Sintagma JOC SECUND cea care da titlul poziei si volumului este o metafora a poeziei.

Un joc, adica o combinatie a fanteziei, libera de orice tendinta practica si un joc secund desfasurat in acea superioara zona a esentelor ideale. Poezia este strucutrata in 2 catrene care ilustreaza conceptia petului despre poezie si mai ales relatia acesteia cu realitatea. Ideea fundamentala a primei secvente este ca arta reprezinta un joc secund mai pur, o realitate sublimata (anulata) care porneste din viata, dintr-o traire, dar nu se confunda cu viata, constituindu-se ca un univers secund posibil. Acest univers se ridica pe anularea, pe incercarea celuilalt; nu-i o copie a lui, ci are un sens propriu care-l justifica. Astfel poezia este pentru Barbu negatia lumii, sublimarea ei in idee, un joc secund. Arta, spunea Platon, considerata o copie a lucrurilor reale, ele insele fiind niste copii ale ideilor eterne, este imitatia unor imitatii. Arta ar fi deci o rasfrangere la puterea a doua a realitatii. Pt Ion Barbu insa arta nu se indeparteaza de lumea ideilor eterne ci se apropie de aceasta pt ca arta presupune in viziunea sa o sublimare a realitatii, o purificare a ei, sesizarea esentelor. Secventa a doua introduce o alta metafora a poeziei, Nadir latent. Daca lumea experientei (a realitatii) se inalta pana la Zenit (punctul de maxima stralucire a Soarelui cand se afla cel mai sus pe bolta cereasca), rasfrangerea (oglindirea) acestuia alcatuieste Nadirul (punct de minima stralucire a Soarelui). Astfel poetul transpune oglindirea din constiinta sa in melodia cuvintelor, ascunzand creatia, asemenea marii care isi ascunde cantecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor. Imaginea harfelor resfirate sugereaza lucrurile dispersate si nesemnificative, carora poetul le da o semnificatie si le unifica, dandu-le astfel o coerenta. Ermetismul acestei poezii provine nu numai din incifrarea simbolurilor la care apeleaza Barbu ci si din folosirea unui lexic aparte si a unei sintaxe originale: predomina terminologii stiintifice (Nadir, insumarea, secund, dedus), neologismele au functii de epitete (latent, agreste); sintaxa recurge la elipsa (absenta unor cuvinte), inversiuni topice, anacoluturi (greseala sintactica care presupune ruperea coerentei textului prin folosirea unor raporturi nepotrivite intre cuvinte): ascuns cum numai marea / Meduzele cand plimba , obligandu-l pe cititor sa reconstituie coerenta clasica a discursului.