C1.

FUNDAMENTE ȘI EXIGENȚE ALE INSTRUIRII

FORȚELOR. OBIECTIVELE ȘI PRINCIPIILE INSTRUIRII
FORȚELOR

1.1 Instruirea efectivelor - componentă a procesului de generare a

forțelor
Evidențierea conținutului misiunilor actuale ale armatei noastre
din perspectiva unui set de criterii adecvate, fără echivoc, anumite
aspecte esenţiale. Pe prim plan se evidențiază caracterul complex al
misiunilor armatei. În prezent, armata îndeplineşte o multitudine de
misiuni deosebit de diversificate sub aspectul naturii, conţinutului,
duratei, locului de desfăşurare etc. Complexitatea misiunilor încredinţate
armatei consistă în: a) executarea lor în compunerea unor structuri
militare multinaţionale; b) desfăşurarea lor în afara graniţelor ţării, într-
un mediu dificil sub toate aspectele (climateric, socio-uman, geografic);
c) durata relativ mare a acţiunilor (se pleacă în misiuni pentru şase luni
de zile); d) probabilitatea ridicată a rănirii sau a pierderii vieţii de către
combatanţi pe timpul îndeplinirii misiunii;
Totodată sunt relevante tendinţele de evoluţie atât a armatelor, cât
şi a misiunilor ce se pot încredinţa acestora. Astfel, tot mai multe state
trec de la armata de masă, fondată pe conscripţie, la armata de profesie
bazată pe voluntariat. În ceea ce priveşte misiunile se trece tot mai mult
de la riposta hotărâtă la agresiunea militară asupra teritoriului naţional la
acţiuni preventive, prin care potenţialul agresor este lovit înainte de a-şi
pune în aplicare planurile de cotropire sau de atac cu mijloace militare;
Trecerea de la apărarea individuală la apărarea colectivă induce
procese și transformări în plan doctrinar și operațional. Prin lărgirea
Alianţei nord-atlantice apărarea colectivă devine o realitate pentru tot
mai multe state, ceea ce se reflectă, într-o maniera corespunzătoare, atât
în natura, cât şi în conţinutul misiunilor armatelor naţionale.
Apariţia unor actori non statali care fac obiectul unor misiuni ale
armatei este analizată cu atenție. Astfel, lupta împotriva terorismului
internaţional, promovat atât de unele organizaţii teroriste, cât şi de unele
state, care acordă sprijin moral, material şi financiar acestora sau unor
terorişti, se poartă de către structuri militare naţionale şi coaliţii
internaţionale. Practic, armata primeşte misiuni de luptă împotriva unor
actori non statali, reprezentaţi, tocmai, de asemenea organizaţii sau
grupări teroriste;
Dimensionarea corectă a forţei și pregătirea ei în raport cu
particularităţile misiunii este o cerinţă esenţială în cadrul procesului de
pregătire a operaţiilor militare menită să asigure cadrul optim pentru
îndeplinirea cu succes a misiunii prin utilizarea tehnicii şi
echipamentelor militare cele mai adecvate spaţiului de confruntare,
instruirea şi dotarea militarilor în concordanţă cu cerinţele esenţiale ale
misiunii.
Potrivit doctrinei noastre1, pentru îndeplinirea rolului funcțional al
armatei, structurile militare desfășoară două tipuri de activități,
considerate, fundamentale: generarea/regenerarea forțelor și îndeplinirea
misiunilor/întrebuințarea forțelor.
Generarea/regenerarea forțelor are ca scop principal realizarea și
dezvoltarea capacității operaționale a structurilor militare pentru
îndeplinirea misiunilor.
Capacitatea operațională a forțelor sau Forța combativă a
Armatei este determinată și susținută de trei componente principale:

1
Avem în vedere Doctina instruirii Forțelor Armate, București, 2006 .precum si celelate documente de conducere a
instruirii subsecvente acesteia
 Componenta conceptuală include Strategia securității naționale,
Strategia apărării naționale, Doctrinele pentru operații ;
Componenta psihomorală include însușirile psihice ale
personalului, motivația, leadershipul și moralul personalului;
Componenta fizică include organizarea structurilor și incadrarea
lor cu personal, dotarea cu echipamente militare, logistica forțelor și
instruirea forțelor.
Instruirea forțelor se regăsește atât în componenta fizică cât și în
cea de moral și este o activitate esențială în cadrul procesului de
realizare a capacității operaționale.
Pregătirea forţelor, ca proces prin care resursele umane, materiale
şi financiare sunt transformate în capacitate operaţională, ocupă locul
central în constituirea şi menţinerea unei forțe apte să satisfacă interesele
militare ale statului, fiind din toate timpurile un factor determinant în
obţinerea victoriei.
Instruirea militară este, alături de organizarea structurilor,
încadrarea cu personal şi dotarea cu echipamente militare, o activitate de
bază a pregătirii forţelor. Instruirea este un proces complex şi unitar,
interconectat cu majoritatea activităţilor specific militare. și are patru
componente: învăţământul militar, instrucţia, exerciţiile şi instruirea prin
practicare. Între aceste componente ale instruirii nu există o delimitare
precisă, ci mai degrabă o puternică interdependenţă, activităţile specifice
acestora desfăşurându-se combinat, iar caracteristica generală a instruirii
fiind conferită acea componentă care are ponderea sau importanţa cea
mai mare în contextul respectiv. În general, ceea ce se învaţă în sistemul
de învăţământ, se exersează şi formează ca deprinderi prin instrucţie, se
dezvoltă şi se certifică prin exerciţii şi, în final, se atestă prin practicare
ca nivel de expertiză profesională. Exerciţiile şi instruirea prin practicare
consolidează înţelegerea teoretică, dezvoltă deprinderile şi validează
instruirea făcută în şcoli şi instrucţia realizată în unităţi..
Instruirea forţelor nu poate fi abordată izolat, aceasta având relaţii
strânse de determinare cu toate celelalte elemente ce concură la
realizarea capacităţii operaţionale. Minimalizarea oricăreia dintre aceste
relaţii duce la nerealizarea obiectivelor şi poate crea disfuncţionalităţi în
organismul militar. Rolul instrucţiei se manifestă nu numai în generarea
forţelor, ci şi în verificarea, încă din timp de pace, a viabilităţii
doctrinelor pentru operaţii şi a eficienţei echipamentelor militare,
organizării structurilor şi actului de comandă. Totodată, putem afirma,
că activitatea de instruie are sau poate avea și însemnate valențe de
cercetare științifică, pe prospectare și validare a modalităților științific
determinate de acțiune eficientă în câmpul tactic.
Instruirea forțelor ocupă locul central între componentele capacității
combative a armatei. Instruirea forțelor este un concept care vizează atât
sistemul, cât și procesul de pregătire a forțelor în vederea creșterii
capacității operaționale a acestora în scopul îndeplinirii cu succes a
misiunilor încredințate în condițiile specifice mediului de securitate
european actual și a evoluțiilor manifeste din perspectiva confruntărilor
militare contemporane.
Scopul instruirii în Armata României îl constituie ”realizarea,
consolidarea și menținerea capabilităților operaționale ridicate ale
forțelor pe niveluri ale instruirii și capabilității de intervenție stabilite în
raport cu misiunile încredințate ale acestora pentru apărarea teritoriului
național, în context aliat, fundamentate pe prevederile constituționale,
legislația specifică și obiectivele politicii de apărare.”2

2
cf. ”Standardizare şi interoperabilitate”, în ”Tratat de ştiinţă militară”, vol. III, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p.31.
 INSTRUIREA

ÎN V Ă Ţ Ă M Â N T U L

IN S T R U C Ţ IA

E X E R C IŢ IIL E

IN S T R U IR E A P R IN
P R A C T IC A R E
M IL IT A R

Figura – Componentele instruirii

Procesul de instruire a forțelor este un proces complex și unitar în
care sunt angrenate instutuții și resurse, este susținut de un sistem de
reglementare bine structurat, interconectat cu activitățile specific
militare și are următoarele componente:
Învățământul militar realizează formarea, specializarea și
dezvoltarea profesională a personalului, din punct de vedere teoretic și
parțial, practic-aplicativ. Curriculum-ul este integrat, etapizat și
diferențiat pe forme și niveluri de invățământ. Este prima fază a
procesului de instruire. Obiectivul general al învățământului militar
constă în asigurarea cunoștințelorteoretice și inițierea în practica
profesională a personalului Armatei, necesare pentru participarea
calificată, în calitate de luptători, specialiști și/sau lideri militari la
îndeplinirea misiunilor/sarcinilor încredințate, independent sau în cadrul
structurilor din care fac parte
Instrucția urmează procesual învățământului militar, are caracter
preponderent practic aplicativ și presupune valorificarea cunoștințelor
teoretice și a deprinderilor individuale dobândite în procesul de
învățământ, într-un context specific, propriu structurii și funcției/postului
pe care militarul îl încadrează. Are două componente; instrucția
individului și instrucția structurilor militare și are ca obiectiv formarea,
dezvoltarea și menținerea deprinderilor de acțiune ale individului și ale
structurilor militare în scopul indeplinirii atribuțiilor/ misiunilor;
Exercițiile au ca obiectiv dezvoltarea deprinderilor colective,
integrarea funcțională intra și interstructurală, precum și evaluarea
nivelului capacității operaționale a structurilor militare. Deşi au
caracteristici foarte apropiate de cele ale instrucţiei operaţionale,
exerciţiile reprezintă o componentă aparte a instruirii. sunt instrumentul
de instruire care presupun executarea întrunită a mai multor cerințe de
instruire pentru misiune; specifice unei etape de instruire alta decât cea
care are la bază ASIE; asigură condițiile câmpului de luptă. Ele se
utilizează pentru evaluarea internă șiexternă a nivelului de instruire
atins de subunități/ unități/mari unități.
= comandantul poate modifica/ adapta exercițiul la condițiile și nevoile
concrete;
= eșalonul superior (brigadă, divizie, corp de armată) vor executa iar
exercițiul în condiții de simulare a acțiunilor.
Exercițiile de bază (din planul de instrucție) au ca scop
perfecționarea deprinderilor elementelor de comandă și a trupelor pentru
misiune.
Exercițiile sunt cadrul necesar pentru desfășurarea unei repetiții
înaintea misiunii.
1.STX , exercițiu de rezolvare a unei situații tactice,-sunt exerciții
de mică amploare, la nivel grupă, pluton, campanie, compartimente ale
statelor majore Ele au ca scop antrenarea structurilor militare pentru
rezolvarea unei situații tactice care poate apărea pe câmpul de luptă ,
fiind vizată îndeplinirea unui set redus de cerințe pentru misiune. Ele
asigură aplicarea tehnicilor și procedurilor pevăzute în manuale și
doctrinele operațiilor. Au caracter practic-aplicativ și stau la baza
pregătirii exercițiilor de mai mare amploare, prmițând flexibilitate în
concepție și organizare.
 Deosebirile clare dintre cele două component ale instruirii, instrucția
și exercițiile, ţin de obiectivele specifice, complexitatea şi finalitatea
fiecăreia dintre aceste activităţi. În funcţie de obiectivul principal,
exerciţiile se împart în patru tipuri de bază:
a) de antrenament . dezvoltarea deprinderilor operaţionale;
b) de evaluare - evaluarea capacităţii operaţionale/nivelului de
instrucţie al structurilor;
c) repetiţie pentru misiune - exersare în vederea angajării forţelor în
acţiuni reale;
d) demonstrative - demonstrarea capacităţii ridicate de acţiune.
Acelaşi exerciţiu poate fi cuprins atât în programul de instrucţie cât
şi în cel de exerciţii; obiectivele lor însă trebuie să fie diferite: formarea
şi dezvoltarea deprinderilor colective, pentru instrucţie, respectiv unul
din obiectivele descrise mai sus, pentru exerciţii.
Exerciţiile se planifică după încheierea etapei instrucţiei
operaţionale şi, aşa cum arată şi obiectivele lor, presupun executarea
unor activităţi foarte asemănătoare celor de îndeplinire a misiunilor. Din
acest ultim punct de vedere, se poate spune că acestea se situează mai
degrabă în sfera de interes a operaţiilor, decât în cea a instrucţiei.
În funcţie de mediul în care se execută, exerciţiile se împart în:
a) exerciţii pe hartă;
b) de instruire prin simulare;
c) în teren;
d) combinate.
 Pentru creşterea eficienţei şi reducerea consumului de resurse,
ordinea executării exerciţiilor este .pe hartă - prin simulare - în teren -
combinat. Comandanţii structurilor trebuie să adapteze exerciţiile astfel
încât acestea să răspundă cât mai bine nevoilor concrete privind
îndeplinirea misiunilor. Capacitatea comandantului şi a statului său
major de a planifica, pregăti şi desfăşura exerciţii complexe permite
creşterea nivelului de instruire a structurilor şi, în final, a capacităţii de
îndeplinire a misiunilor.
Instruirea prin practicare (practicarea atribuțiunilor/ funcției) este
faza cea mai complexă și concretizată prin acumulare de experiență, în
planul cunoașterii și al dezvoltării abilităților
În 2006 s-a adoptat pentru Armata Română, Doctrina Instruirii în
Forțele Armate, cu caracter normativ orientativ pentru sistemul militar.
Periodic se emit ordine ale sefului Statului Mmajor General și ale șefilor
categoriilor de forțe privind instruirea forțelor pentru o perioadă de patru
ani.

1.2. Obiectivele și principiile instruirii forțelor

Analizând conflictele militare recente se evidențiază corelația
directă dintre pregătirea și instruirea trupelor și succesul in luptă. Asa
cum sugerează și motto-ul Forțelor Terestre “Instruiește-te așa cum vei
lupta”3, succesul acțiunilor viitoare se bazează integral pe rigurozitatea
pregătirii și instruirii forțelor, antrenamentele efectuându-se in condițiile
câmpului de luptă. Respectând această idee, instrucția forțelor apelează
la noi abordări pornind de la planificarea și standardizarea instrucției,
precum si îmbunătățirea metodelor de instrucție, printr-o simulare
realistă a câmpului de luptă și completând cu întocmirea actelor

3
Apafaian Florin, ,,Instruiește-te așa cum vei lupta”, 2014, https://www.forter.ro/ministerul-
apararii-nationale/instruie%C5%9Fte-te-a%C5%9F-cum-vei-lupta/18135, [Accesat in 8 martie
2016].
normative specifice și inovarea atât a bazelor de antrenament, cât și a
bazei materiale.
Principalul scop al instruirii militare este pregătirea teoretică și
practică a militarilor, în așa fel încât aceștia să-și îndeplinească toate
atribuțiile din fișa postului în funcție de misiunile subunității din care fac
parte.4
“Instruirea militară este activitatea desfășurată de armată pentru
realizarea capacității personalului/forțelor de a îndeplini
atribuțiile/misiunile specifice folosind echipamentele militare din dotare.
Ea este, alături de organizarea structurilor, încadrarea cu personal și
dotarea cu echipamente militare, o activitate de bază a pregătirii
forțelor.”5
Instruirea militară este un proces unitar și complex, care se axează
pe necesitatea standardizării instrucției. O condiție sine-qua-non în
instruire este ordonarea logică de la teoretic la practic-aplicativ, de la
simplu la complex , de la militar sau subunitate la eșaloane superioare,
pentru a putea instrui forțele pe principii, concepte si tehnologii
moderne. Scopul acestei condiții este atât creșterea interoperabilității
între categoriile de forțe, cât și creșterea interoperabiliății între armatele
statelor membre NATO.6
Ținta principală a instruirii Forțelor Terestre este caracterizată prin
efectuarea și păstrarea nivelului de operaționalizare necesar îndeplinirii
întregului ansamblu de acțiuni militare terestre și aeropurtate, în orice
anotimp, ziua și noaptea, indiferent de zona sau directive, individual,
întrunit sau combinat, dar și in alcătuirea unor forțe multinaționale
NATO sau de coaliție.7
Instruirea forțelor se proiectează, organizează, desfășoară și
evaluează prin aplicarea riguroasă a următoarelor teze fundamentale:

4
cf. Solescu Daniel. Studiu privind optimizarea fișelor ASIE din PII-I.Bz.-I.Ta. G., Programul
de instrucție individuală la disciplina Instrucția tactică generală. Editia I. Sibiu: Editura
Academiei Forțelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu”; 2015, p. 9.
5
SMG./IF-7 Doctrina Instruirii Armatei României, București, 2006, p. 13
6
cf. Ratiu Aurelian, ,,Fundamentarea procesului de instruire. Forme de oragnizare și cerințe
doctrinare ale instrucției”, http://www.revista.forter.ro/2009_3_t/05-inv/06.htm, [Accesat in 12
martie 2016].
7
cf. Solescu Daniel, op. cit., p.10
a) scopul instruirii îl constituie pregătirea pentru război și operații de
stabilitate și sprijin;
b) are la bază doctrinele operaționale;
c) comandantul are responsabilitatea instruirii structurii;
d) capacitatea fizică și moralul sunt obiective prioritare;
e) instruirea comandanților și comandamentelor sunt determinante;
f) instrucția vizează îndeplinirea misiunii planificate, nu oricare misiune
posibilă.
Regulile principale care trebuie să fie respectate in vederea
îndeplinirii obiectivelor instruirii sunt constituite din principiile
instruirii. Astfel, actualmente în Armata Romaniei, în pregătirea,
planificarea și organizarea procesului de instruire guvernează
următoarele principii:
 Caracterul unitar al planificării instruirii- se datorează faptului că
întreg cadrul conceptual este construit din referințe legislative și
regulamente care se aplică întregului sistem și deopotrivă, tuturor
componentelor procesului de instruire;
 Continuitatea instruirii- este conferită atât de dimensiunea
temporală a procesului de instruire, având in vedere că este unul
etapizat, organizat pe etape de instruire/an
universitar/semestru/trimestru, cât și de conținutul tematic al ședințelor
de instruire, fiind organizat pe teme și ședințe;
 Adaptabilitatea procesului de instruire- constă in capacitatea
sistemului instruirii de a se modifica și plia în funcție de modificările
atât din mediul politico-militar cât și a modificărilor cerințelor câmpului
de luptă modern;
 Anticipația- acest principiu este in raport direct cu cel al
adaptabilității, având în vedere că se referă la capacitatea conducerii de
a anticipa modificările care vor surveni la nivelul politico-militar sau
strategic;
 Concordanța- acest pricipiu este în strânsă legătură cu principiul
anticipația si urmăresc îndeplinirea scopurilor și a obiectivelor de la
nivel strategic la nivel tactic; finalitatea acestui principiu se
concretizează în faptul că la sfarșitul perioadei de instrucție, un militar
este pregătit în funcție de cerințele posturilor pe care urmează să le
încadreze;
 Principiul eficienței- în ultima perioadă acest principiu este foarte
des întalnit la nivelul componentei fizice a sistemului de pregătire a
forțelor, atât la nivel national, cât și la nivelul NATO; acest principiu se
referă la faptul că procesul instruirii este eficient atunci când produsul
său final corespunde așteptărilor;
 Standardizarea- prin acest principiu se urmărește realizarea
interoperabilității atât între unitățile naționale cât și între armatele
statelor membre NATO; Armata României a finalizat procesul de
standardizare a instruirii, în următoarea etapă, principalele obiective ale
Romaniei, fiind punerea în acord a reglementărilor naționale cu cele ale
NATO;
 Execuția descentralizată- se referă la faptul că fiecare structură
militară de la nivel unitate în sus desfășoară instruirea în funcție de
planificarea venită de la eșalonul superior;
 Sincronizarea instrucției colective și a exercițiilor- se referă la
faptul că organizarea activităților de instruire la nivelul fiecărei unități
militare se realizează in ordinea următoare: instrucția comandamentului-
instrucția unității-exercițiul unității;
 Caracterul întrunit și integrat al instruirii- caracterul întrunit al
acțiunilor grupărilor de forțe a depășit stadiul necesității argumentării,
odată cu participarea forțelor armate la acțiuni în teatrele de operații și
datorită experienței acumulate. În perioada următoare, este prioritar
antrenamentul tuturor structurilor de forțe în acțiunile de tip întrunit;
caracterul integrat al forțelor vizează cooperarea tuturor structurilor și
grupărilor de forțe și reprezintă o necesitate a procesului de instruire în
vederea realizării interoperabilității instituționale pentru realizarea
obiectivelor de apărare a țării.
Oricare armată care poate să satisfacă nevoile militare ale statului
aparținător foloșeste instrucția ca un proces prin care resursele umane,
materiale și financiare sunt transformate în capacitate operativă.
Instrucția include întreaga gamă a acțiunilor desfășurate pentru
constituirea, dezvoltarea și păstrarea deprinderilor individuale și
colective indispensabile misiunilor. Rolul instrucției este de a cultiva
spiritul de luptă și de a se obține coeziunea structurilor militare, aceste
calităti fiind imperios necesare pentru abilitatea trupelor de a raspunde și
acționa eficace.
Scopul principal al instrucției este asigurarea capacității
operationale a forțelor necesară îndeplinirii misiunilor, ca și componentă
a războaielor moderne. Principalele amenințări ale luptei moderne
includ: mediul de desfășurare complex și caracterizat in permanență de
incertitudine, intoxicarea cu informații false, suprasolicitare fizică și
psihică, acțiuni asimetrice precum și războaie hibride.8
Având in vedere faptul că instrucția trebuie concepută astfel încât să
asigure nevoile operaționale ale armatei, șeful Statului Major General și
ulterior, șefii statelor majore ale categoriilor de forțe elaborează ordine
care reglementează instrucția în următorii ani. Respectând aceste
specificații, comandanții marilor unități formulează propriile ordine
privind instrucția structurilor din subordine.
“Ordinele pentru instrucție și exerciții trebuie sa reglementeze cel
puțin următoarele aspecte ale acestor activităti:
 Misiunile forțelor și obiectivele operaționale în perioada
următoare;
 Viziunea comandantului privind instrucția și exercițiile în perioada
stabilită;
 Integrarea instrucției și a exercițiilor în concepția eșalonului
superior/NATO;
 Scopul și obiectivele etapelor instruirii/activităților de bază;
 Prioritățile în domeniile instrucției și exercițiilor;
 Responsabilitățile și sarcinile structurilor subordonate;
 Activitățile de instrucție și exercițiile mai importante;
 Resursele alocate instrucției și exercițiilor;
 Aspecte importante privind instruirea instructorilor;
 Aspecte importante privind conducerea instrucției;
 Autoevaluarea/evaluarea nivelului de instruire si realizarea
feedback-ului;
 Aspecte privind intrarea in dotare a unor noi echipamente militare;
8
cf. S.M.F.T-13, ,,Metodica organizării și desfasurării instrucției în Forțele Terestre”;
București, 2009, p.7.
 Aspecte privind modernizarea bazei materiale a instrucției;
 Desfășurarea procesului de standardizare a instrucției și a
exercițiilor.”9
O componentă importantă a instrucției este moralul forțelor. Incă
din cele mai vechi timpuri, acestuia i s-a acordat o deosebită atenție,
având în vedere faptul că, în unele situații moralul a reușit să încline
balanța între victorie și înfrângere. Un rol important în creșterea
moralului îl au comandanții și instructorii, care trebuie să imprime în
fiecare individ voința si dorința de a lupta până la obținerea victoriei.
Un nivel înalt al moralului se atinge prin executarea unei instrucții
de calitate, conștientizarea legitimității, corelarea principiilor proprii cu
cauza pentru care se va lupta, impunerea disciplinei, dotarea cu
echipamente militare performante.
Prin instrucție, fiecare militar trebuie să dobândească voința și
hotărârea de a lupta pentru valorile morale și materiale ale comunității
din care face parte. Creșterea moralului nu este precum orice altă
activitate standard de instrucție care necesită planificare și exersare.
Aceasta trebuie să existe în orice moment al instrucției, la orice nivel, în
orice gest al comandantului sau al instructorului.10
Obiectivul general al instruirii îl constituie îndeplinirea cerințelor
privind calitatea personalului/ forțelor. Circumscrise acestuia,
obiectivele parțiale, specifice componentelor instruirii vizează succesiv
(de la învîțămât până la instruirea prin practicare) cunoașterea și
acumularea de cunoștințe, dezvotarea capacității de gândire, formarea și
dezvotarea deprinderilor individuale, evaluarea și certificarea
capacităților operaționale, acumularea de experiență profesională
formarea și dezvotarea deprinderilor colective.
Instruirea forțelor are ca scop formarea și dezvoltarea capacității
de acțiune a individului și a structurilor militare în scopul îndeplinirii
misiunilor sau a atribuțiilor funcției. De aceea obiectul instruirii îl
constituie individul prin instruirea individului și structura militară prin
instruirea colectivă.

9
SMG./IF-7, op. cit., p.58.
10
cf. SMG./IF-7, op. cit., p.60.
 Cerințele instruirii forțelor sunt redate succint prin următoarele
exigențe majore: planificare unitară; conducere competentă
(profesionalizată); să asigure interoperabilitatea forțelor ; să fie
standardizată; să promoveze exigența; flexibilitate; modularitate ;
secvențialitatea evaluării; să fie predominant practică , înalt formativă și
motivantă, să cultive spiritul combativ și vitruțile militare; să aibă
continuitate; să asigure progresivitate; realismul, simularea condițiilor
reale de luptă; susținerea nivelului înalt al moralului; să fie evaluată pe
baza standardelor de performanță.

1.3 Lista cu cerinţele esenţiale ale misiunii suport al pregătirii

forţelor
Prioritatea unităţilor, în special a celor nominalizate pentru misiuni
în afara teritoriului naţional, este realizarea instrucţiei la standardele
specifice acestor misiuni din teatrele de operaţii, axată în principal pe
creşterea capacităţii de acţiune. Mediile de securitate din teatrele de
operaţii în care acţionează forţe ale Armatei României sunt caracterizate
de instabilitate, de anumite riscuri şi ameninţări. Pregătirea structurilor
trebuie să răspundă cerinţelor mediului de acţiune al inamicului din
teatrele de operaţii. La baza concepţiei pregătirii stă ,,Lista Cerinţelor
Esenţiale pentru Misiune”, rezultată din analiza misiunii.
În această etapă devin foarte importante, în procesul de instrucţie,
utilizarea lecţiilor învăţate, a experienţei acumulate din participările la
misiuni similare, precum şi instruirea personalului-cheie la specificul
teatrului de operaţii utilizând sisteme de simulare specifice.
Planificarea instrucţiei trebuie să asigure legătura între ,,Lista
Cerinţelor Esenţiale pentru Misiune” (LCEM), efectuarea instrucţiei şi
evaluarea acesteia. Lista cu cerinţele esenţiale ale misiunii este deosebit
de importantă pentru că ea particularizează elementele care stau la baza
pregătirii pentru îndeplinirea misiunii. Spre exemplu, o cerinţă constă în
realizarea dislocării, o alta în menţinerea capacităţii operaţionale (fizice,
morale, tehnice, logistice, procedurale etc.) şi deosebit de important, alte
cerinţe se referă la planificarea, organizarea şi conducerea operativă a
misiunii. Problema care se pune în discuţie este aceea a transformării
acestor cerinţe în obiective, a obiectivelor în categorii de teme de
instrucţie şi, toate acestea, la rândul lor, în standarde de evaluare, de
îndeplinit.
Desfăşurarea propriu-zisă a instrucţiei trebuie axată în principal pe
probleme şi proceduri standard, reieşite din lecţiile învăţate şi din
experienţa acumulată în teatrele de operaţii de către instructori.
Principalele tehnici, tactici şi proceduri pe care se va pune accentul sunt
cele referitoare la executarea marşului, patrulelor, escortă convoi,
acţiunea la contact, ambuscadă, explozia unei mine (DEI), descoperirea
unor obiecte suspecte, siguranţa pe timpul staţionării (ziua şi noaptea),
acţiunea în zone aglomerate (restrictive), ocuparea unui raion de
dispunere, evacuarea vehiculelor avariate, percheziţionări (persoane şi
vehicule), alarmare, reguli de angajare, Drept Internaţional Umanitar,
protecţie NBC, acordarea primului ajutor, transmiterea de rapoarte şi
cereri standard (MEDEVAC, sprijin aerian, sprijin cu foc, raportarea
coordonatelor punctelor, SALUTE), cooperarea cu structurile date în
sprijin (cercetaşi, pionieri, cercetaşi de geniu/ chimic, subunităţi de
aruncătoare).
Analiza post-acţiune (APA) se desfăşoară la încheierea fiecărui
exerciţiu. Aceasta are ca scop realizarea feedback-ului necesar
militarilor şi subunităţilor privind performanţele obţinute în procesul de
instrucţie. Aceste analize identifică în acelaşi timp modul de înlăturare a
deficienţelor, de menţinere a capacităţii de luptă, concentrându-se asupra
rezultatelor obţinute. Succesul unei analize post-acţiune depinde de
modul în care militarii realizează înţelegerea deficienţelor constatate şi
necesitatea remedierii acestora.
Evaluarea este parte integrantă a procesului de instrucţie şi se
efectuează pe timpul desfăşurării activităţilor de planificate. Rezultatele
evaluării trebuie să indice dacă structura respectivă este aptă pentru
îndeplinirea misiunilor ori că este necesară instrucţia suplimentară.
Aceste informaţii au rolul de a asigura feedback-ul procesului de
instrucţie. Concluziile rezultate în urma participării forţelor la operaţii în
teatrele de operaţii sunt considerate şi ele finalităţi ale procesului de
evaluare a nivelului de instruire. Existenţa şi funcţionarea feedback-ului
care leagă domeniile operaţiilor şi al instrucţiei este esenţială pentru
creşterea eficienţei procesului de instrucţie.
Diversitatea situaţiilor cu care se confruntă şi pe care trebuie să le
rezolve lupătorul modern nu mai permit pregătirea multilaterală şi obligă
la adoptarea acestui concept: Lista cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii,
care asigură concentrarea efortului în domeniul instruirii. Această listă
devine documentul descriptiv de instruire al structurii şi va cuprinde o
descriere a celor mai importante sarcini colective de instruire necesare
ducerii cu succes a acţiunilor de luptă în cele mai diverse condiţii de
relief şi climă împotriva unui adversar care de multe ori acţionează în
afara legilor internaţionle, utilizând proceduri atipice.