101.

principiile fitoterapeutice afectiunilor otolaringologice

FITOTERAPIA AFECŢIUNILOR ORL

FITOTERAPIA RINITELOR

În rinitele acute se folosesc următoarele specii de plante medicinale:

1. Scoarţă de stejar, flori de tei, frunze de mentă — câte 10 g; părţi aeriene de pojarniţă, scoarţă de salcie — câte 5
În 20 g de specie mărunţită se toarnă 200 ml apă clocotită, se infuzează timp de 3-4 ore. Înainte de utilizare de adaugă 3-5
picături ulei de brad. A se utiliza intranazal câte 6—8 picături de 3—4 ori pe zi sau pentru inhalaţii, câte 3—4 proceduri la o
cură, durata unei inhalaţii – 5 min.

2. Părţi aeriene de coada şoricelului, rădăcină de viorea, părţi aeriene de sovârf, frunze de salvie, scoarţă de călin –
câte 10 g.

În 15 g de specie se toarnă 200 ml apă rece, se infuzează 1 oră, se fierbe pe baia de aburi 10 min, se răcoreşte, se strecoară.
A se utiliza sub formă de picături nazale sau inhalator.

3. Scoarţă de stejar, frunze de salvie — câte 15 g; flori de gălbenele şi tei — câte 10 g.

În 20 g de specie se toarnă 200 ml apă clocotită, se infuzează timp de 2 ore, se răceşte, se strecoară. A se consuma câte 50
—100 ml pentru inhalaţii.

II. În cazul eliminărilor nazale muco-purulente se recomandă sucuri proaspete de aloe, zârnă (solanum
nigrum), soluţie uleioasă de coada şoricelului 5 % sau soluţie uleioasă de usturoi 10%.

Fructele proaspete de călin, mărunţite şi amestecate cu miere, se dizolvă cu apă fiartă de temperatura camerei şi se
consumă câte 100 ml de 2-3 ori pe zi.

III. Pentru tratamentul rinitei catarale cronice se utilizează inhalator plante medicinale cu durata de 5 min.
Cura constituie 8—10 proceduri.

1. Infuzie din frunze de podbal — 15 g la 200 ml; decoct din frunze de mure — 20 g la 200 ml; decoct din scoarţă de
stejar — 10 g la 200 ml. Infuzia şi decoctul preparate se amestecă şi se consumă câte 50—70 ml de 2—3 ori pe zi.

2. flori de gălbenele, flori de greghetin (Geranium pratense), flori de muşeţel – câte 15 g.

În 20 g de specie se toarnă 200 ml apă clocotită, se infuzează 1 oră, se strecoară Se utilizează câte 100—150 ml la 1
inhalaţie.

FITOTERAPIA SINUZITELOR

În highmorită se utilizează următoarele specii:

1. Decoct din scoarţă de călin — 10 g la 200 ml; infuzie din părţi aeriene de pojarniţă, frunze de urzică — câte 15 g la
200 ml apă clocotită.

Infuzia şi decoctul se amestecă, se utilizează câte 100 ml la 1 inhalaţie. Cura de tratament – 3-5 proceduri.

2. Părţi aeriene de coada şoricelului, frunze de pătlagină, flori de imortelă — câte 10 g.

În 30 g de specie se toarnă 200 ml apă clocotită, se infuzează timp de 1 oră, se strecoară. Se utilizează câte 100 ml infuzie la
1 inhalaţie.

3. Infuzie din părţi aeriene de pojarniţă — 15 g la 200 ml; infuzie din flori de muşeţel — 10 g la 200 ml; Infuzie din
părţi aeriene de siminoc - 10 g la 200 ml.

Infuziile preparate se amestecă şi se administrează câte 5 picături în fiecare nară. Pot fi folosite şi pentru inhalaţii. Cura de
tratament — 10—12 proceduri.

4. Infuzie din părţi aeriene de coada şoricelului — 10 g la 200 ml; infuzie din părţi aeriene de silnic (Glechoma
hederacaea) — 5 g la 200 ml.

Modul de preparare şi administrare este ca la specia precedentă.

5. Infuzie de frunze de mentă — 10 g la 200 ml; infuzie din frunze de pătlagină — 10 g la 200 ml; infuzie din frunze şi
flori de melisă — 10 g la 200 ml.

Se utilizează peroral câte 150 ml de infuzie fierbinte de 2—3 ori pe zi timp de 10—12 zile.

6. Frunze de nuci greceşti, părţi aeriene de coada şoricelului, frunze de pătlagină — câte 10 g.

În specie se toarnă 200 ml de apă clocotită, se infuzează timp 1 de oră. Se utilizează câte 50 ml la 1 inhalaţie.

FITOTERAPIA ANGINEI

I În tratamentul anginei se utilizează următoarele specii din plante medicinale:

1. Scoarţă de salcie — 15 g, flori de tei, flori de ventrilică — câte 10 g. În specie se toarnă 500 ml apă, se infuzează pe baia
de apă 15 min, se răcoreşte, se strecoară. Se fac gargarisme cu infuzia caldă de 4—5 ori pe zi.

2. Scoarţă de stejar — 10 g, flori de gălbenele, flori de tei, flori de sovârf — câte 4 g.

Modul de preparare şi administrare este ca la specia nr. 1.

3. Părţi aeriene de coada racului, flori de gălbenele — câte 10 g. În specie se toarnă 250 ml apă, se fierbe pe baia de apă 15
min, se răcoreşte, se strecoară. Se fac gargarisme în angina foliculară.

4. În 10 g frunze de brusture se toarnă 200 ml de apă clocotită, se fierbe pe baia de apă 15 min, se răcoreşte, se strecoară.
Se utilizează pentru gargarisme ca remediu analgetic şi dezinfectant în angine.

5. Flori de muşeţel, părţi aeriene de rostopască — câte 10 g la 250 ml apă. Se fierbe pe baia de apă 15 min, se strecoară.
Se fac gargarisme cu infuzia caldă de 4—5 ori pe zi.

6. Flori de gălbenele — 1 lingură la 200 ml apă clocotită, se infuzează timp de 1 oră. Se utilizează pentru gargarisme în
angine şi afecţiuni inflamatorii ale cavităţii bucale.

II. În condiţii de casă, pentru inhalaţii se pot utiliza:

— cartoful se fierbe, apa se varsă. Capul se apleacă de asupra cratiţei astfel, încât să se poată inspira aburii prin gură şi nas
timp de 10-15 min.

— În ceainicul cu 500 ml apă clocotită se adaugă 2 linguri cu miere. Prin gura ceainucului se inspiră vaporii de apă cu mie

102. notiuni despre dereglarea ciclului menstrual

Menstruaţii - apariţia periodică a hemoragiilor neabundente şi de scurtă durată din or¬ganele genitale la femeia sănătoasă
negravidă, care de¬butează la vârsta de 11 —14 şi încetează la 47—55 de ani. Durata normală a ciclului menstrual
constituie 21—35 de zile, limitându-se, de cele mai multe ori, la 28 de zile. Cantitatea sângelui pierdut în timpul
menstruaţiei nu depăşeşte 100 ml.

Ciclu menstrual - întreaga complexitate de procese ciclice, care au loc în organismul feminin. Decurgerea lui normală
depinde de acţiunea reci¬procă sincronică între cele mai importante verigi ale reglării neuro-endocrine. Tulburările de
secreţie ale uneia din substanţe (releasing factori, hormoni gonadotropi şi sexuali) pot provoca disfuncţia ciclului menstrual:
lipsa menstruaţiei sau hemoragie de lungă durată.

Etiologia şi patogenia dereglărilor ciclului menstrual se deose¬besc prin complexitate. Dereglările ciclului menstrual pot fi
cau¬zate de:

• traumatisme psihice,

• infecţii acute şi cronice,

• avitaminoze, intoxicaţii,

• noxe profesionale,

• surmenaj fizic şi psihic,

• procese in¬flamatorii ale organelor genitale,

• patologie extragenitală diversă (afecţiuni ale sistemului cardiovascular, ale ficatului),

• dereglări ale funcţiei glandelor endocrine (în primul rând a glandei tiroide, a glandelor suprarenale),

• anomalii genetice şi cromozomice etc.

In funcţie de manifestările clinice, dereglările ciclului menstrual sunt divizate în 3 grupe principale:

1) amenoree şi sindrom hipomenstrual;

2) tulburările ciclului menstrual legate de hemoragie şi sindrom hipermenstrual;

3) menstruaţii dureroase (algodismenoree

După ritmul hemoragiilor distingem:

Promenoree – menstruaţii frecvente (până la 21 zile);

Opsomenoree - menstruaţii rare cu intervale de la 35 de zile până la 3 luni;

Spaniomenoree – una în 4-5 luni;

Amenoree - lipsa menstruaţiei timp de 6 luni şi mai mult la persoane trecu¬te de vârsta de 16 ani;

Metroragii neregulate (hemoragii uterine acicilice ce nu sunt legate de ciclul menstrual);

Metroragii intermenstruale (la mijloc de ciclu).

După cantitatea de sânge pierdut în timpul menstruaţiei:

- hipomenoreea (micşorarea cantităţii sângelui pierdut mai puţin de 25 ml).

- hipermenoree (mai mult de 135 ml).

În funcţie de durata sângerării avem:

- menoragii (mai mult de 7 zile).

- oligomenoreea (menstruaţii de scurtă durată 1—2 zile),

Algodismenoreea include menstruaţii dureroase cu caracter func¬ţional şi organic.

103. amenoreea

Amenoreea - lipsa menstruaţiei timp de 6 luni şi mai mult la persoane trecu¬te de vârsta de 16 ani.

. Acestea se manifestă prin iritabilitate, ameţeli, tulburarea somnului, senzaţii neplăcute în regiunea cordului şi chiar
reducerea capacităţii de muncă etc. Gradul de manifestare al acestor simptome depinde de durata amenoreei, nivelul de
afectare, gradul hipofuncţiei ovariene etc.

Distingem amenoree:

• adevărată şi

• pseudoamenoree.

Pseudoamenoreea- se caracterizează prin lipsa hemoragiei uterine în pre¬zenţa modificărilor ciclice în ovare, uter şi în
întregul organism.

Pentru amenoreea adevărată- este caracteristică lipsa modifică¬rilor ciclice în ovare, uter şi în întregul organism.

Amenoreea adevărată poate fi:

• fiziologică şi

• patologică.
Se deosebesc două tipuri de amenoree patologică:

• primară — lipsa menstruaţiei la femeile care au atins vârsta de 16 ani şi

• secundară — dispariţia menstruaţiei cu lipsa ei în continuare timp de 6 luni şi mai mult.

Tratament.

nehormonale şi hormonale.

In caz de amenoree falsă, de regulă, se efectuează tratament chi¬rurgical: în unele cazuri — incizia «în cruce» a himenului,
în altele — restabilirea permeabilităţii canalului vaginal cu ajutorul opera¬ţiilor plastice, dilatarea canalului cervical.

In tratamentul amenoreei adevărate patologice o deosebită im¬portanţă are: organizarea corectă a muncii şi odihnei,
exerciţiile fi¬zice, alimentaţia raţională. Obezitatea se tratează preponderent cu dietă: valoarea calorică se micşorează cu 25
—50%. Se limitează consumarea lipidelor, glucidelor, sării de bucătărie, lichidului; sunt indicate zile deshidratante.

Farmacoterapia se efectuează numai după excluderea proceselor organice şi, în primul rând, a tumorilor.

1. In cazul formelor de amenoree condiţionate de procese inflamatoare se efectuează tra¬tament antiinflamator:

indometacină, diclofenac.

2. Dacă afecţiunea este provocată de tulburări neurologice, sunt indicate sedative, tranchilizante, psihoterapie.

3. În tratamentul complex se include fizioterapia, tratamentul cu vitami-nele A, C, E, grupei B, balneoterapia ş.a.

4. Pentru tratamentul amenoreei în hipogenitalism se reco¬mandă hormonoterapia: alternarea seriilor de tratament cu

gonadotrofine şi cu hormoni sexuali.

• Gonadotrofina corială se indică câte 500—1500 U.I. o dată la 2—3 zile intramuscular timp de o lună, apoi se
administrează estrogene:

• estron (foliculină) câte 5000—10000 UA zilnic sau o dată la 2 zile;

• soluţie de 0,1% de hexestrol (sinestrol) câte 1 ml sau

• soluţie de 0,1% de estradiol-dipropionat câte 1 ml instramuscular

• sau per os - hexestrol (sinestrol) câte 1 mg pe zi, etinilestradiol (microfolină) câte 0,01 mg de 2 ori pe zi timp de 20
de zile cu intervale de 10 zile.

Fitoterapie. Se recomandă următoarele specii din plante medicinale:

• Rădăcină de genţiană, rădăcină de iarbă mare, părţi aeriene de coada şoricelului – câte 1 linguriţă. În specie se
toarnă 500 ml apă, se fierbe 15 min pe baia de apă, se infuzează 30 min. A se utilize câte 100 ml de 3-4 ori în zi.

• Frunze de rută — 20 g; fructe de pătrunjel — 40 g. O lingură de specie se fierbe în 300-400 ml apă timp de 10 min.
A se consuma câte 200 ml în timpul zilei.

104. sindrom hipomenstral

Sindrom hipomenstrual — menstruaţii rare, de scurtă durată, cu micşorarea cantităţii sângelui pierdut. Se caracterizează
prin păstrarea proceselor ciclice în sistemul reproductiv, dar care au loc la un nivel măi scăzut.

Etiologie.

• condiţiile de viaţă nefavorabile, care agravează starea generală a organismului şi dereglează funcţiile glandelor cu
secreţie internă,

• maladiile infecţioase cronice,

• intoxicaţiile ş.a.

Tablou clinic
În hipomenoree hemoragiile menstruale au caracter de eliminări sanguinolente foarte scunde sub formă de „urme” sau
picături de sânge. Deseori hipomenoreea este însoţită de oligomenoree. Opsomenoreea se manifestă prin ciclu menstrual
bifazic cu creşterea duratei fazei foliculinice şi păstrarea duratei obişnuite a fazei luteinice.

Farmacoterapie.

1. În cazul ciclului menstrual cu faza luteinică redusă se administrează progesteron timp de 5-6 zile în decursul fazei
luteinice. Cura de tratament constituie 3-4 luni, intervalul între cure constituie 2-3 luni.

2. Pentru stimularea sensibilităţii endometrului la acţiunea estrogenilor se recomandă administrarea tocoferolului

câte 60 mg pe zi.

3. Concomitent se efectuează tratament etiologic. În cazul endometritei tuberculoase se indică izoniazidă,

rifampicină, streptomicină, ftivazid etc.

4. Recent în tratamentul amenoreei şi sindromului hipomenstrual de geneză ovariană se utilizează ser ovarian imun
citotoxic specific pentru femei (proovarin). Dozarea şi frecvenţa administrării proovarinei este în funcţie de tabloul clinic al
maladiei. Principiul activ sunt anticorpii imuni, produşi de organismul animal. Serul influenţează asupra elementelor
celulare specializate ale ovarelor prin reacţia antigen – anticorp. Proovarina este contraindicată în cazul proceselor alergice
acute, afecţiunilor renale acute, tuberculozei activă, proceselor inflamatorii acute sau subacute ale organelor genitale.

Fitoterapie. Pentru stimularea menstruaţiilor se folosesc următoarele specii din plante medicinale:

• Flori de porumbar, părţi aeriene de pojarniţă, rădăcină de valeriană — în părţi egale. La o lingură de specie
mărunţită se ia 200 ml apă clocotită, se răceşte şi se strecoară. A se consuma seara câte 200 ml infuzie în cazul
oligomenoreei de origine neurologică.

• Părţi aeriene de pojarniţă, părţi aeriene de coada şoricelului, fructe de ienupăr, rădăcină de lemn dulce — în părţi
egale. La 2 linguri de specie mărunţită se ia 400 ml apă clocotită, se fierbe pe baia de apă 20-30 min, se strecoară. A se
consuma seara câte 400 ml infuzie caldă.

105. sindrom hipermenstrual

Sindrom hipermenstrual — intensificarea, prelungirea şi creşterea frecvenţei menstruaţiilor.

Etiologie. Atenuarea capacităţii contractile a miometrului şi dereglarea proceselor de regenerare a mucoasei duce la
intensificarea hemoragiilor şi creşterea duratei menstruaţiilor. Intensificarea hemoragiilor este indusă de dereglarea
proceselor de coagulare a sângelui şi hiperemia organelor genitale. Cauzele menstruaţiilor abundente şi frecvente sunt:

• dereglarea funcţiei sistemului nervos şi hipofizei, ce reglează activitatea ovarelor;

• fibrom uterin,

• detaşarea precoce a endometrului şi regenerarea întârziată a lui.

Tablou clinic. Sindromul hipermenstrual se caracterizează prin hemoragii menstruale abundente (mai mult de 200-300 ml)
şi prelungirea menstruaţiilor (7-12 zile), deseori hemorahiile sunt fără chiaguri de sânge.

Farmacoterapie.

1. În cazul ciclului menstrual cu faza foliculinică redusă se administrează estrogeni (estron, estradiol propionat ş.a.) până la
survenirea ovulaţiei (de la ziua a 2-3-a până la ziua a 10-a a cicului). Estrogenul administrat reţine secreţia hormonului
foliculostimulant, ca rezultat se prelungeşte faza foliculinică şi se reţine instalarea ovulaţiei, ce duce la normalizarea ciclului
menstrual.

2. În cazul ciclului menstrual cu faza luteinică redusă se administrează hormonul corpului galben (progesteron) câte
10 mg timp de 5-6 zile, începând cu ziua a 2-3-a până la menstruaţia presupusă.

3. Prelungirea fazei luteinice se produce prin administrarea combinată a progesteronului (10 mg) şi estradiolului (1
mg) timp de 4-5 zile imediat după ovulaţie.

4. La necesitate se efectuează tratament simptomatic:

— preparate hemostatice (etamsilat, vicasol);

— preparate care stimulează funcţia contractilă a miometrului (oxitocină, dinoproston);

— preparate care stimulează funcţia hematopoietică (hemostimulină, fitoferrolactol ş.a.);

— transfuzie de sânge.

5. Hemoragiile îndelungate şi abundente în cadrul fibromiomului uterin denotă necesitatea intervenţiei chirurgicale
(amputarea uterului).

Fitoterapie. Se recomandă folosirea următoarelor specii:

• Frunze de urzică — 3 părţi; părţi aeriene de piperul bălţii — 5 părţi; flori de muşeţel, scoarţă de stajar — câte 1
parte. La 2 linguri de specie se ia 1 litru apă clocotită, se fierbe pe baia de apă timp de 30 min, se strecoară. A se utiliza
infuzia caldă pentru instilaţii.

• Frunze de salvie, părţi aeriene de coada şoricelului — câte 1 parte; scoarţă de stejar — 2 părţi. A se prepara şi
utiliza ca specia precedentă.

106. afectiuni inflamatorii a vaginului

Vaginită - afecţiunea inflamatoare a vaginului.

Etiologie.

Particularităţile anatomotopografice ale acestui organ, la fel ca şi ale organelor genitale externe, permit infectarea lui
uşoară.

Colpita nespecifică sau infecţioasă poate fi provocată de agenţi microbieni relativ patogeni: stafilococi, streptococi,
enterococi, escherichii, proteu, bacilul vaginal hemofil ş.a. Sunt posibile cazuri când colpita e pro¬vocată de asociaţii
bacteriene de 2—5 tipuri. Asocierea de tricomonaze, candide, chlamidii e des întâlnită.

Colpitele de etiologie neinfecţioasă sunt rezultatul:

• unor alergii (diverse remedii medicamentoase, chimice),

• acţiunilor mecanice, termice.

Factori predispozanţi:

• dereglarea reacţiei vaginale de apărare,

• de¬reglări hormonale,

• traume cu caracter divers ale vaginului etc.

Reacţia inflamatoare poate fi localizată sau difuză, adesea răspândindu-se pe porţiunea vaginală a colului uterin şi exterior
pe vulvă.

În funcţie de evoluţia clinică şi modificările patohistologice, deosebim:

• colpita simplă sau seropurulentă,

• granuloasă,

• atrofică.

Tablou clinic.

Simptomatologia colpitei include: eliminări vaginale sero-purulente atât în faza acută, cât şi în cea cronică, prurit, senzaţii
de arsură, dureri. In faza acută apare hiperemia şi edemaţierea mucoasei vaginale, care se acoperă cu un depozit
seropurulent sau purulent.

Alocuri se observă sectoare de epiteliu descuamat, acoperite cu puroi. Uneori mucoasa vaginală e îngroşată, de culoare
roşie-închis cu prezenţa pe suprafaţa ei a tuberculilor granulari de dimensiuni mici, culoare roşie-aprins, înconju¬rate de
inele roşietice. Această granulaţie e provocată de infiltra¬ţia inflamatoare a stratului papilar.
Colpita bacteriană poate fi cauzată de corinebacterii, bacilul vaginal hemofilic, gardnerrela ş.a., care pătrunzând adânc în
straturile peretelui vaginal, nu provoacă proces inflamator pronun¬ţat, dar modifică consistenţa şi reacţia biochimică a
conţinutului vaginal. Evoluţia colpitei de acest fel este subacută, cronică, puţin simptomatologică: eliminări neînsemnate de
consistenţă lichidă, cu¬loare surie, miros neplăcut.

În cazul colpitei cronice bolnavii acuză eliminări vaginale, mai rar se determină prurit şi senzaţii neplăcute în regiunea
vaginului. Colpita cronică evoluează timp îndelungat şi deseori recidivează.

107. principiile tratamentului ale vaginitelor

Tratament.

Tratamentul colpitei necesită complexitate. El include:

1) re¬medii etiotrope, antiinflamatoare;

2) tratamentul afecţiunilor asocia¬te;

3) repaus sexual până la însănătoşire, examinarea şi tratamen¬tul partenerului.

Tratament antibacterian. Folosirea locală a antibioticelor sub formă de soluţii, emulsii timp de 5—7 zile cu ţel de acţiune
asupra agentului patogen şi asupra procesului inflamator-destructiv este binevenită la o evoluţie trenantă a colpitei în
concordanţă cu antibioticograma.

Preparatele antibacteriene de elecţie sunt: amoxicilină, doxiciclină, clindamicină, ofloxacină, levofloxacină, ciprofloxacină,
cefotaxim, ceftriaxon etc.

Se administrează amoxicilină peroral câte 20-40 mg, benzilpenicilină intramuscular câte 4-8 mln. UA, doxiciclină de 2 ori pe
zi î doză de 100 mg în 2 zile sau tetraciclină peroral câte 500 mg de 4 ori pe zi, timp de 7 zile.

La rezistenţa mărită a agenţilor patogeni la antibioticele enumerate se administrează ceftriaxon i/m câte 250 mg, sau
ciprofloxacină peroral câte 500 mg sau spectinomicină i/m câte 2 mg.

În cazul infecţiilor provocate de trichomonade vaginale se administrează metronmidazol peroral câte 2 g în doză unică. Se
necesită şi tratamentul partenerului cu metronidazol 2 g. Preparatul este contraindicat în I trimestru de sarcină şi cu
prudenţă se utilizează în trimestrele 2 şi 3.

Eficienţa tratamentului creşte la asocierea tratamentului local cu cel general. Pentru tratamentul local se utilizează:
metronidazol (Clion-D, Neo-Penotran, Flagyl,), nifuratel (Macmiror), ticarnozol (Tergynan) şi remedii sistemice
(metronidazol, aminitrozol, tinidazol, ornidazol).

Este posibilă administrarea nitrofuranilor (nifuratel, furazolidon, furazidină, nitrofurantoin).

În vaginita provocată de Candica se utilizează preparate antimicotice: clotrimazol (Canesten), miconazol (Gyno-dactarin,
Clion-D, Micozolon), ticarnozol (Tergynan), butoconazol, ketoconazol (Nizoral), nistatină. În 90% cazuri este eficientă
terapia locală cu creme şi supozitoare vaginale efectuată timp de 3-7 zile. În formele cronice sau infecţiile rezistente la
tratamentul local se administrează peroral ketoconazol (nizoral câte 200 mg zilnic), itraconazol (orungal), fluconazol
(diflucan). Tratamentul partenerului reduce frecvenţa recidivelor şi rezistenţei infecţiei.

108. salpingoofrita

Salpingooforita – inflamaţia trompelor uterine şi ovarelor. Este cea mai frecventă afecţiune inflamatoare a organelor
genitale feminine.

Etiopatogenie. În funcţie de agentul patogen, procesul inflamatori poate fi de origine: bacteriană, micotică, virotică,
chlamidiană, micoplasmatică şi protozoică.

Salpingooforita este provocată de agenţi patogeni şi facultativ patogeni: stafilococi, streptococi, enterococi, escherichii,
stafilococi epidermici. Agenţii patogeni ai afecţiunii pot fi anaerobiî nesporulaţi, de asemenea asociaţii de microorganisme.

Salpingita este inflamaţie a trompelor uterine. Procesul de¬butează cu mucoasa. Apar hiperemie, dereglări de
microcirculaţie, se acumulează exsudat, deseori purulent, ce duce la îngroşarea trompei.

Tabloul clinic al inflamaţiei anexelor uterine în faza acută se caracterizează prin dureri intense în regiunea
inferioară a abdomenului. balonarea abdomenului, greţuri, vomă. Se înrăutăţeşte starea generală a organismului, e
prezentă tahicardia, hipertermia corpului, din vagin se elimină secreţii seropurulente. Apar simptomele peritonitei locale
sau difuze.

Salpingooforita cronică se caracterizează prin ameliorarea stă¬rii bolnavei: temperatura revine la normal, durerile se
micşorează sau dispar, se intensifică la răcire, în timpul unui efort fizic şi în timpul menstruaţiei. Durerile de obicei sînt
localizate în partea in¬ferioară a abdomenului, în regiunile inghinale, sacru, în vagin. Cu toate că se îmbunătăţeşte starea
generală a bolnavei, se pot depi¬sta dereglări ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular, di¬gestiv, urinar.

109. farmaco si fitoterapia salpingoofritei

Farmacoterapie.

1. Regim la pat în faza acută.

2. Tratament antibacterian cu antibiotice şi sulfamide în funcţie de antibioticogramă: gentamicină, clindamicină,

amoxicilină/acid clavulonic, ceftriaxon, cefotaxim, doxiciclină, imipenem, roxitromicină, spiramicină etc.

3. În cazul durerilor acute se administrează analgezice şi spasmolitice: promedol, tramadol, metamizol, drotaverină.

4. Tratamentul antibacterian se asociază cu antiinflamatoare nesteroidiene: diclofenac, indometacină, nimesulid,

timp de 7 zile.

5. În cazul salpingooforitei cronice se indică tratament îndelungat cu:

• preparate care măresc rezistenţa organismului,

• preparate desensibilizante: ketotifen, clemastină, loratadină,

• şi preparate care reglează funcţiile sistemului nervos şi endocrin.

Fitoterapie.

1. Intern se utilizează următoarele specii de plante:

• Frunze de mesteacăn, flori de imortelă, frunze de fragi, mătase de porumb, frunze de podbal, fructe de scoruş—
câte 3 linguriţe; părţi aeriene de piperul bălţii, frunze de urzică, părţi aeriene de dentiţă, fructe de măceş - câte linguriţe;
valve de fasole — 2 linguriţe.

Specia se mărunţeşte şi se împarte în 6 părţi, la 1/6 specie se ia 500 ml apă clocotită, se infuzează 10 ore. A se utiliza câte
100 ml de 3 ori pe zi.

• Frunze de mesteacăn, flori de soc, flori de tei, fructe de scoruş, flori de viorele – câte 1 linguriţă, scoarţă de stejar,
fructe de măceş – câte 3 linguriţe; frunze de fragi – 2 linguriţe.

110. Candidoza genitala este o infectie fungica a penisului sau vaginului. Popular i se spune afta si este cauzata de o specie
de ciuperci numita Candida.

Cauza cea mai frecventa este Candida albicans, care se gaseste in mod normal in intestinul uman, dar si in vagin. Cand
creste prea mult in zonele genitale, duce la simptome suparatoare pe care majoritatea femeilor le simte cel putin o data in
viata.

Simptomele candidozei genitale

Cel mai des, boala se manifesta prin prurit vulvar (organul genital feminin extern) si vaginal. Clasic, in timpul infectiei, peretii
vaginului se inrosesc si contin placi albe, aderente si inchegate. Rar, poate sa apara o scurgere vaginala in cantitate mare,
edem (umflatura nedureroasa caracterizata prin acumulare de lichid in tesut), eritem (inrosire a pielii care dispare la
apasare) sau fisuri (pierderi de tesut) in zona vulvei. In cazul barbatilor, sunt afectate penisul si scrotul ("punga" de piele si
muschi in care stau testiculele).

Candida albicans este principalul agent etiologic al candidozei mucoase. Unele cazuri, insa, s-au dovedit a fi cauzate de
agenti precum: Candida dubliniensis, Candida tropicalis, Candida parapsilosis, Candida guilliermondii, Candida glabrata sau
Candida krusei, denumite generic specii nonalbicans.

Desi Candida este identificata in organismul uman sanatos, candidoza se dezvolta atunci cand schimbarile de rezistenta sau
raspuns imun ale gazdei determina aparitia inflamatiei.
Cresterea exagerata a acestor specii saprofite (care cresc pe resturi organice in descompunere) este favorizata de anumite
conditii:

-utilizarea antibioticelor cu spectru larg si a medicamentelor imunosupresive (afecteaza reactiile imunitare ale
organismului);

-diabetul zaharat;

-intertrigo (inflamatie a pielii in locurile in care face cute);

-utilizarea contraceptivelor orale;

-imunodeficienta;

-spitalizarea (infectia nozocomiala);

-ultimul trimestru de sarcina;

-contactele sexuale si dusurile vaginale frecvente.

Complicatiile candidozei vaginale

. Secretiile vaginale pot contamina pielea. Atunci cand integritatea tegumentului sau mucoasei infectate este afectata (prin
trauma, chirurgie, ulceratie peptica sau lezarea mucoasei), candida ajunge sa colonizeze tesuturile profunde.

Tratamentul candidozei vaginale

Terapia locala vaginala este cea mai utilizata, timp de 3-5 zile pentru infectiile necomplicate si 7-14 zile in cazul celor
complicate, cu simptome severe.

-consumul a 2-3 iaurturi zilnic, sau tablete cu Lactobacillus acidophilus, elementul activ din acest aliment (se gaseste in
farmacii);

-bea infuzii de plante cu efect antiseptic: galbenele, rozmarin, isop, cimbru;

-capsule gelatinoase care contin ulei de oregano, menta sau alte uleiuri volatile;

-spalaturi locale cu ceai de galbenele sau pelin in care se poate adauga o lingurita de bicarbonat.

Pentru tratamentul candidozei pot fi utilizate medicamentele care conţin substanţe antifungice, care se eliberează în
farmacii fără prescripţie medicală şi cu prescripţie medicală (Ketoconazol, Fluconazol,

Miconazol, Tiokonazol, Clotrimazol). Aceste medicamente sunt disponibile sub următoarele forme:

Pastile pentru administrare orală (de exemplu, Fluconazol) - de regulă, pentru a trata episoade candidozei la bărbaţi şi
femei, se administrează o singură doză (1 comprimat) de medicament.

Comprimate vaginale şi supozitoare antifungice (de exemplu, Clotrimazol, Miconazol) - se utilizează ca un singur tratament
sau în combinaţie cu pastile pentru administrare orală. De regulă, tratamentul durează de la o zi până la 14 zile, timp în care
simptomele boli dispar totalmente.

Creme şi geluri cu medicamente antifungice (Clotrimazol, Pimafucin) - pot fi utilizate pentru a trata infecţia fungică la
bărbaţi şi la femei.

111. Acţiunea embriotoxică şi teratogenă a medicamentelor.

Acţiunea embriotoxică apare în primele 3 săptămâni după fecundare şi constă în distrugerea blastocitului implantat, care se
alimentează cu secretul uterin. În majoritatea cazurilor are loc moartea embrionului sau naşterea copilului cu multiple vicii
de dezvoltare.

Acţiune embriotoxică pot induce următoarele medicamente: barbiturice, salicilaţi, antimetaboliţi (mercaptopurina,
fluoruracil), sulfanilamide, preparate hormonale, nicotina etc.

Acţiunea teratogenă se dezvoltă timp de 3-10 săptămâni de sarcină şi induce diverse dereglări de dezvoltare a fătului,
apariţia anomaliilor organelor şi sistemelor.
După gravitatea pericolului, preparatele teratogene pot fi divizate în 3 grupe:

I grupă de medicamente – este cea mai periculoasă, din aceste considerente, acestea vor fi absolut contraindicate
gravidelor. La această grupă se referă: imunodepresante (metotrexat, trimetoprim), androgeni, dietilstilbestrol şi
contraceptive hormonale (bisecurin, ovidon, tricvilar, pregestrol). Administrarea unor preparate va fi sistată cu 6 luni înainte
de sarcina planificată. Astfel, dietilstilbestrolul în 70 % cazuri dereglează dezvoltarea tractului reproductiv la făt.

II grupă de medicamente – antiepileptice (difenină, hexamidină, fenobarbital, acid valproic), citostatice, antidiabetice
perorale (bucarban, glibenclamid, glipizidă, gliquidon) şi alcoolul etilic.

III grupă de medicamente – mai puţin periculoase, provoacă vicii de dezvoltare sub influenţa factorilor predispozanţi
(ultimul trimestru de sarcină, vârsta fragedă sau adultă a gravidei, doze mari de preparat etc.). La această grupă se referă:
salicilaţi, antibiotice (cloramfenicol, tetracicline), antituberculoase, insulina, antagoniştii vitaminei K, benzodiazepine,
neuroleptice, diuretice, propranolol etc.

Fetotoxicitate – rezultatul acţiunii medicamentelor asupra fătului matur care reacţionează la preparatul pătruns la el de la
mamă prin îngustarea ductului arterial (indometacină), dereglarea metabolismului glucidic (β-adrenomimetice), ritmului
cardiac (β-adrenoblocante), ototoxicitate (aminoglicozide), inhibarea SNC (benzodiazepine), hemoragii (acid acetilsalicilic şi
anticoagulante cumarinice)..

Medicamentele pătrund la făt prin vena ombilicală, însă doar 60-80% din acestea pătrund în ficat, iar restul – în vena cavă
inferioară.

112. Biotransformarea preparatelor medicamentoase în timpul sarcinii.

În perioada sarcinii în organismul gravidei în majoritatea organelor şi sistemelor apar şi se dezvoltă multiple modificări care
au o importanţă fiziologică pentru evoluţia normală a sarcinii. Printre modificările fiziologice, caracteristice sarcinii, şi care
exercită influenţă asupra metabolismul medicamentelor, putem evidenţia modificările hemodinamicii, statutului hormonal,
scăderea funcţiei de detoxicare a ficatului şi de excreţie a rinichilor, de asemenea, amplificarea proceselor metabolice. Ca
rezultat, sensibilitatea organismului gravidei faţă de medicamente se modifică. Pericolul survenirii alergiei medicamentoase
în perioada sarcinii este mai mare, decât în alte perioade, îndeosebi la administrarea concomitentă a dozelor mari de
preparate medicamentoase, ceea ce este posibil în tratamentul formelor severe de gestoze tardive.

Modificarea metabolismului în perioada sarcinii într-un şir de cazuri este însoţită de schimbarea concentraţiei
medicamentelor în sânge. La gravide concentraţia plasmatică a antibioticelor, sulfanilamidelor, unor preparate
anticonvulsivante, digoxinei şi altor preparate induce manifestarea efectului farmacologic. Prezenţa tendinţelor
multidirecţionale în biotransformarea medicamentelor în sarcină nu permite efectuarea recomandărilor ştiinţific
argumentate privind calculul mărimii dozei medicamentului în această perioadă. La majoritatea gravidelor se administrează
preparatele corespunzătoare în prezenţa indicaţiilor necesare în doze similare cu cele pentru femeile neînsărcinate.

113. Complicaţiile posibile ale farmacoterapiei în perioada sarcinii.

Preparatele din grupul penicilinei (benzilpenicilină, benzatinbenzilpenicilină, fenoximetilpenicilină, ampicilină,

carbenicilină etc.) traversează placenta. Penicilinele sunt inofensive pentru făt, de aceea inclusiv terapia intensivă cu aceste
antibiotice în timpul sarcinii poate fi realizată.

Aminoglicozidele traversează placenta (80%), pe când în lichidul amniotic pătrunde în cantităţi neînsemnate. La
administrarea îndelungată a preparatelor din acest grup, îndeosebi între lunile 3 şi 5 de sarcină, la făt pot surveni derglări
auditive şi vestibulare, ce se manifestă prin surditate congenitală. Din aceste considerente, aceste antibiotice nu se vor
utiliza în timpul sarcinii.

Acţiune nefastă asupra fătului şi embrionului exercită tetraciclinele. Ele se acumulează în cantităţi mari în
scheletul fătului, ceea ce se manifestă prin încetinirea creşterii lui. Dereglează formarea ţesutului dentar şi osos. Astfel,
tetraciclinele sunt contraindicate în toate perioadele sarcinii.

Cloramfenicolul este la fel contraindicat în perioada sarcinii, întrucât provoacă la nou-născuţi „sindromul cenuşiu”,
consecutiv incapacităţii metabolice de a conjuga cloramfenicolul cu acidul glucuronic. În prezenţa acestui sindrom, decesul
poate surveni la 40% dintre pacienţi. Altă acţiune nefastă a antibioticului în timpul sarcinii constă în posibilitatea dezvoltării
la nou-născuţi a leucopeniei şi anemiei hipoplastice drept consecinţă a acţiunii cloramfenicolului asupra proceselor de
hemopoieză.

Cefalosporinele nu posedă proprietăţi embriotoxice şi pot fi administrate în timpul sarcinii.

Eritromicina şi lincomicina nu exercită influenţă negativă asupra fătului.

 Sulfanilamidele travesrează placenta, însă se elimină lent din organismul fătului. De menţionat că sulfanilamidele
prolongate se leagă activ cu albuminele plasmatice. Aceasta induce creşterea nivelului de bilirubină liberă, ce contribuie la
dezvoltarea icterului la făt şi nou-născut. De aceea sulfanilamidele nu se recomandă să fie utilizate în perioada sarcinii.

Preparatele antimicotice, îndeosebi levorina şi grizeofulvina, pot manifesta acţiune teratogenă şi sunt
contraindicate în perioada sarcinii.

Glucocorticoizii, în experimente pe animale, exercită acţiune teratogenă, provocând aşa anomalie de dezvoltare
ca palatoschizis (gură de lup). În cercetările clinice nu au fost depistate asemenea efecte. Totodată, glucocorticoizii se vor
utiliza cu prepcauţie în timpul sarcinii.

Dintre preparatele estrogene doar dietilstilbestrolul este contraindicat în perioada sarcinii, deoarece provoacă
tumoarea vaginului şi a colului uterin la fetiţele, mamele cărora au utilizat acest preparat timp îndelungat. De asemena,
provoacă hipoplazia şi hipotrofia organelor sexuale masculine.

Insulina nu traversează placenta şi nu exercită influenţă negativă asupra fătului. Spre deosebire de insulină,
antidiabeticele perorale sunt contraindicate în timpul sarcinii, deoarece manifestă acţiune teratogenă.

Preparatele antitiroidiene (tiamazol) blochează sinteza tiroxinei în glanda tiroidă, reduc sinteza hormonilor
tiroidieni, activând formarea hormonului tireotriop din hipofiză, ce determină creşterea glandei tiroide. Hipofuncţia glandei
tiroide a fătului se reflectă nefast asupra SNC, ce se manifestă prin insufucuenţă mintală. De aceea aceste preparate sunt
contraindicate în perioada sarcinii.

Anticoagulantele sunt utilizate pentru profilaxia şi tratamentul complicaţiilor tromboembolice. În perioada sarcinii
se recomandă administrarea heparinei, care nu traversează placenta şi nu provoacă stare de hipocoagulare la făt. Totodată,
anticoagulantele indirecte determină această stare la făt, ce poate induce hemoragii intracraniene în perioada naşterii.
Astfel, anticoagulantele indirecte sunt contraindicate în timpul sarcinii.

Barbituricele traversează rapid placenta şi se acumulează în ficatul fătului, unde are loc inactivarea lor.
Concentraţia acestor preparate este mare în SNC al fătului. La administrarea dozelor mari de barbiturice poate să se inhibe
funcţia respiratorie la făt.

Analgezicele opiacee influenţează nefast asupra funcţiei centrului respirator a fătului şi sunt contraindicate în
perioada sarcinii.

Tranchilizantele (diazepam, meprobamat) se utilizează în timpul sarcinii cu scop sedativ şi anxiolitic. Diazepamul şi
meprobamatul sunt inactivate neînsemnat datorită capacităţilor limitate a enzimelor microsomale ale ficatului. La
administrarea diazepamului în timpul sarcinii este posibilă inhibarea respiraţiei la făt (asfixia nou-născuţilor). Meprobamatul
este contraindicat în perioada precoce a sarcinii, deoarece în condiţii experimentale exercită acţiune teratogenă moderată.

Printre antiinflamatoarele nesteroidiene, cele mai periculoase pentru făt se consideră salicilaţii şi indometacima.
În experimente pe animale s-a constatat că acidul acetisalicilic exercită acţiune teratogenă (anomalie a scheletului,
palatoschizis, hemoragii etc.). În cadrul cerectărilor clinice nu a fost constatată acţiunea teratogenă a salicilaţilor.

114. Studiile ontogenezei (dezvoltarea organismului uman). Caracteristica de bază a dezvoltării intrauterine şi postnatale.

În procesul ontogenezei umane se disting 2 perioade:

1. Intrauterină

2. Postnatală (copilăria)

Perioada intrauterină se divide în 2 etape principale:

• Embrionară care include 11-12 săptămâni;

• Fetală – până la sfârşitul sarcinii.

Perioada embrionară se caracterizează prin diferenţierea mai rapidă a ţesuturilor, formarea organelor şi sistemelor. La
această etapă embrionul se transformă în făt.
În stadia fetală se produc procese intense de maturare a tuturor ţesuturilor, creşterea taliei şi greutăţii corpului; fătul se
pregăteşte pentru viaţa intrauterină.

Etapa postnatală (sau însăşi copilăria) se caracterizează prin creşterea şi desăvârşirea funcţiilor anumitor organe şi sisteme
ale organismului, integrarea şi interconexiunea stărilor lor funcţionale. Viteza dezvoltării anumitor organe şi sisteme este
diferită.

115. . Grupele de vârstă a copiilor şi particularităţile organismului lor comparativ cu cel uman.

Perioada postnatală de dezvoltare se împarte în următoarele grupe de vârstă:

1. Perioada neonatală, de noi-născuţi (până la 3-4 săptămâni);

2. Perioada sugară (de la 3-4 săptămâni până la 12 luni);

3. Perioada antepreşcolară (perioada de creşă) (de la 1 an până la 3 ani);

4. Peroada preşcolară (de la 3 până la 6 ani);

5. Perioada şcolară mică ( de la 7 până la 12 ani);

6. Perioada şcolară mare (de la 12 până la 17 ani).

1. Perioada neonatală începe de la prima respiraţie a copilului şi continuă 28 zile. Această perioadă se caracterizează
prin imaturitatea tuturor organelor şi sistemelor organismului, îndeosebi a SNC. Asemenea procese, cum sunt respiraţia,
circulaţia sanguină, excreţia se produc cu intensitate maximă (frecvenţa respiraţiei – 40, pulsul – 160). În perioada
neonatală funcţiile principale ale organismului sunt instabile şi chiar influenţa neînsemnată a mediului ambiant poate fi
cauza dereglărilor severe ale proceselor vital importante.

2. Perioada sugară se caracterizează prin intensitatea mai mare a dezvoltării fizice şi psihice, decât în perioadele
ulterioare. În această perioadă greutatea corpului creşte întreit, înălţimea se majorează cu 25 cm, se modifică esenţial
proporţiile corpului, apropiindu-se de cele ale adultului. Copilul manifestă rezistenţă mărită faţă de infecţii (rujeolă,
scarlatină, difterie) datorită păstrării imunităţii pasive, dobândite intrauterin prin placentă. Totodată, el este sensibil faţă de
microbii piogeni şi îndeosebi faţă de flora intestinală. Se păstrează capacitatea de generalizare a procesului inflamator, de a
răspunde general la orice stimul. Astfel, într-un şir de maladii (pneumonie, gripă, dizenterie) pot surveni convulsii,
fenomene meningeale, toxicoză.

3. Perioada antepreşcolară se caracterizează prin desăvârşirea rapidă a deprinderilor motorii ale copilului, a vorbiri şi
psihicii, prin continuarea creşterii intense. Datorită pierderii imunităţii congenitale în această perioadă, sporeşte
posibilitatea răspândirii bolilor infecţioase acute pentru copii (rujeolă, varicelă, scarlatină, tuse convulsivă).

4. Perioada preşcolară. În această perioadă puţin încetineşte procesul creşterii, dar se desăvârşesc intens
posibilităţile funcţionale ale organelor şi sistemelor. Începe eruperea dinţilor permanenţi. Copilul trece la regimul alimentar
caracteristic pentru adulţi. Scade tendinţa de generalizare a procesului şi reacţii toxice. În această perioadă apar bolile de
geneză alergică (astm bronşic, reumatism etc.).

5. Perioada şcolară mică. Se dezvoltă intens şi se desăvârşeşte sistemul locomotor. Sfârşeşte eruperea dinţilor
permanenţi. Ritmul şcolar de viaţă favorizează dezvoltarea asiduităţii, deprinderilor de muncă.

6. Perioada şcolară mare se caracterizează prin restructurarea sistemului endocrin, creşterea intensă. La fete,
semnele secundare de maturare sexuală se dezvoltă mai precoce decât la băieţi cu 1-1,5 ani. În această perioadă deseori se
constată modificări funcţionale ale sistemului cardiovascular, sistemului nervos, determinate pe de o parte de creşterea
rapidă neproporţională a întregului organism şi anumitor organe, iar pe de altă parte – de instabilitatea sistemului nervos
vegetativ şi endocrin.

116. Factorii nocivi (teratogeni) care influenţează dezvoltarea fătului.

Embrionul şi fătul sunt foarte sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili (teratogeni), ce pot provoca moartea, vicii de
dezvoltare, anomalii de dezvoltare şi de asemenea, dereglări funcţionale ce pot să se manifeste imediat după naştere sau
ulterior.

Factorii teratogeni se divizează în 3 grupe:

1. exogeni
2. genetici

3. micşti (exogeni şi genetici).

La factorii teratogeni exogeni se referă:

• Radiaţia ionizantă.

• Unele infecţii virale (rubeolă, hepatită virală, infecţie enterovirală, mai rar gripa).

• Preparate medicamentoase (citostatice, steroizi, salicilaţi în doze mari, tetracicline, neuroleptice).

• Unele substanţe chimice utilizate în industrie şi agricultură (pesticide, herbicide).

• Unele produse alimentare (îndeosebi cele alterate, cum este cartoful infectat cu fungi).

La factorii teratogeni genetici se referă genele mutante care provoacă vicii de dezvoltare. Ele se transmit prin ereditate.
Spre exemplu, cazuri de fisură a gubei superioare, poli- sau sindactilie (concreşterea completă sau parţială a degetelor).

Factorii teratogeni micşti constau din factorii acestor două grupuri.

117. Particularităţile farmacocineticii medicamentelor la copii de diferită vârstă.

Absorbţia. La utilizarea perorală a medicamentelor se va lua în consideraţie, că în primele luni de viaţă a copilului
compoziţia sucului gastric este ca la adulţi, dar aciditatea şi capacitatea enzimatică sunt mai reduse, ceea ce favorizează
absorbţia mai rapidă a alcaloizilor şi substanţelor alcaline.

În mucoasa intestinală mecanismele de transport care distribuie diverse substanţe în sângele copiilor din primul an de viaţă
sunt slab dezvoltate. Este redusă de asemenea activitatea enzimatică ce supune multe substanţe medicamentoase
biotransformării în peretele intestinal. De aceea medicamentele rămân sub formă neschimbată şi se absorb mai repede.

La administrarea rectală a medicamentelor se va lua în consideraţie, că mucoasa rectului la copii de vârstă mică este mai
vulnerabilă, uşor se lezează. Reflexele survenite duc la afectarea rapidă şi reducerea biodisponibilităţii medicamentelor.

La administrarea inhalatorie a medicamentelor se va lua în consideraţie, că mucoasa căilor respiratorii este sensibilă la
stimulii iritanţi şi reacţionează prin secreţia abundentă a secretului şi prin tumefiere, ce poate deregla conductibilitatea
căilor respiratorii.

Distribuţia medicamentelor. Medicamentele pătrunse în sânge, pot să se dizolve în plasmă, să se conjuge cu proteinele şi să
fie absorbite pe suprafaţa celulelor sanguine. Conţinutul albuminelor şi glicoproteinelor în plasma sanguină a noi-născuţilor
şi sugarilor este mai mic, decât la copiii mai mari şi la adulţi. Prin urmare, fracţia liberă la ei este mai mare, iar cea legată –
mai mică. Aceasta facilitează pătrunderea substanţelor în ţesuturi şi organe şi accelerează eliminarea lor.

La noi-născuţi şi sugari barierele histo-hematice sunt imature. Îndeosebi aceasta se referă la bariera hemato-encefalică, prin
care medicamentele pătrund mai uşor, decât la adulţi, creând concentraţii mari în creier.

Biotransformarea. În ficatul noi-născuţilor funcţionează insuficient ligandinele (proteine speciale care extrag din plasma
sanguină şi conjugă substanţe chimice). Ca rezultat absorbţia medicamentelor care circulă în plasma sanguină şi retenţia lor
ulterioară în ficat sunt moderate. În ficatul noi-născuţilor nu sunt active nici enzimele care asigură procesele de conjugare
(conjugarea preparatului cu metaboliţii – acid sulfuric, acid acetic, acid glucuronic).

Astfel, datorită insuficienţei sistemului enzimatic în ficatul şi plasma sanguină a noi-născuţilor şi sugarilor, medicamentele
nu se supun biotransformării timp mai îndelungat, pătrund în ţesuturi mai uşor şi provoacă efecte farmacologice. Necătând
la aceasta, în ficatul copiilor se formează alţi metaboliţi, care nu se depistează la adulţi.

Excreţia. Organul principal de excreţie a medicamentelor sunt rinichii. La noi-născuţi foiţa viscerală a capsulei glomerulare
este tapetată cu epiteliu cilindric, şi nu plat ca la adulţi. Aceasta împiedică procesul de filtrare. Greutatea celulelor tubulare,
lungimea şi circulaţia sanguină a canaliculelor este mai mică decât la adulţi, sistemele de transport funcţionează mai slab.
De aceea, substanţele eliminate prin secreţia activă se excretă mai lent din organismul copiilor.

Urina la copii este preponderent acidă. De aceea la ei mai uşor se reabsorb şi se reţin în organism acizii organici, pe când
substanţele alcaline se excretă mai rapid.
118. Principiile dozării preparatelor medicamentoase la copii.

Există formule empirice, care permit din doza medicamentului pentru adulţi să se calculeze doza necesară pentru copil,
reieşind din greutatea sau vârsta lui.

A= a x b / 20 (1);

A= a x m / 70 (2),

Unde A – doza pentru copil, a – doza pentru adulţi, b - vârsta copilului în ani; m – greutatea copilului în kg.

Una din particularităţile organismului copilului comparativ cu cel adult, este volumul mai mare al lichidului extracelular. Din
aceste considerente, concentraţia substanţelor în sânge şi volumul lichidului extracelular al copiilor la 1 kg masă corp va fi
mai mică, decât la adulţi. De aceea efectul farmacologic la dozarea medicamentului reieşind din greutatea corporală va fi
mai atenuat.

Astfel, copiilor de 1-2 ani, pentru obţinerea efectului vasopresor al efedrinei se necesită doze de 3 ori mai mari la 1 kg masă
corp, decât la adulţi. Mărirea dozei reieşind din calculul la o unitate masă corp se necesită la administrarea sulfamidelor,
antibioticelor şi altor preparate. Din aceste considerente, s-a propus coeficientul – dozis-factor, care ia în consideraţie
această particularitate a farmacocineticii la copii.

Pentru calcularea dozei optime, se necesită valoarea dozei calculate după formula (2) să se înmulţească cu dozis-factor.

Multe procese fiziologice, cum sunt minut-volumul cardiac, viteza filtrării în rinichi, se corelează mai benefic cu mărimea
suprafeţei totale a corpului, decât cu greutatea corpului. De aceea, actualmente se propune dozarea medicamentelor
reieşind din suprafaţa corpului nu numai la copii, dar şi la adulţi.

119. Aspectele principale ale farmacoterapiei afecţiunilor pediatrice.

La noi-născuţi, comparativ cu copiii din grupele de vârstă mai mare, este mai atenuată imunitatea umorală şi celulară, nu
sunt desăvârşite mecanismele de protecţie ce contribuie la răspândirea şi generalizarea infecţiei şi la manifestarea multor
efecte nefaste ale medicamentelor.

Copiii tolerează bine chinina, cafeina, glicozidele cardiace şi alte preparate, inactivarea cărora este în funcţie de intensitatea
proceselor oxidative şi funcţiei organelor excretorii.

Totodată, copiii sunt sensibili la morfină, opiu, stricnină. La administrarea morfinei copiilor pot surveni deprimarea centrului
respirator şi convulsii, la administrarea atropinei apare somnolenţă. Survin răspunsuri reflectorii acute la acţiunea iritantă a
medicamentelor asupra pielii. Organismul copilului este mai rezistent decât cel al adultului la toxinele ce provoacă asfixie:
oxid de carbon, neuroleptice, antipiretice etc. Noi-născuţii necesită doze mai mari de glicozide cardiace, decât copiii de altă
vârstă. Eritromicina este bine tolerată de copiii prematuri. Aminoglicozidele, tetraciclinele, cloramfenicolul şi
fluorochinolonele sunt contraindicate şi periculoase pentru sugari şi copii până la 8 ani.

Astfel, reacţia organismului copilului la acţiunea medicamentului este determinată de insuficienţa sistemelor care se află în
proces de maturizare, ce asigură homeostazia organismului integru.

La administrarea medicamentelor pediatrul trebuie să selecteze forma medicamentoasă adecvată a preparatului, să

calculeze doza reieşind din farmacodinamia şi farmacocinetica medicamentelor şi particularităţile ontogenetice de
dezvoltarea a copilului şi de caracterul şi gradul severităţii procesului patologic.

120. 7. Complicaţiile farmacoterapiei în pediatrie

Efectele nefaste ale medicamentelor pot fi divizate în 3 grupe:

• adverse,

• toxice,

• alergice.
Reacţiile adverse apar ca manifestare a mecanismului principal de acţiune a medicamentului. Spre exemplu, atropina
provoacă xerostomie datorită blocării M-colinoreceptorilor în glandele salivare. Efectul dat se manifestă paralel cu efectul
curativ al preparatului.

Reacţiile toxice ale medicamentelor pot apărea la pătrunderea în organism a dozelor foarte mari de preparat şi la
administrarea dozelor terapeutice. În acest caz cauzele principale de apariţie a efectelor toxice sunt enzimopatiile genetice
sau particularităţile reacţiei genetic determinate a receptorilor tisulari la medicamente. Astfel, la unii copii cu insuficienţa
glucozo-6-fosfatdehidrogenazei în organism se dezvoltă rapid anemia hemolitică şi methemoglobinemia la administrarea
substanţelor oxidante (nitrofurani, sulfamide, unele antiinfalamtoare).

La copiii din primul an de viaţă se determină cel mai frecvent efecte adverse. La ei deseori se constată fenomene dispeptice
(greţuri, vomă, diaree, dureri abdominale), se dereglează funcţia căilor uroexcretoare (proteinurie, eritrociturie, reducerea
diurezei), apoi a SNC (cefalee, dereglări de somn, creşterea sau scăderea excitabilităţii), sistemului cardiovascular
(modificarea ritmului, funcţiei de contracţie a miocardului, scăderea tensiunii arteriale), deprimarea respiraţiei etc.

Concomitent cu acţiunea toxică asupra diverselor organe şi ţesuturi medicamentele pot produce reacţii alergice de tip
imediat şi întârziat.

Reacţiile alergice immediate- sunt rezultatul interacţiunii antigen-anticorp, în procesul căreia se elimină histamină şi alţi
mediatori, care provoacă prurit cutanat, eritem, edem angioneurotic, scăderea tensiunii arteriale, spasm bronşic ş.a. În
acest caz are lor lezarea celulelor, ţesuturilor, eliminarea locală a mediatorilor de tip secundar (limfokinelor) şi poate să se
dezvolte citoagresiune. Aceste reacţii sunt însoţite de creşterea temperaturii, dureri în articulaţii, proteinurie, leucopenie
sau leucocitoză, eozinofilie. Reacţiile de tip întârziat pot fi cauza dezvoltării maladiilor autoimune grave ale ficatului,
rinichilor, cordului etc. Pentru reducerea frecvenţei şi severităţii efectelor nefaste se recomandă administrarea
medicamentelor până la 10 zile. La administrarea îndelungată se va selecta preparatul cu acţiune mai moderată, se va
monitoriza starea copilului şi se va selecta doza preparatului. Se vor administra cu precauţie deosebită medicamentele la
copiii cu afecţiuni renale, hepatice, afecţiuni alergice şi la noi-născuţi.

121. Noţiuni generale despre geriatrie şi gerontologie. Vârsta biologică. Clasificarea grupelor principale de vârstă.

• Bătrâneţea este etapa finală a vieţii care se caracterizează prin limitarea capacităţilor de adaptare a organismului
şi prin modificări morfologice ale diverselor sisteme şi organe.

• Îmbătrânirea este un proces firesc de apariţie a modificărilor de vârstă în diferite organe şi sisteme ale
organismului, care limitează capacităţile lui adaptive şi duc la bătrâneţe.

Există 2 forme de bătrâneţe:

• fiziologică,

• patologică (precoce).

Procesul de îmbătrânire are loc individual şi deseori starea organismului vârstnicilor nu corespunde normelor de vârstă. De
aceea există noţiunea de vârstă cronologică şi biologică.

Vârsta biologică poate să precede cea cronologică, ceea ce denotă despre îmbătrânirea precoce.

Conform clasificaţiei OMS se disting următoarele grupe de vârstă:

0 - vârstă tânără (până la 30-35 ani)

1 – medie (până la 45-59 ani)

2 – în vârstă (până la 60-74 ani)

3 – senilă ( de la 75 ani – 90 ani); mai sus de 90 ani – longevivi.

Vârsta se stabileşte după numărul de ani care s-au împlinit în ultima zi de naştere.

• Gerontologie se numeşte ramură a biologiei şi medicinii care studiază problemele bătrâneţii.

• Geriatria este o ramura a medicinii clinice care studiază stările patologice ale vârstnicilor şi elaborează metode de
diagnostic, profilaxie şi tratament a lor.

122. Schimbările structurale, biochimice şi funcţionale în organismul senil.

Îmbătrânirea este etapa inevitabilă de dezvoltare a organismului, iar boala este dereglarea activităţii sale vitale care poate
surveni în orice perioadă a vârstei. Totodată, boala la vârstnici posedă un şir de particularităţi:

1. Simptomatologia bolilor este mai neînsemnată;

2. Toate bolile decurg mai lent şi trenant;

3. În decursul bolilor se epuizează mai rapid sistemele fiziologice, capabile să lupte cu factorul nociv;

4. Aparatul protector nu este capabil să asigure dezvoltarea rapidă a imunităţii tisulare şi umorale.

În cazul îmbătrânirii precoce, precum şi în cea fiziologică se produc legităţi generale de modificare a indicilor structurali,
biochimici şi funcţionali ai organismului care se dezvoltă după următoarele direcţii:

1. Dereglarea aparatului genetic al celulei. Se consideră, că mecanismul primar al îmbătrânirii este dereglarea
aparatului genetic al celulei care determină biosinteza proteinelor, cum sunt enzimele, hormonii, receptorii, anticorpii şi
alte elemente importante.

2. Dereglarea bioenergeticii celulare. În multe celule scade activitatea enzimelor respiratorii şi în acest context,
scade conţinutul compuşilor fosforici bogaţi în energie (ATP, creatinfosfat).

3. Reducerea masei celulare. Cu vârsta are lor atrofia organelor şi ţesuturilor, ce duce la reducerea numărului de
celule parenchimatoase.

4. Modificări funcţionale: scade capacitatea neuronilor de a recepţiona informaţia; atenuează capacitatea celulelor
secretorii de a sintetiza şi elimina substanţe; diminuă activitatea contractilă a cardiomiocitelor; se determină tulburarea
reglării nervoase şi endocrine.

Particularităţile acţiunii medicamentelor în organismul vârstnicilor.

1. În urma diminuării metabolismului se dereglează procesele de absorbţie nu doar în stomac, dar în tot organismul.

2. Scade toleranţa la medicamente şi creşte frecvenţa survenirii efectelor adverse.

3. Reducerea la vârstnici a conţinutului de albumine (transportatorii medicamentelor) duce la supradozajul relativ în

cadrul tratamentului cu unele preparate (fenilbutazon, fenitoină, promedol ş.a.).

4. Se modifică trecerea medicamentelor prin bariera hemato-encefalică şi alte bariere biologice.

5. Atenuează reacţiile reflectorii şi procesele de biotransformare a medicamentelor. De aceea multe substanţe

medicamentoase pot exercita efect paradoxal sau să se acumuleze în organism.

6. În urma reducerii conţinutului şi activităţii enzimelor hepatice, se modifică esenţial metabolismul antibioticelor, β-
adrenoblocantelor, glicozidelor cardiace etc.

7. Dereglarea funcţiei detoxicante a ficatului şi capacităţii excretorii a rinichilor contribuie la circulaţia îndelungată a
medicamentelor în sânge, ce poate fi cauza intoxicaţiilor.

8. În urma reducerii conţinutului de apă în organism şi a metabolismului celular creşte atât eficienţa, cât şi
toxicitatea medicamentelor.

123. . Particularităţile farmacocineticii preparatelor medicamentoase în geriatrie.

În procesul îmbătrânirii în organismul uman se modifică farmacocinetica la diferite nivele.

Absorbţia. La vârstnici apare hipokinezia stomacului şi intestinului, scade tonusul diferitor porţiuni ale tractului gastro-
intestinal. Din aceste considerente, încetineşte evacuarea medicamentelor din stomac. Retenţia evacuării stomacului poate
să exercite acţiune nefastă asupra preparatelor acidorezistente.
Reducerea absorbţiei preparatelor medicamentoase se constată la administrarea parenterală a medicamentelor datorită
scăderii vitezei circulaţiei sanguine şi modificării permeabilităţii peretelui capilarelor.

Distribuţia medicamentelor. În urma reducerii debitului cardiac, scăderii conţinutului de albumine în sânge, scade
capacitatea de conjugare a preparatelor cu hemoproteidele. În acest caz cresc fracţiile libere şi distribuţia medicamentelor
în ţesuturile organismului. Aceasta contribuie la dezvoltarea intoxicaţiei medicamentoase.

Metabolismul medicamentelor. În procesul îmbătrânirii masa ficatului se micşorează, se reduc funcţiile ei, inclusiv de
sinteză a proteinelor şi detoxicantă, care sunt importante în procesul biotransformării medicamentelor.

Excreţia metaboliţilor. La vârstnici scade funcţia excretoare a rinichilor, este redusă de asemenea circulaţia renală. Luând în
consideraţia că majoritatea preparatelor se elimină prin rinichi (peniciline, aminoglicozide, glicozide cardiace, allopurinol,
cefalosporine etc.), doza acestor preparate trebuie redusă până la 2/3 – 1/3 din doza la adulţi.

124. Consideraţii generale despre farmacologie geriatrică. Preparatele geriatrice.

Farmacologia geriatrică – este un compartiment al farmacologiei care studiază acţiunea medicamentelor şi altor substanţe
biologic active asupra organismului vârstnicilor.

Sarcinile principale ale farmacologiei geriatrice sunt:

1. Studierea particularităţilor de acţiune ale medicamentelor asupra organismului persoanelor în vârstă.

2. Selectarea preparatelor eficiente în profilaxia şi tratamentul bolilor cronice la vârstnici.

3. Crearea medicamentelor speciale, care să prevină sau să atenueze fenomenele îmbătrânirii precoce a
organismului.

Scopul principal al farmacologiei geriatrice este studierea farmacodinamiei şi farmacocineticii preparatelor geriatrice
(geroprotectoare).

Medicamentele geriatrice sunt preparatele medicamentoase sau asocierea lor care stimulează funcţiile organelor şi
sistemelor organismului vârstnicilor, mărind posibilităţile sale adaptive.

Vitamine. În practica geriatrică este importantă utilizarea vitaminelor care exercită acţiune polivalentă asupra proceselor
metabolice şi funcţiilor organismului. În geriatrie se utilizează vast complexe de vitamine: decamevit, undevit, acid nicotinic,
multi-tabs etc.

Hormoni. Se utilizează mai frecvent preparatele hormonale cu acţiune anabolică (metandienonă, nandrolon etc.) şi
preparatele hormonilor sexuali. Ele stimulează sinteza proteinelor, favorizează utilizarea glucozei în ţesuturi, măresc
depunerea calciului în ţesuturi şi se recomandă în tratamentul osteoporozei la vârstnici.

Preparatele adaptogene: rădăcina de ginseng, eleuterococ, lămâi chinezesc ş.a. Ele contribuie la apariţia adaptării la
administrarea repetată în organism.

125. . Aspectele principale ale farmacoterapiei afecţiunilor geriatrice.

Eficienţa FCT la vârstnici se bazează pe următoarele principii:

1. Pericolul acţiunii nefaste asupra organismului persoanei în vârstă este mai mare, decât la tineri.

2. La persoanele în vârstă adaptarea la suprasolicitări, inclusiv faţă de substanţele toxice este mai redusă. Din aceste
considerente, rezistenţa la intoxicaţii la vârstnici este mai scăzută, prezentând pericol chiar şi intoxicaţiile neînsemnate.

3. În tratamentul persoanelor în vârstă de evitat polipragmazia. Se va administra un număr mai redus de

medicamente.

4. Individualizarea dozelor. Se recomandă administrarea dozelor reduse de medicamente la începutul tratamentului.

Prin majorarea lentă a unor doze se va stabili toleranţa faţă de preparat. Aceasta se va lua în consideraţie la administrarea
glicozidelor cardiace, preparatelor sedative, antihipertensive, neuroleptice şi opiacee. Doza iniţială a acestor preparate se va
micşora de două ori comparativ cu dozele pentru adulţi. Doza de întreţinere va fi, de regulă, mai mică decât la adulţi.

5. Tratamentul cu preparatele antibacteriene şi chimioterapicele se va efectua cu doze obişnuite conform regulilor

generale. Pericolul efectelor adverse la administrarea preparatelor nominalizate este mai mare (îndeosebi la insuficienţa
vitaminei B).
6. Trebuie de luat în consideraţie nu numai valoarea deplină a raţiei alimentare, dar şi raţia hidro-salină a bolnavilor;
cantitatea urinei eliminate. Aceasta are importanţă datorită faptului, că vârstnicii consumă o cantitate mai mică de lichide,
ceea ce contribuie la dezvoltarea intoxicaţiei medicamentoase.

7. Administrarea îndelungată a medicamentelor, îndeosebi a preparatelor tranchilizante, hipnotice, analgezice

determină dezvoltarea toleranţei la ele. Datorită acestui fapt, bolnavii majorează doza preparatelor date, ce poate fi cauza
dezvoltării intoxicaţiei medicamentoase. Se recomandă utilizarea lor pe o durată scurtă; înlocuirea preparatelor cu altele cu
efect analog.

8. În scopul preîntâmpinării acţiunii toxice a medicamentelor şi intensificării eficienţei lor se recomandă utilizarea
unui complex de preparate farmacologice în doze mici, care manifestă efect similar, se completează reciproc, dar
acţionează asupra diverselor verigi ai autoreglării organismului.

9. Hipersensibilitatea la medicamente (congenitală, dobândită) poate să se determine în toate perioadele vârstei.

10. Preparatele geriatrice au o importanţă anumită în profilaxia şi tratamentul îmbătrânirii precoce.

126. Complicaţiile farmacoterapiei în geriatrie.

preparate hipnotice. -- În aceste caz pot surveni constipaţie, inhibarea centrului respirator şi apariţia respiraţiei periodice
de tip Cheyne-Stokes, confuzie mintală, dereglarea vorbirii. După suspendarea preparatelor hipnotice somnul devine
superficial, cu coşmaruri şi alte fenomene neplăcute.

Administrarea preparatelor neuroleptice (clorpromazină, triftazină ş.a.) deseori este însoţită de apariţia icterului,
tremorului, dereglărilor funcţiei tractului gastro-intestinal. La utilizarea îndelungată a bromurilor se dezvoltă bromism,
apariţia căruia este determinată de dereglarea funcţiei excretorii a rinichilor.

Analgezicele nestupefiante. La mulţi vârstnici este redusă toleranţa la salicilaţi, fenilbutazonă, ibuprofen. De aceea bolnavii
deseori acuză nausee, vomă, dureri abdominale, acufene, acutizarea ulcerului gastric în cadrul administrării acestor
preparate.

Analgezice opiacee. La vârstnici aceste preparate mai des provoacă inhibarea respiraţiei şi excitarea centrului vomitiv.

Antibiotice şi sulfanilamide. La administrarea antibioticelor, îndeosebi cu spectru larg de acţiune în practica geriatrică,
deseori apare pericolul dezvoltării candidozei, glositei atrofice şi disbacteriozei.

Geriatria farmaceutică studiază problemele organizării metodelor contemporane şi raţionale a asistenţei medicale
persoanelor în vârstă, perfecţionarea lucrului în acest aspect.

Obiectivele principale ale farmaciei geriatrice:

1. Obţinerea preparatelor noi şi perfectarea preparatelor geriatrice deja existente (geroprotectoare).

2. Utilizarea raţională a medicamentelor reieşind din particularităţile de vârstă a organismului în procesul de

îmbătrânire, maladiilor concomitente, medicamentelor administrate în antecedente, raţiei alimentare, particularităţilor
fizice şi psihice etc.

3. Dozarea specifică şi utilizarea formelor medicamentoase care să asigure modul cruţător de administrare şi să
preîntâmpine supradozajul.