Plumb

de George Bacovia

- artă poetică simbolistă modernă -

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Poezia Plumb deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916, care marchează debutul lui
Bacovia în lumea literară.

Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă în mod direct, prin mijloace artistice,
concepţia despre condiţia artistului în lume.

Textul se inscrie in lirica simbolistă modernă prin utilizarea elementelor specifice

precum:folosirea simbolurilor, tehnica repetitiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragica a
eului liric.

Dramatismul este sugerat prin corespondenta care se stabileste intre lumea exterioara si cea
interioara.

Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu laitmotivul poeziei.
Cuvântul „plumb”, format dintr-o vocală închisă de câte două consoane „grele”, se repetă de 7
ori în text şi sugerează un spaţiu închis, o stare de angoasă, apăsare şi imposibilitatea eului liric
de a evada.
Tema textului este condiţia poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de
obiecte. Din această lume nu se poate evada şi nu există refugii salvatoare.

Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima strofă
corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii interioare.

Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la persoana I
singular ("stam", "am început") şi pronume sau adjective pronominale la persoana I singular
("amorul meu").

Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spatial închis, apasator, sufocant, în care eul liric se
simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează un
sfârşit continuu specific liricii bacoviene. Se formează un câmp semantic al universului mortuar:
"sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste elemente
construiesc un decor artificial în care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creează impresia
unei existenţe fără sens şi fără posibilitatea înălţării.

Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare
totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează mişcarea, însă produce
efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare, nevroză,
angoasă.

Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea întors
amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi
părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric
ajunge să se privească din exterior ca un străin; strigătul său de deznădejde fiind o încercare de
salvare iluzorie.

Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu "aripi
de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care înălţarea nu
mai este posibilă.

Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se înscriu în

estetica simbolistă.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.

La nivel fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de vid
interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră.

La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor continue, neterminate,

obsedante. Singurele care diferă, verbele „am început” şi „să strig”, marchează conştientizarea
dramatică a eului liric.

La nivel sintactic, propoziţiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate

prin "şi" ceea ce intensifică, prin aglomerare, senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă,
cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de
plumb”.

La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca efect
monotonia.

La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor: „flori de
plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului „amorul meu de
plumb”.

Versurile au masura fixă de zece silabe şi rimă îmbrăţişată. Aceste două elemente contribuind în
plus la ideea de închidere.

În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica
simbolistă modernă prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii, a
sugestiei şi prin exprimarea propriei concepţii despre condiţia artistului într-o lume ostilă,
monotonă şi sufocantă.