi sublocatarul n-au nici o acţiune contractuală directă
unul împotriva celuilalt 3 . Ei pot acţiona numai pe calea indirectă a acţiunii oblice (art.
974 C.civ.) sau, după caz, potrivit răspunderii civile delictuale.

159. Cesiunea contractului de locaţiune. În condiţiile în care poate interveni

sublocaţiunea este permisă şi cesiunea contractului de locaţiune de către locatar. Articolul
1418 C.civ. nu distinge, atunci când permite sublocaţiunea, cesionarea contractului.

Între cesiune şi sublocaţiune există aceeaşi diferenţă ca între vânzare (a dreptului de

folosinţă) şi locaţiune. Efectele cesiunii locaţiunii sunt aceleaşi ca ale oricărei cesiuni de
contract 4 . Pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea contractului de locaţiune trebuie să
fie notificată locatorului sau acceptată de el printr-un act autentic, în condiţiile art. 1393
C.civ. 5 Cesionarul devine creditorul folosinţei bunului direct faţă de locator; de la cedent,
el nu mai poate pretinde nimic, în afară de garanţia datorată de cedentul unei creanţe (art.
1397 şi art. 1398 C.civ.). Cesionarul dobândeşte calitatea de locatar. În stadiul actual al
legislaţiei ce formează dreptul comun, cesiunea de datorie între vii nefiind permisă, se
consideră că obiectul cesiunii îl formează nu contractul de locaţiune în întregul său, ci
numai drepturile locatarului, chiar dacă părţile s-au conformat obligaţiei de notificare a
cesiunii sau ea a fost acceptată de locator 6 . De aceea, în cazul neexecutării contractului
de către locator, cesionarul are acţiune directă împotriva acestuia.

Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul în care dreptul de folosinţă se transmite în schimbul

unui alt drept de folosinţă (dublă cesiune). Astfel, fiecare copermutant (cedent) rămâne
obligat faţă de locatorul iniţial, dacă acesta nu a consimţit la liberarea debitorului
(delegaţie perfectă). Aşa cum în cazul contractului de schimb se aplică regulile vânzării
(în completarea regulilor prevăzute pentru contractul de schimb), în cazul schimbului de
drepturi de folosinţă se aplică regulile cesiunii locaţiunii.

De menţionat că legislaţia mai recentă, specială pentru contractele de închiriere a

locuinţelor, prevede liberarea chiriaşilor faţă de locatorii iniţiali de îndată ce schimbul de
locuinţe a fost aprobat de proprietar 7 . Credem că de lege ferenda cesiunea contractului
de locaţiune, ca şi schimbul de folosinţă ar trebui să libereze pe locatarul iniţial (cedent),
mai ales dacă operaţiunea a fost acceptată de către locator.

Fr. Deak, op. cit., p. 191.

2
Incendierea imobilului de către subchiriaş nu are, în raport cu locatarul principal,
valoarea unui caz fortuit şi, ca atare, nu–l apără de răspunderea ce decurge pentru el din
obligaţiile contractuale (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 853/1973, în R.R.D. nr.
10/1974, p. 58).
3

În dreptul italian, locatorul căruia nu i s–a plătit chiria de către locatar are acţiune directă
împotriva sublocatarului (art. 1595 C.civ.).
4

Pentru detalii, a se vedea L. Aynès, La cession de contrat et les opérations juridiques à

trois personnes, Economica, Paris, 1984.
5

Într–o decizie jurisprudenţială s–a reţinut că, întrucât înscrisul prin care locatarii unei
suprafeţe de teren cedaseră drepturile lor către familia pârâţilor, nu a fost înscris în cartea
funciară, cesiunea fiind făcută fără ştirea proprietarilor, cumpărătorul dreptului de
proprietate este în drept să ceară evacuarea cesionarilor. A se vedea C.A. Bucureşti,
secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3240/1999, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 58; Culegere ... 1999, supra cit., p. 59.
6

Fr. Deak, op. cit., p. 193, 194.

7

Articolul 33 din Legea locuinţei nr. 114/1996.

Capitolul IV
Încetarea locaţiunii
160. Consideraţii generale privind cauzele de încetare a contractului de locaţiune. Ca
orice convenţie, născută mutuus consensus, locaţiunea poate lua sfârşit în cel mai natural
mod, şi anume prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus dissensus), având ca efect
rezilierea contractului.

În afară de această modalitate, contractul de locaţiune încetează, tot pe cale

convenţională, prin expirarea termenului.
Există şi moduri de încetare care intervin în afara acordului celor două părţi. Vom analiza
în cele ce urmează: denunţarea unilaterală a contractului; expirarea termenului; rezilierea
contractului pentru neexecutare; pierirea lucrului; desfiinţarea (desfacerea) titlului
locatorului; consecinţele înstrăinării, prin acte între vii cu titlu particular, a lucrului dat în
locaţiune.

Astfel cum am precizat anterior, potrivit art. 1440 C.civ., în principiu, moartea locatorului
sau a locatarului nu reprezintă, în lipsa vreunei stipulaţii exprese în sens contrar, cauză de
încetare a locaţiunii.

161. Denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune. Codul civil prevede, în art. 1436
alin. (2), pentru ipoteza contractelor în care termenul nu a fost determinat, posibilitatea
încetării raporturilor de locaţiune pe calea denunţării unilaterale de către oricare dintre
părţi, cu condiţia respectării concediului.

Prin „concediu” (termen de preaviz) se înţelege intervalul de timp dintre manifestarea

voinţei de a desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma
denunţării. Acest termen de preaviz poate fi stabilit prin convenţia dintre părţi, iar în
lipsă, se stabileşte în funcţie de natura lucrului şi după obiceiul locului (art. 1443 C.civ.)
şi are drept scop ca cealaltă parte să găsească un locatar (dacă preavizul a fost dat de
locatar) sau un lucru similar pe care să-l ia în locaţiune (dacă preavizul a fost dat de
locator).

Ca natură juridică, concediul este un act unilateral de voinţă, a cărui eficacitate nu

depinde de acceptarea de către partea concediată, care trebuie să suporte desfacerea
contractului, fără a fi nevoie de vreo justificare.

Deşi legea nu prevede vreo formă specială pentru denunţare, din punct de vedere practic,
probator, aceasta trebuie să fie făcută în scris, iar dacă partea concediată refuză să dea o
dovadă de primire, se face prin intermediul executorilor judecătoreşti. În practica
judecătorească s-a decis că acţiunea de chemare în judecată pentru evacuare constituie
manifestarea neechivocă a voinţei de denunţare a contractului, termenul de preaviz fiind
acoperit de timpul necesar soluţionării litigiului 1 .

Contractul se consideră reziliat din ziua următoare expirării termenului de preaviz.

162. Încetarea contractului de locaţiune prin expirarea termenului. În legătură cu această

cauză de încetare, trebuie să distingem după cum părţile au determinat prin convenţia lor
termenul locaţiunii sau, chiar dacă nu au făcut acest lucru, legea însăşi fixează durata
locaţiunii.

Astfel, potrivit art. 1436 alin. (1) C.civ., locaţiunea făcută pentru un timp determinat
încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să mai fie nevoie de o prealabilă
înştiinţare. Aşadar, prin simpla trecere a termenului, locaţiunea încetează de drept.
Articolul 1450 C.civ. stabileşte că în cazul închirierii mobilierului, chiar dacă părţile nu
au determinat durata locaţiunii, se prezumă că este făcută pentru durata obişnuită a
închirierii apartamentelor, după obiceiul locului.

163. Tacita relocaţiune (reconducţiune). Este posibil ca după expirarea termenului

contractual, locatarul să continue să folosească bunul, fără a fi împiedicat de locator.
Pentru această ipoteză, Codul civil reglementează instituţia tacitei relocaţiuni, în art.
1437, respectiv art. 1452: după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune,
dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesiune, atunci se consideră locaţiunea ca
reînnoită, efectele ei însă sunt reglementate de dispoziţiile articolului privind locaţiunea
fără termen 2 .

Tacita reconducţiune fiind întemeiată pe o voinţă reciprocă şi tacită a ambelor părţi de a

continua contractul, o asemenea voinţă nu se mai poate presupune când una dintre ele a
cerut rezilierea contractului şi când pe tot timpul pentru care se pretinde că a fost tacită
reconducţiune, părţile au fost în proces de reziliere a acelui contract 3 .

Întrucât tacita relocaţiune valorează un nou contract de locaţiune, trebuie să fie

îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru încheierea contractului, de exemplu,
capacitatea părţilor contractante. Dacă pentru încheierea contractului, legea specială a
prevăzut anumite condiţii (de pildă, organizarea unei licitaţii), la expirarea termenului,
contractul nu se poate reînnoi tacit, cu eludarea obligaţiei pentru locator de a organiza
licitaţie 4 .

În caz de pluralitate de părţi, reînnoirea tacită poate opera numai cu consimţământul tacit
al tuturor părţilor. De exemplu, dacă unul dintre locatori a anunţat con-cediul sau unul
dintre locatarii care au încheiat contractul ori unul dintre moştenitorii unicului locatar nu
a continuat folosinţa lucrului, tacita relocaţiune nu poate opera 5 .

Articolul 1438 C.civ. prevede că tacita relocaţiune – dacă n-a fost exclusă printr-o clauză
contractuală expresă – poate fi împiedicată de locator numai prin anunţarea concediului,
expresie a manifestării voinţei de a nu reînnoi contractul desfăcut prin efectul expirării
termenului.

Concediul trebuie să fie anunţat anterior împlinirii termenului prevăzut în contract, dar
fără a fi aplicabile regulile preavizului (o anumită durată, rezonabilă), căci fiecare dintre
părţi cunoştea perioada pentru care contractul s-a încheiat şi putea să-şi găsească un alt
contractant din timp. Dacă s-a anunţat concediul, locatarul nu poate opune tacita
relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească lucrul închiriat.

Contractul reînnoit prin tacita relocaţiune va produce aceleaşi efecte ca şi contractul

iniţial (inclusiv cu acelaşi cuantum al chiriei), dar se va considera încheiat fără termen. În
literatura juridică s-a subliniat însă că noua locaţiune ia naştere, în lipsă de stipulaţie
expresă contrară, fără garanţiile din contractul iniţial, întrucât garanţiile trebuie prevăzute
expres şi nu pot fi prelungite peste termenul stipulat 6 .
164. Rezilierea contractului de locaţiune pentru neexecutare. Fiind un contract
sinalagmatic cu executare succesivă, şi locaţiunii îi sunt aplicabile regulile generale
privind rezilierea în caz de neexecutare a obligaţiilor. Astfel, în lipsa unui pact comisoriu
expres, rezilierea va fi judiciară, instanţa putând acorda un termen de graţie pârâtului
pentru executarea obligaţiilor.

Dar Codul civil reglementează şi în mod special această formă de încetare, atunci când
prevede, în art. 1439 alin. (2): „În cazul când una dintre părţi nu îndeplineşte îndatoririle
sale principale 7 , cealaltă parte poate cere desfiinţarea contractului”. Iar potrivit art. 1453
C.civ., dacă contractul de închiriere se desfiinţează din culpa chiriaşului, acesta este dator
a plăti chiria pe tot timpul necesar pentru o nouă închiriere şi daunele ce ar fi produse de
întrebuinţarea necorespunzătoare a lucrului închiriat.

165. Pierirea lucrului închiriat. Conform art. 1423 teza I C.civ., dacă în timpul locaţiunii
bunul se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul este de drept desfăcut. În mod
asemănător, art. 1439 alin. (1) C.civ. prevede că în cazul pieirii totale a lucrului sau când
acesta a devenit inapt pentru întrebuinţare potrivit destinaţiei, contractul de locaţiune se
desfiinţează.

Faţă de caracterul translativ de folosinţă al acestui contract, este firesc ca el să înceteze

din momentul în care, prin pierirea totală a bunului, locatorul nu mai este în măsură a
asigura locatarului folosinţa lucrului. Pe de altă parte, el nici nu poate fi obligat la
reconstruirea, refacerea sau înlocuirea bunului. Astfel cum s-a subliniat în doctrină, prin
„pierire” se înţelege nu numai distrugerea materială a lucrului, ci şi orice imposibilitate
de folosire a acestuia (de exemplu, rechiziţionarea, exproprierea sau confiscarea) 8 .

Contractul este desfăcut indiferent dacă pierirea lucrului a fost fortuită sau se datorează
culpei, căci locaţiunea nu poate fi concepută fără un obiect asupra căruia să se exercite.
Dar dacă pierirea s-a produs din culpă, partea vinovată va fi obligată să plătească daune-
interese; dacă pierirea s-a produs fortuit nu se plătesc daune-interese, aplicându-se, în
acest din urmă caz, teoria riscului contractului.

Dacă lucrul a pierit numai în parte, contractul nu este de drept desfiinţat, ci locatarul are
alegerea între a cere o diminuare a chiriei sau chiar rezilierea, dacă partea pierită din
lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că fără acea parte locatarul n-ar fi
consimţit – iniţial – la încheierea contractului. Fiind o problemă de fapt, instanţa învestită
cu o atare cerere de reziliere (şi în cazul opunerii locatorului) va putea administra orice
mijloace de probă pentru a determina importanţa pe care partea pierită din bun a avut-o
pentru locatar cu ocazia contractării. Problema daunelor-interese se rezolvă la fel ca şi în
cazul pieirii totale, adică după cum pierirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia din părţi
9
.

166. Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului. În baza principiului resoluto iure

dantis, resolvitur ius accipientis, dacă titlul în baza căruia locatorul consimţise la
locaţiune se desfiinţează sau se desface, va înceta şi contractul de locaţiune. De pildă,
dacă titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau dacă el a fost evins printr-o
acţiune în revendicare, nu mai poate asigura locatarului folosinţa bunului, ceea ce
conduce la încetarea contractului de locaţiune.

Legea prevede şi câteva excepţii de la această regulă. Menţionăm câteva asemenea

excepţii.

Astfel, contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp de cel mult
5 ani, în limitele unui act de administrare, chiar dacă uzufructul ar fi încetat (art. 534
combinat cu art. 1268 C.civ.).

În al doilea rând, rămân valabile contractele de locaţiune încheiate de terţul dobânditor al

imobilului ipotecat, chiar dacă a fost evins, cu condiţia să fi fost încheiate cu bună-
credinţă şi să aibă dată certă 10 anterioară înscrierii comanda-mentului (art. 498 şi art. 519
C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000).

În practica judecătorească şi literatura de specialitate se mai admite o derogare importantă

de la regula încetării contractului de locaţiune ca urmare a desfiinţării titlului locatorului.
Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (moştenitorului) aparent, potrivit căreia
contractul de locaţiune (închiriere) încheiat de proprietarul aparent cu un locatar de bună-
credinţă îşi păstrează efectele ca şi un contract ce ar fi fost încheiat cu proprietarul real 11 .

167. Înstrăinarea lucrului (imobilului) închiriat prin acte între vii. Conform art. 1441
C.civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul – chiar dacă nu s-a
obligat în acest sens – este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu
condiţia să fi fost încheiată prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată,
dar cu dată certă, afară de cazul când desfacerea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în
însuşi contractul de locaţiune 12 .

Ca atare, în principiu, înstrăinarea lucrului dat în locaţiune nu atrage încetarea

contractului în curs de executare, cu respectarea următoarelor condiţii: locatorul şi
locatarul să nu fi convenit încetarea contractului odată cu înstrăinarea bunului; locaţiunea
să fie consemnată într-un înscris autentic sau într-un înscris sub semnătură privată, a cărui
dată certă să fie anterioară contractului de înstrăinare. S-a susţinut că dispoziţia art. 1441
C.civ. ar fi neconstituţională, în măsura în care îl protejează pe locatar numai în cazul
vânzării lucrului de către locator, iar nu şi în ipoteza în care locatorul ar fi fost evins de
către un terţ. Curtea Constituţională 13 a respins excepţia, reţinând că nu este de
competenţa sa să extindă aplicarea textului din Codul civil şi pentru protecţia altor
categorii de locatari, menţionând totodată că în toate cazurile de încetare a locaţiunii prin
înstrăinarea lucrului, locatorul poate fi obligat, conform art. 1442 C.civ., la daune-
interese.

Dacă obiectul locaţiunii a fost un bun imobil închiriat pe o perioadă mai mare de 3 ani,
potrivit legii speciale în materia publicităţii imobiliare [art. 21 pct. C lit. c) din Legea nr.
7/1996], opozabilitatea fată de terţi se asigură prin înscrierea contractului de locaţiune în
cartea funciară.
Nerespectarea cerinţei înscrierii în cartea funciară a contractului de locaţiune cu dată
certă nu conduce automat la încetarea contractului din cauza vânzării, ci el continuă să fie
opozabil dobânditorului în condiţiile dreptului comun, adică cel puţin timp de 3 ani de la
data la care cumpărătorul şi-a înscris dreptul dobândit în cartea funciară.

Rezultă că vânzarea este o cauză de încetare a locaţiunii numai dacă: contractul de

locaţiune s-a încheiat verbal ori prin înscris sub semnătură privată fără dată certă; părţile
au convenit de la început în sensul încetării contractului la data înstrăinării.

Din modul în care Codul civil a reglementat această problemă, rezultă că protecţia
locatarului a fost preocuparea principală.

Astfel, potrivit art. 1442 C.civ., chiar dacă în contractul de locaţiune s-a inserat clauza
încetării contractului din cauza vânzării, locatarul are dreptul de a cere dezdăunări de la
locator (atât pentru compensarea neajunsurilor cauzate de încetarea contractului, cât şi
pentru valoarea investiţiilor făcute de acesta). Până la plata daunelor-interese, locatarul
are un drept de retenţie, cât timp nu va fi despăgubit de locator sau eventual de
cumpărător (art. 1444 C.civ.), acesta din urmă având însă acţiune în regres împotriva
locatorului.

Apoi, chiar şi în ipotezele în care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1441 C.civ., locaţiunea
nefiind opozabilă cumpărătorului, acesta nu poate cere direct evacuarea locatarului pentru
lipsă de titlu (desfacerea contractului nu operează de drept), ci trebuie mai întâi să-i
anunţe concediul, cu respectarea termenului de preaviz, în condiţiile denunţării
unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat.

Desigur că nimic nu se opune ca după ce a dobândit bunul, cumpărătorul să se înţeleagă

cu locatarul în sensul continuării raporturilor de locaţiune (chiar dacă nu ar fi îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 1441 C.civ.).

Mai mult chiar, locatarul, în toate cazurile, trebuie să respecte contractul (chiar dacă nu
are dată certă şi nu este înscris) dacă cumpărătorul cere, căci facultatea de a invoca
inopozabilitatea contractului fără dată certă şi neînscris este numai a cumpărătorului (cu
excepţia cazului când s-a prevăzut în contractul de locaţiune desfacerea lui în caz de
vânzare, de drept sau la cererea locatarului).

Deşi Codul civil se referă, în reglementarea acestei probleme, numai la înstrăinarea

bunului închiriat prin vânzare, considerăm că regulile amintite la efectele şi
opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de cumpărător (inclusiv adjudecatar) sunt
aplicabile şi în alte cazuri de înstrăinare sau constituire de drepturi reale prin acte între
vii, cu titlu particular, fie că sunt cu titlu oneros (schimb, contract de întreţinere, de
constituire de uzufruct etc.), fie că sunt cu titlu gratuit (donaţie) 14 .

1
A se vedea, de pildă, Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2628/1987, în Culegere de decizii
pe anul 1987, p. 85.
2

În mod similar este reglementată tacita relocaţiune şi în alte legislaţii, de pildă, în Italia
(art. 1597 C.civ.).
3

C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 37/1894, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 3,
p. 607; C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr. 2339/1999, în Culegere de
practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, supra cit., p. 59.
4

C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 770/1997, Dreptul nr. 11/1997, p. 116. Cu privire la
natura juridică a contractelor de locaţiune dintre comercianţi, a se vedea şi: F. Gârbaci,
Caracterul civil al contractului de locaţiune imobiliară încheiat între comercianţi, Dreptul
nr. 8/1997, p. 34; I. Deleanu, Natura juridică a contractului de locaţiune încheiat între
două societăţi comerciale, precum şi a acţiunilor care derivă dintr–un asemenea contract,
Dreptul nr. 7/1994, p. 37.
5

Fr. Deak, op. cit., p. 198.

6

D. Chirică, op. cit., p. 186.

7

A se vedea: supra nr. 153–157; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,

Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 74–77.
8

Fr. Deak, op. cit., p. 199; E. Safta–Romano, op. cit., p. 23.

9

Chiar dacă pieirea parţială s–a produs după prelungirea, prin tacită relocaţiune a
contractului, locatarul are dreptul la o reducere a chiriei începând cu data producerii
evenimentului de forţă majoră (inundaţie) (Trib. Suprem, decizia civilă, nr. 3142/1979, în
R.R.D. nr. 10/1980, p. 73).
10

Data calendaristică de la care existenţa unui înscris sub semnătură privată nu mai poate fi
contestată de către terţii cărora acel înscris li se opune. Articolul 1182 C.civ. prevede că
data unui înscris sub semnătură privată devine certă din: ziua înfăţişării înscrisului la o
instituţie publică; ziua înregistrării într–un registru public anume destinat; ziua morţii
aceluia sau unuia din cei care l–au semnat; ziua menţionării înscrisului sub semnătură
privată (chiar în formă prescurtată) într–un document oficial întocmit de un funcţionar
public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Pentru referiri la comentariile doctrinei
franceze contemporane, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 314.
11

A se vedea I. Deleanu, Aparenţa, în P.R. nr. 2/2002, p. 72.

12

Principiul nu este o inovaţie a legiuitorului român; încă în dreptul feudal german

funcţiona, fiind cunoscut prin adagiul Kauf bricht nicht Miete (vânzarea nu afectează
închirierea).
13

C.C., Decizia nr. 549 din 16 decembrie 2004 (M. Of. nr. 77 din 24 ianuarie 2005).
14

În acest sens, a se vedea Trib. Bucureşti, decizia nr. 1945/1996, în Culegere de practică
judiciară a Tribunalului municipiului Bucureşti pe anii 1993–1997, Ed. All, 1997, p. 26,
27.

Capitolul V
Natura juridică a drepturilor locatarului
168. Asupra problemei dacă locatarul are un drept real sau doar un drept personal (de
creanţă) decurgând din contractul de locaţiune, s-a iscat o controversă în doctrină şi în
jurisprudenţă. Chestiunea nu este nouă: încă în dreptul roman, ea a fost obiect de
divergenţe, întrucât locaţiunile obişnuite erau izvoare de drepturi personale şi nu erau
opozabile avânzilor-cauză (subdobânditori cu titlu particular), în timp ce locaţiunile de
mai lungă durată erau asimilate vânzărilor.

În dreptul modern, dominantă este opinia că locatarul are asupra lucrului închiriat doar un
drept de creanţă, întrucât locaţiunea nu este un contract translativ sau constitutiv de
drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaţionale. În acest sens, art. 1420
pct. 3 C.civ., prevede printre obligaţiile locatorului, pe aceea de „a face ca locatarul să se
poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locaţiunii”. Or, dacă obligaţia locatorului este de
a-i asigura folosinţa, rezultă că dreptul corelativ nu poate fi decât de aceeaşi natură,
personală 1 .

În literatura de specialitate s-a susţinut însă şi opinia contrară, în sensul că dreptul de

folosinţă al locatarului ar fi un drept real, în principal pentru următoarele motive:

a) împotriva tulburărilor de fapt, locatarul se poate apăra prin acţiunea posesorie;

b) locatarul ar avea un drept de urmărire (de suită), în cazul în care, potrivit art. 1441
C.civ., contractul este opozabil terţului dobânditor sau creditorilor locatorului care au
înscris comandamentul după încheierea contractului de locaţiune (art. 519 C.proc.civ.) şi
un drept de preferinţă, ceea ce rezultă din opozabilitatea contractului faţă de locatarii
ulteriori ai aceluiaşi bun (chiar dacă aceştia ar fi obţinut anterior detenţia bunului);

c) dacă termenul locaţiunii depăşeşte 3 ani, contractul este supus publicităţii.

Iar aceste trei efecte sunt specifice, caracteristice drepturilor reale.

În realitate, dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de creanţă, iar argumentele

invocate în favoarea caracterului real al dreptului nu sunt hotărâtoare pentru următoarele
considerente:

a) acţiunile posesorii pot fi intentate nu numai atunci când deţinerea lucrului se exercită
animus sibi habendi, dar şi de către detentorul precar;

b) opozabilitatea contractului faţă de dobânditor şi faţă de creditorii urmăritori este o

simplă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 973
C.civ. De altfel, dacă dreptul de folosinţă locativă ar fi un drept real, nu ar fi fost necesare
texte speciale care să consacre excepţia. Pe de altă parte, art. 1441 C.civ. consacră nu o
simplă opozabilitate a dreptului de folosinţă a locatarului; în lumina textului, de la data
cumpărării, contractul de locaţiune produce efecte faţă de cumpărător ca şi cum ar fi fost
parte contractantă, inclusiv cu privire la obligaţiile locatarului faţă de el.

În ceea ce priveşte opozabilitatea contractului faţă de locatarii ulteriori, problema este

controversată, dar totodată, şi independentă de soluţia adoptată în privinţa naturii
dreptului locatarului.

Astfel, în concursul dintre doi locatari ai aceluiaşi bun, unii autori acordă preferinţă
locatarului care a intrat mai întâi în folosinţa lui, chiar dacă are un titlu cu dată ulterioară
(teoria „primului ocupant”).

Împărtăşim soluţia contrară, potrivit căreia în conflictul dintre doi locatari urmează a se
aplica regulile opozabilităţii actelor juridice: contractul cu dată certă sau cu dată certă
anterioară este opozabil locatarului care are un contract fără dată certă sau cu dată certă
ulterioară (şi chiar înscris). Locaţiunea de peste trei ani este opozabilă locatarului ulterior,
iar după expirarea acestui termen, numai dacă contractul a fost înscris. Într-adevăr, dacă
contractul cu dată certă anterioară este opozabil dobânditorului de drepturi reale (art.
1441 C.civ.), cu atât mai mult trebuie să fie opozabil faţă de locatarul ulterior, care are
numai un simplu drept de folosinţă. Iar teoria „primului ocupant” poate fi invocată numai
în lipsă de orice alte criterii, în concursul dintre doi locatari cu contracte fără dată certă
(şi deci inopozabile) 2 .

c) deoarece dreptul este opozabil faţă de terţi, locaţiunea este supusă publicităţii
imobiliare dacă depăşeşte 3 ani. Menţionăm că, dacă dreptul ar fi real, publicitatea s-ar
impune indiferent de durată.

d) în sfârşit, drepturile reale, ca drepturi absolute, sunt limitativ enumerate de lege, iar
dreptul de folosinţă locativă nu a fost reţinut de legiuitor printre aceste drepturi.

Rezultă că dreptul de folosinţă al locatarului nu este un drept real (ius in re), ci un drept
de creanţă, care se realizează prin intermediul locatorului, deşi se exercită asupra unui
lucru, presupunând un contact material cu un lucru (ius ad rem). Dar spre deosebire de
alte asemenea drepturi de creanţă (de exemplu, drepturile comodatarului), dreptul de
folosinţă al locatarului prezintă unele aspecte particulare, mai ales sub raportul
opozabilităţii, fapt pentru care se încadrează în categoria obligaţiilor opozabile terţilor
(obligaţii in rem scriptae).

Fiind un drept de creanţă, are caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil),
temporar (nu poate fi perpetuu), este susceptibil de gaj (nu de ipotecă), poate fi transmis
între vii, potrivit regulilor de la cesiunea de creanţă, iar mortis causa, ca şi celelalte
drepturi de creanţă.

A se vedea J. Derrupe, La nature juridique du droit du preneur à bail et la distinction des

droits réels et des droits de créance, th., Toulouse, 1952.
2

A se vedea şi R. Popescu, op. cit., p. 366.

Titlul V
Contractul de închiriere a locuinţei
Capitolul I
Reguli comune aplicabile închirierilor de
locuinţe
169. Consideraţii introductive. Reglementare legală. Necesităţile sociale au impus
legiuitorilor, încă din primele decenii ale secolului XX, reglementarea specială a
problemei închirierilor de locuinţe, mai ales în marile oraşe, unde industrializarea a dus la
o aglomerare ce putea genera tensiuni sociale. Distrugerile provocate de cel de-al doilea
război mondial au amplificat pericolul, de unde şi edictarea, în majoritatea statelor
europene, a unei legislaţii de protecţie.

De pildă, în Germania au apărut ordonanţe de protecţie a chiriaşilor, legea chiriilor, legea

protecţiei chiriaşilor şi legea pentru acoperirea penuriei de locuinţe, care în ansamblu au
condus la transformarea dreptului închirierilor din Codul civil (BGB) într-un drept social
al închirierilor.

În Spania, criza de locuinţe a devenit acută după războiul civil din anii 1936-1939, astfel
că s-au adoptat legi speciale, derogatorii de la Codul civil, mai ales în privinţa prelungirii
obligatorii a contractelor de închiriere a locuinţelor, printr-o lege din anul 1964. În
prezent este în vigoare Legea nr. 24/1994 privind închirierile urbane 1 .

Şi în Franţa există o legislaţie specială în materie de închiriere de locuinţe. Este vorba, în

principal, despre Legea nr. 48-1360 din 1 septembrie 1948, cu modificările ulterioare 2 .

De altfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 prevede, în

art. 25, că dreptul la un nivel de trai corespunzător cuprinde, între altele, şi dreptul la
locuinţă.

În ţara noastră, Constituţia prevede, în art. 47, obligaţia statului de a lua măsuri de
protecţie socială pentru asigurarea unui nivel de trai decent. În aplicarea textului
constituţional şi a instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, s-a
adoptat şi o legislaţie specială.

Astfel, în prezent este în vigoare Legea locuinţei nr. 114/1996 3 , care a abrogat vechea
reglementare specială cuprinsă în Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ
şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Pentru aspectele nereglementate
în legea specială se vor aplica dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune. În
acest sens, art. 72 din Legea nr. 114/1996 prevede expres că: „Dispoziţiile prezentei legi
privind închirierea locuinţelor se completează cu dispoziţiile Codului civil privind
contractul de locaţiune”.
Tot dreptul comun al locaţiunii va fi aplicabil, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare 4 ,
şi închirierii altor spaţii decât cele destinate asigurării nevoilor de locuit.

Legea conţine atât dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor de închiriere ce intră
în domeniul său de reglementare, cât şi unele reguli speciale, pentru închirierea unor
categorii de locuinţe, ca cele sociale, de serviciu, de intervenţie, de necesitate şi de
protocol.

170. Încheierea contractului. Noţiune, caractere juridice, formă şi conţinut. Potrivit Legii
nr. 114/1996, modificată (art. 21), pentru a ocupa locuinţa, chiriaşul trebuie mai întâi să
încheie un contract de închiriere.

Înţelegem prin contract de închiriere acea convenţie prin care o persoană, numită
locator, transmite celeilalte părţi, numite chiriaş, folosinţa temporară a unei locuinţe
(sau părţi de locuinţă) în schimbul unui preţ, exprimat de regulă într-o sumă de bani,
numită chirie.

Rezultă din această definiţie care sunt caracterele juridice ale contractului de închiriere:
contract sinalagmatic, translativ de folosinţă, cu titlu oneros, comutativ, cu executare
succesivă.

Locatorul este cel mai adesea chiar proprietarul locuinţei. Acesta poate încheia contractul
personal sau prin mandatar. Dar întrucât închirierea nu este translativă de proprietate,
considerăm că şi o altă persoană decât proprietarul poate încheia valabil contractul, cum
ar fi uzufructuarul sau persoana (juridică) care are un drept de administrare a imobilului 5 .
Pentru închirierea spaţiilor aflate în proprietatea comună a proprietarilor unui
condominium, în calitate de locator apare asociaţia de proprietari, contractul fiind semnat
de preşedinte, pe baza hotărârii adunării generale a proprietarilor, cu acordul
proprietarilor direct afectaţi 6 .

Chiriaş (locatar) este persoana care încheie contractul în vederea dobândirii dreptului de
folosinţă 7 . Dar şi alte persoane prevăzute în contract dobândesc drepturi locative,
derivate din cele ale titularului de contract. În plus, legea prevede, în anumite cazuri, în
favoarea acestor persoane (de regulă, membri ai familiei titularului) dreptul de a continua
raporturile de locaţiune şi în lipsa titularului.

Forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de închiriere a locuinţei este cea scrisă,
fiind impusă apoi cerinţa înregistrării la organele fiscale teritoriale, în vederea
impozitării. Considerăm că închirierea locuinţelor nu este un contract solemn, iar forma
scrisă este cerută numai ad probationem 8 .

Din preocuparea de a asigura protecţia părţii contractuale mai slabe, legiuitorul a

reglementat în Legea locuinţei câteva elemente considerate esenţiale pentru definirea
conţinutului contractului de închiriere. În acest sens, art. 21 din Legea nr. 114/1996
prevede că înscrisul constatator al contractului trebuie să cuprindă: adresa locuinţei care
formează obiectul închirierii; suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate sau în
comun; suprafaţa curţilor şi a grădinilor; valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a
acesteia, precum şi modul de plată; suma plătită în avans în contul chiriei; locul şi
condiţiile în care se realizează primirea şi restituirea cheilor; obligaţiile părţilor privind
folosirea şi întreţinerea spaţiilor care fac obiectul contractului; inventarul obiectelor şi al
dotărilor aferente; data intrării în vigoare şi durata; condiţiile privind folosinţa exclusivă
şi în comun a părţilor aflate în coproprietate; persoanele care vor locui împreună cu
titularul contractului; alte clauze convenite între părţi.

171. Condiţiile de validitate. Potrivit dreptului comun, contractul de închiriere trebuie să

întrunească condiţiile de validitate a oricărei convenţii: consimţământul, capacitatea,
obiectul, cauza. Întrucât nu prezintă aspecte derogatorii de la contractul de locaţiune de
drept comun, trimitem la consideraţiile acolo făcute.

Vom face totuşi unele precizări privind obiectul acestui contract. Pentru că este un
contract sinalagmatic, contractul de închiriere are un obiect derivat dublu: locuinţa
închiriată şi chiria.

171.1. Potrivit definiţiei legale [art. 2 lit. a), art. 21 lit. b) şi c) din Legea nr. 114/1996],
locuinţa reprezintă o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu
dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei
persoane sau familii, inclusiv curtea şi grădina aferente. Per a contrario, nu se vor aplica
dispoziţiile de protecţie ale legislaţiei speciale, nefiind întrunite criteriile raţiunii legii
(asigurarea nevoilor de locuit), în cazul închirierii caselor de vacanţă, a spaţiilor cu altă
destinaţie decât cea de locuinţă, a garajelor.

171.2. În privinţa chiriei ce se va aplica contractelor ce intră sub incidenţa ei, Legea
locuinţei conţine unele reglementări. Astfel cum am arătat, cuantumul chiriei lunare, ca şi
regulile de modificare a acesteia, modul de plată trebuie precizate chiar în cuprinsul
contractului.

Cu privire la determinarea chiriei, Legea nr. 114/1996 prevede în art. 31: „Chiria
practicată pentru locuinţe va acoperi cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii,
impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata
normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între
părţi”. Acest text, destul de imprecis, poate fi interpretat în sensul că dă expresie libertăţii
de voinţă a părţilor contractante cu privire la cuantumul chiriei 9 .

Cu toate acestea, prin norme speciale se aduc restrângeri acestui principiu, atât în privinţa
locuinţelor care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor
administrativ-teritoriale ale acestuia, a locuinţelor de serviciu, de intervenţie şi căminelor
pentru salariaţi ai societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi ai
regiilor autonome, cât şi în privinţa locuinţelor proprietatea persoanelor fizice sau juridice
de drept privat.

Astfel, pentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, precum şi pentru locuinţele de serviciu,
locuinţele de intervenţie şi căminele pentru salariaţi ai societăţilor comerciale,
companiilor şi societăţilor naţionale şi ai regiilor autonome, O.U.G. nr. 40/1999 prevede
un tarif de bază lunar, ce se poate actualiza anual prin hotărâre de guvern. Pentru aceste
locuinţe, familiile cu un venit mediu net lunar pe membru de familie ce nu depăşeşte
salariul mediu net lunar pe economie, au dreptul de a plăti o chirie de maximum 15% din
venitul net lunar pe familie, iar dacă venitul net lunar pe membru de familie se situează
între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul maxim al chiriei
lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie. Acest nivel al salariului
mediu net pe economie va fi publicat trimestrial în Monitorul Oficial al României, fiind
comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice. Sub sancţiunea
rezilierii contractului, orice modificare a venitului net lunar pe familie, de natură să
determine cuantumul chiriei, trebuie comunicată de chiriaş locatorului în termen de 30 de
zile 10 .

Iar în privinţa locuinţelor proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice de drept

privat, după ce în art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 se prevede stabilirea liberă, prin
negociere, a chiriei, în alin. (2) se fixează un cuantum maxim al chiriei, de 25% din
venitul net lunar pe familie, dacă venitul mediu net pe membru de familie al chiriaşului
este mai mic decât salariul mediu net lunar pe economie. Prin familie, art. 321 înţelege
soţul, soţia, copiii, părinţii soţilor, precum şi ginerii, nurorile şi copiii acestora, dacă
locuiesc şi gospodăresc împreună. În ipoteza în care, prin acest calcul, chiria ajunge să fie
inferioară celei fixate pentru locuinţele proprietate de stat, proprietarului i se acordă prin
lege scutire de la plata impozitului pe clădire, teren şi pe chirie pentru imobilul în cauză,
pe durata acelui contract de închiriere. Dacă contractul a fost încheiat (sau prorogat legal)
pe mai mult de 1 an, se poate cere majorarea chiriei, justificată de efectuarea unor lucrări
de reparaţii sau consolidări ale locuinţei ori de creşterea veniturilor familiei chiriaşului,
depăşind astfel salariul mediu net lunar pe economie. Pentru revizuirea chiriei în funcţie
de indicele inflaţiei este bine ca părţile să stipuleze o clauză în contract 11 .

172. Termenul închirierii. Conform art. 21 lit. i) din Legea locuinţei, în contract trebuie
prevăzut termenul pentru care se închiriază locuinţa. Rezultă că durata nu este
determinată de lege, ci se stabileşte prin convenţia părţilor 12 .

Ca expresie a preocupării de a se evita neliniştile sociale determinate de lipsa locuinţei,

legiuitorul a reglementat şi unele restrângeri ale libertăţii contractuale în această materie.

172.1. Prorogarea legală reprezintă prelungirea ex lege a efectelor contractelor de

închiriere, cu scopul asigurării stabilităţii dreptului de folosinţă al chiriaşului. După anul
1990 au fost elaborate mai multe acte normative care au prevăzut prelungirea anumitor
contracte de închiriere.

Astfel, prin Legea nr. 17/1994 au fost prelungite de drept pentru o durată de 5 ani de la
intrarea sa în vigoare – 18 aprilie 1994 – contractele de închiriere, indiferent de
proprietarul clădirii 13 , dar potrivit art. 5, prorogarea nu a operat în privinţa contractelor
de închiriere încheiate după 1 ianuarie 1990 cu proprietari particulari.
Legea nr. 112/1995 a prelungit tot pe o durată de 5 ani, contractele de închiriere în curs
de executare, încheiate pentru locuinţele restituite în natură fostului proprietar, respectiv
rudelor sale până la gradul al doilea sau moştenitorilor fostului proprietar [art. 7 alin. (1)].
Dacă imobilele nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite (pentru că nu locuiau la
data de 22 decembrie 1989 cu chirie în imobil), contractele de închiriere ale celorlalţi
chiriaşi au fost prelungite pe durată nedeterminată 14 .

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 a prevăzut noi măsuri de prorogare

legală a contractelor de închiriere. În urma aprobării, cu modificări, a ordonanţei, prin
Legea nr. 241/2001, rezultă următoarea soluţie legislativă:

– de drept a fost prelungită durata contractelor având ca obiect suprafeţe locative cu

destinaţia de locuinţe, precum şi cele folosite de unităţi de învăţământ, aşezăminte social-
culturale partide politice, sindicate sau organizaţii neguvernamentale legal înregistrate,
prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994. Durata prorogării a fost de 5 ani,
începând cu data intrării în vigoare a ordonanţei, în aceleaşi condiţii cu ale contractului
iniţial, cu excepţia nivelului chiriei (art. 1). Iar potrivit Legii nr. 10/2001, republicată [art.
13 alin. (2)], se prelungesc de drept pentru o perioadă de 3 ani, cu renegocierea celorlalte
clauze, contractele de locaţiune pentru imobilele restituite în natură, ocupate de sedii ale
misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale acreditate în România şi de personalul acestora, iar cele ocupate de
sedii ale partidelor politice legal înregistrate se prelungesc de drept pentru o perioadă de 1
an, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 15 prevede că durata contractelor de

închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare şi care expiră la 8
aprilie 2004 se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani.

– la cererea chiriaşului poate opera prorogarea legală pentru o durată de 5 ani în cazul
contractelor de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţia de locuinţe, proprietatea
persoanelor fizice sau juridice de drept privat, care fuseseră anterior, în temeiul Legii nr.
17/1994, prelungite sau reînnoite (art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999). De asemenea, potrivit
art. 5, la cererea chiriaşului sau a fostului chiriaş care ocupă efectiv locuinţa, se va
încheia un contract de închiriere pe o durată de 5 ani, pentru imobile – terenuri şi
construcţii – şi pentru suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţă, privatizate după 1
ianuarie 1990, odată cu societăţile comerciale ce le deţineau în proprietate ca locuinţe,
locuinţe de serviciu, cămine pentru salariaţi, aşezăminte social-culturale sau instituţii de
învăţământ.

În acelaşi sens, pentru ipoteza desfiinţării prin hotărâre judecătorească a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (cu consecinţa
repunerii în situaţia anterioară, deci a redobândirii de către cumpărător a calităţii de
chiriaş), este prevăzut dreptul persoanelor care au cumpărat si ocupă efectiv locuinţa de a
solicita încheierea unui contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani (art. 6 din
O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată, cu modificări, prin lege).
Aceeaşi soluţie a prelungirii la cerere a contractului de închiriere pe o durată de 5 ani este
prevăzută de legiuitor şi pentru garajele deţinute de stat la data intrării în vigoare a
ordonanţei de urgenţă (art. 8). O.U.G. nr. 8/2004 prevede pentru contractele de închiriere
a garajelor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs
de executare şi care expiră la 8 aprilie 2004, că durata lor se prelungeşte cu 3 ani, la
cererea chiriaşului.

În aceste ipoteze se va încheia un nou contract, în care drept locator figurează noul
proprietar, conform procedurii prevăzute de art. 9 şi art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 16 .

Rezultă, per a contrario, astfel cum de altfel prevede expres art. 13 lit. a) din O.U.G. nr.
40/1999, că prorogarea legală nu operează în cazul altor contracte de închiriere ce au ca
obiect locuinţe proprietatea persoanelor fizice.

172.2. Dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere este prevăzut în art. 14

din O.U.G. nr. 40/1999: „La expirarea termenului de închiriere, chiriaşul are dreptul la
reînnoirea contractului, pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord
expres durata închirierii. (…) Sunt permise mai multe reînnoiri succesive”.

Aşadar, tot în virtutea legii, chiriaşul din orice contract de închiriere, se bucură de dreptul
de a i se reînnoi repetat contractul, dacă nu îşi încalcă obligaţiile contractuale de natură a-
l îndreptăţi pe locator să ceară încetarea convenţiei.

De menţionat că potrivit art. 32 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii
locuinţei nr. 114/1996, proprietarul poate face cunoscut chiriaşului că nu are intenţia să
prelungească contractul, dar cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului. Dacă
nu face această comunicare, contractul de închiriere se consideră menţinut în continuare
în aceleaşi condiţii.

172.2.1. Locatorul are dreptul de a refuza reînnoirea contractului de închiriere dacă:

– locuinţa este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului, părinţilor ori
copiilor oricăruia dintre aceştia 17 , dacă sunt cetăţeni români cu domiciliul în România
[art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 40/1999];

– locuinţa urmează să fie vândută în condiţiile acestei ordonanţe [art. 14 alin. (2) lit. b)];

– chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv [art. 14 alin. (2) lit. c)];

– chiriaşul a subînchiriat locuinţa fără consimţământul scris al proprietarului; i-a

schimbat destinaţia ori structura interioară fără consimţământul scris al proprietarului şi
fără aprobările legale; a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este
situată aceasta, instalaţiilor sau bunurilor aferente acestora ori a înstrăinat fără drept părţi
din acestea; are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea
normală a locuinţei [art. 14 alin. (2) lit. d), raportat la art. 13 lit. f)-i)].
În toate cazurile enumerate, în lipsa unei reînnoiri legale a contractului, legea prevede
obligaţia chiriaşului de a părăsi locuinţa în termen de 60 de zile de la expirarea
termenului contractual, datorând chiria şi cheltuielile de întreţinere pe toată durata
folosinţei efective.

Cu toate acestea, în condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 40/1999,
contractul de închiriere se mai prelungeşte cu 6 luni de la data expirării sale.

Proprietarul trebuie însă să notifice prin executorul judecătoresc refuzul de a reînnoi

contractul şi – pentru verificarea motivului prevăzut la lit. a) – cu indicarea numelui,
domiciliului, cetăţeniei, gradului de rudenie, afinitate a persoanei ce ar urma să se mute în
locul chiriaşului.

Legea prevede că notificarea trebuie trimisă cu cel puţin un an înainte de expirarea

contractului [pentru motivele de refuz prevăzute la lit. a) şi b) din art. 14], respectiv cu
cel puţin 60 zile înainte de expirarea contractului [pentru motivele de la lit. d) din art. 14].

172.2.2. În cazul în care contractul de închiriere nu se reînnoieşte pentru motivul că

urmează a fi vândută, legea prevede un drept de preempţiune în favoarea chiriaşului (art.
18-21 din O.U.G. nr. 40/1999).

Pentru garantarea exercitării acestui drept, legea prevede că proprietarul-locator trebuie

să indice în notificarea adresată chiriaşului prin care îi comunică refuzul de a reînnoi
contractul, preţul cerut. În acest caz, notificarea are valoarea juridică a unei oferte de
vânzare, ce este irevocabilă până la expirarea duratei contractului de închiriere, conform
art. 18 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999.

Dacă oferta este acceptată, potrivit dreptului comun, se încheie contractul de vânzare-
cumpărare. Protecţia chiriaşului se manifestă şi în această situaţie, întrucât art. 18 alin. (3)
adaugă posibilitatea prelungirii cu un an a termenului contractului de închiriere, dacă
chiriaşul cere amânarea în vederea obţinerii unui împrumut pentru achitarea preţului. La
expirarea acestui termen, dacă vânzarea nu s-a perfectat, chiriaşul pierde dreptul de
preempţiune.

Dacă nu este acceptată oferta şi locuinţa se vinde, cumpărătorului îi este opozabilă

închirierea constatată în scris şi înregistrată la organul fiscal, până la expirarea
termenului.

Dacă vânzarea s-a făcut cu încălcarea dreptului de preempţiune al chiriaşului, legea

prevede posibilitatea acestuia de a se subroga în drepturile cumpărătorului. În acest scop,
în termen de 60 zile de la primirea notificării vânzării (notificare la care proprietarul-
locator este ţinut), fostul chiriaş poate plăti cumpărătorului preţul indicat în contractul de
vânzare-cumpărare 18 .

172.2.3. Drept comparat. Codul civil german prevede, în art. 577, dreptul chiriaşului de a
cumpăra locuinţa cu prioritate, în condiţiile general reglementate în materia dreptului de
preempţiune (art. 463-473), dacă aceasta nu este înstrăinată de locator unui membru al
familiei sale.

173. Efectele contractului. În principiu, fiind o specie a contractului de locaţiune,

închirierea produce aceleaşi efecte ca şi locaţiunea de drept comun. Totuşi, Legea
locuinţei nr. 114/1996 cuprinde o serie de dispoziţii particulare pentru contractul de
închiriere. Ne vom referi în cele ce urmează la obligaţiile speciale ale părţilor în acest
contract. În completare, potrivit dispoziţiei exprese a art. 72 din această lege, vor primi
aplicare dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune.

173.1. Obligaţiile locatorului (proprietarului). Potrivit art. 28 din Legea locuinţei,

locatorul are următoarele obligaţii:

a) de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă [art. 28. lit. a)]. Neexecutarea acestei
obligaţii poate atrage, potrivit dreptului comun, fie invocarea excepţiei de neexecutare,
fie rezilierea, la cererea chiriaşului, fie predarea silită. Legea declară nule de drept
clauzele contractuale care obligă chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans
proprietarului orice sumă cu titlu de reparaţie care ar fi în sarcina proprietarului.

b) de a efectua reparaţiile pe durata executării contractului [art. 28 lit. b), c), d)]. Astfel,
el are obligaţia de a:

– lua măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de

funcţionalitate a clădirii;

– întreţine în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de

construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi
grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului,
holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);

– întreţine în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor,

instalaţii de încălzire centrale şi de preparare a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze,
centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a deşeurilor, instalaţii de antenă
colectivă, telefonice etc.).

În plus, locatorul trebuie (ca proprietar) să efectueze reparaţiile în urma unui caz de forţă
majoră (seism, inundaţii). Dacă locuinţa este situată într-un imobil cu mai multe locuinţe
şi se pune problema suportării cheltuielilor pentru reparaţii la părţile de folosinţă comună
ce incumbă proprietarilor, repartizarea se face proporţional cu suprafaţa apartamentelor
aflate în proprietate, indiferent de etajul la care este situată locuinţa 19 (de exemplu,
proprietarul de la parter al unui apartament cu 4 camere trebuie să plătească proporţional
mai mult pentru repararea acoperişului decât proprietarul unei garsoniere de la ultimul
etaj).

Sunt aplicabile dispoziţiile din dreptul comun al locaţiunii (art. 1425 C.civ.) privind
durata efectuării reparaţiilor, dacă se stânjeneşte folosinţa chiriaşului.
Neexecutarea obligaţiei de efectuare a reparaţiilor de către locator dă naştere dreptului
chiriaşului de a le efectua el în contul proprietarului, reţinând contravaloarea din chirie.
Soluţia este consacrată expres în art. 30 din Legea nr. 114/1996. Iar O.U.G. nr. 40/1999
recunoaşte chiriaşului un drept de retenţie până la restituirea de către locator (sau noul
proprietar) a îmbunătăţirilor necesare şi utile (art. 43).

173.2. Obligaţiile chiriaşului. Articolul 29 alin. (1) din Legea locuinţei 20 prevede că
locatarul are următoarele obligaţii:

a) efectuarea lucrărilor de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii

şi instalaţii din folosinţa exclusivă [lit. a)];

b) repararea sau înlocuirea elementelor de construcţii şi de instalaţii deteriorate din

folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă sunt situate
în interiorul sau in exteriorul clădirii; dacă persoanele care au produs degradarea nu sunt
identificate, cheltuielile de reparaţii vor fi suportate de cei care au acces sau folosesc
împreună elementele de construcţii, instalaţii, obiectele şi dotările aferente [lit. b)];

c) asigurarea curăţeniei şi igienizării interiorului locuinţei şi la părţile de folosinţă

comună pe toată durata contractului de închiriere [lit. c)];

d) de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă [lit. d)].

Aceste obligaţii ale chiriaşului subzistă şi în cazul subînchirierii locuinţei, astfel cum
dispune art. 29 alin. (2) din Legea nr. 114/1996.

Desigur că, potrivit dreptului comun, chiriaşul este obligat la plata chiriei. În măsura în
care există criterii legale de stabilire a chiriei (cum sunt cele prevăzute în art. 24 şi urm.
din O.U.G. nr. 40/1999), chiria prevăzută în contract se recalculează dacă este rezultatul
unei erori sau modificări a elementelor de stabilire a acesteia. Acţiunea în plata chiriei
(recalculate) este prescriptibilă în 3 ani, termen ce începe a curge succesiv, fiind vorba de
prestaţii periodice.

O altă obligaţie prevăzută în Legea locuinţei, în sarcina chiriaşului, dacă există şi o

asemenea clauză contractuală, priveşte suportarea cheltuielilor de întreţinere (pentru
părţile de folosinţă comună, cum ar fi ascensorul, pentru apă, canalizare, iluminat,
încălzire; formarea fondului de rulment etc.) 21 .

Legea interzice, sub sancţiunea nulităţii clauzei, stipulaţiile prin care: chiriaşul s-ar obliga
să plătească în avans sume de bani cu titlu de reparaţie ce cade în sarcina proprietarului;
se prevede răspunderea colectivă (solidară sau indivizibilă) a chiriaşilor în cazul
degradărilor pentru spaţiile comune; se impune chiriaşului încheierea unui contract de
asigurare de bunuri sau răspundere etc. (art. 22 din Legea nr. 114/1996).
În legătură cu acest ultim aspect, menţionăm că ar fi recomandabilă, ca măsură de
precauţie din partea chiriaşului, încheierea unei asigurări de bunuri (având ca obiect
locuinţa, asupra căreia are şi el interes) şi, cu atât mai mult, de răspundere.

174. Contractul de subînchiriere. În concepţia legii speciale, subînchirierea, modificarea

sau îmbunătăţirea locuinţei nu se poate face de către chiriaş decât cu acordul prealabil
scris al proprietarului [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 114/1996]. De aceea – şi având în
vedere că acest contract de subînchiriere trebuie înregistrat la organul fiscal – el trebuie
încheiat în formă scrisă.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 prevede că, dacă s-a subînchiriat locuinţa
fără acordul proprietarului, chiriaşul nu mai beneficiază de reînnoirea contractului de
închiriere [art. 14 alin. (2) lit. d), raportat la art. 13 lit. f)].

Dacă a fost încheiată şi înregistrată conform legii, sublocaţiunea produce efecte între
locatarul principal şi sublocatar, ca orice contract de locaţiune. Ea nu creează însă
raporturi contractuale directe între locator şi sublocatar, pentru eventuale pretenţii (legate,
de pildă, de neîncasarea chiriei de către locator), ei având calea acţiunii oblice.

Încetarea contractului principal de închiriere atrage încetarea, ca accesoriu, şi a

contractului de subînchiriere.

În orice caz, în lipsa acordului părţilor, evacuarea subchiriaşului se poate face numai pe
cale judiciară, iar nu pe cale administrativă sau samavolnică (art. 61 din Legea locuinţei).

175. Schimbul de locuinţe voluntar. Legea nr. 114/1996 permite, în art. 33, efectuarea
unui schimb voluntar al folosinţei locuinţelor, cu avizul autorităţii care a aprobat
închirierea sau, după caz, al proprietarilor-locatori.

Întrucât legea nu distinge, suntem şi noi de părere că schimbul poate avea ca obiect şi
locuinţe care fac parte din fondul de stat de locuinţe, cu locuinţe proprietate particulară.
Aşadar, încheierea acestui contract de schimb presupune, mai întâi, exprimarea voinţei
chiriaşilor în acest sens.

176. Schimbul obligatoriu de locuinţe. Prin dispoziţiile art. 23-25 din O.U.G. nr. 40/1999
a fost reintrodusă în legislaţia noastră instituţia schimbului obligatoriu de locuinţe,
concepută ca o soluţie care să satisfacă atât dreptul proprietarului de a-şi ocupa locuinţa,
cât şi dreptul chiriaşului de a i se asigura un acoperiş deasupra capului.

Legea prevede că, sub condiţia punerii la dispoziţie a unei locuinţe corespunzătoare cu
titlu de închiriere, proprietarul are dreptul de a cere şi obţine mutarea chiriaşilor din
locuinţa sa, pe calea unui schimb obligatoriu.

Sunt enumerate câteva criterii care sunt de natură a determina sfera noţiunii de «locuinţă
corespunzătoare». Astfel, ea trebuie să fie situată în aceeaşi localitate 22 , să asigure
exigenţele minimale prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996 (acces liber
individual la spaţiul locuibil, spaţiu pentru odihnă, spaţiu pentru prepararea hranei, grup
sanitar, acces la energia electrică şi apa potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate şi a
reziduurilor menajere, o suprafaţă construită minimală în raport cu numărul membrilor
familiei chiriaşului, să asigure persoanelor îndreptăţite dreptul la o cameră în plus etc.).
Proprietarul nu este ţinut să ofere chiriaşului spaţiul necesar hobby-ului său (spre
exemplu, pentru a asigura păsărilor de rasă condiţii optime de vieţuire) 23 .

Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor texte de lege, Curtea

Constituţională a reţinut că statul, chemat să medieze conflictul locativ dintre proprietarul
persoană fizică şi chiriaş, a procedat corect asigurându-i primului posibilitatea unei
valorificări plenare a atributelor dreptului său de proprietate, îngrijindu-se totodată de
protecţia celui de-al doilea împotriva unor eventuale abuzuri, prin instituirea unor
exigenţe rezonabile, fără a căror satisfacere chiriaşul nu poate fi obligat să elibereze
locuinţa. Împrejurarea că printre criteriile avute în vedere de legiuitor nu a fost reţinută
zona de amplasare a locuinţei oferite în schimb şi confortul, îşi are explicaţia în aceea că
atare exigenţe nu pot fi considerate rezonabile, deoarece satisfacerea lor ar duce la
conservarea unei situaţii privilegiate, cu caracter de excepţie, la care anumite categorii de
persoane au avut acces în împrejurări şi din raţiuni conjuncturale şi, de aceea, calificarea
lor ca drepturi câştigate nu este posibilă 24 .

Cu toate acestea, din raţiuni de protecţie specială a anumitor categorii de persoane, art. 15
alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că la efectuarea schimbului
obligatoriu de locuinţe, locuinţele oferite persoanelor cu handicap, celor prevăzute în
Legea nr. 42/1990, veteranilor şi văduvelor de război, persoanelor protejate de Decretul-
lege nr. 118/1990, trebuie să asigure condiţii de folosinţă similare celor existente în
locuinţa deţinută.

Cu privire la domeniul de aplicare al schimbului obligatoriu de locuinţe, legea nu conţine

dispoziţii prea clare, spre deosebire de legi similare din alte state europene.

Astfel, nu este precizat motivul pentru care se poate cere schimbul (în alte legislaţii, ca şi
în Legea nr. 5/1973, azi abrogată, doar dacă proprietarul sau rude ale sale doresc să se
mute efectiv). Considerăm îndreptăţită opinia că şi în această situaţie, la cererea
chiriaşului, instanţa învestită cu cererea de încuviinţare a schimbului obligatoriu, va putea
verifica motivul (interesul), pentru evitarea abuzului de drept 25 .

În legislaţia noastră sunt prezentate disparat cazurile în care proprietarul poate solicita
schimbul obligatoriu. De pildă, Legea nr. 112/1995 prevede acest drept pentru fostul
proprietar (moştenitorii lui) care a redobândit locuinţa trecută în proprietatea statului (art.
5); sau O.U.G. nr. 40/1999, pentru ipoteza în care proprietarul doreşte să vândă locuinţa,
chiriaşul are venituri ce nu-i permit s-o cumpere, iar primăria nu-i pune la dispoziţie
chiriaşului locuinţă [art. 15 alin. (4)]. Fără a aduce precizări suplimentare, şi Legea nr.
10/2001, republicată, prevede, în art. 15 alin. (1), obligaţia chiriaşului de a elibera de
îndată locuinţa ocupată, dacă i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare.
177. Încetarea contractului de închiriere. Potrivit dreptului comun, închirierea poate
înceta prin acordul părţilor (mutuus dissensus), ca şi pentru cauzele generale prevăzute în
Codul civil, dacă nu există reguli speciale. Legea locuinţei instituie asemenea
reglementări speciale. Se pot reţine următoarele cauze de încetare a contractului de
închiriere:

a) expirarea termenului prevăzut în contract (art. 23 din Legea nr. 114/1996). Atrage
încetarea de drept a contractului, fără vreo formalitate, chiriaşul fiind obligat să
părăsească locuinţa, dacă părţile nu au convenit reînnoirea; totuşi, această dispoziţie a
fost nuanţată de O.U.G. nr. 40/1999, astfel că la expirarea termenului contractul,
încetează doar dacă proprietarul are motive legale să refuze reînnoirea contractului [art.
13 şi art. 14 alin. (2)]. Desigur că, dacă s-a obţinut schimbul obligatoriu, contractul iniţial
încetează chiar mai înainte de expirarea termenului.

b) denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş. Potrivit art. 24 lit. a) din Legea
nr. 114/1996, chiriaşul poate denunţa în mod unilateral contractul, cu un preaviz de 60 de
zile, chiar dacă este vorba despre un contract cu termen. Rezultă că locatorul nu poate
denunţa în mod unilateral contractul pe durată determinată.

c) rezilierea contractului la cererea locatorului, conform dispoziţiilor art. 24 lit. b) din

Legea nr. 114/1996, pentru fapte culpabile ale chiriaşului care:

– nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv 26 ;

– nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni,
dacă prin contract au fost fixate în sarcina chiriaşului. Menţionăm că în acest caz,
acţiunea în pretenţii, respectiv reziliere şi evacuare, poate fi pornită de asociaţia de
locatari (de proprietari) 27 în baza art. 24 lit. c) din Legea nr. 114/1996. Menţionăm că s-a
ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 lit. c) din Legea nr. 114/1996,
considerându-se că prin recunoaşterea calităţii procesual active a asociaţiei de proprietari
se încalcă dreptul la viaţă privată, precum şi principiul relativităţii efectelor contractului
de închiriere. Curtea Constituţională a respins excepţia, reţinând mai întâi că prin însuşi
contractul de închiriere, chiriaşul se obligase să achite cota-parte din cheltuielile comune
de întreţinere, iar neexecutarea acestei obligaţii afectează interesele întregii colectivităţi,
cetăţenii fiind ţinuţi, potrivit Constituţiei, să-şi exercite drepturile şi obligaţiile cu bună-
credinţă, fără să încalce drepturile şi obligaţiile celorlalţi. Ca atare, recunoaşterea de către
legiuitor a calităţii procesual active a asociaţiei de proprietari nu încalcă nici o dispoziţie
constituţională dintre cele invocate, iar principiul relativităţii efectelor contractului nu
cunoaşte o consacrare constituţională 28 .

– cauzează însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care aceasta este situată,

instalaţiilor, precum şi oricăror bunuri aferente lor, sau înstrăinează fără drept părţi ale
acestora;

– are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală
a locuinţei 29 ;
– nu respectă alte clauze contractuale.

d) neuzul locuinţei sau decesul chiriaşului. Articolul 27 alin. (3) din Legea nr. 114/1996,
modificată prin Legea nr. 145/1999, prevede că în cazul în care titularul contractului de
închiriere părăseşte locuinţa ori încetează din viaţă şi nu există nici o persoană care să
poată prelua contractul, acesta încetează în termen de 30 de zile de la părăsirea locuinţei,
respectiv de la înregistrarea decesului ori de la împlinirea unui termen de 2 ani în care,
fără întrerupere, locuinţa nu a mai fost folosită.

Dacă există persoane cu drepturi locative, legea prevede că închirierea poate continua, la
cerere, în beneficiul:

– soţului sau soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul 30 ;

– descendenţilor sau ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu titularul;

– altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost
înscrise în contractul de închiriere.

În aplicarea acestui text de lege, pentru a se preveni arbitrariul, Normele metodologice de

aplicare a legii prevăd obligaţia proprietarului de a face dovada părăsirii voluntare a
domiciliului de către titularul contractului de închiriere, respectiv a decesului acestuia.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că prin instituirea acestui caz de

încetare a contractului de închiriere, legiuitorul a avut în vedere situaţia în care titularul
contractului de închiriere a unei locuinţe o părăseşte, fără a lăsa o persoană îndreptăţită la
continuarea raporturilor de locaţiune. În plus, pentru a produce efectele grave pe care
legea le prevede, părăsirea domiciliului trebuie să fie definitivă. Competenţa de a stabili
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 27 pentru rezilierea contractului de închiriere
aparţine instanţei judecătoreşti 31 .

178. Litigiile locative. Litigiile rezultate din neexecutarea contractelor de închiriere sunt
de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun (civile) de la locul situaţiunii
imobilului închiriat, astfel cum prevede art. 61 din Legea locuinţei nr. 114/1996.

C. Lasarte, Principios del derecho civil. Obligaciones y contratos, Ed. Marcial Pons,
2003, p. 345.
2

Pentru un studiu de drept comparat, vizând statele membre ale Uniunii Europene, a se
vedea J.–C. Oderzo, Le droit au logement dans les Constitutions des Etats Membres, în
R.I.D.C. nr. 4/2001, p. 913–926.
3

Republicată la 31 decembrie 1997, modificată şi completată prin numeroase acte

normative, mai semnificativ prin: O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi
stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe, aprobată, cu modificări, prin
Legea nr. 241/2001 (M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001); O.U.G. nr. 22/2000, aprobată, cu
modificări, prin Legea nr. 250/2001 (M. Of. nr. 296 din 6 iunie 2001); O.U.G. nr.
57/2008 (M. Of. nr. 358 din 9 mai 2008). A se vedea şi Normele metodologice pentru
punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, aprobate prin H.G. nr.
1275/2000 (M. Of. nr. 690 din 22 decembrie 2000). A se vedea şi O.G. nr. 85/2001
privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.
4

De pildă, O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 241/2001, a
prelungit de drept nu numai contractele de închiriere a locuinţelor, ci şi cele având ca
obiect spaţii cu altă destinaţie: aşezăminte social–culturale şi de învăţământ, sedii de
partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale.
5

În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 188; Fr. Deak, op. cit., p. 214; A.–I.
Ţuca, F. Ţuca, Construcţia, închirierea şi administrarea locuinţelor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000.
6

Articolul 11 alin. (1) din O.G. nr. 85/2001.

7

După constatarea nulităţii contractului de vânzare–cumpărare încheiat cu statul în baza

Legii nr. 112/1995, prin repunerea în situaţia anterioară, pârâta a redobândit calitatea de
chiriaş, astfel că nu se poate considera că ocupă locuinţa fără titlu, pentru a fi evacuată
(C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 472/2000, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 145).
8

Pentru locuinţele aflate în proprietatea statului sau a unităţilor economice cu capital

majoritar de stat se foloseşte un model de contract, intitulat „contract–cadru”, publicat în
anexa 5 a Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii
locuinţei nr. 114/1996. Pentru consacrarea expresă a necesităţii formei scrise a
contractului de închiriere, a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr.
618/1999, în Culegere de decizii pe anul 1999, p. 45–47.
9

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 219.

10

Pentru detalii, a se vedea art. 26–31 din O.U.G. nr. 40/1999.

11

În raport cu acest criteriu, se actualizează, prin hotărâre a guvernului, chiriile pentru

locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor
administrativ–teritoriale, pentru locuinţele de intervenţie, locuinţele de serviciu şi
căminele pentru salariaţi ale societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale
şi regiilor autonome [art. 27 alin. (2), raportat la art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999].
12

Potrivit art. 32 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 114/1996,
contractele de închiriere se încheie pe o perioadă determinată.
13

Trib. Bucureşti, deciziile citate în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti

1993–1997, Ed. All Beck, 1998, p. 30, 35, 37, 354, 356. Într–o altă speţă, instanţa a
reţinut că indiferent de buna sau reaua–credinţă a locatorului (societate cu capital de stat)
privind restituirea imobilului către foştii proprietari, contractul de închiriere încheiat din
1988 a fost prelungit de drept în temeiul art. 2 din Legea nr. 17/1994. În acest sens, a se
vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1227/1999, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 47–49.
14

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 223.

15

M. Of. nr. 278 din 30 martie 2004.

16

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 8 martie 1945–22 decembrie 1989, republicată (M. Of. nr. 798 din 2 septembrie
2005) trimite la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 în privinţa protecţiei chiriaşilor şi a
stabilirii chiriei (art. 13, art. 15 din lege). Pentru amănunte, a se vedea R. Popescu, R.
Dincă, Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării contractului de închiriere a
locuinţei, Dreptul nr. 12/2001, p. 30 şi urm. Şi alte legi speciale de retrocedare fac
trimitere la dispoziţiile legale privind protecţia chiriaşilor. A se vedea O.U.G. nr. 94/2000
privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din
România, republicată (M. Of. nr. 797 din 1 septembrie 2005).
17

Pentru o interpretare extensivă a noţiunii de „copii” în acest text, a se vedea Fr. Deak, p.
226.
18

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 230, 231.

19

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 852/1973, în Repertoriu II, p. 94.
20

A se vedea şi art. 33–35 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 114/1996.
21

A se vedea: Ş. Beligrădeanu, Asociaţia locatarilor şi cheltuielile comune de folosinţă,

întreţinere şi reparaţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979; Fr. Deak, op. cit., p. 238. În
practică s–a decis că, întrucât pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii la părţile comune,
legea cere existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţiei de proprietari,
efectuarea din proprie iniţiativă, de către unul dintre proprietari, a lucrărilor, nu îl
îndreptăţeşte la acţiune împotriva celorlalţi locatari. În acest sens, a se vedea C.A.
Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1087/2000, în Culegere de decizii pe anul
2000, p. 155.
22

Mutarea chiriaşului într–o altă localitate nu poate fi realizată decât cu acordul său [art. 23
alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001].
23

I.C.C.J., Decizia nr. 2590 din 1 aprilie 2005.

24

De exemplu: C.C., Decizia nr. 20/2002 (M. Of. nr. 243 din 10 aprilie 2002); C.C.,
Decizia nr. 157/2003 (M. Of. nr. 411 din 12 iunie 2003); C.C., Decizia nr. 263/2003 (M.
Of. nr. 559 din 4 august 2003); C.C., Decizia nr. 548/2004 (M. Of. nr. 83 din 25 ianuarie
2005). În acelaşi sens a fost şi practica instanţelor judecătoreşti. Exempli gratia, C.S.J.,
secţia de contencios administrativ, decizia nr. 172/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 65; C.A.
Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 2064/2000, în Culegere de decizii pe anul
2000, p. 152. În această ultimă decizie, noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” a fost
interpretată în contextul unei cereri de evacuare a pârâtului şi a familiei sale pentru
motivul prevăzut de art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 40/1999.
25

Fr. Deak, op. cit., p. 249.

26

În temeiul art. 24 lit. b) şi art. 27 alin. final din Legea nr. 114/1996, s–a admis acţiunea în
rezilierea contractului de închiriere, pe baza declaraţiilor a doi martori, coroborate cu
refuzul pârâtei de a se prezenta la interogatoriu. A se vedea C.A. Constanţa, decizia civilă
nr. 203 din 20 februarie 2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002,
Ministerul Justiţiei, 2002, p. 94.
27

A se vedea O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de

proprietari (M. Of. nr. 544 din 1 septembrie 2001), aprobată, cu modificări, prin Legea
nr. 234/2002. Pentru practica judiciară, a se vedea Trib. Bucureşti, decizia civilă nr.
1740/1997, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, Ministerul Justiţiei,
2002, p. 353, 354.
28

C.C., Decizia nr. 123 din 16 martie 2004 (M. Of. nr. 342 din 20 aprilie 2004), cu rezumat
în C.J. nr. 5/2004, p. 37.
29

Cu privire la comentarea bogatei practici judiciare în această materie, a se vedea Fr.

Deak, op. cit., p. 255.
30

În prezent, legea nu reglementează problema beneficiului contractului de închiriere în caz

de divorţ. În literatura juridică s–a opinat, îndreptăţit, că urmează a fi aplicate în practică
soluţiile adoptate în trecut cu privire la atribuirea contractului de închiriere soţului mai
îndreptăţit. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 260. Precizăm că în
Proiectul Codului civil au fost preluate aceste propuneri. Astfel, potrivit art. 251, în cazul
în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un
drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori acesta
este încheiat înainte de căsătorie. Iar art. 252 prevede că: „La desfacerea căsătoriei, dacă
nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi, beneficiul contractului de
închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesele copiilor
minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de interesele legitime ale celorlalţi membri ai
familiei. Instanţa poate acorda celuilalt soţ o indemnizaţie, preluată din masa bunurilor
comune, pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într–o altă locuinţă, cu excepţia
cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa lui exclusivă. Atribuirea beneficiului
contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de
la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă”. În Franţa, art. 14 al Legii din
6 iulie 1989 privind închirierea locuinţelor, astfel cum a fost completată şi modificată
prin Legea nr. 99–944 din 15 noiembrie 1999, respectiv Legea nr. 2001–1135 din 3
decembrie 2001, prevede că în caz de abandon al domiciliului de către locatar, contractul
de locaţiune continuă: în favoarea soţului, în favoarea descendenţilor care trăiau cu
locatarul cel puţin un an înainte de părăsirea locuinţei, în favoarea partenerului legat de
locatar printr–un pact social de solidaritate; în favoarea ascendenţilor, a concubinului
notoriu sau a persoanelor întreţinute, care trăiau cu locatarul cel puţin un an înainte de
părăsirea locuintei [alin. (1)]. În cazul decesului locatarului, potrivit alin. (2), contractul
este transferat: soţului supravieţuitor, descendenţilor care trăiau cu el cel puţin un an
înainte de data decesului, partenerului legat de locatar printr–un pact social de
solidaritate; ascendenţilor, concubinului notoriu sau persoanelor întreţinute, care trăiau cu
locatarul cel puţin un an înainte de data decesului. În cazul mai multor cereri formulate,
judecătorul hotărăşte în funcţie de interesele în prezenţă [alin. (3)]. În lipsa unor persoane
care îndeplinesc cerinţele acestui articol, contractul de locaţiune este reziliat de drept prin
decesul locatarului sau prin abandonarea domiciliului de către acesta [alin. (4)].
31

C.C., decizia nr. 74/2000 (M. Of. nr. 350 din 27 iulie 2000).

Capitolul II
Reguli speciale aplicabile anumitor
contracte de închiriere
Secţiunea 1
Locuinţa socială
179.1. Noţiune. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996, constituie locuinţă socială
aceea care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie
economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe
în condiţiile pieţei 1 . Întrucât aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-
teritoriale (art. 39, art. 47 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia), locuinţele sociale nu se pot vinde chiriaşilor.

Articolul 43 din Legea nr. 114/1996 prevede că locuinţele sociale se repartizează de către
consiliile locale pe baza criteriilor stabilite anual de acestea 2 .

179.2. Persoanele îndreptăţite la închirierea acestor locuinţe sunt familiile sau persoanele
care au realizat un venit mediu net lunar în ultimele 12 luni, cu cel puţin 20% sub nivelul
venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, pe persoană, stabilit conform art.
8 alin. (2) [art. 42 alin. (1) din Legea locuinţei, modificată prin Legea nr. 145/1999]. În
funcţie de evoluţia situaţiei economice şi sociale, Guvernul va actualiza periodic nivelul
minim astfel calculat.

Legea precizează însă că nu pot beneficia de o locuinţă socială acele persoane sau familii
care, deşi realizează venituri mici, se găsesc în una dintre următoarele situaţii: deţin în
proprietate o locuinţă; au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990; au beneficiat
de sprijinul statului prin credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe; deţin în
calitate de chiriaş o altă locuinţă din fondul locativ de stat (art. 48 din Legea nr.
114/1996, modificată).

În cazul în care venitul mediu net lunar pe familie, realizat în doi ani fiscali consecutivi,
depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42, iar titularul contractului nu
achită valoarea nominală (reală) a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare [art. 46
lit. b) din Legea locuinţei], contractul se va rezilia.

179.3. Încheierea contractului se realizează, în calitate de locator, de către primarul

unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se găseşte locuinţa, după ce Consiliul local
a stabilit ordinea de prioritate la închiriere 3 .

Legea (art. 15 din O.U.G. nr. 40/1999, art. 43 şi art. 48 din Legea nr. 114/1996) stabileşte
care sunt categoriile de persoane ce au prioritate: tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta
sub 35 ani, tinerii care au împlinit 18 ani, proveniţi din instituţii de ocrotire socială,
invalizii de gradele I şi II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de
război, beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/1990 şi ai Decretului-lege nr. 118/1990, alte
persoane sau familii îndreptăţite.

Contractul se încheie pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, dacă subzistă

situaţia de la data încheierii convenţiei [art. 44 alin. (1) din Legea locuinţei].

179.4. Efectele contractului. Cu privire la chirie, legea prevede că aceasta este în parte
subvenţionată, în sensul că locatarul plăteşte cel mult 10% din venitul net lunar pe
familie, diferenţa fiind suportată de la bugetul local. Chiriaşul are obligaţia de a anunţa în
termen de 30 zile orice modificare în venitul lunar al familiei de natură a modifica
cuantumul chiriei. Neexecutarea acestei obligaţii poate atrage rezilierea contractului de
închiriere.

Potrivit art. 49 din Legea locuinţei, beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul să

subînchirieze, să transmită dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat,
sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportării daunelor aduse locuinţei
şi clădirii.

A se vedea şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia.
2

În practică s–a decis că nedeţinând repartiţie emisă, potrivit hotărârii consiliului local, pe
baza propunerilor comisiei de fond locativ, pârâtei nu i se poate încheia contract de
închiriere. În acest sens, a se vedea C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 1052 din 13 iunie
2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, Ministerul Justiţiei, 2002, p.
96.
3

Modelul contractului–cadru de închiriere pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţe

utilizat pentru închirierea locuinţelor sociale şi a celor de necesitate este publicat în anexa
nr. 4 a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 114/1996, aprobate prin H.G.
nr. 1275/2000.

Secţiunea a 2-a
Locuinţa de serviciu
180. Noţiune şi regim juridic. Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996, locuinţa de
serviciu este aceea care este destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau
agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit legii 1 .

Fondul de locuinţe de serviciu se compune din locuinţele existente, care, potrivit legii,
rămân cu destinaţia de locuinţe de serviciu la data intrării în vigoare a Legii locuinţei,
precum şi din locuinţele noi. Acestea din urmă urmează a fi finanţate fie de la bugetul de
stat şi bugetele locale, fie de la bugetele agenţilor economici, pentru salariaţii acestora.

Caracteristic acestor locuinţe este faptul că ele reprezintă un accesoriu al contractului de

muncă al chiriaşului [art. 51 alin. (2) din Legea nr. 114/1996]. Ca atare, încetarea
raportului de muncă al titularului contractului va atrage evacuarea necondiţionată a
întregii familii. În practica judiciară s-a decis însă că încetarea nu are loc de drept, ci
contractul poate continua în condiţiile relocaţiunii de drept comun 2 . Cu toate acestea, se
justifică observaţia critică potrivit căreia legiuitorul nu a avut în vedere situaţia
salariaţilor ale căror contracte de muncă încetează prin pensionare şi care, în lipsa tacitei
relocaţiuni, urmează a fi evacuaţi din locuinţa de serviciu 3 .

Locuinţele de serviciu pot fi vândute numai cu aprobarea Guvernului şi numai dacă

activitatea care a generat realizarea acestora a încetat sau s-a restrâns [art. 53 alin. (4) din
Legea nr. 114/1996].

Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat 4 se referă şi ea
la locuinţele de serviciu, în art. 7. Astfel, după ce permite, în cazul locuinţelor deja
terminate la data intrării în vigoare a legii, cumpărarea lor de către chiriaşi, art. 7 alin. (8)
stabileşte că unităţile economice sau bugetare pot să deţină şi să construiască din fonduri
proprii locuinţe de serviciu, destinate închirierii salariaţilor acestora, cu contract de
închiriere accesoriu contractului de muncă. Legea prevede pentru această ipoteză că
modul de administrare şi eventuala înstrăinare a acestor locuinţe se vor stabili de consiliul
de administraţie, respectiv de conducătorul unităţii deţinătoare.

Iar potrivit art. 7 alin. (9), locuinţele de serviciu din mediul rural, destinate personalului
medical, didactic, altor specialişti sau personalului Ministerului de Interne, nu se vând.

A se vedea, de pildă, O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea,
temporar, a locuinţelor de serviciu necesare unor categorii de personal din cadrul
ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 717/2001 (M. Of. nr. 803 din 14 decembrie
2001), modificată prin Legea nr. 181/2005 (M. Of. nr. 500 din 14 iunie 2005) şi prin O.G.
nr. 24/2007 (M. Of. nr. 85 din 2 februarie 2007).
2

C.S.J., decizia civilă nr. 1946/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 89; C.S.J., decizia civilă nr.
431/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 62, 63.
3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 267, 268.

4

Republicată în M. Of. nr. 264 din 15 iulie 1998.

Secţiunea a 3-a
Locuinţa de intervenţie
181. Noţiune şi regim juridic . Locuinţa de intervenţie este definită de Legea nr. 114/1996
ca fiind aceea destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare care, prin
contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă
sau în caz de urgenţă în cadrul acestor unităţi. Şi Legea nr. 85/1992 dă o definiţie a
locuinţelor de intervenţie [art. 7 alin. (7)] aproape identică cu cea reluată în Legea
locuinţei.

În principiu, acestor locuinţe li se aplică acelaşi regim juridic cu cel al locuinţelor de

serviciu [art. 54 alin. (1) din Legea nr. 114/1996].

Sunt de menţionat însă câteva particularităţi.

Mai întâi, este de reţinut că închirierea acestora se face nu numai în considerarea

raportului de muncă al titularului, dar şi a funcţiei acestuia. Sunt asemenea locuinţe, de
pildă: cea situată în clădiri izolate ale staţiilor meteorologice, cea a cantonierului de-a
lungul liniilor ferate, pentru deservirea releelor de televiziune, casele parohiale şi ale
paznicilor din cimitire etc.

Apoi, locuinţa de intervenţie nu poate fi vândută [art. 54 alin. (3) din Legea nr. 114/1996
şi art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992]. Datorită acestei interdicţii, în practica judiciară
s-a pus destul de frecvent problema calificării unei locuinţe ca fiind de serviciu sau de
intervenţie, unităţile deţinătoare având tendinţa de a refuza vânzarea către angajaţi a
locuinţelor ocupate, cu motivarea că ar fi de intervenţie. Sesizată cu un recurs în interesul
legii, care semnala practica diferită a instanţelor sub acest aspect, instanţa supremă a
decis că refuzul de vânzare a locuinţelor (şi implicit verificarea naturii locuinţei) este
supus cenzurii instanţelor judecătoreşti 1 .

În fine, dată fiind destinaţia specială a lor, încetarea raportului de muncă al titularului
atrage încetarea contractului de închiriere întotdeauna.

A se vedea C.S.J., S.U., decizia nr. II/1997, în B.J. 1997, Ed. Argessis, 1998, p. 58, 59. În
acelaşi sens, a se vedea: C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr. 26/2000; C.A.
Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1318/2000, în Culegere de decizii pe anul
2000, p. 146–152.

Secţiunea a 4-a
Locuinţa de necesitate
182. Noţiune şi regim juridic. Pentru cazarea temporară a persoanelor şi familiilor ale
căror locuinţe au devenit inutilizabile datorită unor catastrofe naturale sau accidente ori
ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate
publică, precum şi lucrărilor de renovare ce nu se pot realiza în clădiri ocupate de
locatari, legea reglementează închirierea acestei categorii de locuinţe [art. 2 lit. f) din
Legea nr. 114/1996].

Locuinţele de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite de lege pentru

locuinţele sociale, iar în cazuri de extremă urgenţă, consiliile locale pot declara drept
locuinţe de necesitate unele locuinţe libere aflate în fondul de locuinţe sociale (art. 56 din
Legea nr. 114/1996).

Contractul de închiriere a locuinţei de necesitate se încheie de către primar, în urma

hotărârii consiliului local, pe durată nedeterminată, iar efectele sale încetează după
încetarea cauzelor care au determinat încheierea sa, respectiv până la atribuirea unei alte
locuinţe din fondul de stat 1 .

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 270.

Secţiunea a 5-a
Locuinţa de protocol
183. Noţiune şi regim juridic. Prin locuinţă de protocol, definită de art. 2 lit. g) din Legea
nr. 114/1996, se înţelege aceea destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau
numite în unele funcţii sau demnităţi publice, exclusiv pe durata executării acestora 1 .
Aceste locuinţe sunt proprietate publică a statului şi se administrează de către Regia
Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care asigură evidenţa,
întreţinerea, repararea şi conservarea lor, precum şi încasarea chiriei.

Categorii. Cu privire la regimul juridic, legea face distincţie între:

a) locuinţe de protocol – reşedinţă oficială [art. 58 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
114/1996], la care au dreptul: Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele
Camerei Deputaţilor, primul-ministru. Acestora li s-au adăugat ulterior, prin lege
specială, persoanele care au avut calitatea de şef al statului român 2 . Aceste locuinţe se
atribuie de către Guvern şi sunt puse la dispoziţie de către Regia Autonomă
„Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
b) locuinţe de protocol (simple) sunt cele de care pot beneficia la cerere, cu plata chiriei
legale, persoane care sunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţi publice, pe
durata exercitării acestora. Astfel sunt: vicepreşedinţii Senatului şi ai Camerei
Deputaţilor, miniştrii şi asimilaţii acestora, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, al
Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi şi Consiliului Legislativ, avocatul poporului.

Atribuirea acestor locuinţe se face prin decizie a primului-ministru [art. 59 alin. (2) din
Legea nr. 114/1996] şi numai dacă persoanele menţionate nu deţin în localitatea în care
îşi desfăşoară activitatea o locuinţă care să corespundă condiţiilor stabilite de lege pentru
locuinţele de protocol.

Contractele de închiriere se încheie între Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului

Protocolului de Stat” şi persoanele beneficiare.

Pentru ambele ipoteze, contractul încetează de drept în termen de 60 de zile de la data

expirării mandatului sau, după caz, a eliberării din funcţie a beneficiarului [art. 60 alin.
(3) din Legea nr. 114/1996].

Prin H.G. nr. 561/1999 (M. Of. nr. 341 din 19 iulie 1999) au fost aprobate criteriile de
stabilire a imobilelor cu destinaţie de reşedinţe oficiale şi a celorlalte locuinţe de protocol.
2

A se vedea: Legea nr. 406/2001 (M. Of. nr. 386 din 16 iulie 2001); H.G. nr. 1214/2001
(M. Of. nr. 791 din 12 decembrie 2001).

Titlul VI
Contractul de arendare
Capitolul I
Noţiune, reglementare legală, caractere
juridice şi condiţii de validitate
184. Noţiune. Prin arendare se înţelege acel contract, varietate a contractului de
locaţiune, prin care una dintre părţi, numită arendator, se obligă să transmită celeilalte
părţi, numite arendaş, dreptul de a folosi şi exploata anumite bunuri (fonduri agricole)
pe o durată determinată, în schimbul unui preţ, numit arendă.

185. Reglementare legală. În această materie este de menţionat Codul civil, ca lege
generală, care cuprinde atât norme speciale privitoare la arendare (art. 1454-1469), cât şi
norme cu privire la locaţiunea edificiilor şi a fondurilor rurale (art. 1416-1445). De
asemenea, ca oricărui contract civil, arendării i se pot aplica, în lipsa unor norme speciale,
textele din Codul civil privind contractele 1 . Dar cu prioritate vor primi aplicare normele
cuprinse în legea specială, şi anume Legea nr. 16/1994 privind arendarea, cu modificările
ulterioare 2 . Unde legea specială nu prevede nimic, se vor aplica dispoziţiile Codului
civil. În acest sens, art. 26 din Legea nr. 16/1994 stabileşte expres: „Dispoziţiile prezentei
legi se completează cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea nu sunt
contrare prezentei legi”.

Menţionăm şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,

precum şi unele măsuri adiacente, care în Titlul XI, intitulat „Renta viageră agricolă”,
încurajează arendarea de către persoanele cu vârsta peste 62 ani a terenurilor lor, în
schimbul unei rente plătite de stat, în cuantumul echivalent a 50 euro/an pentru fiecare
hectar arendat.

186. Caractere juridice. Fiind un contract esenţialmente civil 3 şi variantă a locaţiunii,

contractul de arendare prezintă în general aceleaşi caractere juridice, respectiv este un
contract:

a) sinalagmatic, dând naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi, arendaşul şi

arendatorul;

b) cu executare succesivă în timp;

c) cu titlu oneros, transmiterea folosinţei bunurilor fiind făcută în schimbul unui preţ;

d) comutativ, caracter rezultat implicit din art. 5 lit. c) al Legii arendării, potrivit căruia
contractul trebuie să cuprindă „obligaţiile fiecăreia dintre părţi, expres şi complet
menţionate”;

e) netranslativ de proprietate;

f) intuitu personae 4 , arendaşul trebuind să prezinte anumite calităţi şi calificări (art. 2 şi

art. 3 din lege); pe de altă parte, această calificare rezultă din interzicerea subarendării şi
a oficiilor de arendaşi (art. 22 din Legea nr. 16/1994, cu modificările ulterioare).

În privinţa formei, arendarea este un contract solemn, întrucât legea specială prevede ad
validitatem cerinţa formei scrise, cumulativ cu înregistrarea contractului la consiliul local
pe raza căruia se găsesc bunurile arendate, în termen de 15 zile de la încheiere [art. 6, art.
24 alin. (1) din Legea nr. 16/1994] 5 . Aşadar, în această materie, solemnitatea, impusă
sub sancţiunea nulităţii absolute, nu constă în obligativitatea încheierii contractului în
formă autentică, ci în încheierea lui în formă scrisă (fie şi prin înscris sub semnătură
privată), urmată de formalitatea înregistrării 6 .

187. Condiţii de validitate. În afară de formă, care în materia contractelor solemne este o
condiţie de validitate, se impune analiza cerinţelor privind capacitatea, consim-ţământul,
obiectul şi cauza. Ne vom referi în special la capacitate şi la obiectul contractului de
arendare.

187.1. Capacitatea juridică a părţilor contractului de arendare trebuie analizată pornind

mai întâi de la calificarea acestui act juridic de a fi unul de administrare a patrimoniului
sau de dispoziţie. Asemănător locaţiunii, credem că şi arendarea poate fi considerată un
act de administrare, în principiu, cu consecinţele ce decurg din această calificare asupra
capacităţii de exerciţiu cerute părţilor contractante.

Legea arendării stabileşte însă câteva reguli speciale ce trebuie observate în privinţa celor
două părţi contractante, arendatorul şi arendaşul.

Arendator poate fi orice titular al dreptului de proprietate, uzufruct sau al altui drept real
ori de folosinţă. Faţă de interdicţia expresă a subarendării, prevăzută de art. 22 din Legea
nr. 16/1994, rezultă că un arendaş nu poate avea calitatea de arendator. În principiu, şi o
persoană juridică poate fi arendator. Legea instituie însă anumite excepţii. Astfel, potrivit
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1994 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
350/2003), regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă
care au în administrare terenuri proprietate publică nu pot da în arendă bunurile agricole
prevăzute la art. 1 alin. (2), sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate.

Arendaş poate fi orice persoană fizică, cetăţean român sau străin [art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 16/1994, modificat prin Legea nr. 276/2005], care posedă pregătire de
specialitate agricolă şi prezintă garanţiile solicitate de arendator. Calitatea de arendaş o
poate avea şi o persoană juridică, română sau străină, dacă are ca obiect de activitate
exploatarea terenurilor agricole şi prezintă garanţiile solicitate de arendator. Bineînţeles
că această cerinţă a prezentării de garanţii este facultativă, în condiţiile libertăţii
contractuale. Calitatea de arendaş o poate avea şi un coproprietar, chiar în raporturile cu
ceilalţi coproprietari, care pot fi arendatori.

Prin lege se interzice anumitor persoane de a încheia în calitate de arendaş un asemenea

contract. Este vorba despre funcţionarii publici şi salariaţii cu funcţii de conducere din
cadrul regiilor autonome cu profil agricol, al institutelor şi staţiunilor de cercetare şi
producţie agricolă care au în administrare terenuri agricole proprietate publică (art. 18 din
Legea arendării, modificată prin Legea nr. 350/2003).

Fiind în prezenţa unei restrângeri a capacităţii de a contracta, apreciem că interpretarea

trebuie să fie restrictivă, interdicţia neoperând în privinţa altor salariaţi ai instituţiilor
menţionate.
187.2. Obiectul contractului de arendare. În analiza obiectului contractului, pornind de la
caracterul bilateral al acestuia, trebuie să distingem între obiectul prestaţiei arendatorului
şi obiectul prestaţiei arendaşului. De aceea, spunem că obiectul arendării este dublu: pe
de o parte, bunurile arendate, iar pe de altă parte, preţul plătit, numit arendă.

Bunuri arendate pot fi, potrivit legii, bunurile agricole, ca cele enumerate de art. 1 alin.
(2) din Legea nr. 16/1994: terenuri cu destinaţie agricolă (arabile, vii, livezi, pepiniere
viticole etc.), păşuni împădurite, terenuri ocupate de construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, platforme şi spaţii de depozitare ce servesc nevoilor producţiei agricole,
terenurile neproductive care pot fi folosite pentru agricultură, animale, construcţii,
maşini, utilaje şi alte bunuri destinate exploatării agricole. În Codul civil întâlnim, pentru
desemnarea obiectului acestui contract, noţiunea de „fonduri rurale” sau aceea de
„moşie” 7 .

Este important ca bunurile arendate să fie determinate cu exactitate în cuprinsul

contractului, prin arătarea vecinătăţilor şi a suprafeţelor (în cazul terenurilor), descrierea
completă a altora etc.

În orice caz, pentru a fi în prezenţa unui contract de arendare, este important ca bunurile
să fie destinate exploatării lor agricole de către arendaş; dacă scopul încredinţării spre
folosinţă a bunului nu este producţia agricolă, contractul nu va fi calificat arendare, ci
eventual locaţiune.

Preţul în contractul de arendare poartă denumirea de arendă. În concepţia Codului civil,

arendarea era făcută pe bani (art. 1454-1465 C.civ.) sau pe fructe (art. 1466-1469 C.civ.).

Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/1998, lasă la aprecierea
părţilor cuantumul arendei, fie că este fixată în produse ori în bani (art. 13). Articolul 14
din lege stabileşte numai anumite elemente orientative pentru determinarea acestui
cuantum, cum ar fi: potenţialul de producţie al terenului, rasa, vârsta, starea biologică a
efectivelor de animale etc.

În dreptul comparat, sunt stabilite, de regulă, prin decizii ale autorităţilor administrative,
limite minime şi maxime ale arendei, în raport cu durata contractului, starea şi importanţa
construcţiilor agricole, calitatea solului 8 .

188. Termenul arendării. Potrivit art. 2, art. 5 lit. d) şi art. 7 din Legea nr. 16/1994,
modificată, părţile trebuie să stabilească în contract care este termenul pentru care sunt
încredinţate bunurile agricole arendaşului.

În forma iniţială a Legii arendării era prevăzută o durată minimă pentru care contractul se
putea încheia. În lipsa vreunei alte dispoziţii legale în prezent, ne găsim în plin câmp de
aplicare a principiului libertăţii contractuale, dar s-a apreciat, pe bună dreptate, că vor
primi aplicare dispoziţiile din Codul civil (art. 1462) ce stabilesc că: „Arendarea fără
termen a unei moşii se consideră făcută pentru tot timpul necesar ca arendaşul să culeagă
toate fructele ei” 9 .
În Franţa, stabilitatea raporturilor de arendare este încurajată. Termenul minim al
contractului de arendare este de 9 ani; dacă părţile acceptă ca arendarea să se facă pentru
cel puţin 18 ani, proprietarul beneficiază de facilităţi fiscale.

Dispoziţiile din Codul civil referitoare la arendare nu au fost abrogate nici în perioada
comunistă, dar ele erau, practic, fără aplicare după intrarea în vigoare a Legii nr.
187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, ca şi a Legii nr. 115/1959 pentru lichidarea
rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură. Anterior
însă, în România contractul de arendare a fost frecvent folosit. Pentru alte referinţe de
ordin istoric, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol. 2, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 599–601; E. Safta–Romano,
Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 145.
2

Prin Legea nr. 58/1995, Legea nr. 65/1998 şi O.U.G. nr. 157/2002, aprobată, cu
modificări, prin Legea nr. 350/2003 (M. Of. nr. 526 din 22 iulie 2003), iar ulterior
modificată prin: Legea nr. 276/2005 (M. Of. nr. 903 din 10 octombrie 2005); Legea nr.
223/2006 (M. Of. nr. 497 din 8 iunie 2006) şi Legea nr. 20/2008 (M. Of. nr. 170 din 5
martie 2008).
3

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 273; R. Popescu, Contractul de arendare, Dreptul nr.
6/1995, p. 23; Fl. Scrieciu, Arendarea bunurilor agricole, Ed. Tehnică agricolă, Bucureşti,
1994; Gh. Beleiu, Contractul de arendare, Dreptul nr. 6/1995; L. Lefterache, C.M.
Crăciunescu, Legea arendării, Ed. All, 1997.
4

Considerăm şi noi că acest caracter nu poate fi calificat ca ţinând de esenţa contractului,

atât timp cât din reglementarea legală rezultă uneori chiar contrariul (este permisă
continuarea contractului de moştenitorii uneia din părţi, se permite arendaşului să
folosească salariaţi în executarea lucrărilor etc.). În acelaşi sens, a se vedea M. Mureşan,
op. cit., p. 206.
5

În sensul că cerinţa înregistrării se impune doar pentru probaţiune şi opozabilitate faţă de

terţi, iar nu pentru validitate, a se vedea Gh. Beleiu, Contractul de arendare, în Dreptul nr.
6/1995, p. 24.
6
În Franţa contractul este mai puţin formalist, el poate fi încheiat chiar verbal, caz în care
se prezumă că respectă condiţiile fixate de un contract–tip elaborat de Comisia
consultativă a arendărilor, prevăzută în art. L şi R 411–4 din Codul rural, alcătuită din
reprezentanţi ai arendatorilor şi ai arendaşilor, ai puterii judiciare şi ai organismelor
profesionale (Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, ed. a
5–a, Dalloz, Paris, 2001, nr. 383).
7

A se vedea, de pildă, art. 1413 alin. (3), art. 1455 C.civ.

8

Pentru situaţia din Franţa, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, op. cit., nr.
385.
9

C. Cas. I, decizia nr. 239/1901, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 645.

Menţionăm că în alte legislaţii există un regim de protecţie a arendaşului, exprimat,
printre altele, prin stabilirea unei durate minime a arendării. De pildă, în Franţa, aceasta
este de 9 ani, potrivit art. 411–4 din Codul rural.

Capitolul II
Efectele contractului de arendare
Secţiunea 1
Obligaţiile părţilor
Ca şi orice locaţiune, arendarea dă naştere la drepturi şi la obligaţii în sarcina ambelor
părţi. De aceea, în măsura în care legea specială nu prevede în totalitate care sunt efectele
contractului, vor primi aplicare dispoziţiile dreptului comun.

189. Obligaţiile arendatorului. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea arendării, arendatorul
este obligat să predea bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze
pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să execute toate celelalte obligaţii asumate
prin contract.

189.1. Obligaţia de predare. Prevăzută în mod expres în legea specială, care nu conţine
detalii sub acest aspect, obligaţia de predare va fi executată potrivit convenţiei dintre
părţi. În lipsa unor clauze exprese, în temeiul art. 26 din Legea arendării, vor primi
aplicare regulile comune din Codul civil privind executarea obligaţiilor. În literatura
juridică s-a subliniat că, dacă obiect al predării este un teren, pot primi aplicare
dispoziţiile speciale ale Codului civil din materia vânzării-cumpărării privind modul de
rezolvare a neconcordanţelor asupra întinderii suprafeţei (art. 1326-1330 C.civ.) 1 . În
orice caz, faţă de natura acestui contract, se înţelege că predarea bunului trebuie să fie
făcută într-o stare corespunzătoare exploatării agricole.

189.2. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii incumbă arendatorului în

condiţii asemănătoare celei ce revine locatorului de drept comun. Astfel, arendatorul
trebuie să se abţină să îl tulbure pe arendaş în folosinţa bunurilor agricole încredinţate
spre exploatare, după cum trebuie să-i garanteze că dreptul transmis îi aparţinea.

189.3. Obligaţia de efectuare a reparaţiilor capitale (la construcţii şi instalaţii

agrozootehnice, de exemplu), deşi neprevăzută expres în lege, credem că revine
arendatorului, în mod asemănător unui locator de drept comun.

189.4. Obligaţia de a înştiinţa în scris pe arendaş cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea
contractului dacă intenţionează să continue raporturile contractuale sau nu, este prevăzută
expres în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 16/1994 (astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 350/2003).

Desigur că, dacă este proprietar, arendatorul trebuie să plătească impozit pe proprietate,
ca şi impozitul pe venitul obţinut din arendare 2 . Legea prevede totuşi expres această
obligaţie a arendatorului (art. 10 din Legea nr. 16/1994).

190. Obligaţiile arendaşului. Potrivit legii, arendaşului îi revine obligaţia de a se folosi de

bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în contract, de a menţine
potenţialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a
cere acordul arendatorului pentru efectuarea eventualelor investiţii pe teren, de a plăti
arenda la termenele şi în modalităţile stabilite, de a executa toate obligaţiile contractuale
[art. 8 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 350/2003 ). Rezultă, aşadar, că
arendaşului îi incumbă următoarele obligaţii:

– de a întrebuinţa bunurile arendate ca un bun proprietar (culpa va fi apreciată in

abstracto, după criteriul abstract al omului prudent şi diligent, dat fiind şi faptul că este
un profesionist);

– de a folosi bunurile arendate la destinaţia stabilită prin contract sau prezumată după
circumstanţe;

– de a nu schimba categoria de folosinţă a terenului arendat, dacă nu are acordul prealabil

scris al proprietarului terenului, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie (art. 20 din
Legea arendării);
– de a plăti arenda, fie că a fost stabilită în natură sau în bani, la termenele şi la locul
convenite. În lipsă de stipulaţie contrară, plata este cherabilă 3 .

– de a restitui bunurile la încetarea contractului. Bunurile arendate trebuie restituite în

starea în care au fost primite, potrivit inventarului întocmit la predare; în lipsa
inventarului, se prezumă că bunurile au fost primite în bună stare. Dacă arendaşul a făcut
cheltuieli cu întreţinerea, conservarea, îmbunătăţirea bunurilor, Legea nr. 16/1994 îi
recunoaşte, prin art. 8 alin. (4), dreptul de a refuza restituirea, deci un drept de retenţie.
Pentru desocotirea cu privire la cheltuieli care depăşesc sfera celor de conservare
(„investiţii pe teren”), este necesar să fi avut acordul prealabil al arendatorului pentru
efectuarea acestora.

– de a plăti taxele de redactare şi înregistrare a contractului de arendare [art. 6 alin. (3)

din Legea arendării];

– de a apăra lucrul împotriva uzurpărilor, în condiţiile dreptului comun al locaţiunii;

– de a asigura bunurile agricole [art. 5 alin. (2) din Legea arendării, introdus prin O.U.G.
nr. 157/2002, aprobată prin Legea nr. 350/2003].

– de a înştiinţa în scris pe arendator cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea contractului

dacă intenţionează să continue raporturile contractuale sau nu.

Menţionăm că, spre deosebire de dreptul comun al locaţiunii, Legea arendării interzice,
sub sancţiunea nulităţii absolute, subarendarea totală sau parţială (art. 22). Pe cale de
interpretare, prin aplicarea criteriului a fortiori, este interzisă şi cesiunea contractului de
arendare, care produce efecte mai puternice decât subarendarea 4 .

191. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor de către vreuna din părţi poate consta, după caz,
în: rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor principale, invocarea excepţiei
de neexecutare, recurgerea la executarea silită.

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 308.

2

Conform prevederilor Codului fiscal – Legea nr. 571/2003 (M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003), cu modificările ulterioare.
3
Contractul de arendare încheiat în formă scrisă şi înregistrat la consiliul local constituie
titlu executoriu [art. 6 alin. (5) din Legea nr. 16/1994, modificată prin O.U.G. nr.
157/2002 (M. Of. nr. 850 din 25 noiembrie 2002)].
4

Şi în Franţa, cu mici excepţii, este interzisă cesiunea contractului şi sublocaţiunea, dar

acolo este considerată ca o compensaţie a duratei lungi a contractului, impusă
arendatorului.

Secţiunea a 2-a
Suportarea riscurilor în contractul de
arendare
192. Dacă obligaţiile asumate de părţi prin contractul de arendare nu pot fi executate din
cauza intervenţiei cazului fortuit sau a forţei majore, se pune problema suportării
riscurilor. În principiu, se vor aplica stipulaţiile din contractul încheiat de părţi; în lipsa
vreunei dispoziţii în acest sens, vor primi aplicare dispoziţiile generale în materie de risc.

Într-adevăr, textul din Legea arendării care priveşte această problemă nu statuează norme
speciale, ci prevede numai că: „În contractul de arendare, de comun acord, părţile
contractante pot stabili cazurile şi limitele suportării daunelor produse de calamităţi
naturale. De asemenea, de comun acord pot să prevadă suportarea pierderilor totale sau
parţiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forţă majoră” (art.
21 din Legea nr. 16/1994). Se impune mai întâi observaţia că, deşi în acest text noţiunea
de „calamităţi naturale” este folosită ca fiind urmarea forţei majore sau a cazului fortuit,
în realitate, calamităţile naturale sunt cazuri de forţă majoră 1 . În absenţa unor clauze
exprese în contractul de arendare 2 , în analiza problemei riscurilor vom face distincţie
între riscul lucrului şi riscul contractului.

193. Riscul lucrului. Pierirea totală sau parţială, în mod fortuit, a bunului arendat, va fi
suportată de către arendator, potrivit regulii res perit domino. Dacă arendator nu era
proprietarul, ci un alt titular îndreptăţit să arendeze, va suporta şi el riscul, proporţional cu
dreptul pe care îl are asupra lucrului (de exemplu, uzufruct). Însă, pentru aplicarea
riguroasă a acestui principiu, nu trebuie uitate câteva reguli, fie din materia contractului
de locaţiune, fie mai generale, din materia executării obligaţiilor. Astfel:

a) întrucât arendaşul are obligaţia de a păstra în bune condiţii bunurile şi de a le restitui la

încetarea contractului, ca debitor al acestei obligaţii, culpa sa în păstrarea
necorespunzătoare este prezumată.
Ca atare, dacă s-a produs pierirea sau distrugerea bunului, sarcina dovedirii naturii
fortuite a pieirii (cu consecinţa exonerării de răspundere) revine arendaşului.

b) oricum, dacă arendaşul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, iar
pierirea a avut loc după punerea în întârziere, riscul va fi suportat de arendaş [art. 1074
alin. (2) C.civ.], cu excepţia cazului când dovedeşte că pierirea ar fi avut loc şi la
arendator [art. 1156 alin. (2) C.civ.] 3 .

194. Riscul contractului. Interesează sub acest aspect care este soarta obligaţiei de a plăti
arenda, ce incumbă arendaşului, în ipoteza în care fie pier din cauză fortuită chiar
bunurile arendate (de exemplu: animale, construcţii, maşini agricole), fie piere recolta.
Astfel:

a) dacă pier din cauză fortuită bunurile arendate, riscul contractului este suportat de
arendator, în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat;

b) dacă producţia agricolă (recolta) piere total sau parţial ca urmare a unor cauze fortuite
sau de forţă majoră (calamităţi naturale) şi părţile nu au prevăzut în contract modul de
suportare a riscurilor, urmează a primi aplicare dispoziţiile din Codul civil, având în
vedere că Legea arendării nu conţine dispoziţii speciale. Potrivit Codului civil, există
reguli deosebite după cum arenda a fost stipulată procentual, ca o cotă-parte din
producţie, ori a fost stabilită o arendă fixă, sub forma unei cantităţi determinate de
produse agricole.

În prima ipoteză, potrivit art. 1469 C.civ., pierirea recoltei, prin cazuri fortuite, în tot ori
în parte, cade în sarcina ambelor părţi, fără a da drept nici uneia din ele a trage la
răspundere pe cealaltă [alin. (1)]. După strângerea recoltei însă, dacă arendaşul a fost pus
în întârziere pentru predarea părţii cuvenite arendatorului, acesta din urmă nu va mai
suporta proporţional pierirea [alin. (2)].

Dacă arenda a fost stabilită sub forma unei cantităţi determinate de produse agricole,
riscul pieirii fortuite a recoltei este suportat, în principiu, de către arendaş, întrucât fie că
se plăteşte în natură sau printr-o sumă de bani echivalentă, arenda este fixă şi nu depinde
de mărimea recoltei. Totuşi, Codul civil stabileşte de la această regulă două excepţii.
Astfel:

– dacă arendarea s-a făcut numai pe un an şi toată recolta sau cel puţin jumătate din ea s-a
pierdut, arendaşul are dreptul să ceară o reducere proporţională din arendă (art. 1458
C.civ.);

– dacă arendarea s-a încheiat pe mai mulţi ani şi, în cursul ei, s-a pierdut prin caz fortuit
toată recolta unui an sau cel puţin jumătate din ea, arendaşul poate să ceară o scădere a
arendei, cu excepţia cazului când s-a compensat prin precedentele recolte [art. 1457 alin.
(1) C.civ.]. Este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de „sistemul compensării între anii
buni şi anii răi”; în alineatele următoare se prevede că abia la sfârşitul contractului va
avea loc regularizarea, judecătorul putând totuşi ca pe parcurs să acorde o scădere
proporţională a obligaţiei, în raport cu pierderea suferită de arendaş.

Din cauza numeroşilor ani în care culturile agricole au fost afectate de secetă, îngheţ,
grindină, inundaţii etc., legiuitorul a instituit obligativitatea includerii, în contractul de
arendare, a unor clauze de asigurare a bunurilor agricole, în sarcina arendaşului [art. 5
alin. (2) din Legea arendării, modificată prin Legea nr. 350/2003].

A se vedea şi E. Safta–Romano, op. cit., p. 163, 164.

2

Clauzele trebuie expres şi clar exprimate, primind aplicare interpretarea restrictivă, mai
ales dacă una din părţi şi–ar asuma riscuri mai mari decât cele obişnuite (ca grindină,
brumă, inundaţie etc.).
3

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 324.

Secţiunea a 3-a
Dreptul de preempţiune al arendaşului
195. Până la abrogarea operată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, Legea nr. 16/1994 a arendării (art. 9) şi Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor prevedeau existenţa unui drept de preempţiune în favoarea
arendaşului, persoană fizică, al unor terenuri agricole situate în extravilan, ca o măsură de
protecţie a arendaşului şi în interesul exploatării eficiente a bunurilor agricole.

Ca natură juridică, s-a observat că, deşi în general, în concepţia Legii nr. 54/1998,
dreptul de preempţiune avea natură legală, voinţa proprietarului terenului agricol situat în
extravilan neavând nici un rol în exercitarea acestui drept de către titularii îndreptăţiţi, în
privinţa dreptului arendaşului, el căpăta natură contractuală în măsura în care
proprietarul-arendator îşi dădea consimţământul la încheierea convenţiei. Dar dacă
arendator era altcineva decât proprietarul, care intenţiona apoi a vinde terenul (de
exemplu, uzufructuarul), dreptul de preempţiune continua să funcţioneze, de această dată
având însă doar natură legală 1 .

1
Fr. Deak, op. cit., p. 281.

Capitolul III
Încetarea contractului de arendare
196. În principiu sunt aplicabile regulile din dreptul comun al locaţiunii, astfel încât
arendarea poate înceta prin: reziliere pentru neexecutare culpabilă de obligaţii, pierire
totală sau parţială a bunurilor arendate, desfiinţarea titlului arendatorului, acordul părţilor
(mutuus dissensus). Ne vom opri la analiza câtorva cauze care au fost avute în mod
special în vedere de legiuitor în Legea arendării.

197. Moartea uneia dintre părţi. Atunci când am analizat caracterele juridice ale
contractului de arendare, am precizat că acesta este, printre altele, încheiat intuitu
personae. Ar trebui, aşadar, ca moartea uneia dintre părţi să atragă încetarea contractului,
aşa cum se întâmplă, de regulă, cu convenţiile încheiate în considerarea anumitor calităţi
ale părţilor contractante.

Pe de altă parte însă, locaţiunea, ca reglementare de drept comun, nu încetează la moartea

uneia dintre părţi, astfel cum prevede expres art. 1440 C.civ.

Legea arendării se pare că tinde spre această din urmă soluţie. Astfel, art. 251 alin. (1) din
Legea nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 350/2003, prevede că arendarea poate
continua în cazul decesului arendaşului sau al arendatorului. Pentru aceasta, moştenitorii
majori ai arendaşului sau, după caz, moştenitorii proprietarului trebuie să comunice în
scris intenţiile lor şi să obţină acordul scris al celeilalte părţi, în termen de 30 zile de la
data decesului.

Legea mai prevede că, dacă arendaşul este cel care a încetat din viaţă şi a lăsat mai mulţi
moştenitori, aceştia se pot înţelege să continue împreună exploatarea bunurilor agricole
ori să-l desemneze doar pe unul dintre ei în acest scop. În lipsa acordului, potrivit art. 251
alin. (2) din Legea nr. 16/1994, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 350/2003,
instanţa sesizată putea desemna, pe cale de ordonanţă preşedinţială, pe unul dintre ei,
pentru continuarea raporturilor de arendare. În prezent, legiuitorul acordă dreptul
proprietarului (moştenitorilor săi) să facă această desemnare, ţinând cont de criteriile
stabilite de art. 3 alin. (2) şi (21), respectiv pregătire agricolă de specialitate, garanţii.

În orice caz, consiliul local trebuie înştiinţat cu privire la noile părţi ale contractului de
arendare [art. 251 alin. (3) din Legea nr. 16/1994].

Putem conchide, aşadar, că de regulă, moartea uneia dintre părţi nu atrage prin ea însăşi
încetarea contractului, ci numai atunci când arendatorul sau succesorii arendaşului se
prevalează de aceasta 1 .
198. Expirarea termenului. În prezenţa unui text cât se poate de confuz [art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 16/1994: „Contractul de arendare poate fi reînnoit potrivit înţelegerii
părţilor şi cu respectarea prevederilor legii”; art. 12 alin. (2): „Fiecare parte contractantă
este obligată să înştiinţeze în scris pe cealaltă parte, cu cel puţin 3 luni înainte de
expirarea contractului, despre intenţia sa de a reînnoi sau de a nu reînnoi contractul de
arendare”], criticat în doctrină 2 , se poate ajunge la concluzia că la expirarea termenului
prevăzut în contract arendarea încetează.

Părţile pot însă conveni, mai înainte de expirarea termenului, continuarea raporturilor de
arendare. În schimb, date fiind formalităţile cerute pentru solemnitatea contractului, nu se
poate admite că ar opera o reînnoire tacită după expirarea termenului, chiar dacă
arendaşul ar continua să folosească bunurile, îndeplinindu-şi obligaţiile fără a fi stânjenit
de arendator. De aceea, în lipsa reînnoirii convenţionale cu solemnităţile prevăzute de
lege, folosirea în continuare a bunurilor de către arendaş se situează pe tărâm
extracontractual 3 .

199. Înstrăinarea prin acte între vii de către arendator a bunurilor agricole care fac
obiectul arendării nu atrage prin ea însăşi încetarea contractului de arendare, potrivit
dreptului comun (art. 1441 C.civ.). Trebuie ţinut totuşi seama că, spre deosebire de
contractul de locaţiune, Legea arendării nr. 16/1994 prevede că, indiferent de durata
arendării, nu sunt opozabile decât acele contracte încheiate în scris şi înregistrate la
consiliul local. Desigur însă că, dacă părţile au stipulat expres acest lucru, contractul
poate înceta la înstrăinarea bunurilor agricole, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile
de opozabilitate menţionate 4 .

În acelaşi sens, a se vedea A. Cojocaru, B. Pătraşcu, Contractul de arendare (II), în

R.D.C. nr. 5/1996, p. 90, 91.
2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 288, 289.

3

În sens contrar, a se vedea M. Mureşan, op. cit., nota 454, p. 213.

4

A se vedea şi: E. Safta–Romano, op. cit., p. 173; L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte
speciale. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 212.

Titlul VII
Contractul de antrepriză
Capitolul I
Noţiuni generale. Caractere juridice.
Condiţii de validitate
200. Definiţie. Prin antrepriză se înţelege acel contract prin care o persoană, numită
antreprenor, se obligă faţă de o altă persoană, numită client, să execute, pe riscul său, o
lucrare determinată, în schimbul unui preţ 1 . Este, aşadar, un contract care prin excelenţă
este expresia unei obligaţii de a face. Expresia „contract de antrepriză”, frecvent folosită
astăzi, nu figurează în Codul civil decât în art. 1413 alin. ultim şi în art. 1470 şi urm., din
Capitolul „Despre locaţiunea lucrărilor”. Astfel cum vom arăta însă, antrepriza este
altceva decât contractul de locaţiune.

Noţiunea de „lucrare”, folosită în definiţie, o include pe aceea de „serviciu” şi poate fi

întâlnită în diferite domenii, cum ar fi: construirea şi repararea de clădiri, confecţionarea
şi repararea de obiecte, prestarea de servicii medicale, meditaţii, consultaţii profesionale,
întocmirea de expertize, pledoarie, conceperea unui obiect (designer) etc. În majoritatea
cazurilor, din partea prestatorului, acest contract are ca parte un profesionist; este
contractul prin care se apelează la o anumită persoană, în considerarea competenţei sale,
pentru a aduce o soluţie unei probleme determinate.

201. Delimitarea faţă de alte contracte. a) În ciuda termenilor folosiţi în Codul civil, în
realitate, între contractul de locaţiune şi contractul de antrepriză există importante
deosebiri. Astfel, prestarea de servicii, care formează esenţa contractului de antrepriză, nu
este plătită în raport cu timpul cât se desfăşoară, ci în raport cu rezultatul final; dacă nu
este atins acel rezultat, contractul se consideră neexecutat. În timp ce obiectul locaţiunii
este punerea la dispoziţie a folosinţei unui bun, cel al locaţiunii este obligaţia de a face.
Desigur că uneori punerea la dispoziţie a unui bun este însoţită de un serviciu prestat.
Astfel, contractul de locaţiune al unui sistem informatic include deseori studii prealabile,
elaborarea unor programe speciale, o eventuală formare de personal şi asigurarea
întreţinerii. Dacă părţile nu au încheiat mai multe contracte, separate pentru fiecare dintre
aceste activităţi, calificarea se va face în raport cu prestaţia principală. Un alt criteriu,
complementar, poate fi acela al puterii de dispoziţie asupra bunului: în exemplul anterior,
dacă clientul utilizează bunul în deplină independenţă, contractul poate fi calificat
locaţiune, iar nu antrepriză.

b) Faţă de contractul de muncă, antrepriza se deosebeşte din mai multe puncte de vedere 2
. Astfel, deşi în ambele ipoteze se pune la dispoziţia unei persoane munca, obiectul
contractului de muncă îl constituie puterea de muncă a salariatului; salariul este plătit în
raport cu calitatea şi cantitatea muncii; în fine, în baza contractului de muncă se stabileşte
un raport de prepuşenie între angajator şi salariat, cu componenta de subordonare şi cu
consecinţa angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Aceste
caracteristici nu se întâlnesc la contractul de antrepriză, unde ceea ce se plăteşte este
rezultatul muncii, predat clientului; există independenţă juridică între părţile contractului,
antreprenorul desfăşurând munca pe riscul său; ca atare, nu există raport de prepuşenie
între părţi. De aici decurge consecinţa că, în principiu, clientul nu răspunde nici de
pagubele cauzate de antreprenor sau de lucrători terţilor, nici de pagubele pe care
antreprenorul sau lucrătorii înşişi le-ar suferi pe parcursul executării lucrării. Un criteriu
folosit în legislaţie şi doctrină este şi acela al volumului şi continuităţii prestaţiilor.
Astfel, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în
muncă 3 prevedea la art. 3 că orice activitate prestată în limita a cel mult 3 ore pe zi în
cadrul unui program lunar de lucru, pentru prestarea muncii în asociaţiile de proprietari
sau de locatari, poate face obiectul unei convenţii civile 4 . Aşadar, distincţia prezintă
importanţă, întrucât contractului de muncă i se aplică întreaga legislaţie socială
(transmiterea contractului în cazul vânzării întreprinderii, plata concediilor de odihnă,
plata indemnizaţiilor pentru asigurări sociale etc.) 5 .

c) Faţă de contractul de vânzare-cumpărare se pune problema delimitării antreprizei în

ipoteza în care materialul necesar realizării lucrării este procurat de către antreprenor, iar
preţul muncii şi al materialelor este inclus în preţul total datorat de client. Se impune mai
întâi precizarea că, deşi art. 1413 alin. (5) C.civ., atunci când defineşte antrepriza, se
referă doar la „săvârşirea unei lucrări drept un preţ determinat, când materialul se dă de
acela pentru care se execută o lucrare”, din ansamblul reglementării contractului şi în
acord cu practica, materialul poate fi procurat şi de antreprenor (sau de o terţă persoană) 6
. Tocmai pentru această ipoteză este analizată deosebirea dintre contractul de antrepriză şi
cel de vânzare-cumpărare. Dacă din intenţia părţilor rezultă că realizarea lucrării, privită
ca rezultat, a fost causa contractui, ne găsim în faţa unei antreprize; dacă, din contră,
valoarea materialelor depăşeşte în mod vădit valoarea muncii, este vorba despre un
contract de vânzare-cumpărare a unui bun viitor. Distincţia prezintă relevanţă din mai
multe puncte de vedere, printre care amintim în special efectele ce privesc plata, clauzele
de limitare a răspunderii, transferul riscurilor, clauza de rezervă a proprietăţii etc.

d) Faţă de contractul de mandat trebuie, de asemenea, făcută distincţia. Ceea ce este

esenţial de reţinut este obiectul celor două contracte. Astfel, în timp ce mandatul are ca
obiect încheierea unor acte juridice pe seama şi în numele mandantului (pe care
mandatarul îl reprezintă), în cazul antreprizei, antreprenorul nu execută în principiu decât
acte materiale, în sensul de prestaţii (materiale sau intelectuale) 7 .

e) Dacă clientul încredinţează antreprenorului un bun corporal, se poate pune problema

dacă nu avem de-a face cu un contract de depozit. În jurisprudenţă, uneori s-a considerat
că există două contracte, încheiate printr-un singur înscris 8 , iar în alte cazuri că există un
al doilea contract, tacit. Credem că şi aici, în calificarea contractului, va trebui să se ţină
seama de prestaţia principală.
202. Caractere juridice. Antrepriza este un contract, în principiu, consensual,
sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi, ca regulă, intuitu
personae.

Pentru validitatea acestui contract, Codul civil nu prevede formalităţi speciale, ceea ce
înseamnă că ne găsim în faţa unui contract consensual. Totuşi, dacă este vorba de
contracte în care clientul este o instituţie publică, prin acte normative speciale – cum ar fi
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii 9 , cu modificările
ulterioare – sunt stabilite formalităţi derogatorii de la dreptul comun, inclusiv în privinţa
validităţii contractului.

Caracterul intuitu personae al antreprizei vizează pe antreprenor, care este un

profesionist. Dar în lipsa unei stipulaţii exprese contrare, se admite că cerinţa este
îndeplinită şi dacă antreprenorul organizează şi conduce activitatea contractată, nu
neapărat o execută personal 10 .

203. Condiţii de validitate. Asemenea oricărei convenţii, şi antreprizei îi sunt aplicabile

condiţiile de validitate prevăzute de dreptul comun pentru orice contract. Este vorba de
consimţământ, capacitate, obiect, cauză, potrivit dispoziţiilor art. 948-968 C.civ. 11

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză. Mai ales dacă
acest contract se încheie cu un profesionist, clientul-consumator are dreptul de a fi
informat încă în faza precontractuală 12 .

În privinţa capacităţii cerute părţilor contractante, antrepriza reprezintă un act de

dispoziţie pentru antreprenor, implicând suportarea unor riscuri; de aceea, el trebuie să
aibă întotdeauna capacitate deplină de exerciţiu. Raportat la patrimoniul clientului,
antrepriza poate fi un act de administrare, pentru încheierea căruia este suficientă
capacitatea restrânsă de exerciţiu, ori un act de dispoziţie (cum ar fi contractarea
construirii unei case).

Obiectul contractului de antrepriză este dublu: pe de o parte, prestaţia la care se obligă

antreprenorul, iar pe de altă parte, preţul. În ambele cazuri se remarcă absenţa cerinţei,
întâlnite la alte contracte, ca obiectul să fie determinat. Astfel, de pildă, consultarea unui
avocat sau a unui medic ori comandarea unui studiu are o întindere ce nu poate fi
determinată întotdeauna cu exactitate. În orice caz însă, prestaţia trebuie să fie licită. În
acest sens, în Franţa s-a constatat nulă convenţia prin care o femeie, „mamă-purtătoare”,
s-a obligat, chiar cu titlu gratuit, să conceapă şi să poarte un copil pentru a-l abandona
apoi părinţilor doritori 13 .

Contractul mai este întâlnit sub denumirea de „prestare de servicii”, „întreprindere”, iar
părţile contractante sub denumirea de „comitent”, „lucrător”, „prestator”. A se vedea: C.
Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed.
All, 1997, p. 605; D. Gherasim, Executarea de lucrări şi prestarea de servicii pentru
populaţie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 5; D. Chirică, op. cit., p.
244; Fr. Deak, op. cit., p. 291; J. Huet, Traite de droit civil. Les principaux contrats
spéciaux, ed. a 2–a, L.G.D.J., Paris, 2001, nr. 1243; Ph. Delebecque, Le contrat
d’entreprise, Dalloz, Paris, 1993.
2

Pentru dreptul francez, a se vedea A. Arseguel, Ph. Isoux, Les nouvelles frontières entre
le contrat de travail et le contrat d’entreprise, în Les collaborateurs de l’entreprise:
salariés ou prestataires de services, 1995, PUAM.
3

Republicată în M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007. Deşi art. 3 din această lege specială a
fost abrogat, în literatura juridică s–a observat întemeiat că încheierea unor asemenea
contracte civile este şi astăzi legal posibilă, în temeiul art. 1413 alin. (4) C.civ. A se
vedea Ş. Beligrădeanu, Neconstituţionalitatea flagrantă a art. 175 fraza a doua din
Statutul profesiei de avocat, Dreptul nr. 3/2005, nota 10, p. 43.
4

A se vedea şi Al. Athanasiu, C.A. Moarcăş, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, vol. I,
Ed. Oscar Print, 1999, p. 43, unde se utilizează pentru antrepriză noţiunea de contract
civil de prestări servicii. A se vedea şi: A. Ţiclea, Convenţia civilă de prestări servicii,
alternativă a contractului individual de muncă, Dreptul nr. 1/2001, p. 97; F. Tuca, C.
Munteanu–Jipescu, Actualitatea contractului de antrepriză, în R.D.C. nr. 4/2002, p. 68.
5

Este important de menţionat că una dintre cele mai noi codificări din Europa (Codul civil
olandez), în Cartea a şaptea la Titlul VII, intitulat „Contracte despre prestarea muncii”,
conţine o dispoziţie de principiu, potrivit căreia, dacă în cazul unui contract de antrepriză,
din intenţia părţilor rezultă că în viitor urmăresc să continue relaţiile şi pentru alte lucrări,
se vor aplica dispoziţiile privind contractul de muncă, cu excepţia cazului când primul
contract de antrepriză este încheiat doar de probă [art. 1637 c alin. (2)], C.H. Beck
Kluwer, 1995.
6

În dreptul roman, întotdeauna se vorbea de vânzare dacă materialul era al

întreprinzătorului. A se vedea E. Molcuţ, Drept privat roman, vol. III, Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1981, p. 91.
7
Potrivit unei celebre distincţii între scriitor şi scrib: primul exercită o funcţie, pe când al
doilea efectuează o activitate (R. Barthes, Écrivaints et écrivants, în Essais critiques,
Seuil, 1971).
8

„Existenţa unui contract de antrepriză cu privire la un bun predat antreprenorului nu

exclude existenţa pentru acesta a obligaţiilor unui depozitar” (Cass. fr., decizia din 11
iulie 1984, în Bull. civ., I, nr. 230).
9

M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006. A se vedea şi Ordinul nr. 1014/874/2001 al ministrului
finanţelor publice şi al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei privind
aprobarea Documentaţiei standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pentru
achiziţia publică de lucrări (M. Of. nr. 357 din 4 iulie 2001).
10

Sunt citate astfel cazuri în care s–a convenit ca însuşi antreprenorul să execute lucrarea
comandată, cum ar fi cazul unui pictor celebru, a unui arhitect sau chirurg ori avocat. A
se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 246.
11

A se vedea M. Gaiţă, Obligaţii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 36–52.

12

A se vedea, de pildă, O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor
comerciale, cu comentariu de C. Toader, în R.D.C. nr. 12/1999, p. 77–82.
13

Cass. fr., Plen, decizia din 31 mai 1991, în colecţia Dalloz, Paris, 1991, p. 417. Şi
Proiectul Codului civil român consacră nulitatea unor asemenea convenţii.

Capitolul II
Efectele contractului de antrepriză de
drept comun. Încetarea contractului
Avem în vedere efectele generale ale contractului de antrepriză, aplicabile oricărui astfel
de contract, întrucât în materia antreprizei de construcţii sunt câteva reguli speciale, la
care ne vom referi ulterior.

204. Obligaţiile antreprenorului. Potrivit legii, antreprenorului îi revin două obligaţii

principale: aceea de a executa la termen lucrarea şi obligaţia de a garanta împotriva
viciilor lucrării.

204.1. Executarea la termen a lucrării sau serviciului promis este principala obligaţie a
antreprenorului, cauza pentru care clientul s-a obligat să plătească preţul. Potrivit
dreptului comun 1 , sancţiunea depăşirii termenului convenit poate fi: obligarea la daune
cominatorii (dacă mai este posibilă executarea în natură), obligarea la daune-interese
moratorii (ce acoperă prejudiciul suferit de creditor în urma neexecutării la termen,
despăgubiri ce se pot cumula cu executarea în natură) ori daune-interese compensatorii,
ce se pot acorda în măsura în care obligaţia nu a fost executată sau executarea a fost
necorespunzătoare. Desigur că părţile pot conveni anticipat asupra acestei dezdăunări,
prin fixarea unei clauze penale.

Fiind vorba de o obligaţie de facere, potrivit art. 1077 C.civ., clientul poate cere
autorizarea justiţiei pentru a o aduce el la îndeplinire, pe cheltuiala antreprenorului.

204.2. Obligaţia de a executa lucrarea include şi pe aceea de predare. Dacă lucrarea a fost
executată (de pildă, croitorul a confecţionat costumul), dar refuză neîntemeiat predarea,
antreprenorul poate fi obligat, potrivit dreptului comun, la executarea silită.

Se pune problema ce se întâmplă dacă predarea lucrării de către antreprenor nu mai este
posibilă. În această privinţă trebuie distins în funcţie de cauza care a generat
imposibilitatea 2 :

a) Riscul lucrului

– dacă materialele necesare executării lucrării au fost procurate de către antreprenor (de
exemplu, pielea de către marochinier) şi lucrul piere înainte de a fi predat, antreprenorul
este obligat să suporte dauna, indiferent de cauza pieirii, potrivit regulii res perit domino
(art. 1479 C.civ.);

– dacă materialul a fost procurat de client iar lucrul piere înainte de predare, potrivit
aceleiaşi reguli, el, ca proprietar, va suporta riscul. În acest sens, art. 1480 C.civ., din
materia antreprizei, prevede: „Când meseriaşul pune numai lucrul său, (…) dauna nu
cade în sarcina lui decât numai dacă va fi urmat din culpa sa”. Trebuie avut însă în vedere
că, potrivit dreptului comun (art. 1082 şi art. 1083 C.civ.), antreprenorul, ca debitor al
obligaţiei de predare (şi implicit de păstrare), este prezumat a fi în culpă. Pentru a fi
exonerat, antreprenorul va trebui să dovedească o cauză străină a pieirii (caz fortuit, forţă
majoră, faptul unui terţ).

b) Riscul contractului
În cazul neexecutării fără culpă a obligaţiei de predare, se pune întrebarea cine trebuie să
suporte riscul contractului? Răspunsul este acela că antreprenorul este cel care suportă
riscul, ca debitor al obligaţiei imposibil de executat. În plus, astfel cum arătam încă la
început, antreprenorul pe riscul său se obligă. Suportarea riscului contractului înseamnă
că antreprenorul nu are dreptul la plata preţului, întrucât nu a predat clientului rezultatul
muncii sale, deşi a efectuat-o. Desigur că, dacă lucrarea se poate reface, suportarea
riscului de către antreprenor semnifică faptul că deşi a lucrat de două ori, el nu poate
pretinde clientului decât o singură plată.

De la regula suportării riscului contractului de către antreprenor există însă două excepţii.
În primul rând, dacă în privinţa verificării şi preluării lucrării, clientul a fost pus în
întârziere, riscul nu mai este, din acel moment, suportat de antreprenor. O a doua excepţie
vizează ipoteza în care pierirea s-a datorat unor vicii ale materialelor procurate de client.
Deşi o asemenea împrejurare exonerează pe antreprenor, credem că trebuie ţinut cont de
faptul că antreprenorul este un profesionist şi ar trebui să cunoască (să recunoască) viciile
materialelor ce-i sunt încredinţate de către client, pentru a preveni pierirea lucrării.

204.3. Obligaţia antreprenorului de a răspunde pentru viciile lucrării. Această garanţie

este datorată pentru lucrările care poartă asupra unui lucru corporal, nefiind aplicabilă
direct pentru prestaţiile intelectuale, atât de frecvente astăzi 3 .

În principiu, antreprenorul trebuie să garanteze pe client doar împotriva viciilor ascunse,

nu şi a celor aparente, pe care clientul le poate constata cu ocazia recepţiei. Vom vedea
însă că pot exista excepţii, ce rezultă din dispoziţii exprese, fie contractuale, fie legale, ce
pot extinde obligaţia antreprenorului pentru orice vicii.

Potrivit art. 1487 C.civ., antreprenorul este ţinut a răspunde pentru viciile lucrării
executate, şi aceasta chiar dacă nu el personal a executat-o. În practica judiciară s-a
subliniat că răspunderea antreprenorului pentru vicii ascunse subzistă, chiar dacă, cu
ocazia recepţiei, clientul declară că renunţă la orice pretenţii. Fiind o limitare a
răspunderii legale, renunţarea este interpretată restrictiv, ca referindu-se numai la viciile
aparente, nu şi la cele ascunse 4 .

Acţiunea clientului pentru daune cauzate de viciile ascunse ale lucrării poate fi exercitată
în termen de 6 luni (dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie), respectiv termenul
general de prescripţie de 3 ani (dacă antreprenorul a cunoscut viciile), termene ce încep
să curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai mult de 1 an de la predarea bunului
executat 5 .

De precizat că răspunderea antreprenorului este angajată nu numai pentru prepuşii săi,

dar şi pentru subantreprenori.

Subantrepriza este un contract prin care, în cazul unor lucrări complexe, antreprenorul
încredinţează unui alt specialist – subantreprenorul – realizarea unora dintre lucrările pe
care el le angajase cu clientul. În acest raport, antreprenorul principal are calitatea de
client, iar între clientul iniţial şi subantreprenor nu se stabilesc raporturi juridice directe.
Teoretic, subantrepriza este posibilă în cadrul oricărui contract de antrepriză care nu a
fost încheiat intuitu personae.

204.4. În afară de aceste obligaţii principale, special reglementate de Codul civil la

capitolul dedicat antreprizei, trebuie admis că în aplicarea art. 970 C.civ. (convenţiile
obligă nu doar la ceea ce este prevăzut expres, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul
sau legea dă obligaţiei, după natura sa), antreprenorul este ţinut şi de o serie de obligaţii
accesorii. Acestea variază după natura prestaţiei (materială sau intelectuală). De pildă,
antreprenorul trebuie să predea lucrarea de îndată ce a terminat-o sau la termenul
convenit cu clientul; are obligaţia de a conserva în bune condiţii bunul sau materialele
încredinţate; are obligaţia să-l informeze pe client cu privire la condiţiile de instalare şi de
utilizare a bunului fabricat, după cum trebuie să-i atragă atenţia clientului dacă, raportat
la valoarea bunului, costurile reparaţiei merită a fi suportate 6 .

205. Obligaţiile clientului. Înainte de a analiza obligaţiile principale care în mod

tradiţional sunt reţinute în sarcina clientului, să reamintim că şi el, ca orice contractant,
trebuie să-şi execute obligaţiile contractuale cu bună-credinţă [art. 970 alin. (1) C.civ.].
De pildă, clientul trebuie să uşureze munca antreprenorului, neaducând modificări
continue ale pretenţiilor sale; el trebuie, în egală măsură, să comunice partenerului său
contractual toate elementele relevante pentru executarea lucrării, pe care le cunoaşte 7 .

Clientului îi revin două obligaţii principale: aceea de plată a preţului şi aceea de a

recepţiona şi prelua lucrarea.

205.1. Obligaţia de plată a preţului este cea mai importantă obligaţie care îi incumbă
clientului din acest contract cu titlu oneros, cauza pentru care antreprenorul s-a angajat să
execute lucrarea. Din punctul de vedere al determinării sale, în contractul de antrepriză
preţul poate fi forfetar sau de deviz.

Preţul forfetar este acela fixat prin convenţia dintre părţi drept echivalent al lucrărilor ce
urmează a fi executate. Suma astfel determinată de părţi nu poate fi ulterior modificată
unilateral pe motivul scumpirii materialelor sau al muncii. Nici adăugirile sau
modificările la planul iniţial nu pot constitui motiv de majorare a preţului, cu excepţia
acordului scris al clientului în sensul majorării (art. 1484 C.civ.). Dacă părţile au fixat un
astfel de preţ, nici măcar instanţa nu poate acorda un preţ mai mare, chiar dacă prin
expertiză s-ar dovedi că valoarea lucrării ar fi mai mare decât cea fixată drept preţ 8 . S-a
decis însă că poate fi cerută contravaloarea unor lucrări neprevăzute în planul iniţial şi
executate după recepţia lucrării principale de către client, în temeiul unei noi convenţii 9 .
Numeroase prestaţii de servicii sunt furnizate în temeiul unor contracte cu preţ forfetar:
plata locului pentru o călătorie cu trenul, onorariul medicului la consultaţie, abonamentul
de telefon etc.

Dacă preţul nu a fost determinat, ci este determinabil 10 , se spune că părţile au fixat un

preţ de deviz. Convenirea unei astfel de modalităţi înlătură inconvenientele preţului
forfetar. În această ipoteză, la încheierea contractului preţul este fixat în mod provizoriu,
pe articole, urmând ca abia în final, după prezentarea tuturor cheltuielilor efective, să
rezulte preţul datorat 11 .

În principiu, doctrina şi jurisprudenţa sunt de părere că se prezumă inclusă în preţ taxa pe

valoarea adăugată 12 .

Plata preţului trebuie efectuată la termenele convenite. Încălcarea acestei obligaţii atrage
răspunderea clientului, potrivit dreptului comun 13 .

În principiu, plata preţului poate fi cerută numai de către antreprenor, în măsura în care el
şi-a îndeplinit propriile obligaţii 14 . Prin excepţie de la acest principiu al relativităţii
efectelor contractului, art. 1488 C.civ. consacră o acţiune directă a lucrătorilor pentru
sumele ce li se cuvin ca plată a lucrărilor executate de ei, în măsura în care clientul este
dator antreprenorului în momentul intentării acţiunii. În literatura juridică s-a remarcat
avantajul acestei acţiuni directe: îi scuteşte pe reclamanţi de a suporta concursul celorlalţi
creditori ai antreprenorului, în cazul că acesta ar fi insolvabil sau în procedura
falimentului 15 . Considerăm însă că, asemănător oricărei excepţii, şi aceasta trebuie să
primească o interpretare restrictivă. În primul rând, avem în vedere sfera persoanelor ce
pot intenta acţiunea directă. Credem că prin noţiunea de „lucrător” întrebuinţată de art.
1488 C.civ., legiuitorul i-a avut în vedere numai pe cei care au prestat propriu-zis munca,
fie ea exclusiv fizică sau şi intelectuală, iar nu eventualii furnizori de materiale etc. 16

Ca o garanţie a plăţii preţului, art. 1737 pct. 4 şi art. 1742 C.civ. instituie un privilegiu
imobiliar al antreprenorului, lucrătorului şi arhitectului.

205.2. La terminarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze şi să preia lucrarea.

Potrivit art. 1482 C.civ., dacă obiectul este un lucru măsurabil sau compus din mai multe
bucăţi, verificarea se poate face şi pe părţi; dacă într-o proporţie oarecare se face şi plata
preţului se prezumă că în acea proporţie lucrările au fost verificate şi găsite
corespunzătoare 17 .

Neîndeplinirea acestei obligaţii 18 se sancţionează potrivit dreptului comun (se pot percepe
daune-interese pentru depozitare, conservare), iar la cererea antreprenorului, instanţa
poate constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu consecinţa că se va
putea pretinde plata preţului, a suportării riscurilor pieirii fortuite de către client etc. 19

205 bis. Evoluţii europene recente. Cerinţa armonizării legislaţiilor naţionale cu acquis
-ul comunitar a condus şi la modificarea unor dispoziţii tradiţionale din materia
contractelor de antrepriză. Astfel, de pildă, în Germania, transpunerea Directivei nr.
99/44/CE privind vânzarea bunurilor de consum şi a garanţiilor asociate a determinat
modificarea Codului civil şi în partea referitoare la contractul de antrepriză. Asemănător
drepturilor pe care cumpărătorul unui bun afectat de vicii le are, clientul dintr-un contract
de antrepriză poate pretinde refacerea lucrării de către antreprenor, poate repara singur,
dar pe cheltuiala acestuia din urmă, poate renunţa la contract, cu daune-interese sau cere
o micşorare a preţului. Prescripţia este, în principiu, de doi ani, cu excepţia construcţiilor,
unde acţiunea în răspundere a arhitecţilor este de cinci ani 20 .
206. Încetarea contractului de antrepriză. În principiu, antreprizei îi sunt aplicabile
cauzele generale de încetare ale oricărui contract. Avem, mai întâi, în vedere încetarea
prin executare (epuizarea efectelor), rezilierea pentru neexecutare ori intervenirea unor
cauze obiective ce fac imposibilă în mod definitiv executarea, cauze care conduc la
stingerea obligaţiei.

Ca o particularitate, caracterul intuitu personae al contractului determină, în lipsa unei

stipulaţii exprese contrare, încetarea convenţiei prin moartea antreprenorului. În acest
sens, art. 1485 C.civ. prevede: „Contractul de locaţiune a lucrărilor se desfiinţează cu
moartea meseriaşului, arhitectului sau întreprinzătorului”. Dispoziţia legală este firească,
ţinând seama că de cele mai multe ori clientul contractează tocmai în considerarea
calităţilor personale ale antreprenorului. Moartea acestuia conduce la pierderea încrederii
clientului în obţinerea rezultatului scontat al prestaţiei. Regula nu este însă imperativă,
astfel încât, dacă nu este vorba de executarea unei prestaţii strict personale, se admite că
părţile pot conveni continuarea cu moştenitorii 21 . În caz de încetare a contractului, art.
1486 C.civ. prevede că moştenitorii antreprenorului au dreptul de a primi de la client
contravaloarea materialelor deja procurate şi a lucrărilor deja efectuate, dacă acele lucrări
îi folosesc clientului.

A se vedea, de pildă, Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1960, p. 304 şi urm.
2

Menţionăm că distincţia între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat, susţinută în

Franţa în mod tradiţional (R. Demogue, Traité des obligations en général, Rousseau,
1925, vol. V, nr. 1237; H., L. et L. Mazeaud, Traité théorique et pratique de la
responsabilité civile délictuelle et contractuelle, L.G.D.J., 1934, vol. I, nr. 669) a început
să fie contestată de doctrina contemporană, pe fondul transformărilor determinate de
dreptul comunitar care în materie contractuală acordă creditorului dreptul la plata prin
echivalent, indiferent de calificarea obligaţiei neexecutate, sarcina probei revenindu–i în
general acestuia, care trebuie să dovedească că executarea contractului nu corespunde
aşteptărilor sale legitime. În acest sens, a se vedea H. Aubry, L’influence du droit
communautaire sur le droit français des contrats, Presses Universitaiores d’Aix–
Marseille, 2002, nr. 425–432.
3

Legile speciale anumitor profesii conţin referiri la răspunderea profesională. A se vedea

exempli gratia, Legea nr. 51/1995 privind profesia de avocat, Statutul profesiei de avocat,
Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială etc. Practica judiciară a
înregistrat chiar acţiuni îndreptate împotriva unor asemenea profesionişti ai dreptului
pentru consultaţiile greşite acordate, ce au cauzat prejudicii clienţilor.
4

Trib. Suprem., decizia civilă nr. 374/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p. 81, 82.
5

Dacă este vorba de o lucrare complexă, a cărei recepţie se efectuează în mai multe faze,
s–a decis că dreptul la acţiune se naşte de la data finalizării raportului comisiei tehnice
(Trib. Suprem, decizia nr. 72/1986, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 76).
6

C.A. Rouen, decizia din 18 mai 1973, în R.T.D. civ. 1974, p. 164.
7

Cass. fr., decizia din 17 martie 1969, în Bull., 1969, p. 532 (clientul nu a comunicat
întreprinderii de consolidări existenţa unor canale subterane).
8

Trib. Ilfov, decizia civilă nr. 937/1978, în R.R.D. nr. 2/1979, p. 59. În plan internaţional
se constată însă o evoluţie, în sensul unei mai mari flexibilităţi; cu privire specială la
contractul de antrepriză, se menţionează că instanţa poate fixa preţul în funcţie de
circumstanţe, un criteriu folosit atât în legislaţiile naţionale, cât şi în instrumente
internaţionale fiind acela de preţ rezonabil. A se vedea art. 6:104 şi urm. din Principles of
European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract Law, ed.
Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law International, 2000, p. 307.
9

C. Cas., secţia I civilă, decizia nr. 356/1900, în Bul., vol. II, 1901, p. 1173, 1174.
10

Astfel, dacă în contractul dintre un arhitect şi un client se prevede că preţul va ţine cont
de scara preţurilor fixate de asociaţia profesională a arhitecţilor, preţul este determinabil
şi contractul poate subzista.
11

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 252. A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia
nr. 4131/1998, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 167. Prin această decizie s–a menţinut soluţia de
respingere a acţiunii societăţii reclamante, care executase pentru pârâtă un coş de fum şi
un paratrăsnet şi a pretins plata unui preţ mai mare, deşi prin factura emisă şi încasată
scăzuse costul materialelor aduse de client.
12

Pentru cazul Franţei, a se vedea J. Huet, op. cit., p. 1427 şi jurisprudenţa citată la nota
161. Şi practica judiciară română s–a pronunţat într–un mod asemănător în privinţa
contractului de locaţiune: în lipsa unei clauze contractuale exprese, taxa pe valoarea
adăugată aferentă preţului trebuie suportată de locator. În acest sens, a se vedea C.S.J.,
secţia comercială, decizia nr. 4269/1998, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 170.
13

Dacă nu a asigurat lunar fondurile necesare executării lucrărilor, conform stadiilor fizice
prezentate, clientul poate fi ţinut, potrivit art. 1086 C.civ., la plata dobânzilor bancare
aferente creditului contractat de antreprenor pentru desfăşurarea activităţii (C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 1097/2000, în Buletinul jurisprudenţei, Ed. Juris Argessis, Curtea
de Argeş, 2001, p. 410).
14

Pentru preocuparea privind influenţa Legii privind accelerarea plăţilor scadente, intrată în
vigoare în Germania la 1 mai 2000, asupra contractelor de antrepriză, a se vedea C–J
Korbion, Gesetz zur Beschleunigung fälliger Zahlungen–Auswirkungen der
schuldrechtlichen Neuregelungen auf Werkverträge, în MDR (Monatschrift für
Deutsches Recht) nr. 14/2000, Verlag Otto Schmidt, Köln, p. 802 şi urm.
15

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 304.

16

În acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, decizia civilă din 2 ianuarie 1893, în C.
Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 4, p. 666. Este motivul pentru care am tratat la acest
punct acţiunea directă, iar nu ca o caracteristică a antreprizei de construcţii, deşi din art.
1488 C.civ. român (art. 1650 C.civ. olandez) ar rezulta că este aplicabil numai zidarilor,
tâmplarilor şi altor lucrători manuali întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu.
17

Asemănător, a se vedea dispoziţia din art. 1644 a noului Cod civil olandez (în vigoare din
anul 1992), C.H. Beck Kluwer, 1995.
18

A se vedea şi L. Mihai, Contract de antrepriză. Neîndeplinirea obligaţiei de a lua în

primire lucrul, în R.E (supl.) nr. 17/1988, p. 11, 12.
19

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 253. O procedură specială a fost reglementată prin
Decretul nr. 975/1965 (Legea nr. 5/1966) încă în vigoare, permiţând unităţilor prestatoare
de servicii ai căror clienţi nu şi–au ridicat lucrarea terminată în termen de un an, să
valorifice silit aceste bunuri.
20

Pentru detalii, a se vedea: U. Magnus, Deutsche Schuldrechtmoderniesierung im Bereich

der Leistungsstörungen, Kauf– und Werkvertrag, în A.U.B., seria Drept, nr. 1/2003; C.
Jessel–Holst, Die Neuregelung des Verjährungsrecht, idem.
21

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 254.

Capitolul III
Reguli speciale aplicabile antreprizei de
construcţii
207. Datorită importanţei practice deosebite, antrepriza de construcţii a primit încă în
Codul civil o reglementare specială, pentru ca apoi, de-a lungul timpului, prin alte legi
speciale să se detalieze încheierea şi executarea unor asemenea contracte 1 . Domeniul de
aplicare al acestui contract vizează atât construirea de clădiri (inclusiv consolidarea,
extinderea etc.) sau alte imobile (împrejmuiri, dotări subterane etc.), cât şi lucrări de
proiectare a construcţiilor, precum şi instalaţii pentru clădiri. În orice caz, trebuie să fie
vorba de lucrări importante, iar nu de mică însemnătate.

Menţionăm, de asemenea, că în această materie, regulile din dreptul civil vor primi
aplicare numai în măsura în care nu există reglementări speciale de drept comercial,
respectiv de drept administrativ. De aceea şi competenţa de soluţionare a litigiilor născute
în legătură cu construcţiile poate aparţine, după caz, jurisdicţiei administrative (dacă este
vorba de neînţelegeri privind procedura de eliberare a autorizaţiilor de construcţie sau în
executarea unor contracte de antrepriză de lucrări publice) 2 sau celei comerciale (având în
vedere că edificarea construcţiilor reprezintă rezultatul unei fapte de comerţ, fiind supus
legii comerciale, chiar dacă clientul nu este comerciant) 3 .

208. Necesitatea autorizării lucrărilor de antrepriză de construcţii rezultă din Legea nr.
50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, republicată, cu modificările
ulterioare 4 , şi din art. 3 din Legea locuinţei nr. 114/1996. De asemenea, Legea nr.
10/1995 privind calitatea în construcţii impune anumite exigenţe privind persoanele
autorizate a verifica proiectele întocmite pentru realizarea unor lucrări de construcţii
(inclusiv extinderi, modernizări), cu excepţia locuinţelor mici, parter plus etaj şi anexe
gospodăreşti situate în mediul rural şi a construcţiilor provizorii (ce pot fi demontate). De
asemenea, demolarea unei construcţii existente este supusă obligaţiei de autorizare din
partea organului administrativ (primarul, primarul general, preşedintele consiliului
judeţean). Începerea executării lucrărilor de construire/demolare în lipsa autorizaţiei se
sancţionează atât administrativ, cât şi penal 5 .

209. Răspunderea pentru calitatea construcţiei. La data primei reglementări în materie,

Codul civil conţinea numai regula cuprinsă în art. 1483, potrivit căreia antreprenorul de
construcţii şi arhitectul (proiectantul) răspund faţă de client pentru daune, dacă în decurs
de 10 ani de la data predării edificiului contractat cu ei, acesta se dărâmă sau ameninţă în
mod evident cu dărâmarea din cauza unui viciu de construcţie ori a naturii solului pe care
a fost executată. Aceste dispoziţii, corelate cu art. 1902 C.civ., stabileau, totodată,
termenul de prescripţie a acţiunii în garanţie pentru dărâmare sau ameninţarea cu
dărâmarea.

Explicaţia acestei răspunderi agravate rezidă atât în realitatea că, de regulă, defectele
clădirilor nu se manifestă imediat, ci în timp, pe măsura exploatării acestora, cât şi în
calitatea de specialişti a antreprenorilor şi a arhitecţilor 6 ; ei trebuie să cunoască toate
consecinţele alegerii unei anumite soluţii constructive, inclusiv în privinţa terenului. Se
admite că pentru a fi exonerat, arhitectul va trebui să dovedească că a atras atenţia
clientului asupra viciilor terenului.

Astfel cum se ştie însă, legea generală în materie de prescripţie extinctivă este, în prezent,
Decretul nr. 167/1958 . După intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a introdus o
distincţie între termenul de garanţie şi termenul de prescripţie. Garanţia antreprenorului
pentru vicii ascunse a fost limitată la 3 ani [potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958, prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de împlinirea a trei ani de la predare] 7 , durata de
garanţie de 10 ani prevăzută în Codul civil pentru ipoteza dărâmării fiind implicit păstrată
8
.

După devastatorul cutremur din anul 1977, s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 8/1977
privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în exploatare, funcţionalităţii şi calităţii
construcţiilor, care a păstrat termenul general de garanţie de 10 ani, extins însă pentru
toată durata de serviciu normată pentru viciile rezultând din neîncadrarea construcţiei în
gradul de seismicitate aprobat (art. 90).

În perioada de după 1989, prima reglementare în materie, care a şi abrogat Legea nr.
8/1977, a fost O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcţii, care, în ordinea de idei care
ne interesează aici, a păstrat termenul de garanţie de 10 ani, precum şi cel extins la
„durata de existenţă a construcţiei”, a lărgit sfera persoanelor care au obligaţia de a
realiza şi menţine exigenţele de performanţă ca rezistenţa şi stabilitatea, siguranţa în
exploatare etc. Aceste persoane, denumite „factori implicaţi ce concură la conceperea,
realizarea şi exploatarea construcţiilor”, erau enumerate în art. 5 al ordonanţei.
În sfârşit, o lege specială – Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (care a
abrogat O.G. nr. 2/1994) – prevede că antreprenorul răspunde pentru viciile ascunse ale
bunului timp de 10 ani de la data recepţiei, iar pentru viciile structurii de rezistenţă
rezultând din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie în vigoare la data realizării
construcţiei, răspunderea se întinde pe toată durata de existenţă a acesteia. Articolul 29
din lege prevede că răspunderea incumbă nu doar antreprenorului, ci şi proiectantului,
specialistului verificator de proiecte atestat, fabricanţilor si furnizorilor de materiale şi
produse pentru construcţii etc. Legea exceptează, totuşi, clădirile pentru locuinţe cu parter
şi parter plus un etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin
oraşelor, precum şi construcţiile provizorii [art. 2 alin. (2)].

Din coroborarea acestor dispoziţii speciale cu cele ale Codului civil şi ale Decretului nr.
167/1958 s-a ajuns la concluzia că termenele prevăzute de aceste acte normative (10 ani,
respectiv 3 ani) au fost înlocuite cu termenul de 10 ani, în care se răspunde pentru orice
viciu ascuns, respectiv cu răspunderea nelimitată pentru viciile structurii de rezistenţă.

Termenul de 10 ani este un termen de decădere, înăuntrul căruia trebuie descoperite

viciile. Aşadar, în toate cazurile termenul de prescripţie general (6 luni, respectiv 3 ani
dacă viciile au fost ascunse cu viclenie) curge de la data descoperirii viciilor, dar nu mai
mult de 10 ani de la predare.

În legislaţia antreprizei de construcţii, predarea mai este denumită recepţie. Astfel, art. 3
din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora
prevede că recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente se efectuează atât la
lucrări noi, cât şi la intervenţiile în timp asupra construcţiilor existente (reparaţii capitale,
consolidări, modificări, modernizări, extinderi etc.) şi se realizează în două etape:
recepţia la terminarea lucrărilor; recepţia finală la expirarea perioadei de garanţie. Iar
potrivit art. 26, data recepţiei este cea a încheierii de către comisia de recepţie a
procesului-verbal de recepţie a lucrărilor, urmând ca pe toată perioada de garanţie care
urmează până la recepţia finală, antreprenorul să înlăture, pe cheltuiala sa, toate
deficienţele apărute.

În privinţa libertăţii părţilor de a modifica termenele de garanţie, majoritatea autorilor

admit astăzi că, faţă de natura intereselor ocrotite, care depăşesc sfera privată, afectându-
le pe cele ale societăţii, nu este admisibilă limitarea sau înlăturarea răspunderii
antreprenorului 9 .

210. Delimitarea răspunderii arhitectului (proiectantului) de aceea a executantului

(constructorului). Proba. În mod obişnuit, dacă prestaţia arhitectului s-a limitat la a
întocmi proiectul construcţiei şi nu a fost implicat nemijlocit în urmărirea executării
acesteia, răspunderea lui în cazul unor vicii va fi angajată numai dacă se dovedeşte
existenţa vreunei erori de proiectare drept cauză. De menţionat totuşi că în raporturile cu
clientul, fiind debitor al obligaţiei, arhitectul este prezumat a fi în culpă. De aceea, pentru
a fi exonerat, el este obligat să facă dovada unei cauze străine exoneratoare de
răspundere, în sensul art. 1082 C.civ. Considerăm că poate reprezenta o astfel de cauză
executarea construcţiei fără participarea sa.
Dacă însă, potrivit contractului, arhitectul s-a angajat să urmărească şi ridicarea
construcţiei până la finalizare (şi i s-a permis acest lucru de către constructor),
răspunderea sa şi a constructorului vor fi angajate indivizibil, datorită naturii obiectului
prestaţiei.

Trebuie totuşi ţinut cont de faptul că legislaţia specială ulterioară Codului civil, atât la noi
10
, cât şi în alte ţări 11 , tinde la a extinde răspunderea de la constructor şi asupra altor
participanţi, în rândul cărora arhitectul ocupă un loc central, consacrând chiar
răspunderea lor solidară. De altfel, încălcarea reglementărilor tehnice prudenţiale în
privinţa proiectării, verificării, expertizării, a realizării unor lucrări de construcţii poate
atrage, în condiţiile legii, şi răspunderea penală 12 .

211. Problema modificării preţului în antrepriza de construcţii. Astfel cum s-a arătat 13 ,
din punctul de vedere al determinării sale, în contractul de antrepriză preţul poate fi
forfetar (global) sau de deviz.

211.1. Articolul 1484 C.civ. român (echivalent al art. 1793 C.civ. francez şi art. 1646
C.civ. olandez), care prevede că arhitectul sau antreprenorul, care s-a obligat a executa o
clădire după un plan statornicit şi dezbătut cu clientul, nu poate cere o sporire de plată
pentru motiv de scumpire a muncii sau de modificări şi adăugiri, dacă acestea n-au fost
aprobate în scris de client, a fost considerat, într-o interpretare literală, că priveşte
exclusiv lucrările de anvergură, de edificare a unei construcţii 14 . Considerăm, pe de o
parte, că textul nu reprezintă decât o aplicare a dreptului comun, care impune acţionarea
cu bună-credinţă şi respectarea cuvântului dat: odată preţul fixat prin contract, nici una
dintre părţi nu îl poate modifica unilateral. Această dispoziţie cât priveşte cererea de
mărire a preţului datorată scumpirii muncii sau a materialelor ar fi de înţeles; însă textul
este şi mai protector când impune existenţa acordului scris al clientului pentru orice
modificare 15 . S-a spus că la redactarea Codului (francez) s-a pornit de la principiul că
modificările sau adăugirile provin de cele mai multe ori de la antreprenor, care le
sugerează clientului 16 . Şi într-adevăr, în zilele noastre, nu rareori pentru a câştiga clienţi,
antreprenorul subevaluează iniţial prestaţiile la care se obligă, rezervându-şi o ulterioară
mărire, după modificări. De aceea, astfel pusă problema, s-ar putea impune necesitatea
aplicării principiului din art. 1484 la orice antrepriză, nu doar la cea de construcţii, dacă
preţul a fost convenit forfetar. De lege lata însă, textul este de strictă interpretare.

Fixarea unui preţ forfetar nu interzice părţilor să fixeze o clauză de indexare.

211.2. De obicei însă, în materie de antrepriză de construcţii, părţile fixează un preţ de

deviz, constând într-o preţuire provizorie pe articole, care se poate modifica atât în funcţie
de preţul materialelor sau al muncii, cât şi în urma executării unor lucrări suplimentare.

Menţionăm exemplificativ: O.G. nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului
seismic al construcţiilor existente, republicată (M. Of. nr. 665 din 23 octombrie 2001);
H.G. nr. 272/1994 pentru aprobarea Regulamentului privind controlul de stat al calităţii
în construcţii (M. Of. nr. 193 din 28 iulie 2004); H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea
Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii si instalaţii aferente acestora (M.
Of. nr. 193 din 28 iulie 2004); H.G. nr. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente
privind calitatea în construcţii (M. Of. nr. 352 din 10 decembrie 1997); Legea nr. 10/1995
privind calitatea în construcţii (M. Of. nr. 12 din 24 ianuarie 1995); Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor, republicată (M. Of. nr. 933 din 13 octombrie
2004). Pentru o analiză corelată cu Legea locuinţei nr. 114/1996, a se vedea A.–I. Ţuca,
F. Ţuca, Construirea, închirierea şi administrarea locuinţelor, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, Cap. II.
2

A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira, Bucureşti,

1996, p. 351.
3

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 305.

4

M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004. A se vedea, pentru modificările recente, Legea nr.
52/2006 (M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006), Legea nr. 376/2006 (M. Of. nr. 846 din 13
octombrie 2006), Legea nr. 117/2007 (M. Of. nr. 303 din 7 mai 2007 ) şi Legea nr.
101/2008 (M. Of. nr. 371 din 15 mai 2008). Prin Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2008 (M.
Of. nr. 363 din 12 mai 2008), Curtea Constituţională a respins excepţia de
neconstituţionalitate a art. 32 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 50/1991, considerând că
desfiinţarea lucrărilor executate pe terenul privat al constructorului fără autorizaţie de
construcţie, dar pentru care acesta obţinuse un certificat de urbanism, nu aduce atingere
dreptului de proprietate privată.
5

A se vedea şi L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Ed. All Beck,
2002, p. 286.
6

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 606.

7

A se vedea şi Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în R.R.D. nr. 1/1981, p.
31.
8

A se vedea şi F. Ţuca, Răspunderea civilă specifică a antreprenorilor de construcţii, în

S.U.B.B. nr. 1/2002, p. 46.
9

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 307. Pentru o tratare recentă de drept
comparat, a se vedea C.E.C. Jansen, Towards a European building contract law (Defects
liability: a comparative analysis of English, German, French, Dutch and Belgian law),
Schoordijk Instituut, Center for Liability Law, Tilburg, 1998.
10

A se vedea, de pildă, art. 29 din Legea nr. 10/1995. Menţionăm în acest context şi
dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, republicată.
11

Astfel, în Franţa, a se vedea Legea din 3 ianuarie 1967.

12

A se vedea S. Bogdan, Infracţiunea prevăzută de art. 31 din Legea nr. 10/1995 privind
calitatea in construcţii, în R.R.D.A. nr. 1/2003, p. 112.
13

Supra, nr. 205.1.

14

C. Cas. I, decizia nr. 381/1903, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 8, p. 664.
15

În jurisprudenţa franceză s–a decis că şi pentru o modificare impusă de o eroare în

planurile arhitectului se cere aprobarea scrisă a clientului. În acest sens, a se vedea Cass.
fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 18 martie 1974, în Bull. civ. 1974, p. 436.
16

J. Huet, op. cit., p. 1366.

Titlul VIII
Contractul de mandat
Capitolul I
Noţiuni introductive
212. Supranumit de unii autori „contractul cu o mie de feţe” 1 , mandatul 2 a apărut nu
numai din necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc la distanţă,
dar chiar pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintre oameni 3 , căci
uneori recurgem la serviciile altuia pentru a realiza ceea ce nu putem înfăptui singuri.
Importanţa mandatului pentru viaţa cotidiană şi, în special, cea juridică nu mai trebuie
pusă la îndoială. Se remarcă atât existenţa mandatului clasic, reglementat de Codul civil,
având la bază legături de rudenie sau prietenie, cât şi aplicaţii din ce în ce mai frecvente
în ceea ce îi priveşte pe profesionişti: avocaţi, notari, agenţi imobiliari, agenţi de asigurări
4
etc.

213. Datorită intensificării relaţiilor transnaţionale, dispoziţii referitoare la mandat

(denumit uneori şi contract de intermediere) găsim atât în convenţiile internaţionale 5 , cât
şi în legea română de drept internaţional privat, Legea nr. 105/1992 (art. 93-100). Astfel,
art. 93 din lege prevede că în raporturile dintre reprezentat şi mandatar se aplică legea
statului în care intermediarul exercită împuternicirea. Pentru cazul mandatarilor
profesionişti, legea aplicabilă este cea de la sediul profesional al acestora 6 .

Serviciul astfel prestat nu se referă întotdeauna la încheierea unui act în locul altei
persoane (mandat cu reprezentare). Uneori, în practică, mandantul nu are decât rolul de a
cerceta şi de a negocia. Pe de altă parte, în unele cazuri, deşi lucrează în interesul unei
alte persoane, mandatarul încheie actul în numele său personal (mandat fără
reprezentare). Vom face în cele ce urmează prezentarea ţinând cont de această
clasificare.

Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, ed. a 5–a, Dalloz,
Paris, 2001, p. 463.
2

Numele contractului vine din limba latină (manu data).

3

Troplong, Le droit civil expliqué, T. XVI, Du mandat, nr. 1, Paris, Ch. Hingray, 1846.
4

A se vedea Capitolul VII al Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi

supravegherea asigurărilor (M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000).
5

De exemplu, Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor

contractuale, în J.O.C.E. nr. L266/1980.
6

Pentru o tratare recentă, a se vedea D.A. Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, p. 282 şi urm.

Capitolul II
Mandatul cu reprezentare
Secţiunea 1
Definiţie. Caractere juridice. Condiţii de
validitate. Întindere
214. Definiţie. Mandatul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită
mandant, împuterniceşte o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi
pentru ea anumite acte juridice.

Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532-1559), dar practica
cunoaşte şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare 1 .

215. Aplicare la alte materii. Drept comparat. Pe de altă parte, trebuie menţionat că
regulile prevăzute în Codul civil la materia contractului de mandat sunt aplicabile şi altor
raporturi în care intervine reprezentarea, fără a exista un contract de mandat (de pildă,
reprezentarea persoanelor juridice 2 , reprezentarea persoanelor incapabile, reprezentarea
între soţi 3 etc.).

Trebuie precizat, de asemenea, că numeroase coduri civile sau legi speciale disting între
relaţiile externe (mandant-terţ) şi cele interne (mandant-mandatar). Astfel, regulile
privind reprezentarea se aplică raporturilor dintre titular şi terţ, în timp ce raporturile
dintre titular şi împuternicit sunt reglementate de dreptul contractelor. De exemplu, în
Italia este reglementat special contractul de mandat (art. 1703-1730) şi reprezentarea
separat, ca o categorie a dreptului general al obligaţiilor (art. 1387-1400). Distincţii
similare întâlnim şi în alte coduri: Germania – BGB art. 164-181 (reprezentare), art. 662-
676 (mandat); Grecia – C.civ. art. 211-235 (reprezentare), art. 713-729 (mandat); Olanda
– BW art. 60-67 (reprezentare), art. 400-427 (mandat).

În sistemul de common law este cunoscută instituţia juridică agency, termen complex,
prin care se desemnează un raport care se stabileşte prin intermediul puterii încredinţate
de o parte, numită principal, unei alte părţi, numite agent, care acceptă să acţioneze în
numele primului, efectele actelor încheiate născându-se între principal şi terţi 4 .

216. Caractere juridice. a) Din lectura art. 1532 C.civ. [„(…) o persoană se obligă, fără
plată (…)”] s-ar putea trage concluzia că mandatul este esenţialmente gratuit. Cu toate
acestea, art. 1534 C.civ. permite stipularea unei clauze contrare, în acest caz fiind în
prezenţa unui contract cu titlu oneros. Iar art. 1547 C.civ., vorbind despre obligaţiile
mandantului, o aminteşte şi pe aceea de a plăti onorariul mandatarului. De aceea, putem
spune că, în dreptul civil, caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura
contractului de mandat. Spre deosebire de reglementarea din dreptul civil, în dreptul
comercial este consacrată, dimpotrivă, prezumţia caracterului oneros al contractului 5 .
Aceeaşi este regula de interpretare care se aplică şi în ipoteza în care mandatarul este un
profesionist.

b) Dacă este cu titlu oneros, contractul de mandat este sinalagmatic, întrucât dă naştere la
obligaţii reciproce între părţi; dacă este cu titlu gratuit, este ceea ce se numeşte un
contract sinalagmatic imperfect, în sensul că în sarcina mandantului pot apărea numai
obligaţii ulterioare, exterioare contractului.

c) Mandatul este, în general, un contract încheiat intuitu personae, bazat pe încrederea

mandantului în mandatar. De aceea, cum vom vedea, legea instituie o răspundere
suplimentară a mandatarului care şi-a substituit o altă persoană. Tot ca o consecinţă a
acestei caracteristici, mandatul încetează, inter alia, prin moartea uneia din părţi.

d) În principiu, mandatul este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă fiind

suficient acordul de voinţă al celor două părţi contractante. Mai mult, din reglementarea
art. 1533 C.civ. rezultă că mandatul poate fi chiar şi tacit. Totuşi, în practică, pentru a se
da terţilor posibilitatea de a verifica limitele împuternicirilor primite de mandatar,
contractul îmbracă forma unui înscris, ce poartă diverse denumiri (mandat, procură 6 ,
împuternicire, delegaţie 7 etc.). De regulă, jurisprudenţa şi doctrina au consacrat şi în
această materie principiul simetriei formelor: dacă actul juridic la care urmează să
participe mandatarul intră în categoria celor pentru care legea impune ad validitatem
forma autentică (de pildă, donaţia, ipoteca, înstrăinarea unui teren), atunci şi mandatul
trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Legea notarilor publici nr. 36/1995 (art. 58)
impune în toate situaţiile prezentarea unei procuri autentice pentru încheierea prin
mandatar a unui act notarial, chiar dacă forma autentică nu este cerută de lege ad
validitatem, ci exprimă doar opţiunea părţilor 8 . De asemenea, în materii speciale, prin
lege sau prin acte normative inferioare se constată o extindere a formalismului. Astfel, de
pildă, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea registrului comerţului nr. 26/1990 9 , cererea de
înmatriculare a unui comerciant persoană fizică se face personal sau prin împuternicit, cu
procură specială şi autentică 10 .

217. Delimitări faţă de alte contracte

217.1. Într-o clasificare tripartită a contractelor (contracte având ca obiect transferul

proprietăţii asupra unui bun, contracte ce presupun transferul folosinţei unui bun,
contracte privind o lucrare sau un serviciu) 11 , mandatul îşi găseşte locul alături de
antrepriză şi contractul de muncă. Poate de aceea şi în doctrina noastră 12 se analizează
diferenţele între contractul de mandat, pe de o parte, şi contractul de muncă, respectiv de
antrepriză, pe de altă parte.

Din punctul de vedere al obiectului contractelor în discuţie, este de reţinut că în timp ce

contractul de antrepriză şi cel de muncă au ca obiect principal acte sau fapte materiale
prestate de o parte pentru cealaltă, obiectul principal al mandatului îl reprezintă
încheierea de acte juridice în numele şi pentru cealaltă parte. Totuşi, în general, opoziţia
dintre ele nu este atât de categorică, numeroase profesii putând beneficia, după caz, de o
calificare sau de alta (de pildă, arhitectul, care pe lângă executarea proiectului, îl
reprezintă pe client în raporturile cu constructorul sau cu autorităţile locale etc.) 13 .

În al doilea rând, dacă în cazul contractului de muncă şi de antrepriză, de regulă, nu

operează revocarea unilaterală, specific mandatului este că el poate înceta prin revocare
unilaterală, astfel cum prevede expres art. 1552 pct. 1 C.civ.

S-a spus că mandatul este un contract care rareori intră în conflict cu alte contracte, spre
deosebire de multe alte convenţii. Astfel, el poate însoţi un contract de muncă, de
antrepriză, chiar depozit 14 .

217.2. Mandatul civil se deosebeşte însă şi de alte contracte, în general comerciale,

asemănătoare, deşi constituie drept comun pentru acestea, potrivit art. 1 C.com. Astfel,
contractul de mandat comercial 15 , contractul de comision, contractul de agenţie 16 etc. nu
vor fi analizate aici, întrucât formează obiect de studiu la o altă disciplină. Nu mai puţin,
ele pot constitui în viitor şi pentru dreptul civil român o sursă de inspiraţie, dacă soluţiile
maleabile pe care le conţin vor fi apreciate de legiuitor 17 .

218. Condiţii de validitate. Potrivit art. 948 C.civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se
obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

Şi contractului de mandat îi sunt aplicabile regulile generale ale validităţii oricărei

convenţii. Vom face totuşi unele precizări cu privire la capacitatea părţilor contractante şi
la obiectul acestui contract.

218.1. Capacitatea părţilor. Pentru că în urma încheierii actului juridic de către

mandatar, mandantul devine parte contractantă, el trebuie să aibă capacitatea necesară
pentru a încheia el însuşi asemenea acte. Este vorba, după caz, de capacitatea restrânsă de
exerciţiu (suficientă pentru actele de conservare şi administrare) respectiv de capacitatea
deplină de exerciţiu, pentru încheierea unor acte de dispoziţie, raportate la patrimoniu.

Cu privire la capacitatea care se cere mandatarului, în doctrină au fost exprimate mai

multe opinii. După unii autori 18 , capacitatea mandatarului nu contează, întrucât nu
contractează personal, ci în numele mandantului. După o altă părere 19 – pe care o
împărtăşim – întotdeauna se impune ca mandatarul să aibă capacitate deplină de
exerciţiu, indiferent de natura actului cu încheierea căruia este însărcinat.

Într-adevăr, deşi el nu urmează a contracta pentru sine, ci pentru altul, mandatarul trebuie
să exprime o voinţă liberă şi conştientă, căci el nu este un simplu mesager (nuncius) al
cărui rol se rezumă la a transmite voinţa stăpânului său. De aceea, un contract de mandat
încheiat ca mandatar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă este anulabil pentru incapacitate.

Menţionăm în acest context şi o dispoziţie cu caracter general din Proiectul Codului civil:
„În cazul în care actul juridic este făcut prin reprezentare, lipsa discernământului, viciile
de consimţământ, precum şi buna sau reaua-credinţă se vor lua în considerare numai dacă
au existat în persoana reprezentantului. Cu toate acestea, dacă cel reprezentat este de rea-
credinţă, el nu poate invoca buna-credinţă a celui care îl reprezintă”.

218.2. Obiectul mandatului trebuie să fie, potrivit regulilor generale, determinat, posibil
şi licit. Cum s-a arătat anterior, ceea ce este caracteristic acestui contract este că obiectul
său principal îl reprezintă încheierea de acte juridice care să nu aibă un caracter strict
personal.

219. Întinderea mandatului. Potrivit art. 1535 C.civ., mandatul poate fi general, de a
încheia orice acte juridice în interesul unei persoane, sau special, cum ar fi cel de a
încheia un anumit contract. Iar conform regulii de interpretare din art. 1536 C.civ., dacă
mandatul este formulat în termeni generali, el nu se referă decât la actele de administrare.
În schimb, pentru actele de dispoziţie, mai ales când este vorba de o înstrăinare, legea
este mai riguroasă şi impune existenţa unui mandat special 20 [art. 1536 alin. (2) C.civ.].

Distincţia nu este întotdeauna uşor de realizat şi confuziile se datorează, uneori,

interferenţei dintre clasificarea mandatului în mandat general şi mandat special (criteriul:
întinderea împuternicirii), pe de o parte, şi clasificarea în mandat expres şi mandat tacit
(criteriul: forma de exprimare a consimţământului la încheierea acestui contract), pe de
altă parte. Credem, de asemenea, că ea provine şi din diferenţa de redactare a celor două
texte în codurile francez şi român. Astfel, art. 1998 alin. (2) C.civ. francez prevede: „S’il
s’agit d’aliener ou hypothéquer, ou de quelque autre acte de propriété, le mandat doit
être exprès”. Corespondentul său român [art. 1536 alin. (2)] prevede însă pentru aceeaşi
situaţie că: „(…) mandatul trebuie să fie special”. Formula aleasă de legiuitorul nostru
este cea corectă, ea corespunde, credem, izvoarelor romane ale instituţiei: procuratio
unicus rei (mandatul special, pentru o singură operaţie juridică), respectiv procuratio
omnium bonorum (mandatul general, când mandatarului i se conferă împuternicirea de a
se ocupa de toate treburile mandantului).

Se consideră că pentru actele de dispoziţie, mandatul trebuie să fie special, în sensul că se

va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei 21 . Pentru actele de conservare şi
administrare este suficient un mandat general. De altfel, dacă procura este imprecisă,
legea [art. 1536 alin. (1) C.civ.] prevede că mandatul nu-l autorizează pe mandatar decât
cel mult la încheierea unor acte de administrare.

În schimb, distincţia între mandatul expres şi cel tacit are în vedere forma de exprimare a
consimţământului. Articolul 1533 C.civ. român (identic cu fostul art. 1738 C.civ. italian)
prevede că mandatul poate fi expres sau tacit; şi acceptarea mandatului poate fi tacită.
Întrucât textul este permisiv, jurisprudenţa şi doctrina au admis că pentru dovedirea
existenţei unui mandat tacit pot fi administrate orice mijloace de probă. În acest sens,
într-o decizie a fostei Curţi de Casaţie s-a reţinut că proba mandatului tacit poate să
rezulte din diferite acte, fapte sau prezumţii care să-l indice în mod neechivoc şi pe care
instanţele de fond au să le aprecieze 22 . Aşadar, dacă proba este liberă, înseamnă că se
poate dovedi chiar existenţa unui mandat tacit, dar special.

În orice caz, indiferent că a primit un mandat general sau unul special, mandatarul nu
poate depăşi limitele împuternicirii; art. 1537 C.civ. permite totuşi, în teza a doua, ca
interpretarea să se facă extensiv, în sensul că facultatea de a încheia o tranzacţie o
cuprinde pe aceea de a face un compromis (de a insera o clauză compromisorie de
arbitraj, în contractul încheiat) 23 .

În general, codurile civile reglementează numai mandatul cu reprezentare (Franţa, Belgia,

Luxemburg, Austria, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Finlanda şi Suedia, Olanda,
Portugalia). Aşa–numita reprezentare indirectă este cunoscută mai ales în codurile
comerciale. A se vedea Principles of European Contract Law, prepared by the
Commission on European Contract Law, Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law
International, 2000, p. 200.
2

Raporturile dintre persoana juridică şi cei ce alcătuiesc organele sale executive sunt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s–a prevăzut altfel prin lege, actul
de constituire sau statut [art. 156 alin. (3) din Proiectul Codului civil].
3

Potrivit art. 244 din Proiectul Codului civil, un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să–l
reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
4

Pentru amănunte, a se vedea R. David, Les contrats en droit anglais, L.G.D.J., Paris,
1973, p. 273–313. Cu privire la implementarea Direcţiei 86/653 vizând agenţii comerciali
în dreptul englez, a se vedea Chitty on Contracts, vol. 2, Specific Contracts, London,
Sweet & Maxwell, 1999, nr. 32–006.
5

A se vedea: I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 380 şi urm.;
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, 1998, p. 421 şi urm.
6

Poate cea mai corectă, provenind din denumirea pe care Domat o dădea acestui contract
(procuration), la rândul ei, din latinescul pro curare – a avea grijă de.
7

Mai frecvent folosită pentru mandatul judiciar, deşi greşită din punct de vedere juridic.
Datorită particularităţilor mandatului judiciar, inclusiv sub aspectul formei, trimitem la
Codurile de procedură civilă şi penală, precum şi la Legea nr. 51/1995 privind
reglementarea profesiei de avocat.
8

Este aceasta expresia formalismului convenţional, caracteristică a sistemelor moderne de

drept [de exemplu, art. 1414 C.civ. Quebec, art. 29 alin. (2) Convenţia de la Viena 1980
privind vânzarea internaţională de mărfuri].
9

Republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998, cu modificările ulterioare.

10

Sau în materia declarării şi plăţii impozitului pe venit, se prevede că, dacă aceste
operaţiuni nu se realizează personal, se va desemna un reprezentant fiscal, prin contract
de mandat cu reprezentare încheiat în formă scrisă şi autentificat. A se vedea Ordinul
ministrului finanţelor publice nr. 143/2003 (M. Of. nr. 81 din 7 februarie 2003). Aceeaşi
formă a procurii se cere şi în cazul reprezentantului creditorului care solicită înscrierea în
arhivă a oricărui tip de aviz de garanţie. În acest sens, a se vedea art. 282 din O.G. nr.
89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, introdus prin O.G. nr. 12/2003.
11
J. Huet, op. cit., nr. 1996.
12

Exempli gratia, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de

drept civil român, vol. II, Ed. Naţională, 1929, p. 1005; Fr. Deak, op. cit., p. 312.
13

Pentru redarea controverselor din dreptul francez mai vechi, privind calificarea muncii
intelectuale, a se vedea G. Plastara, op. cit., p. 413 şi urm.
14

J. Huet, op. cit., nr. 31136.

15

Articolele 374–391 C. com.

16

Convenţia UNIDROIT din 1983 privind agenţia în vânzările internaţionale (Convenţia de

la Geneva); Directiva nr. 86/653/CEE privind armonizarea legilor aplicabile în statele
membre referitoare la agenţii comerciali independenţi, în J.O.C.E. nr. L382 din 21
decembrie 1986, p. 17; modelul de contract de agenţie elaborat de Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris în 1992. În România, a se vedea Legea nr. 509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi (M. Of. nr. 581 din 6 august 2002).
17

Astfel s–a procedat, de pildă, în Olanda, unde în Codul civil au fost preluate numeroase
soluţii din reglementări interne şi internaţionale, edictate iniţial numai pentru comercianţi.
Iar în Germania, transpunerea directivei nu a fost greu de realizat, datorită compatibilităţii
dispoziţiilor ei cu cele ale Codului civil. În acest sens, a se vedea J. Basedow, Das BGB
im künftigen europäischen Privatrecht, în Archiv für die civilistische Praxis, 200.Band,
Mai 2000, p. 451. În Italia, directiva a fost preluată prin emiterea unui decret (publicat în
Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana din 19 martie 1999) care a modificat
articolele corespunzătoare din Codul civil .
18

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1007.

19
Fr. Deak, op. cit., p. 319; D. Chirică, op. cit., p. 257.
20

Prin acte normative speciale s–a impus prezentarea unei procuri speciale şi autentice.
Astfel, pentru întocmirea dosarului de pensie, deschiderea contului curent personal etc.,
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
prevede necesitatea unui mandat special, procura specială fiind valabilă 18 luni. A se
vedea şi Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 516/2002 (M. Of. nr. 886
din 9 decembrie 2002). De asemenea, într–o altă materie, H.G. nr. 890/2005 (M. Of. nr.
732 din 11 august 2005) prevede, în art. 34 alin. (6), obligativitatea unei procuri speciale
şi autentice cu menţiunea expresă „Pentru punere în posesie” în cazul întocmirii
procesului–verbal de luare în primire a terenului agricol potrivit Legii fondului funciar.
21

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1008.

22

C. Cas. I, decizia nr. 291/1896, în C. Hamangiu, N. Georgean, nr. 20 sub art. 1533 C.civ.
23

În practica judiciară, textul nu a fost admis cu uşurinţă. A se vedea deciziile publicate în

C. Hamangiu, N. Georgean, sub nr. 2,3,4.

Secţiunea a 2-a
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare.
Mandatul în interes comun
220. Noţiune. Regim juridic. Cunoscute în literatura juridică şi sub numele generic de
„autocontract”, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare vizează ipoteza în care
contractul este încheiat „pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane, care
acţionează într-o dublă calitate” 1 .

Actul cu sine însuşi este operaţiunea în care mandatarul acţionează, pe de o parte, ca

reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio). De pildă,
este împuternicit de proprietarul unui imobil să-l închirieze şi îl ia el însuşi în folosinţă, în
calitate de chiriaş.
În cazul dublei reprezentări, aceeaşi persoană acţionează ca mandatar al ambelor părţi
contractante şi încheie contractul (de exemplu, o vânzare-cumpărare) atât în numele
vânzătorului, cât şi în numele cumpărătorului.

Legislaţia noastră nu cuprinde o interdicţie de principiu a contractului cu sine însuşi. Ea

se mărgineşte să interzică autocontractul în câteva cazuri particulare (art. 128 C.fam.,
care priveşte raporturile tutore – minor; art. 1308 pct. 2 C.civ. privind incapacitatea
mandatarilor de a cumpăra bunurile cu vânzarea cărora au fost însărcinaţi). În ambele
ipoteze, sancţiunea aplicabilă este anulabilitatea.

Totuşi, în doctrină s-a exprimat temerea că permiţându-se încheierea actului cu sine

însuşi şi a dublei reprezentări, există riscul vătămării drepturilor
reprezentatului/reprezentaţilor. S-a propus de aceea ca, în toate cazurile, asemenea
contracte să fie anulabile pentru dol prin reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a
obligaţiei de loialitate faţă de mandant 2 .

Pericolul menţionat nu subzistă însă dacă lezarea intereselor mandanţilor este cu

desăvârşire exclusă sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar să
încheie acea operaţiune juridică. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în
aplicare a Legii nr. 36/1995 stipulează că în procura autentică încheiată în vederea
vânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele viitorului contract, inclusiv preţul, în
cazul în care mandatarul sau soţul/soţia său/sa vor avea calitatea de cumpărători 3 .

221. Mandatul în interes comun (procuratio in rem suam) reprezintă un contract care se
caracterizează prin aceea că mandatarul are, pe lângă dreptul la remuneraţie, un interes
propriu la încheierea actului pentru care a fost însărcinat. În acest caz nu se pune, aşadar,
problema conflictului de interese între el şi mandant, ci dimpotrivă (de pildă, sunt
coproprietarii unui apartament ce urmează a fi vândut; ambii au interesul ca preţul obţinut
să fie cât mai ridicat) 4 .

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 83.
2

A se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 322.

3

Potrivit art. 3:205 din Principiile dreptului european al contractelor (Principles …, supra
cit.), reprezentatul poate anula contractul încheiat de reprezentant, dacă există un conflict
de interese pe care terţul le cunoştea sau nu putea să le ignore; alineatul (2) prevede că se
prezumă existenţa unui conflict de interese dacă reprezentantul a încheiat actul cu sine
însuşi sau prin dublă reprezentare; sancţiunea nu este aplicabilă dacă el a consimţit la
actul astfel încheiat ori dacă reprezentantul l–a informat despre conflict şi n–a ridicat
obiecţii într–un termen rezonabil.
4

A se vedea şi M.D. Bocşan, Mandatul în interes comun, Dreptul nr. 2/2001, p. 64 şi urm.

Secţiunea a 3-a
Efectele contractului de mandat
222. Vom analiza mai întâi efectele pe care acest contract le produce între părţile
contractante, adică între mandant şi mandatar. Dar din cauza particularităţilor sale,
mandatul dă naştere şi unor efecte în raporturile cu terţii cu care mandatarul contractează,
reprezentându-l pe mandant. De aceea vor fi avute în vedere şi efectele mandatului faţă
de terţi.

§1
Efectele contractului de mandat între
părţi
1.1
Obligaţiile mandatarului
223.1. Principala obligaţie ce-i incumbă mandatarului este aceea de a executa mandatul
ce i-a fost încredinţat, sub sancţiunea plăţii unor daune-interese în caz de neîndeplinire
[art. 1539 alin. (1) C.civ.]; el este obligat şi de a termina lucrarea începută, chiar în caz de
moarte a mandantului, dacă există pericolul unei pierderi [alin. (2)].

Se pune întrebarea ce înseamnă executarea mandatului. Aceasta depinde de termenii

contractului. În general, mandatarul nu este un prepus al mandantului, dar totuşi, el
trebuie să acţioneze în limitele sarcinilor încredinţate.

În acest sens, Codul civil olandez prevede chiar (art. 402) obligaţia mandatarului de a
urma instrucţiunile transmise în timp util şi justificate, privind executarea mandatului.
S-a considerat astfel executat mandatul şi s-a admis acţiunea în plata remuneraţiei,
introdusă de mandatarul care: a găsit pe cineva dispus să-l împrumute pe mandant, i-a pus
în legătură, a stăruit pentru a se ajunge la încheierea convenţiei 1 . Rezultă deci că prin
executarea mandatului nu se înţelege neapărat încheierea actului proiectat, ci este
suficient ca mandatarul să dovedească că a depus diligenţa necesară.

Legea instituie răspunderea mandatarului nu doar pentru cazul în care cu intenţie (dol) a
îndeplinit necorespunzător sarcinile încredinţate, dar şi pentru culpă în executarea
mandatului. Diferenţa între mandatul remunerat şi cel cu titlu gratuit, sub aspectul
răspunderii, constă în aceea că aprecierea culpei, în ultimul caz, se va face cu mai puţină
rigurozitate 2 . El va trebui să-l dezdăuneze pe mandant pentru pagubele suferite datorită
neexecutării sau executării necorespunzătoare a însărcinării primite. Întrucât legea nu mai
stabileşte, sub acest aspect, norme speciale, înseamnă că răspunderea mandatarului va
urma regulile răspunderii contractuale în general. Aşadar, mandatarul nu va răspunde
dacă neexecutarea se datorează culpei mandantului, unui caz de forţă majoră ori pieirii
fortuite a lucrului deţinut în baza mandatului. Asimilată culpei mandantului este şi
situaţia în care, întâmpinând oarecare dificultăţi, mandatarul a cerut avizul mandantului,
care a păstrat tăcere, făcând astfel să se prezume că şi-a dat consimţământul 3 .

În practică, mai ales pentru mandatarii profesionişti, se impune o mai mare rigurozitate.
De pildă, în Franţa s-a decis că un agent imobiliar căruia i s-a încredinţat administrarea
unui imobil, nu şi-a îndeplinit mandatul pentru că nu a verificat situaţia financiară a
locatarului cu care a contractat.

223.2. Strâns legată de obligaţia principală este şi obligaţia de a da socoteală şi de a-i

remite mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, chiar când nu i s-ar cuveni
mandantului (art. 1541 C.civ.) 4 . Articolul 1544 C.civ. adaugă că pentru sumele de bani
primite, mandatarul datorează şi dobânzi, din ziua când sumele i-au fost cerute, iar dacă
le-a folosit în interesul său, i se pot pretinde dobânzi ce curg din ziua întrebuinţării sumei.

În legătură cu momentul naşterii dreptului material la acţiune al mandantului pentru

restituirea sumelor primite în temeiul mandatului, doctrina şi practica judiciară au
consacrat soluţia potrivit căreia acest moment diferă. Astfel, el curge fie de la încetarea
mandatului prin executare (dacă restituirea sumelor rezultă din vânzarea unor bunuri ale
mandantului) 5 , fie de când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul ridicării
sumei şi nedepunerii socotelilor de către mandatar (atunci când este vorba despre o
acţiune în restituirea sumelor încasate de către mandatar în temeiul unor clauze de
împuternicire inserate într-un libret C.E.C.) 6 .

Potrivit art. 412 C.civ. olandez, acţiunea împotriva mandatarului pentru predarea
documentelor pe care le-a primit în temeiul mandatului se prescrie în 5 ani, termen ce
curge din ziua următoare celei în care activitatea sa în interesul mandantului a încetat.

223.3. Răspunderea pentru substituirea unui terţ este consacrată expres în Codul civil,
datorită caracterului în principiu intuitu personae al contractului de mandat, care îl obligă
pe mandatar să îndeplinească personal însărcinarea. De aceea vom reţine că, în regulă
generală, submandatul nu este permis (delegatus delegare non potest). Părţile pot însă,
prin clauză expresă, să insereze dreptul de substituire al mandatarului.

Articolul 1542 alin. (1) C.civ. prevede că mandatarul răspunde pentru activitatea
persoanei care şi-a substituit, în două cazuri: dacă nu i s-a conferit dreptul de a-şi
substitui o altă persoană ori, deşi i-a fost acordat acest drept, el a ales o persoană notoriu
incapabilă sau insolvabilă 7 .

Legea consacră în această materie şi o acţiune directă a mandantului împotriva

substituitului [art. 1542 alin. (2) C.civ.], indiferent dacă mandatarul a avut sau nu acordul
de a-şi substitui o altă persoană 8 . Deşi Codul civil nu prevede şi reciproca, se admite –
pentru ipoteza în care substituirea a fost încuviinţată de către mandant – că şi substituitul
beneficiază de o acţiune directă împotriva mandantului 9 .

Contractul de mandat este susceptibil de pluralitate de subiecte. Dacă mai multe persoane
au fost împuternicite cu îndeplinirea aceluiaşi mandat, în principiu, răspunderea lor va fi
conjunctă, iar nu solidară, cu excepţia cazului când s-a convenit expres o solidaritate
convenţională (art. 1543 C.civ. român) 10 . În dreptul olandez, soluţia este diferită:
articolul 407 alin. (2) prevede că, dacă mai multe persoane au primit împreună un
mandat, fiecare dintre ele este responsabilă pentru tot, în cazul unei executări
necorespunzătoare, cu excepţia cazului când unul dintre ei dovedeşte că neexecutarea nu-
i este imputabilă.

Trib. Ilfov, decizia civilă nr. 176/1915, în Dreptul, 1915, p. 356.

2

Chiar pentru mandatul în interes comun, s–a apreciat că membrul unei asociaţii care,
negociind un contract de călătorie în calitate de mandatar al asociaţiei, a săvârşit o gravă
abatere de la probitate când şi–a rezervat personal dreptul de a i se restitui de către
agenţia de voiaj contravaloarea unor servicii neefectuate (Cass. fr., decizia civilă din 16
iunie 1998, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1527).
3

În acelaşi sens, cu trimiteri la practica judiciară, a se vedea G. Plastara, op. cit., p. 680.
4

Jurisprudenţa germană s–a pronunţat pentru restituirea unor comisioane suplimentare

încasate de la terţ, chiar dacă ele special nu au fost destinate mandantului. Astfel, a fost
obligat consilierul fiscal al unui cumpărător să–i remită acestuia comisionul pe care
vânzătoarea apartamentului i l–a plătit (chiar printr–o persoană interpusă) pentru că şi–a
convins clientul să cumpere acel bun (BGH NJW 1991, p. 1224).
5

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 50/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 60.
6

Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 206/1987, cu notă de Gh. Beleiu, în R.R.D. nr.
2/1988, p. 38.
7

Într–o speţă, reclamanta l–a rugat pe pârât să facă un depozit bancar în S.U.A. Prin
contractul încheiat, pârâtul s–a angajat să facă depozitul prin intermediul fratelui său.
Întrucât fratele nu a depus suma încredinţată, ci a folosit–o în interes propriu, reclamanta
a solicitat dezdăunări de la pârât. Instanţa a hotărât că pârâtul nu datorează decât în
măsura în care a fost culpabil (BGH WM 1993, p. 658, apud P. Schlechtriem, Sculdrecht.
Besonderer Teil, JCB Mohr, Tűbingen, 1995).
8

S–a judecat astfel că acţiunea directă a mandantului nu poate fi paralizată de

necunoaşterea de către substituit a existenţei mandatului originar (Cass. fr., decizia
comercială din 14 octombrie 1997, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1529).
9

Fr. Deak, op. cit., p. 326.

10

C. Cas. I, decizia din 14 iunie 1906, în Bul., p. 350.

1.2
Obligaţiile mandantului
224.1. Despăgubirea mandatarului. Caracterul gratuit al mandatului înseamnă că
activitatea desfăşurată de mandatar nu trebuie remunerată; el nu semnifică însă că
mandatarul trebuie să suporte singur costurile. Potrivit art. 1547-1549 C.civ. român,
mandantul trebuie să-l dezdăuneze pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute, ca şi
pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. În aplicarea acestor texte, în
practică s-a decis că mandantul nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, chiar dacă
„afacerea nu a reuşit, dacă nu i se poate imputa mandatarului nici o culpă” 1 . De precizat
că legea este, sub acest aspect, favorabilă mandatarului, întrucât prevede expres că
mandantul nu poate reduce suma cheltuielilor, pe motiv că ar fi putut fi mai mici.

În doctrină s-a subliniat însă că aceste pierderi, chiar dacă nu sunt într-o legătură cauzală,
trebuie să prezinte totuşi un anumit grad de conexitate cu activitatea desfăşurată de
mandatar în executarea mandatului 2 (de pildă, n-ar fi îndreptăţit să solicite contravaloarea
bagajului propriu, pierdut cu ocazia transportului spre localitatea unde urma să încheie
actul juridic pentru mandant).

Dispoziţia nu este însă de ordine publică, astfel încât, dacă părţile au convenit o plată
forfetară, instanţa nu poate, ignorând termenii clari ai contractului, să impună plata
pierderilor suplimentare 3 .

224.2. Dacă părţile au convenit încheierea unui contract cu titlu oneros, mandantul este
ţinut să plătească remuneraţia (onorariul). Codul civil român se ocupă de această
obligaţie în art. 1547-1550.

În practica judiciară s-a pus problema determinării cuantumului remuneraţiei, dacă părţile
nu au prevăzut-o.

Astfel, instanţa are dreptul să determine cuantumul onorariului, existenţa lui fiind
subînţeleasă în cazul în care mandatarul este un profesionist 4 .

De asemenea, atât Directiva nr. 86/653/CEE privind armonizarea legilor aplicabile în

statele membre referitoare la agenţii comerciali independenţi 5 , cât şi Codul civil olandez
prevăd criteriile de determinare a remuneraţiei, dacă cuantumul acesteia nu a fost stabilit
de părţile unui mandat în care mandatarul este un profesionist. Aceste criterii vizează fie
obiceiul, fie o remuneraţie „rezonabilă”.

Codul civil instituie, în art. 1551, o solidaritate (legală) a mandanţilor care împreună au
numit un mandatar pentru o „afacere comună”.

În doctrină se recunoaşte mandatarului un drept de retenţie cu privire la sumele pe care el

trebuie să le restituie mandantului, până la plata remuneraţiei 6 .

Trib. Ilfov, decizie 1915, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 32. Chiar în cazul în care
revocarea mandatului a avut loc din culpa mandatarului, acesta are drept la despăgubiri
pentru lucrările făcute, dacă aceste lucrări au profitat mandantului (C. Cas. I, decizia din
18 decembrie 1895, în Bul., p. 1425).
2
Fr. Deak, op. cit., p. 327.
3

Cass. fr., decizia comercială din 28 iunie 1994, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000,p. 1532.
În acelaşi sens, art. 406 C.civ. olandez, care adaugă în privinţa mandatarului profesionist,
că are dreptul la plata pierderilor numai dacă depăşesc riscurile normale ale exercitării
profesiei.
4

C. Cas. I, decizia nr. 110 din 11 martie 1890, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, nr. 2
sub art. 1534 C.civ. În acelaşi sens este şi art. 55 din Convenţia ONU încheiată la Viena
în anul 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, la care România a aderat prin
Legea nr. 24/1991 (M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991). Prevederile acestei Convenţii au
devenit aplicabile în România începând cu 1 iunie 1992. A se vedea D.A. Sitaru, Dreptul
comerţului internaţional, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.
5

Pentru un rezumat, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului

privat – o sinteză, Ed. All Beck, 2002, p. 20–23. Directiva a fost preluată în legislaţia
românească prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (M. Of. nr.
581 din 6 august 2002). Cu privire la această problemă, a se vedea şi cauza Turgay
Semen/Deutsche Tamoil GmbH (CJCE, cauza C-348/07).
6

R. Sanilevici, Teoria generală a obligaţiilor, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 1976, p. 324; M–L.
Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 10.

i de mandat în raport cu terţii

225. Deoarece principalul rezultat urmărit de părţile care recurg la un contract de mandat
este reprezentarea mandantului în actele juridice pe care mandatarul le încheie cu terţii, se
impune şi analiza acestor efecte.

Consecinţa directă a reprezentării este de a crea obligaţii între mandant şi o terţă

persoană, aceea cu care mandatarul a contractat. Indirect, reprezentarea îl obligă pe
mandant de a-l exonera pe mandatar de orice obligaţie faţă de terţul cocontractant, aşa
cum prevede art. 1546 C.civ.

Pentru a analiza efectele pe care mandatul le produce în raport cu terţii, se impune

distincţia între actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite şi cele
săvârşite în afara acestei împuterniciri.
225.1. Actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite îl obligă pe
mandant ca şi când ar fi încheiat personal acele acte.

În acest sens, s-a spus că, deşi în fapt terţul tratează cu mandatarul, în drept el
contractează cu mandantul 1 . Astfel, el devine parte la convenţia încheiată: dacă este
vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra bunului
iese din patrimoniul său şi intră în patrimoniul terţului-cumpărător, fără a trece nici un
moment prin patrimoniul mandatarului. Mandantul este cel care trebuie să execute
obligaţia de predare, de garanţie etc.

Astfel, art. 1546 alin. (1) C.civ. prevede: „Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile
contractate de către mandatar în limitele puterilor date”.

În mod simetric, terţul este ţinut de executarea contractului direct faţă de mandant.
Asupra acestor efecte directe nu există nici un dubiu, bineînţeles, cu condiţia de a nu
exista vreo înţelegere frauduloasă între mandatar şi terţ 2 .

În realitate, funcţionarea normală a reprezentării, cu consecinţa efectelor directe, depinde

de întinderea puterilor conferite mandatarului. Ar fi prudent pentru terţul ce intenţionează
să încheie acte juridice cu mandatarul să se informeze corect asupra acestor puteri.

În acest sens, prezintă relevanţă distincţia între mandatul general şi mandatul special 3 ,
între cel expres şi cel tacit. Astfel, dacă s-a convenit ca B să se ocupe de toate bunurile lui
A pe timpul cât acesta este plecat în călătorie, suntem în prezenţa unui mandat general,
care-i conferă lui B doar puterea de a încheia acte de administrare. Pentru dreptul de a
înstrăina o parte din bunuri, mandatul trebuie să fie expres. Un mandat special este acela
prin care, de pildă, B trebuie să se ocupe de toate imobilele lui A; actele pe care le poate
încheia sunt acte de administrare a imobilelor, dar dacă există clauză expresă, pot fi şi de
dispoziţie. Adesea, mandatul special este un mandat expres.

Precizăm că şi în cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul mai

poate interveni, dacă a fost împuternicit nu doar să încheie contractul, ci şi pentru
derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiile locative ale
bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune etc. Şi în aceste ipoteze, mandantul este
ţinut personal faţă de terţ, iar nu pentru fapta altuia.

Articolul 1545 C.civ. prevede că mandatarul care a dat părţii cu care a contractat în
asemenea calitate, o suficientă lămurire asupra puterilor primite, nu este ţinut a garanta
ceea ce s-a făcut în afara limitelor mandatului, afară numai dacă s-a obligat pe sine însuşi,
în numele său. Dacă a acceptat să contracteze în aceste condiţii, înseamnă că terţul şi-a
asumat riscurile şi în orice caz nu mai poate pretinde mandantului să răspundă.

225.2. Actele îndeplinite de mandatar în afara împuternicirii primite nu ar trebui să îl

oblige în nici un fel pe mandant [art. 1546 alin. (2) teza I C.civ.], întrucât sunt pentru el
res inter alios acta. Aşadar, sancţiunea care intervine în cazul încheierii unui act juridic
prin reprezentare, dar cu depăşirea puterilor conferite este inopozabilitatea 4 .
Ea presupune însă ca actul juridic încheiat de mandatar cu terţul să fi fost valabil; dacă
actul a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor de fond sau de formă cerute ad validitatem,
contractul în cauză este nul, iar quod nullum est, nullum producit efectum. De aceea, mai
ales dacă a fost vorba de încălcarea unor norme imperative, nici nu s-a mai pus problema
de a cere constatarea nulităţii absolute a actului încheiat cu depăşirea puterilor conferite 5 .

Tocmai pentru că sancţiunea este, de regulă, inopozabilitatea, legea prevede posibilitatea

înlăturării ei, prin ratificare, expresă sau tacită, din partea mandantului [art. 1546 alin. (2)
teza a II-a C.civ.] 6 a actelor încheiate de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii.
De exemplu, în numele mandantului M, intermediarul I a cumpărat de la terţul
comerciant T cel mai nou model de computer, cu 22.500 de euro, deşi fusese împuternicit
să ofere maximum 20.000 de euro. După ce a aflat, M a transmis instrucţiuni cu privire la
livrarea bunului. Aceasta semnifică o ratificare implicită a actului încheiat cu depăşirea
împuternicirii. Cum s-a spus, ratificarea valorează mandat (retihabitio mandato
aequiparatur) 7 . Ratificarea va produce aceleaşi efecte, retroactive; creează raporturi
juridice directe între mandant şi terţ, chiar şi în ipoteza mandatului aparent (când puterea
de reprezentare nu a existat deloc sau încetase anterior, dar din modul cum a acţionat,
„mandatarul” a creat aparenţa că lucrează în limitele unei împuterniciri 8 ).

Dacă nu a intervenit ratificarea, înseamnă că raporturile juridice create sunt situate pe

tărâm extracontractual. De aceea, cel mult „mandantul” poate fi obligat către terţ în
condiţiile gestiunii de afaceri (art. 987-991 C.civ., dacă prin mandatul încheiat nu-i
interzisese în mod expres mandatarului să depăşească limitele împuternicirii) sau ale
acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză (art. 992-997 C.civ.).

225.3. Problema răspunderii mandantului pentru prejudiciile cauzate de mandatar.

Datorită faptului că între mandant şi mandatar nu există în general raporturi de
prepuşenie, care presupun continuitate şi subordonare, în doctrină se consideră că pentru
faptele ilicite săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, nu se pot aplica
dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceasta pentru că,
aşa cum am arătat anterior, mandantul recurge la serviciile mandatarului fie pentru că nu
are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat (de pildă, din cauza distanţei),
fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop.

De aceea, dacă a acţionat în limitele mandatului, mandatarul angajează faţă de terţi

răspunderea (contractuală) a mandantului. Pentru eventualele delicte civile comise,
fiecare dintre ei poate fi ţinut să răspundă potrivit propriei culpe, conform art. 998 C.civ.

A fortiori, delictele săvârşite de mandatar în afara limitelor mandatului nu pot antrena

răspunderea civilă delictuală a mandantului pentru fapta altei persoane. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis, în legătură cu dolul comis de o agenţie imobiliară însărcinată
cu vânzarea unui imobil, care a acoperit cu o pictură un perete infiltrat, că „mandantul nu
este ţinut de ceea ce mandatarul a comis în afara puterilor pe care le-a primit” 9 .

1
Fr. Deak, op. cit., p. 328.
2

În acest sens, Codul civil grec prevede (art. 281): dacă terţul ştia sau trebuia să ştie că
agentul acţionează împotriva intereselor mandantului sau cu depăşirea împuternicirii şi
mandantul niciodată n–ar fi încheiat contractul dacă ar fi acţionat personal, acel act nu îl
leagă pe mandant faţă de terţ.
3

Supra, secţiunea 1.
4

G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 226.
5

C. Cas. I, decizia nr. 360 din 25 septembrie 1873, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 27. În
speţă, s–a decis că un ministru poate încheia un contract în numele statului, care îl obligă
pe mandant numai dacă au fost respectate cerinţele legii contabilităţii privind publicitatea
şi concurenţa; contractul încheiat cu nerespectarea acestor cerinţe este lovit de o nulitate
virtuală, independent de angajarea răspunderii mandatarului respectiv, potrivit legii
răspunderii ministeriale. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este
expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil (G. Boroi, op. cit., p.
229).
6

Dispoziţii asemănătoare întâlnim în aproape toate legislaţiile europene [Germania – art.

177 BGB; Austria –art. 1016 ABGB; Olanda – art. 69 alin. (1) BW (Burgerlijk
Wetboek); Italia – art. 1399 alin. (1) C.civ. etc.], ca şi în Convenţia de la Geneva.
7

Fr. Deak, op. cit., p. 329. Pentru practica judiciară, a se vedea C.S.J., decizia civilă nr.
1750/1994, Dreptul nr. 10–11/1995, p. 143.
8

Mandatul aparent nu este reglementat în prezent decât în Codul olandez şi în Convenţia

de la Geneva, dar este cunoscut în common law şi acceptat în doctrina şi practica
judiciară din majoritatea statelor europene. Potrivit art. 3:201 alin. (3) din Principles …,
acela ale cărui declaraţii sau comportament l–au determinat pe terţ să creadă în mod
rezonabil şi cu bună–credinţă că reprezentantul aparent a fost împuternicit pentru actul pe
care l–a încheiat, este considerat că a dat mandat.
9

Cass. fr., decizia din 4 iulie 1972, în Bull. civ., III, nr. 443.

Secţiunea a 4-a
Încetarea mandatului
226. Enunţarea cauzelor de încetare. Mai întâi, ca orice convenţie, şi mandatul poate
înceta din cauze generale, cum sunt executarea contractului, expirarea termenului pentru
care a fost acordat sau intervenirea unei condiţii rezolutorii inserate de părţi,
imposibilitatea de executare etc.

Codul civil prevede însă şi anumite cauze speciale de încetare, care, cum vom vedea,
decurg toate din caracterul intuitu personae al acestui contract, ce presupune pe tot
parcursul său, existenţa încrederii.

Potrivit art. 1552 C.civ., mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunţarea
mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul
mandatarului sau a mandantului.

227. Revocarea mandatului. Codul civil reglementează în câteva articole (art. 1553-1555)
acest mod special de încetare a contractului de mandat. Felul în care este formulat textul
art. 1553 C.civ. („mandantul poate când voieşte, a revoca mandatul şi a-l constrânge pe
mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”) nu lasă loc la interpretarea voinţei
legiuitorului de a deroga, în această materie, de la principiul forţei obligatorii a oricărei
convenţii, consacrând, practic, revocabilitatea ad nutum a contractului de mandat.
Practica judiciară a fost constantă în a admite revocarea unilaterală nu numai a
mandatului cu titlu gratuit, dar şi a celui cu titlu oneros.

În acest sens, instanţa supremă arăta foarte sugestiv: „La baza oricărui mandat existând
faptul sufletesc al încrederii pe care mandantul o acordă mandatarului, de aici urmează că
mandatul, chiar retribuit, este esenţialmente revocabil, el neputând fiinţa decât atât timp
cât există încrederea mandantului, iar mandatul retras pe nedrept, dă drept mandatarului
numai la o acţiune în daune” 1 .

Chiar şi revocarea mandatului în interes comun 2 urmează regula art. 1553 C.civ., care nu
distinge sub acest aspect. Totuşi, facultatea de revocare în acest caz nu este total liberă, ci
mandatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la mandant dacă revocarea n-a fost
determinată de o cauză obiectivă (de pildă, întreruperea fabricării produselor cu vânzarea
cărora era însărcinat mandatarul) sau de propria culpă a mandatarului.
Deşi regula enunţată nu este de ordine publică şi, în principiu, părţile pot deroga,
stipulând o clauză de irevocabilitate, jurisprudenţa şi doctrina consideră totuşi, pe bună
dreptate, că şi într-un asemenea caz se admite revocarea, eventual cu plata unei
indemnizaţii, soluţie întemeiată iarăşi pe necesara încredere care domină relaţiile dintre
părţile acestui contract 3 .

Din punctul de vedere al formei sale, revocarea mandatului poate fi expresă sau tacită.
Revocarea expresă trebuie, de regulă, să aibă forma unui înscris, iar pentru a fi opozabilă
terţilor, art. 1554 C.civ. prevede necesitatea notificării acesteia. Astfel cum observa un
autor 4 , este mai uşor de zis decât de făcut notificarea terţilor de către mandant asupra
revocării mandatului. S-a propus de aceea, ca o măsură de precauţie, să se verifice ca
procura să nu fie prea veche.

În jurisprudenţa noastră s-a decis însă că „publicarea revocării mandatului prin Monitorul
Oficial nu creează o prezumţie legală din care să se deducă cunoaşterea acestei revocări
de către terţii contractanţi şi mandantul trebuie să facă dovada în fapt că acel ce a
contractat cu fostul său mandatar a avut cunoştinţă de revocarea mandatului” 5 .

Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări neîndoielnice care fac a se
presupune intenţia mandantului de a pune capăt împuternicirii. Pentru a produce efecte,
ea trebuie însă să fie cunoscută de mandatar 6 . Pentru cazul numirii unui alt mandatar
pentru aceeaşi operaţiune juridică, art. 1555 C.civ. prezumă revocarea primului mandat
din ziua când aceasta s-a notificat primului mandatar 7 .

Indiferent de forma sa, revocarea va produce efecte numai pentru viitor, ex nunc. Valabilă
de altfel pentru orice cauză de încetare a mandatului, această afirmaţie semnifică faptul că
nu este afectată validitatea operaţiunilor deja efectuate de către mandatar şi îi dă dreptul
acestuia de a pretinde indemnizarea sa completă 8 .

228. Renunţarea mandatarului. Potrivit art. 1556 alin. (1) C.civ., mandatarul poate
renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa 9 .

El rămâne însă răspunzător pentru daune, dacă renunţarea cauzează un prejudiciu

mandantului, sub rezerva ca lui însuşi continuarea mandatului să nu-i cauzeze o pagubă
însemnată [art. 1556 alin. (2)]. Facultatea de renunţare este recunoscută atât într-un
mandat gratuit, cât şi la mandatul cu titlu oneros, căci, aşa cum s-a spus, nu serveşte
nimănui menţinerea unui mandat împotriva voinţei mandatarului 10 .

De asemenea, nu se face distincţie după cum mandatul era pe durată determinată sau
nedeterminată, dar este preferabil să fie precedată de un preaviz, deci să nu fie
intempestivă.

Menţionăm că noul Cod civil olandez prevede [art. 408 alin. (2)] că mandatarul
profesionist poate renunţa la mandat, cu excepţia cazurilor întemeiate, numai dacă
contractul era pe durată nedeterminată şi nu s-a executat încă.
229. Decesul uneia dintre părţi. Prevăzut în art. 1552 pct. 3 C.civ., încetarea mandatului
prin decesul uneia din părţi decurge din caracterul intuitu personae al mandatului.
Încrederea, care este de esenţa acestui contract, a condus firesc legiuitorul spre această
soluţie, căci obligaţia de a avea grijă de treburile altuia nu se poate transmite de drept la
moştenitori.

Cu toate acestea, art. 1559 C.civ. prevede, pentru ipoteza morţii mandatarului, obligaţia
pentru moştenitorii lui de a-l înştiinţa pe mandant (dacă îl cunosc) despre această
împrejurare, luând până atunci precauţiile necesare, după împrejurări. Părţile pot, de
asemenea, insera o clauză în contract care să permită continuarea raporturilor
contractuale şi după moartea mandatarului, mai ales dacă succesorii (sau unul din ei)
exercită aceeaşi profesiune 11 .

Încetarea contractului intervine şi în cazul morţii mandantului. Deşi Codul civil nu

distinge atunci când enumeră cazurile de încetare, se pare că soluţia în acest caz nu mai
este atât de energică. Într-adevăr, art. 1557 C.civ. prevede că atât timp cât nu a cunoscut
moartea mandantului, actul juridic încheiat de mandatar este valabil; mandatul continuă
deci să-şi producă efecte 12 . În plus, art. 1539 alin. (2) C.civ. îi impune să termine
operaţiunea dacă întârzierea ar cauza pagube moştenitorilor mandantului 13 .

230. Alte cauze speciale de încetare a mandatului, sunt, aşa cum le enumeră art. 1552 pct.
3 C.civ., punerea sub interdicţie, insolvabilitatea şi falimentul vreuneia din părţile
contractului. Toate sunt practic incapacităţi, incompatibile cu continuarea sarcinilor
mandatului. Această cauză de încetare poate fi invocată fie de către mandatar, fie de
creditorii mandantului, dar în acest ultim caz, este opozabilă mandatarului numai de la
data cunoaşterii sale.

De menţionat că art. 71 C.proc.civ. instituie, în privinţa mandatului judiciar, o derogare

de la aceste reguli. Astfel, mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau incapacitatea
mandantului, el dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori ori de către
reprezentantul legal al incapabilului.

231. Efectele încetării mandatului. Reţinem în sinteză următoarele efecte ale încetării
contractului de mandat:

– mandatarul nu îl mai poate reprezenta valabil pe mandant;

– mandatarul trebuie să restituie înscrisul în temeiul căruia a fost împuternicit;

– dacă mandatarul nu a luat cunoştinţă de îndată de survenirea unei cauze de încetare a

mandatului, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile. De altfel,
aşa cum s-a subliniat în doctrină şi în practica judiciară, chiar dacă mandatarul a cunoscut
existenţa unei cauze de încetare a mandatului, actele încheiate cu terţii de bună-credinţă
ulterior acestei date îşi menţin valabilitatea în condiţiile mandatului aparent, mandantul
fiind vinovat cel puţin de culpa in eligendo.
1

C. Cas. I, decizia nr. 187 din 27 ianuarie 1925, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 38.
2

Pentru detalii, a se vedea J. Ghestin, Le mandat d’intérêt commun, Mélanges Derruppé,

1991.
3

A se vedea Fr. Deak, nota 1, p. 332.

4

J. Huet, op. cit., p. 1074.

5

C.A. Bucureşti, secţia a III–a, decizia nr. 212 din 1 octombrie 1921, în Dreptul nr.
17/1922.
6

C.S.J., decizia civilă nr. 1226/1992, în Deciziile C.S.J. 1990–1992, p. 64–66.

7

Pentru cazul particular al mandatului judiciar dat succesiv la doi avocaţi, a se vedea C.
Cas. I, decizia nr. 26/1874, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 39.
8

A se vedea şi M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Tome XI,
Contrats civils, deuxième partie, L.G.D.J., Paris, 1932, p. 842.
9

Şi terţii trebuie înştiinţaţi despre această încetare, sub sancţiunea de a nu fi luată în

seamă, de pildă, pentru curgerea termenului de recurs de la data comunicării hotărârii
către mandatar. În acest sens, C. Cas. I, decizia din 27 septembrie 1900, în Bul., p. 1025.
10

D. Alexandre, Juris–Classeur Civ., art. 1984–2010, fasc. H, nr. 83.

11

Cass. fr., com., decizia din 22 mai 1967, JCP 1968, II, 15389.
12

Contractările făcute de un mandatar sunt valide, atât timp cât el nu a avut cunoştinţă de
moartea mandantului său, iar terţul a fost de asemenea de bună–credinţă (C. Cas. I,
decizia din 5 februarie 1897, în Bul., p. 137).
13

Pentru particularităţi în privinţa împuternicirilor de a dispune de sumele de bani depuse la

instituţii financiare, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 333; Ph. Malaurie, L. Aynès, Les
obligations, Ed. Cujas, 1995, nr. 552.

Capitolul III
Mandatul fără reprezentare
232. Definiţie. Mandatul fără reprezentare (prête-nom) este acel contract prin care una
dintre părţi – împrumutătorul de nume – este împuternicită de cealaltă parte să
îndeplinească unul sau mai multe acte juridice pe seama acesteia din urmă, dar
ascunzând faţă de terţii contractanţi calitatea de intermediar în care lucrează pentru
altul.

Aşadar, în timp ce la mandatul cu reprezentare, mandatarul lucrează pe faţă în numele şi

pe seama mandantului, în ipoteza contractului de prête-nom deşi există împuternicire, în
raporturile cu terţii mandatarul se comportă ca şi când ar lucra în nume propriu, iar nu ca
reprezentant al altuia.

În dreptul comercial, mandatul fără reprezentare este frecvent întâlnit, de aceea este şi
special reglementat sub forma contractului de comision, a celui de consignaţie sau – în
domeniul transporturilor – a celui de expediţie 1 .

Se admite că acest contract reprezintă de fapt un caz de simulaţie prin interpunere de

persoane 2 .

În sine, simulaţia nefiind interzisă, nici mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit,
având ca scop ascunderea identităţii unei părţi contractante sau ocolirea unei prohibiţii.
Exemplul clasic este cel al unei persoane care, dorind să cumpere un bun, recurge la
împrumutătorul de nume pentru a evita condiţiile mai puţin avantajoase care, din diverse
motive, i s-ar propune dacă şi-ar arăta identitatea.
Desigur însă că, dacă s-ar recurge la acest contract pentru scopuri ilicite ori având drept
scop încălcarea unor dispoziţii legale imperative, el ar fi nul. Astfel este, de pildă, dacă o
incapacitate personală îi interzice mandantului să încheie actul cu care l-a însărcinat pe
împrumutătorul de nume. Codul civil conţine câteva aplicaţii ale acestei sancţiuni (de
pildă, art. 812 din materia donaţiilor şi a testamentelor, care prevede că dispoziţiile în
favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract cu titlu
oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse; asemănător, art. 940 C.civ.). Tot
nulă este convenţia de prête-nom care vizează fraudarea drepturilor terţilor. Sunt citate
astfel de ipoteze în care un soţ transmite un bun celuilalt soţ, împrumutător de nume,
pentru a frauda pe creditori sau pe avânzii-cauză, ori cazul unui creditor care apelează la
prête-nom pentru a-l împiedica pe debitor să-i opună compensaţia 3 .

233. Natură juridică. Discuţii. Analizând mandatul fără reprezentare, prin raportare la
reglementarea simulaţiei, unii autori disting între:

– simulaţia convenţională, care este opera comună a trei participanţi, respectiv a

persoanei interpuse şi a celor doi contractanţi reali (folosită în general pentru a ocoli o
interdicţie legală de a contracta, care există între două persoane determinate), şi

– convenţia de interpunere stricto sensu, care presupune necunoaşterea situaţiei reale de

către terţul cu care persoana interpusă contractează 4 .

În sensul tehnic al art. 1175 C.civ., simulaţia presupune, în primul rând, două acte: un act
ostensibil şi un act secret. Actul ostensibil este contractul încheiat de împrumutătorul de
nume cu terţul contractant; actul secret este convenţia de prête-nom însăşi. Dar în al
doilea rând, pentru a exista simulaţie, se mai cere ca între cele două acte să existe o
asemenea contradicţie, încât actul ostensibil să nu apară decât ca o simplă aparenţă.

Se spune de aceea că numai în cazul în care există identitate de părţi în ambele acte am fi
în prezenţa simulaţiei.

S-a observat însă pe bună dreptate 5 că diferenţa de regim juridic nu se justifică. Într-
adevăr, în ambele ipoteze – cu sau fără participarea terţului contractant la ascunderea
adevărului – sunt aplicabile dispoziţiile art. 1175 C.civ. care reglementează simulaţia.

Desigur însă că, atunci când a fost părtaş la simulaţie, ştiind că „stăpânul afacerii” este
mandantul, din punct de vedere probator, terţul are situaţia unei părţi contractante. Dacă a
ignorat adevăratele raporturi, ca terţ de bună-credinţă, el se poate întemeia însă pe actul
aparent.

234. Efectele contractului de mandat fără reprezentare

234.1. Deşi nu cunoaşte o reglementare proprie în dreptul civil (cu excepţia art. 1175
C.civ.), se admite că – asemănător contractului de comision – mandatul fără reprezentare
dă naştere la aceleaşi efecte juridice între mandant şi mandatar ca şi mandatul obişnuit 6 .
Aşadar, mandatarul trebuie să execute mandatul, să restituie tot ce a primit de la terţi în
executarea contractului (obligaţia de a da socoteală), trebuie să răspundă dacă şi-a
substituit o altă persoană. La rândul său, mandantul este ţinut să-l dezdăuneze pentru
cheltuielile şi pierderile ocazionate şi să-i plătească remuneraţia, dacă astfel au convenit.

Pentru că suntem în prezenţa unei simulaţii şi dacă mandatarul refuză să-şi execute
obligaţiile (de pildă, să predea sumele sau bunurile primite), mandantul are deschisă calea
acţiunii decurgând din contractul de mandat, iar dacă mandatarul contestă existenţa
acestuia, trebuie mai întâi să fie intentată acţiunea în declararea simulaţiei 7 . Credem că
soluţia se justifică, ţinând cont de împrejurarea că mandatul este un contract în care
încrederea dintre părţi este esenţială.

234.2. Faţă de terţi, adevăratul contractant apare mandatarul (împrumutătorul de nume).

El devine personal debitor sau creditor al obligaţiilor ce decurg din actul juridic încheiat.
Soluţia este, dealtfel, expres consacrată în art. 406 C.com.: „Comisionarul este direct
obligat (…), ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”.

Nu se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţi. Terţii de bună-credinţă se

pot prevala însă, la alegere, fie de actul public (potrivit căruia au contractat cu
mandatarul, proprio nomine) fie de cel secret (care indică pe mandant ca adevăratul
contractant în raporturile cu terţii), dacă au reuşit în acţiunea în declararea simulaţiei.

În acest din urmă caz, precum şi în cazul terţului participant la simulaţie, se produc
efectele unui mandat cu reprezentare, în sensul că mandantul este cel care devine obligat
la executarea obligaţiilor faţă de terţ, iar nu mandatarul.

234.3. Contractele intuitu personae (de pildă, cele privind cumpărarea armelor, cele
privind închirierea anumitor locuinţe, cele privind acordarea unor credite cu dobândă
preferenţială etc.), reglementate de regulă prin legi speciale, în care persoana
contractantului (cumpărător, locatar, debitor etc.) este esenţială, nu pot fi încheiate prin
mecanismul mandatului fără reprezentare (simulaţie prin interpunere de persoane).

Deci în acest caz, nu numai în raporturile cu terţul contractant, cel care se prezintă să
încheie contractul devine personal titular de drepturi şi obligaţii, dar chiar şi în raporturile
dintre părţile contractului de prête-nom îşi va produce efecte tot actul public.

Astfel fiind, mandantul nu poate cere să fie el recunoscut ca adevăratul contractant (nu ar
fi putut încheia direct acel act, astfel că nici prin persoane interpuse nu are această
vocaţie), ci are cel mult acţiune în dezdăunare împotriva mandatarului 8 .

235. Evoluţii europene recente. Frecvenţa acestor operaţiuni, mai ales în materie
comercială, a determinat Comisia Lando pentru elaborarea unor principii ale dreptului
european al contractelor 9 să prevadă expres într-o secţiune „reprezentarea indirectă”.

Astfel, potrivit art. 3:301, dacă un intermediar acţionează (a) în contul şi pe baza
instrucţiunilor, dar nu şi în numele unui reprezentat sau (b) sub instrucţiunile unui
reprezentat, fără ca terţul să cunoască sau să aibă motive de a cunoaşte, intermediarul şi
terţul sunt ţinuţi unul faţă de altul. Reprezentatul şi terţul nu sunt legaţi decât în condiţiile
prevăzute în articolele următoare.

Iar aceste texte prevăd, pe de o parte, obligaţia pentru intermediar de a-i comunica
reprezentatului, la cererea sa, numele şi adresa terţului, pentru a exercita o acţiune oblică,
dacă intermediarul devine insolvabil sau este evidentă o neexecutare din partea acestuia
(art. 302), iar pe de altă parte, obligaţia de a face aceeaşi comunicare terţului, de
asemenea, pentru cazul insolvabilităţii intermediarului (art. 303). În fine, art. 304 prevede
obligaţia de notificare a acestor intenţii, iar din momentul notificării, executarea
contractelor nu se mai poate face valabil în mâna intermediarului.

Pentru amănunte, a se vedea: St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck,
2002, p. 467 şi urm.; O. Căpăţînă, G. Stancu, Dreptul transporturilor. Partea specială, Ed.
Lumina Lex, 2002, p. 218.
2

A se vedea, de pildă: Baudry–Lacantinerie, Wahl, Traité théorique et pratique de droit

civil, t. XXI, ed. a 2–a, 1900, p. 425; H., L. et J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. 3, vol.
2, Montchréstien, ed. a 5–a, par de Juglart, p. 881, nr. 1430; Fr. Deak, op. cit., p. 337; D.
Chirică, op. cit., p. 271. Pentru dezvoltări, a se vedea F.A. Baias, Simulaţia. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 121–128.
3

A se vedea jurisprudenţa franceză, apud M. Planiol, G. Ripert, op. cit., notele 5, 6, p. 865.
4

A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 85.
5

Fr. Deak, nr. 26, p. 335.

6

Idem, nota 4, p. 337; F. Leduc, Reflexions sur la convention de prête–nom, în R.T.D. civ.,
1999, p. 293.
7
Cass. fr., decizia din 27 mai 1997, Juridique Lamy, nr. 898.
8

A se vedea şi practica judiciară: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 201/1988, în R.R.D. nr.
10/1998, p. 65; decizia civilă nr. 2643/1974, în Repertoriu II, p. 139.
9

Supra citat.

Titlul IX
Contractul de comodat (împrumutul de
folosinţă)
Capitolul I
Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie
cu alte contracte. Condiţii de validitate
236. Noţiune. Potrivit art. 1560 C.civ., comodatul este contractul prin care o persoană
împrumută altuia un lucru spre a se servi de el, cu îndatorirea de a-l înapoia. Iar potrivit
art. 1561 C.civ., comodatul este esenţial gratuit. Faţă de această definiţie deosebit de
sugestivă, vom adăuga numai câteva elemente, de natură a clarifica de la început unele
particularităţi ale acestei convenţii, întâlnite mai ales în sfera relaţiilor de amiciţie,
prietenie, rudenie. Aşadar, vom defini comodatul ca fiind contractul în temeiul căruia o
persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte
persoane, numite comodatar, un bun individual determinat, cu obligaţia de a-l restitui în
natură.

Trebuie să precizăm de la început că legea (Codul civil) reglementează contractul de

împrumut în două titluri separate: mai întâi, împrumutul de folosinţă, de care ne ocupăm
aici, iar apoi, împrumutul propriu-zis, numit şi împrumut de consumaţie. Deşi există,
neîndoielnic, numeroase deosebiri între cele două contracte, începând cu obiectul şi cu
regimul diferit al restituirii, faptul că în ciuda termenilor diferiţi folosiţi în Codul nostru
civil – comodat/împrumut – în limbajul obişnuit, pentru ambele contracte se foloseşte
acelaşi termen, credem că demonstrează totuşi o anumită unitate a lor. Dealtfel, în
doctrină, după modelul francez, împrumutul este analizat de unii autori ca un contract cu
două subdiviziuni 1 . Cum se va vedea, unele texte din materia împrumutului fac trimitere
expresă la reglementarea comodatului.

237. Caractere juridice. Discuţii. a) Acest contract este doar translativ de folosinţă.
Astfel cum prevede expres art. 1562 C.civ., împrumutătorul rămâne proprietarul lucrului,
iar ceea ce se transmite este doar detenţia precară. De aici decurg mai multe consecinţe,
respectiv cu privire la capacitatea părţilor contractante, cu privire la suportarea riscurilor
pieirii fortuite a bunului, la acţiunile ce pot fi exercitate pentru redobândirea bunului. Nu
în ultimul rând trebuie observat că împrumutatul (comodatarul) nu devine posesor, astfel
că nu poate uzucapa.

b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. S-a spus de aceea că el este faţă de
locaţiune întocmai ceea ce reprezintă donaţia faţă de vânzare 2 , în sensul că ambele
transmit acelaşi lucru ca şi contractul de referinţă (folosinţa, respectiv proprietatea), dar
atât în cazul comodatului, cât şi în cazul donaţiei, transmisiunea are loc cu titlu gratuit,
fără a se urmări nici o contraprestaţie. Dacă în schimbul folosinţei, comodantul trebuie la
rândul său să îndeplinească o prestaţie, contractul îşi schimbă însăşi esenţa şi devine un
alt contract, cum ar fi locaţiunea 3 . De aceea, din punct de vedere juridic, este incorectă
formula „împrumutăm maşini” sau „împrumutăm casete video” etc., căci întotdeauna în
aceste cazuri se percepe o sumă de bani drept contraprestaţie a folosirii bunului. Atât
doctrina, cât şi jurisprudenţa au reţinut însă, pe bună dreptate, că nu se schimbă natura
contractului şi acesta urmează a fi calificat tot comodat, chiar dacă se plăteşte o sumă de
bani, dar nu ca echivalent al prestaţiei comodantului, ci pentru acoperirea uzurii normale
a bunului, plata cheltuielilor de întreţinere (încălzire, electricitate) sau chiar plata
impozitului, asumată de comodatar 4 .

c) Comodatul este un contract, în principiu, unilateral, deşi Codul civil reglementează în

două capitole diferite obligaţiile comodatarului şi cele ale comodantului 5 . În realitate,
obligaţiile cuprinse în art. 1572-1575 C.civ. în sarcina comodantului sunt ulterioare
contractului, practic extracontractuale şi de aceea nu sunt suficiente pentru a califica
această convenţie ca bilaterală, potrivit definiţiei din art. 943 C.civ.

d) Considerăm că şi acest contract are un profund caracter intuitu personae 6 , fiind bazat,
cel puţin din punctul de vedere al comodantului, pe încredere 7 . În definitiv, a încredinţa
cuiva gratuit, de pildă, casa sau maşina, presupune un anumit grad de încredere. În acest
sens, în doctrină se menţionează că folosinţa nu poate fi transmisă asupra unei alte
persoane de către comodatar – indiferent cu ce titlu, oneros sau gratuit – dacă această
prerogativă nu a fost prevăzută expres în contract 8 . Legislaţia germană este formală sub
acest aspect, căci art. 603 teza a II-a BGB prevede: comodatarul nu este îndreptăţit, fără
încuviinţare, să încredinţeze folosinţa bunului unui terţ.

e) Din punctul de vedere al formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă, comodatul

este calificat ca fiind un contract real, ce presupune atât existenţa acordului de voinţă al
celor două părţi, cât şi tradiţiunea bunului 9 . Desigur că, în funcţie de obiectul derivat al
contractului (bun mobil, imobil) tradiţiunea va îmbrăca o formă adecvată predării, putând
fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile din materia locaţiunii sau a vânzării. În literatura
juridică se consideră chiar că, în ciuda formulării clare de către părţi, care şi-au intitulat
înţelegerea „împrumut”, în lipsa predării bunului (autoturism), convenţia nu poate fi
calificată decât cel mult antecontract de comodat 10 . În mod tradiţional, sunt considerate
ca fiind reale împrumutul, depozitul, gajul. Pentru a susţine caracterul real al
comodatului, se spune că „obligaţia de restituire nu se naşte câtă vreme lucrul nu a fost
efectiv predat”; se conchide în sensul că în stadiul actual al legislaţiei noastre, aceste
contracte (inclusiv comodatul) trebuie considerate ca fiind contracte reale 11 . Alţi autori
au avut o poziţie mai nuanţată, arătând: „Contractele reale sunt tot contracte consensuale,
căci nu sunt supuse la forme speciale; însă ele se deosebesc de contractele consensuale
propriu-zise, prin faptul că ele nu dau naştere unei obligaţiuni decât prin remiterea sau
tradiţiunea lucrului, adică prin executarea unei prestaţiuni prealabile de predare” 12 sau
„faptul că anumite obligaţii nu pot să existe decât după ce lucrul a fost remis, nu justifică
întotdeauna încadrarea contractului respectiv în categoria contractelor reale” 13 .

În legătură cu caracterul real al contractului de comodat, menţionăm că în doctrina

germană recentă s-a semnalat o modificare a concepţiei iniţiale care califica comodatul
(Leihe) drept un contract real. În prezent, folosindu-se argumentul libertăţii contractuale,
se consideră că poate fi calificat ca un contract consensual, chiar şi atunci când obiectul
derivat al comodatului ar fi un bun imobil 14 .

Trebuie să observăm, fără a intra în amănunte, că în Codul civil român (art. 943-947)
clasificarea aceasta nici nu este menţionată, ea fiind o creaţie convenţională a doctrinei.
Principiul în dreptul nostru îl reprezintă consensualismul. Iar excepţia o reprezintă
contractele formale, care pot fi, la rândul lor, solemne şi reale. Potrivit regulii generale de
interpretare, exceptio est strictissimae interpretationis. Or, dacă singurul argument în
sprijinul afirmaţiei că în cazul comodatului suntem în prezenţa unui contract real, îl
reprezintă „stadiul actual al legislaţiei”, apreciem că verificarea literei legii ne conduce la
concluzii diferite în privinţa contractelor care tradiţional sunt calificate ca fiind reale.
Astfel, la amanet, art. 1685 C.civ. foloseşte termenul remite; la împrumut, art. 1576
C.civ. foloseşte cuvântul dă; pentru depozit, se întrebuinţează expresia primeşte lucrul
altuia (art. 1591 C.civ.). În schimb, art. 1560 C.civ., în materie de comodat, foloseşte
sintagma împrumută altuia un lucru. De aceea, mai ales faţă de dificultăţile ivite în
practică 15 , ne întrebăm dacă – în lipsa unei prevederi exprese a legii, dar chiar şi de lege
ferenda – se mai impune calificarea comodatului ca fiind un contract real. Dacă s-ar
impune menţinerea unui formalism în această materie, acesta ar fi, în orice caz, numai în
favoarea comodantului, care dă un lucru spre folosinţă, fără a primi nimic în schimb 16 .

Din punct de vedere probator, contractul trebuie încheiat în formă scrisă (bineînţeles,
dacă nu este vorba de raporturi între comercianţi, care, potrivit Codului comercial, pot fi
dovedite cu orice mijloace de probă, indiferent de valoare), dacă valoarea bunului la care
se referă este mai mare decât cea stabilită de legiuitor 17 . Fiind de regulă un contract de
amiciţie, comodatului i s-au aplicat, destul de frecvent în practică, regulile generale în
materie de început de dovadă scrisă (art. 1197 C.civ.) sau imposibilitate (materială sau
morală) de a-şi procura o dovadă scrisă (art. 1198 C.civ.).
238. Comparaţie cu alte contracte. Datorită caracteristicilor sale, comodatul este
susceptibil de a fi comparat cu mai multe contracte.

238.1. Faţă de donaţie (mai ales darul manual), deşi ambele sunt contracte cu titlu gratuit,
comodatul se deosebeşte prin caracterul său translativ doar de folosinţă, iar nu de
proprietate, cum se întâmplă în cazul donaţiei. De aceea, de pildă, în caz de deces al
comodantului, moştenitorii lui sunt îndreptăţiţi întotdeauna la a obţine restituirea bunului
din mâinile comodatarului (art. 1563 C.civ.); la donaţie, moştenitorii donatorului pot
solicita cel mult reducţiunea liberalităţii, dacă a fost excesivă în raport cu cotitatea
disponibilă, ori pot cere raportul donaţiilor (cei îndreptăţiţi); în ambele ipoteze din urmă
nu are loc obligatoriu restituirea în natură, ca la comodat. Calificarea are consecinţe,
desigur, şi în privinţa capacităţii cerute părţilor contractante.

238.2. Deşi ambele sunt considerate variante ale aceluiaşi contract, între comodat şi
împrumutul de consumaţie deosebirea esenţială constă în aceea că ultimul poate avea ca
obiect bunuri fungibile şi consumptibile, este translativ de proprietate, poate fi cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros. Calificarea are consecinţe, desigur, atât în materia riscurilor,
cât şi în privinţa capacităţii cerute părţilor contractante, cum se va vedea. Uneori însă,
acest criteriu al naturii bunului poate fi înlăturat prin voinţa părţilor, care pot declara că
un bun care prin natura lui este consumptibil, să fie tratat ca fiind neconsumptibil. În
acest sens este citat exemplul comodatului ad pompam et ostentationem, când se
împrumută bani (bunuri consumptibile), dar doar în scopuri decorative 18 .

238.3. Comodatul se aseamănă şi cu depozitul, în apropierea căruia este reglementat în

Codul civil: ambele sunt contracte cu titlu gratuit şi unilaterale, presupun paza şi
restituirea bunului. Dar în timp ce la depozit, cel ce deţine bunul face un serviciu
celeilalte părţi, la comodat, serviciul este prestat de cel ce dă bunul, nu de cel care îl
primeşte. O altă diferenţă importantă este aceea că depozitarul nu este îndreptăţit de a se
servi de lucru, pe când comodatarul tocmai de aceea încheie contractul: spre a folosi
bunul.

238.4. Asemănări există şi între comodat şi locaţiune. Ambele contracte au drept obiect
punerea la dispoziţie a unui bun spre a fi folosit o perioadă de timp şi ambele presupun
restituirea bunului. Diferenţa importantă este, cum s-a arătat, în privinţa caracterului
esenţial gratuit al comodatului, în timp ce locaţiunea este cu titlu oneros. Cu privire la
durată, comodatul se încheie pe durată determinată, de regulă, în timp ce locaţiunea este
de multe ori, pe durată nedeterminată. Dar chiar şi când este pe durată determinată, este
susceptibilă de reînnoire, chiar tacită, ceea ce nu este cazul la contractul de comodat.

238.5. În fine, să mai menţionăm că uneori, comodatul se poate combina cu alte

contracte. De pildă, după încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, bunul este
predat viitorului cumpărător, care până la perfectarea vânzării îl foloseşte ca un
comodatar, astfel că, dacă se iveşte vreun incident în această perioadă, va fi supus
regulilor comodatului.
239. Condiţiile de validitate a contractului de comodat. Ca pentru orice convenţie, şi
pentru validitatea contractului de comodat se cer întrunite mai multe condiţii:
consimţământ, capacitate, obiect, cauză.

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii. Credem că, faţă
de posibilitatea semnalată, de a fi confundat cu alte contracte, este foarte importantă
interpretarea corectă a voinţei părţilor.

Capacitatea cerută ambelor părţi, faţă de caracterul netranslativ de proprietate, este

capacitatea restrânsă de exerciţiu, suficientă pentru încheierea actelor de administrare 19 .
Se pune însă întrebarea dacă a încredinţa cuiva, gratuit, un bun, mai ales de o anumită
valoare, expunându-l deteriorării sau pierderii, poate reprezenta un act de administrare,
care presupune, cum se ştie, fructificarea, punerea în valoare a unui bun. De aceea
considerăm întemeiate opiniile care înclină să supună comodatul aceloraşi exigenţe, din
punctul de vedere al capacităţii, cu actele de dispoziţie, mai ales dacă este pe durată mare
şi, în special, când se pune problema contractului încheiat de tutore, minorul cu capacitate
restrânsă, soţ pentru un bun comun 20 . Din punctul de vedere al comodatarului, actul este,
fără discuţie, întotdeauna un act de administrare.

Pentru că nu este translativ de proprietate, pentru validitatea contractului de comodat nu

se cere calitatea de proprietar a comodantului; este suficient ca el să fie uzufructuar,
locatar.

Obiect al contractului de comodat este doar prestaţia comodatarului, căci această

convenţie este unilaterală.

Bunul asupra căruia poartă prestaţia poate fi, în principiu, orice bun mobil sau imobil 21 ,
dar nefungibil (care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea obligaţiei) şi
neconsumptibil. Astfel cum am arătat, părţile pot însă conveni ca şi bunuri consumptibile
să formeze obiect al comodatului. Bunul poate fi corporal sau chiar incorporal 22 .

Bunul trebuie să fie determinat, licit, moral şi să se găsească în circuitul civil general.
Bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în măsura
în care pot fi închiriate sau concesionate, pot forma şi obiect al contractului de comodat 23
.

Cauza contractului trebuie să fie licită, potrivit regulilor generale prevăzute în art. 966-
968 C.civ. Prin probe, în caz de îndoială, se poate determina natura contractului, raportat
la cauza acestuia (de pildă, pentru a delimita comodatul de darul manual).

În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.

1014; J. Huet, op. cit., p. 807.
2

P. Schlechtriem, Schuldrecht. Besonderer Teil, ed. a 4–a, Tubingen, 1995, p. 133.

3

Cass. fr., decizia din 9 mai 1966, în Bull. civ. I, nr. 272. Potrivit acestei decizii, nu este
comodat înţelegerea prin care, în schimbul folosirii garajului, pilotul automobilului face
publicitate societăţii proprietare a garajului.
4

H., L. et J. Mazeaud, op. cit., p. 1149; Cass. fr., com., decizia din 2 februarie 1967;
decizia din 12 mai 1959, în Code civil, 2001, nr. 1 şi 3 sub art. 1876.
5

În doctrina franceză şi germană, el este calificat drept un contract sinalagmatic imperfect,

întrucât deşi codurile prevăd pentru ambele părţi obligaţii, ele nu sunt interdependente. A
se vedea: D. Reuter, în Staudingers Kommentar zum BGB, II. Buch, 1996, Sellier de
Gruyter, Berlin, 1996, p. 568; J. Huet, op. cit., nr. 22134.
6

Pentru o opinie în sens contrar, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit.,
nr. 604.
7

De aceea, refuzul de a restitui bunul constituie şi infracţiunea de abuz de încredere, ce se

urmăreşte la plângere prealabilă.
8

Fr. Deak, op. cit., p. 345.

9

De exemplu, a se vedea: G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, partea a 2–a, Ed.
Ancora, Bucureşti, 1927, p. 689; C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 30.
10

L. Mihai, C. Turianu, Notă la decizia civilă nr. 2705/1983 a T.M.B., în R.R.D. nr. 5/1985,
p. 54.
11

Fr. Deak, op. cit., p. 340; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 31.
12

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 797.

13

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.
32, nota 3.
14

D. Reuter, op. cit., p. 556, 557.

15

În acest sens, a se vedea L. Mihai, C. Turianu, supra citat.

16

A se vedea şi J. Huet, op. cit., nr. 22129.

17

Potrivit Proiectului de lege pentru reforma justiţiei (mai 2000), această limită este de
500.000 lei (vechi).
18

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 342.

19

În acest sens, de pildă, a se vedea: C. Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Ed.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 123; Fr. Deak, 1999, p. 372.
20

G. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil, t. XI.2, par R. Savatier, L.G.D.J.,
Paris, 1954, nr. 1129.
21
A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în
domeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997, p. 86, 87.
22

Pentru unele tipuri de împrumut al unor asemenea drepturi incorporale există

reglementări speciale. A se vedea, de pildă, Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie
1992 privind dreptul de locaţiune şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de
autor în domeniul proprietăţii intelectuale. Pentru un rezumat, a se vedea C. Toader,
Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck, 2002, p. 42.
23

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 343.

Capitolul II
Efectele contractului de comodat
240. Obligaţiile comodatarului. Din reglementarea Codului civil, vom reţine patru
obligaţii principale în sarcina comodatarului: de a conserva lucrul; de a-l folosi conform
destinaţiei sau conform înţelegerii; de a suporta cheltuielile de folosinţă ale lucrului; de a
restitui în natură lucrul împrumutat. În final vom face câteva consideraţii generale privind
răspunderea comodatarului.

240.1. Obligaţia de a conserva lucrul primit. Această obligaţie este legală, fiind
prevăzută în art. 1564 C.civ.: „Comodatarul este dator să îngrijească, ca un bun
proprietar, de conservarea lucrului împrumutat (...)”.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea comodatarului. În principiu,

comodatarul răspunde pentru pierirea sau deteriorarea din culpa sa a bunului. Astfel fiind,
dacă reuşeşte să probeze că pierirea s-a datorat unui caz fortuit sau, în orice caz, nu este
urmarea culpei sale, el nu va răspunde 1 . Comportamentul pe care trebuie să-l aibă
comodatarul este cel al unui bonus pater familias; cu alte cuvinte, diligenţa care i se
pretinde este apreciată după criteriul abstract, şi nu după criteriul concret al diligentia
quam sui. Dacă, cu toată grija manifestată, bunul a pierit sau a fost distrus, comodatarul
este exonerat. Sarcina probei pentru a fi exonerat îi incumbă însă acestuia.

Sancţiunea nerespectării acestei obligaţii o reprezintă, potrivit aceluiaşi text, plata

daunelor-interese, care în caz de pierire a bunului se pot concretiza, potrivit
jurisprudenţei, în valoarea de circulaţie actuală a bunului 2 .
Dacă bunul s-a deteriorat sau a pierit fără culpă din partea comodatarului, acesta nu este
ţinut a răspunde, riscurile fiind suportate de comodant, potrivit principiului res perit
domino. Este ceea ce dispune în mod expres art. 1568 C.civ.

240.2. Obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei sau conform înţelegerii este
prevăzută tot în art. 1564 C.civ.: „(…) nu poate să se servească decât la trebuinţa
determinată prin natura lui, sau prin convenţie (…)”. Există, aşadar, limite ale folosirii de
către comodatar: mai întâi, o limită care ţine de natura bunului. Nu se poate, de pildă,
folosi un autoturism pentru competiţii sau pentru deplasări pe teren accidentat. O altă
limită poate rezulta din voinţa părţilor, determinată în contract: dacă s-a încredinţat
maşina (în rodaj, după o reparaţie capitală) doar pentru o cursă cu două persoane în
apropierea oraşului, comodatarul răspunde pentru că a efectuat o deplasare la distanţă
mult mai mare şi pe un drum greu accesibil, în afara oraşului 3 . Sancţiunea încălcării
acestei obligaţii poate consta, în orice caz, în daune-interese, în suportarea riscurilor
pieirii fortuite a bunului (în acest sens, art. 1565 C.civ.) şi potrivit regulilor generale, în
rezilierea contractului.

240.3. Obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere a bunului a cărui folosinţă i-a fost
acordată gratuit comodatarului este prevăzută în art. 1569 C.civ., care prevede că el nu
poate cere restituirea cheltuielilor necesare folosinţei lucrului. Textul din Codul civil
german – art. 601 alin. (1) – este şi mai explicit sub acest aspect: comodatarul trebuie să
suporte cheltuielile obişnuite ale întreţinerii bunului, la împrumutul de animale, în
special, costurile hranei. În aplicarea acestor texte, practica şi doctrina au considerat
cheltuieli necesare: benzina pentru autoturism, curentul electric, reparaţiile locative ale
imobilului, inspecţia periodică a camionului etc. 4

240.4. Obligaţia de a restitui în natură lucrul împrumutat este prevăzută chiar în art.
1560 C.civ., care defineşte comodatul; de aceea este considerată esenţială în acest
contract 5 .

Prin restituirea în natură se înţelege predarea a însuşi bunului împrumutat, în starea în

care a fost primit, mai puţin uzura normală. Bineînţeles, dacă părţile convin, poate avea
loc şi o novaţie prin schimbare de obiect, caz în care comodatarul este liberat prin
oferirea unui alt bun sau echivalent bănesc. În lipsa unei asemenea înţelegeri, restituirea
trebuie să se facă în natură, ceea ce uneori, în practică, poate crea probleme, mai ales
dacă prin natura lui, bunul a fost încorporat în sol 6 sau într-o clădire (aparat de aer
condiţionat).

În practica judiciară s-a decis că în caz de neexecutare în natură a obligaţiei de restituire,

comodatarul poate fi obligat de instanţă la plata valorii lucrurilor împrumutate. Această
valoare este aceea calculată după preţul zilei de la data când se pronunţă hotărârea,
deoarece satisfacerea integrală a pretenţiilor comodantului nu se poate realiza, indiferent
de situaţia economică sau monetară, decât sau dându-i-se lucrul împrumutat, sau un lucru
la fel, sau o sumă de bani cu care să-şi poată procura un lucru identic cu cel împrumutat 7 .
În temeiul aceleiaşi obligaţii, comodatarul trebuie să restituie şi accesoriile bunului,
precum şi fructele, inclusiv sporul animalelor, dacă nu s-a convenit altfel. În lipsa unei
convenţii contrare, considerăm că obligaţia de restituire este portabilă, „obiectul
obligaţiei în timpul contractării” (art. 1104 C.civ.) fiind de regulă la comodant.

Potrivit art. 1570 C.civ., comodatarul nu poate refuza restituirea invocând o compensaţie
pentru creanţa ce ar avea-o asupra comodantului. În aplicarea acestui text, în practica
judiciară s-a reţinut că este imposibilă compensaţia, comodatul având ca obiect un corp
cert, un lucru nefungibil, or, conform art. 1145 C.civ., compensaţia nu poate opera decât
între creanţe care au ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi specie 8 . În temeiul art. 1574
C.civ., se admite însă justificarea refuzului restituirii (drept de retenţie) până la achitarea
cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care comodatarul le-a făcut cu lucrul
comodantului 9 .

Scadenţa obligaţiei de restituire este stabilită fie de părţi, prin fixarea unui termen, fie
este determinată de satisfacerea trebuinţei comodatarului 10 . Această regulă este fixată de
art. 1572 C.civ., în Capitolul „Despre obligaţiile comodantului” şi semnifică faptul că de
regulă, restituirea bunului nu poate fi cerută intempestiv. Dacă părţile nu au stabilit
termenul restituirii, instanţa urmează a-l determina, în caz de litigiu, ţinând cont de
criteriul legal indicat, şi anume de scopul pentru care lucrul s-a împrumutat, ca şi de alte
circumstanţe, dar în orice caz, nu se poate considera – în lipsa unei determinări precise de
către părţi – că a avut caracter viager 11 . Din cauza caracterului gratuit al acestui contract,
este prevăzută şi o excepţie, în sensul că, potrivit art. 1573 C.civ., restituirea se poate cere
şi mai înainte de expirarea termenului convenit sau de satisfacerea trebuinţei
comodatarului, dacă însuşi comodantul ar dovedi existenţa unei necesităţi neprevăzute.

În orice caz, încălcarea obligaţiei de a restitui la termen transferă riscul pieirii sau
deteriorării bunului de la comodant la comodatar, fără nici o punere în întârziere (art.
1565 C.civ.).

Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de restituire dă dreptul comodantului de a intenta

fie o acţiune în revendicare (imprescriptibilă), dacă a fost proprietarul bunului, fie o
acţiune personală ex contractu (prescriptibilă conform dreptului comun). Considerăm că
în ambele cazuri se poate cere predarea în natură, sub sancţiunea plăţii unor daune
cominatorii 12 . În prezent însă, de la modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G.
nr. 138/2000 şi introducerea amenzii civile ca metodă de constrângere a debitorului unei
obligaţii de a face sau de a nu face (art. 5802 şi urm. C.proc.civ.), se poate considera că
daunele cominatorii au fost desfiinţate în favoarea amenzii civile 13 .

241. Consideraţii finale privind răspunderea comodatarului

241.1. Deşi, în principiu, comodatarul nu trebuie să răspundă ori să suporte riscurile

pieirii sau deteriorării bunului 14 , Codul civil stabileşte câteva cazuri în care comodatarul
este ţinut să suporte aceste riscuri. Astfel, dacă bunul a fost evaluat la data contractării
(art. 1567 C.civ.) 15 ; dacă a întrebuinţat lucrul contrar destinaţiei după natură sau potrivit
convenţiei; dacă a prelungit folosinţa după scadenţă (art. 1565 C.civ.) şi nu reuşeşte să
dovedească, potrivit dreptului comun în materie [art. 1156 alin. (2) C.civ.], că bunul ar fi
pierit şi la comodant, chiar de i-ar fi fost predat la timp; în fine, dacă ar fi putut salva
lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu unul al său sau dacă, fiind ambele în pericol, a scăpat
doar pe al său (art. 1566 C.civ.).

241.2. Solidaritatea comodatarilor. Potrivit art. 1571 C.civ., dacă mai multe persoane au
luat împreună cu împrumut acelaşi lucru, ele sunt solidar obligate către comodant.

241.3. Caracterul supletiv al regulilor. Toate dispoziţiile vizând răspunderea

comodatarului au caracter supletiv, întrucât nu vizează un interes general şi de aceea,
părţile pot, prin clauză expresă, să deroge de la regulile enunţate.

241.4. Cauzarea de prejudicii terţilor. Dacă lucrul ce a format obiectul comodatului a

cauzat un prejudiciu unui terţ (de exemplu, animalul, autoturismul, clădirea), paza
juridică a trecut din momentul încheierii contractului asupra comodatarului şi de aceea, el
este ţinut să răspundă potrivit art. 1000 alin. (1) C.civ. Cu toate acestea, instanţa va putea
decide angajarea răspunderii comodantului, de pildă, dacă a încălcat anumite interdicţii
legale ca împrumutarea armei unei persoane neautorizate sau a autoturismului unei
persoane care nu are carnet de conducere.

242. Obligaţiile comodantului. În principiu, fiind un contract unilateral, comodatul nu dă

naştere şi la obligaţii în sarcina comodantului, corelative obligaţiilor comodatarului. Cu
toate acestea, Codul civil instituie, în art. 1572-1575, câteva obligaţii, numite de obicei
extracontractuale 16 . Acestea sunt: obligaţia de a permite folosirea lucrului pe timpul
convenit; obligaţia de a restitui anumite cheltuieli efectuate cu lucrul; obligaţia de a
acoperi pagubele cauzate de viciile lucrului.

a) Astfel cum am arătat anterior, art. 1572 şi art. 1573 C.civ. se referă la obligaţia
comodantului de a permite comodatarului să se folosească de lucru pe durata convenită
sau, în lipsă, până la satisfacerea trebuinţei în vederea căreia contractul s-a încheiat, cu
rezerva unei nevoi urgente şi neprevăzute din partea comodantului.

b) Înapoierea cheltuielilor. Articolul 1574 C.civ. prevede că, dacă în cursul termenului,
împrumutatul a fost nevoit, pentru păstrarea lucrului, să facă unele cheltuieli
extraordinare, necesare şi aşa de urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, acesta
din urmă este dator a i le înapoia. Explicaţia este că, rămânând proprietarul bunului şi
cheltuielile fiind de aşa natură, el ar fi trebuit oricum să le suporte, chiar dacă bunul ar fi
rămas în detenţia sa. Alături de aceste cheltuieli, el poate fi ţinut, la cerere, să restituie
comodatarului cheltuielile făcute cu producerea fructelor, dacă la rândul său a solicitat
acele fructe, în condiţiile generale ale art. 484 C.civ.

c) Răspunderea pentru vicii. Dacă bunul a fost afectat de vicii ascunse, cunoscute de
comodant, el este ţinut să răspundă – extracontractual, deci pe tărâm delictual – pentru
pagubele cauzate comodatarului. Se observă deci că răspunderea pentru vicii este, în
acest caz, mai restrânsă decât a vânzătorului sau a locatorului, datorită caracterului gratuit
al transmisiunii. Deşi art. 1575 C.civ. nu prevede expres, considerăm că în acelaşi fel se
poate angaja şi răspunderea în caz de evicţiune a comodatarului 17 .

Cass. fr., decizia din 6 februarie 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1436.
2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 951/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 79, 80.
3

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 585 din 9 iulie 1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 59.
4

D. Reuter, op. cit., p. 574.

5

„Obligaţia de restituire este consecinţa firească a contractului de împrumut, ceea ce

înseamnă că ea trebuie subînţeleasă, chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres” (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 722/1972, în Culegere de decizii pe anul 1972, p. 115–
117).
6

C.A. Paris, decizia din 28 februarie 1985 (cuve pentru combustibil, împrumutate de
compania petrolieră staţiei de exploatare. Cererea de restituire în natură, la încetarea
contractului, a fost calificată ca fiind un abuz de drept, datorită costurilor pe care le
implica dezafectarea; hotărârea a fost însă casată). A se vedea J. Huet, op. cit., nr. 22144.
7

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 391/1953, cu notă de C. Stătescu, în J.N. nr. 1/1954, p.
122. În acelaşi sens, s–a reţinut că persoana care, primind cu împrumut o butelie de gaze
lichefiate (aragaz), nu o restituie, poate fi obligată de instanţă fie să o restituire în natură,
fie prin echivalent, la valoarea ei de circulaţie. Pârâtul nu se poate plânge de faptul că a
fost obligat la această din urmă valoare, superioară preţului cu amănuntul, de vreme ce
are alternativa de a achiziţiona el bunul şi a–l restitui în natură (Trib. jud. Ilfov, decizia
nr. 408/1979, în R.R.D. nr. 10/1979, p. 62).
8
Jud. ocol Bârca–Dolj, hotărârea nr. 254 din 24 iulie 1925, în Jurisprudenţa Generală
1925, nr. 1721.
9

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 346 şi practica citată de acest autor.
10

În cazul în care, prin înscrisul încheiat la data convenţiei, s–a stabilit că bunul va fi
restituit proprietarului la dorinţa sa, părţile acceptând, deci, aplicarea regulilor denunţării
unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat, termenul de prescripţie curge de
la data când comodantul a cerut comodatarului restituirea bunului, manifestându–şi
dorinţa de denunţare a convenţiei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2300/1989,
Dreptul nr. 8/1990, p. 78).
11

Termenul trebuie determinat de judecător în cazul comodatului având ca obiect un bun de

folosinţă permanentă (teren) (Cass. fr., decizia din 12 noiembrie 1998, în R.T.D. civ.
1999, p. 128).
12

A se vedea J. Kocsis, Unele consideraţii privind sistemul sancţionator al daunelor

cominatorii, în S.U.B.B., seria Iurisprudentia nr. 1/2000, Cluj–Napoca, p. 21.
13

A se vedea şi B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţiei de

a face, în A.U.B., seria Drept, nr. I/2003, p. 65.
14

Supra, nr. 239.1.

15

În practică, evaluarea la data contractării a fost interpretată ca având o dublă semnificaţie:

atât strămutarea riscului, cât şi o determinare anticipată a daunelor–interese (Trib. jud.
Timiş, decizia civilă nr. 1573/1978, în R.R.D. nr. 5/1979, p. 50).
16

Fr. Deak, op. cit., p. 351.

17

Pentru amănunte, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 187, 188.

Capitolul III
Încetarea contractului de comodat
243. Cazurile generale şi cele speciale de încetare. a) Fiind un contract încheiat de obicei
în scopul satisfacerii unei anumite nevoi a comodatarului, comodatul încetează prin
epuizarea efectelor sale, ceea ce înseamnă restituirea bunului.

b) Deşi contractul este unilateral, se admite că el încetează prin reziliere, la cererea

comodantului, în caz de încălcare a unora din obligaţiile comodatarului 1 .

c) Din cauza caracterului intuitu personae al contractului, comodatul poate înceta prin
moartea comodatarului, la cererea comodantului (a succesorilor săi), moştenitorii
comodatarului fiind obligaţi să restituie lucrul, astfel cum prevede art. 1563 C.civ. Dacă
nu intervine o astfel de cerere sau până la formularea ei, drepturile şi obligaţiile ce
izvorăsc din acest contract se transmit asupra succesorilor în drepturi. Menţionăm că
succesorii în drepturi ai comodatarului nu dobândesc decât tot detenţia precară. Doar
dacă sunt de bună-credinţă şi sunt îndeplinite cerinţele legii, poate opera intervertirea
precarităţii 2 .

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 352.

2

Cu privire la critica dispoziţiei art. 1858 pct. 4 C.civ., care permite succesorului
universal, chiar de bună–credinţă, să prefacă simpla detenţie în posesie desăvârşită, a se
vedea, de pildă, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, nr. 282.

Titlul X
Contractul de împrumut propriu-zis
(împrumutul de consumaţie)
Capitolul I
Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie
cu alte contracte. Condiţii de validitate
244. Noţiune. Definim împrumutul ca fiind acel contract prin care una dintre părţi,
numită împrumutător, transmite celeilalte părţi, numite împrumutat, proprietatea asupra
unei câtimi de bunuri de gen, în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta din
urmă de a restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate 1 .

245. Caractere juridice. Împrumutul este un contract translativ de proprietate, astfel cum
rezultă chiar din definiţia pe care art. 1576 C.civ. i-o dă, ceea ce are consecinţe asupra
multor aspecte: transferul riscurilor pieirii fortuite a bunurilor, capacitatea cerută pentru
încheierea valabilă a contractului etc.

Din punctul de vedere al interesului urmărit, împrumutul poate fi atât cu titlu gratuit, cât
şi cu titlu oneros (împrumutul cu dobândă); Codul civil le reglementează de altfel în două
secţiuni diferite, motiv pentru care şi în doctrină sunt analizate tot separat.

În ambele cazuri însă, contractul este unilateral, întrucât naşte obligaţii numai în sarcina
uneia dintre părţi, împrumutatul. Răspunderea pe care art. 1580 C.civ. o prevede pentru
viciile bunurilor împrumutate este extracontractuală, ca şi la comodat.

Împrumutul este, din punctul de vedere al încheierii sale valabile, un contract real.
Simplul acord de voinţă al părţilor în vederea acordării împrumutului nu declanşează
efectele specifice contractului, ci poate reprezenta doar un antecontract de împrumut.

După modul sau durata de executare, contractul de împrumut este, de regulă, cu

executare succesivă, dar în funcţie de voinţa părţilor, poate fi şi cu executare uno ictu.

246. Proba contractului. Din punctul de vedere al probei, contractul de împrumut poate fi
dovedit, potrivit regulilor generale, printr-un înscris sub semnătură privată sau autentic,
dacă valoarea bunurilor împrumutate depăşeşte limita prevăzută de legiuitor. Regula nu
este însă imperativă şi dacă pârâtul consimte, instanţa poate admite şi proba cu martori
pentru dovedirea împrumutului 2 . De asemenea, se poate admite administrarea şi a altor
mijloace de probă în afara înscrisurilor (de exemplu, martori, interogatoriu, prezumţii),
dacă sunt întrunite cerinţele art. 1198 C.civ. privind imposibilitatea fizică sau morală de a
preconstitui un înscris doveditor sau de a conserva înscrisul 3 , sau dacă există un început
de dovadă scrisă provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui şi care face verosimil
faptul pretins 4 . Legea notarilor publici nr. 36/1995 permite folosirea duplicatului sau a
copiei legalizate de pe exemplarul aflat în arhiva notarului public, în cazul în care actul
original lipseşte (art. 66).
De asemenea, împrumutului îi sunt aplicabile regulile din Codul civil care pretind ca
înscrisul sub semnătură privată prezentat drept probă să fie scris în întregime de
împrumutat ori cel puţin să poarte menţiunea „bun şi aprobat pentru”, urmată de suma
împrumutată scrisă în litere şi de semnătură (art. 1180 C.civ.). Aceste exigenţe nu se
aplică dacă înscrisul în cauză este admis spre a proba contractul prin conversiunea unui
înscris autentic nul (art. 1172 C.civ.) 5 .

Dacă împrumutul a fost făcut în scopul plăţii unei datorii a împrumutatului către un terţ
creditor, iar părţile au convenit o subrogare a împrumutătorului în drepturile creditorului,
contractul de împrumut se va încheia în formă autentică, respectându-se şi celelalte
cerinţe impuse de art. 1107 pct. 2 C.civ.

247. Comparaţie cu alte contracte. Spre deosebire de locaţiune, contractul de împrumut

transferă însăşi proprietatea, iar nu doar folosinţa, iar bunurile cu privire la care cele două
contracte se încheie diferă şi ele: bunuri individual determinate, mobile sau imobile, în
cazul locaţiunii, respectiv bunuri de gen, mobile, fungibile şi consumptibile, în cazul
contractului de împrumut. Elemente ale celor două contracte se pot întâlni uneori
combinate, cum ar fi în contractul de leasing, care este, potrivit unei exprimări, un fel de
împrumut garantat cu o locaţiune 6 .

S-a pus şi problema de a distinge între împrumut şi aportul în societate. Se admite că o

calificare corectă a unui contract prin care o persoană dă alteia o sumă de bani pentru a fi
folosită într-o societate trebuie să pornească de la criteriul implicării sau nu a
împrumutătorului în riscurile operaţiunii: dacă pretinsul împrumutător se poate implica în
afacerile „împrumutatului”, pentru a le codirija, există societate; dacă nu, contractul este
împrumut 7 .

248. Condiţiile de validitate a contractului de împrumut sunt cele comune tuturor

convenţiilor.

Astfel, consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii, sub
sancţiunea anulabilităţii.

Capacitatea cerută părţilor contractante este capacitatea deplină de exerciţiu, datorită

caracterului translativ de proprietate al acestui contract.

Obiect al contractului de împrumut pot fi numai bunuri mobile, de gen, fungibile şi

consumptibile potrivit naturii lor.

Cauza sau scopul încheierii contractului de împrumut este satisfacerea unei nevoi a celui
care primeşte bunurile, a împrumutatului. Acest criteriu al cauzei este important pentru
delimitarea contractului de împrumut faţă de contractul de depozit neregulat, astfel cum
se va arăta ulterior.

1
Contractul era cunoscut încă în dreptul roman, sub numele de mutuum. Un alt sens al
adjectivului mutuus este şi acela de „reciproc”.
2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 196/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, p. 71.
3

A se vedea: A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; O.

Căpăţînă, Probele, în Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 262
şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. 2, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 146 şi urm.; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2001, p. 84 şi urm.
4

În practica judiciară s–a decis că în lipsa oricăror dovezi privind existenţa unei convenţii
de împrumut, nu prezintă relevanţă împrejurarea că preţul cu care pârâtul a achitat
apartamentul ar proveni de la părinţii săi, reclamanţi în cauză. În acest sens, a se vedea
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 982 din 8 martie 2002 (nepublicată).
5

A se vedea şi: A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din
Bucureşti, 1980, p. 530; Fr. Deak, op. cit., p. 356 şi practica judiciară citată de acest
autor.
6

În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats
speciaux, ed. a 14–a, actualizată de Ph. Malaurie, L. Aynes, P.–Y.Gautier, Ed. Cujas,
Paris, 2001, nr. 889. De asemenea, a se vedea G. Tiţa–Nicolescu, Leasing, ed. All Beck,
2006.
7

Ibidem. Pentru o variantă în limba română, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică

enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj–
Napoca, 2000, p. 219.

Capitolul II
Efectele contractului de împrumut de
consumaţie
249. Obligaţiile împrumutatului 1 . În sarcina împrumutatului se pot reţine două obligaţii
principale, dacă contractul este cu titlu oneros (restituirea bunurilor şi plata dobânzii),
respectiv o singură obligaţie principală (restituirea bunurilor), dacă împrumutul a fost
contractat cu titlu gratuit.

249.1. Obligaţia de restituire, prevăzută chiar în art. 1584 C.civ., impune împrumutatului
ca la scadenţă să predea împrumutătorului aceeaşi cantitate de bunuri de gen primită, de
aceeaşi calitate, indiferent de scăderea sau sporirea valorii bunurilor respective între
momentul încheierii contractului şi data plăţii. Dacă se dovedeşte predarea cu titlu de
împrumut, obligaţia de restituire este subînţeleasă, chiar dacă nu a fost expres menţionată
în contract 2 .

Scadenţa obligaţiei de restituire poate fi determinată chiar de părţile contractante, prin

stipularea unui termen (art. 1581 C.civ.) ori poate fi determinată de instanţa de judecată.
Determinarea judecătorească a scadenţei obligaţiei de restituire poate interveni în una din
următoarele ipoteze:

– părţile nu au stipulat nimic în legătură cu restituirea;

– contractul conţine menţiunea că restituirea se va face când va putea împrumutatul (art.

1583 C.civ.);

– termenul nu este precizat, dar este indicată în contract sursa materială a restituirii;

– contractul menţionează că restituirea se va face când va voi împrumutatul.

Acţiunea în restituire. Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de restituire dă naştere unei

acţiuni în restituire din partea împrumutătorului, care poate fi intentată împotriva
împrumutatului (succesorilor lui în drepturi). Acţiunea este prescriptibilă în termenul
general de prescripţie de 3 ani. Se pune însă întrebarea de când se calculează acest
termen. Răspunsul diferă în funcţie de modul de determinare al termenului. Astfel, dacă
părţile au stipulat un termen cert pentru restituire, prescripţia începe să curgă din ziua
următoare termenului fixat de părţi prin contract [art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă]. Dacă însă părţile nu au stabilit un anume termen
pentru restituire, instanţa este chemată să determine ea termenul. Pentru această ipoteză,
prescripţia acţiunii în restituire începe să curgă de la expirarea termenului stabilit de
instanţă ca scadenţă 3 .

În literatura juridică este împărtăşită şi opinia potrivit căreia în toate cazurile în care
termenul urmează a fi stabilit de instanţă, prescripţia dreptului de a obţine obligarea
împrumutatului de a plăti curge de la data încheierii contractului, în baza art. 7 alin. (2)
din Decretul nr. 167/1958, iar de la termenul stabilit de instanţă drept scadenţă se
calculează practic prescripţia dreptului de a cere executarea silită 4 .

Important este că, fiind prescriptibilă, acţiunii în restituire îi sunt aplicabile dispoziţiile
generale privind prescripţia extinctivă (întrerupere, suspendare, repunere în termen), iar
după expirarea termenului de prescripţie, ea poate fi valabil executată de bunăvoie, în
condiţiile obligaţiilor naturale, fără ca împrumutatul să aibă acţiune în repetirea plăţii
efectuate [art. 1092 alin. (2) C.civ., art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].

Obiectul restituirii. În legătură cu obligaţia de restituire, se mai pot ivi unele incidente.
Astfel, deşi în principiu „bunurile de gen nu pier”, ceea ce înseamnă că împrumutatul ar
trebui întotdeauna să fie în măsură să execute în natură obligaţia de restituire, legea
prevede excepţional şi posibilitatea restituirii prin echivalent. Această contravaloare este
fie egală cu valoarea pe care o are lucrul la data şi locul termenului fixat de părţi [art.
1585 alin. (1) C.civ.], fie cu cea de la data şi locul încheierii convenţiei [art. 1585 alin. (2)
C.civ.]. Faţă de caracterul dezavantajos pentru împrumutător al reglementării, pe bună
dreptate, în doctrină s-a propus interpretarea restrictivă a acestui text, astfel că el urmează
a se aplica doar în cazul executării la timp a obligaţiei de restituire de către debitor; dacă
împrumutatul a întârziat în restituirea bunurilor, contravaloarea ce trebuie achitată este
cea de la data pronunţării hotărârii 5 , la care se adaugă dobânda (moratorie), calculată de
la data introducerii acţiunii, aşa cum prevede art. 1586 C.civ., datorată în cazul în care
întârzierea în plată a fost imputabilă debitorului, potrivit regulilor generale ale răspunderii
contractuale 6 . Pentru împrumutul unor sume de bani, nu se poate concepe imposibilitatea
procurării în natură a monezii în circulaţie. Articolul 1578 C.civ. prevede expres, cu
referire la împrumutul unor sume de bani, dar cu o valenţă mai largă, principiul
nominalismului monetar, potrivit căruia „obligaţiunea (…) este întotdeauna pentru
aceeaşi sumă numerică arătată în contract”, această sumă trebuind restituită „în speciile
aflătoare în curs în momentul plăţii”. Fără a intra în amănunte, menţionăm că împărtăşim
opinia potrivit căreia principiul nominalismului monetar nu este de ordine publică, astfel
că sunt admisibile clauzele convenţionale de indexare 7 , dacă nu sunt interzise prin acte
normative speciale în materie. În privinţa împrumuturilor convenite în monedă străină,
legislaţia franceză le interzice dacă moneda reţinută nu este în relaţie directă cu contractul
sau cu părţile, fiind considerată o indexare deghizată, ilicită. Dimpotrivă, într-un
împrumut cu caracter internaţional, clauza monedei străine este permisă. Se pare că
aceasta este şi concepţia îmbrăţişată de legiuitorul român, care în O.G. nr. 9/2000
vorbeşte într-un singur loc de plata în monedă străină, şi anume în art. 4, şi menţionează
că se referă numai la relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice
internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă 8 .

249.2. Obligaţia de plată a dobânzii. Posibilitatea stipulării unei dobânzi. Dacă în

convenţia lor, părţile au prevăzut plata unei dobânzi 9 în schimbul transferului proprietăţii
asupra bunurilor împrumutate, înseamnă că ne găsim în faţa unui împrumut cu titlu
oneros, numit împrumut cu dobândă. Codul civil prevede, în art. 1587, posibilitatea
încheierii unui împrumut cu dobândă. În lipsa unei clauze exprese, contractul de
împrumut se consideră încheiat cu titlu gratuit 10 . Cu toate acestea, dacă de bunăvoie
împrumutatul plăteşte dobânzi, deşi n-au fost stipulate, sau plăteşte dobânzi mai mari
decât cele convenite, art. 1588 C.civ. prevede că el nu mai are dreptul de a cere restituirea
lor şi nici de a le scădea din capital.

Cu privire la cuantumul dobânzii pe care părţile o pot stipula în contractul de împrumut,

menţionăm că libertatea contractuală a fost, în diferite epoci istorice, limitată, pentru a nu
permite perceperea unor dobânzi exagerate, camăta fiind considerată ca imorală 11 . În
prezent, O.G. nr. 9/2000 12 prevede, în art. 5, cerinţa stabilirii dobânzii în scris, iar limita
dobânzii convenţionale în materie civilă este stabilită la 50% pe an peste dobânda legală.
Articolul 9 prevede că: „În raporturile civile, obligaţia de a plăti o dobândă mai mare
decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept”. Considerăm că
sancţiunea este nulitatea absolută parţială, datorându-se, aşadar, dobânzi, dacă au fost
stipulate, dar numai până la limita legală, care, în materie civilă, se calculează astfel:
(scontul B.N.R. – 20%) + 50%.

Dacă părţile au prevăzut că împrumutatul datorează dobânzi, fără să fie precizat

cuantumul lor, împrumutatul datorează dobânda legală. 13 În prezent, în România, aceasta
este stabilită de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.
Din cauza instabilităţii monetare, aceasta este variabilă. Astfel, dobânda legală este fixată
în raport cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României 14 , fiind în
materie comercială, egală cu această dobândă, iar în celelalte materii, cu 20% mai puţin.
Nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României este cel din ultima zi
lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru trimestrul următor şi trebuie publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija B.N.R. (art. 3 din O.G. nr. 9/2000) 15 .
Menţionăm că în Franţa, prin Legea nr. 75-619 din 11 iulie 1975, s-a stabilit ca dobânda
legală să fie fixată anual prin decret. De pildă, pentru anul 1999, a fost de 3,47% 16 .

Problema cuantumului dobânzii contractate anterior intrării în vigoare a O.G. nr.

9/2000. Pentru că, într-o manieră regretabilă, noul act normativ nu conţine dispoziţii
tranzitorii, s-a pus întrebarea ce norme se aplică în ipoteza unor contracte de împrumut cu
dobândă încheiate anterior datei de 25 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a O.G. nr.
9/2000). Trebuie să reamintim că actul normativ special anterior a fost Decretul nr.
311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, intrat în vigoare la 9 august 1954 şi abrogat
expres prin Legea nr. 7/1998, publicată la 13 ianuarie 1998. Potrivit acelui act normativ,
dobânda legală a fost stabilită la 6% pe an, fiind interzisă stabilirea unei dobânzi
convenţionale mai mari, sub sancţiunea nulităţii absolute a întregii clauze privitoare la
dobândă. După anul 1990 şi până la abrogarea expresă a Decretului nr. 311/1954, în
doctrină şi în practica judiciară au fost exprimate mai multe opinii privind aplicabilitatea
în continuare a acelui act normativ, în condiţiile în care, faţă de devalorizarea monetară,
dobânda de 6% pe an apărea ca derizorie.

Majoritatea autorilor au fost de părere că în materie comercială, în nici un caz nu mai

puteau primi aplicare dispoziţiile menţionate, care, de altfel, la acea epocă nici nu puteau
avea în vedere raporturile comerciale. De aceea s-a propus şi s-a şi aplicat în practica
instanţelor comerciale „dobânda pieţei”, egală cu taxa oficială a scontului 17 . Împărtăşim
această opinie în privinţa contractelor încheiate în moneda naţională. Se ştie însă că în
practică, frecvent, ca o măsură de protecţie împotriva inflaţiei, atât capitalul, cât şi
dobânda sunt fixate în valută, deşi plata se face în lei. În măsura în care sunt considerate
licite, pentru aceste contracte, credem că nu se poate admite raportarea la taxa oficială a
scontului (denumită, în prezent, dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României),
pentru că s-ar ajunge la soluţii aberante. Într-adevăr, pentru că prin clauza fixării în
valută, interesele creditorului sunt îndeajuns protejate, iar legiuitorul actual a prevăzut,
pentru moneda străină, dobândă legală de 7,5% pe an, pentru primul trimestru al anului
2008. 18

În privinţa împrumuturilor civile cu dobândă încheiate înainte de intrarea în vigoare a

O.G. nr. 9/2000, faţă de „imobilismul legislativ” 19 manifestat timp de peste zece ani, s-au
exprimat, de asemenea, diferite opinii, atât în literatura juridică cât şi, din păcate, în
practica judiciară. Fără a intra în amănunte şi pornind de la premisa că până la abrogarea
lui expresă, Decretul nr. 311/1954 s-a aplicat în raporturile civile 20 , pentru a ajunge la o
interpretare echilibrată, credem că s-ar putea considera că dobânda legală a fost 6% peste
dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, aplicând prin analogie dispoziţia art.
49 din Legea privind accelerarea judecăţilor din 19 mai 1925 21 sau Decretul-lege nr.
1700/1938 (legea specială imediat anterioară Decretului nr. 311/1954), care prevedea că
dobânda legală este egală cu scontul B.N.R., la care se adaugă 1% în materie civilă şi 2%
în materie comercială, iar dobânda convenţională era limitată la scontul B.N.R. plus 4%.

Aşadar, comparând legislaţia anterioară, antebelică, cu legislaţii străine şi cu legislaţia

actuală, emisă în anul 2000, credem că instanţele, în soluţionarea litigiilor având ca obiect
împrumuturi civile convenite în perioada 1990-2000, nu mai pot să admită că dobânda
convenţională a fost nelimitată.

Interzicerea anatocismului. Tot în legătură cu restrângerea libertăţii contractuale în

materie de dobânzi, menţionăm că, în principiu, perceperea de dobândă la dobândă
(anatocism) este interzisă, în aceste condiţii, împrumutul devenind prea oneros. Articolul
8 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 prevede în acest sens că dobânda se va calcula numai
asupra cuantumului sumei împrumutate. În acord şi cu Legea nr. 313/1879 pentru
anularea clauzei penale din oarecare contracte 22 , alin. (2) al aceluiaşi articol admite
clauzele de capitalizare a dobânzilor, dar numai dacă sunt exprese, încheiate după
ajungerea la scadenţă a dobânzilor şi numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.

Scadenţa plăţii dobânzilor. Termenul la care dobânzile trebuie plătite poate fi stabilit
liber de părţi. Legea (art. 7 din O.G. nr. 9/2000) interzice numai plata anticipată a
dobânzilor pe mai mult de 6 luni; dobânda încasată anticipat nu este susceptibilă de
actualizare. Dreptul la acţiune pentru plata dobânzilor este prescriptibil în termenul
general de prescripţie de 3 ani. El curge de la data convenită ca fiind scadenţa. Dacă
părţile s-au înţeles ca plata să se facă prin prestaţii periodice, dreptul la acţiune pentru
fiecare se stinge printr-o prescripţie deosebită. Dar datorită principiului înscris în art. 1
alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă („odată cu stingerea
dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii”), trebuie să admitem că, dacă acţiunea în plata capitalului nu a fost
introdusă în termen de 3 ani de la scadenţă, sunt prescrise şi pretenţiile privind dobânzile
aferente acelui capital 23 .
Dovada plăţii dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin aplicarea art.
1138 C.civ. (prezumţia plăţii în cazul remiterii voluntare a titlului de către creditor) 24 . În
art. 1590 însă, Codul civil conţine o regulă specială în materie de împrumut cu dobândă.
Potrivit acestui text, „adeverinţa dată pentru capital, fără rezervă a dobânzilor, este o
prezumţie de plata lor şi scuteşte de dânsa”. Aşadar, este instituită o prezumţie de plată şi
a dobânzilor aferente, dacă există chitanţa pentru plata capitalului. Bineînţeles, acest
mijloc de probă trebuie interpretat în corelaţie cu celelalte probe administrate. De pildă,
dacă debitorul nu contestă neplata dobânzilor, el nu poate invoca art. 1590 C.civ. (art.
1908 C.civ. francez) pentru a dovedi că eliberând chitanţă doar pentru capital, creditorul a
renunţat la dobânzi 25 .

250. Precizări privind unele contracte de împrumut cu dobândă. Menţionăm mai întâi că
regulile din Codul civil sunt aplicabile ca drept comun, dacă nu există reglementări
speciale pentru anumite categorii de contractanţi. De pildă, O.G. nr. 9/2000 prevede că
dobânzile percepute sau plătite de B.N.R., de bănci, de C.E.C., de băncile populare şi de
Ministerul Finanţelor se stabilesc prin reglementări specifice 26 . De asemenea, art. 8 alin.
(3) dispune că alin. (1) şi (2) nu sunt aplicabile contractului de cont curent etc.

Există, de asemenea, o serie de acte normative speciale, emise pentru a crea privilegii
anumitor categorii de persoane care prevăd, pentru împrumuturile contractate de la
anumite instituţii financiare, dobânzi diferite faţă de cele generale. Nu este aici cazul să
ne ocupăm de acestea 27 .

251.1. Drept comparat şi comunitar. La nivelul Uniunii Europene există preocupări de

armonizare a dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre
în privinţa creditelor acordate consumatorilor, pe de o parte, pentru înlăturarea
disparităţilor ce pot antrena distorsiuni ale concurenţei, dar pe de altă parte şi mai ales,
pentru protejarea consumatorilor împotriva eventualelor abuzuri din partea creditorilor. În
acest sens a fost elaborată Directiva nr. 87/102/CEE 28 , modificată şi completată prin
Directiva nr. 90/88/CEE şi Directiva nr. 98/7/CE, care impun anumite cerinţe speciale,
cum ar fi încheierea obligatorie în formă scrisă a contractului, indicarea anumitor clauze,
în special cuantumul total al dobânzii datorate, posibilitatea achitării cu anticipaţie a
creditului, cu reducerea rezonabilă a dobânzii. Se cere, de asemenea, statelor membre să
ia măsuri de autorizare şi control a persoanelor care acordă credite etc. Pentru
transpunerea în legislaţiile naţionale a acestei directive, statele membre au avut la
dispoziţie aproape 3 ani. În Germania s-a elaborat, ca urmare, Legea creditului de consum
din 17 decembrie 1990 (Verbraucherkreditgesetz – VerbrKrG), fiind ulterior introduse în
Codul civil (art. 491 şi urm. BGB). În Franţa, directiva a fost preluată prin introducerea
unui Code de la consommation 29 , care, pe lângă alte norme protectoare, include şi pe
cele vizând creditele acordate consumatorilor 30 .

251.2. România a transpus şi ea directiva, în anul 2004, prin Legea nr. 289/2004 privind
regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane
fizice 31 . După definirea unor termeni, legea prevede, în art. 3, care sunt contractele
cărora nu li se aplică [lit. a)-l)]. De asemenea, sunt excluse de la aplicarea prevederilor
protectoare ale legii contractele de împrumut autentificate, în măsura în care drepturile
consumatorilor nu sunt afectate. Se pune accent pe obligaţia de informare a
consumatorului, atât înaintea contractării, prin indicarea DAE (dobânda anuală efectivă,
reprezentând costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din
valoarea creditului total acordat şi calculat conform art. 4 din lege), cât şi ulterior, prin
scrisoare recomandată, în cazul în care intervin modificări privind cuantumul dobânzii.
Se mai prevede dreptul consumatorului de a achita anticipat obligaţiile rezultate din
contractul de credit, acesta având, de asemenea, dreptul la o reducere echitabilă a costului
creditului, stabilită proporţional cu perioada de utilizare a creditului. Legea consacră
caracterul imperativ al dispoziţiilor stabilite în favoarea consumatorilor; ca atare,
contractele încheiate după intrarea în vigoare a legii (6 luni de la publicare) care nu
respectă aceste dispoziţii sunt lovite de nulitate absolută.

252. Obligaţiile împrumutătorului. Fiind un contract unilateral, împrumutul de

consumaţie nu dă naştere la obligaţii în sarcina împrumutătorului.

Totuşi, asemănător comodatului 32 , Codul civil impune obligaţia de a respecta termenul

acordat pentru împrumut. Dacă termenul nu a fost prevăzut de părţi, el va fi determinat de
judecător, ca şi atunci când părţile n-au stipulat decât că împrumutatul va plăti când va
avea mijloace.

Faţă de norma de trimitere a art. 1580 C.civ., urmează să admitem existenţa şi a unei
răspunderi extracontractuale a împrumutătorului pentru viciile cunoscute şi necomunicate
ale bunurilor consumptibile transmise 33 .

Dacă mai multe persoane au încheiat un contract de împrumut în calitate de debitori, nu

vor fi ţinuţi solidar la restituirea bunurilor, întrucât în lipsa unui text similar, art. 1571
C.civ. (din materia comodatului) funcţionează regula generală prevăzută în art. 1041
C.civ. (solidaritatea nu se prezumă; ea trebuie să fie prevăzută expres). Pentru o
jurisprudenţă franceză recentă, a se vedea Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 20
februarie 2001, în Contrats Conc. Consom. nr. 6/2001, nr. 85.
2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 722/1972, în Culegere de decizii pe anul 1972, p. 115. A
se vedea şi I. Urs, Obligaţia de restituire a împrumutului de consumaţie oglindită în
doctrină şi în practica judecătorească, Dreptul nr. 3/2005, p. 127.
3

În acelaşi sens, a se vedea: A. Sitaru, D.A. Sitaru, Consideraţii referitoare la termenul

incert într–o situaţie specială, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 31 (autorii au în vedere numai
ipoteza în care a fost indicată sursa restituirii); D. Chirică, op. cit., p. 217.
4

Fr. Deak, op. cit., p. 361.

5

D. Chirică, op. cit., p. 218; Fr. Deak, op. cit., p. 367. În acelaşi sens, a se vedea C.
Stătescu, Notă la decizia civilă nr. 391/1953 a Trib. Suprem, în J.N. nr. 1/1954, p. 123.
6

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti,
cu modificările ulterioare, dobânda legală în materie comercială se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar în celelalte cazuri, la acel nivel,
diminuat cu 20%. Acest text a fost atacat în faţa Curţii Constituţionale, care a respins
excepţia ridicată, constatând că „stabilirea prin lege a nivelului dobânzii legale pentru
obligaţii băneşti nu contravine în nici un fel principiilor economiei de piaţă şi nici rolului
statului în asigurarea libertăţii comerţului şi a protecţiei concurenţei loiale” [C.C., Decizia
nr. 9/2002 (M. Of. nr. 146 din 26 februarie 2002)]. De altfel, aceasta este optica şi în state
cu economie de piaţă consolidată. În acest sens, art. 9:508 din Principles of European
Contract Law (supra cit.) prevede cu titlu general că în cazul întârzierii în plata unei
sume de bani, creditorul are dreptul la dobânzile acestei sume între data scadenţei şi data
plăţii, la nivelul dobânzii bancare medii acordate pentru moneda de plată de la locul unde
plata trebuie efectuată.
7

În acest sens, a se vedea şi I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a

creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor,
Dreptul nr. 1/1994, p. 49; C.S.J., decizia civilă nr. 904/1992, Dreptul nr. 11/1992, p. 82.
Cu privire la principiul nominalismului monetar, a se vedea şi J. Huet, op. cit., nr. 22535.
A se vedea şi: G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat,
Dreptul nr. 7/2000, p. 36; C. Zamşa, Teoria impreviziunii, în A.U.B., seria Drept, I, 2003.
8

Desigur că pentru viitor poate fi discutabilă o asemenea opţiune, în perspectiva

deschiderii Pieţei Unice europene.
9

Termenul „dobândă” are mai multe accepţiuni în dreptul civil. În prezentul capitol ne
referim la sensul de fruct civil al dobânzii, în raport cu suma împrumutată, numită
„capital”. Ea mai are însă şi înţelesul de daune–interese moratorii, prevăzute în art. 1088
şi urm. C.civ. şi la care ne–am referit supra. A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 552.
10

Cass. fr., decizia din 26 noiembrie 1991, Bull. civ., I, nr. 335.
11

De exemplu, Legea contra cametei din 2 aprilie 1931; Decretul–lege nr. 1700/1938;
Decretul nr. 311/1954, abrogat prin Legea nr. 7/1998.
12

M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000. Ordonanţa a fost aprobată, cu modificări, prin Legea
nr. 356/2002 (M. Of. nr. 425 din 18 iunie 2002).
13

Asemănător, a se vedea art. 608 BGB, care trimite la dobânda de 4% în civil şi 5% în

comercial. A se vedea Putzo, în Palandt–Komm., ed. 58, C.H. Beck, München, 1999, p.
653.
14

A se vedea Legea nr. 422/2002 privind stabilirea dobânzii de referinţă de către Banca
Naţională a României (M. Of. nr. 497 din 10 iulie 2002).
15

De pildă, în luna iulie 2002, nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R. a fost de 28,3%
pe an; în luna ianuarie 2003, de 19,6% pe an; în luna martie 2003, de 18,4% pe an; pentru
luna august 2003, de 18,2% pe an; pentru luna octombrie 2004, de 18,75% pe an; pentru
luna ianuarie 2005, de 17,31% pe an; pentru februarie 2005, de 15,69% pe an; pentru
luna martie 2005, de 10,75% pe an; pentru luna august 2005, 8% pe an; în luna octombrie
2005, de 7,72% pe an.
16

Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1446.

17

A se vedea, de pildă: I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1996, p. 10; Curtea de arbitraj internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, sentinţa nr. 101/1998, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 162; C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 939/1998, Dreptul nr. 10/1998, p. 158; I. Băcanu, Jurisprudenţa
arbitrală în materia dobânzii legale şi a reevaluării creanţelor băneşti în perioada de
tranziţie spre economia de piaţă. Unele consideraţii privind rolul jurisprudenţei în
formarea dreptului, Dreptul nr. 9/2003, p. 79.
18

Menţionăm că în alte ţări (de exemplu, Croaţia) dacă se admit împrumuturile raportate la
o monedă străină, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda medie din ţara a cărei
monedă s–a împrumutat.
19

D. Chirică, op. cit., p. 221.

20

În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All,
1992, p. 307.
21

C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 60. În acelaşi sens, a se vedea Şt. Diaconescu,
Probleme privind aplicarea în timp şi interpretarea legii civile în materia dobânzii legale,
în S.U.B.B., Iurisprudentia, nr. 1/2000, Cluj–Napoca, p. 27. A se vedea şi: A. Fuduli,
Regimul juridic al dobânzii în noua reglementare, în R.D.C. nr. 7–8/2000, p. 68;
Veronica Stoica, V. Nemeş, Unele consideraţii teoretice cu privire la împrumutul cu
dobândă în contractul de împrumut potrivit O.G. nr. 9/2000, în Juridica nr. 4/2001, p.
176.
22

M. Of. nr. 40 din 20 februarie 1879.

23

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 616/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 64.
24

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 397.

25

Cass. fr., decizia din 30 ianuarie 1980, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1447.
26
A se vedea şi O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit (M. Of. nr.
330 din 14 iulie 2000) aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 200/2002 (M. Of. nr. 300
din 8 mai 2002).
27

În Germania, comentatorii au identificat nu mai puţin de 17 feluri de împrumut în

practică. A se vedea, de pildă, Putzo, în Palandt–Komm., ed. 58, C.H. Beck, München,
1999, p. 650.
28

Versiunea franceză în J.O.C.E. nr. L42 din 12 februarie 1987, p. 48, modificată prin
Directiva nr. 90/88, J.O.C.E. nr. L61 din 10 martie 1990, p. 14. Pentru un rezumat în
limba română, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat –
o sinteză, Ed. All Beck, 2002, p. 8; R.–D. Apan, Reglementările comunitare în domeniul
protecţiei consumatorilor în materia creditului destinat consumului, în R.D.C. nr.
10/2004, p. 80–102.
29

Legea nr. 93–949 din 26 iulie 1993.

30

A se vedea şi: K.–O. Knops, Verbraucherschutz bei der Begründung, Beendigung und
Übernahme von Immobiliarkreditverhältnissen, Springer, Berlin Heidelberg, 2000; J.
Huet, Protection du consommateur de crédit, op. cit., p. 871 şi urm.
31

Republicată în M. Of. nr. 319 din 23 aprilie 2008. A se vedea şi O.G. nr. 85/2004 privind
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind
serviciile financiare (republicată în M. Of. nr. 365 din 13 mai 2008) – se aplică serviciilor
bancare, de credit, de asigurare, pensii individuale, servicii de investiţii financiare – care
transpune Directiva nr. 2002/65/CE privind vânzarea la distanţă a serviciilor financiare
către consumatori şi modificarea Directivei nr. 90/619/CEE şi a Directivelor nr. 97/7/CE
şi nr. 98/27/CE.
32

Articolul 1580 C.civ. prevede că: „Împrumutătorul este supus la răspunderea prevăzută la
art. 1575 pentru comodat”.
33
A se vedea şi L. Stănciulescu, op. cit., p. 260, 261.

Capitolul III
Încetarea contractului de împrumut
253. Efectele contractului de împrumut încetează, cel mai firesc, prin executare, aşadar
prin plata de către împrumutat a sumei datorate sau restituirea unei cantităţi de bunuri
consumptibile echivalente celei primite.

Plata se poate face şi înainte de termenul stipulat, mai ales dacă părţile nu au prevăzut şi
plata unei dobânzi 1 . Dacă termenul a fost stipulat în interesul ambelor părţi, se impune
consimţământul creditorului pentru plata anticipată 2 .

254. Contractul încetează, potrivit dreptului comun, şi prin alte moduri, cum ar fi darea
în plată, confuziunea, remiterea de datorie, compensaţia. Fiind o obligaţie patrimonială
care nu are, de regulă, caracter intuitu personae, se transmite atât prin cesiune între vii,
cât şi pentru cauză de moarte, în privinţa ambelor părţi. Dacă fusese însă contractată
intuitu personae în privinţa împrumutatului, se consideră că moartea acestuia atrage
exigibilitatea imediată a datoriei 3 .

255. Deşi nu este un contract sinalagmatic, doctrina şi practica 4 admit că în condiţiile art.
1020 şi art. 1021 C.civ., împrumutul poate înceta şi prin reziliere pentru neexecutarea
culpabilă a unei obligaţii esenţiale (mai ales pentru creditele acordate în condiţii
avantajoase cu anumite destinaţii). În acest sens, Legea nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare stabileşte în art. 20 că, în cazul în care în termen de
30 de zile de la primirea notificării (pentru cazul întârzierilor de plată), beneficiarul
creditului nu execută obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin
drept şi întreaga sumă a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.

Pentru această ipoteză, Codul civil german prevede expres, în art. 609 alin. (3), dreptul
debitorului de a plăti în avans. Iar în considerarea protecţiei consumatorului, există şi alte
reglementări detaliate care permit denunţarea contractului (a se vedea art. 609 BGB).
2

A se vedea art. 13 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare.
3
Fr. Deak, op. cit., p. 372.
4

A se vedea H., L., J. Mazeaud, op. cit., p. 1172; C. Cas. I, decizia nr. 207 din 30 mai
1872, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 54. S–a considerat chiar că neplata
regulată a dobânzilor de către debitor îl îndreptăţeşte pe creditor să obţină rezilierea
judiciară a contractului mai înainte de expirarea termenului. Soluţia pare, într–adevăr,
excesivă faţă de ansamblul reglementărilor în materie. A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p.
372.

Titlul XI
Contractul de depozit
Capitolul I
Prezentare generală
256. Definiţie. Depozitul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită
deponent, remite un lucru unei alte persoane, numite depozitar, care se obligă – cu sau
fără plată – să-l păstreze şi să-l restituie în natură la cererea deponentului.

257. Caractere juridice. Astfel cum rezultă chiar din definiţie, depozitul este un contract
care poate fi caracterizat astfel:

a) este un contract real. Spre deosebire de alte contracte, în privinţa cărora s-a contestat
caracterul real, depozitul este astfel caracterizat chiar de legiuitor. În acest sens, art. 1593
alin. (2) C.civ. prevede expres că el nu este perfect decât când s-a făcut tradiţiunea
lucrului, iar alin. (3) adaugă: „Tradiţiunea se înlocuieşte prin singurul consimţământ, dacă
lucrul (…) se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu”. Aşadar, pentru existenţa
valabilă a contractului de depozit se cer întrunite cele două condiţii: consimţământul în
vederea încheierii acestui contract 1 şi remiterea bunului în mâinile depozitarului.

b) poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Formularea aparent imperativă a art. 1593
alin. (1) C.civ. („depozitul este un contract esenţial gratuit”) este contrazisă atât de art.
1600 pct. 2 C.civ., cât şi de practică 2 . Într-adevăr, la prima vedere, depozitarul nu trebuie
decât să aibă o atitudine pasivă, ceea ce ar justifica un caracter gratuit al contractului. Dar
la o analiză mai atentă, chiar şi această atitudine pasivă presupune paza lucrului, spaţiu
ocupat, hrana animalelor depozitate etc. Iar în privinţa depozitarilor profesionişti, este şi
mai uşor de imaginat de ce se justifică perceperea unei remuneraţii.
c) în măsura în care este gratuit, depozitul este şi un contract unilateral, care dă naştere la
obligaţii doar în sarcina depozitarului. Desigur că, şi în cazul unui depozit gratuit,
deponentul poate fi obligat – extracontractual – la repararea prejudiciilor suferite de
depozitar în legătură cu lucrul.

d) depozitul este un contract netranslativ de proprietate (în principiu, cu excepţia

depozitului neregulat) şi în lipsa unei convenţii contrare, netranslativ de folosinţă. Într-
adevăr, spre deosebire de alte contracte în care se încredinţează unei persoane bunuri ale
alteia, în cazul depozitului, depozitarul nu se poate folosi de bunul încredinţat 3 .

e) se poate spune despre depozit, de asemenea, că are, în principiu, un caracter intuitu

personae, încrederea în persoana căreia i se încredinţează bunul având un rol important.
De aceea, în lipsa unei clauze exprese contrare, depozitarul nu are dreptul de a-şi substitui
o altă persoană.

258. Feluri. Potrivit clasificării pe care art. 1592 C.civ. o face, depozitul poate fi împărţit
în două mari grupe: depozitul propriu-zis şi sechestrul 4 . La rândul său, depozitul propriu-
zis poate îmbrăca una din următoarele forme: depozit voluntar (obişnuit), depozit
necesar, depozit neregulat.

În lipsa consimţământului în vederea încheierii contractului, simpla primire de către o

parte, din pură complezenţă, a unui bun (album al unui pictor) pentru a fi consultat de
vizitatorii unui local nu atrage răspunderea acestei persoane ca depozitar (Cass. fr.,
decizia comercială din 25 septembrie 1984, în R.T.D. civ. 1986, p. 143).
2

Textele din Codul civil francez sunt identice; în art. 689 BGB se prevede, dimpotrivă, o
prezumţie în sensul caracterului oneros al contractului, dacă după împrejurări se poate
deduce că în schimbul pazei bunului se datorează o remuneraţie.
3

De aceea, mai puţin în cazul animalelor, depozitarul nu devine paznicul juridic al

bunului, în sensul art. 1000 alin. (1) C.civ.
4

Nu vom analiza aici depozitul sechestru. El este însă reglementat în Codul civil (art.
1626–1634), precum şi în Codul de procedură civilă şi are în vedere depozitarea unui bun
litigios până la soluţionarea procesului. Pentru amănunte, a se vedea V.M. Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 61–
66; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 374.
Capitolul II
Depozitul obişnuit (voluntar)
Secţiunea 1
Condiţii de validitate. Delimitări
259. Condiţii de validitate. În principiu, şi contractului de depozit îi sunt aplicabile
dispoziţiile dreptului comun din art. 948-968 C.civ. privind consimţământul, capacitatea,
obiectul şi cauza contractului. Se impun menţionate numai câteva caracteristici specifice,
astfel cum rezultă din reglementarea, destul de detaliată, a Codului civil.

259.1. Astfel, consimţământul părţilor contractului de depozit voluntar trebuie să fie liber
exprimat. Articolul 1596 C.civ., referindu-se la părţile ce pot încheia contractul,
menţionează că depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către proprietarul
lucrului depozitat sau prin consimţământul său expres ori tacit. Din art. 1609 sau art.
1610 C.civ. rezultă însă că şi un neproprietar poate avea calitatea de deponent, cum ar fi
un uzufructuar, un creditor gajist, un locatar sau comodatar. De aceea, interpretarea
corelată a textelor menţionate conduce la concluzia că este admisibil depozitul constituit
de o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate, dar în lipsa consimţământului
acestuia, contractul nu îi este opozabil. În consecinţă, de pildă, proprietarul nu poate fi
obligat la plata remuneraţiei depozitarului.

259.2. În privinţa capacităţii cerute părţilor, dat fiind că depozitul nu este translativ de
proprietate, se admite că deponentul este suficient să aibă capacitatea de a încheia acte de
administrare, pe când depozitarul, care îşi asumă răspunderea pazei bunului, trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu. Codul civil conţine şi o regulă particulară în art. 1598
C.civ., care prevede că deponentul capabil care a contractat cu un depozitar incapabil are
la dispoziţie o acţiune în revendicare, atât timp cât bunul se mai găseşte în mâinile
incapabilului, respectiv o acţiune personală în restituire în limita profitului realizat de
acesta din urmă.

259.3. Obiect al contractului de depozit pot fi numai bunuri mobile 1 susceptibile de

tradiţiune. Aşadar, poate fi vorba de bunuri corporale, dar şi de cele incorporale asimilate,
cum ar fi titlurile la purtător.

259.4. Am arătat că depozitul este un contract formal, pentru validitatea căruia nu este
suficient acordul de voinţă al părţilor, ci cumulativ se cere îndeplinită formalitatea
tradiţiunii bunului. Din punct de vedere probator, Codul civil pretinde, în art. 1597,
forma scrisă pentru depozitul voluntar, indiferent de valoarea bunului în litigiu. Înseamnă
că forma scrisă nu este cerută pentru validitatea convenţiei, ci ad probationem. Practica
judiciară a fost însă nuanţată şi a considerat că prohibiţia nu este de ordine publică, fiind
admisă administrarea probei cu interogatoriu 2 , început de dovadă scrisă, martori, în cazul
în care a existat o imposibilitate, fie şi de ordin moral, în preconstituirea probei scrise 3 .

259.5. Cauza sau scopul încheierii contractului trebuie să fie clar determinat, pentru a se
evita confuziile cu alte contracte. Într-adevăr, scopul încheierii contractului de depozit
este acela de a păstra şi a conserva bunurile deponentului. În funcţie de acest criteriu se
poate face şi comparaţia cu alte contracte.

260. Deosebirea de alte contracte. Depozitul, prin prestaţiile sale caracteristice, poate
interfera cu alte contracte, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, comodatul, antrepriza,
contractul de locaţiune.

Astfel, la vânzare-cumpărare, predarea bunului poate avea loc şi ulterior încheierii

contractului. Până la predare vânzătorul trebuie să vegheze la păstrarea bunului. În lipsa
unei reglementări speciale în materie de vânzare, îndeplinirea acestei obligaţii accesorii
de păstrare a lucrului se va aprecia după regulile depozitului 4 . În mod asemănător, se
pune problema păstrării lucrului primit de către viitorul cumpărător în vederea încercării.
În ambele aceste exemple, contractul principal este de vânzare-cumpărare, pentru că
interesează conţinutul principal al convenţiei dintre părţi.

Dacă prin convenţie, depozitarul a fost autorizat să folosească bunul depozitat, există
interferenţe cu contractul de comodat. Delimitarea se va face, în caz de litigiu, de către
judecător prin folosirea aceluiaşi criteriu al conţinutului principal al convenţiei,
operaţiune importantă pentru determinarea efectelor contractului. Astfel, în timp ce la
comodat nu se poate cere intempestiv restituirea lucrului, în principiu, reluarea bunului în
cazul depozitului se poate face ad nutum. O altă deosebire vizează folosinţa bunului: în
timp ce comodatul se încheie anume pentru a permite primitorului să se folosească de
bun, în cazul depozitului, în principiu, depozitarul „nu poate să se servească de lucrul
depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului” (art. 1602 C.civ.).

La prima vedere, depozitul se distinge uşor de contractul de antrepriză, pentru că el

implică o atitudine pasivă din partea depozitarului, pe când antreprenorul, dimpotrivă,
este ţinut la o prestaţie pozitivă, de a face. Dar în realitate, operaţiunile sunt mai
complexe, căci în executarea contractului, antreprenorul este obligat a păstra lucrul (de
pildă, costumul pentru modificat, maşina pentru reparat) ca şi un depozitar, după cum şi
depozitarul poate executa anumite prestaţii asupra bunului încredinţat spre păstrare 5 .

În literatura juridică s-a observat că uneori este greu de distins între depozit şi contractul
de locaţiune. Problema cel mai frecvent s-a pus, în practica judiciară, în cazul dispariţiei
unor lucruri. De pildă, proprietarul unui camping care pune la dispoziţie terenul în
schimbul unei taxe zilnice, are doar calitatea de locator, căruia nu-i incumbă obligaţia de
pază şi, ca atare, nu poate fi ţinut să răspundă ca depozitar în cazul dispariţiei unor
bunuri; la fel, „depozitarea” în casetele bancare sau în cele din locuri publice (de
exemplu, gara) reprezintă un contract de locaţiune 6 . Dar aşezarea unui autovehicul într-o
parcare special amenajată, cu plată şi paznic poate fi calificată ca un depozit. În orice caz,
este recomandabil, tocmai datorită acestor dificultăţi de calificare, ca părţile să formuleze
clar în contract existenţa sau nu a obligaţiei de pază, care formează nucleul contractului
de depozit, aşa cum vom vedea.

Menţionăm, de asemenea, că şi în cazul unui contract de garanţie reglementat special de

Titlul VI al Legii nr. 99/1999, raporturile privind bunul afectat, aflat cu titlu de detenţie la
creditor sau la un terţ împuternicit de el, sunt cele ale unui contract de depozit voluntar,
astfel cum prevede expres art. 39 din lege 7 .

În doctrina franceză contemporană există autori care apreciază că nu se mai justifică

excluderea imobilelor din sfera de aplicare a contractului de depozit. A se vedea J. Huet,
op. cit., p. 1428.
2

S–a spus chiar că recunoaşterea părţii face inutilă administrarea altor probe. În acest sens,
a se vedea Trib. jud. Caraş–Severin, decizia penală nr. 504/1983, cu notă de L. Mihai, în
R.R.D. nr. 7/1984, p. 44–46.
3

În acest sens, a se vedea: deciziile citate în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 65;
Cass. fr., decizia din 16 decembrie 1996, în Bull. civ. I, nr. 374. În acest sens,
imposibilitatea procurării unui înscris pentru dovada contractului dintre tată şi fiu, modul
de viaţă patriarhal al familiei stabilind existenţa raporturilor atât de autoritate şi
dependenţă, cât şi de încredere reciprocă. De altfel, art. 1923 C.civ. francez, care în alin.
(2) permitea şi administrarea probei cu martori dacă valoarea bunului depozitat era sub
150 franci francezi, a fost abrogat încă din anul 1980, considerându–se că dreptul comun
era suficient.
4

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 378.

5

Cum a fost cazul unui animal lăsat în păstrarea unei persoane cât timp stăpânul a fost
plecat. Deşi s–au efectuat şi alte prestaţii, cum ar fi vaccinarea, pansarea, contractul a fost
calificat depozit, acele prestaţii fiind considerate urmări naturale ale obligaţiei de pază
(Cass. fr., decizia civilă din 10 ianuarie 1990, cu notă de Ph. Rémy, în R.T.D. civ. 1990,
p. 517).
6
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa în Germania. A se vedea P. Schlechtriem, op. cit., p.
221.
7

A se vedea şi G. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al

Legii nr. 99/1999, în Juridica nr. 4/2000, p. 134.

Secţiunea a 2-a
Efectele contractului de depozit voluntar
Vom analiza sub acest paragraf obligaţiile ce revin părţilor contractante: depozitarul şi
deponentul.

261. Obligaţiile depozitarului. Codul civil reglementează foarte amănunţit (art. 1599- art.
1617) care sunt obligaţiile ce revin persoanei care acceptă să încheie acest contract în
calitate de depozitar. Ele pot fi sintetizate reţinând două obligaţii principale: obligaţia de
a se îngriji de lucrul pe care l-a primit spre păstrare şi obligaţia de restituire.

Între cele două obligaţii există o strânsă legătură, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 1102
C.civ., text potrivit căruia, cu excepţia cazului când deteriorarea sau pierderea se
datorează culpei sale sau a persoanelor pentru care este ţinut a răspunde, „debitorul unui
corp cert şi determinat este liberat prin trădarea lucrului în starea în care se găsea la
predare (…)”. Această regulă din dreptul comun are ca scop ajutarea debitorului, în
sensul unei eventuale prezumţii că starea lucrului din momentul restituirii este conformă
celei din momentul primirii. În realitate, potrivit regulilor generale ale efectelor
obligaţiilor (art. 1082, art. 1083 C.civ.), debitorul contractual este prezumat a fi în culpă.
Astfel fiind, în speţă, depozitarul trebuie să dovedească, dacă se pune problema, că starea
bunului din momentul restituirii este aceeaşi cu cea din momentul primirii şi dacă nu, să
dovedească existenţa unei cauze străine exoneratoare de răspundere 1 .

În afara acestor obligaţii principale, se pot reţine şi unele nespecifice, cum ar fi obligaţia
de a nu folosi bunul, obligaţia eventuală de a-l întreţine, obligaţia de confidenţialitate.
Acestea din urmă vor fi doar amintite, fără a ne preocupa într-o măsură importantă.

261.1. Obligaţia de păstrare este prevăzută în art. 1599 C.civ. pentru orice depozit, fie el
cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Ea ţine de esenţa contractului de depozit; în lipsa
acestei obligaţii, contractul devine altceva.

În principiu, în executarea acestei obligaţii, diligenţa depozitarului este apreciată in

concreto, căci textul prevede că el „trebuie să îngrijească de paza lucrului depozit,
întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. În aplicarea acestui text, în practica
judiciară s-a reţinut că depozitarul nu răspunde pentru furtul lucrurilor încredinţate –
bijuterii – pe care le ţinea împreună cu ale sale proprii într-o ladă de fier care a fost
distrusă de răufăcători 2 . De asemenea, nu i se poate imputa depozitarului că nu a încheiat
un contract de asigurare pentru ipoteza pieirii bunurilor, atât timp cât nu există dispoziţii
imperative în acest sens.

Potrivit art. 1600 C.civ., comportamentul depozitarului este analizat „cu mai mare
rigoare” [art. 1080 alin. (2) C.civ.], după criteriul abstract al unui bun tată de familie
(bonus pater familias 3 ) în următoarele ipoteze: 1. dacă depozitarul s-a oferit a primi
bunul în depozit; 2. dacă părţile au încheiat un contract de depozit remunerat; 3. când
depozitul s-a făcut numai în interesul său (a fost autorizat să se servească de lucru); 4.
dacă s-a stipulat expres răspunderea depozitarului pentru orice culpă.

Neexecutarea obligaţiei de păstrare se sancţionează, potrivit dreptului comun, prin

obligarea la daune-interese.

Mai menţionăm că regulile prevăzute în Codul civil privind răspunderea depozitarului nu

sunt imperative, fiind admise derogări, fie în sensul agravării acesteia (art. 1600 pct. 4),
fie în sensul limitării 4 sau chiar exonerării de răspundere. Pentru aceasta din urmă, pe
bună dreptate, în literatura juridică se apreciază că nu este suficientă menţionarea pe
versoul recipisei de primire în depozit (eventual cu litere foarte mici) sau afişarea pe
perete 5 . Pentru a fi eficace, clauza exoneratoare de răspundere trebuie să fi expres
acceptată de deponent şi să nu fie abuzivă 6 .

Deşi legislaţia noastră nu prevede 7 , în literatura juridică se admite că, datorită

caracterului intuitu persoane al acestui contract, dreptul de substituire al depozitarului nu
poate fi recunoscut dacă nu s-a prevăzut expres şi, ca atare, depozitarul este obligat să
răspundă pentru subdepozitar 8 .

Menţionăm şi o altă obligaţie, negativă, pe care Codul civil o prevede în sarcina

depozitarului: el nu poate căuta să vadă conţinutul obiectului (ladă, copertă sigilată)
depozitat (art. 1603 C.civ.). O putem numi obligaţia de confidenţialitate. Faţă de sporirea
pericolelor de la data adoptării Codului civil, această regulă este atenuată astăzi prin
norme speciale de siguranţă în diferite domenii (poşta, aeroporturi, gări etc.) şi trebuie
înţeleasă ca implicând păstrarea secretului în raport cu terţe persoane.

261.2. Obligaţia de restituire a însuşi lucrului depozitat este prevăzută expres în art. 1604
alin. (1) C.civ., iar potrivit art. 1608 alin. (1) C.civ., depozitarul trebuie să restituie şi
fructele produse de lucru, pe care le-a cules.

261.2.1. Aşadar, în principiu, restituirea bunului trebuie să se facă în natură; excepţional,

art. 1606 C.civ. prevede o restituire prin echivalent dacă, din cauză de forţă majoră, bunul
a dispărut (distrus, furat etc.). În acest caz, el trebuie să predea deponentului tot ceea ce a
primit în schimbul bunului dispărut (de pildă, o indemnizaţie de asigurare); tot prin
echivalent se datorează restituirea şi în cazul în care, de bună-credinţă, moştenitorul
depozitarului a vândut bunul. El nu datorează în acest caz, potrivit art. 1607 C.civ., decât
preţul obţinut.
261.2.2. Articolul 1605 C.civ. prevede că lucrul trebuie restituit în starea în care se află
în momentul înapoierii, iar deteriorările suferite de lucru fără culpa depozitarului rămân
în sarcina deponentului. Soluţia este logică, ţinând cont de faptul că, de regulă,
depozitarul nu foloseşte bunul. Dar cu toate acestea, cum am văzut 9 , sarcina dovedirii
lipsei de culpă îi incumbă depozitarului, ca debitor al obligaţiei de restituire. În orice caz,
este recomandabil ca părţile să menţioneze în înscrisul doveditor al contractului, starea în
care bunul a fost predat 10 .

261.2.3. În legătură cu modalităţile restituirii, Codul civil conţine câteva menţiuni.

a) Astfel, în principiu, restituirea bunului trebuie să se execute faţă de acea persoană care
l-a lăsat în depozit. Părţile pot conveni însă ca eliberarea bunului să se facă valabil şi în
mâinile unui terţ (fie că este vorba de mandant, dacă bunul fusese depozitat de mandatar,
fie de o altă persoană, anume indicată – art. 1609 C.civ.).

b) Dar în orice caz, depozitarul nu poate pretinde deponentului să-şi probeze calitatea de
proprietar 11 ; este ceea ce prevede expres art. 1610 alin. (1) C.civ. Cel mult, poate
temporiza restituirea dacă descoperă că bunul a fost furat sau pierdut şi află cine este
adevăratul proprietar; dacă nici după ce l-a înştiinţat despre existenţa depozitului,
proprietarul nu se prezintă pentru a-şi reclama bunul, art. 1610 alin. (3) C.civ. prevede că
depozitarul este bine liberat prin restituirea bunului persoanei de la care l-a primit. De
asemenea, refuzul de restituire este justificat în cazul în care a fost înştiinţat legal despre
formularea unor pretenţii de către un terţ. În acest caz, potrivit art. 1616 C.civ., lucrul va
rămâne în depozit până la limpezirea drepturilor reclamate 12 . Tot astfel, considerăm că şi
un alt motiv plauzibil, cum ar fi deschiderea unei succesiuni, poate îndreptăţi refuzul
temporar al depozitarului de a restitui lucrul până la eliberarea certificatului de
moştenitor. Iar dacă dovedeşte că el este proprietarul bunului depozitat, depozitarul poate
refuza cu temei legal (art. 1617 C.civ.) restituirea.

c) Pentru ipoteza morţii deponentului, Codul civil prevede că lucrul nu se poate restitui
decât moştenitorilor (art. 1611 C.civ.), ca o măsură de protecţie a moştenitorilor
rezervatari împotriva unei liberalităţi mortis causa deghizate sub forma desemnării unei
alte persoane îndreptăţite a ridica bunul. Fiecare dintre erezi are dreptul de a primi
proporţional cotei sale părţi, iar dacă bunul este indivizibil, ei trebuie să hotărască asupra
modului de ridicare.

d) Codul civil prevede, în art. 1612, că în ipoteza în care deponentul a devenit incapabil,
restituirea lucrului nu se mai poate face în mod valabil în mâinile sale, ci numai către
reprezentantul legal al acestuia.

e) Dacă deponentul a fost un tutore sau alt reprezentant legal 13 a cărui funcţie a încetat,
pentru a se libera în mod valabil, depozitarul trebuie să predea bunul fie reprezentatului
însuşi, fie noului reprezentant.

261.2.4. Restituirea bunului trebuie să se facă la locul convenit de părţi; dacă aceasta
presupune deplasarea lucrului, cheltuielile aferente sunt în sarcina deponentului (art. 1614
C.civ.); în lipsa unei stipulaţii privind locul predării, acesta coincide cu cel unde lucrul se
află depozitat. Observăm o sensibilă deosebire faţă de dreptul comun, în care, potrivit art.
1104 alin. (2) C.civ., în lipsa unei convenţii, plata se va face în locul în care se găsea
obiectul obligaţiei în timpul contractării.

261.2.5. În privinţa termenului restituirii, am arătat deja că, spre deosebire de contractul
de comodat, caracteristic depozitului este că restituirea bunului se poate cere oricând,
fiind prezumat că termenul s-a stipulat în interesul deponentului. Dacă însă din convenţia
părţilor rezultă că acesta s-a încheiat şi în interesul depozitarului (de pildă, a fost autorizat
să se folosească de bun), el poate cere dezdăunări pentru prejudiciul suferit prin încetarea
intempestivă a contractului, dar nu poate refuza restituirea la simpla cerere din partea
deponentului 14 .

261.2.6. Sancţiunea neexecutării nejustificate a obligaţiei de restituire este obligarea la

executare silită, alături de daune-interese 15 . Aceasta se poate face fie în urma exercitării
acţiunii în revendicare de către deponentul-proprietar, fie în urma intentării unei acţiuni
personale, derivate din contractul de depozit. Această ultimă acţiune este la îndemâna
oricărui deponent, chiar dacă el nu a fost proprietarul bunului, este mai uşor de dovedit,
dar este prescriptibilă, spre deosebire de acţiunea în revendicare. Termenul de prescripţie
este cel general, care curge fie de la data convenită pentru restituire, fie de la data
încheierii contractului. 16

262. Obligaţiile deponentului. În mod obişnuit, asupra deponentului nu apasă nici o

obligaţie, contractul fiind unilateral. Mai ales dacă depozitul a fost încheiat cu titlu gratuit
şi nu s-a cauzat nici o cheltuială depozitarului, deponentul nu trebuie decât să-şi ridice
bunul la expirarea termenului.

Dacă părţile au încheiat un depozit cu titlu oneros, desigur că principala obligaţie a

deponentului este plata remuneraţiei.

Indiferent însă de felul contractului de depozit, potrivit art. 1618 C.civ., deponentul este
ţinut a plăti depozitarului toate cheltuielile prilejuite de păstrarea lucrului. Este vorba de
cheltuielile de conservare a bunului (cheltuielile necesare), pentru plata cărora Codul
civil prevede atât un privilegiu special mobiliar (art. 1730 pct. 4), cât şi un drept de
retenţie, reglementat special la materia depozitului, în art. 1619. Desigur că, dacă
depozitul este cu titlu oneros, se poate presupune că aceste cheltuieli – în măsura în care
nu sunt imprevizibile – au fost incluse în remuneraţia convenită 17 . În schimb, cheltuielile
utile nu pot fi cerute decât în măsura îmbogăţirii deponentului 18 .

Tot în art. 1618, Codul civil prevede pentru deponent şi o altă obligaţie
(extracontractuală), aceea de a-l dezdăuna pe depozitar pentru toate pierderile suferite
din cauza depozitului. Este vorba fie de pagubele pe care personal le-a suferit, fie de cele
produse altor persoane, dar pentru care, în calitate de paznic, el a fost ţinut să răspundă.
Desigur, aşa stau lucrurile în cazul unui depozit gratuit, care, cum am văzut, era
considerat regula de către legiuitor. Dacă însă contractul a fost cu titlu oneros, în funcţie
de interpretarea contractului, se poate ajunge la concluzia că deponentul care a plătit o
remuneraţie nu mai trebuie să mai plătească şi alte cheltuieli, deşi acestea sunt
extracontractuale.

Dreptul de retenţie este recunoscut depozitarului de art. 1619 C.civ., pentru garantarea
creanţei sale de plată, fie că este vorba de plata remuneraţiei convenite, fie de cheltuielile
extracontractuale. În literatura juridică s-a observat, în mod justificat, că dreptul de
retenţie pentru plata remuneraţiei, derivând din raportul obligaţional, nu poate fi opus
adevăratului proprietar, dacă el nu este şi contractant; în schimb, pentru acoperirea
cheltuielilor necesare şi utile, dreptul de retenţie este opozabil proprietarului, căruia în
ultimă instanţă îi profită 19 .

Pentru prezentarea discuţiilor cu privire la deosebirea între obligaţiile de rezultat şi

obligaţiile de prudenţă şi diligenţă, cu consecinţe şi în materia depozitului, a se vedea Fr.
Deak, op. cit., p. 380, 381 şi doctrina acolo citată.
2

C.A. Bucureşti, decizia civilă din 12 martie 1902, Dreptul nr. 30/1902, p. 1910.
3

Pentru critica reglementărilor din mai multe sisteme de drept privind aprecierea poziţiei
părţilor în contracte, a se vedea S. Emmenegger, Feministische Kritik des Vertragsrechts,
Universitätsverlag, Freiburg, 1999, p. 113.
4

Uneori, prin legi speciale se prevede limitarea răspunderii unor depozitari. A se vedea, de
pildă, Ş. Beligrădeanu, Răspunderea direcţiei regionale de căi ferate în cazul pierderii
coletelor predate la depozitele de „bagaje de mână”, Dreptul nr. 1–2/1990, p. 34–40.
5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 382.

6

A se vedea şi: Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii; C. Toader, Comentariu al unei decizii a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, în P.R. nr. 1/2002, p. 181; D. Dascălu, Consideraţii privind
protecţia intereselor economice ale consumatorului în contractele de adeziune cu clauze
abuzive, în R.D.C. nr. 1/1999, p. 51; G. Alpa, S. Patti, Le clausole vessatorie nei contratti
con i consumatori, Giuffrè Editore, Milano, 1997, tomo I; K. Neumayer, Les contrats
d’adhesion dans les pays industrialises, Libr. Droz, Genève, 1999; C. Toader, A.
Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi O.G. nr.
130/2000 privind contractele la distanţă, în R.D.C. nr. 3/2001.
7

Alte legislaţii reglementează însă foarte clar problema substituirii depozitarului. Astfel,
§691 BGB în Germania prevede că în caz de îndoială, depozitarul nu este îndreptăţit să
încredinţeze lucrul unei alte persoane, iar în cazul în care a făcut–o, este răspunzător de
pagubele produse; art. 7:608 BWB (Codul civil olandez) se referă la subdepozitar şi
prevede că, urmărit fiind (extracontractual) de deponent, el nu poate fi ţinut să răspundă
mai mult decât ar fi răspuns ca parte în contract.
8

A se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 377.

9

Supra nr. 261.1.

10

În acest sens, în practica judiciară s–a decis că deponentul, în calitate de proprietar,

suportă riscul deteriorării pieilor de ovine lăsate în depozit, dacă procesul–verbal întocmit
nu menţiona nimic în privinţa calităţii bunurilor şi nici a condiţiilor în care trebuiesc
păstrate. A se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4786 din 16 decembrie 1999, în
R.D.C. nr. 9/2000, p. 133.
11

Pentru existenţa contractului de depozit nu este necesar a se dovedi calitatea de proprietar

al bunului, astfel că, pentru a obţine restituirea bunurilor date în depozit, reclamantul nu
poate fi obligat să facă această dovadă, ci doar să dovedească ce anume bunuri a predat
pârâtului, cu acest titlu (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 570/1973, în Culegere de
decizii pe anul 1973, p. 100).
12

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 230.

13

În egală măsură însă, credem că poate fi vorba şi de un mandatar.

14

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 232.

15

Desigur, alături de sancţiunea penală ce poate interveni. Chiar în dreptul roman, Legea
celor XII Table a considerat că depozitarul care nu restituie lucrul comite un delict, ca şi
hoţul şi a prevăzut o acţiune contra lui prin care să se obţină dublul valorii lucrului. În
acest sens, a se vedea C.St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1956, p. 644.
16

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 387, 388.

17

În acelaşi sens, a se vedea: H,L. et. J. Mazeaud, op. cit., p. 1187; J. Huet, op. cit., nr.
33138.
18

A se vedea şi M. Malaurie, Les restitutions en droit civil, teza, Paris II, 1991, p. 223.
19

D. Chirică, op. cit., p. 229, 230.

Capitolul III
Depozitul necesar
263. Noţiune. Regim juridic. Codul civil reglementează şi un tip de depozit care rămâne
în sfera raporturilor contractuale, deşi condiţiile încheierii sale sunt speciale, sub aspectul
tratativelor precontractuale şi a libertăţii exprimării consimţământului. El este denumit
depozit necesar 1 şi are în vedere contractul în temeiul căruia deponentul este obligat de
împrejurări excepţionale să lase lucrul în grija unui depozitar ocazional. Articolul 1620
C.civ. enumeră (exemplificativ) unele împrejurări neprevăzute sub imperiul cărora
contractul se poate încheia: incendiu, cutremur, naufragiu etc.

De precizat că noţiunea de „forţă majoră” folosită în text a fost interpretată de doctrină 2 şi

practica judiciară extensiv, inclusiv cu privire la evenimente ce intră în alcătuirea cazului
fortuit, aşadar suficient ca evenimentul să fi fost neprevăzut, nu neapărat de neînlăturat.
Astfel, de pildă, depozitarea făcută în momentul arestării neprevăzute a fost calificată
depozit necesar 3 sau lăsarea unor bunuri în depozit sub ameninţarea expulzării în caz de
ocupare a unui teritoriu în timp de război, ori încredinţarea către asistenta medicală a
bijuteriilor pe care pacienta le purta înainte de a efectua un examen radiologic 4 .

Am arătat că, deşi necesar, acest depozit rămâne în sfera raporturilor contractuale, astfel
că, în principiu, regimul juridic aplicabil este tot cel al contractului de depozit voluntar
(art. 1622 C.civ.). Unele particularităţi privesc însă consimţământul şi proba.

264. Consimţământul în acest contract nu este, din cauza circumstanţelor, liber exprimat,
chiar dacă nu îmbracă neapărat forma violenţei, în sensul teoriei viciilor de
consimţământ. De aceea, unii autori au opinat că această situaţie de urgenţă se aseamănă
foarte bine cu gestiunea de afaceri 5 . Este însă de observat că pentru a vorbi de gestiune
de afaceri, se cere ca proprietarul să nu cunoască despre administrarea afacerilor sale de
către o altă persoană, ceea ce nu este cazul la depozitul necesar; chiar dacă nu este
încheiat în deplină libertate de voinţă, totuşi deponentul ştie că şi-a încredinţat bunurile
unei alte persoane pentru acea situaţie de urgenţă.

265. Proba. Codul civil prevede o derogare de la dreptul comun al depozitului în privinţa
probei contractului de depozit necesar, în sensul că, indiferent de natura şi valoarea
bunurilor depozitate, proba este liberă. Aşadar, pentru dovedirea contractului, a naturii şi
valorii bunurilor depozitate, nu se cere neapărat o formă scrisă, ci pot fi administrate
orice probe, inclusiv proba cu martori. Soluţia este uşor de justificat, din cauza
împrejurărilor în care contractul s-a încheiat.

266. Alte cazuri. Deşi nu sunt prevăzute expres, în practica judiciară au fost asimilate
depozitului necesar, sub aspectul probei, răspunderii etc., dispariţia unor bunuri personale
din unităţile sanitare, publice sau private, pe care pacienţii le-au avut asupra lor atunci
când au fost nevoiţi să se supună anumitor intervenţii medicale. De pildă, furtul bagajului
unui bolnav în timp ce acesta era sub anestezie. Pentru că ar fi dificil la o asemenea
dispariţie să se identifice autorul furtului, instanţele au reţinut răspunderea unităţii
sanitare ca depozitar 6 . În Franţa s-a elaborat chiar o lege specială, Legea nr. 92-614 din 6
iulie 1992 privind răspunderea pentru furturi, pierderi şi deteriorări ale obiectelor depuse
în stabilimentele de sănătate şi anumite stabilimente sociale sau medico-sociale.

Asemănător, asimilat depozitului necesar, sunt calificate şi depozitarea hainelor la

garderoba localurilor de spectacole sau de practicare a sportului 7 .

Altădată denumit miserabile depositum, din cauza circumstanţelor nefericite în care se

încheie.
2
Fr. Deak, op. cit., p. 390.
3

Trib. Bucureşti, decizia penală nr. 2893/1956, în Legalitatea populară nr. 4/1957, p. 436.
4

Cass. fr., decizia civilă din 22 noiembrie 1988, în Bull. civ. I, nr. 330.
5

J. Huet, op. cit., p. 1467.

6

Cass. fr., decizia civilă din 19 mai 1992, Bull. civ. I, nr. 146; Trib. jud. Hunedoara,
decizia civilă nr. 409/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 155.
7

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 391; D. Chirică, op. cit., p. 234; E. Safta–Romano,
op. cit., p. 75.

Capitolul IV
Depozitul hotelier
267. În numeroase legislaţii este reglementată separat situaţia oaspeţilor din hoteluri,
pensiuni, camere din case de odihnă 1 , care sunt nevoiţi, în temeiul unor alte raporturi
contractuale (antrepriză, contract de călătorie etc.), să-şi lase bunurile personale în
camera pusă la dispoziţie, respectiv în garaj, dacă este vorba despre un vehicul 2 .

Deşi contractul dintre hotelier (gazdă) şi oaspete este complex, presupunând elemente ale
locaţiunii, antreprizei (de pildă, curăţenia camerei, schimbarea aşternuturilor, servirea
micului dejun etc.), reglementarea separată a componentei depozitului a fost considerată
necesară 3 .

Codul civil român consacră trei articole acestui contract, pe care îl asimilează celui
necesar: art. 1623-1625.

268. În privinţa probei contractului, art. 1623 C.civ. trimite la depozitul necesar. Aşadar,
cu orice mijloc de probă admis de lege, călătorul poate dovedi faptul aducerii bunurilor în
hotel şi dacă a rămas să fie cazat, se presupune încheierea şi a unui contract de depozit.
269. Răspunderea hotelierului este apreciată cu mai mare severitate, dat fiind faptul că
acest depozit este întotdeauna cu plată, remuneraţia fiind inclusă în preţul cazării sau –
mai ales pentru autoturismele parcate în garaj 4 – separat. Legea (art. 1624 C.civ.) prevede
angajarea răspunderii depozitarului atât pentru dispariţia sau deteriorarea lucrului cauzată
de un prepus al său, cât şi pentru cea cauzată de un străin.

Deşi legea noastră nu prevede expres 5 , se admite, pe baza principiilor generale, că

hotelierul nu răspunde dacă paguba a fost cauzată de chiar acel turist, de cei pentru care
este ţinut a răspunde sau de către proprii vizitatori.

În privinţa întinderii răspunderii, aceasta nu este reglementată în Codul civil român. De

lege ferenda, credem că se impune însă preluarea dispoziţiilor Convenţiei europene
menţionate, care prevede, pe de o parte, că răspunderea este nelimitată dacă obiectele au
fost depozitate chiar în mâna hotelierului (i-au fost încredinţate direct) ori acesta a refuzat
să le preia; pe de altă parte, există regula că oaspetele trebuie să semnaleze de îndată
pierderea sau deteriorarea, sub sancţiunea de a nu fi indemnizat. În funcţie de natura
bunurilor, diferitele legislaţii prevăd anumite limite ale indemnizării, ţinând cont de
reglementările din Convenţia Consiliului Europei. Aceasta prevede şi nulitatea absolută a
declaraţiei unilaterale sau chiar a clauzei contractuale prin care răspunderea hotelierului
este în avans exclusă sau limitată (art. 6 din Anexa Convenţiei). Aplicând dispoziţiile
dreptului comun al depozitului în privinţa restrângerii sau exonerării, în doctrina noastră
s-a subliniat că răspunderea prevăzută de Codul civil nu poate fi restrânsă printr-un ordin
ministerial 6 , iar în jurisprudenţă s-a reţinut că nu este suficientă inserarea clauzei de
excludere a răspunderii într-un pliant depus în camera clientului, fără a se stabili dacă
acesta a cunoscut-o şi acceptat-o 7 .

270. În fine, menţionăm că potrivit art. 1730 pct. 6 C.civ., hotelierul beneficiază de un
privilegiu special asupra bunurilor aduse de călător, pentru achitarea creanţelor ce
rezultă din serviciile prestate 8 .

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1760/1975, în Culegere de decizii pe anul 1975, p. 77.
2

De pildă, C.civ. german, în art. 701–704; C.civ. olandez, în art. 7:609; C.civ. francez, în
art. 1952–1953. Toate aceste ţări şi–au adaptat dispoziţiile anterioare pentru a fi
compatibile cu Convenţia europeană privind răspunderea hotelierilor privind obiectele
aduse de călători (STE 41/1962, în Conseil de l’Europe. Conventions et accords
européens, vol. II, Strasbourg, 1972, p. 75).
3

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 390.

4

Răspunderea hotelierului a fost reţinută de jurisprudenţa franceză şi dacă era vorba despre
o parcare destinată exclusiv clienţilor hotelului. În acest sens, a se vedea: Trib. Paris, 2
mai 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1476; Cass. fr. I, decizia civilă din 30 mai
2000, în Bulletin des arrêts de la Cour de Cassation, nr. 5 chambres civiles, Journal
Officiel de la Republique Française, p. 106.
5

Aşa cum face, de pildă, art. 609 pct. 2 C.civ. olandez sau art. 701 alin. (3) BGB.
6

Fr. Deak, nota 2, p. 393.

7

Trib. Paris, decizia civilă din 5 ianuarie 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, nr. 1 sub
art. 1953, p. 1475.
8

Codurile german şi olandez prevăd existenţa acestui privilegiu chiar în finalul

dispoziţiilor privind depozitul hotelier.

Capitolul V
Depozitul neregulat
Secţiunea 1
Noţiuni introductive. Delimitări
271. Noţiuni introductive. Nereglementat în mod expres de Codul civil, depozitul numit
neregulat (raportat la depozitul obişnuit) este admis totuşi de art. 1604 alin. (2) C.civ.,
care, referindu-se la depozitul de sume de bani pe care depozitarul le-a cheltuit, prevede
că restituirea trebuie să aibă loc în aceleaşi monezi (sumă identică în cantitate şi calitate).
Prin extensie, se admite că pot forma obiect al unui depozit – neregulat – orice bunuri
fungibile şi consumptibile. Putem de aceea formula următoarea definiţie: contractul de
depozit neregulat este acel depozit care, având ca obiect bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor 1 , dă dreptul depozitarului, cu acordul deponentului, de a
consuma prin folosinţă lucrurile depozitate, urmând să restituie la scadenţă o cantitate
similară de bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate.

Aşadar, pentru acest contract de depozit, caracteristic este că depozitarul devine

proprietarul lucrurilor depozitate, ceea ce are, desigur, consecinţe asupra transferării
riscurilor pieirii fortuite, dar şi asupra dreptului de a culege fructele.

272. Comparaţie cu împrumutul de consumaţie. Datorită acestei caracteristici de a fi

translativ de proprietate, iar restituirea bunurilor nu se cere a fi făcută în individualitatea
lor, uneori se poate confunda împrumutul cu depozitul. Există însă importante deosebiri.
Astfel, de regulă, depozitul se încheie în interesul deponentului, în timp ce împrumutul se
încheie în interesul împrumutatului; în privinţa restituirii, în cazul depozitului neregulat,
la simpla cerere bunurile depozitate trebuie restituite, pe când în cazul împrumutului,
restituirea bunurilor se face la scadenţă. Pentru delimitarea celor două contracte se poate,
de aceea, apela la criterii cum sunt: scopul (păstrarea bunurilor, respectiv prestarea unui
serviciu pentru cel împrumutat) şi precizarea sau nu în contract a unui termen (la
împrumut, de regulă, se precizează, pe când la depozit, nu).

Cea mai frecventă aplicare o găseşte însă contractul de depozit neregulat în privinţa
depunerii unor sume de bani la instituţii bancare. Ne vom referi, de aceea, pe scurt la
acest contract în cele ce urmează.

În general, bunuri corporale. Credem însă că şi cele necorporale, cum ar fi acţiunile

(valori mobiliare dematerializate) tranzacţionate la bursă şi care pot fi lăsate un timp în
depozit asupra custodelui. În acelaşi sens, a se vedea A. Bénabert, Precis Domat, Droit
civil: Les contrats speciaux, ed. a 2–a, Montchrestien, 1995, nr. 764. A se vedea şi: H.
Dumitru, S. David, Contractul de vânzare–cumpărare de valori mobiliare, încheiat în
cadrul Bursei de Valori Bucureşti, în R.D.C. nr. 5/1999, p. 53 şi urm.; Regulamentul
C.N.V.M. nr. 13/1996 privind funcţionarea unui registru independent autorizat. În sensul
că natura juridică a operaţiunii cu valori imateriale nu poate fi în nici un caz depozit
neregulat, ci mandat sau contract de antrepriză, a se vedea C. Lassalas, L’inscription en
compte des valeurs: la notion de propriete scripturale, L.G.D.J., Paris, 1997, nr. 448 şi
urm.

Secţiunea a 2-a
Depozitul de sume de bani
273. Natură juridică. Dată fiind amploarea pe care în practică a luat-o depunerea de sume
de bani la C.E.C. 1 sau la alte instituţii bancare 2 în scop de economisire, s-a pus întrebarea
ce natură juridică au aceste contracte încheiate între bancă, pe de o parte, şi deponenţii
persoane fizice sau juridice, pe de altă parte. Unii autori au considerat că reprezintă o
specie distinctă de contract 3 , alţii că reprezintă mai degrabă un contract de împrumut de
consumaţie (a cărui definiţie este tocmai punerea unor bunuri fungibile şi consumptibile
la dispoziţia unei alte persoane, pentru a se servi de ele) 4 , în timp ce majoritatea autorilor
consideră că operaţiunea menţionată reprezintă un contract de depozit neregulat, în care
unitatea bancară depozitară are dreptul de a folosi sumele depozitate, dar la prima
solicitare a clientului trebuie să le restituie 5 . Împărtăşind opinia majoritară, trebuie în
acelaşi timp să observăm că acest contract de depozit este dublat uneori de un contract de
mandat dat băncii pentru diverse operaţii. Aşadar, calificând contractul ca pe un depozit
neregulat, înseamnă că trebuie să-şi producă efectele ca şi orice depozit, dar cu
particularităţile ce rezultă din caracterul fungibil şi consumptibil al bunurilor depozitate 6 .

274. Reguli specifice depunerilor la C.E.C. 7 Datorită frecvenţei practice, prezintă

relevanţă câteva aspecte care sunt considerate ca fiind specifice depunerilor la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni.

Astfel, deponent poate fi doar o persoană fizică.

Proba contractului o reprezintă un înscris, denumit libret 8 , care poate fi la purtător

(obligaţiuni) sau nominal. Dacă este nominal, este posibil ca titularul contractului
(persoana pe numele căreia se deschide depozitul) să fie diferit de depunător. Ceea ce
este important de reţinut este că părţile contractului sunt titularul de libret şi unitatea
bancară (C.E.C.). Faţă de titular (sau mandatarul său) depozitarul este obligat să păstreze
sumele, să le restituie împreună cu fructele produse (dobânzi) etc. Raporturile dintre
deponent şi titular, care pot avea o natură juridică foarte diversă (cum ar fi: plata unei
datorii, donaţie sub forma darului manual, ofertă de plată urmată de consemnaţiune etc.),
nu interesează C.E.C. Eventualele neînţelegeri dintre deponent şi titular urmează a fi
soluţionate potrivit regulilor aplicabile fiecărei instituţii juridice incidente, fără implicarea
C.E.C.

Acestei unităţi nu i se poate cere în nici un caz să dea relaţii despre situaţia depozitului.
Potrivit reglementărilor din legea specială, informaţii despre depuneri, operaţiuni,
dobânzi aferente etc. pot fi furnizate numai titularului (sau împuternicitului său) ori
deponentului, referitor la operaţiunile pe care el le-a efectuat. În cauze penale, după
punerea în mişcare a acţiunii penale, banca este exonerată de obligaţia de
confidenţialitate faţă de organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească.

Cu ocazia constituirii depozitului sau ulterior poate fi desemnată şi o altă persoană, în

afară de titular, îndreptăţită de a efectua operaţiuni asupra acelui depozit, inclusiv de a
primi relaţii cu privire la operaţiunile pe care le-a efectuat. Desemnarea acestei persoane
– mandatar – se poate face într-o formă simplificată, prin completarea unei rubrici
corespunzătoare din libret, numite clauza de împuternicire. Potrivit regulilor mandatului,
împuternicitul are dreptul de a ridica sumele depuse, dar numai în timpul vieţii titularului
şi este ţinut de obligaţia de a da socoteală. În afară de această clauză de împuternicire,
întâlnită şi în cazul altor unităţi bancare, pentru depozitele constituite la C.E.C., legea
(art. 22 din Statutul C.E.C.) prevede posibilitatea completării şi a unei alte rubrici din
libret, numite clauza testamentară, prin indicarea persoanei (persoanelor) 9 care să ridice
sumele depuse, în cazul morţii titularului. Această clauză reprezintă, de fapt, un legat cu
titlu particular făcut printr-o formă testamentară simplificată 10 . Depozitarul (C.E.C.) este
legal liberat de obligaţia de restituire dacă – după ce se face dovada morţii titularului –
eliberează soldul existent la acea dată persoanei desemnate ca beneficiar al clauzei
testamentare. Nici în acest caz eventualele neînţelegeri dintre moştenitori nu interesează
C.E.C., ci ele vor fi rezolvate potrivit regulilor dreptului succesoral. Informaţii de la
C.E.C. pot fi obţinute de către succesorii defunctului titular, pe baza prezentării
certificatului de moştenitor. În literatura juridică se consideră că ceilalţi moştenitori
(legali sau testamentari) ai titularului pot obţine informaţii de la C.E.C. în baza art. 25 lit.
h) din Statut, cu privire la cuantumul depunerii care formează obiectul clauzei
testamentare 11 .

Dacă libretul a fost pierdut sau furat, titularul trebuie să anunţe imediat această
împrejurare depozitarului în vederea blocării oricărei operaţiuni. Altfel, se expune
riscului ca C.E.C. să elibereze sumele (mai ales dacă nu sunt într-un cuantum atât de
însemnat încât să fie nevoie de verificarea contului, conform art. 23 din Statut).

275. Efectele contractului. a) Obligaţia de păstrare este principala obligaţie care revine
băncii din acest contract de depozit neregulat, contract cu titlu oneros cel mai adesea,
datorită calităţii de profesionist a depozitarului. De aceea şi răspunderea trebuie să fie
apreciată cu mai mare rigoare, potrivit regulilor din materia depozitului remunerat. Fiind
vorba de bunuri de gen (sume de bani), depozitarul nu poate invoca forţa majoră pentru a
se exonera de răspunderea pentru păstrarea lor.

b) Obligaţia de confidenţialitate. Secretul bancar este reglementat în legislaţia specială.

Dispoziţiile în cauză sunt o aplicaţie specifică a regulii generale prevăzute de Codul civil
privind secretul depozitului. Totuşi, faţă de proliferarea fraudelor în această materie a
depunerilor de bani la instituţii bancare, multe ţări au adoptat reglementări mai severe,
care atenuează parţial rigiditatea păstrării secretului depunerilor şi operaţiunilor 12 . Şi în
România, prin legi speciale (de pildă, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie 13 , Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor 14 ) se prevede înlăturarea obligaţiei de păstrare a secretului
bancar şi în raport cu instanţa judecătorească sau Curtea de Conturi 15 .

c) Obligaţia de restituire. Ca la orice depozit, sumele depuse trebuie restituite la prima

cerere a clientului. Părţile pot conveni ca depozitul să fie pe o anumită durată. În
principiu, şi în acest caz banca trebuie să restituie echivalentul sumelor depuse de client
(funcţionează şi aici principiul nominalismului monetar), dar în funcţie de clauzele
contractului, titularul pierde dreptul la dobândă. Eliberarea sumelor trebuie să se facă
numai titularului sau mandatarului acestuia, altfel fiind angajată răspunderea băncii, a
cărei culpă este prezumată 16 . Potrivit legii (art. 4 din Legea nr. 66/1996, art. 25 din
Statutul C.E.C.), se pot elibera sume de bani în temeiul unui titlu executoriu numai în
cauzele penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv în baza unei hotărâri
judecătoreşti penale sau civile, decurgând dintr-un fapt penal. Această reglementare a fost
implicit modificată odată cu modificarea Codului de procedură civilă, care fără a distinge
după natura debitului constatat printr-un titlu executoriu, stabileşte, în art. 3732 alin. (3),
obligaţia instituţiilor bancare şi a oricăror alte persoane de a da informaţii la cererea
instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cu privire la bunurile deţinute de
debitorul urmărit, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

d) Perceperea fructelor. Pentru că depozitul este neregulat, banca are dreptul de a folosi
sumele remise. Cel mai adesea, ele sunt folosite pentru acordarea de credite. Dar potrivit
art. 1608 C.civ., „depozitarul trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat şi
culese de dânsul”.

Deşi cu anumite particularităţi, rezultate din tradiţie, Casa de Economii şi Consemnaţiuni

este tot bancă. A se vedea: Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societate
bancară pe acţiuni, în prezent abrogată prin O.U.G. 42/2005 (M. Of. nr. 463 din 1 iunie
2005), modificată prin Legea nr. 237/2006 (M. Of. nr. 521 din 16 iunie 2006); Statutul
C.E.C., aprobat prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 425/2008 (M. Of. nr. 164 din 4
martie 2008). Pentru amănunte şi bogate referinţe bibliografice, a se vedea Fr. Deak, op.
cit., p. 396 şi urm.
2

A se vedea: O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

(M.Of. 1027 din 27 decembrie 2006); Statutul B.N.R. – Legea nr. 312/2004 (M. Of. nr.
582 din 30 iunie 2004); Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
(M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005). Pentru o discuţie asupra reglementărilor
anterioare (O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit şi Legea nr.
109/1996 care se referă tot la cooperativele de credit (băncile populare), a se vedea I.
Turcu, Reglementarea activităţii bancare în România, în R.D.C. nr. 11/1998. Autorul le
califică ca pe un sistem bancar anormal, ce sfidează toate normele de prudenţă bănească
acceptate pe plan european şi internaţional.
3

N. Galaşiu, O. Reindl, Reglementarea juridică a depunerilor la C.E.C., în J.N. nr. 6/1965,

p. 84.
4

Hamel, P. Lagarde, Jauffret, Traité de droit commercial, 1966, T. II, nr. 1640.
5

După un autor, atragerea de bani calificând operaţiunea ca depozit, pentru a le spune apoi
deponenţilor că nu sunt decât simpli creditori, este o afirmaţie care poate constitui o
publicitate înşelătoare, la limita escrocheriei. A se vedea E. Alfandari, Les droits des
créanciers et des déposants d’un établissement de crédit en difficulté, Recueil Dalloz,
1996, Chron, p. 281.
6

Pentru o tratare exhaustivă, a se vedea I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
7

Menţionăm că noul Statut, aprobat în anul 2005, prin Ordin al ministrului finanţelor
publice, nu mai face nici o referire la detaliile contractului de depozit tradiţional cu
persoanele fizice. Se prevede însă că activitatea va fi reglementată printr–un Regulament
de funcţionare. Până la publicarea acestuia, păstrăm consideraţiile existente, care au
reieşit din fostul Statut al C.E.C.
8

În caz de pierdere a acestuia şi dacă persoana interesată nu este în măsură să indice

numărul libretului, numai printr–un înscris emanând de la C.E.C., la cererea persoanei
îndreptăţite, se poate face proba certă a situaţiei depozitului. În lipsa acestor informaţii,
instanţa poate administra orice probe dacă părţile consimt, dar va ţine seama de refuzul
nejustificat al pârâtului de a prezenta probe scrise certe. Pentru practica judiciară, a se
vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 330/1981, în Culegere de decizii pe anul 1981, p.
154.
9

În caz de pluralitate de persoane şi în lipsa unei indicaţii din partea titularului, fiecare va
avea dreptul la o parte egală. În acest sens, a se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi
devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 229.
10

Se numeşte simplificată, pentru că, de regulă, testamentul este valabil numai dacă este
încheiat într–una din formele riguros reglementate în Codul civil. Pentru amănunte, a se
vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, 2002, p. 201 şi urm.
11

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 412.

12
Pentru o tratare recentă, a se vedea V. Dabu, E.T. Boboc, Despre protecţia secretului
profesional şi a creditului bancar, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 47.
13

M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.

14

Modificată succesiv prin: Legea nr. 230/2005 (M. Of. nr. 618 din 15 iulie 2005), cu
referire la măsurile de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism; Legea nr.
36/2006 (M. Of. nr. 200 din 3 martie 2006); Legea nr. 405/2006 (M. Of. nr. 947 din 23
noiembrie 2006); Legea nr. 306/2007 (M. Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007); cel mai
recent prin O.U.G. nr. 53/2008 (M. Of. nr. 333 din 30 aprilie 2008).
15

Pentru procedura prin care tactico–penal organele de urmărire pot avea acces la date
privind depozitele, a se vedea L.C. Kövesi, Punerea sub supraveghere a conturilor bancare
şi a conturilor asimilate conturilor bancare, Dreptul nr. 8/2003, p. 152. Articolul 51 din
Legea privind activitatea bancară, republicată, prevede că pot fi furnizate informaţii
titularilor, moştenitorilor acestora, reprezentanţilor legali sau statutari; dacă banca
justifică un interes legitim, la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din
oficiu, conform legilor speciale; la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, dacă
acesta face dovada introducerii unei acţiuni în împărţeală a bunurilor comune sau la
solicitarea instanţei. În cauzele penale, procurorul, instanţa judecătorească sau organele
de cercetare penală, cu autorizarea procurorului, pot solicita băncilor informaţii de natura
secretului profesional, astfel cum prevede art. 52.
16

Cu atât mai delicată este sarcina probei lipsei de culpă din partea băncii în cazul eliberării
(virării) sumelor pe baza unui ordin dat pe cale electronică. Pentru dreptul comparat, a se
vedea: I. Pârvu, Legislaţia internaţională privind semnătura electronică, în R.D.C. nr.
6/2000, p. 105; Recomandarea CE din 17 noiembrie 1988 privind sistemele de plată şi
mai ales relaţiile dintre titulari şi emitenţii de cartele, în J.O.C.E. nr. L317/57 din 24
noiembrie 1988, art. 6–2 anexa.

Titlul XII
Contractul de societate civilă
Capitolul I
Noţiuni generale
276. Generalităţi. Termenul de „societate” este susceptibil de un înţeles larg şi de un sens
restrâns. În sens larg, orice înţelegere dintre două sau mai multe persoane pentru
atingerea unui scop comun poate fi numită societate. Ea include orice societate de
persoane de drept civil sau comercial, societate de capitaluri, asociaţii şi fundaţii etc. Ne
ocupăm aici însă de societatea civilă, în sensul restrâns al noţiunii de „societate”, care
poate fi de la început caracterizată ca fiind afectată de un pronunţat caracter intuitu
personae. Cunoscută încă din dreptul roman ca unul din cele patru contracte consensuale
(alături de vânzare, locaţiune şi mandat), societatea a fost precedată în istoria juridică a
Romei de antiquum consortium, starea de indiviziune în care se aflau sui heres după
moartea lui pater familias 1 şi a fost definită încă în Institutele lui Gaius (Cartea a 3-a,
paragraful 149) ca fiind contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se
obligă să pună ceva în comun pentru a realiza un câştig. Societatea civilă este
reglementată de Codul civil român în art. 1491-1531 2 .

277. Definiţie. Din corelarea dispoziţiilor art. 1491 C.civ. cu cele ale art. 1492 alin. (2) şi
art. 1513 C.civ., putem defini societatea ca fiind acel contract prin care două sau mai
multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun
aportul lor material şi/sau de muncă, spre a constitui un fond şi a desfăşura împreună o
activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele şi pierderile
urmând a fi împărţite între ele 3 .

278. Caracterele juridice. Societatea civilă este un contract civil numit, consensual,
sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, cu scop lucrativ şi
intuitu personae.

a) Societatea civilă este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă fiind

suficient acordul de voinţă al părţilor (asociaţi), întrucât legea nu prevede vreo formă
specială pe care ar trebui s-o îmbrace consimţământul lor. Din punct de vedere probator,
ca în cazul oricărei convenţii, se impune însă preconstituirea unui înscris, care va
menţiona aporturile sociale, durata societăţii, obiectul ei, modul de împărţire a
beneficiilor, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi în raporturile cu terţii cu care
societatea intră în diferite raporturi juridice 4 .

b) Întrucât fiecare dintre părţi se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să
desfăşoare activitatea la care s-a obligat, societatea civilă este caracterizată ca un contract
sinalagmatic. Totuşi, spre deosebire de celelalte contracte sinalagmatice, în care fiecare
parte urmăreşte atingerea unui alt scop, pentru care se obligă, la contractul de societate,
părţile urmăresc acelaşi scop şi în considerarea lui îşi asumă obligaţiile. Toţi asociaţii au
atât calitatea de creditori, cât şi pe cea de debitori.

c) Tot particular faţă de alte contracte din aceeaşi categorie, contractul de societate este
un contract cu titlu oneros, dar sui generis, în sensul că fiecare parte urmăreşte obţinerea
unui avantaj patrimonial, dar nu pe seama prestaţiei celeilalte (celorlalte) părţi, ci din
rezultatele activităţii lor comune. Contractul este, de asemenea, caracterizat ca fiind unul
comutativ, întrucât la încheierea lui fiecare parte ştie care îi sunt avantajele şi ce obligaţii
îi incumbă; ele nu depind de hazard, chiar dacă în urma activităţii comune desfăşurate pot
rezulta nu numai câştiguri, dar şi pierderi 5 .

d) Societatea civilă nu poate fi concepută fără elementul timp, o anumită durată. De

aceea, el este caracterizat ca fiind un contract cu executare succesivă. Într-adevăr,
efectele contractului nu încetează prin prestarea aportului social, pe toată durata
societăţii, asociaţii rămân obligaţi între ei. Dacă durata societăţii nu este determinată prin
convenţia părţilor şi nu rezultă nici din natura obiectului (de exemplu, până la finalizarea
unei locuinţe), în baza art. 1502 C.civ. se prezumă că societatea a fost contractată pentru
toată viaţa asociaţilor.

e) Scopul lucrativ reprezintă unul dintre caracterele juridice esenţiale ale contractului de
societate civilă 6 şi el constă în scopul patrimonial al exprimării consimţământului părţilor
la încheierea convenţiei. Acest scop patrimonial nu îmbracă neapărat forma ideii de profit
bănesc ca rezultat al activităţii comune; indirect însă, părţile urmăresc obţinerea unui
avantaj economic (de pildă, adăpostirea autoturismelor asociaţilor în garajele construite
prin aportul comun al lor). Astfel fiind, prin scopul lucrativ urmărit, societatea civilă se
deosebeşte esenţial de asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ 7 .

f) În fine, aşa cum am arătat deja, societatea civilă este un contract cu caracter intuitu
personae, în care încrederea reciprocă dintre asociaţi joacă un rol determinant. Acest
caracter determină anumite consecinţe, printre altele, aceea prevăzută de art. 1519 C.civ.,
potrivit căruia un asociat nu poate, fără învoirea celorlalţi, să-şi cedeze drepturile din
societate sau să-şi substituie o altă persoană.

279. Condiţii de validitate. Ca orice convenţie, contractul de societate civilă trebuie să

îndeplinească condiţiile generale de validitate: consimţământ, capacitate, obiect, cauză
(art. 948 C.civ.). În măsura în care nu există reguli speciale acestui contract, vor fi
aplicabile şi în cazul lui cerinţele generale privind caracterul licit al condiţiilor. Vom face
numai câteva referiri succinte la unele condiţii de validitate, care prezintă anumite
particularităţi în materie.

279.1. Consimţământul părţilor trebuie, desigur, să fie neviciat. Mai ales eroarea asupra
persoanei (a calităţilor personale şi profesionale ale asociaţilor) poate avea semnificaţie,
din cauza caracterului intuitu personae al contractului. Consimţământul trebuie dat cu
intenţia de a forma o societate (affectio societatis) 8 , element important care distinge
societatea de o simplă stare de indiviziune. Astfel, s-a stabilit că acea convenţie prin care
un administrator stipulează ca, drept plată a serviciilor aduse în exploatarea unei
proprietăţi agricole, să primească de la proprietar o parte oarecare din câştigul realizat, nu
constituie un contract de societate 9 .

279.2. Capacitatea cerută părţilor care doresc să încheie un contract de societate civilă
este capacitatea deplină de exerciţiu, necesară actelor de dispoziţie. Deşi această cerinţă
nu este expres prevăzută de lege, din modul în care sunt reglementate anumite efecte ale
contractului se deduce că un incapabil sau o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu
nu pot deveni asociaţi, aceasta ca o măsură de protecţie a lor. Astfel, art. 1511 şi art. 1513
C.civ. vorbesc despre riscul unor eventuale pierderi ce ar putea rezulta, iar art. 1523 pct. 4
C.civ. prevede punerea sub interdicţie ca una din cauzele de încetare ale contractului;
rezultă că a fortiori, societatea nu poate lua fiinţă în prezenţa unui asociat incapabil. De
aceea, asemenea persoane trebuie să încheie contractul numai prin reprezentantul lor
legal şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Codul civil nu prevede vreo incapacitate
specială în materia contractului de societate. De aceea, chiar în cazul în care aportul
social constă în dreptul de proprietate asupra unor bunuri, soţii pot deveni împreună
asociaţi, singuri sau alături de alte persoane, într-o societate civilă 10 . Nu operează
interdicţia din art. 1307 C.civ. privind vânzarea între soţi, întrucât se formează un
patrimoniu societar iar transferul bunului nu are loc în patrimoniul celuilalt soţ 11 .

279.3. Obiectul contractului de societate îl reprezintă, potrivit regulilor generale, conduita

părţilor, acţiunea sau inacţiunea de care sunt ţinute părţile. Vom trata, sub această
condiţie, aportul social. Fiecare asociat este obligat să aducă în societate o contribuţie
pentru alcătuirea fondului comun. Obiect derivat al contractului îl pot reprezenta fie
anumite sume de bani, fie alte bunuri (corporale sau incorporale, mobile sau imobile), fie
o prestaţie în muncă, astfel cum rezultă din art. 1492 alin. (2) C.civ. Obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil, posibil şi licit şi să se afle în circuitul civil general.
Astfel fiind, bunurile proprietate publică nu pot fi aduse în proprietate ca aport într-o
societate, întrucât sunt, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 213/1998, inalienabile 12 .

279.3.1. Dacă s-a convenit ca aportul să constea într-o sumă de bani, asociatul care nu şi-
a executat obligaţia este ţinut de plata dobânzilor care curg de drept şi fără punere în
întârziere. De asemenea, el poate fi obligat şi la plata altor daune-interese [art. 1504 alin.
(1) C.civ.].

279.3.2. Dacă aportul constă în bunuri individual determinate şi neconsumptibile,

asociatul poate aduce proprietatea asupra lor sau numai folosinţa 13 , astfel cum prevede
art. 1499 C.civ. De asemenea, art. 1509 C.civ. vorbeşte despre bunurile aduse numai în
folosinţă, iar art. 1525 din capitolul privind încetarea societăţii se referă la ambele
ipoteze. În contract, părţile trebuie să menţioneze expres dacă s-a promis proprietatea sau
numai folosinţa bunurilor, pentru că efectele sunt, evident, diferite; în cazul în care nu
rezultă intenţia lor, aceasta va trebui stabilită de instanţă prin orice mijloace de probă 14 .

Atât în cazul constituirii aportului din bani, cât şi din alte bunuri consumptibile, acestea
devin proprietatea comună pe cote-părţi a asociaţilor. Şi dacă s-a convenit transmiterea
proprietăţii asupra unor bunuri individual determinate, mobile sau imobile (cu respectarea
cerinţelor publicităţii imobiliare), acestea vor avea acelaşi regim juridic (proprietate
comună). Asociatul care a adus proprietatea unui bun răspunde ca un vânzător pentru
evicţiune şi pentru vicii [art. 1503 alin. (2) C.civ.], iar cel care a adus numai folosinţa, ca
un locator 15 .

279.3.3. Tot ca aport social, legea prevede prestaţia în muncă a asociaţilor. Este vorba de
servicii de natură să aducă foloase societăţii în considerarea profesiei
asociatului/asociaţilor în cauză, fie a unor aptitudini ale acestora. Acest obiect trebuie să
fie posibil şi personal (nemo alienum factum promitere potest). Articolul 1505 C.civ.
prevede că asociaţii care s-au obligat a pune în comun munca lor trebuie să dea socoteală
de toate câştigurile ce au rezultat din exercitarea acelei prestaţii care formează obiectul
societăţii. În literatura juridică s-a observat, întemeiat, că aplicarea în litera lui a textului
se poate face numai în cazul în care obiectul societăţii constă în desfăşurarea unor
activităţi generale, rezultat al exercitării profesiei asociaţilor (de exemplu, zugrăveli), iar
nu şi în cazul unui contract al cărui obiect este precis delimitat material (cazul arhitectului
asociat pentru edificarea unei case, care nu este ţinut să raporteze câştigurile ce rezultă
din participarea la alte proiecte) 16 .

279.4. Cauza contractului de societate civilă este şi ea un element important. Toate părţile
urmăresc în contractul de societate atingerea aceluiaşi scop: obţinerea unor foloase din
activitatea comună 17 . Potrivit regulilor generale (art. 966-968 C.civ.), cauza sau scopul
încheierii convenţiei trebuie să fie licită şi morală. Dacă scopul lucrativ urmărit este ilicit
(de pildă, înlesnirea contrabandei, exploatarea jocurilor de noroc fără autorizaţie legală,
exploatarea unei case de toleranţă etc.) 18 , contractul este lovit de nulitate absolută. Astfel
fiind, retroactiv, societatea se consideră că nu a existat, dar se admite că, dacă societatea
începuse să funcţioneze anterior datei la care hotărârea judecătorească de invalidare a
rămas irevocabilă, a existat o comunitate de fapt, care poate da loc la restituiri 19 între
persoanele implicate, pe temeiuri extracontractuale, potrivit art. 1511 alin. (1) C.civ.,
proporţional cu aportul fiecăruia. În raporturile cu terţii de bună-credinţă, nulitatea nu-şi
produce efecte, ei fiind consideraţi că au contractat cu o societate civilă valabilă 20 .

280. Domeniu de aplicare 21 . Prototip originar al oricăror forme de pacte societare,

inclusiv comerciale, de mai târziu, societatea civilă rămâne şi astăzi dreptul comun al
organizării unor activităţi comune, cu scop patrimonial, dar fără a se da naştere unui
subiect distinct de drept, întrucât societatea civilă nu are, în principiu, personalitate
juridică. Întrucât, practic, în orice domenii ale activităţii sociale 22 se pot încheia asemenea
contracte, nu este posibil să prezentăm exhaustiv această chestiune. Vom enumera doar
câteva dintre acestea, îndeosebi noi forme de societate regle-mentate în acte normative
speciale din ultimii ani. Menţionăm că, în măsura în care aceste legi speciale nu conţin
norme derogatorii (ţinând cont, desigur, şi de principiul ierarhiei actelor normative),
asocierilor în cauză li se vor aplica regulile prevăzute în Codul civil în materia societăţii
civile.

280.1. Astfel, pentru realizarea unor construcţii cu mai multe apartamente se pot asocia
persoane fizice sau persoane juridice (cu respectarea principiului specialităţii capacităţii
de folosinţă), punând în comun fiecare un anumit aport (bani, teren, munca de
antreprenor de construcţii etc.), la realizarea obiectivului societatea urmând să înceteze 23 .
Mai recent, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei 24 consacră,
în categoria societăţilor cooperatiste de gradul 1, societăţile cooperative de locuinţe,
definite ca asociaţii de persoane fizice care se constituie în scopul de a construi, cumpăra,
conserva, renova şi administra locuinţe pentru membrii lor cooperatori [art. 4 lit. e)].
280.2. Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură prevede şi ea posibilitatea ca, pe lângă constituirea unor societăţi comerciale,
proprietarii bunurilor agricole (în special terenuri) să încheie fie o societate agricolă
specială, cu personalitate juridică (art. 4 şi urm.), supusă anumitor formalităţi prevăzute
de legea amintită, fie să încheie o asociere simplă, fără personalitate juridică, având ca
scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor etc. [art. 2 alin. (1) şi (3)].
Această înţelegere, care este lipsită de orice formalism, are natura juridică a unui contract
de societate civilă şi în lipsa unor clauze contractuale exprese ale asociaţilor, va fi supusă
regulilor din Codul civil 25 .

280.3. Tot ca societate civilă pot funcţiona asocieri între mai mulţi meseriaşi, ca
instalatori, tâmplari, zugravi, tapiţeri etc., pentru a obţine beneficii din desfăşurarea în
comun a meseriei. În mod asemănător, pot funcţiona societăţi de profesori-meditatori
pentru elevi etc. Desigur că, optând pentru o asemenea formă de organizare, neformală,
aceste societăţi nu trebuie să îndeplinească cerinţele impuse de legile comerciale, dar sunt
supuse plăţii impozitului pe venitul obţinut din acea activitate.

280.4. Odată cu liberalizarea unor profesii, numeroase acte normative specifice

domeniilor în cauză au prevăzut, ca formă de exercitare în comun a profesiilor, societatea
civilă.

280.4.1. Astfel, de pildă, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat 26 prevede, în art. 5, că mai mulţi avocaţi definitivi se pot constitui într-o societate
civilă profesională de avocaţi, iar raporturile contractuale ulterioare se stabilesc între
client şi societate [art. 5 alin. (6)]. Tot societate civilă este şi o altă formă de asociere
permisă de această lege, şi anume cabinetele asociate de avocaţi [art. 5 alin. (3)] 27 , ca şi
„grupările de cabinete” (art. 19 din Statutul profesiei de avocat). Legea specială prevede
pentru funcţionarea valabilă a acestor forme asociative încheierea în formă scrisă şi
înregistrarea la baroul judeţean.

După modificarea prin Legea nr. 255/2004, formele de exercitare a profesiei de avocat
sunt: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale şi societăţi
civile profesionale cu răspundere limitată.

Pentru toate formele asociative enumerate, legea prevede posibilitatea de a avea

proprietate comună, iar convenţiile de colaborare cu experţi sau alţi specialişti se pot
încheia numai cu acordul tuturor asociaţilor.

În cazul societăţii profesionale cu răspundere limitată (formă nou introdusă), legea

prevede că aceasta are personalitate juridică şi patrimoniu propriu, reprezentat de părţi
sociale transmisibile şi negociabile, al cărui echivalent minim este de 10.000 euro.
Aporturile asociaţilor pot consta în industrie, bani sau în natură, reprezentat de activitatea
profesională, inclusiv aportul de clientelă.
Convenţia de grupare sau asociere a cabinetelor, actele de constituire a societăţilor civile
profesionale de avocaţi şi a societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată se
încheie în scris şi sunt supuse înregistrării la consiliul baroului 28 .

280.4.2. Pentru a rămâne în domeniul profesiilor juridice liberale, menţionăm şi Legea nr.
36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările ulterioare, precum şi
Statutul Uniunii Notarilor Publici din România 29 , care permit asocierea mai multor notari
în scopul desfăşurării în comun a activităţii. Se au în vedere mai ales facilităţi în
exploatarea birourilor, iar nu actele notariale propriu-zise, care, fiind de autoritate
publică, implică răspunderea personală a fiecărui notar în raporturile cu clientul.

280.4.3. Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea

cabinetelor medicale, cu modificările ulterioare, precum şi Normele emise de Ministerul
Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România nr. 786/1998 prevăd şi pentru profesia de
medic posibilitatea constituirii unor societăţi civile medicale 30 . Acestea iau naştere tot în
urma încheierii unui contract de societate civilă, în care asociaţii trebuie să prevadă
expres modul de constituire a patrimoniului social, împărţirea foloaselor şi pierderilor,
posibilitatea primirii unor noi membri, organele de conducere a societăţii etc. În această
materie credem că prezintă relevanţă încheierea în formă scrisă a contractului, pentru
opozabilitatea faţă de terţi, în special în raporturile cu Casa naţională a Asigurărilor 31 . În
privinţa farmaciştilor, credem că în lipsa unei interdicţii legale exprese, şi aceştia pot
constitui societăţi civile profesionale 32 .

280.4.4. După aceleaşi principii a fost organizată şi desfăşurarea activităţii de executor

judecătoresc, prin Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare 33 , în baza căreia a fost
adoptat şi Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti 34 .

280.4.5. Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect,

republicată 35 , prevede pentru arhitecţii cu drept de semnătură, posibilitatea asocierii lor
în birouri sau a creării unor societăţi civile profesionale. Contractul de societate se
declară la Ordinul Arhitecţilor din România, raporturile contractuale se nasc între client şi
societate, indiferent care dintre arhitecţii asociaţi sau salariaţi îndeplineşte serviciul
profesional (art. 15). Prin contractul de societate se va determina cota-parte din
patrimoniul comun care aparţine fiecărui asociat.

280.4.6. Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative 36 , care a abrogat Legea nr.
249/2004 privind pensiile ocupaţionale 37 , prevede că, pentru suplimentarea veniturilor la
vârsta încheierii activităţii prin cumularea pensiei publice cu pensia facultativă, se poate
constitui un fond de pensii facultativ, prin contract de societate civilă încheiat între cel
puţin 100 de participanţi, în conformitate cu prevederile Codului civil referitoare la
societatea civilă. Potrivit art. 74, participantul la un fond de pensii facultative este
angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate
independentă, potrivit legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau
care este numită în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului, membrul unei societăţi cooperative potrivit Legii nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă persoană care realizează venituri
din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii facultative şi care
contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi
are un drept viitor la o pensie facultativă.

281. Delimitări. Cum s-a amintit deja, contractul de societate civilă nu trebuie confundat
cu alte instituţii, cu care poate avea elemente comune, cum ar fi pluralitatea de
participanţi.

281.1. Astfel, contractul de societate civilă se deosebeşte esenţial de coproprietate sau

indiviziune 38 :

a) în primul rând, tocmai prin acel element specific, de natură intenţională, care este
affectio societatis, voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de
câştiguri. De pildă, A şi B cumpără împreună un imobil fără să aibă intenţia de a forma o
societate, ci pentru că valoarea locativă a întregului imobil este mai mare decât dacă ar fi
cumpărat fiecare jumătate şi l-ar fi închiriat separat.

b) apoi, se poate spune că legătura dintre coproprietari sau coindivizari este mai degrabă
de natură reală, pe când cea dintre asociaţi, mai degrabă de natură personală. Dacă
presupunem că un coproprietar vinde partea sa indiviză, cumpărătorul se substituie în
indiviziune şi ia locul vânzătorului; dacă însă un asociat care a adus un bun ca aport, îl
vinde, cumpărătorul nu devine asociat prin simplul fapt al vânzării-cumpărării.

c) indiviziunea succesorală constituie o stare vremelnică, privită defavorabil de legiuitor,

astfel cum prevede in terminis art. 728 C.civ. În schimb, în materie de societate civilă,
art. 1502 C.civ. prevede că: „Dacă nu s-a stipulat nimic în privinţa duratei societăţii,
atunci ea se prezumă contractată pentru toată viaţa asociaţilor”. Rezultă, aşadar, că
indiviziunea societară este concepută ca având un caracter stabil, organizat şi durabil 39 .

d) din cauza faptului că societatea este încheiată în considerarea persoanelor, ea

încetează, de regulă, la moartea unuia dintre asociaţi, ceea ce nu este cazul la
coproprietate.

281.2. Faţă de societatea comercială, există, de asemenea, o serie de deosebiri

importante:

a) în primul rând, societatea comercială este reglementată în dreptul nostru, în prezent,

printr-o lege specială – Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările
ulterioare 40 ;

b) societatea civilă nu are în mod tradiţional personalitate juridică. Aceasta înseamnă că

ea nu este ex lege subiect distinct de drept. Se admite însă că ea poate dobândi
personalitate juridică 41 . În schimb, societatea comercială dobândeşte personalitate
juridică de la îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legea specială, cu excepţia
asociaţiilor în participaţiune 42 , ce au rămas supuse art. 251-256 C.com.
c) deosebirea esenţială între cele două tipuri de societăţi este dată însă de obiectul lor:
societatea comercială are ca obiect operaţiuni pe care legea le consideră fapte de comerţ,
în sensul art. 3 C.com., pe când societatea civilă nu încheie acte subiective de comerţ 43 ;

d) menţionăm însă că, potrivit regulilor generale, pentru probleme nereglementate special
de legea societăţilor comerciale, dreptul comun aplicabil rămâne Codul civil (art. 1
C.com.) 44 .

281.3. Faţă de asociaţii si fundaţii. Asociaţiile şi fundaţiile reprezintă o categorie

distinctă de persoane juridice 45 , reglementate în prezent de O.G. nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii 46 .

Potrivit acestui act normativ, asociaţia este un subiect de drept constituit din trei sau mai
multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire
contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor
activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor, personal
nepatrimonial (art. 4) şi dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi
are sediul, pe baza actului constitutiv şi a statutului, încheiate în formă autentică sau
atestată de avocat [art. 5 alin. (1) şi art. 6]. Actul normativ prevede că asocierea se poate
realiza şi fără dobândirea personalităţii juridice [alin. (2) al art. 5].

Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza
unui act juridic între vii sau pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în
mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor
colectivităţi [art. 15 alin. (1)]. Modul de dobândire a personalităţii juridice este
asemănător celui prevăzut pentru asociaţii (art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 26/2000).

Din punct de vedere istoric, Legea celor XII Table acorda o mare libertate şi cea mai
extinsă toleranţă faţă de asociaţii în general; ulterior, o lex Iulia de collegiis (49-44 î.Hr.)
interzice şi aboleşte toate asociaţiile, cu excepţia vechilor corporaţii de arte şi meserii.

Datorită scopurilor în general nepatrimoniale, modul de constituire a asociaţiilor şi

fundaţiilor este supus, în prezent, unui control din partea judecătorului 47 .

Legea permite acestor persoane juridice ca pentru atragerea de fonduri necesare

scopurilor ideale propuse să desfăşoare activităţi economice directe şi să înfiinţeze
societăţi comerciale 48 .

C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept,
Bucureşti, 1973, p. 293; M. Kaser, Rőmisches Privatrecht, 13. Aufl, C.H. Beck,
München, 1983, p. 231; C. Arnò, Corso di diritto romano. Il contratto di società, G.
Giappichelli–Ed, Torino, 1938, p. 3; C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu,
Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţionala S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 994.
2

Codul civil distinge între societăţile universale şi cele particulare. Până în prezent,
societăţile universale nu şi–au găsit aplicare în practică, motiv pentru care nu ne vom
referi decât la societatea particulară. După modelul roman, societatea particulară poate fi
şi ea de două feluri: societas unius rei – art. 1499 C.civ. (de exemplu, A şi B, proprietar
fiecare al unui cal, se asociază şi îi folosesc la o căruţă pentru a face transporturi) sau
societas alicuius negotiationis – art. 1500 C.civ., constituită în vederea unui complex de
afaceri, având ca obiect o serie de operaţiuni comune. A se vedea C. Arnò, op. cit., p. 93.
3

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 417; E. Safta–Romano, Unele aspecte mai importante
ale contractului de societate civilă, Dreptul nr. 2/1992, p. 26.
4

Folosirea înscrisului ad probationem este atestată încă din timpul romanilor, de pildă,
prin Tripticele cerate din Transilvania. Acesta este un act din 28 martie 167, care constată
o societate formată între doi bancheri pe o durată cuprinsă între 23 decembrie 166–12
aprilie 167. În final, după menţionarea clauzelor, se face observaţia că aceste diverse
clauze au fost promise printr–un contract verbal, anterior. În acest sens, a se vedea P.F.
Girard, Textes de droit romain, ed. a 6–a, Libr. Rousseau, Paris, 1937, p. 862. A se vedea
şi C.St. Tomulescu, Observaţii cu privire la traducerea tablelor cerate… , în J.N. 1957, p.
547.
5

Observaţie valabilă chiar şi pentru contractul de societate comercială. În acest sens, a se

vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 83.
6

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1594.

7

Reglementate până de curând prin Legea nr. 21/1924, abrogată la 31 aprilie 2000, data
intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (M. Of. nr. 39 din
31 ianuarie 2000). Ordonanţa a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 246/2005 (M.
Of. nr. 656 din 25 iulie 2005).
8
P. Ourliac, J. de Malafosse, Droit roman et ancien droit des obligations, Paris, 1957, p.
284. Pentru o analiză detaliată a acestui element, a se vedea C. Sassu, S. Golub, Affectio
societatis, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 74–83.
9

Trib. Ilfov, secţia comercială, decizia din 24 septembrie 1886, în C. Hamangiu, N.

Georgean, vol. III, nr. 8 sub art. 1491 C.civ.
10

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 418, 419 şi bibliografia citată de acest
autor. În doctrina şi jurisprudenţa germană a existat o vie controversă asupra
recunoaşterii sau nu a existenţei unei societăţi civile între soţi. Problema s–a pus mai ales
la încetarea căsătoriei, când unul dintre soţi a cerut să se aplice regulile societăţii civile
privind împărţirea câştigurilor. Tendinţa dominantă este de a nega existenţa unei
veritabile societăţi civile, mai ales dacă este vorba de disputarea aporturilor în bani sau
bunuri, raporturile patrimoniale dintre foştii soţi putând fi soluţionate echitabil în funcţie
de regimul matrimonial aplicabil. În schimb, cu privire la aportul în muncă, prestat într–o
măsură considerabil mai mare de unul dintre soţi, s–a constatat că este mai potrivită
soluţia existenţei unei societăţi civile, care să permită acelui soţ să obţină o parte din
câştig, proporţional muncii depuse. Pentru amănunute, a se vedea P. Ulmer, în
Münchener Kommentar zum BGB, vol. 5, C.H. Beck, 1997, p. 26 şi urm.
11

Articolul 1498 C.civ. prevede însă că o societate universală nu poate lua fiinţă decât între
persoane capabile de a da sau de a primi una de la alta.
12

Pentru detalii asupra acestui aspect, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 433. Pentru câteva
elemente de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 137 şi urm.
13

Pentru o tratare exhaustivă, a se vedea C. Regnaut–Moutier, La notion d’apport en

jouissance, th., Caen, L.G.D.J., Paris, 1995.
14

În materia contractului de societate comercială, Legea nr. 31/1990 instituie prezumţia că

bunurile constituite ca aport au fost aduse în proprietate. Codul civil nu instituie o
asemenea prezumţie pentru societăţile particulare. Unele texte [de pildă, art. 1496 alin.
(2) C.civ. privind aportul imobilelor într–o societate universală a câştigurilor sau art. 6
din Legea nr. 36/1991 privind asocierea în agricultură (M. Of. nr. 97 din 6 mai 1991)]
stabilesc că imobilele la care se referă pot fi aduse numai în folosinţă.
15

Analogia cu locaţiunea nu este prevăzută expres în Codul nostru civil [cum este, de pildă,
cazul art. 1662 alin. (2) C.civ. olandez], dar ea se impune.
16

Fr. Deak, op. cit., p. 434.

17

Desigur că, aşa cum observa cu fineţe un prestigios autor, poziţiile viitorilor asociaţi
diferă, fiind în mod firesc antitetice: fiecare are interesul concurent de a–şi valorifica la
maximum propriul aport şi de a–şi aloca o cotă cât mai ridicată din totalul scontat al
beneficiilor. A se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina, Bucureşti,
1991, p. 82.
18

A se vedea deciziile citate de C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,

p. 998, nr. 1603. Şi în jurisprudenţa germană s–au declarat nule pe acest motiv aşa–
numitele societăţi civile încheiate între partenerii necăsătoriţi. În acest sens, a se vedea P.
Ulmer, op. cit., p. 30, 31.
19

Implicând atât aporturile, cât şi repartizarea eventualelor beneficii sau pierderi

înregistrate. În acest sens, a se vedea O. Căpăţînă, op. cit., p. 94.
20

Fr. Deak, op. cit., p. 420.

21

În dreptul roman, societăţile particulare pentru exercitarea unei profesiuni erau

cunoscute: societatea lucrătorilor liberi (care lucrau pe diferite plantaţii, de pildă, de
măsline, şi se deplasau dintr–o regiune în alta); politio (expert agronom care încheia un
contract de societate cu proprietarul pământului, aportul lui constând în cunoştinţele
tehnice; contractul era o societate, căci exista affectio societatis); societatea negustorilor
de sclavi (venaliciarii); societatea bancherilor (argentarii); societatea concesionarilor de
lucrări publice şi a celor ce strângeau impozitele (societas publicanorum sive
vectigalium). Acestea din urmă se bucurau de un statut special, având personalitate
juridică, o organizare aparte, un număr mare de asociaţi, iar de regulă, moartea unui
asociat nu ducea la încetarea societăţii. A se vedea C. Arnò, op. cit., p. 94–113.
22

A se vedea: Clasificarea Ocupaţiilor din România, în Ordinul ministrului muncii şi

protecţiei sociale nr. 138/1949/1995, completat prin Ordinul nr. 9 din 12 ianuarie 2005 al
ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi nr. Ordinul 14 din 14 ianuarie 2005
al Institutului Naţional de Statistică (M. Of. nr. 83 din 25 ianuarie 2005); T. Garzoni, la
Piazza universale di tutte le professioni del mondo, 1587. Autorul a găsit 155 de profesii,
inclusiv bandiţi, contrabandişti, sofişti, formatori de epitafe, recitatori, bufoni etc. (G.
Alpa, Istituzioni di Diritto Privato, Ed. UTET, Torino, 1999, p. 577). În Italia, există
limite, prin diferite legi speciale, ale constituirii anumitor societăţi profesionale (geolog,
executarea de lucrări de consultanţă privind activitatea socială, elaborarea de date
administrative, industriale şi contabile, laboratoarele de analiză, ţinerea registrelor
contabile etc.). Idem, p. 588, 589. A se vedea şi O.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile
publice, care permite crearea unei „asociaţii contractante” între două sau mai multe
autorităţi contractante, în scopul atribuirii, în comun, a unui contract de achiziţie publică.
23

Pentru un asemenea caz, a se vedea C. Toader, Efectele juridice ale contractelor de

asociere încheiate în temeiul H.G. nr. 441/1991 privind unele măsuri pentru finalizarea
construcţiilor începute şi neterminate până la 1 iulie 1991, Dreptul nr. 5/1995, p. 14.
24

M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.

25

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 430; M. Toma, A. Ţiclea, Formele de asociere în
agricultură reglementate de Legea nr. 36/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 22.
26

Republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările ulterioare.

27

A se vedea şi D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina, Bucureşti, 1996, p. 79.
28

A se vedea şi Statutul profesiei de avocat (M. Of. nr. 45 din 13 ianuarie 2005).
29

M. Of. nr. 59 din 11 februarie 1999.

30

A se vedea: C. Roşu, Interpretarea art. 14 din O.G. nr. 124/29 august 1998 privind
organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, în R.D.C. nr. 12/1998, p. 81; Legea nr.
306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România.
31

Pentru o tratare recentă în dreptul german, a se vedea R. Weimar, Ärztliche Praxisnetze–

Anwaltliche Gestaltung des Gesellschaftsvertrages, în Monatshefte für deutsches Recht
(MDR) nr. 15/2000, p. 866.
32

A se vedea Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiei de farmacist, precum şi

organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România (M. Of. nr. 578 din 30
iunie 2004). De asemenea, Legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent
medical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului
Asistenţilor Medicali şi a Moaşelor din România (M. Of. nr. 578 din 30 iunie 2004). În
acelaşi sens, Legea nr. 213/2004 (M. Of. nr. 492 din 1 iunie 2004) reglementează
exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, care prevede posibilitatea
desfăşurării activităţii în echipă, răspunderea aparţinând psihologului coordonator al
echipei şi psihologului care desfăşoară direct actul psihologic (în acest sens, a se vedea
art. 8 din H.G. nr. 788/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii).
33

A se vedea O.U.G. nr. 64/2001 (M. Of. nr. 233 din 9 mai 2001).
34

M. Of. nr. 311 din 12 iunie 2001.

35

M. Of. nr. 771 din 23 august 2004.

36

M. Of. nr. 470 din 31 mai 2006.

37

Legea nr. 249/2004 privind pensiile ocupaţionale prevedea posibilitatea ca prin

încheierea unui contract de societate civilă, salariaţii să constituie un fond de pensii
ocupaţionale, cu rolul de a obţine o pensie ocupaţională viageră la data împlinirii vârstei
de pensionare, dacă au fost plătite cel puţin 60 de contribuţii lunare şi activul personal
atinge cel puţin un minimum stabilit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Iniţiativa poate aparţine angajatorului sau sindicatului, iar angajatorul este cel care reţine
şi virează contribuţiile angajaţilor săi care au calitatea de participant la o schemă
facultativă de pensii ocupaţionale. Contractul trebuie să cuprindă elemente cum sunt:
cuantumul şi periodicitatea contribuţiilor, modul de împărţire a acestora între angajator şi
angajat, regulile de investire a activelor, precum şi metodele de efectuare a plăţii pensiilor
ocupaţionale, a frecvenţei, duratei şi actualizării acestor plăţi. Fiecare participant este
proprietarul activului personal din contul său, activ care nu poate fi gajat sau cesionat
(art. 22); dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează drepturile,
cu excepţia cazului când a solicitat un transfer de disponibilităţi către un alt fond de
pensii ocupaţionale; dacă un participant decedează înainte de pensionare, activele
personale evaluate la acea dată „se distribuie beneficiarilor, conform actului de
succesiune şi normelor Comisiei”. Legea prevedea, în art. 113, că dispoziţiile sale se
completează, printre altele, cu legislaţia privind societatea particulară fără personalitate
juridică, aşadar, cu prevederile Codului civil privind contractul de societate civilă.
38

Izvor al indiviziunii îl reprezintă cel mai frecvent moştenirea, dar şi contractul de

vânzare–cumpărare, coposesia exercitată de mai multe persoane, ce poate conduce la
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. A se vedea, de pildă, C. Toader, R. Popescu, L.
Stănciulescu, V. Stoica, Fr. Deak (coord.), Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi
împărţeala moştenirii, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 169. Pentru amănunte privind
această distincţie, a se vedea F. Deboissy, G. Wicker, La distinction de l’indivision et de
la société et ses enjeux fiscaux, în R.T.D. civ. nr. 2/2000, p. 225–265.
39

A se vedea şi D.A. Popescu, op. cit., p. 90.

40

Anterior, a fost reglementată în Codul comercial. Menţionăm că în unele sisteme de drept

contemporane, cum ar fi cel belgian, faţă de amploarea pe care au luat–o diferitele forme
de asociere cu scop patrimonial, s–au creat coduri ale societăţilor, ce includ şi
reglementări privind societăţile civile, dar şi cele comerciale.
41
De lege ferenda, se preconizează ca şi societatea civilă, alături de societatea comercială şi
agricolă, să aibă personalitate juridică (Proiectul noului Cod civil).
42

A se vedea N. Ţăndăreanu, Contractul de asociere în participaţiune, în Dreptul nr.

5/1995, p. 12.
43

A se vedea şi C.A. Bucureşti, secţia I, decizia nr. 30/1941, în Practica judiciară în materie
comercială, vol. II, Ed. Lumina, 1991, p. 123. Cu titlu de excepţie, şi alte legi speciale
prevăd posibilitatea înfiinţării unor societăţi civile cu personalitate juridică. A se vedea,
de pildă, art. 2 pct. 19 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, care defineşte societatea mutuală de asigurări.
44

Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 431; St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, nr. 237–240.
45

A se vedea T.R. Popescu, Fundaţiunea în dreptul comparat cu specială privire la dreptul

românesc, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, Iaşi, 1937; E.D. Neacşu, Câteva consideraţii
privind fundaţiile în dreptul românesc, Dreptul nr. 4/1994, p. 14; Fr. Deak, L. Mihai,
Legalitatea înfiinţării fundaţiilor de către mai mulţi fondatori, prin acte între vii, Dreptul
nr. 3/1995, p. 3; Gh. Beleiu, op. cit., p. 431; G. Boroi, op. cit., p. 388.
46

M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 246/2005 (M.
Of. nr. 656 din 25 iulie 2005). Pentru comentarii după modificare, a se vedea R. Dimitriu,
Privire de ansamblu asupra Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, Dreptul nr. 12/2005, p. 36–50.
47

Sub imperiul fostei reglementări (Legea nr. 21/1924) controlul era chiar mai strict.
48

Pentru amănunte, a se vedea R. Dimitriu, Discuţii în legătură cu Ordonanţa Guvernului

nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Dreptul nr. 5/2000, p. 19.
Capitolul II
Funcţionarea societăţii civile
Potrivit structurii din Codul civil, vom
analiza sub acest titlu: raporturile dintre
asociaţi şi societate; administrarea
societăţii; raporturile asociaţilor cu terţii.
Secţiunea 1
Raporturile dintre asociaţi şi societate
282. Din întreaga reglementare (art. 1503-1514 C.civ.) rezultă că asociaţii trebuie să
acţioneze cu bună-credinţă şi grijă pentru treburile societăţii. Pentru orice culpă care a
cauzat daune, fiecare asociat este ţinut a răspunde, chiar dacă din alte activităţi prestate de
el ar fi rezultat foloase (art. 1508 C.civ.). Astfel cum am mai menţionat 1 , asociatul care a
promis un aport în bani este considerat de drept debitor al sumei, la care se adaugă
dobânda de la data scadenţei şi eventuale alte daune-interese. Aceeaşi sancţiune este
prevăzută de art. 1504 alin. (2) C.civ. şi pentru asociatul care a folosit în interes personal
sume din patrimoniul social; în cazul acesta însă, dobânzile se datorează începând cu ziua
în care banii s-au luat.

La rândul său, asociatul care a cheltuit bani din fondurile proprii, în folosul societăţii, este
creditorul acestor sume, ca şi al celor rezultate din obligaţii contractate cu bună-credinţă
în interesul societăţii, precum şi din pagubele suferite fără culpa sa în timpul administrării
acesteia (art. 1510 C.civ.).

283. Împărţirea foloaselor şi a pierderilor reprezintă una dintre clauzele cele mai
importante ale unui contract de societate. Dacă părţile nu au menţionat nimic în această
privinţă 2 (sau, datorită caracterului consensual, nu pot proba), Codul civil conţine câteva
reguli în art. 1511-1513. Astfel, art. 1511 alin. (1) C.civ. prevede că repartizarea se va
face proporţional cu „suma pusă în comun de fiecare”. Acelaşi principiu urmează însă a
se aplica şi dacă aportul a constat în altceva decât în sume de bani, valoarea urmând a fi
determinată fie prin evaluarea iniţială a prestaţiilor, fie – potrivit acordului lor – prin
aprecierea unuia dintre ei sau a unui terţ [art. 1512 alin. (1) C.civ.], fie – în caz de litigiu
– prin expertiză judiciară. Este interesant de semnalat că pentru ipoteza determinării
valorii, potrivit convenţiei părţilor, de către unul dintre asociaţi sau de un terţ, legea
stabileşte un termen maxim de 90 de zile pentru contestarea evaluării, cu excepţia cazului
când acea evaluare era în mod evident contrară echităţii [art. 1512 alin. (2) C.civ.].

Alineatul al doilea al art. 1511 C.civ. – care stabileşte regula că aportul în muncă este mai
puţin important – credem că nu-şi mai justifică menţinerea într-o viitoare reglementare,
ea urmând a fi determinată după aceleaşi norme probatorii.

Deşi, în principiu, societatea civilă este guvernată de principiul autonomiei de voinţă,

Codul civil stabileşte o limitare a acestei libertăţi (poate, ca un precursor al tendinţei
dreptului contemporan al obligaţiilor de a-l proteja pe cel mai slab) şi prevede nulitatea
absolută a contractului prin care un asociat şi-ar atribui totalitatea câştigurilor (clauza
leonină) sau în care unul/unii dintre asociaţi ar fi scutiţi de a participa la pierderi (art.
1513 C.civ.) 3 . Considerăm justă jurisprudenţa care, aplicând principiul actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ca şi principiul conversiunii actelor
juridice, a considerat, pe de o parte, că în măsura în care nu a fost determinantă pentru
încheierea contractului, urmează a se constata nulă numai clauza în discuţie, nu întregul
contract de societate, iar pe de altă parte, că se poate da eficienţă voinţei părţilor de a
încheia o convenţie, chiar nenumită 4 .

Mai menţionăm că, potrivit art. 1518 C.civ., un asociat care nu este şi administrator nu
poate nici vinde şi nici greva bunurile, chiar mobile, ale societăţii.

284. Iar ca expresie a caracterului intuitu persoanae al contractului, art. 1519 C.civ.
prevede că, fără acordul celorlalţi, un asociat nu poate să asocieze o terţă persoană la
societate; este permisă însă asocierea asupra părţii pe care el însuşi o deţine.

Supra nr. 279.3.1.

2

Asociaţii Cassium Frontinum şi Julium Alexandrum, părţile din contractul de societate

consemnat în Tripticele din Transilvania (supra citat) au prevăzut că profiturile şi
pierderile vor fi repartizate în mod egal.
3

A se vedea S. Deleanu, Clauza leonină în contractele de societate, Dreptul nr. 2/1992, p.

38.
4

În acest sens, a se vedea deciziile din C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 3, p. 683.
Secţiunea a 2-a
Administrarea societăţii
285. Prin chiar contractul de societate sau ulterior, printr-un înscris adiţional, asociaţii pot
stabili modul de administrare a societăţii. În principiu, administratorul/administratorii se
recrutează dintre asociaţi, dar poate fi desemnată şi o altă persoană.

286. Codul civil distinge după cum, prin acordul lor, asociaţii au desemnat un singur
administrator sau mai mulţi. Astfel:

a) articolul 1514 C.civ. prevede că administratorul unic are dreptul să încheie (fără dol)
orice acte necesare realizării scopului societăţii, chiar fără încuviinţarea celorlalţi 1 .
Mandatul acestuia nu poate fi revocat decât pentru motive bine întemeiate; dacă însă
administratorul unic a fost desemnat ulterior încheierii contractului de societate (fiind
deci un administrator ordinar, spre deosebire de prima ipoteză, în care este un
administrator statutar), atunci i se poate revoca mandatul la fel ca al unui mandatar
obişnuit, prin votul majorităţii asociaţilor.

b) articolul 1515 C.civ. reglementează situaţia desemnării mai multor asociaţi ca

administratori, fără că în contract să fie precizate funcţiile lor ori faptul că ar trebui să
acţioneze în comun. Pentru această situaţie, textul prevede că fiecare poate încheia în
mod valabil orice acte pentru buna administrare a societăţii. Dacă, dimpotrivă, părţile au
stabilit că actele trebuie încheiate împreună de toţi administratorii, încălcarea convenţiei
afectează însăşi valabilitatea actelor astfel încheiate (art. 1516 C.civ.).

287. Pentru ipoteza în care părţile nu au inserat în contract clauze speciale privind
administrarea societăţii, art. 1517 C.civ. stabileşte câteva reguli. Astfel:

a) se prezumă că asociaţii şi-au dat reciproc mandat pentru administrarea societăţii

(prezumţia nu mai funcţionează dacă înainte de săvârşirea vreunui act, unul sau mai mulţi
asociaţi s-au opus);

b) fiecare asociat poate folosi bunurile societăţii la destinaţia lor uzuală şi fără a-i stânjeni
pe ceilalţi;

c) toţi trebuie să contribuie la cheltuielile pentru conservarea bunurilor societăţii;

d) actele cu privire la imobilele societăţii (mărire, reconstruire, înfrumuseţare) nu se pot

face decât cu acordul unanim al asociaţilor.
1

Este vorba chiar de acte de dispoziţie, dar care reprezintă operaţii curente pentru
societate. Pentru cele ce exced acestei noţiuni, chiar şi administratorul statutar are nevoie
de împuternicire specială. A se vedea şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 36.

Secţiunea a 3-a
Raporturile asociaţilor cu terţii
288. Codul civil se ocupă de această problemă în art. 1520-1522 din Secţiunea „Despre
obligaţiile asociaţilor către a treia persoană”. În principiu, am arătat că societatea civilă
nu are personalitate juridică, aşadar nu reprezintă un subiect de drept distinct 1 .

De aceea nici nu se foloseşte expresia „efectele societăţii faţă de terţi”, ci vorbim despre
raporturile asociaţilor cu terţii. Din partea terţilor, nu există societate, ci există numai
indivizii (entităţile) care o compun. Terţul nu cunoaşte decât persoana cu care
contractează; astfel, dacă contractează cu A, care face parte dintr-o societate civilă
formată cu B şi C, pe terţ nu-l interesează; se nasc raporturi numai între el şi A (art. 1522
teza I C.civ.).

289. Desigur însă că, dacă încheierea actului cu terţul s-a făcut în baza împuternicirii
primite de la ceilalţi asociaţi sau a rezultat un profit pentru societate din actul încheiat, se
angajează răspunderea contractuală a tuturor asociaţilor (art. 1522 teza a II-a C.civ.). Dar
nici în acest caz, în lipsa unei stipulaţii exprese, asociaţii nu vor fi ţinuţi solidar (art. 1520
C.civ.), ci fiecare răspunde în mod egal. Aşadar, datoria contractată şi neachitată se poate
urmări de către creditor atât din fondul social, cât şi (dacă este nevoie) din patrimoniul
propriu al fiecărui asociat, în raport cu numărul acestora (per capita), iar nu proporţional
cu aportul fiecăruia, pe care terţul nu are cum să-l cunoască (spre deosebire de societăţile
comerciale, ale căror acte constitutive şi modificatoare pot fi consultate în registrul
comerţului).

Cu toate acestea, potrivit art. 7 alin. (3) C.proc.civ., poate fi chemată în judecată în
calitate de pârât, la instanţa de la domiciliul administratorului sau „în lipsă, al
domiciliului (sediului) oricărui asociat”.

Capitolul III
Încetarea societăţii civile
290. Modurile de încetare. Codul civil reglementează, în art. 1523, câteva moduri de
încetare a societăţii civile. Ele nu sunt imperative, astfel încât prin clauză expresă în
contract (sau, după caz, în baza unei legi speciale derogatorii) se poate continua
societatea, dacă, bineînţeles, nu există impedimente. Astfel, societatea civilă poate înceta:

290.1. Prin expirarea termenului pentru care a fost contractată. Fiind încheiată pe durată
determinată, societatea încetează din ziua următoare celei stabilite în contract, nefiind
aplicabilă în această materie noţiunea reînnoirii tacite, ca la locaţiune.

290.2. Prin desfiinţarea obiectului sau realizarea scopului pentru care s-a înfiinţat;

290.3. Prin moartea unuia dintre asociaţi, pentru că ea a fost încheiată intuitu personae,
în considerarea aptitudinilor fiecărui asociat în parte. Părţile pot însă stipula ca societatea
să continue şi după decesul unui/unor asociaţi, fie că locul acestuia este luat de
moştenitorii defunctului, fie că societatea va fiinţa numai cu asociaţii rămaşi în viaţă 1 .
Desigur că, pentru a mai avea sens noţiunea de „societate”, trebuie să rămână cel puţin
doi 2 .

290.4. Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea unuia dintre asociaţi. Soluţia
este firească, ţinând cont de sarcinile societăţii, care nu ar mai putea fi atinse în condiţiile
continuării în prezenţa unui asociat incapabil sau insolvabil (falit). Ca şi în cazul anterior,
este permisă derogarea de la regula încetării societăţii pentru acest caz, dar numai în lipsa
asociatului în cauză.

290.5. Prin voinţa exprimată de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu continua societatea.
Aceasta poate interveni numai dacă societatea a fost încheiată pe durată nedeterminată,
iar denunţarea unilaterală trebuie să fie notificată tuturor asociaţilor „cu bună-credinţă şi
la timp” (art. 1527 C.civ.). Textul următor explică per a contrario ce se înţelege prin
bună-credinţă, prevăzând că nu este de bună-credinţă renunţarea făcută cu scopul ca
asociatul în cauză să-şi însuşească singur profitul; se consideră că renunţarea nu este
făcută „la timp”, atunci când din împrejurările concrete rezultă că interesul societăţii cere
amânarea încetării. Legea permite în mod excepţional şi încetarea societăţii încheiate pe
durată determinată, la cererea unui asociat (art. 1529 C.civ.) şi enumeră exemplificativ
câteva motive justificate: când unul din asociaţi nu-şi îndeplineşte îndatoririle ori când
din cauza unei boli, un asociat este împiedicat de la îngrijirea afacerilor sociale, urmând
ca instanţa să aprecieze de la caz la caz justeţea motivelor invocate.

290.6. Articolul 1525 C.civ. mai prevede un caz de încetare a societăţii, şi anume când
bunul promis a fi adus în proprietate de către un asociat a pierit înainte de a fi fost adus
efectiv. În alin. (2) se prevede că în orice caz societatea încetează dacă a pierit bunul adus
ca aport numai în folosinţă.
291. Efectele încetării societăţii. Pentru cazul încetării societăţii, legea (art. 1530 C.civ.)
prevede că împărţirea patrimoniului social se va face potrivit regulilor împărţelii
moştenirii. Aşadar, se vor plăti mai întâi datoriile, se vor încasa creanţele, iar activul şi
pasivul astfel rămase se vor împărţi între asociaţi (respectiv moştenitorii asociatului
decedat) potrivit proporţiei în care fiecare a contribuit la capitalul social, ţinând cont de
prevederile contractului şi de interdicţiile legale (clauza leonină).

Dacă unul dintre asociaţi a adus ca aport numai folosinţa asupra bunului, acel bun, la
lichidarea societăţii, i se restituie în natură. Dacă s-a adus însă proprietatea unui bun,
acesta urmează a intra în masa de împărţit şi – potrivit modului de partajare – poate
reveni şi în lotul altui asociat ori poate fi supus vânzării la licitaţie. Desigur că, potrivit
regulilor în general admise în practica judiciară în materie de partaj, poate constitui un
criteriu de atribuire faptul că anterior a aparţinut în proprietate unui anume asociat.

Potrivit Legii avocaturii, societatea civilă profesională nu încetează decât prin moartea
sau retragerea tuturor avocaţilor.
2

Unele legi speciale prevăd un alt număr minim, de pildă, 10 asociaţi (Legea nr. 36/1991
privind societăţile agricole).

Titlul XIII
Contractul de tranzacţie
Capitolul I
Noţiune. Sediul materiei. Caractere
juridice. Condiţii de validitate
292. Noţiune. Sediul materiei. Tranzacţia este o convenţie bilaterală prin intermediul
căreia părţile convin să-şi facă concesii reciproce, în scopul de a pune capăt unui proces
sau de a-l evita. Avându-şi originea în dreptul roman 1 , tranzacţia – un adevărat creuzet al
uitării – este un contract care, ca şi alte convenţii (clauza compromisorie, clauza penală
etc.), se găseşte la graniţa dintre dreptul obligaţional şi dreptul procesual civil, jucând
practic rolul unei hotărâri judecătoreşti 2 . Prin încheierea ei se evită costuri importante,
incertitudinea rezultatului unui proces, durata excesivă a procedurilor 3 .
Codul civil reglementează în Titlul XVII din Cartea a III-a, în art. 1704-1717, contractul
de tranzacţie. S-a observat însă că definiţia pe care art. 1704 C.civ. o dă tranzacţiei este
incompletă, în sensul că se rezumă a arăta care este efectul încheierii unui asemenea
contract, fără a evidenţia deosebirea importantă între tranzacţie şi alte operaţiuni juridice
similare: compromisul, achiesarea şi desistarea 4 . Prin aceasta, a fost ignorată diferenţa
specifică a tranzacţiei, reţinută de noi în definiţie, şi anume existenţa concesiilor
reciproce 5 .

Pentru a fi în prezenţa unei tranzacţii, trebuie verificată existenţa următoarelor elemente 6

: existenţa unui drept litigios sau doar îndoielnic, concretizat printr-un proces aflat pe rol
sau iminent 7 ; intenţia părţilor de a pune capăt procesului (sau de a preîntâmpina naşterea
lui); acceptarea de către părţi a unor concesii reciproce: fiecare parte sacrifică o parte din
avantajele la care putea să spere, pentru a nu suporta toată pierderea ce ar putea să apară.

293. Caractere juridice. Întrucât am precizat că tranzacţia este un contract (care poate fi
extrajudiciar sau judiciar), vom analiza caracterele juridice ale acestei convenţii,
asemănător schemei urmate pentru toate contractele anterior analizate. Reţinem astfel:

a) contract sinalagmatic, întrucât ambele părţi îşi asumă obligaţii, reciproce şi

interdependente de ale celeilalte părţi: în schimbul concesiilor acceptate, fiecare se obligă
să nu continue, respectiv să nu înceapă procesul;

b) contract cu titlu oneros şi comutativ: părţile urmăresc de regulă avantaje de natură

patrimonială prin încheierea tranzacţiei, chiar dacă acestea sunt inegale ca valoare 8 ;
existenţa şi întinderea acestor avantaje este cunoscută părţilor de la data încheierii
contractului (tocmai de aceea îl încheie, pentru a evita elementul alea, ce caracterizează
derularea şi finalizarea proceselor);

c) contract consensual, în principiu. Deşi art. 1705 C.civ. impune forma scrisă a
tranzacţiei („tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris”), majoritatea autorilor 9 ,
precum şi jurisprudenţa admit că această cerinţă de formă se impune numai ad
probationem, iar nu pentru însăşi validitatea convenţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent
de valoarea convenţiei, pentru proba ei se impune prezentarea unui înscris 10 , dar în
condiţiile art. 1197 şi art. 1198 C.civ., dacă există început de dovadă scrisă sau părţile au
fost în imposibilitate de a procura sau păstra dovada scrisă, se admite administrarea
probei cu martori. În doctrină s-a observat, cu temei, că în condiţiile existenţei unui efect
translativ de proprietate din partea uneia dintre părţi, iar dispoziţii speciale impun, pentru
acel transfer, forma autentică (de pildă, donaţia sau înstrăinarea unui teren), tranzacţia
care include acest gen de concesie trebuie, la rândul ei, să îmbrace forma autentică 11 .

Precizăm, de asemenea, că întrucât orice hotărâre judecătorească are valoarea unui înscris
autentic 12 , în cazul tranzacţiei judiciare este suficient ca instanţei să-i fie prezentat un
înscris sub semnătură privată, chiar dacă vizează transmisiuni de tipul celor menţionate.
Instanţa, verificând consimţământul părţilor şi respectarea art. 5 C.civ., va lua act prin
dispozitiv de învoiala părţilor, hotărârea de expedient fiind asimilată înscrisului autentic 13
.
294. Condiţiile de validitate a tranzacţiei trebuie examinate ţinând seama atât de regulile
special instituite de Codul civil în art. 1704 şi urm., de regulile speciale reglementate de
acte normative speciale pentru diferite materii, cât şi de regulile generale privind
validitatea convenţiilor, reglementate în art. 948 şi urm. C.civ.

294.1. Consimţământul părţilor care tranzacţionează trebuie, potrivit regulilor generale,

să existe, să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, viclenie, violenţă. Dovada se
face prin înscrisul constatator al tranzacţiei 14 . Dacă aceasta este judiciară, astfel cum am
menţionat, judecătorul va verifica personal existenţa consimţământului. Potrivit art. 69
alin. (1) C.proc.civ., dacă părţile nu se prezintă personal, pentru a depune propunerea de
tranzacţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit printr-o procură specială 15 .

294.2. Capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacţie este

reglementată în art. 1706 C.civ.: „Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de
obiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu
pot transige decât în formele stabilite în legi speciale”. Aşadar, tranzacţia este asimilată
unui act de dispoziţie, putând fi încheiată numai de persoane cu capacitatea deplină de
exerciţiu. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia tranzacţii în nume
propriu, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare [art. 129 alin. (2) şi
art. 133 alin. (2) C.fam.]. Incapacităţile stabilite în alte materii care vizează acte de
dispoziţie considerăm că operează şi în materie de tranzacţie (de pildă, cele prevăzute de
Codul civil la materia vânzării: soţii nu pot încheia tranzacţii între ei, mandatarii şi
funcţionarii publici, persoanele care administrează bunurile aparţinând statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, judecătorii, procurorii şi avocaţii etc.).

Ipoteza vizată de alin. (2) al art. 1706 C.civ. se referă lato sensu la administratorii legali
sau convenţionali: mandatul tacit al soţilor pentru încheierea oricăror acte de administrare
sau de dispoziţie asupra bunurilor comune, cu excepţia actelor de dispoziţie asupra
imobilelor (art. 35 C.fam.), regulile stabilite de acelaşi cod pentru exercitarea tutelei şi
curatelei, tranzacţiile încheiate de părinţi în numele minorilor sub 14 ani sau încheiate de
minorii peste 14 ani cu încuviinţarea părinţilor (art. 105 C.fam.) 16 , dreptul judecătorului-
sindic de a încheia, cu aprobarea tribunalului, tranzacţii pe perioada procedurii
falimentului etc.

294.3. Obiectul contractului de tranzacţie îl reprezintă pretenţiile pe care părţile le

satisfac ori promit să le realizeze, prin concesiile reciproce. Dreptul subiectiv trebuie să
se afle în patrimoniul părţii care dispune de el [art. 1706 alin. (1) C.civ.]. Ţinând seama
de caracterul în principiu declarativ al tranzacţiei, considerăm că a fortiori pot primi
aplicare consideraţiile pe care le-am făcut în privinţa vânzării lucrului altuia.

Obiectul cu privire la care poartă concesiile reciproce ale părţilor trebuie să întrunească
condiţiile generale de validitate: să fie în circuitul civil, determinat sau determinabil,
posibil şi licit.

Vorbind despre obiectul tranzacţiei, arătăm că el poate fi abordat şi prin referire la

domeniul de aplicare al acestui contract. Codul civil, în art. 1707, stabileşte un singur
aspect, precizând că pot fi obiect al tranzacţiei acţiunile civile ce derivă dintr-o
infracţiune. În doctrină s-a subliniat – întemeiat după părerea noastră – că nu poate fi
tranzacţionată acţiunea Ministerului Public 17 . Tranzacţii pot interveni în mod valabil şi în
domeniul asigurărilor, astfel cum prevede expres Legea nr. 136/1995 18 .

Din modul de formulare al art. 1706 alin. (1) C.civ. se poate deduce încă o regulă, anume
aceea că pot forma obiect al tranzacţiei numai drepturile de care se poate dispune.
Acestea sunt în general drepturile patrimoniale. Per a contrario, nu pot fi tranzacţionate
drepturi personal nepatrimoniale: statutul civil al persoanei 19 , drepturile nepatrimoniale
de autor, pensia de întreţinere. Dar nici drepturile patrimoniale nu pot forma, nedistinct,
obiect al tranzacţiei. De pildă, asupra bunurilor dintr-o succesiune nedeschisă nu se poate
tranzacţiona (art. 702, art. 965 C.civ.).

294.4. Cauza încheierii contractului de tranzacţie trebuie să fie licită şi morală. Mai ales
în cazul tranzacţiilor încheiate pentru soluţionarea laturii civile a unui proces penal
declanşat la plângere prealabilă, instanţele judecătoreşti au avut ocazia să se pronunţe
asupra acestui aspect 20 .

295. Nulitatea tranzacţiei. Astfel cum s-a remarcat în literatura juridică 21 , în cele câteva
articole special dedicate acestui aspect (art. 1712-1716), Codul civil nu face decât
aplicaţia dreptului comun în materia nulităţii contractelor.

Astfel, art. 1712 C.civ., în aplicarea art. 953 şi art. 954 C.civ., prevede că tranzacţia poate
fi anulată pentru eroare asupra persoanei sau asupra obiectului în proces. Întrucât
tranzacţia este un contract cu titlu oneros, considerăm că eroarea asupra persoanei
reprezintă o cauză de anulare numai dacă ea a fost substanţială, în sensul de a fi constituit
cauza determinantă a încheierii tranzacţiei. Altfel, în aplicarea art. 954 alin. (2) C.civ.,
eroarea asupra persoanei trebuie considerată ca nesemnificativă 22 . Desigur că, dacă într-
un caz concret se probează că resorturile încheierii tranzacţiei stau într-o intenţie de
liberalitate, grefată pe sentimente de afecţiune, prietenie etc., art. 1712 C.civ. îşi va primi
aplicarea.

Cu privire la eroarea asupra obiectului în proces, trebuie să observăm că vizează dreptul

subiectiv contestat (dreptul la o despăgubire, dreptul de proprietate etc.), iar nicidecum
substanţa obiectului derivat sau valoarea dreptului litigios (de pildă, a despăgubirii) 23 . În
materia asigurărilor, prin normă specială se prevede: convenţia dintre asiguraţi, persoana
păgubită şi asigurător are caracter total, necondiţionat, definitiv şi stinge toate pretenţiile
decurgând din pagubele care erau sau puteau fi cunoscute la data realizării convenţiei,
pentru pagubele ce s-au acoperit pe această cale, cu excepţia situaţiei în care ulterior
plăţii despăgubirii pentru vătămări corporale, starea persoanei păgubite s-a agravat sau a
intervenit decesul acesteia, ca urmare a aceluiaşi accident 24 . Aşadar, pentru aceste cazuri,
victima (parte în tranzacţie) poate cere daune-interese suplimentare, fără a fi nevoie să
apeleze la anularea tranzacţiei pe motiv de eroare asupra obiectului. Problema este în
mod similar reglementată în Franţa.
Articolul 1713 C.civ. prevede că se poate ataca tranzacţia făcută în temeiul unui titlu nul,
nulitate necunoscută de părţi. De pildă, tranzacţia cu privire la un legat conţinut într-un
testament, care se dovedeşte ulterior a nu fi fost valabil 25 .

Potrivit art. 1714 C.civ., se poate cere anularea tranzacţiei care s-a bazat pe documente
dovedite ulterior ca fiind false, iar conform art. 1715 C.civ., este de asemenea anulabilă
tranzacţia încheiată după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive despre care cel
puţin una dintre părţi nu a avut cunoştinţă. În dreptul german, în interpretarea §779 BGB,
se consideră că, în cazul în care cu bună-ştiinţă părţile au încheiat tranzacţia, deşi fusese
pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, tranzacţia este nulă; dimpotrivă, dacă nici
nu se gândiseră la existenţa hotărârii sau deşi exista posibilitatea pronunţării ei, au dorit
cu orice preţ să pună capăt litigiului prin tranzacţie, aceasta este valabilă 26 .

Printr-o dispoziţie foarte confuză, art. 1716 alin. (2) C.civ. prevede că dacă tranzacţia
priveşte un singur obiect, cu privire la care una dintre părţi nu ar avea nici un drept (fapt
dovedit prin documente descoperite ulterior), ea este nulă; dacă dimpotrivă, obiect al
tranzacţiei erau toate pretenţiile posibile dintre părţi, ea va fi valabilă, în pofida
descoperirii unor documente ulterior, cu excepţia ascunderii acestora prin dol [art. 1716
alin. (1) C.civ.] 27 .

În fine, art. 1717 C.civ. prevede în mod expres că erorile de calcul care au stat la baza
încheierii tranzacţiei nu constituie motiv de anulare a acesteia, ci trebuie pur şi simplu
refăcute. Astfel sunt, de pildă, cele rezultate din măsurarea greşită a întinderii terenului cu
privire la care s-a tranzacţionat.

Pe lângă aceste cazuri special reglementate la capitolul dedicat tranzacţiei, pot interveni
şi cauze de nulitate generale, prevăzute în dreptul comun, pentru nerespectarea condiţiilor
de validitate a acestui contract 28 . În practica judiciară recentă din Franţa s-a decis că în
cazul probării existenţei dolului la încheierea tranzacţiei, partea interesată poate cere
numai anularea contractului, iar nu modificarea acestuia 29 . În speţă, fiind debitor al
restituirii unui credit către bancă, clientul a încheiat cu banca o tranzacţie judiciară,
potrivit căreia din veniturile sale putea păstra 1800 euro lunar, restul fiind la dispoziţia
băncii. Ulterior, de conivenţă cu soţia sa, au decis separaţia de corp, iar soţiei i s-a
acordat, de către tribunalul pentru cauze familiale, o pensie alimentară, astfel încât
veniturile sale la dispoziţia băncii pentru restituirea împrumutului au fost diminuate
substanţial. Atacând tranzacţia pentru dol, banca a solicitat modificarea acesteia, astfel
încât cel puţin 750 euro lunar să fie la dispoziţia sa. Curtea de Casaţie, desfiinţând
hotărârea care admisese acţiunea, a precizat că judecătorul poate anula tranzacţia pentru
dol, dar nu este îndreptăţit să modifice termenii acesteia, nici măcar dacă dolul a fost
dovedit 30 .

Cunoscut în limba latină ca transactio, onis, care provine din verbul transigo, ere – a
duce la bun sfârşit. Tranzacţia pune punct final unui litigiu. Romanii o includeau printre
contractele nenumite de tipul do ut des. Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu,
Mica enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 2000, p. 401.
2

A se vedea, de pildă: V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti, vol. I, 1996, p. 40, vol. II, 1997, p. 243 şi urm; L. Cadiet, Droit
judiciaire privé, Litec, 1998, nr. 2004 şi urm.
3

„Când un individ este lezat în drepturile sale, el va trebui să se întrebe dacă vrea să–şi
exercite dreptul, opunând rezistenţă adversarului, sau vrea să bată în retragere, renunţând
la dreptul său; de sarcina acestei hotărâri nu–l va scuti nimeni. (…) Prin urmare,
problema este de a şti care este sacrificiul cel mai acceptabil în funcţie de caracteristicile
particulare ale situaţiei de fapt şi ale persoanei. Cel bogat va prefera pacea, căci pentru el
obiectul litigiului nu este important, în schimb pentru cel sărac valoarea acestui obiect în
litigiu este suficient de importantă pentru ca el să–şi sacrifice pentru ea pacea. (…)
Juristul ştie că pentru unii nici certitudinea că vor trebui să plătească scump victoria, nu
este suficientă pentru a–i abate de la proces. (…) Cum se explică o asemenea înverşunare
dusă până la absurd? Răspunsul cerut este cunoscut: mania proceselor, procesomania.
(…) Tranzacţia este acel punct în care coincid calculele de probabilităţi stabilite de o
parte şi de cealaltă şi este, după părerea mea, cel mai corect mijloc de soluţionare a
litigiului” (R. von Ihering, Lupta pentru drept, trad. A. Florea, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 12, 13, 17).
4

Compromisul (art. 3432 C.proc.civ.) este clauza prin care părţile convin ca un litigiu ivit
între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Achiesarea (art. 267, art. 283 C.proc.civ.)
reprezintă renunţarea la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Desistarea este tot o renunţare care intervine în timpul procesului civil, dar nu presupune,
spre deosebire de tranzacţie, concesii reciproce. A se vedea şi Ph. Malaurie, L.Aynès,
Cours de droit civil, tome VIII, par Ph. Malaurie, L. Aynès, P–Y. Gautier, Les contrats
speciaux, Ed. Cujas, Paris, 2002, nr. 1105, 1106.
5

În acest sens, a se vedea: G. Plastara, op. cit., p. 740; I. Rosetti–Bălănescu, Al.

Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, 1943, p. 393.
6

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 555; D. Chirică, op. cit., p. 291; M. Mureşan, op. cit.,
p. 279; L. Stănciulescu, op. cit., p. 295.
7

Dezacordul unor părţi, de pildă, privind încheierea unui contract de vânzare, nu semnifică
existenţa unei contestaţii în sensul art. 1704 C.civ. De aceea, din punct de vedere juridic,
este eronată folosirea noţiunii de „tranzacţie” pentru a marca finalul divergenţelor privind
clauzele unui contract în curs de încheiere. În acelaşi sens, a se vedea A. Bénabent, Les
contrats speciaux, Montchrestien, Paris, 1995, p. 565.
8

E. Safta–Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 308. S–a judecat însă că,
dacă avantajul patrimonial obţinut este derizoriu, nefiind în prezenţa unei veritabile
concesii, tranzacţia este nulă (Cass. fr., secţia soc., decizia din 18 mai 1999, în Bull., vol.
V, nr. 223).
9

A se vedea, de pildă: G. Plastara, op. cit., p. 741; I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu,

op. cit., nr. 1226; Fr. Deak, op. cit., p. 557.
10

C. Cas I, decizia din 11 februarie 1936, în Bul. 1936, p. 206.

11

Fr. Deak, op. cit., p. 557 şi nota 6; D. Chirică, op. cit., p. 293.
12

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 244.

13

Când părţile litigante prezintă instanţei un înscris semnat de ele, prin care se pune capăt
procesului, litigiul este deja stins şi instanţa va lua act de tranzacţie, însă nu fără a o
examina şi a o pune în discuţia părţilor pentru a vedea dacă, prin aceasta, ele nu urmăresc
scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de a contracta şi dacă şi–au dat consimţământul
în mod valabil. În cazul în care se constată vreun motiv de invaliditate, actul de dispoziţie
al părţilor va fi înlăturat şi se va trece mai departe la judecata în fond a cauzei (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 683/1983, în Culegere de decizii pe anul 1983, p. 160;
decizia nr. 1564/1981, în Culegere de decizii pe anul 1981, p. 230; decizia nr. 1241/1962,
în Culegere de decizii pe anul 1962, p. 299; decizia nr. 952/1959, în Culegere de decizii
pe anul 1959, p. 296).
14
Şi în practica judiciară mai recentă s–a menţionat că în lipsa dovezii exprimării
consimţământului tuturor părţilor, instanţa nu putea lua act de tranzacţie. A se vedea
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1014 din 8 martie 2002, în P.R. nr. 6/2002, p. 48.
15

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 566/1989, Dreptul nr. 1–2/1990, p. 139.
16

Prin urmare, când nu rezultă că tranzacţia încheiată în numele minorului a fost făcută cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, instanţa are îndatorirea să ceară părinţilor să
facă această dovadă (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2188/1988, în R.R.D. nr. 9–
12/1989, p. 142).
17

G. Plastara, op. cit., p. 741. În Franţa sunt semnalate excepţii în materia amenzilor
aplicate de fisc sau de autorităţile vamale. A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès , P–Y.
Gautier, op. cit., nr. 1114.
18

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 505, 506.

19

Astfel fiind, tribunalul, numai cu nesocotirea prevederilor legale a luat act de înţelegerea
intervenită între soţi, prin care se infirma prezumţia de paternitate prevăzută în art. 53 din
Codul familiei şi a pronunţat o hotărâre de expedient ce a modificat statutul civil al
minorei, aducându–se astfel atingere intereselor legitime ale acesteia (Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1501/1968, în Culegere de decizii pe anul 1968, p. 62). În acelaşi
sens, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1184/1978, în Culegere de decizii
pe anul 1978, p. 170.
20

Desigur, în limita unei despăgubiri rezonabile, partea vătămată poate tranzacţiona cu

infractorul, care se obligă astfel valabil să–i acopere prejudiciul real, evaluat de părţile
înseşi, dar, în acest caz, victima infracţiunii urmăreşte satisfacerea unui interes legitim şi
dreptul acesta subiectiv îi este recunoscut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice şi de art. 1704 şi urm. C.civ., o atare tranzacţie
neavând în sine nimic ilicit. Cu totul alta este situaţia în care, profitând de poziţia pe care
o are în procesul penal, partea vătămată obţine de la infractor o sumă considerabil
disproporţionată în raport cu prejudiciul real, pentru că, în acest caz, dreptul subiectiv,
recunoscut de legea civilă, de a obţine repararea prejudiciului este deturnat de la
finalitatea sa economică şi socială şi nu se mai poate bucura de ocrotirea legală (Trib.
Suprem, col. civ., decizia nr. 107/1960, în L.P. nr. 8/1960, p. 130).
21

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1230.

22

A se vedea şi F. Sion, Despre tranzacţiune, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1931, p. 8.

23

Astfel, a fost respinsă acţiunea în anulare a tranzacţiei, intentată de expropriaţii care

acceptaseră un anumit cuantum al despăgubirii pentru terenul lor, dar ulterior se
descoperiseră rezerve naturale foarte preţioase pe acel lot. În acest sens, a se vedea Cass.
fr., decizia civilă din 20 iunie 1978, în Bull. civ. III, nr. 256.
24

Articolul 49 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de

răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule şi
autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă
pentru pagube produse terţilor din accidente de autovehicule, puse în aplicare prin
Ordinul nr. 3108/2004 emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (M.
Of. nr. 1214 din 17 decembrie 2004).
25

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.

26

În acest sens, a se vedea H. Sprau, comentariu în BGB – Palandt Kommentar, C.H. Beck,
München, 2002, p. 1012.
27

Astfel, într–o speţă s–a respins acţiunea în anularea tranzacţiei, cu motivarea că

testamentul invocat de reclamantă era cunoscut la data încheierii tranzacţiei, fiind în
posesia sa, care nu a înţeles să–l prezinte în cadrul procesului de partaj finalizat prin
hotărârea de expedient, această reticenţă fiind de natură a–i crea, la data respectivă (anul
1988), anumite avantaje. A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1880/1992, în
Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990–1992), Ed. Orizonturi,
Bucureşti, 1993, p. 265.
28

A se vedea motivarea deciziei civile nr. 1014/2002 a C.S.J., supra citat, în P.R. nr.
6/2002, p. 48.
29

Cass. fr., I civ., decizia din 17 decembrie 2002, în Bull. civ., I, nr. 309.
30

Pentru comentariul acestei decizii, a se vedea P.–Y. Gautier, Notă în R.T.D. civ. nr.
2/2003, p. 313, 314.

Capitolul II
Efectele contractului de tranzacţie
296. Interpretarea contractului. Înainte de a analiza efectele contractului de tranzacţie, se
cuvin câteva precizări cu privire la modul de interpretare a acestei convenţii. Codul civil
prevede, în două texte speciale, norme de interpretare, care corespund, în esenţă,
principiilor generale privind interpretarea restrictivă a restrângerilor şi renunţărilor 1 . A
fost nevoie de o reglementare specială, dat fiind că şi acest contract are anumite
particularităţi care îl disting de alte acte juridice. Să nu uităm că în timp ce în cazul altor
contracte, părţile caută să creeze o situaţie nouă, prin naşterea de drepturi şi obligaţii, la
tranzacţie, între părţi exista o anumită stare conflictuală, căreia se hotărăsc să îi pună
capăt. Dacă debitorul va încerca să acrediteze ideea că prin tranzacţie au luat sfârşit toate
pretenţiile părţii adverse faţă de el, creditorul, dimpotrivă, va tinde spre o interpretare
restrictivă, care să lase, eventual, deschisă calea unei acţiuni ulterioare pentru pretenţii
noi.

Articolul 1709 C.civ. prevede că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor;

renunţarea, făcută în toate pretenţiile şi acţiunile, se referă numai la pricinile asupra
cărora a urmat tranzacţia. În acelaşi sens este şi dispoziţia din art. 1710 teza I C.civ. Este
consacrată astfel regula interpretării restrictive a renunţărilor, în înţelesul că, dacă între
părţi existau mai multe pretenţii (capete de cerere), obiectul tranzacţiei se limitează la
ceea ce părţile au exprimat fie prin expresii speciale sau generale, fie ca o consecinţă
necesară a cuvintelor folosite 2 . Partea finală a art. 1710 C.civ. consacră astfel o
reîntoarcere la regulile dreptului comun [art. 970 alin. (2) C.civ.], dar limitată de teza
întâi: convenţia obligă nu numai la ceea ce este expres înscris, dar la toate urmările
(necesare) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa, conform
exprimării părţilor.
Cu aceste precizări, vom trece la analiza efectelor pe care le produce încheierea unei
tranzacţii.

297. Efectul extinctiv. Întrucât această figură juridică complexă – tranzacţia – se găseşte
la graniţa dintre contract şi actul jurisdicţional şi chiar din definiţia ei rezultă care este
scopul încheierii sale (stingerea unui proces sau preîntâmpinarea unuia), acesta este
primul efect care se impune a fi examinat.

Înţelegem prin efect extinctiv împrejurarea că după încheierea tranzacţiei, părţile nu mai
pot invoca drepturile stinse de comun acord 3 . În cazul tranzacţiei extrajudiciare, o
acţiune în justiţie (sau arbitrală) ulterioară, cu acelaşi obiect ar trebui respinsă prin
invocarea unei excepţii de inadmisibilitate (excepţia de tranzacţie), care poate fi ridicată
chiar şi din oficiu 4 . În acest caz se stinge, aşadar, irevocabil dreptul la acţiune cu privire
la acea pretenţie. Dacă tranzacţia este judiciară, judecătorul se desesizează, iar acţiunea
civilă pornită se stinge atât în litigiul pendinte, cât şi cu efecte pentru viitor. Refuzul
uneia dintre părţi de a executa de bunăvoie tranzacţia convenită acordă dreptul celeilalte
părţi de a cere învestirea hotărârii de expedient cu formulă executorie, în vederea
executării silite 5 . În aprecierea efectelor extinctive, trebuie să determinăm însă cu
precizie obiectul tranzacţiei, raportat la obiectul noii acţiuni, ţinând seama de regulile de
interpretare (restrictive) anterior amintite.

Acestui efect extinctiv, legea îi ataşează autoritatea lucrului judecat. Astfel, art. 1711
C.civ. român (art. 2052 C.civ. francez) prevede că tranzacţiile au între părţile contractante
puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Această asimilare decurge şi din faptul că
tranzacţia, ca orice convenţie, are putere de lege între părţi [art. 969 alin. (1) C.civ.]. S-a
spus că această asimilare nu este întru totul exactă 6 . Într-adevăr, în timp ce hotărârile
judecătoreşti pot fi modificate parţial în exercitarea căilor de atac, tranzacţia nu este
susceptibilă de reformare pe calea revizuirii sau de casare pe calea recursului, ci în
principal numai acţiunea în anulare se poate exercita împotriva ei 7 .

298. Efectul relativ. Obligatorie pentru părţile care au încheiat-o, tranzacţia este
inopozabilă terţilor. Acest caracter relativ rezultă atât din formularea clară a art. 1711
C.civ. [„între părţile contractante (…)”], legată de autoritatea lucrului judecat (art. 1201
C.civ.), cât şi din regula aplicabilă tuturor convenţiilor, prevăzută în art. 973 C.civ.:
convenţiile nu au efect decât între părţile contractante. Faţă de terţii desăvârşiţi, tranzacţia
este inopozabilă, dar potrivit regulilor generale din materia obligaţiilor, ea se poate opune
avânzilor-cauză ai părţilor (succesorii în drepturi universali, cu titlu universal, cu titlu
particular), care se pot şi prevala de tranzacţia încheiată de autorul lor, intervenită
anterior transmisiunii dreptului.

În cazul garanţilor plăţii unei datorii (de pildă, asigurătorul), norme speciale
condiţionează de multe ori opozabilitatea tranzacţiei încheiate între debitorul principal
(autorul accidentului) şi creditor (victima) de acordul acestui garant 8 .

299. Efect declarativ, în principiu. Pornind de la analogia dintre tranzacţie şi hotărârea

judecătorească (care nu creează şi nu transferă drepturi, ci se limitează la recunoaşterea
unui raport juridic preexistent), majoritatea autorilor consideră că tranzacţia are un efect
pur declarativ, nefăcând decât să pună la adăpost un drept de un eventual proces 9 . Cu alte
cuvinte, pentru a sustrage contestaţiile lor unei analize riguroase în justiţie, părţile renunţă
reciproc la incertitudinea care plana asupra drepturilor lor, prin concesiile pe care şi le
fac. Fără a opera un transfer de drepturi, ele recunosc existenţa şi întinderea acestora.

Principalele consecinţe ale acestei calificări se regăsesc în următoarele planuri:

a) părţile tranzacţiei nu sunt succesori în drepturi una în raport cu cealaltă, ca atare nu se

va naşte nici o obligaţie de garanţie 10 ;

b) tranzacţia nu constituie just titlu pentru a putea opera uzucapiunea de 10-20 ani 11 ori
pentru dobândirea fructelor conform art. 485 şi art. 486 C.civ.;

c) chiar dacă vizează drepturi reale imobiliare, pentru opozabilitate nu este nevoie de
efectuarea formalităţilor de publicitate 12 .

300. Efect translativ sau constitutiv, prin excepţie. Dacă s-a convenit că în schimbul
renunţării sau recunoaşterii unui drept de către una dintre părţi, cealaltă parte se obligă la
a da sau a face (predarea unui bun, plata unei sume de bani, transferul proprietăţii unui
imobil etc.), tranzacţia va da naştere unei situaţii juridice noi, având efect constitutiv sau
translativ de drepturi. În consecinţă, se va naşte obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi
pentru vicii (dobânditorul fiind având-cauză al înstrăinătorului cu titlu oneros), tranzacţia
va constitui just titlu pentru uzucapiune, drepturile vor fi supuse formelor de publicitate.
Aşadar, ca orice contract sinalagmatic 13 , tranzacţia va da naştere la obligaţii reciproce şi
interdependente între părţi. Se va putea opune excepţia de neexecutare, se va putea cere
rezoluţiunea pentru neexecutare 14 .

Pentru garantarea executării obligaţiilor asumate prin tranzacţie, părţile pot insera o
clauză penală. Codul civil chiar prevede în mod special la materia tranzacţiei (art. 1708)
aceasta: „În tranzacţie se poate stipula o penalitate contra celui ce nu se va ţine de dânsa”.
Dacă respectarea obligaţiei principale de a nu redeschide litigiul este garantată din punct
de vedere procesual prin excepţia de tranzacţie, din punct de vedere material, clauza
penală are rolul de a preveni şi de a acoperi prejudiciul ce ar putea să apară ca urmare a
redeschiderii procesului.

În plus, părţile pot insera pacte comisorii, care să permită creditorului obligaţiei
neexecutate să obţină rezoluţiunea tranzacţiei fără cenzura instanţei.

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 561.

2
Într–o speţă soluţionată în Franţa, s–a decis că este admisibilă o nouă acţiune, chiar dacă
într–un proces anterior reclamantul renunţase la acţiune (renunţare interpretată ca o
tranzacţie), ca urmare a îndeplinirii de bunăvoie de către pârât a unora dintre capetele de
cerere (Cass. fr., secţia comercială, decizia nr. 2313/1993, apud P–Y. Gautier,
Transaction et desistement, în R.T.D. civ. 1997, p. 887).
3

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1227.

4

Din punct de vedere procedural, aceasta este o excepţie de fond, peremptorie.

5

Trib. reg. Dobrogea, decizia civilă nr. 955/1966, în R.R.D. nr. 2/1966, p. 131; Trib.
Angers, decizia din 17 martie 1970, apud Ph. Malaurie, L. Aynès, P–Y. Gautier, op. cit.,
nr. 1128, nota 5.
6

G. Plastara, op. cit., p. 741; D. Chirică, op. cit., p. 300.

7

Cum s–a reţinut în motivarea unei decizii, învoiala părţilor, chiar consemnată într–o
hotărâre judecătorească, nu este rezultatul unor dezbateri şi nu stabileşte o stare de fapt
care să fie controlată în raport cu probele administrate sau cu dispoziţiile legale în care
acea stare de fapt a fost încadrată; ea nu constituie, aşadar, o judecată din partea instanţei,
pe baza aprecierii probelor, pe care se întemeiază prezumţia de adevăr, care stă la baza
puterii lucrului judecat, ci îşi păstrează caracterul de convenţie. Or, prin efectul
convenţiei – cu caracter tranzacţional – consemnată în hotărârea de expedient, s–a stins
obligaţia veche dintre părţi şi a luat fiinţă o nouă obligaţie, expresie a voinţei lor comune.
Înlăturând convenţia pe calea revizuirii hotărârii de expedient, instanţa ar nesocoti voinţa
părţilor şi caracterul obligatoriu al convenţiilor recunoscut acestora prin lege (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 750/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 62). A se vedea şi
V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 245.
8

A se vedea art. 54 din Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, astfel cum a fost modificat prin
O.U.G. nr. 61/2005 (M. Of. nr. 562 din 30 iunie 2005).
9
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 562 şi bibliografia citată.
10

Observăm că în acest punct tranzacţia se deosebeşte de partaj, care, deşi este tot
declarativ, are ca efect obligaţia de garanţie între copărtaşi. A se vedea, de pildă, C.
Toader, Titlul III „Indiviziunea şi împărţeala moştenirii”, în Fr. Deak (coord.),
Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, 1996, p.
171.
11

În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 563; D. Chirică, op. cit., p. 299. În sensul
că tranzacţia poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea scurtă, a se vedea C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 326.
12

În acelaşi sens, a se vedea G. Plastara, op. cit., p. 742. Menţionăm totuşi dispoziţiile art.
711 C.proc.civ. (în prezent abrogate) prin care erau supuse transcrierii tranzacţiile asupra
drepturilor reale (pct. 5). Iar art. 56 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi
publicităţii imobiliare prevede că hotărârile judecătoreşti, constitutive sau declarative
[s.n. – C.T.] de drepturi reale imobiliare, rămase definitive şi irevocabile se vor transmite
biroului de carte funciară în vederea înscrierii. Iar în literatura juridică s–a afirmat
tranşant, cu referire la principiul publicităţii integrale ale cărţilor funciare, că tranzacţiile
voluntare sau judiciare, indiferent că sunt declarative, translative sau constitutive, sunt
supuse înscrierii în cartea funciară. Pentru argumente suplimentare, a se vedea M.
Nicolae, Discuţii în legătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 28 din Legea nr. 7/1996
a cadastrului şi publicităţii imobiliare, Dreptul nr. 4/2005, p. 77.
13

Pentru analiza efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice, a se vedea C. Stătescu,

C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 91 şi urm.
14

V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 81.

Titlul XIV
Contractele aleatorii
301. Introducere. Potrivit definiţiei pe care Codul civil, în Titlul III, intitulat „Despre
contracte sau convenţii”, o dă, contractul aleatoriu este acela în care echivalentul
depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert [art. 947 alin. (2)]. Iar
conform art. 1635 C.civ., situat la începutul Titlului XIII, intitulat „Despre contractele
aleatorii”, contractul aleatoriu este convenţia reciprocă ale cărei efecte, în privinţa
beneficiilor şi a pierderilor pentru toate părţile, sau pentru una sau mai multe din ele,
depinde de un eveniment incert. Această ultimă definiţie a fost apreciată ca inexactă în
literatura de specialitate, în realitate, şansele de câştig şi pierdere trebuind să existe pentru
ambele părţi, iar nu numai pentru una sau unele dintre ele 1 . În plus, cuvântul «reciproc»
nu era necesar, de vreme ce orice convenţie, chiar unilaterală, este reciprocă, în sensul că
implică acordul părţilor.

După cum se cunoaşte, contractele aleatorii, alături de contractele comutative, reprezintă

subspecii ale contractelor cu titlu oneros. Astfel cum s-a observat în doctrină, criteriul
definitoriu al distincţiei dintre ele îl reprezintă certitudinea sau incertitudinea întinderii
prestaţiilor în momentul încheierii contractului 2 .

Acest lucru depinde într-o măsură însemnată de modul de formulare de către părţi a
clauzelor contractuale. Am văzut, de pildă, că deşi contractul de vânzare-cumpărare este
caracterizat, în general, ca fiind un contract comutativ, uneori, prin voinţa lor, părţile
înţeleg să încheie un contract aleatoriu 3 .

Inclus chiar în structura denumirii acestei categorii de contracte, elementul alea 4 se

constituie în însăşi cauza acestora, stând la baza exprimării consimţământului părţilor. De
aceea, se admite că în cazul contractelor aleatorii este exclusă exercitarea acţiunii în
resciziune pentru leziune, ca viciu de consimţământ 5 , iar lipsa incertitudinii cu privire la
existenţa şansei (posibilitatea de a realiza un beneficiu sau de a suporta o pierdere) atrage
o altă calificare a actului juridic în cauză decât aceea de contract aleatoriu.

Codul civil reglementează numai două contracte aleatorii, anume jocul (prinsoarea) şi
renta viageră. Vom analiza aceste contracte, ca şi alte două convenţii cu frecventă
aplicare practică, contractul de întreţinere şi contractul de asigurare. Reamintim însă că şi
alte contracte pot avea caracter aleatoriu (de pildă, vânzarea uzufructului, a nudei
proprietăţi, vânzarea de drepturi litigioase) şi în evaluarea lor, interpretul va trebui să ţină
seama de principiile aplicabile contractelor aleatorii.

Fr. Deak, op. cit., p. 445.

2

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, nr. 19.
3

Supra nr. 3.3.

4

1. zar; joc cu zaruri; 2. şansă, risc (Gh. Guţu, Dicţionar latin–român, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1993, p. 32).
5

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 159; G. Boroi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 172.

Capitolul I
Contractul de joc sau prinsoare
Secţiunea 1
Generalităţi. Noţiune. Sediul materiei
302. Generalităţi. „Un grup de cercetători de la Universitatea din Chicago a descoperit
gena care provoacă pasiunea pentru jocurile de noroc. Demonul jocurilor de hazard este
trezit de alterarea unei gene, în interiorul cromozomului 11. Deşi au deseori efecte
devastatoare asupra bugetului jucătorilor, după părerea specialiştilor americani, jocurile
de noroc fac bine la sănătate, reducând considerabil, în cazul împătimiţilor, riscul
apariţiei afecţiunilor cardiace” 1 . Sau: „Problema dependenţei de jocurile de noroc a fost
reglementată şi în Austria”. Un jucător dependent, care şi-a pierdut toţi banii la ruletă şi
la masa de black-jack a câştigat procesul intentat împotriva a două cazinouri, care au fost
obligate să-i plătească 499.729 de euro, compensaţie pentru cele 2,5 milioane de euro pe
care acesta le-a pierdut în decurs de trei ani. Reclamantul şi-a motivat acţiunea în
pretenţii, reproşând managerilor cazinourilor că nu au făcut nimic pentru a-l ajuta să
scape de dependenţă 2 . Pentru „satisfacerea cererii naturale de joc în rândul populaţiei” 3
s-au înfiinţat diferite societăţi, având ca obiect organizarea şi exploatarea jocurilor.

Mulţi s-au întrebat cum de Codul civil, piatra de temelie a unui sistem de drept privat în
orice ţară, se ocupă de reglementarea unor asemenea convenţii, situate aproape în afara
dreptului. Într-adevăr, tradiţional, oamenii joacă pentru amuzament, iar dreptul trebuie să
se ocupe de lucrurile serioase. Cu toate acestea, legiuitorii nu au putut ignora răspândirea
în societăţile lor a jocurilor. Fie că era vorba despre jocurile la ruletă, practicate de demi-
mondeni, fie de micile partide de cărţi practicate, în cerc restrâns, de toate categoriile
sociale, de nenumăratele jocuri propuse la radio sau televiziune, de jucătorii la bursă sau
de marea masă a jucătorilor la loto, fenomenul a trebuit cumva reglementat.

303. Noţiune. Sediul materiei. În lipsa unei definiţii legale a jocului şi a pariului, în
literatura juridică s-au formulat diferite variante de determinare a conţinutului acestor
convenţii.

Astfel, într-o opinie 4 , se face distincţie între joc (definit ca acel contract prin care părţile
îşi promit reciproc un câştig determinat, care atârnă de rezultatul unor fapte sau
combinaţii de natură diversă) şi prinsoare, pariu sau rămăşag (definit ca acel contract în
care părţile, adoptând fiecare un punct de vedere opus, stipulează una de la alta un câştig
determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie determinată prin verificarea
evenimentului sau faptului care a făcut obiectul prinsorii).

Fără a contesta această diferenţă, determinată de rolul părţilor în desfăşurarea jocului,

pornind de la regimul juridic identic al celor două varietăţi ale aceluiaşi contract, vom
defini şi noi, alături de alţi autori 5 , jocul şi prinsoarea ca fiind contractele aleatorii în
care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă sau alt lucru câştigătorului în funcţie de
realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt care să dea naştere la şanse de
câştig sau de pierdere pentru ambele sau toate părţile contractante 6 .

Astfel cum rezultă din definiţie, elementul alea depinde fie de hazard (oprirea ruletei în
dreptul unui anumit număr), fie de îndemânarea, forţa, dibăcia, inteligenţa părţilor (şah,
biliard etc.), fie de alte împrejurări 7 .

În ceea ce priveşte reglementarea acestui contract, vechile legiuiri româneşti conţineau şi

ele referiri, fiind în general ostile contractelor de joc. Astfel în Codul Calimach, art. 1706
interzicea jocurile de cărţi bazate exclusiv pe întâmplare, iar Legiuirea Caragea, în Partea
I, Capitolul 5, socotea nule contractele încheiate de risipitori, adică de cei ce „îşi
prăpădesc fără cuvânt averea lor” 8 .

Codul civil, după modelul Codului civil francez, se ocupă de regulile aplicabile jocului şi
pariului în trei articole (art. 1636-1638). Şi Codul civil german (BGB) reglementează, tot
în trei articole, aceste contracte: art. 762-764.

În legislaţia actuală mai întâlnim trimiteri la acest gen de activităţi. Cu titlu

exemplificativ, menţionăm art. 2 lit. g) din Legea nr. 31/1996 privind monopolul de stat,
care prevede că organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu mize directe sau
disimulate constituie monopol de stat; H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare,
organizare şi exploatare a jocurilor de noroc (modificată prin H.G. nr. 348/2002); O.U.G.
nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc
(modificată prin O.G. nr. 36/2000, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 391/2002);
O.U.G. nr. 159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Loteria Română” – SA,
aprobată prin Legea nr. 288/2001 9 etc.
Vom prezenta în continuare regulile prevăzute în Codul civil pentru contractul de joc şi
vom face succinte referiri şi la actele normative mai recente, pentru a vedea în ce măsură
schimbă regimul tradiţional al reglementării.

Ştire apărută în Evenimentul zilei din 31 octombrie 1996, preluată după Raidue. Pentru
trimiteri de ordin literar privind binefacerile practicării jocurilor de noroc, a se vedea Ph.
Malaurie, L. Aynes, op. cit., nr. 953.
2

Ştire apărută în Evenimentul zilei din 27 februarie 2004.

3

Articolul 5 din Statutul Companiei Naţionale „Loteria Română” SA.

4

Baudry–Lacantinerie et Wahl, Des contrats aléatoires, Paris, 1907, nr. 12, 14; A. Colin,
H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, vol. II, Dalloz, Paris, 1920, p. 693;
L. Josserand, Cours de droit positif français, vol. II, Sirey, Paris, 1933, nr. 1381; C.
Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed.
All, Bucureşti, 1997, p. 630.
5

Fr. Deak, op. cit., p. 548; L. Stănciulescu, op. cit., p. 345. Asemănător definesc şi alţi
autori, care reţin că prin aceste contracte două persoane îşi promit reciproc o sumă de
bani determinată sau un bun în natură, astfel încât una singură dintre ele va fi în final
creditorul celeilalte, promisiunea ei devenind caducă. În acest sens, a se vedea M.
Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome XI, 2–eme partie,
L.G.D.J., Paris, 1932, nr. 1200.
6

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi
exploatare a jocurilor de noroc (M. Of. nr. 171 din 22 aprilie 1999), prin joc de noroc se
înţelege procedura de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumite
elemente aleatorii – indiferent de modul producerii acestora – cu perceperea anticipată a
unor taxe de participare.
7
Cum ar fi existenţa sau inexistenţa unor jucători ulteriori care să depună sume de bani
reprezentând multiplul sumelor cu care jucătorii anteriori participaseră la joc (în cazul
aşa–numitelor jocuri de întrajutorare, larg răspândite în România anilor 1990). Pentru
detalii, a se vedea: C. Stoenescu, Răspunderea penală şi civilă în cazul jocurilor de
„întrajutorare umanitară”, Dreptul nr. 9/1993, p. 51; Fr. Deak, Regimul juridic al
jocurilor de noroc, cu specială privire asupra jocurilor de întrajutorare, Dreptul nr.
4/1994, p. 21; T. Medeanu, Regimul juridic al jocurilor de întrajutorare, Dreptul nr.
7/1995, p. 41.
8

Legiuirea Caragea, ediţie îngrijită de A. Rădulescu, Ed. Academiei, 1955, p. 10.

9

M. Of. nr. 303 din 8 iunie 2001.

Secţiunea a 2-a
Efectele contractului
304. Reglementarea din Codul civil. Regimul juridic al contractului de joc este dominat
de trei reguli importante: acest contract nu produce efecte obligatorii (art. 1636 C.civ.);
pierzătorul care a plătit de bunăvoie nu poate repeti plata (art. 1638 C.civ.); prin excepţie,
jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal dau naştere la obligaţii perfecte (art. 1637
C.civ.).

304.1. Legea nu acordă nici o acţiune pentru plata unei datorii izvorâte din joc sau
prinsoare. Aceasta înseamnă că, în lipsa plăţii de bunăvoie de către pierzător, câştigătorul
(creditor) nu poate obţine prin intermediul justiţiei satisfacerea acestei creanţe;
pierzătorul beneficiază de aşa-numita excepţie de joc, pe care o poate invoca cu succes.
Fiind considerată de ordine publică, din cauza caracterului degradat al obligaţiei, instanţa
o poate invoca din oficiu. Legiuitorul şi-a exprimat prin acest mod de reglementare
opţiunea în legătură cu aceste contracte: ele sunt imorale 1 şi demoralizante, ocazii pentru
îmbogăţiri subite şi nejustificate ale unora pe seama ruinării altora; pierzătorul îşi poate,
deci, încălca cuvântul dat, refuzând plata 2 .

304.2. Totuşi, pentru că în aceste medii, datoria de joc este o „datorie de onoare”, Codul
civil prevede, în art. 1638, că pierzătorul care a plătit de bunăvoie nu poate pretinde
restituirea plăţii, invocând caracterul degradat al obligaţiei, chiar dacă plata s-a făcut în
avans. El avea, legal, posibilitatea de a refuza plata; dacă nu a făcut-o, nici el nu poate
apela la justiţie pentru repetiţiune. Cu privire la explicaţia acestei soluţii a legiuitorului,
au fost formulate mai multe opinii. Astfel, unii autori, prin invocarea regulii nemo
auditur propriam turpitudem allegans, au considerat că imoralitatea jocului împiedică
apariţia în faţa instanţei a unui jucător, fie el câştigător sau pierzător, pentru a pretinde
plata sau restituirea plăţii 3 . Alţii fac apel la teoria obligaţiilor naturale, ştiut fiind că şi
acestea, ca şi datoria de joc, nu pot fi repetite [art. 1092 alin. (2) C.civ.]. Cum însă pe
bună dreptate s-a observat 4 , în timp ce promisiunea de a executa o obligaţie naturală este
obligatorie (operând o novaţie a acesteia într-o obligaţie civilă perfectă), promisiunea de
a plăti o datorie de joc nu este valabilă, în sensul că nu poate fi executată silit. În realitate,
Codul nostru civil (după modelul Codului Napoleon) a plasat datoriile de joc în afara
dreptului; fiind bazate pe amuzament şi causa jocandi, contractarea lor rămâne o
chestiune de opţiune a fiecăruia.

Legiuitorul exceptează însă, în partea finală a art. 1638 C.civ., cazul în care câştigătorul a
recurs la dol, înşelăciune sau amăgire, la care trebuie adăugată nedesfăşurarea jocului din
caz fortuit (iar miza fusese plătită anticipat), ca şi incapacitatea pierzătorului. În aceste
ipoteze, întrucât nu mai subzistă raţiunea interdicţiei repetiţiunii, acţiunea pierzătorului în
restituire este admisibilă.

304.3. Jocurile care contribuie la exerciţiul corporal, potrivit dispoziţiilor art. 1637 alin.
(1) C.civ., derogă de la cele două reguli anterior prezentate. În cazul pariurilor încheiate
între participanţii la competiţii sportive (iar nu între spectatori) legea recunoaşte dreptul
la acţiune al câştigătorului. Prin aceasta, legiuitorul a vrut să încurajeze exerciţiile
sportive, ce contribuie la sănătatea unei naţiuni. Deşi Codul civil enumeră câteva
asemenea jocuri (armele, cursele cu piciorul, călare sau cu carul), este unanim admis că
enumerarea este exemplificativă şi în zilele noastre se încheie asemenea contracte între
jucătorii de fotbal, între jucătorii de tenis, între proprietarii cailor participanţi la curse etc.
Instanţele au însă, în temeiul legii, o putere de apreciere în această privinţă, art. 1637 alin.
(2) C.civ. acordând dreptul judecătorului de a respinge cererea „când suma pusă în joc
sau în prinsoare ar fi excesivă”.

305. Dispoziţii din legi speciale. Prin reglementări speciale, legiuitorul a intervenit în
vederea organizării şi disciplinării activităţii în materie de jocuri de noroc, stabilind
obligativitatea obţinerii autorizaţiilor de către organizatorii jocurilor de noroc. Din
anumite raţiuni, Compania Naţională „Loteria Română” este unic organizator, pe întreg
teritoriul ţării, al jocurilor de noroc loto, expres, pronosport, loz în plic şi instant lottery 5 .

Regulamentul-cadru privind autorizarea, organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc din

18 aprilie 1997, ca şi H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi
exploatare a jocurilor de noroc definesc şi clasifică jocurile de noroc, în principal, în
următoarele categorii: a) jocuri cu câştiguri generate de elemente aleatorii, organizate
prin folosirea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor mecanice, electrice, videoautomate; b)
jocuri tip cazinou, cu câştiguri generate de elemente aleatorii, de exemplu, ruleta
americană, ruleta franceză, black-jack, poker, baccara, chemin de fer, table, canastă,
pinacle, 66, pasienţe; c) pronosticuri sportive, dacă evenimentele aleatorii constau în
rezultatele unor întreceri sportive de orice fel; d) jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel,
organizate prin intermediul liniilor telefonice sau al altor mijloace de comunicaţie.
Pentru toate aceste jocuri, actele normative menţionate prevăd obligativitatea obţinerii
unei autorizaţii prealabile, denumite licenţă, eliberată de Ministerul Finanţelor Publice.

Sunt interzise, indiferent de denumirea lor, jocurile de noroc prin care se acumulează
fonduri băneşti sau alte valori materiale în cadrul unor asociaţii ori al altor forme
organizate, cu promisiunea realizării unui câştig prin multiplicarea sumelor depuse,
numai pe baza speranţei de creştere a numărului de depunători într-un interval propus de
organizatori şi acceptat de depunători la data depunerii cererii ori/şi a sumelor de bani.
De asemenea, sunt interzise jocurile de tip alba-neagra, care se bazează pe dexteritatea
organizatorului, a mânuitorului mijloacelor de joc (cărţi de joc, cauciucuri cu timbre,
capace cu boabe de cereale, capace cu bilă etc.) 6 .

Desfăşurarea unor jocuri de noroc interzise sau fără obţinerea autorizaţiei se sancţionează
contravenţional sau chiar penal.

Tombolele organizate în şcoli, grădiniţe sau în alte colectivităţi şi care au un caracter

distractiv şi nonprofit pentru organizatori; jocurile de tip distractiv exploatate prin
intermediul unor maşini, aparate, dispozitive şi care nu presupun câştiguri bazate pe
elemente aleatorii, având ca scop testarea forţei, inteligenţei şi dexterităţii participantului;
acţiunile cu caracter publicitar organizate de diferiţi comercianţi, în scopul stimulării
vânzărilor, care nu presupun taxe de participare pentru jucători şi nici majorarea preţului
pe care produsul l-a avut anterior desfăşurării acţiunii publicitare nu sunt considerate
jocuri de noroc şi nu sunt supuse autorizării 7 .

În doctrină s-a discutat dacă autorizarea unui joc are vreo semnificaţie cu privire la
regulile aplicabile efectelor contractului. Cu alte cuvinte, are autorizaţia emisă de
Ministerul Finanţelor Publice rolul de a transforma natura degradată a obligaţiilor de joc
într-una valabilă, susceptibilă de executare silită pe calea justiţiei? S-a răspuns în sensul
că regulile Codului civil urmează a-şi primi în continuare aplicarea, cu excepţia anumitor
categorii de jocuri, organizate de regulă în considerarea monopolului statului asupra
acestei activităţi (cum ar fi cele organizate de Compania Naţională „Loteria Română”, de
câştigurile acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni deponenţilor, de cele
practicate la bursă 8 ). Comentându-se doctrina şi practica judiciară din Franţa (unde se
recunoaşte caracterul obligatoriu al jocurilor organizate prin radio, televiziune sau de
comercianţi), s-a considerat că acestea nu sunt veritabile contracte aleatorii (lipsind şansa
de câştig/pierdere), ci constituie mai degrabă promisiune publică de recompensă, act
juridic unilateral 9 .

Menţionăm că şi în practica judiciară română recentă s-a pus problema aplicării regulilor
din Codul civil cu privire la un concurs organizat de o publicaţie. Reclamanta, ieşită
câştigătoare în urma tragerii la sorţi, a reclamat în justiţie câştigul promis – o vacanţă de
o săptămână în Singapore pentru două persoane – sau contravaloarea acestui câştig. Prin
decizie irevocabilă, instanţa de recurs a respins acţiunea, cu motivarea că, potrivit art.
1636 C.civ., jocul şi prinsoarea nu produc efecte obligatorii şi deci câştigătorul nu are
acţiune în justiţie pentru a reclama câştigul. În comentarea acestei decizii, doctrina a
observat, cu temei, că în speţă era vorba despre o promisiune publică de recompensă în
formă publicitară, cu forţă obligatorie, iar nu de un contract de joc în sensul reglementării
de drept comun din Codul civil 10 .

O atare concepţie regăsim şi într–o decizie recentă a Curţii Constituţionale, care a reţinut
că „domeniul jocurilor de noroc ridică serioase probleme pe planul ordinii şi al moralei
publice, ceea ce justifică, (…) adoptarea unor măsuri restrictive”. A se vedea C.C.,
Decizia nr. 205/2003 (M. Of. nr. 391 din 6 iunie 2003). În decizii succesive, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că monopolul deţinut de organizatorii
naţionali de jocuri de noroc, deşi constituie o restricţie a principiului de liberă prestare a
serviciilor pe teritoriul Uniunii, poate fi justificat prin considerente de ordine şi morală
publică, dacă politica organismului care deţine monopolul este orientată spre canalizarea
pasiunii de joc şi contribuie efectiv la atingerea obiectivelor urmărite prin reglementarea
naţională vizată (a se vedea, spre exemplu; Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli,
C–243/01, Rep., p. I–13031; Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica, C–338/04, C–
359/04 şi C–360/04, Rep., p. I–1891).
2

L. Josserand, op. cit., p. 754.

3

H., L. et J. Mazeaud, par Juglart, vol. III, nr. 1615. În mod asemănător se pune problema
şi în jurisprudenţa engleză. În principiu, potrivit unei reguli de common law, nu este
permis a se prezenta în faţa Curţii pentru a–i supune analizei un contract ilegal. Legea
(Gaming Act 1845) nu interzicea jocul şi pariul, dar le declară „null and void” şi refuză
accesul la justiţie pentru a pretinde câştigul sau a obţine restituirea sumei (R. David, Les
contrats en droit anglais, L.G.D.J., Paris, 1973, nr. 283).
4

Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., nr. 963; Fr. Deak, op. cit., p. 550.
5

Conform Legii nr. 391/2002.

6

Articolul 9 din H.G. nr. 251/1999 (aprobată prin Legea nr. 348/2002).
7
În acelaşi sens sunt prevederile art. 54–55 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor şi serviciilor de piaţă (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 650/2002).
Astfel, potrivit art. 54, nu sunt asimilate loteriei publicitare concursurile în cadrul cărora
premiile sunt câştigate exclusiv datorită abilităţii, cunoştinţelor şi perspicacităţii
participanţilor, câştigătorul fiind desemnat în funcţie de valoarea prestaţiei sale. Iar art.
541 precizează că nu este asimilată loteriei publicitare şi este considerată practică
comercială permisă alocarea de premii în mod aleator, înainte de oferirea la vânzare a
produselor/serviciilor şi atribuirea câştigurilor la achiziţionarea produselor/serviciilor,
chiar dacă intrarea în posesia premiilor are loc la o dată ulterioară.
8

Potrivit art. 45 din O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate (aprobată prin Legea nr. 525/2002), orice tranzacţie
efectuată pe o piaţă reglementată şi înregistrată conform reglementărilor specifice
acesteia este act de comerţ şi dă naştere unei obligaţii valabile, căreia nu i se poate
opune excepţia de joc [s.n. – C.T.]. Ordonanţa a fost abrogată de Legea nr. 297/2004
privind piaţa de capital (M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004).
9

Fr. Deak, op. cit., p. 554.

10

M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă (premiu), în Dreptul nr.

6/2001, p. 19.

Capitolul II
Contractul de rentă viageră
Secţiunea 1
Sediul materiei. Noţiune. Caractere
juridice. Condiţii de validitate
306. Sediul materiei. După joc şi prinsoare, Codul civil se ocupă de cel de-al doilea
contract aleatoriu, „rendita pe viaţă”, în art. 1639-1651, structurate în două secţiuni:
„Despre natura contractului de rendită pe viaţă” (Secţiunea I) şi „Despre efectele
contractului de rendită pe viaţă între părţile contractante” (Secţiunea a II-a).
Referiri la contractul de rentă viageră conţin şi acte normative speciale din domeniul
fiscal, de pildă, Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal (anterior şi în O.G. nr. 12/1998 privind
taxele de timbru pentru activitatea notarială, în prezent abrogată 1 ; Normele metodologice
pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, în prezent abrogată
de Codul fiscal 2 ). Menţionăm şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care în Titlul XI, intitulat
„Renta viageră agricolă”, reglementează acordarea unei rente plătite de stat, în cuantumul
echivalent a 100, respectiv 50 euro/an pentru fiecare hectar înstrăinat, respectiv arendat
de către persoanele cu vârsta peste 62 ani, a terenurilor lor. Acordarea rentei este grefată
pe existenţa unui contract de înstrăinare în forma autentică, respectiv prin dovedirea
contractului de arendare.

Renta viageră este un contract numit şi în alte legislaţii. În Codul civil german este
reglementată în art. 759-761; în Codul civil italian, în art. 1872-1881; în Codul civil
francez, în art. 1968-1983; în Codul obligaţiilor elveţian, în art. 511 şi urm.; în Codul
civil austriac, în art. 1284-1286.

307. Noţiune. Delimitări. Codul civil nu defineşte în nici unul dintre articolele enunţate
contractul de rentă viageră. Din analiza întregii reglementări, putem defini contractul de
rentă viageră ca fiind acea convenţie prin care o persoană (debirentier) se obligă să
plătească periodic o sumă de bani (numită rentă) unei alte persoane (credirentier) până
la decesul acesteia.

S-a observat în literatura juridică că nu întotdeauna constituirea rentei se face prin

contract (act juridic inter vivos), ci şi prin testament (de exemplu, testatorul lasă legat
unei persoane un bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire, dar îl obligă,
totodată, să plătească periodic unei alte persoane, până la sfârşitul vieţii acesteia, o sumă
de bani). În acest caz, plata rentei constituie o sarcină pentru legatar 3 .

Potrivit art. 1639 C.civ., renta poate fi constituită cu titlu oneros. Aceasta a devenit, în
practică, cea mai frecventă ipoteză. În acest caz, în schimbul transmiterii de către
credirentier a unei sume de bani (capital) sau a unui bun, debirentierul se obligă la plata
periodică către transmiţător, până la încetarea acestuia din viaţă, a unei sume de bani,
numite rentă.

Articolul 1640 alin. (1) C.civ. permite însă şi constituirea rentei cu titlu gratuit, în
înţelesul de liberalitate (donaţie) prin care, fără a primi nimic în schimb, o persoană
(debirentierul) se obligă să-i verse periodic (de regulă, lunar) credirentierului o sumă de
bani, până la decesul acestuia din urmă. Acestui contract, fiind o donaţie, i se vor aplica
dispoziţiile analizate în materia donaţiei.

Menţionăm, de asemenea, că uneori, în raporturile decurgând din renta viageră intervin

nu numai două părţi 4 , respectiv debirentierul şi credirentierul, ci trei părţi, şi anume
debirentierul (cel care se obligă la plata sumei periodice), stipulantul (înstrăinătorul
bunului sau al capitalului) şi beneficiarul rentei (terţ beneficiar, credirentierul).
Recunoaştem în aceasta figura juridică a stipulaţiei pentru altul, reglementată în mod
special de art. 1642 C.civ., care prevede că rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea
persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia care n-are nici un drept la rendită [alin. (1)].

Uneori, părţile convin ca debirentierul să plătească credirentierului, pe lângă rentă, şi o

anumită sumă de bani sau să-i dea un anumit bun. Se va pune în asemenea cazuri o
problemă de calificare a contractului, care este important a fi făcută, dat fiind regulile
speciale stabilite în Codul civil pentru rentă viageră, vânzare-cumpărare sau schimb. Un
criteriu care poate fi folosit pentru determinarea prestaţiei principale este raportarea
sumei de bani, respectiv a contravalorii bunului la predarea căruia debirentierul s-a
obligat, la valoarea prestaţiei credirentierului (bunul predat sau capitalul) 5 .

Odată această prezentare generală făcută, să trecem la analizarea caracterelor juridice ale
contractului de rentă viageră, care pot diferi în raport cu tipul de contract încheiat de
părţi.

308. Caractere juridice. Din modul de reglementare al acestui contract în Codul civil,
putem desprinde următoarele caractere juridice:

308.1. Renta viageră este, în principiu, un contract cu titlu oneros, aleatoriu: există şanse
de câştig/pierdere pentru ambele părţi, şanse care depind de un eveniment viitor şi incert,
anume durata vieţii credirentierului 6 . Dacă părţile au derogat de la regula instituită în
Codul civil, fixând o durată determinată a plăţii ratelor de rentă, contractul nu mai are,
evident, caracter aleatoriu, putând fi calificat, mai degrabă, ca un contract de vânzare-
cumpărare cu plata preţului în rate 7 .

Prin excepţie, renta viageră poate fi constituită, astfel cum am arătat, şi cu titlu gratuit
[art. 1640 alin. (1) C.civ.], caz în care, de asemenea, îi lipseşte elementul aleatoriu,
deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere (el ştie că va primi până la
sfârşitul vieţii renta) iar pentru debirentier nu există şanse de câştig (ştie că are de plătit
suma periodică de bani fie pentru că aşa s-a obligat prin donaţia consimţită, fie pentru că
este o sarcină care grevează un legat acceptat de el) 8 .

308.2. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, renta viageră
este un contract consensual, dacă nu vizează transmiterea dreptului de proprietate asupra
unui teren, act supus, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, cerinţei
formei autentice.

Legea prevede expres însă [art. 1640 alin. (2) C.civ.] că, dacă renta se constituie cu titlu
gratuit, ea trebuie să respecte cerinţele imperative ale legii în materie de donaţii, respectiv
testamente. Tot prin dispoziţia expresă a legii [art. 1642 alin. (2) C.civ.], dacă renta se
constituie printr-o stipulaţie pentru altul, care realizează o donaţie indirectă, nu este
impusă forma autentică 9 .

308.3. Dacă se constituie cu titlu oneros (regula), contractul de rentă viageră este
bilateral (sinalagmatic) 10 , întrucât fiecare parte îşi asumă obligaţii în schimbul
prestaţiilor celeilalte părţi. Cu toate acestea, prin voinţa legiuitorului, în lipsa unei clauze
convenţionale exprese, rezoluţiunea (ca efect specific al contractelor sinalagmatice) nu
operează. În acest sens, art. 1647 C.civ. prevede că neplata ratelor de către debirentier la
termenele stabilite nu poate fi invocată de credirentier drept motiv pentru rezoluţiunea
contractului. Vom reveni asupra acestei chestiuni cu ocazia examinării efectelor
contractului.

308.4. Renta viageră este un contract translativ de proprietate 11 . În lipsa unor dispoziţii
speciale în materia contractului de rentă viageră cu privire la anumite probleme de drept
care nu sunt reglementate nici în partea generală a Codului civil, se admite că pot primi
aplicare regulile stabilite pentru contractul de vânzare-cumpărare, cel mai reprezentativ
pentru contractele translative de proprietate 12 .

308.5. Menţionăm că din reglementarea dată de lege acestui contract rezultă că nu are
caracter intuitu personae. Aceasta înseamnă că, în principiu, renta poate fi cedată,
urmărită etc., ea având ca obiect o sumă de bani. Afirmaţia se bazează pe interpretarea
per a contrario a art. 1650 C.civ., care prevede că numai în cazul rentei constituite cu
titlu gratuit (excepţia), părţile pot stipula ca ea să nu fie urmărită.

309. Condiţii de validitate. Ca orice contract, renta viageră trebuie să fie încheiată cu
observarea condiţiilor de validitate prevăzute în general pentru convenţii în art. 948 şi
urm. C.civ.: consimţământul valabil al părţii ce se obligă, capacitatea de a contracta, un
obiect determinat, o cauză licită.

Dacă renta s-a constituit cu titlu gratuit, potrivit art. 1640 şi art. 1641 C.civ., trebuie
respectate dispoziţiile imperative prevăzute de lege pentru validitatea donaţiilor şi a
testamentelor (importanţă prezintă mai ales incapacităţile speciale de a face şi de a primi
donaţii, respectiv legate).

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză cu privire la

natura şi regulile aplicabile contractului ce urmează a se încheia.

Capacitatea debirentierului şi a credirentierului trebuie să corespundă calificării acestui

contract ca fiind un act de dispoziţie, având ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
drept. Ca atare, ambele părţi contractante trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Obiectul derivat al contractului de rentă viageră poate fi o sumă de bani plătită iniţial de
credirentier sau un bun (mobil sau imobil), respectiv suma de bani la plata periodică
căreia debirentierul se obligă (renta). Bunul înstrăinat trebuie să fie în circuitul civil, să
fie proprietatea înstrăinătorului etc. Considerăm că, dată fiind natura aleatorie a
contractului, el va fi valabil chiar dacă obiectul prestaţiei debirentierului nu este
determinat şi nici determinabil în momentul încheierii convenţiei. În literatura juridică
franceză 13 se subliniază că renta viageră este practicată mai ales în materie imobiliară,
când înstrăinătorul îşi asigură un venit periodic, chiar dacă pierde dreptul de proprietate
asupra bunului asupra căruia însă, de multe ori, îşi rezervă un drept de uzufruct viager,
ceea ce îi permite menţinerea cadrului său obişnuit de viaţă. În acelaşi timp, încheierea
unui asemenea contract poate fi avantajoasă şi pentru dobânditor, care primeşte
proprietatea unui bun important, fără a fi nevoit să plătească întregul preţ dintr-o dată,
evitând şi contractarea unui împrumut. Desigur că, deşi părţile fixează rata de rentă prin
raportare la calculele statistice ale ratei medii a mortalităţii, durata vieţii credirentierului
poate fi mai mică sau mai mare decât aceste medii, ceea ce formează tocmai esenţa
contractului aleatoriu.

Cauza. Potrivit art. 966 C.civ., „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită, nu poate avea nici un efect”. Acest principiu general, aplicabil tuturor
convenţiilor, cunoaşte o concretizare specială în materia contractului de rentă viageră. În
acest sens, sunt de menţionat două dispoziţii ale Codului civil cu valoare de principiu şi
semnificaţia de condiţii speciale de validitate a contractului de rentă viageră.

Potrivit art. 1644 C.civ., dacă persoana în favoarea căreia s-a încheiat contractul de rentă
viageră era deja moartă, contractul este nul absolut.

Iar conform art. 1645 C.civ., contractul este, de asemenea, nul dacă a fost încheiat în
favoarea unei persoane ce suferea de o boală şi care moare din această boală în interval
de 20 de zile de la încheierea convenţiei.

Considerăm că cele două texte sunt o expresie particulară a teoriei cauzei, că ele sunt
aplicabile contractelor de rentă viageră care constituie regula, adică celor cu titlu oneros,
în care în schimbul bunului sau a capitalului primit, debirentierul se obligă să plătească
renta periodică, întinderea obligaţiei sale depinzând de un element aleatoriu, anume
durata vieţii credirentierului. Ca atare, este evident că, dacă acest element aleatoriu
lipseşte (întrucât fie credirentierul era deja mort la data contractării, fie a încetat din viaţă
din cauza bolii de care suferea în intervalul a 20 de zile), obligaţia debirentierului este
lipsită de cauză şi sancţiunea nulităţii absolute a contractului este explicabilă. Cu privire
la cea de-a doua ipoteză, s-a considerat că nu prezintă nici o importanţă împrejurarea că
părţile au cunoscut sau nu boala, fiind vorba despre o prezumţie absolută de lipsă a
cauzei.

Dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane, dintre care una singură moare
în interval de 20 de zile de la încheierea contractului, se consideră că nu există motive
pentru constatarea nulităţii contractului în temeiul art. 1645 C.civ. român (art. 1975 C.civ.
francez), datorită caracterului reversibil al rentei 14 .

Abrogată prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal (M. Of. nr. 662 din 1 august 2006). Articolul 5 alin. (1) prevedea:
„Autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la renta viageră şi obligaţia de
întreţinere pe viaţă se taxează, după caz, la valoarea rentei sau a întreţinerii pe 10 ani”.
2
M. Of. nr. 381 din 3 iunie 2003. Potrivit pct. 5.21., nu intră sub incidenţa art. 5 alin. (2)
din Ordonanţă (privind impozitarea majorată a celei de–a doua şi următoarele locuinţe),
pe durata de executare a contractului, clădirea (…) b) care este dobândită în baza unui
contract de rentă viageră, în condiţiile art. 1639 şi urm. din Codul civil.
3

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1689.

4

Potrivit art. 1643 C.civ., renta se poate înfiinţa în favoarea unei sau mai multor persoane.
În acest caz, decesul unuia dintre beneficiari nu are ca efect stingerea parţială a rentei,
care, în lipsa unei convenţii contrare, urmează a fi plătită integral supravieţuitorilor.
5

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Contractul de rentă viageră, în Fr. Deak, St.D.
Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire,
Universitatea din Bucureşti, 1983, nota 1, p. 296.
6

În literatura juridică s–a observat că nimic nu se opune ca prin convenţie, părţile să

stabilească ca plata rentei să se facă până la moartea unei terţe persoane (de exemplu, a
soţului credirentierei). În acest sens, a se vedea D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., nota 7,
p. 92.
7

A se vedea şi M. Mureşan, op. cit., p. 266, nota 506. În practica judiciară franceză un
asemenea contract a fost declarat nul ca rentă pentru lipsa elementului alea (Cass. fr., I,
decizia din 7 decembrie 1983, în Bull. civ., I, nr. 290).
8

Codul civil instituie, în art. 845, o prezumţie de gratuitate a contractului prin care un bun
a fost înstrăinat unui succesibil în linie directă în schimbul plăţii unei rente viagere.
Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, nota 4, p. 527.
9

Cu privire la donaţia indirectă, a se vedea supra nr. 124.

10
După unii autori, contractul de rentă viageră „este bilateral (dar nu neapărat sinalagmatic,
datorită caracterului său aleatoriu)” (M. Mureşan, op. cit., p. 267).
11

De aceea, în unele lucrări este tratat sub titlurile dedicate contractelor translative de
proprietate (a se vedea, de pildă: D. Chirică, titlul I, p. 118; D. Macovei, M.S. Striblea,
op. cit., p. 90), iar în altele, problemele care se pun în materie de rentă apar intercalate în
cadrul tratării vânzării–cumpărării [în acest sens, a se vedea F. Collart Dutilleul, Ph.
Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Dalloz, Paris, 2001, Secţiunea 4 din
Capitolul 3 (Preţul) al Titlului I referitor la vânzare–cumpărare].
12

Fr. Deak, op. cit., p. 527.

13

F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 155.

14

Cass. fr., decizia din 7 ianuarie 1971, în JCP, 1971, II, nr. 16691; Ph. Malaurie, L. Aynès,
op. cit., nr. 974; Fr. Deak, op. cit., p. 529.

Secţiunea a 2-a
Efectele contractului de rentă viageră
310. Caracterul bilateral al contractului de rentă viageră, precum şi caracterul său
translativ de proprietate ne vor ghida pentru analiza efectelor acestui contract, adică a
drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

311. Obligaţiile credirentierului. Dacă contractul are două părţi, credirentierul este cel
care înstrăinează bunul (sau predă suma de bani) şi are dreptul la plata periodică a rentei
până la sfârşitul vieţii sale. Pentru cazul în care obiectul obligaţiei sale este un bun
individual determinat, îi incumbă în principal obligaţiile ce revin oricărui înstrăinător cu
titlu oneros:

– obligaţia de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare;

– obligaţia de a-l garanta pe debirentier cu privire la folosinţa liniştită şi utilă a bunului

transmis (garanţia împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor). Deşi legea nu prevede nimic
expres sub acest aspect, în doctrină 1 şi în practica judecătorească 2 se admite că se aplică
aceleaşi reguli ca în materie de vânzare-cumpărare. Am arătat cu un alt prilej 3 că tăcerea
legii în privinţa obligaţiilor credirentierului nu poate duce în nici un caz la concluzia
inexistenţei unor atare obligaţii, de vreme ce s-a încheiat un contract sinalagmatic, cu titlu
oneros, chiar dacă aleatoriu. Caracterul aleatoriu priveşte şansa de câştig sau de pierdere
care depinde de durata vieţii credirentierului, dar de îndată ce şi-a dat consimţământul la
încheierea unui asemenea contract, debirentierul trebuie să beneficieze de garanţia că
bunul primit poate fi folosit conform destinaţiei şi fără a fi tulburat prin exercitarea unor
drepturi concurente.

În speţa citată, după încheierea contractului de rentă viageră şi plata mai multor rate,
debirentierul a suferit o evicţiune parţială. În această situaţie, pentru că s-a pus problema
despăgubirii lui, instanţa a considerat că se impune aplicarea „în totul” a dispoziţiilor art.
1348 C.civ. Reamintim că, potrivit acestui text, în cazul în care nu vrea sau nu poate să
obţină desfiinţarea contractului, cumpărătorul are dreptul de a cere valoarea, în momentul
evicţiunii, a părţii de care a fost evins, iar nu o parte proporţională din preţ. În
comentariul speţei, s-a considerat că într-o asemenea situaţie nu trebuie aplicat textul art.
1348 C.civ., ci credirentierul va putea fi obligat doar la restituirea ratelor primite, în
raport cu proporţia evingerii, motivarea fiind în opinia autorului, caracterul aleatoriu al
contractului. S-a considerat că de natura aleatorie trebuie legate şi evenimentele ce
intervin în timpul executării, inclusiv evenimentul evingerii parţiale, în sensul că
debirentierul şi-a asumat la încheierea contractului acest risc.

În ceea ce ne priveşte, nu putem împărtăşi această viziune. Riscul evicţiunii trebuie să

rămână al înstrăinătorului, care trebuie să garanteze că bunul pe care l-a transmis
debirentierului este liber de drepturi ale terţilor, care ar putea să-l tulbure pe dobânditor.
Or, în materia evicţiunii parţiale, textul ales pentru aplicare – art. 1348 C.civ. – este foarte
clar, nefiind susceptibil de o altă interpretare decât cea care rezultă din simpla lui lectură:
credirentierul trebuie să restituie valoarea părţii din care debirentierul a fost evins, iar nu
o parte din ratele de rentă. Instanţele n-ar trebui să se preocupe în asemenea speţe de
stabilirea „preţului”, de vreme ce Codul civil trimite la valoare. Poate, în măsura în care
se pune problema restituirilor în caz de evicţiune totală, o parte din despăgubirea
solicitată (ceea ce la vânzare-cumpărare se desemnează prin preţ) să constea din
totalitatea ratelor plătite deja de dobânditorul evins.

312. Obligaţiile debirentierului. În principal, obligaţia debirentierului, în considerarea

căreia credirentierul i-a transmis proprietatea (sau alt drept), este aceea de a plăti renta.

Ea se datorează, potrivit concepţiei Codului civil [art. 1649 alin. (1)], „în proporţia zilelor
ce a trăit” credirentierul sau beneficiarul rentei, adică până la decesul acestuia. Părţile pot
conveni însă şi un alt moment, cum ar fi încetarea din viaţă a unei alte persoane sau chiar
a debirentierului. Legea permite, de asemenea, părţilor să convină plata anticipată a
ratelor de rentă, caz în care dobândirea rentei are loc din ziua scadenţei plăţii [art. 1649
alin. (2) C.civ.]. Beneficiarul rentei trebuie însă, de fiecare dată când cere plata unei
anuităţi, să facă dovada existenţei (art. 1651 C.civ.).
Cuantumul rentei este stabilit în mod liber de părţi. Acest principiu este prevăzut expres
în art. 1976 C.civ. francez, dar nu a fost preluat la materia rentei viagere în Codul civil
român, considerându-se inutil 4 . Pentru păstrarea unui raport echilibrat între prestaţiile
părţilor, acestea stabilesc, de regulă, valoarea anuităţii prin raportare la veniturile pe care
bunul înstrăinat le-ar putea produce sau la dobânda pe care capitalul transmis de
credirentier ar produce-o. Fiind vorba de o sumă de bani, supusă eroziunii monetare, ar fi
recomandabil ca părţile să prevadă o clauză de indexare. În Franţa, pe lângă libertatea
părţilor de a stabili o clauză de indexare, legiuitorul intervine periodic pentru revizuirea
ratelor de rentă, cu scopul de a restabili echilibrul între situaţia credirentierului, ale cărui
resurse au putut diminua, în ciuda indexării convenite, şi situaţia debirentierului, care a
dobândit un imobil a cărui valoare a crescut sau o sumă de bani pe care a putut-o
fructifica 5 .

Ca o consecinţă a caracterului aleatoriu al acestui contract, oricât de oneroasă ar fi

devenit obligaţia pentru debirentier (datorită duratei lungi a vieţii credirentierului), legea
prevede că el nu se poate libera de plată, chiar dacă înapoiază lucrul primit şi renunţă la
repetiţiunea ratelor de rentă deja plătite (art. 1648 C.civ.). Cum s-a observat în literatura
juridică, nici dacă ar înstrăina bunul, iar dobânditorul şi-ar asuma obligaţia de a plăti în
continuare ratele de rentă, debirentierul nu poate fi exonerat de obligaţie, în lipsa
acordului credirentierului (ceea ce ar da naştere unei delegaţii perfecte prin schimbare de
debitor) 6 .

Această obligaţie, nefiind una strict personală, se transmite, în caz de deces al

debirentierului, către moştenitorii săi, care trebuie, în lipsa unei clauze contractuale
contrare, să achite în continuare ratele de rentă până la decesul credirentierului.

Neplata la termen a ratelor de rentă dă dreptul beneficiarului acesteia să ceară executarea

silită asupra veniturilor sau bunurilor debirentierului (succesorilor săi în drepturi). În
acest sens este art. 1647 teza a II-a C.civ. Plata se poate cere în termenul general de
prescripţie de 3 ani, care se calculează separat de la scadenţa fiecărei rate, întrucât renta
viageră este un contract cu executare succesivă. Dacă anterior decesului credirentierului,
unele rate nu fuseseră achitate iar termenul de prescripţie nu se împlinise, succesorii
defunctului creditor pot solicita plăţile restante 7 .

În schimb, potrivit concepţiei Codului civil, nu se poate cere rezoluţiunea pentru simpla
neplată a ratelor de rentă. Într-adevăr, deşi contractul de rentă viageră este, de regulă, un
contract sinalagmatic, Codul civil a înţeles să deroge în această materie de la regula
aplicabilă tuturor contractelor sinalagmatice şi nu permite rezoluţiunea pentru motivul
neplăţii ratelor. În acest sens, art. 1647 teza I C.civ. prevede că: „Singura neplată a
termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înfiinţată să ceară
întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat”. Raţiunea acestui
text constă în aprecierea legiuitorului conform căreia ar fi imposibil ca părţile să mai
poată fi repuse în situaţia anterioară, mai ales dacă totalul prestaţiilor periodice efectuate
de către debirentier a egalat sau chiar a depăşit valoarea capitalului sau a bunului primit
iniţial de credirentier 8 . În practică, această derogare de la regula instituită de art. 1020
C.civ. a fost interpretată restrictiv, ea fiind considerată, totodată, ca având caracter
supletiv. Ca atare, se admite că, dacă părţile în contract au inserat un pact comisoriu, fie
şi de gradul I, credirentierul se poate adresa instanţei cu o cerere în rezoluţiunea
contractului, întemeiată pe neplata culpabilă la termenul convenit, a ratelor din rentă 9 .
Legea însăşi (art. 1646 C.civ.) permite într-un singur caz „sfărâmarea contractului”
(rezoluţiunea), anume dacă debirentierul nu a prezentat garanţiile stipulate în convenţie,
la care practica a adăugat ipoteza micşorării garanţiilor. Consecinţa rezoluţiunii, atunci
când se admite, va fi cea comună în asemenea cazuri, respectiv restituirea bunului de
către debirentierul culpabil. Caracterul aleatoriu al contractului, ca şi culpa debitorului au
condus însă la concluzia că ratele de rentă deja plătite şi încasate de către credirentier nu
se restituie, considerându-se că ele reprezintă echivalentul folosinţei bunurilor transmise
sau a sumei de bani plătite de către credirentier 10 .

I. Zinveliu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed.

Dacia, Cluj–Napoca, 1978, p. 133, 134; D. Chirică, op. cit., p. 121; Fr. Deak, op. cit., p.
526, 527.
2

Trib. pop. Piteşti, sentinţa civilă nr. 112/1957, nepublicată, apud A. Sitaru, Evicţiunea
parţială în cadrul contractului de rentă viageră, în J.N. nr. 2/1960, p. 329.
3

C. Toader, op. cit., p. 162.

4

C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Ed. Alcalay,
Bucureşti, p. 763.
5

G. Vermelle, Droit civil. Les contrats speciaux, Dalloz, Paris, 2000, p. 81.
6

Fr. Deak, op. cit., p. 530.

7

„Creanţa ce reprezintă sume scadente pe trecut, dar neachitate, este însă culeasă de
legatarul universal, care le poate reclama în justiţie” (Trib. Suprem, col. civ., decizia nr.
382/1961, în Culegere de decizii pe anul 1961, p. 329).
8

V. Stoica, op. cit., p. 36.

9

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 531.

10

I. Zinveliu, op. cit., p. 133; E. Safta–Romano, op. cit., p. 324; M. Mureşan, op. cit., p.
270; L. Stănciulescu, op. cit., p. 332.

Capitolul III
Contractul de întreţinere
Secţiunea 1
Noţiune. Caractere juridice. Comparaţie
cu alte contracte. Condiţii de validitate
313. Noţiune. Contractul de întreţinere este contractul (nenumit) prin care o persoană se
obligă (obligaţie de a face) să hrănească şi să întreţină o altă persoană pe durata vieţii
acesteia, în schimbul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun sau al plăţii
unei sume de bani.

Nefiind reglementat în dreptul nostru 1 , a revenit practicii judiciare şi doctrinei misiunea

de a contura cuprinsul noţiunii de „întreţinere”. Astfel, părţile stabilesc, de regulă,
obligaţia pentru debitorul întreţinerii de a asigura creditorului hrană, îmbrăcăminte,
îngrijiri medicale, plata cheltuielilor cu apa, electricitatea, combustibilul, cheltuieli de
înmormântare. Cum pertinent s-a remarcat în literatura de specialitate 2 , în aprecierea
îndeplinirii sau nu a obligaţiei de întreţinere de către debitor, instanţele trebuie să ţină
cont de câteva reguli:

– obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală de a plăti

pensie de întreţinere, care se datorează în raport cu starea de nevoie a celui îndreptăţit să
o primească şi, de regulă, constă într-o sumă de bani;

– dacă termenii folosiţi de părţi vizează generic obligaţia de întreţinere sau „cele necesare
traiului”, în temeiul art. 970 alin. (2) C.civ., interpretarea contractelor trebuie să
pornească de la ideea că (ele) „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, ceea ce poate
conduce uneori, în funcţie de circumstanţe, la concluzia că părţile au avut în vedere
inclusiv nevoi de ordin spiritual ale creditorului întreţinerii (de pildă, acces la ziare,
reviste etc.);

– modul de viaţă al creditorului întreţinerii ulterior încheierii contractului, chiar dacă nu

cunoaşte o ameliorare, să se situeze măcar la nivelul anterior convenţiei.

314. Caractere juridice. Astfel cum rezultă din definiţie, contractul de întreţinere este un
contract nenumit, ceea ce are drept consecinţă că, în principiu, pentru încheierea sa
valabilă şi analiza efectelor se va ţine seama nu de regulile prevăzute în lege pentru un alt
contract special asemănător, ci de principiile generale ce funcţionează în materie de
convenţii 3 .

314.1. Contractul de întreţinere este, în principiu, consensual, pentru încheierea sa

valabilă fiind suficient acordul de voinţă al părţilor 4 . Bineînţeles, nimic nu se opune ca
ele să hotărască încheierea contractului în formă autentică, notarială, caz în care poate
asista un reprezentant al autorităţii tutelare, dacă creditorul întreţinerii este o persoană
vârstnică, în înţelesul art. 1 alin. (4) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice, republicată. Dacă obiectul înstrăinării îl reprezintă (şi) un teren,
atunci forma autentică este necesară pentru însăşi validitatea contractului, potrivit
cerinţelor Titlului X al Legii nr. 247/2005.

314.2. Întreţinerea este un contract bilateral (sinalagmatic), dând naştere la drepturi şi

obligaţii reciproce pentru părţile contractante. Acest caracter juridic este strâns legat de
întreţinerea cu titlu oneros (care constituie regula), în care fiecare parte urmăreşte la
încheierea contractului un interes patrimonial. Este însă de conceput şi încheierea unui
contract de întreţinere cu titlu gratuit, prin care, fără a primi nimic în schimb, o persoană
se obligă contractual să acorde întreţinere unei alte persoane până la sfârşitul vieţii
acesteia din urmă. O asemenea convenţie este însă o liberalitate şi, ca atare, regulile
aplicabile sunt cele din materia donaţiei.

314.3. Poate chiar într-o măsură mai mare decât renta viageră 5 , întreţinerea este un
contract aleatoriu, în sensul că atât întinderea (în timp) a obligaţiei debitorului depinde de
elementul aleatoriu, care este durata vieţii creditorului, dar şi conţinutul acestei obligaţii
de întreţinere variază în raport cu alte elemente aleatorii, cum ar fi starea de sănătate a
creditorului întreţinerii şi costurile vieţii (variabile după starea economică generală, rata
inflaţiei etc.) 6 . De aceea, nu este admisibilă acţiunea prin care debitorul întreţinerii cere
constatarea îndeplinirii obligaţiei de întreţinere, întrucât contravaloarea întreţinerii
acordate ar fi depăşit valoarea bunului 7 . Lipsa elementului aleatoriu din contract,
constatat prin iminenţa morţii înstrăinătorului, cunoscută de debitorul întreţinerii, a
condus instanţele la admiterea acţiunii formulate de fiul defunctului înstrăinător şi de
constatare a nulităţii contractului de întreţinere 8 .
314.4. Contractul de întreţinere se încadrează în categoria contractelor cu executare
succesivă, obligaţia debitorului urmând a fi executată pe toată durata vieţii creditorului,
ceea ce are consecinţe, între altele, în privinţa sancţiunii care intervine în caz de
neexecutare culpabilă (rezoluţiunea, care în acest caz vom vedea că are numai parţial
efecte retroactive, în principiu, atrăgând pentru debitor numai exonerarea în viitor de la
plată).

314.5. Deşi cu titlu oneros, contractul de întreţinere este marcat de un puternic caracter
intuitu personae, determinat de natura specială a obligaţiilor asumate de debitorul
întreţinerii. Într-adevăr, prepararea hranei, schimbarea lenjeriei, acordarea îngrijirilor
medicale, accesul zilnic în locuinţa creditorului (chiar convieţuirea părţilor până la
sfârşitul vieţii acestuia), toate pe fondul stresului vieţii cotidiene contemporane şi al
susceptibilităţilor persoanelor vârstnice, fac ca executarea unui asemenea contract să nu
fie întotdeauna uşor de realizat. Păstrarea încrederii între părţi este esenţială şi de aceea,
în practica judiciară şi în doctrină se subliniază în mod constant că obligaţia de a face,
asumată de debitorul întreţinerii, este strict personală şi netransmisibilă 9 . În virtutea
libertăţii contractuale, se admite însă că, dacă există acordul creditorului, obligaţia de
întreţinere se poate transmite, ca un accesoriu al bunului 10 .

314.6. Întreţinerea este un contract translativ de drepturi, atunci când prestaţia

debitorului se face în schimbul dobândirii unor bunuri sau a unei sume de bani, astfel că
efectele vor fi asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare, tipic pentru contractele
cu titlu oneros translative de proprietate. Ca şi în cazul rentei viagere, înstrăinătorul îşi
rezervă de multe ori uzufructul şi transmite numai nuda proprietate, în schimbul
obligaţiei de întreţinere pe care debitorul şi-o asumă 11 .

315. Comparaţie cu alte contracte. Din prezentarea făcută până în prezent s-au putut face
unele asocieri cu contracte speciale analizate anterior. În cele ce urmează vom puncta, pe
scurt, aceste tangenţe, prin compararea contractului de întreţinere cu vânzarea-
cumpărarea, cu donaţia şi cu contractul de rentă viageră.

315.1. Comparaţie cu vânzarea-cumpărarea. Foarte frecvent în practică, părţile (din

păcate, chiar dacă încheie contractul în faţa unui notar public) îşi intitulează contractul ca
fiind „vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Şi în practica judecătorească întâlnim
asemenea formulă derutantă pentru juristul confruntat cu soluţionarea problemelor puse
ulterior, datorate neexecutării corespunzătoare a unui asemenea contract 12 . Acesta este
interesul pentru care se impune o calificare corectă a convenţiei încheiate de părţi, fără a
ignora realitatea că între vânzare şi întreţinere există, fără îndoială, asemănări şi
deosebiri.

Asemănări. Ambele contracte sunt consensuale, cu titlu oneros, translative de proprietate.

Deosebiri. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, în care existenţa

şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la încheierea acestuia, în timp ce
contractul de întreţinere este aleatoriu, astfel cum am explicat anterior. De aceea, în caz
de rezoluţiune, în timp ce la vânzare, restituirile reciproce au loc, nu acelaşi lucru se
întâmplă în cazul contractului de întreţinere, unde alea consumată nu se poate restitui.

În al doilea rând, interpretarea clauzelor neclare din contractul de vânzare-cumpărare se

face, potrivit dispoziţiei art. 1312 alin. (2) C.civ., în contra înstrăinătorului; această regulă
nu se aplică contractului de întreţinere, unde, în lipsa unei reglementări proprii, urmează
să primească aplicare regula generală de interpretare prevăzută de art. 983 C.civ.: „Când
este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

O altă diferenţă întâlnim pe planul consecinţelor neexecutării la timp a obligaţiei. În timp

ce în cazul contractului de vânzare-cumpărare, după punerea în întârziere, instanţa poate
acorda un termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţiei asumate, împiedicând
astfel rezoluţiunea, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul contractului de întreţinere. Din
cauza caracterului alimentar al obligaţiei debitorului, în general, termenele stipulate
pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere, conform art.
1079 alin. (2) pct. 3 C.civ., astfel că instanţa poate să pronunţe direct rezoluţiunea, fără a
mai acorda un termen de graţie 13 .

Nu lipsită de importanţă este şi problema suportării cheltuielilor cu încheierea

contractului. În lipsa unei reglementări speciale – ca cea instituită prin art. 1305 C.civ.,
conform căreia în lipsă de stipulaţie contrară, spezele vânzării sunt datorate de
cumpărător – înseamnă că ambele părţi, debitorul şi creditorul întreţinerii, sunt ţinute să
plătească cheltuielile contractului (onorarii, taxe etc.).

Dificultăţi mai mari de calificare apar în practică atunci când, în schimbul bunului pe care
îl primeşte de la înstrăinător, debitorul se obligă să-i acorde întreţinere, dar îi plăteşte şi o
sumă de bani 14 . Instanţa trebuie în asemenea cazuri să determine care este obligaţia
principală avută în vedere de părţi la încheierea contractului: dacă, raportat la valoarea
bunului înstrăinat, suma de bani plătită de debitor este mai mare de 1/2, contractul poate
fi calificat vânzare-cumpărare, cu toate consecinţele arătate privind punerea în întârziere,
interpretarea clauzelor neclare etc. Dacă, dimpotrivă, se convine ca debitorul să plătească
o sumă de bani ce reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului şi se obligă şi la
asigurarea întreţinerii creditorului, obligaţia principală determină calificarea contractului
ca fiind unul de întreţinere 15 .

În caz de simulaţie, conform dispoziţiei art. 1175 C.civ., între părţi şi succesorii lor
universali vor fi aplicabile regulile contractului secret, dar real, situaţia juridică creată
prin contraînscris nefiind însă opozabilă terţilor de bună-credinţă. Astfel, într-o speţă,
prin contract autentic părţile au prevăzut că înstrăinarea construcţiei se face în schimbul
întreţinerii, iar printr-un act secret au convenit ca „preţul” să fie parţial în bani şi parţial
sub forma întreţinerii. Instanţa a considerat că în acest caz urmează a-şi produce efecte,
conform art. 1175 C.civ., actul secret 16 .

315.2. Comparaţie cu contractul de donaţie. Pentru determinarea naturii contractului

trebuie să se cerceteze intenţia părţilor, rezultată din conţinutul clauzelor inserate de părţi,
precum şi din împrejurările de fapt. Dacă se dovedeşte că înstrăinarea bunului s-a făcut
animus donandi, atunci contractul va fi calificat ca fiind o donaţie, chiar dacă s-a stipulat
o sarcină de întreţinere în favoarea înstrăinătorului, fără însă ca prin conţinutul concret al
sarcinii, aceasta să fie disproporţionat de mare în raport cu valoarea bunului. Ca atare, în
distincţia dintre donaţia cu sarcină şi contractul de întreţinere, se va ţine seama de două
criterii: unul obiectiv (valoarea întreţinerii, puternic afectată însă de elementul alea) şi
unul subiectiv (hotărâtor), anume intenţia părţilor 17 .

Dimpotrivă, dacă scopul încheierii convenţiei a fost asigurarea unor avantaje reciproce
între părţi 18 , contractul va fi calificat ca fiind unul de întreţinere, cu consecinţele ce
decurg de aici: moştenitorii înstrăinătorului nu vor putea cere reducţiunea şi nici raportul,
întrucât contractul este unul cu titlu oneros, chiar dacă aleatoriu. În practica judiciară s-a
subliniat că nu poate fi considerat o liberalitate contractul, chiar dacă creditorul
întreţinerii era o persoană în vârstă sau bolnavă 19 .

315.3. Comparaţie cu contractul de rentă viageră. Astfel cum am văzut, ambele

contracte sunt cu titlu oneros, aleatorii, translative de proprietate, consensuale. În timp ce
renta viageră (contract numit) dă naştere – în sarcina debitorului – unei obligaţii de a da,
periodic, o sumă de bani, prin încheierea unui contract de întreţinere, debitorul se obligă
la a face, asigurând în natură şi permanent întreţinerea creditorului. Această deosebire a
fost subliniată şi în practica judecătorească 20 . Ea atrage şi alte consecinţe deosebite, care
decurg din caracterul intuitu personae al contractului de întreţinere, spre deosebire de
renta viageră, care este transmisibilă şi urmăribilă 21 .

Spre deosebire de renta viageră, care este nulă dacă creditorul moare în intervalul de 20
de zile de la încheierea contractului, în cazul contractului de întreţinere nu operează
această cauză specială de nulitate 22 . În plus, ca în cazul oricărui contract sinalagmatic
neexecutat în mod culpabil, întreţinerea este susceptibilă de rezoluţiune, ceea ce pentru
renta viageră Codul civil interzice expres 23 .

316. Condiţiile de validitate a contractului de întreţinere pot fi cunoscute pornind de la

împrejurarea că aceasta este o convenţie nenumită, ca atare vor primi aplicare regulile
generale din materia contractelor, prevăzute în art. 948 şi urm. C.civ., ţinând seama şi de
caracterele juridice anterior expuse.

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat. El trebuie să reflecte cu

adevărat ceea ce părţile au intenţionat să contracteze, pentru a se evita litigii ulterioare,
prin care se invocă, de pildă, eroarea-obstacol cu privire la natura juridică a actului
încheiat. În acest context, este de reamintit preocuparea legiuitorului de a proteja
persoanele vârstnice care doresc să încheie un contract de întreţinere, prin asistarea lor de
către un reprezentant al autorităţii tutelare, potrivit Legii nr. 17/2000.

Capacitatea pe care părţile contractante trebuie să o aibă este capacitatea deplină de

exerciţiu, deoarece contractul de întreţinere reprezintă un act de dispoziţie. Pentru
aceleaşi raţiuni ca în cazul vânzării-cumpărării, în doctrină se consideră că soţii sunt
loviţi de incapacitatea de a încheia între ei un contract de întreţinere 24 . Fiind, în principiu,
de acord cu o asemenea argumentare, considerăm însă că, faţă de dispoziţia art. 949
C.civ. („poate contracta orice persoană care nu este declarată necapabilă de lege”), în
cazul contractului de întreţinere, partea interesată poate introduce acţiunea în declararea
simulaţiei, pentru a demonstra că prin încheierea acestui contract cu titlu oneros soţii au
vrut de fapt să ascundă o donaţie, supusă, după cum se cunoaşte, obligaţiei de raport şi
reducţiunii.

Obiectul contractului sinalagmatic este dublu: pe de o parte, obiectul prestaţiei

creditorului întreţinerii (înstrăinătorul), care poate fi un bun mobil sau imobil care este în
circuitul civil 25 şi îi aparţine, ori o sumă de bani; pe de altă parte, prestaţia de întreţinere
la care debitorul se obligă 26 .

Cauza încheierii contractului de întreţinere trebuie să îndeplinească şi ea cerinţa de a fi

reală şi licită, în sensul art. 966-968 C.civ. 27

Potrivit Proiectului Codului civil, contractul de întreţinere pe viaţă este acela prin care o
parte se obligă să transmită celeilalte un bun în schimbul obligaţiei de întreţinere şi de
îngrijire pe tot timpul vieţii sale (art. 1712).
2

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 104, 105.

3

Fr. Deak, 1983, p. 303; D. Chirică, op. cit., p. 123; M. Mureşan, op. cit., p. 271; L.
Stănciulescu, op. cit., p. 335. Contractul este nenumit, deşi în legislaţia noastră întâlnim
unele trimiteri la acest contract, fie explicite (O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru
pentru activitatea notarială, în prezent abrogată; Normele metodologice pentru aplicarea
O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, în prezent abrogată de Codul fiscal),
fie implicite (art. 30–34 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor
vârstnice, republicată); aspectele vizate sunt strict determinate de obiectul reglementărilor
speciale în cauză, nefiind abordate probleme fundamentale ale contractului de întreţinere.
4

Potrivit Proiectului Codului civil, contractul de întreţinere trebuie încheiat în formă

autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1713).
5

Fr. Deak, nota 4, p. 533.

6
Cu toate acestea, în vederea încasării taxelor, legiuitorul se pare că le impunea părţilor să
facă anumite previziuni cu privire la aceste costuri, atunci când prevedea că
„autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la renta viageră şi obligaţia de
întreţinere pe viaţă se taxează, după caz, la valoarea rentei sau a întreţinerii pe 10 ani”
[art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială,
în prezent abrogată].
7

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 121/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p.
64.
8

I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 51/2003, rezumată în P.R. nr. 6/2004, p. 36.
9

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1114/1976, în Repertoriu III, p. 92; R. Petrescu,
Consideraţii teoretice şi practice asupra contractului de vânzare cu clauză de întreţinere,
în S.C.J. nr. 1/1982, p. 81.
10

În acest sens, a se vedea P. Perju, Practică judiciară civilă comentată şi adnotată, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1999, p. 202. Având de soluţionat o acţiune în pretenţii,
instanţa supremă s–a pronunţat însă şi mai nuanţat: caracterul personal şi netransmisibil
al obligaţiei de întreţinere nu exclude posibilitatea de a fi executată prin mandatar, după
cum nu exclude nici posibilitatea ca, pe timpul unei împiedicări, să o execute o altă
persoană, în numele celei obligate şi pentru ea, din proprie iniţiativă. În oricare din aceste
situaţii, persoana care a prestat întreţinerea poate pretinde despăgubiri, fie în virtutea
mandatului, expres sau tacit, fie a gestiunii de interese, după regulile stabilite prin art. 991
şi art. 1574 C.civ. (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1711/1971, în R.R.D. nr.
9/1971, p. 161).
11

Într–o speţă, creditorul întreţinerii a obţinut evacuarea debitorilor întreţinerii din imobilul
al cărui uzufruct şi–l rezervase prin contractul de întreţinere. Ulterior, în acţiunea în
rezoluţiunea contractului (respinsă), a invocat lipsa acordării întreţinerii de către pârâţii
pe care îi evacuase silit (C.A. Iaşi, secţia civilă, decizia nr. 159/2002, în Culegere de
practică judiciară pe anii 1999–2002, Ministerul Justiţiei, p. 103–105).
12
Nici legiuitorul care se ocupă de încasarea taxelor nu recurge la formula corectă,
recomandată de decenii în literatura juridică, ci preferă să folosească expresia „contract
ce conţine clauză de întreţinere (…) şi la deces noul proprietar asigură înmormântarea
după datină”. În acest sens, a se vedea pct. 5.21. din Normele metodologice pentru
aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, modificate prin H.G. nr.
561/2003.
13

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 525/1956, în Culegere de decizii pe anul 1956, p. 144.
14

Uneori, chiar asistate de profesionişti ai dreptului, părţile încheie contracte cu totul

atipice. De pildă, într–un caz, creditoarea (chiriaşă într–un apartament construit de stat) a
convenit să transmită dreptul de proprietate la care avea vocaţie potrivit Decretului–lege
nr. 61/1990 către debitoare, cu păstrarea uzufructului viager, iar debitoarea s–a obligat: să
plătească ea preţul apartamentului către stat, să o întreţină şi să o înmormânteze pe
creditoare. Instanţele au calificat contractul ca fiind vânzare–cumpărare cu rezerva
dreptului de uzufruct viager şi obligaţie de înmormântare. Hotărârile au fost atacate pe
calea recursului în anulare, soluţionat prin respingere de Curtea Supremă de Justiţie (a se
vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 980 din 8 martie 2002, în P.R. nr. 1/2003, p. 44–
46).
15

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1751/1978, în Repertoriu III, p. 91, nr. 122; C.A.
Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr. 1894/2000, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 91.
16

Jud. Sibiu, sentinţa nr. 636/1982, cu notă de A. Bacaci, O. Ungureanu, în R.R.D. nr.
5/1983, p. 61.
17

S. Ciocoiu, Nota la decizia nr. 507/1981 a Trib. jud. Dolj, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 30. În
această speţă, instanţa a reţinut că, în ciuda denumirii sale, actul încheiat trebuie
considerat a fi un contract de întreţinere, căci din cuprinsul lui rezultă în mod expres că
„donatarul” se obligă să întreţină „cu toate cele necesare existenţei” pe G.B. şi pe soţia sa,
ceea ce demonstrează că nu există animus donandi.
18
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 608/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p.
73.
19

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 832/1960, în Culegere de decizii pe anul 1960, p. 133.
20

În acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1348/1969, în Culegere
de decizii pe anul 1969, p. 90; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1216/1977, în
R.R.D. nr. 12/1977, p. 46.
21

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 535.

22

Trib. jud. Hunedoara, decizia nr. 1277/1979, în R.R.D. nr. 7/1980: contractului de
întreţinere nu i se poate aplica norma prevăzută de art. 1645 C.civ. privind contractul de
rentă viageră şi, deci, faptul că transmiţătorul a decedat în primele 20 de zile după
încheierea contractului nu atrage nulitatea acestuia. În sens contrar, a se vedea Trib.
Banat, decizia nr. 856/1967, cu notă de N. Pleşan, în R.R.D. nr. 5/1968, p. 127.
23

A se vedea şi A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 703. Menţionăm că nici în dreptul francez
contractul de întreţinere nu este reglementat, dar în practică şi în doctrină este menţionat
ca varietate de contract aleatoriu, sub numele de bail à nourriture.
24

E. Safta–Romano, op. cit., p. 330; D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 107.
25

Încălcarea unor norme prohibitive prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii

contractului, de natură a atrage nulitatea convenţiei, poate fi invocată şi din oficiu de
instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu decurgând din contractul de întreţinere
încheiat (în acest sens, a se vedea Trib. jud. Cluj, decizia nr. 1262/1972, în R.R.D. nr.
2/1974, p. 161).
26
Supra nr. 313. Noţiunea de „întreţinere” trebuie să primească un înţeles cât mai
cuprinzător, debitorul obligaţiei urmând să asigure creditorului alimente, îmbrăcăminte,
medicamente, să–i asigure îngrijiri medicale etc. şi, dacă este cazul, chiar să–i prepare
hrana şi să–l ajute la diferitele treburi gospodăreşti; în absenţa unei clauze exprese, nu are
nici o relevanţă că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace materiale (C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 2462/1992, Dreptul nr. 10–11/1993, p. 110).
27

Menţinerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul de întreţinere,

având caracter imoral, rezultă că, în raport cu prevederile legale menţionate, contractul
este lovit de nulitate absolută (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1815/1989, Dreptul
nr. 7/1990, p. 66). Este nulă în mod absolut (fiind bazată pe o cauză ilicită) convenţia prin
care soţii se obligă să presteze o serie de activităţi gospodăreşti (ajutor în gospodărie) în
beneficiul unei alte familii (soţ şi soţie), în schimbul înfierii unui copil minor (al soţilor
ce s–au obligat a presta activitatea respectivă) (Trib. jud. Suceava, decizia nr. 1665/1990,
Dreptul nr. 2–3/1991, p. 73).

Secţiunea a 2-a
Efectele contractului de întreţinere
317. Obligaţiile creditorului întreţinerii. Ca orice înstrăinător cu titlu oneros, creditorul
întreţinerii este obligat să predea bunul sau bunurile promise, să îl garan-teze pe
dobânditor împotriva evicţiunii 1 şi împotriva viciilor ascunse ale bunului transmis.
Neexecutarea acestor obligaţii dă dreptul dobânditorului să invoce excepţia de
neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), să pună în funcţiune mecanismul
garanţiilor, astfel cum este reglementat de Codul civil pentru materia vânzării şi chiar să
ceară rezoluţiunea contractului.

318. Obligaţiile debitorului întreţinerii. Corelativ obligaţiei de predare ce incumbă

cocontractantului său, debitorul întreţinerii trebuie să preia bunul, riscurile pieirii fiind pe
seama sa, în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului.

Cea mai importantă obligaţie este însă aceea de a acorda în natură întreţinerea promisă
la încheierea contractului şi, după caz, de a-l înmormânta pe creditor. Practica judiciară a
fost deseori confruntată cu speţe în care se punea problema neexecutării sau executării
necorespunzătoare a acestei obligaţii principale a debitorului întreţinerii.

Cu excepţia cazului în care prin contract se stabileşte un alt loc de executare, întreţinerea
trebuie prestată la domiciliul beneficiarului 2 .

Întreţinerea trebuie să fie prestată, în principiu, personal de către debitor, faţă de

caracterul intuitu personae al acestui contract 3 . Articolul 1094 C.civ. prevede că:
„Obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei creditorului,
când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească”.

În nici un caz, dat fiind caracterul aleatoriu al contractului, debitorul întreţinerii nu poate
cere încetarea plăţii pe motiv că ea ar fi depăşit deja valoarea bunului primit 4 .

Nu de puţine ori, contractul de întreţinere are ca părţi – debitor sau creditor – mai multe
persoane, de regulă soţ şi soţie sau membri ai aceleiaşi familii. În practica judiciară s-au
pus probleme în legătură cu soarta obligaţiei de prestare a întreţinerii (şi cu soarta
contractului) în cazurile de obligaţii cu pluralitate de subiecte 5 . Dată fiind natura
obligaţiei asumate, de a face, se consideră, în general, că aceasta este indivizibilă, atât
activ, cât şi pasiv, astfel că poate fi pretinsă integral de oricare dintre creditori de la
oricare dintre debitori, iar plata făcută oricăruia dintre creditori liberează pe debitor 6 .
Indivizibilitatea operează numai faţă de creditor, iar nu şi între codebitori, ei urmând a se
desocoti 7 . Practica a admis însă, uneori, şi soluţia divizibilităţii obligaţiei de întreţinere în
favoarea a doi soţi, iar o parte din autori tind să îmbrăţişeze această soluţie 8 , considerând
că, întrucât poate fi executată separat pentru fiecare dintre creditori, obligaţia de
întreţinere nu este indivizibilă prin natura ei, ci este indivizibilă numai dacă din convenţia
părţilor se poate trage concluzia că a fost privită ca atare. Desigur că, dacă până la
moartea unuia dintre creditori obligaţia a fost executată, problemele apărând numai în
privinţa creditorului supravieţuitor, interesul dobânditorului ar impune ca desfiinţarea
contractului pentru neexecutare, la cererea creditorului, să se facă numai pro parte.
Credem că, întrucât de regulă, în calitate de creditori ai întreţinerii, contractul este
încheiat de persoane în vârstă, care au nevoie de protecţie, soluţia desfiinţării numai în
parte, cu consecinţa eventuală a unor ulterioare litigii privind ieşirea din indiviziune,
evacuarea etc., contravine scopului pentru care au încheiat convenţia, anume asigurarea
unei bătrâneţi lipsite de griji.

Odată însă cu decesul creditorului întreţinerii (a ultimului dintre ei), obligaţia debitorului
încetează, moştenitorii acestuia nefiind îndreptăţiţi, datorită caracterului personal şi
aleatoriu al contractului, să pretindă continuarea executării în persoana lor. Pentru trecut
însă, dacă obligaţia de întreţinere nu fusese prestată o anumită perioadă, se poate admite
ca succesorii în drepturi ai defunctului creditor să intenteze o acţiune cu caracter
patrimonial, care are ca obiect fie plata contravalorii întreţinerii (soluţie mai greu
acceptată), fie chiar rezoluţiunea contractului pentru neexecutare 9 .

Dacă debitorul întreţinerii decedează mai înainte, caracterul cu titlu oneros al contractului
impune moştenitorilor săi (cărora dreptul de proprietate asupra bunului dobândit prin
contract li s-a transmis) să continue executarea obligaţiei, parte a pasivului succesoral 10 .
Cu atât mai mult executarea va continua dacă numai unul dintre debitori a decedat 11 .
Natura intuitu personae a acestei obligaţii face însă ca, în practică, acest lucru să nu fie
uşor de realizat. Credem că, pentru salvarea contractului, această împrejurare poate
constitui un motiv întemeiat pentru instanţă de a hotărî transformarea în bani a obligaţiei
de întreţinere (evident, dacă părţile nu acceptă de bunăvoie novarea obligaţiei).
Neexecutarea obligaţiilor de către debitorul întreţinerii dă dreptul, în primul rând,
creditorului de a solicita executarea în natură a obligaţiei, în condiţiile art. 1073, art.
1075 şi art. 1077 C.civ., art. 5802-5805 C.proc.civ., aplicabile obligaţiilor de a face 12 .

O altă modalitate de rezolvare a problemelor ce decurg din neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiei de întreţinere este transformarea în bani a obligaţiei 13 .
Dacă executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu mai este posibilă 14 , părţile pot
conveni transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Din punct de vedere juridic, o
asemenea convenţie valorează o novaţie prin schimbare de obiect 15 , contractul
transformându-se într-unul de rentă viageră. S-a decis că, ulterior încheierii novaţiei,
înstrăinătorul nu mai era îndreptăţit să ceară desfiinţarea contractului iniţial, pe motiv că
nu i s-a prestat întreţinerea 16 . Dar chiar în lipsa acordului uneia dintre părţi, pentru
motive temeinice, instanţa poate dispune transformarea obligaţiei de întreţinere în bani.
În acest sens, în practica judiciară s-a hotărât că, dacă din cauza comportării uneia dintre
părţi, executarea în natură a obligaţiei nu mai este cu putinţă, instanţa, la cererea celeilalte
părţi, este îndreptăţită să stabilească obligaţia de întreţinere prin echivalent,
transformând-o în plata unei sume de bani 17 . Cu privire la această posibilitate a instanţei,
în doctrină s-a subliniat că ea nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind
guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere, iar nu de cele
reglementate special pentru renta viageră 18 . Interesează mai ales consecinţele
neexecutării obligaţiei băneşti, care diferă, cum am văzut, în cele două contracte.

În fine, soluţia extremă la care se poate ajunge este rezoluţiunea.

319. Rezoluţiunea contractului de întreţinere. Contract nenumit, dar sinalagmatic,

întreţinerea poate fi desfiinţată, în condiţiile dreptului comun, ale art. 1020 şi art.
1021C.civ., pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către oricare dintre părţile
contractante. Asupra acestei probleme, majoritatea autorilor şi a jurisprudenţei au fost de
acord. Potrivit regulilor cunoscute, contractelor nenumite li se aplică, în principiu,
dispoziţiile prevăzute în partea generală a obligaţiilor, iar nu normele specifice anumitor
contracte, oricât de asemănătoare ar fi. Excepţiile de la această metodă au fost semnalate
până în prezent în materia contractului de întreţinere.

Pentru că executarea obligaţiei uneia dintre părţi – creditorul – se face de regulă uno ictu,
în timp ce prestaţia debitorului întreţinerii, prin natura ei, este cu executare succesivă, s-a
mai discutat, din punct de vedere terminologic, dacă sancţiunea trebuie să se numească
rezoluţiune (specifică contractelor cu executare dintr-o dată) sau reziliere (aplicabilă în
cazul contractelor cu executare succesivă). Codul civil român, în art. 1021, nu foloseşte
nici unul din aceşti termeni, ci pe acela de „desfiinţare”, spre deosebire de corespondentul
său francez [art. 1184 alin. (2) C.civ. francez: „le contrat n’est point résolu de plein
droit”]. La contractul de întreţinere ne găsim într-o situaţie atipică, în care pot fi
recunoscute atât caracteristicile rezoluţiunii, cât şi ale rezilierii 19 . Ne raliem însă
majorităţii autorilor şi convenim să utilizăm termenul de «rezoluţiune» pentru a defini
desfiinţarea, în condiţiile art. 1020 şi art. 1021 C.civ., a contractului de întreţinere, fără a
fi însă de acord cu afirmaţia că „efectul principal al contractului este strămutarea
proprietăţii bunului înstrăinat” 20 , de vreme ce contractul este sinalagmatic, iar practica
demonstrează că, cel mai adesea, neexecutarea obligaţiei de către debitorul întreţinerii
pune problema desfiinţării lui. De aceea şi consideraţiile care urmează au în vedere acest
motiv al rezoluţiunii.

Astfel cum am arătat 21 , datorită caracterului alimentar al obligaţiei debitorului, în

general, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept
în întârziere, conform art. 1079 alin. (2) pct. 3 C.civ., astfel că instanţa poate să pronunţe
direct rezoluţiunea, fără a mai acorda un termen de graţie.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi pornită de creditorul întreţinerii, care, potrivit regulilor

generale, trebuie să dovedească neexecutarea obligaţiei de a face. Sunt admisibile orice
mijloace de probă şi instanţele trebuie să aprecieze cu înţelepciune toate dovezile, pentru
a ajunge la concluzia că într-adevăr, din cauza culpei pârâtului, contractul trebuie
desfiinţat 22 . Se admite că, în ciuda caracterului intuitu personae al obligaţiei de
întreţinere, acţiunea în rezoluţiune (ca şi alte acţiuni derivate din contract, cum ar fi
acţiunea în nulitate, în anulare, acţiunea oblică, acţiunea pauliană) poate fi introdusă şi de
alte persoane decât creditorul întreţinerii, dat fiind caracterul său patrimonial 23 .
Menţionăm însă că, dacă întreţinerea s-a stipulat în favoarea unei alte persoane decât
înstrăinătorul (prin mecanismul stipulaţiei pentru altul), terţul beneficiar (creditor al
întreţinerii) nu poate cere rezoluţiunea, ci numai executarea silită.

Ce efecte produce admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere? În

privinţa efectelor între părţi, rezoluţiunea face ca dreptul de proprietate asupra bunului să
reintre în patrimoniul înstrăinătorului. Aceasta ca urmare a necesităţii de a fi repus în
situaţia anterioară încheierii contractului. Are loc însă o repunere în situaţia anterioară şi
în ceea ce îl priveşte pe debitorul întreţinerii? Unele instanţe au hotărât că în cazul
admiterii unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract de întreţinere, părţile, fără distincţie,
urmează să fie repuse în situaţia anterioară convenţiei, în sensul că debitorul întreţinerii
trebuie obligat să restituie creditorului bunul transmis la încheierea contractului, iar
creditorul întreţinerii să restituie contravaloarea întreţinerii primite pe timpul cât
contractul s-a executat. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că persoana obligată la
prestarea întreţinerii, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile din cauza unor împrejurări ce-i
sunt imputabile, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiilor. Fostul Tribunal Suprem,
printr-o decizie de îndrumare 24 , a dat o soluţie acestei probleme, care s-a impus prin forţa
argumentelor. Astfel, nu se poate face abstracţie de caracterul aleatoriu al contractului de
întreţinere, de elementul risc. Obligarea creditorului întreţinerii de a restitui, evaluate în
bani, prestaţiile primite cu titlu de întreţinere ar permite dobânditorului de rea-credinţă să
înlăture, în ceea ce îl priveşte, efectele aleatorii ale contractului de întreţinere şi să
înceteze plata întreţinerii când suma prestaţiilor egalează sau depăşeşte valoarea bunului
transmis şi ar pune pe transmiţător în situaţia de a nu mai avea interes să obţină
rezoluţiunea, rămânând astfel la discreţia debitorului, care şi-ar crea prin aceasta un drept
prin propria culpă. Faptul nerestituirii nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a celui
ce a primit întreţinerea, întrucât foloasele realizate au temei legitim în convenţia părţilor.
Debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreţinerii nici în situaţia când nu a
avut nici un folos de pe urma bunului până la data rezoluţiunii – pentru că, de exemplu,
creditorul îşi rezervase dreptul de uzufruct – deoarece problema nu trebuie rezolvată după
cum operează sau nu o compensare de foloase, ci în raport cu caracterul aleatoriu al
contractului de întreţinere.

Creditorul care redobândeşte proprietatea bunului are obligaţia însă de a restitui suma de
bani încasată, în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, părţile au convenit şi plata
unei sume de bani, sub acest aspect contractul neavând caracter aleatoriu.

În ipoteza în care creditorul întreţinerii se află în culpă, refuzând din motive nejustificate
primirea întreţinerii, el nu va fi îndreptăţit a obţine rezoluţiunea contractului, întrucât
această sancţiune nu poate opera în contra unui debitor neculpabil. Cu toate acestea, dacă
din motive care interesează pe debitor, acesta este de acord cu cererea creditorului
întreţinerii de a se desfiinţa contractul, nu există impediment de a da efecte voinţei
părţilor, dar în acest caz, el este îndreptăţit a obţine restituirea cheltuielilor făcute cu
întreţinerea creditorului, căruia i se reîntoarce bunul.

S-a decis, de asemenea, că taxele plătite de debitorul din a cărui culpă exclusivă
contractul se desfiinţează (taxe cu autentificarea, transcrierea etc.) nu sunt supuse
restituirii în caz de rezoluţiune, el având dreptul, dacă solicită, la contravaloarea
impozitelor şi primelor de asigurare pentru imobil, cheltuieli care cad în sarcina
proprietarului 25 .

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului de întreţinere produce efectele obişnuite potrivit

dreptului comun: resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Aşadar, drepturile
consimţite de debitorul întreţinerii în favoarea terţilor cu privire la bunul dobândit prin
contractul rezolvit, se desfiinţează la rândul lor. Desigur că terţul se va putea apăra prin
invocarea art. 1909 C.civ. (dacă bunul era mobil) sau a uzucapiunii, opunându-se la
restituire. În acest caz, debitorul culpabil va trebui să restituie creditorului valoarea
bunurilor de la data pronunţării rezoluţiunii.

Pentru amănunte şi elemente de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 169–
171.
2

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 778/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, p.
83.
3

Supra nr. 314.5.

4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 121/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p.
64.
5

Cu privire la obligaţiile plurale, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr. 311–324.
6

Obligaţia rezultând dintr–o convenţie de întreţinere cu pluralitate de creditori şi debitori

este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parţială, neputând fi
considerată îndeplinită decât dacă s–a executat integral faţă de toţi beneficiarii dreptului
de întreţinere, după cum şi prestarea obligaţiei numai de către unul din debitori este
liberatorie pentru ceilalţi, considerându–se îndeplinită pentru toţi. Drept consecinţă,
neexecutarea obligaţiei faţă de unul dintre beneficiari îndreptăţeşte pe cel sau cei faţă de
care obligaţia nu s–a îndeplinit să ceară desfiinţarea convenţiei şi restabilirea situaţiei
anterioare cu privire la întregul imobil. Instanţele au dispus, în mod greşit, rezoluţiunea
contractului numai cu privire la cota–parte de proprietate a reclamantei, beneficiară a
dreptului de întreţinere, faţă de care obligaţia nu a fost îndeplinită, deşi se impunea
desfiinţarea în întregime a convenţiei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 689/1988,
în R.R.D. nr. 2/1989, p. 65).
7

În acest sens, redăm rezumatul unei soluţii din practica judiciară: 1. Din contractul
autentic rezultă că, pentru nuda proprietate imobiliară ce li s–a transmis, cumpărătorii –
soţi la acea dată – s–au obligat a da întreţinere, pe durata vieţii, atât fostei proprietare, cât
şi soţului său, aceştia din urmă având şi uzufructul bunului până la încetarea lor din viaţă.
Din conţinutul contractului, după finalitatea şi natura acestuia, rezultă că obligaţia de
întreţinere asumată are caracter indivizibil, în sensul art. 1057 şi urm. C.civ., creditorii
putând fi îndestulaţi de oricare dintre cei care s–au obligat împreună, potrivit celor ce
rezultă din dispoziţiile art. 1062 C.civ. Dacă un debitor a asigurat întreţinerea creditorului
şi, deci, obligaţia a fost îndeplinită, nu există temei de rezoluţiune a contractului, chiar
dacă celălalt debitor n–a avut o contribuţie la stingerea obligaţiilor periodice la care s–a
referit. 2. Dacă întreţinerea nu s–a suportat de ambii debitori obligaţi, ci numai de unul
din ei, este legal şi echitabil ca acesta să recupereze ceea ce a plătit şi pentru celălalt
debitor. O modalitate de recuperare, în speţă, este aceea de a se stabili întinderea
dreptului debitorului care a efectuat întreţinerea asupra bunurilor comune ce mai are de
împărţit cu fostul său soţ, ţinându–se seama de contribuţia avută şi prin întreţinerea dată
creditorului lor comun (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2814/1988, în R.R.D. nr.
9–12/1989, p. 128; în acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
478/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 55).
8

D. Chirică, op. cit., p. 128, 129.

9

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 542.

10

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, nr. 13, 290.
11

C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1133/2000, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 86, 87. Prin această
soluţie au fost confirmate hotărârile anterioare de respingere a acţiunii creditoarei, care
solicitase să se constate că, în urma decesului unuia dintre debitori, contractul de
întreţinere a devenit caduc.
12

A se vedea: B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţiei de a

face, în A.U.B., I, 2003, p. 65–78; M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuni în
justiţie izvorâte din contractul de întreţinere şi prescripţia extinctivă privitoare la acestea,
Dreptul nr. 8/2003, p. 76.
13

Potrivit Proiectului Codului civil (art. 1719), instanţa judecătorească poate să înlocuiască,
la cererea oricăreia dintre părţi, fie chiar temporar, întreţinerea în natură cu o rentă în bani
de egală valoare, în cazul în care: a) prestarea sau primirea în natură ori locuirea
împreună a creditorului şi debitorului întreţinerii nu mai poate continua din motive
obiective; b) debitorul întreţinerii moare.
14

Neînţelegeri între părţi, refuzul creditorului, influenţat de rude, de a mai primi

întreţinerea, divorţul dintre cei doi debitori, cu consecinţa mutării în altă localitate etc.
15

Cu privire la novaţie, ca mod de transformare a obligaţiilor, a se vedea C. Stătescu, C.

Bîrsan, op. cit., nr. 271–274.
16

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 316/1987, în Culegere de decizii pe anul 1987, p.
56.
17

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1794/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p.
43. Cu privire la echivalentul acestei întreţineri, instanţa de recurs extraordinar a reţinut
doar că instanţa de fond stabilise în mod arbitrar valoarea de 500 lei lunar, fără
administrarea unor probe pertinente privind nivelul real al întreţinerii de care avea nevoie
creditoarea. De aceea, sub acest aspect, dosarul a fost trimis spre rejudecare.
18

Fr. Deak, op. cit., p. 546.

19

V. Stoica, op. cit., p. 17. Şi în practica judiciară s–a transmis această dilemă. Astfel, o
instanţă învestită cu acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru
neexecutarea obligaţiei debitorului, a admis–o, în sensul că a dispus rezilierea acestuia.
Soluţia a fost casată de instanţa de control, care a reproşat instanţei de fond de a se fi
cantonat la aspecte generale (privind terminologia), în loc de a se preocupa de motivele,
imputabile sau nu debitorului, ale întreruperii relaţiilor dintre părţi (în acest sens, a se
vedea C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 290/1996, în Culegere de practică judiciară a
Curţii de Apel Braşov pe anul 1997, p. 76).
20

P. Anca, Notă la sentinţa nr. 1328/1978 a Trib. jud. Timiş, în R.R.D. nr. 2/1980, p. 50.
21

Supra nr. 315.1.

22

Rezilierea contractului de întreţinere se poate dispune numai dacă, din culpa debitorilor,
creditorul nu a primit întreţinerea cuvenită, iar nu şi în cazul în care obligaţia nu s–a
executat, în tot sau în parte, din culpa beneficiarului întreţinerii care solicită desfiinţarea
convenţiei (T.M.B., secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1410/1997, în Culegere de practică
judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993–1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 38).
23

Fr. Deak, op. cit., p. 542.

24
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1987, în Culegere de decizii pe anul 1987, p. 7–
9.
25

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 89/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p.
62, 63.

Capitolul IV
Contractul de asigurare
Secţiunea 1
Istoric. Sediul materiei. Noţiune.
Domeniu de aplicare. Caractere juridice.
Părţile contractului
320. Istoric. În timp ce jocul şi prinsoarea, contracte aleatorii, sunt privite defavorabil de
legiuitor, dimpotrivă, asigurarea este încurajată de lege şi este privită mai mult ca un
contract de indemnizare, care are ca scop prezervarea unei valori actuale faţă de o
primejdie viitoare 1 . La începuturile dezvoltării umane, când viaţa se desfăşura în grupuri
restrânse si în spaţii limitate, solidaritatea de grup scutea individul de grija de a fi
prevăzător cu viata şi bunurile sale, contând pe sprijinul comunităţii. Apariţia monedei, a
schimburilor extinse între comunităţi, dezvoltarea comerţului şi a transporturilor a condus
la necesitatea unei protecţii sporite împotriva pericolelor crescânde. În formele incipiente
de asigurări – asigurările mutuale – membrii aceleiaşi comunităţi profesionale care se
confruntau cu riscuri similare au început să gândească un sistem de protecţie. Încă în
Codul lui Hammurabi (circa 2250 î.Hr.) sunt consemnate asemenea reglementări cu
privire la comercianţi 2 . La greci şi la romani, asigurarea (cele mai vechi asigurări sunt
cele maritime) se grefa pe un împrumut de bani: asiguratul, proprietar al mărfii ce urma a
fi transportată, încheia un contract de împrumut (foenus nauticum) cu un comerciant
deţinător de capital. Dacă vasul ajungea la destinaţie în bune condiţii, împrumutul era
restituit împreună cu un profit maritim; în cazul producerii riscului, asiguratul era
exonerat de restituirea împrumutului 3 .

Este semnalat în Islanda secolului al XII-lea un sistem de asigurări mutuale prin care
membrii asociaţiei (ce cuprindea circa 20 de gospodării) se obligau să acopere reciproc
daunele cauzate de pierderea de animale 4 . În Anglia şi Germania, asigurările terestre
(mai ales împotriva incendiilor) au cunoscut o mare expansiune, determinată de
dezvoltarea aşezărilor urbane şi catastrofele produse de foc în perioada anilor 1600. În
teritoriile româneşti este menţionată o formă embrionară de asigurare (mutuală),
denumită «hopşa», a locuitorilor din aşezările rurale împotriva riscurilor de accidente şi
îmbolnăvire a animalelor 5 şi ulterior cunosc o relativ extinsă dezvoltare organizaţiile cu
caracter mutual şi de întrajutorare ale breslelor transilvane 6 . După o înflorire importantă
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, activitatea companiilor de
asigurări din România a cunoscut un semnificativ regres, ce a culminat cu naţionalizarea,
în anul 1948, a tuturor societăţilor de asigurare şi instituirea monopolului de stat în
materie, exercitat prin Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS). Acest monopol a fost
abolit începând cu H.G. nr. 1279/1990, în prezent funcţionând mai multe societăţi de
asigurare româneşti, precum şi filiale ale societăţilor străine.

321. Sediul materiei. În art. 1635, după ce defineşte contractele aleatorii, Codul civil
enumeră aceste contracte, iar la pct. 1 şi 2 găsim contractul de asigurare şi împrumutul
nautic, după care urmează jocul şi prinsoarea şi contractul de rentă viageră. Alineatul al
treilea precizează însă că primele două contracte sunt reglementate de legile comerţului
maritim. Într-adevăr, Codul comercial conţine mai multe reglementări în materie de
asigurări, începând cu aceea din art. 3 pct. 17 şi 18 C.com., care include asigurările
printre faptele obiective de comerţ 7 . Întrucât se admite că în funcţie de natura juridică a
raporturilor de asigurare, asigurările pot fi nu numai comerciale, dar şi mixte (comercial-
civile) 8 , în lucrarea de faţă vom face doar consideraţii succinte, cu caracter introductiv în
această materie deosebit de vastă, care beneficiază de o tratare aparte în programele
analitice ale facultăţilor cu profil juridic şi economic.

În prezent, activitatea de asigurare este reglementată, în principal, prin Legea nr.

136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România 9 . Legea este structurată în şase
capitole: Capitolul I – „Dispoziţii generale”; Capitolul II – „Contractul de asigurare”, cu
o secţiune privind încheierea şi efectele contractului, în general şi apoi cu câte o secţiune
pentru asigurarea de bunuri, asigurarea de persoane, asigurarea de răspundere civilă,
asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare şi alte asigurări (Secţiunea
a 5-a), coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea (Secţiunea a 6-a); Capitolul III –
„Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule” (pus în aplicare prin Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule 10 ); Capitolul IV – „Fonduri de
protecţie”; Capitolul V – „Sancţiuni”; Capitolul VI – „Dispoziţii tranzitorii şi finale”.
Menţionăm şi Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, care conţine, într-o formă mai sistematizată, reglementări privind: înţelesul
unor termeni şi categorii de asigurări, Comisia de supraveghere a asigurărilor, autorizarea
şi activitatea asigurătorilor, activitatea de asigurare pe viaţă, intermediarii în asigurări.
Redresarea, reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare este, în prezent,
reglementată de Legea nr. 503/2004, în vigoare de la 14 ianuarie 2005, elaborată în
vederea transpunerii Directivei nr. 2001/17/CE. De asemenea, menţionăm şi Legea nr.
260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor
de teren sau inundaţiilor 11 . Periodic se emit şi acte normative cu valoare inferioară legii
(hotărâri de Guvern, norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor etc.) cu menirea
de a asigura aplicarea legilor şi de a disciplina acest domeniu important de activitate 12 .
În viitor, legislaţia românească în materie va fi influenţată, neîndoielnic, de sursele
comunitare. Există constituit un Comitet european al asigurărilor, cu rol important în
adoptarea legislaţiei europene. El a reuşit chiar sistematizarea directivelor în materie de
asigurări, prin elaborarea, în anul 1994, a unui Cod european în materie. În prezent,
acquis -ul comunitar în domeniul asigurărilor include peste treizeci de directive.
Menţionăm pe cele care au o importanţă mai semnificativă pentru dreptul privat 13 : trei
directive privind asigurările de viaţă (Directiva nr. 79/267, Directiva nr. 90/619 şi
Directiva nr. 92/96) şi Directiva nr. 92/49 pentru alte asigurări decât cele de viaţă. În
esenţă, ele caută să reglementeze, şi în acest domeniu specific, obligaţia generală de
informare în materie contractuală, în dorinţa de a proteja pe „consumatorul de asigurare”.
În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, domeniul asigurărilor este
abordat în cadrul Capitolului 3 – „Libera circulaţie a serviciilor”, iar România face
eforturi de transpunere a întregului acquis comunitar şi în această materie 14 . Efortul
trebuie însă însoţit şi de creşterea profesionalismului operatorilor în asigurări, prin
cunoaşterea legislaţiei şi a jurisprudenţei comunitare.

322. Noţiune. Contractul de asigurare este acel contract prin care una dintre părţi,
numită asigurat, se obligă să plătească celeilalte părţi, numite asigurător, o sumă de
bani determinată, numită primă de asigurare, în schimbul asumării riscului ca, în
ipoteza producerii cazului asigurat, să-i plătească lui sau beneficiarului asigurării o
sumă de bani 15 , numită indemnizaţie de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) 16 .

323. Domeniu de aplicare. Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se ocupă de

reglementarea contractului de asigurare de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane 17 .
În urma modificării legii în anul 2004, legiuitorul operează cu o nouă clasificare:
asigurări de viaţă şi asigurări generale, facultative sau obligatorii. De asemenea, au fost
reglementate şi tipuri noi de asigurări: asigurările de credite şi garanţii (au ca obiect
acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata
preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şi alte garanţii directe sau
indirecte).

Aceasta este cea mai importantă clasificare a asigurărilor, în funcţie de obiectul riscului
acoperit. Ea reprezintă de fapt o formă extinsă a marii clasificări în două categorii:
asigurarea contra daunelor (asigurarea de bunuri şi asigurarea de răspundere civilă) şi
asigurările de persoane (asupra vieţii).

În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl reprezintă anumite bunuri

(autovehicule, clădiri şi alte construcţii, bunuri ale gospodăriei casnice, animale etc.) care
sunt supuse riscurilor de distrugere totală sau parţială din cauze diverse (incendiu,
cutremur, inundaţii, îngheţ etc.) sau furtului. În această materie, termenul de «bun» este
folosit în accepţiunea sa restrânsă, de obiect derivat al actului juridic. Bunurile pot fi
mobile (chiar prin anticipaţie, ca recoltele) sau imobile. De regulă, bunurile sunt
individual determinate, dar uneori, societăţile de asigurare sunt dispuse să asigure şi
bunuri generice (ca marfa dintr-un depozit, care nu a fost cântărită, numărată, măsurată) 18
.
Prin Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva
cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor, s-a instituit în sarcina persoanelor
fizice şi juridice obligativitatea asigurării împotriva dezastrelor naturale a tuturor
construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, din mediul urban sau rural, aflate în proprietatea
acestora şi înregistrate în evidenţele organelor fiscale. Potrivit art. 5 din lege, suma
asigurată este egală cu echivalentul în lei a 20.000 euro, pentru fiecare locuinţă de tip A
(care cuprinde construcţiile cu structură de rezistenţă de beton armat, metal ori lemn sau
cu pereţi exteriori din piatră, cărămidă sau orice alte materiale rezultate în urma unui
tratament termic şi/sau chimic) sau al 10.000 euro, pentru fiecare locuinţă de tip B (care
cuprinde construcţia cu pereţi exteriori din cărămidă nearsă sau din orice alte materiale
rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic). Persoanele fizice sau juridice care
nu îşi asigură locuinţele aflate în proprietate nu vor beneficia, în cazul producerii unuia
dintre dezastrele naturale prevăzute de lege, de niciun fel de despăgubiri de la bugetul de
stat sau de la bugetul local pentru prejudiciile produse locuinţelor. Prin aceeaşi lege, s-a
înfiinţat un Pool de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), care este o
societate comercială de asigurare-reasigurare, constituită prin asocierea societăţilor de
asigurare autorizate să încheie asigurări obligatorii pentru locuinţe, în conformitate cu
prevederile acestei legi, ale Legii nr. 32/2000 şi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale.

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect tot o valoare patrimonială, constând în

despăgubirea datorată de asigurat unui terţ dacă i s-ar angaja răspunderea civilă delictuală
(pentru fapta proprie, pentru fapta altuia sau pentru lucruri). În executarea acestui tip de
asigurări mai intervine o a treia persoană, victima, care beneficiază de o protecţie specială
în concepţia legii.

Ceea ce au în comun cele două tipuri de asigurări (care ambele sunt asigurări contra
daunelor) este afectarea patrimoniului asiguratului (datorită pierderii propriilor bunuri ori
datorită despăgubirilor ce ar trebui să le plătească pentru pagube produse unui terţ).
Despăgubirile vor fi plătite de asigurător, ţinând seama de dauna efectiv produsă.

În schimb, în cazul asigurării de persoane, obiectul priveşte elemente nepatrimoniale,

cum ar fi viaţa, sănătatea, integritatea fizică a asiguratului. Desigur că şi în acest caz
întâlnim elemente pecuniare (prima plătită de asigurat, indemnizaţia primită de acesta sau
de persoanele desemnate). Indemnizaţia de asigurare nu se calculează însă aritmetic,
raportat la gradul de afectare a integrităţii fizice, sănătăţii asiguratului, ci se plăteşte în
limita sumei asigurate convenite prin contract, fără ca asiguratul să fie ţinut a dovedi vreo
pagubă, ci numai intervenirea cazului asigurat.

În cazul asigurării împotriva riscului de pierderi financiare, art. 442 din lege prevede că
în lipsa unei clauze contractuale contrare, se acoperă prin asigurare atât dauna efectivă,
cât şi pierderea de profit, precum şi cheltuielile generale şi cele decurgând direct sau
indirect din producerea riscului asigurat.

324. Caracterele juridice ale contractului de asigurare. Contractul de asigurare prezintă

unele caractere juridice care sunt incontestabile, dar asupra altora, în doctrină s-au ivit
unele controverse. Precizăm mai întâi că asigurarea este, în dreptul nostru actual,
întotdeauna contractuală, expresie a acordului de voinţă al părţilor. Chiar în cazul
asigurărilor obligatorii (de exemplu, pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule sau pentru pagube produse locuinţelor de cutremure, alunecări de teren sau
inundaţii) asigurarea îşi păstrează caracterul contractual 19 . Ca atare, teoria generală a
contractelor are vocaţia de a se aplica contractului de asigurare, inclusiv în privinţa
regulilor protectoare ale consimţământului 20 .

324.1. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, asigurarea
este un contract consensual. Aşadar, este suficient acordul de voinţă al părţilor
contractante pentru a fi în prezenţa unui contract de asigurare valabil. Acest lucru este
unanim acceptat, chiar dacă Legea nr. 136/1995 [art. 10 alin. (1)] prevede încheierea
acestuia în formă scrisă. Faţă de reglementarea dată, forma scrisă este cerută numai ad
probationem. În acest sens, art. 10 alin. (1) (modificat prin Legea nr. 172/2004) prevede:
„Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de
dovadă scrisă. În cazurile de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi
nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care să
confirme existenţa acestora”. Credem că alte persoane decât contractanţii (de pildă,
victima în cazul asigurării de răspundere sau beneficiarul asigurării de viaţă) pot obţine
prin intermediul justiţiei obligarea asigurătorului de a depune un exemplar al contractului.

Înscrisul constatator al contractului poartă numele de „poliţă de asigurare” (în cazul

asigurărilor de persoane), respectiv de „certificat de asigurare” (pentru asigurările de
daune). Ca o noutate, după modificările din anul 2004, respectiv 2005, Legea nr.
136/1995 prevede că documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi
prin mijloace electronice, în condiţiile legii 21 .

Cu privire la mecanismul de încheiere a contractului, întâlnim unele particularităţi faţă de

alte contracte. Astfel, potrivit art. 13 din lege, persoana interesată face o ofertă de
contract, completând un formular pus la dispoziţie de asigurător, în care trebuie să
răspundă la întrebări privind împrejurările esenţiale referitoare la risc pe care le cunoaşte.
Dacă, citind răspunsurile, asigurătorul consimte, contractul se consideră încheiat. Data
încheierii contractului este foarte importantă, ea fiind în corelaţie cu începerea suportării
riscurilor de către asigurător. În principiu, asigu-rătorul nu suportă riscurile înainte de
plata primei de asigurare (sau a primei rate din prima de asigurare) 22 .

324.2. Contractul de asigurare este sinalagmatic, întrucât dă naştere la drepturi şi

obligaţii corelative pentru ambele părţi contractante, astfel cum rezultă neîndoielnic chiar
din definiţia legală a acestui contract. Faptul că obligaţia asiguratului (a contractantului
asigurării) este născută şi actuală, în timp ce aceea a asigurătorului este condiţională
(depinzând de producerea evenimentului asigurat) nu pune în discuţie această
caracterizare a contractului, cu atât mai mult cu cât se poate spune că asigurătorul îşi
asumă o obligaţie certă, de acoperire a riscului, încă din momentul încheierii contractului
23
. Desigur că există la contractul de asigurare particularitatea lipsei de simultaneitate a
obligaţiilor, de vreme ce obligaţia asiguratului de a plăti prima se execută mai înainte.
324.3. În raporturile dintre contractantul asigurării şi asigurător, contractul are
întotdeauna caracter oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unei contraprestaţii, chiar
dacă asigurarea poate constitui suportul unei donaţii indirecte în favoarea unui terţ (ca în
asigurările în caz de deces).

324.4. Asigurarea este un contract cu executare succesivă, pentru că obligaţia asumată de

asigurător este una continuă pe toată durata de valabilitate a contractului, cum de regulă,
şi prima de asigurare se plăteşte de către asigurat în mod periodic. Faptul că în unele
contracte de asigurare (de pildă, în asigurările de accidente pentru călătorii în străinătate)
prima se plăteşte într-o singură tranşă nu afectează acest caracter juridic al contractului.
Consecinţa se regăseşte în sancţiunea care intervine şi care este, de regulă, rezilierea.

324.5. Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, clauzele contractului sunt stabilite de
asigurător, libertatea de opţiune a asiguratului fiind limitată, asigurarea poate fi calificată
ca un contract de adeziune, ceea ce impune o protecţie specială a asiguratului persoană
fizică 24 . Calitatea de comerciant a asigurătorului, la care se adaugă caracterul de contract
de adeziune, face ca în interpretarea contractului de asigurare să prevaleze voinţa
declarată asupra celei interne. De asemenea, credem că în caz de dubiu, interpretarea
trebuie să se facă în favoarea asiguratului neprofesionist 25 .

324.6. Specific contractului de asigurare este caracterul aleatoriu: la încheierea

contractului nu se ştie dacă se va produce elementul aleatoriu sau, cel puţin, data la care
se va întâmpla, ceea ce atrage consecinţe patrimoniale. Reamintim că în art. 1635 C.civ.,
contractul de asigurare este primul menţionat în categoria contractelor aleatorii. Cu toate
acestea, unii autori au contestat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, cu două
argumente: mai întâi, asiguratul primeşte de îndată siguranţa că va primi, el sau altul, o
sumă de bani dacă se produce evenimentul asigurat, astfel că nu există nici un risc; apoi,
în ceea ce îl priveşte pe asigurător, contractul de asigurare asupra vieţii îşi pierde
caracterul aleatoriu, datorită „organizării pe baze ştiinţifice a fondului de asigurare şi
stabilirii unor prime după criterii matematice” 26 . Cum s-a subliniat în literatura juridică,
chiar şi în cazul asigurărilor mixte de persoane, în care asigurătorul în mod cert plăteşte
suma asigurată (fie în caz de supravieţuire, fie în caz de deces, fie în caz de invaliditate),
contractul păstrează acest caracter 27 . Apoi, deşi este real că din punct de vedere tehnic şi
economic, societăţile de asigurare folosesc metoda calculului probabilităţilor şi legea
numerelor mari, astfel încât chiar şi după plata indemnizaţiilor să îşi asigure un profit 28 ,
acest calcul vizează totalitatea contractelor încheiate de asigurător (portofoliul), iar nu
fiecare contract în parte, al cărui caracter aleatoriu este de necontestat. De pildă, se
încasează o primă de asigurare de 10 lei, iar la câteva zile autoturismul în valoare de
20.000 lei este distrus în întregime într-un incendiu. Producerea acestui eveniment
asigurat, aleatoriu, îi cauzează imediat asigurătorului o pierdere, al cărei risc şi l-a
asumat. Împrejurarea că în acel an, alţi asiguraţi nu au suferit nici un prejudiciu, astfel că
în final asigurătorul a obţinut profit, nu înlătură caracterul aleatoriu al fiecărui contract
încheiat.

324.7. Contractul de asigurare poate fi încheiat pe durată determinată sau nedeterminată.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 136/1995, introdus în anul 2004, în cazurile prevăzute de
condiţiile de asigurare, la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, contractul de
asigurare poate fi reînnoit, pentru o nouă perioadă, egală cu cea anterioară, dacă una
dintre părţi nu îl denunţă; în cazul contractului pe durată nelimitată, oricare dintre părţi
are dreptul să îl denunţe, cu un termen de preaviz de 20 de zile. Menţionăm că în urma
modificării operate prin O.U.G. nr. 61/2005, Legea asigurărilor nu mai face referiri la
durata contractului de asigurare. Potrivit noului text al art. 201, denunţarea contractului de
asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a
celeilalte părţi, care trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare.

325. Părţile contractului de asigurare. Element esenţial al contractului de asigurare,

determinarea părţilor influenţează direct asupra naturii civile, comerciale sau mixte a
contractului 29 . Într-o formă simplă, contractul are două părţi: asigurătorul şi asiguratul,
care coincide cu contractantul asigurării 30 . Acesta este persoana care semnează
contractul, plăteşte prima de asigurare, în considerarea unui risc care îl priveşte direct
(sau, cum spun francezii, „sur sa propre tête”). Încheierea unui contract de asigurare a
unui risc care priveşte o altă persoană (de pildă, pentru caz de deces) este condiţionată, în
practică, de obţinerea consimţământului acelei persoane, din considerente uşor de înţeles.
Legea prevede numai că: „Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât
aceea care a încheiat contractul de asigurare se poate încheia potrivit contractului de
asigurare. (…)” [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 136/1995]. În privinţa capacităţii de a
contracta, în principiu, asigurarea este un act de administrare, căci finalitatea sa este una
de prevedere 31 : se urmăreşte protejarea persoanei şi a patrimoniului său împotriva
elementelor aleatorii ce pot apărea. Din această calificare rezultă că reprezentantul legal
al incapabilului poate încheia o asigurare fără a fi nevoie de a obţine acordul autorităţii
tutelare, iar minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de asemenea, poate încheia
singur anumite asigurări. Contractul se poate încheia şi prin mandatar, care, în acest caz,
considerăm că nu trebuie să prezinte un mandat special. În ceea ce îl priveşte pe
asigurător, acesta poate fi, potrivit legii, numai o societate comercială având un asemenea
obiect de activitate şi care a fost autorizată de Comisia de supraveghere a asigurărilor.
Societatea poate da mandat agenţilor de asigurare pentru a încheia contracte de asigurare
32
.

În situaţii complexe, pot interveni două noi subiecte ale asigurării: beneficiarul asigurării
şi persoana cuprinsă în asigurare. Astfel, beneficiarul asigurării este acea persoană
căreia, în temeiul contractului sau al legii, asigurătorul trebuie să-i plătească indemnizaţia
de asigurare la producerea cazului asigurat. În acest caz, persoana care contractează este
stipulant al asigurării.

În asigurarea de răspundere civilă poate exista şi o persoană cuprinsă în asigurare, care

nu încheie contractul de asigurare, nu plăteşte prima, dar răspunderea sa delictuală faţă de
un terţ, prin voinţa contractantului (sau a legii), este acoperită prin asigurare 33 .

G. Plastara, op. cit., p. 645.

2

V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii: Hammurabi, Iustinian, Napoleon, Ed. Lumina,

Bucureşti, 1994, p. 45. A se vedea şi I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 3.
3

C.F. Trenerry, The Origins and Early History of Insurance, London, 1926, p. 107.
4

N. Ghiulea, Asigurările agricole, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1930, p. 290.

5

I. Râmniceanu, Asigurările de stat în R.S. România, Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 1984, p. 10.
6

D.A. Constantinescu, M. Dobrin, A.M. Ungureanu, D. Grădişteanu, Tratat de asigurări,

Ed. Semne ‘94, Bucureşti, 1999, p. 21.
7

A se vedea şi St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
nr. 71.
8

Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.
Universul Juridic, 2001, p. 459.
9

M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. De la 1 februarie 1996, data intrării sale în
vigoare, s–au abrogat Titlul XIII, Cartea I, „Despre contractul de asigurare”, din Codul
comercial şi Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat. Prin Legea nr.
172/2004 (M. Of. nr. 473 din 26 mai 2004) a fost modificată şi completată substanţial
Legea nr. 136/1995. În acest sens, a se vedea C. Leaua, Unele comentarii cu privire la
recentele modificări aduse legislaţiei în domeniul asigurărilor, Dreptul nr. 10/2004, p. 17.
Recent, Legea nr. 136/2005 a fost modificată prin O.U.G. nr. 61/2005 (M. Of. nr. 562 din
30 iunie 2005), aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 283/2005 (M. Of. nr. 897 din 7
octombrie 2005).
10
M. Of. nr. 762 din 11 noiembrie 2008.
11

M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008.

12

Exempli gratia, a se vedea M. Of. nr. 615 din 15 iulie 2005, unde sunt publicate şapte
asemenea ordine, care se referă la: rezervele tehnice pentru asigurările generale şi cele de
viaţă; metodologia de calcul a solvabilităţii asigurătorilor; supravegherea societăţilor de
asigurare care fac parte dintr–un grup de asigurare; norme privind aplicarea legii în
domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule etc.
13

Pentru un rezumat al lor, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul

dreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 32–35.
14

În acest sens, poate fi menţionată modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, prin Legea nr. 403/2004 (M. Of. nr.
976 din 25 octombrie 2004). În anexa III a legii de modificare sunt enumerate directivele
comunitare ale căror prevederi au fost transpuse prin Legea nr. 403/2004.
15

În dreptul englez se admite că indemnizaţia poate consta şi în acordarea altor beneficii, în

servicii, de exemplu. A se vedea Chitty on Contracts, vol. II, Specific Contracts, Ed.
Sweet & Maxwell, London, 1999, nr. 41–001.
16

În mod asemănător era definit contractul de asigurare şi prin Legea nr. 216/1930 pentru
constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea
contractului de asigurare. A se vedea şi I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil
român, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, nr. 1212.
17

Chiar dacă art. 45 prevede că dispoziţiile ei se aplică şi „în cazul altor asigurări”, în
realitate toate asigurările (cum ar fi cele maritime, de aviaţie etc., reglementate prin legi
speciale) se pot încadra în una din aceste trei categorii. În acelaşi sens, a se vedea Fr.
Deak, nota 2, p. 463.
18

C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,
p. 23; I. Sferdian, Interesul asigurabil, condiţie specifică de validitate în contractul de
asigurare de bunuri, Dreptul nr. 10/2004, p. 98.
19

Facem această precizare, întrucât legislaţia anterioară (Decretul nr. 471/1971) cunoştea şi
asigurările „prin efectul legii”, în care pentru autoturisme şi locuinţe, odată cu încasarea
impozitului se percepea şi prima de asigurare, fără ca proprietarul să fi semnat vreun
contract de asigurare. În prezent, legea asigurărilor prevede un singur caz de asigurare
obligatorie, aceea de răspundere civilă pentru pagube cauzate terţilor prin accidente de
autovehicule, atât pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului acesteia. Neîncheierea
lor constituie contravenţie (în Franţa, sancţiunea este de natură penală). Prin anumite legi
speciale sau în temeiul anumitor contracte de împrumut bancar, de leasing etc.,
beneficiarii sunt obligaţi să încheie asigurări facultative (de bunuri, de răspundere sau de
viaţă). În aceste cazuri, neîncheierea contractelor de asigurare nu se sancţionează
contravenţional, ci consecinţele sunt de ordin privat, în sensul că în lipsa dovezii
încheierii contractelor de asigurare, nu se poate beneficia de contractele sau facilităţile
legale pe care se grefează.
20

Situaţia este asemănătoare şi în alte ţări. Pentru Franţa, a se vedea L. Mayaux, Assurances
terrestres, în Répertoire de droit civil, sous la direction de P. Raynaud et J.–L. Aubert,
tome II, Dalloz, Paris, nr. 142.
21

A se vedea Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică (M. Of. nr. 429 din 31 iulie
2001).
22

Însăşi denumirea noţiunii de «primă», care provine din latinescul primum – mai întâi,
indică acest element al mecanismului de încheiere a contractului. În practică, asigurătorii
inserează chiar clauza potrivit căreia suportarea riscurilor începe după 48 de ore de la
încheierea contractului
23

În acelaşi sens, a se vedea: D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit, p.276; L. Stănciulescu, op.
cit., p. 306.
24
Care poate fi calificat consumator, în sensul legislaţiei speciale în materie. A se vedea şi:
C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive (…), în R.D.C. nr. 3/2001, p. 74–78; contribuţia lui J. Kullmann
în volumul „Le clausole abusive nei contratti stipulati con i consumatori”, Ed. Cedam,
Milano, 1996, p. 167; L. Villegas, Les clauses abusives dans le contrat d’assurance,
PUAM, Paris, 1998. Pentru o prezentare rezumată în limba română a acestei ultime
lucrări, a se vedea E.M. Minea, Clauzele abuzive în contractele de asigurare, în R.D.C.
nr. 10/2004, p. 123 şi urm.
25

În acelaşi sens, în dreptul englez, Chitty on Contracts, supra cit., nr. 41–021.
26

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.
35; V.V. Longhin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,
p. 83, 193.
27

Fr. Deak, op. cit., p. 447; în acelaşi sens, în doctrina franceză s–a observat că în cazul
contractelor cu riscuri multiple (cum sunt cele în discuţie) elementul alea trebuie apreciat
la fiecare eveniment în parte, pentru a vedea dacă pentru contractantul asigurării
producerea lui este un câştig (L. Mayaux, op. cit., nr. 169). A se vedea şi V. Stoica, Ideea
de risc şi incertitudine în contractul de asigurare, în R.D.C. nr. 11/2004, p. 82.
28

O. Căpăţînă, Jurisprudenţa română de drept al comerţului exterior, în R.R.S.I. nr. 1–

2/1980, nota 5, p. 194.
29

Supra nr. 320 şi bibliografia citată.

30

Potrivit art. 11 din Legea nr. 136/1995, introdus prin O.U.G. nr. 61/2005, contractantul
asigurării este „persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc
privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare”.
31

Picard, Besson, Les assurances terrestres, tome 1, Le contrat d’assurance, L.G.D.J., Paris,
1982, nr. 47.
32

A se vedea: C. Roşu, Contractul dintre asigurător şi agenţii de asigurare încheiat în

temeiul Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în
R.D.C. nr. 10/2001, p. 47; A. Ciobanu, Intermediarii în asigurări, în R.R.D.A. nr. 2/2003,
p. 60.
33

De pildă, soţul asiguratului, un prieten căruia i–a împrumutat autoturismul, chiar hoţul
maşinii asigurate, care produc un accident.

Secţiunea a 2-a
Efectele contractului de asigurare
326. Sub această secţiune vom analiza drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de
asigurare. Pentru facilitarea înţelegerii, vom avea în vedere, în principal, raportul simplu
de asigurare, în care contractantul asigurării este aceeaşi persoană cu asiguratul.

Astfel cum rezultă din reglementarea Legii nr. 136/1995, încă înainte de încheierea
contractului, viitorului asigurat îi revin două îndatoriri, de a căror executare depinde
însăşi încheierea valabilă a contractului:

a) obligaţia de a prezenta împrejurările esenţiale privind riscul şi de a declara orice

defecţiuni sau vicii (la asigurarea de bunuri), respectiv boli, antecedente medicale etc. (la
asigurarea de persoane); declaraţia nu este, în practică, spontană, ci „provocată”, în sensul
că viitorul asigurat trebuie să răspundă la întrebările formulate de asigurător în chestionar
1
;

b) obligaţia de a declara, la momentul încheierii contractului (precum şi ulterior, în

perioada de executare), dacă pentru acelaşi bun a mai încheiat şi alte contracte de
asigurare [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 136/1995]. Această obligaţie, specifică
asigurărilor de daune, are ca finalitate cunoaşterea de către asigurător a unor eventuale
coasigurări, pentru a se preveni supraasigurarea 2 . Datorită specificului asigurărilor de
persoane, care nu au caracter de dezdăunare, ci reprezintă măsuri de prevedere şi de
economisire, asiguratul nu are, potrivit legii, obligaţia de a-l informa pe asigurător despre
existenţa unor alte contracte având acelaşi obiect. În practică, se poate cere viitorului
asigurat să facă o asemenea declaraţie, dar ea nu are nici o consecinţă în privinţa plăţii
indemnizaţiei.

327. După încheierea contractului, iau naştere o serie de efecte juridice, care pot fi
sistematizate cronologic: efecte produse până la ivirea evenimentului asigurat, efecte ce
apar după producerea acestui eveniment, precum şi efecte care se nasc după plata
indemnizaţiei de asigurare.

328. Efectele contractului până la producerea evenimentului asigurat

328.1. Obligaţiile asiguratului. a) Principala obligaţie a asiguratului este aceea de a plăti

prima de asigurare. Menţionăm că, deşi Legea nr. 136/1995 impune „asiguratului” de a
plăti plata primei (art. 9) în cuantumul şi la termenele convenite, debitorul plăţii primei
nu este întotdeauna asiguratul, ci mai riguros ar fi contractantul asigurării. În unele tipuri
de asigurări (de pildă, asigurările mixte ale gospodăriei) se inserează obligaţia solidară a
soţilor de a plăti primele de asigurare. Uneori, există interesul unui terţ ca plata primei să
fie făcută la timp (de pildă, creditorul ipotecar al asiguratului, căruia în cazul producerii
riscului asigurat, plata indem-nizaţiei îi va profita). Considerăm că în temeiul art. 1093
C.civ. 3 , plata făcută de un terţ va fi recunoscută valabilă, pentru a împiedica încetarea
contractului de asigurare.

Prima este, de regulă, anuală şi se plăteşte în avans, dar ea poate fi fracţionată după o
periodicitate variabilă (de exemplu, se poate stabili plata lunară sau trimestrială).

În privinţa locului plăţii, Legea nr. 136/1995 prevede, în art. 15, principiul că acesta este
sediul asigurătorului (plata este portabilă), dar permite părţilor ca prin contract să deroge
de la regulă. În practică, pentru atragerea clienţilor, societăţile de asigurare îşi trimit
agenţii de asigurare pentru încasarea primelor. Dovada plăţii incumbă asiguratului, care
trebuie să ceară eliberarea poliţei sau a altui document probator al plăţii, prevăzut de
legislaţia în vigoare (art. 16). Ca atare, proba plăţii nu se poate face decât prin înscrisuri,
fiind exclusă proba cu martori. Legea mai prevede, de asemenea, că plata primei se poate
compensa cu indemnizaţiile datorate de acelaşi asigurător în temeiul oricărui alt contract
dintre părţi, aceasta fiind lăsată însă la latitudinea asigurătorului (art. 18).

Sancţiunea neplăţii la timp a primei de asigurare este rezilierea contractului, astfel cum
prevede în mod expres art. 17 din Legea nr. 136/1995. Bineînţeles, nimic nu se opune ca
asigurătorul, în loc să uzeze de această sancţiune specială, să introducă, potrivit dreptului
comun, o acţiune având ca obiect plata primei. Dacă mai multe prime nu au fost plătite şi
există un singur contract de asigurare între părţi, considerăm că se pot aplica regulile
prevăzute în Codul civil pentru imputaţia plăţii (art. 1110 şi urm.) 4 . Ca o expresie a
obligaţiei de informare care incumbă asigurătorului, art. 17 alin. (2) din Legea nr.
136/1995, modificată prin O.U.G. nr. 61/2005, prevede necesitatea inserării în contract a
consecinţelor neplăţii primei la termen.

b) O altă obligaţie care îi incumbă asiguratului este aceea de a întreţine bunul şi de a lua
măsuri de prevenire a pagubelor. În acest sens, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 136/1995
(referitor la asigurarea de bunuri) prevede în mod expres că asiguratul este obligat să
întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul
prevenirii producerii riscului asigurat. În practică, prin contractele de asigurare, asiguratul
se poate obliga, la cererea asigurătorului, să nu păstreze certificatul de înmatriculare al
autoturismului în interiorul acestuia, să monteze şi să ţină în funcţiune sisteme antifurt
pentru automobile sau locuinţe, să păstreze autoturismul în garaj sau într-o incintă închisă
etc. Sancţiunea neluării acestor măsuri de întreţinere şi prevenire poate fi denunţarea
contractului de către asigurător, reducerea indemnizaţiei sau chiar refuzul plăţii acesteia.

c) Tot o obligaţie prevăzută de lege în sarcina asiguratului este aceea de a comunica

modificarea împrejurărilor esenţiale privind riscul. Astfel, art. 13 alin. (2) din Legea nr.
136/1995 prevede că: „Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul
executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului
schimbarea”. O asemenea obligaţie este de înţeles, ţinând seama de caracterul
sinalagmatic al contractului, de faptul că la asumarea riscului, asigurătorul a avut în
vedere anumite condiţii, declarate de asigurat anterior încheierii contractului. Modificarea
lor (de regulă, în sensul agravării riscurilor) dă dreptul asigurătorului să decidă dacă
menţine contractul în condiţiile iniţiale sau se impune renegocierea unor clauze (de pildă,
majorarea primei de asigurare datorate de asigurat sau micşorarea sumei asigurate).
Desigur că, dacă se va pune problema aplicării unei sancţiuni pentru încălcarea acestei
obligaţii, se poate discuta şi aspectul subiectiv al cunoaşterii de către asigurat a
intervenirii unei modificări cu influenţă asupra riscului (de pildă, îmbolnăvirea sa,
nedescoperită la timp).

328.2. Obligaţiile şi drepturile asigurătorului. Pe parcursul executării contractului şi

înainte de producerea riscului, asigurătorul are anumite drepturi, cele mai multe
corelative obligaţiilor enunţate ale asiguratului, putându-se reţine şi în sarcina sa anumite
obligaţii. Astfel:

a) asigurătorul are dreptul de a primi plata primei de asigurare în condiţiile convenite

prin contract. Faţa de textul legii (art. 16 din Legea nr. 136/1995), în principiu, el ar
trebui să accepte orice mijloc de plată. În practică, asigurătorii sunt prudenţi totuşi în
privinţa cecului, ca mijloc de plată, faţă de fraudele înregistrate în relaţiile cu unii
asiguraţi persoane juridice.

b) în asigurările de bunuri, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul
are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut;

c) asigurătorul are dreptul de a recalcula, în funcţie de modificările intervenite în situaţia

riscului, valoarea ratelor de primă, corelativ cu modificarea sumei asigurate (mai ales la
asigurările de bunuri);

d) asigurătorul este obligat, la cerere, să elibereze un duplicat al documentului de

asigurare (fie asiguratului, fie instanţei de judecată, în caz de litigiu, când reclamantul nu
poate face dovada existenţei contractului);

e) considerăm că asigurătorul trebuie să gestioneze în aşa fel primele încasate, încât să

constituie rezervele tehnice suficiente pentru a-şi achita obligaţiile către asiguraţi după
ivirea cazului asigurat 5 ;
f) asigurătorul are dreptul de a face reasigurare. Acest drept, care nu este propriu-zis un
efect al contractului de asigurare, conferă asigurătorului prerogativa ca, în scopul
dispersării riscurilor, să încheie cu o altă societate de asigurare un contract în temeiul
căruia se obligă să plătească o primă (numită primă de reasigurare), în schimbul căreia
reasigurătorul se obligă să preia o parte din riscuri, prin plata unei părţi din indemnizaţia
de asigurare. Este posibilă şi reasigurarea reasigurătorului, numită de lege retrocesiune.
Legea nr. 136/1995 reglementează în două articole (art. 46 şi art. 47) reasigurarea şi
prevede în mod expres că reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi
reasigurător şi nu stinge obligaţiile asigurătorului decurgând din contractul cu asiguratul.
Ca atare, în raport cu asiguratul din contractul principal, reasigurarea reprezintă o res
inter alios acta 6 .

329. Efectele contractului după producerea evenimentului asigurat

329.1. Obligaţiile asiguratului. Legea stabileşte în sarcina asiguratului două obligaţii

principale care trebuie executate după ce riscul în vederea căruia contractul s-a încheiat,
s-a produs. De executarea lor corespunzătoare depinde producerea efectelor convenite şi
în privinţa obligaţiilor asigurătorului. Astfel:

– asiguratul este obligat să comunice asigurătorului sau brokerului de asigurare

producerea riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare (art. 19 din
Legea nr. 136/1995). Pentru asigurările obligatorii, termenul prevăzut de lege era – cu
excepţia cazurilor de forţă majoră – de 4 zile lucrătoare de la producerea evenimentului
asigurat (art. 59, abrogat de Legea nr. 172/2004). Tot legea prevede importanţa executării
acestei obligaţii, asigurătorul având dreptul să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest
motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului şi întinderea pagubei 7 .

– asiguratul trebuie să ia măsuri pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor

asigurate. În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în materia asigurărilor de
bunuri, prevede că: „În cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare, la producerea
riscului, asiguratul este obligat să ia, pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei la care s-a
făcut asigurarea, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor”. De
exemplu, dacă s-a produs un incendiu, asiguratul trebuie să anunţe pompierii, să
îndepărteze sursa sinistrului etc.

329.2. Obligaţiile asigurătorului. Înainte de a analiza cea mai importantă obligaţie a

asigurătorului după producerea evenimentului asigurat, aceea de a plăti indemnizaţia de
asigurare, se cuvin câteva succinte precizări cu privire la alte două obligaţii, ce nu sunt
considerate, în doctrina clasică, ca fiind esenţiale, dar a căror importanţă este crescândă în
prezent în materie de asigurări: obligaţia de informare şi obligaţia de acoperire a
riscurilor.

a) Obligaţia de informare. Profesionist prin definiţie, asigurătorul trebuie încă înainte de

încheierea contractului, să informeze pe viitorul asigurat cu privire la existenţa şi
întinderea efectelor contractului, la riscurile acoperite prin asigurare şi condiţionările –
legale sau contractuale – ale plăţii indemnizaţiei de asigurare 8 . Executarea acestei
obligaţii se face strict formal prin punerea la dispoziţie a materialelor informative, dar şi
prin consultaţiile pe care agenţii de asigurări le dau clienţilor. Dacă aceste informaţii nu
au fost complete (în raport şi cu situaţia concretă expusă de asigurat), acesta are dreptul
de a cere daune-interese, în măsura în care probează raportul de cauzalitate între
informarea greşită şi prejudiciul suferit (de pildă, ca urmare a refuzului asigurătorului de
a plăti indemnizaţia de asigurare pentru neîndeplinirea vreunei condiţii). Credem că
asiguratul are dreptul de a fi informat şi cu privire la starea de solvabilitate a
asigurătorului, la respectarea de către acesta a obligaţiilor de constituire a rezervelor
prevăzute de lege. Astfel cum am menţionat 9 , grija pentru informarea corectă şi completă
a asiguratului de către asigurător se manifestă şi în planul dreptului comunitar european,
ceea ce atrage şi necesitatea unei preocupări a legiuitorului român sub acest aspect.
Imperativul armonizării legislaţiei României cu acquis -ul comunitar a determinat
modificarea Legii asigurărilor prin Legea nr. 172/2004. A fost introdus art. 401, care
reglementează în mod detaliat modul de executare a obligaţiei de informare –
precontractuală şi contractuală – care incumbă atât asigurătorului, cât şi împuterniciţilor
săi. Astfel, informaţiile trebuie prezentate în scris, în limba română, într-o formă clară şi
trebuie să includă referiri la: clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din
fructificarea rezervelor tehnice; momentul începerii şi cel al încetării contractului,
inclusiv modalităţile de încetare a acestuia; modalităţile şi termenele de plată a primelor
de asigurare; elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor
de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea
sunt garantate; modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare; legea aplicabilă
contractului de asigurare.

b) Acoperirea riscurilor deşi nu este considerată, în teoria clasică, ca fiind o veritabilă

obligaţie a asigurătorului, este strâns legată atât de obligaţia de informare, cât şi de
obligaţia de plată a indemnizaţiei. El trebuie astfel să comunice asiguratului care sunt
riscurile pe care legea şi condiţiile generale de asigurare practicate îi permit să şi le
asume. Faţă de împrejurarea că asigurătorul, de regulă, impune clauzele contractului
(contract de adeziune), din cuprinsul acestuia trebuie să rezulte cu claritate condiţionările
plăţii indemnizaţiei de asigurare 10 . Au fost declarate ilicite asigurările vizând operaţiuni
de contrabandă sau asigurările de răspundere medicală încheiate cu asiguraţi care nu
aveau diploma de medic. Pe de altă parte, nu pot fi asigurate faptele cauzatoare de
prejudicii cu intenţie, căci intenţia suprimă orice idee de hazard, de alea. Odată aceste
succinte precizări prealabile făcute, să analizăm principala obligaţie a asigurătorului ce îi
revine după producerea evenimentului asigurat, şi anume plata indemnizaţiei de
asigurare.

c) Plata indemnizaţiei de asigurare. Remarcăm de la bun început că legea noastră se

ocupă foarte puţin de reglementarea cu titlu general a obligaţiilor asigurătorului,
prevăzând numai în art. 9, care defineşte contractul de asigurare, că asigurătorul se obligă
ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie, în limitele şi în termenele
convenite. În secţiunile speciale pentru diferitele tipuri de asigurări facultative (de bunuri,
de persoane, de răspundere civilă), precum şi în capitolul dedicat asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule găsim
reglementări mai detaliate.

Executarea acestei obligaţii a asigurătorului presupune, în concepţia legii şi în practică,

parcurgerea mai multor etape.

Astfel, mai întâi are loc constatarea producerii evenimentului asigurat. În cadrul acestei
etape, se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru plata indemnizaţiei de asigurare de către
asigurător:

– dacă asigurarea era încă în vigoare;

– dacă primele de asigurare fuseseră plătite şi pentru ce perioadă;

– dacă evenimentul produs era cuprins în asigurare;

– conduita asiguratului înainte şi după producerea evenimentului asigurat.

În etapa următoare se impune stabilirea cuantumului indemnizaţiei datorate de asigurător.

Alineatul (3) din art. 20 al Legii nr. 136/1995, nou introdus, prevede că asigurătorul va
plăti indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract; dacă părţile nu se
înţeleg asupra cuantumului, suma care nu face obiectul litigiului (necontestată) va fi
plătită de asigurător înainte de soluţionarea litigiului (pe cale amiabilă sau de către
instanţa judecătorească) 11 . În toate cazurile, indemnizaţia nu poate depăşi suma asigurată,
convenită de părţi prin contract (respectiv, stabilită de legiuitor în cazul asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule).
La asigurările de daune (de bunuri şi de răspundere civilă), stabilirea cuantumului
despăgubirii se face în raport cu doi parametri: mărimea pagubei şi sistemul de acoperire.
Există mai multe sisteme de acoperire în asigurare: potrivit sistemului acoperirii
proporţionale (art. 28 din Legea nr. 136/1995), cuantumul indemnizaţiei se stabileşte
proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea de asigurare 12 ; potrivit
sistemului primului risc (practicat în cazul asigurărilor de răspundere civilă), asigurătorul
suportă în întregime dauna, în limita sumei asigurate 13 ; în sistemul acoperirii limitate, în
calculul cuantumului indemnizaţiei, asigurătorul va ţine seama dacă prin contract s-a
stabilit o limită (franşiză) 14 , urmând ca, în cazul în care dauna depăşeşte franşiza, să se
acopere integral (sau după caz, proporţional) în limita sumei asigurate, iar dacă dauna
suferită este inferioară franşizei, aceasta nu este acoperită prin asigurare. Acest ultim
sistem nu are o existenţă de sine stătătoare, ci apare ca un accesoriu al unuia dintre
primele două sisteme prezentate 15 . În practica contractuală, franşiza este stabilită şi
procentual (de exemplu, 1% din valoarea bunului). Şi în asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, legiuitorul a
optat pentru sistemul franşizei (nedeductibile), stabilind că, în cazul în care paguba
suferită de terţul victimă a accidentului este inferioară unei anumite limite (variabilă de la
an la an, stabilită prin hotărâre de Guvern, în prezent, prin norme ale Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor), asigurătorul nu poate fi obligat să acopere paguba
(asiguratul urmând să-l despăgubească singur pe terţ); dar dacă paguba depăşeşte
franşiza, atunci dauna se acoperă integral de asigurător, în limita sumei asigurate 16 .

În privinţa asigurării de bunuri, legea prevede că la plata despăgubirii se va ţine seama

de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, iar despăgubirea nu poate
depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi
nici suma asigurată. De asemenea, dacă s-au încheiat mai multe contracte, cu asigurători
diferiţi, pentru acoperirea aceluiaşi risc (coasigurare), fiecare va fi ţinut să plătească
proporţional cu suma asigurată, fără ca în total asiguratul să poată încasa o despăgubire
mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului (art. 29 din Legea nr.
136/1995).

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire

pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii (răspundere civilă delictuală,
nu contractuală!) faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat
în procesul civil. Prin contract, poate fi cuprinsă în asigurare şi răspunderea civilă a altor
persoane decât cea care a încheiat contractul. Legea prevede [art. 42 alin. (2)] că
asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, pentru a li se plăti
indemnizaţia, în temeiul contractului încheiat de asigurat. Pentru un asemenea caz,
considerăm că instanţa poate obliga pe asigurător să depună o copie a contractului de
asigurare, pe care terţul păgubit nu are cum să-l procure pentru dovedirea raportului de
asigurare care îl îndreptăţeşte la introducerea acţiunii. Desigur că asigurătorul poate plăti
şi fără să fie acţionat în instanţă, prin încheierea unei tranzacţii tripartite: asigurat,
persoana păgubită, asigurător (art. 43 din Legea nr. 136/1995). Dacă asiguratul face
dovada că l-a despăgubit pe terţ, are dreptul de a solicita asigurătorului, în temeiul
contractului de asigurare, plata indemnizaţiei.

În mod asemănător se pune problema în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (art. 48-58 din Legea nr.
136/1995) 17 . Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii (şi
persoanele cuprinse în asigurare) răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite
prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în
procesul civil.

Astfel, potrivit art. 50, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este
obligat să le plătească cu titlul de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor
păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de
bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru
persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru
persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului
respectiv 18 . Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii
de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului
sau conducătorului auto asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Pentru
avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara
autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel autovehicul,
numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu
proprietarul sau cu utilizatorul autovehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau
proprietarului, utilizatorului sau conducătorului autovehiculului răspunzător de
producerea accidentului.

Dacă acelaşi deţinător încheiase mai multe contracte de asigurare, cu mai mulţi
asigurători, despăgubirea totală datorată victimei va fi împărţită în mod egal între
asigurători. Terţul păgubit are însă dreptul să pretindă de la oricare dintre asigurători plata
întregii sume (ceea ce înseamnă că obligaţia lor este solidară), urmând ca asigurătorul
care a plătit să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători (în condiţiile art. 1053 C.civ.).

Legea nr. 136/1995 mai stabileşte, în art. 54, că despăgubirile se stabilesc în conformitate
cu art. 49 pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul
în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească. Lipsa consimţământului
asigurătorului la încheierea tranzacţiei privind cuantumul şi condiţiile plăţii
despăgubirilor către terţul păgubit atrage inopozabilitatea acestei tranzacţii. De aceea, în
cazul în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, instanţa este
obligată să citeze în calitate de intervenient forţat persoana responsabilă de producerea
accidentului. Urmare a modificării legislative, în cazul asigurării de răspundere civilă
obligatorie, persoana păgubită nu mai are opţiunea chemării în judecată a asiguratului
(persoană responsabilă) şi a asigurătorului, putând chema în judecată numai asigurătorul
[art. 54 alin. (2), respectiv art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost
modificată prin O.U.G. nr. 61/2005]. Aceasta reprezintă o măsură de protecţie a victimei
care, în caz contrar, se va vedea pusă în situaţia de a nu executa hotărârea împotriva
asigurătorului 19 . Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
conform legii, se stabilesc detaliile tehnice de determinare a despăgubirilor (în raport cu
gradul de uzură a bunurilor, de cauzele accidentului etc.), precum şi limita maximă a
despăgubirilor şi termenele în care acestea trebuie achitate (art. 53, modificat prin O.U.G.
nr. 61/2005).

La asigurările de persoane (art. 31-401 din Legea nr. 136/1995), suma asigurată se
plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. Desemnarea beneficiarului se
poate face fie la încheierea contractului, fie în cursul executării acestuia, fie prin
testament. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi beneficiari, fără ca asiguratul să fi prevăzut
altfel, asigurătorul va trebui să plătească suma asigurată împărţind-o în mod egal
beneficiarilor. În lipsa desemnării vreunui beneficiar, în caz de deces al asiguratului,
suma asigurată se va plăti, potrivit art. 32, aşa cum a fost modificat, moştenitorilor legali
ai asiguratului. Spre deosebire de asigurările de daune, unde am văzut că se fac calcule,
astfel încât prin încasarea indemnizaţiei să nu se realizeze o îmbogăţire peste valoarea
prejudiciului, la asigurările de persoane, art. 38 din lege prevede că indemnizaţia de
asigurare se datorează, independent de repararea prejudiciului de către cei vinovaţi, de
sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, sau de cele
provenind din funcţionarea asigurării obligatorii a celui care a condus la producerea
evenimentului (moartea, vătămarea corporală etc.). Aşadar, după ce condiţiile plăţii au
fost verificate (existenţa unui contract valabil, plata primelor de asigurare, lipsa intenţiei
la producerea cazului asigurat 20 ), asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de
asigurare, indiferent că asiguratul încheiase şi cu alte societăţi contracte de asigurare
pentru acoperirea aceluiaşi risc.

330. Efectele contractului după plata indemnizaţiei. Subrogaţia asigurătorului şi

acţiunea în regres. Prin plata indemnizaţiei de asigurare (după distincţiile arătate),
obligaţia principală a asigurătorului a fost îndeplinită. Legea rezervă dreptul
asigurătorului ca, în anumite cazuri, să se subroge 21 în drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării, acţionând împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

În acest sens, art. 22 din Legea nr. 136/1995 prevede că în asigurările de bunuri şi de
răspundere civilă, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de
producerea pagubei, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, şi împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia Este o subrogaţie legală,
care nu presupune nici o formalitate specială, în afară de stabilirea certă a legăturii de
cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta terţului şi de dovada, din partea asigurătorului, că a
plătit indemnizaţia de asigurare. Asigurătorul poate, în funcţie de propriile interese, să
renunţe la exercitarea dreptului împotriva terţului vinovat, astfel cum prevede art. 22 alin.
(3) din lege, modificat prin O.U.G. nr. 61/2005. În forma anterioară, era exclusă
posibilitatea renunţării în cazul săvârşirii cu intenţie a faptei 22 .

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin

accidente de autovehicule, Legea nr. 136/1995 stabileşte, în art. 58, patru cazuri în care,
faţă de gravitatea culpei persoanei responsabile şi a periculozităţii sociale a faptei
săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de către asigurător ar fi în
contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile şi cu principiile de
bază ale funcţionării asigurării 23 . Astfel, indiferent că despăgubirile au fost plătite de
asigurător victimei în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti sau ca urmare a
tranzacţiei extrajudiciare 24 , asigurătorul beneficiază de acţiunea în regres împotriva
persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

a) accidentul a fost produs cu intenţie;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile

legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar
dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie;

c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încerca
să se sustragă de la urmărire;

d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără

consimţământul asiguratului.
1

Pentru câteva modele de chestionare, a se vedea C. Iliescu, op. cit., p. 173.

2

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 464, 465.

3

„Obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum un coobligat sau un

fidejusor. Obligaţia poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată: această persoană
trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului, sau de lucrează în
numele ei propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului”. Desigur că acest terţ va
trebui informat cu privire la neplata de către debitor; altfel, dacă nu şi–a manifestat din
timp interesul, asigurătorul poate rezilia contractul, fără a–l anunţa pe creditor.
4

În acest sens s–a pronunţat jurisprudenţa franceză. A se vedea Cass. fr., I, decizia din 6
octombrie 1993, cu notă de L. Mayaux, în R.G.A.T. 1994, p. 101.
5

În acest sens, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea

asigurărilor stabileşte în sarcina asigurătorului obligaţia de a constitui şi menţine mai
multe rezerve tehnice: rezerva de prime, rezerva de daune, rezerva de catastrofă, rezerva
pentru riscuri neexpirate, rezerva de egalizare (art. 21), pe lângă capitalul social vărsat si
marja de solvabilitate (art. 16). De asemenea, art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 136/1995
stabilesc în sarcina asigurătorilor contribuţia la constituirea a două fonduri: Fondul de
garantare (destinat plăţii despăgubirilor în caz de faliment a societăţilor de asigurare) şi
Fondul de protecţie a victimelor străzii (constituit din contribuţia asigurătorilor autorizaţi
să încheie asigurări obligatorii, cu destinaţia protejării victimelor accidentelor de
circulaţie soldate cu vătămări corporale sau decese, dacă autorul accidentului a rămas
neidentificat sau autovehiculul, respectiv tramvaiul nu era asigurat).
6

Pentru amănunte privind reasigurarea, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 470–475; L.
Stănciulescu, op. cit., p. 312, 313.
7

Într–o speţă, întrucât a fost înştiinţat la mai mult de 4 zile, asigurătorul a refuzat plata
indemnizaţiei de asigurare către victima accidentului de circulaţie. Instanţa a cenzurat
acest refuz, subliniind că art. 59 din lege (în prezent, abrogat prin Legea nr. 172/2004)
trebuie coroborat cu art. 19 alin. (2), care permite refuzul plăţii indemnizaţiei pentru
întârzierea declaraţiei numai dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii
evenimentului asigurat şi întinderea pagubei. În acest sens, a se vedea C.A. Bucureşti,
secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3971/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 46.
8

În Franţa, Codul asigurărilor prevede în mod expres această obligaţie a asigurătorului, în

art. L.112–2. A se vedea şi: M. Fabre–Magnan, De l’obligation d’information dans les
contrats, L.G.D.J., Paris, 1992; P. Fil, L’obligation d’information et de conseil en matière
d’assurance, teza, Aix–Marseille, 1996; Y. Lambert–Faivre, Droit des assurances, Dalloz,
Paris, 1998, nr. 130 şi urm.
9

Supra nr. 320.

10

Faptul că reclamantul, la data producerii riscului asigurat (furtul), nu a parcat

autoturismul în garaj, nu are nici o relevanţă în soluţionarea pricinii, întrucât în convenţia
părţilor nu a fost prevăzută o asemenea clauză; pe de altă parte, nu s–a dovedit că
procedând în acest fel acesta ar fi contribuit, cum se susţine, la mărirea riscului asigurat
care să justifice diminuarea indemnizaţiei sau absolvirea totală a asigurătorului (C.S.J.,
secţia comercială, decizia nr. 955/1996, Dreptul nr. 7/1997, p. 95).
11

Într–o speţă, a fost admisă acţiunea asiguratului pentru plata întregii sume asigurate,
rezultate din contractul de asigurare de bunuri, în raport cu procentul de uzură de 7%
convenit iniţial de părţi, considerându–se abuzivă limitarea ulterioară de către asigurător
a cuantumului despăgubirii. A se vedea I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2408/2003,
în R.D.C. nr. 11/2003, p. 286, 287.
12

Potrivit formulei d/p = s/v, d = pxs/v, unde d – despăgubirea, p – paguba, s – suma

asigurată, v – valoarea de asigurare. De exemplu, un bun în valoare de 40 milioane lei se
asigură pentru 30 milioane lei (subasigurare la 75%). În cazul în care bunul piere total
prin producerea evenimentului asigurat, despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi
va fi de 30 milioane. Dacă paguba este doar parţială (de 24 milioane), atunci
despăgubirea se calculează prin aplicarea procentului de 75% la valoarea pagubei,
rezultând o indemnizaţie de 18 milioane.
13
În exemplul de mai sus, dacă paguba suferită de bun este de 34 milioane (mai mult decât
suma asigurată), asigurătorul va plăti numai 30 milioane; dacă paguba este inferioară
sumei asigurate, de pildă, 24 milioane, asigurătorul va plăti drept despăgubire această
sumă, de 24 milioane.
14

Articolul 11 din Legea nr. 136/1995 defineşte la pct. 9 franşiza ca fiind partea din
prejudiciu suportată de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din
despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare de răspundere civilă.
15

De pildă, dacă se grefează pe sistemul acoperirii proporţionale: bunul în valoare de 40 de

milioane, asigurat pentru 30 milioane (subasigurat la 75%), franşiza deductibilă este de
1% din valoare, iar paguba este de 28 milioane, calculul indemnizaţiei se va face astfel:
28.000.000 x 75% – 400.000 = 21.000.000 – 400.000 = 20.600.000 lei; dacă sistemul de
bază este al primului risc, iar franşiza nedeductibilă (simplă) este de 1 milion, atunci
paguba de 28 milioane va fi plătită în întregime de asigurător.
16

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 456–458.

17

Pentru analiza modificărilor aduse prin Legea nr. 172/2004, a se vedea C. Leaua, op. cit.,
p. 35–44.
18

Într–o hotărâre recentă, Curtea de Justiţie a Comunităţlor Europene a statuat că, în

temeiul celei de–a treia directive 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind
armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă
pentru pagubele produse de autovehicule (JO L129, p. 33), şi persoanele care călătoresc
ca pasageri într–o parte a unui vehicul care nu este nici destinată transportului de
pasageri, nici dotată cu scaune destinate acestei utilizări, sunt acoperite de asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto şi au dreptul la despăgubiri. Hotărârea Curţii
(Camera a patra) din 19 aprilie 2007, Farrell, în cauza C–356/05, Rep. 2007 p. I–03067.
19

Aceeaşi idee de protecţie a victimei a stat şi la baza Hotărârii CJCE FBTO

Schadeverzekeringen NV v. Jack Odenbreit (Hotărârea Curţii, Camera a doua, din 13
decembrie 2007, Cauza C-463/06, Rep. 2007, p. I-11321), în care Curtea a reţinut că
persoana vătămată, domiciliată într-un stat membru UE, poate intenta o acţiune în mod
direct împotriva asigurătorului, domiciliat şi el pe teritoriul unui stat membru al UE, în
faţa instanţei de la domiciliul victimei.
20

Potrivit art. 35, asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă riscul asigurat a
fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului
ori prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzute
în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului,
indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa
acestora, moştenitorilor legali ai asiguratului.
21

Cu privire la subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, ca mod de

transmitere a obligaţiilor, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr. 264–270.
22

În soluţionarea (prin respingere) a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 22 din Legea

nr. 136/1995, Curtea Constituţională a reţinut că textul incriminat nu stabileşte nici o
discriminare între cetăţeni atunci când permite subrogarea asigurătorului chiar în cazul în
care fapta a fost săvârşită din culpă, ci este o opţiune a legiuitorului. A se vedea C.C.,
Decizia nr. 197/2002 (M. Of. nr. 737 din 9 octombrie 2002).
23

Pentru amănunte, inclusiv cu privire la dubla subrogaţie succesivă, a se vedea: Fr. Deak,
op. cit., p. 513–516; V. Onaca, Contractul de asigurare de bunuri (teză de doctorat),
Universitatea din Bucureşti, 2001.
24

Trib. Suprem, secţia militară, decizia nr. 59/1980, în Culegere de decizii pe anul 1980, p.
324.

Secţiunea a 3-a
Încetarea contractului de asigurare 1
1

A se vedea şi C. Iliescu, op. cit., p. 89.

331. De regulă, ca orice contract, şi asigurarea încetează prin epuizarea efectelor sale.

Dacă pe durata de existenţă convenită evenimentul asigurat nu s-a produs, contractul de

asigurare încetează la expirarea termenului (asigurările obligatorii încetează la data de 31
decembrie, ora 24). Pentru a preveni producerea unui caz asigurat la scurt timp de la
expirarea poliţei, este recomandat ca părţile să reînnoiască din timp contractul.

Dacă riscul s-a produs, soarta contractului depinde de felul asigurării şi de gravitatea
cazului asigurat (sinistru). Astfel, în cazul asigurării de bunuri, dacă în urma producerii
cazului asigurat bunul a fost distrus în întregime, contractul va înceta după plata
indemnizaţiei de către asigurător, eventuala acţiune în regres a asigurătorului împotriva
terţului responsabil (ce poate fi introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani) 2
fiind independentă de continuarea raportului de asigurare. În cazul distrugerii parţiale,
după plata indemnizaţiei în limita pagubei, contractul poate continua pentru diferenţa
dintre indemnizaţia primită şi suma asigurată iniţial.

332. Atunci când am analizat efectele contractului de asigurare în cronologia lor, am

văzut că neexecutarea anumitor obligaţii (mai ales din partea asiguratului) poate conduce
la denunţarea contractului. Astfel, dacă asiguratul nu a comunicat în scris, modificările
intervenite în legătură cu situaţia riscului avută în vedere de asigurător la încheierea
contractului, acesta din urmă poate denunţa convenţia. Aceeaşi sancţiune, cu consecinţa
încetării raporturilor contractuale, intervine şi în cazul în care – la asigurările de bunuri –
asigurătorul constată că asiguratul nu întreţine bunul în condiţii corespunzătoare sau nu a
luat măsurile de prevenire convenite sau prevăzute de lege (de pildă, de legislaţia specială
privind paza contra incendiilor).

333. Cauză comună de încetare a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă,

rezilierea poate opera şi în materia contractului de asigurare. Chiar legea specială, Legea
nr. 136/1995, foloseşte termenul de «reziliere», deşi nu întotdeauna în sensul propriu al
acestei sancţiuni de drept civil. Astfel, potrivit art. 14 din lege, dacă înainte de a începe
obligaţia asigurătorului (sic!), riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit
imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului,
producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de drept,
asiguratul fiind îndreptăţit să recupereze integral sau proporţional cu perioada neexpirată
a contractului, prima achitată deja 3 . Soluţia se explică prin caracterul aleatoriu al
contractului, care trebuie să vizeze un eveniment viitor, posibil şi incert. Iar art. 30, din
materia asigurării de bunuri, prevede rezilierea contractului în cazul înstrăinării bunului
asigurat, dacă nu există o clauză expresă contrară. De asemenea, în asigurarea de
persoane, art. 36 prevede că în asigurările la care se constituie rezerve de prime 4 ,
asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă
asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, potrivit
contractului de asigurare.

334. În fine, după analiza condiţiilor de validitate a contractului de asigurare, putem

identifica mai multe cazuri în care contractul este afectat de nulitate. Astfel, dacă
asiguratul nu are interes la încheierea contractului de asigurare (art. 25 din Legea nr.
136/1995 prevede expres că asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul
asigurat) sau contractul a fost încheiat pentru încurajarea unei activităţi ilicite sau imorale
(cum ar fi asigurarea împotriva consecinţelor patrimoniale ale unei infracţiuni comise de
asigurat) ori când consimţământul vreuneia dintre părţi a fost viciat prin declaraţii
incomplete sau mincinoase ce îmbracă forma dolului.

Constatarea nulităţii sau anularea contractului va produce efecte ex tunc, conducând la

restituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul său, care ar fi deţinute fără cauză, potrivit
dreptului comun: quod nullum est, nullum producit effectum.

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2432/1973, în R.R.D. nr. 6/1974, p. 71; C.A.
Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3615/2000, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 44. Menţionăm că în raporturile ce izvorăsc din
asigurare (dintre asigurat şi asigurător), termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara
acelora ce izvorăsc din asigurările de persoane, în care obligaţiile devin exigibile prin
ajungerea la termen sau prin amortizare [art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958].
Termenul este susceptibil de întrerupere prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, conform art. 16 lit. a) din acelaşi act normativ. A se vedea C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 4782/2001, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 2001, Ed. All Beck, 2003, p. 332.
3

A se vedea şi I. Sferdian, Denunţarea şi rezilierea contractului de asigurare de bunuri,

Dreptul nr. 1/2004, p. 5.
4

Cu privire la rezerva de prime, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 493.