Sfinti 

căsătoriţi
Selecţie realizată dupa cartea:

“Căsătoria , cale spre sfinţenie – Vieţile sfinţilor căsătoriţi“,

de David şi Mary Ford,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2001

Septembrie

Sfantul Anghel, Noul Mucenic – 1 septembrie, Constantinopol, sec.XVII

Sfintii Teodot si Rufina – 2 septembrie, Asia Mica, sec.III

Sfintii Zaharia si Elisabeta – 5 septembrie, Palestina, sec.1

Sfintii Eudoxie si Vasilissa – 6 septembrie, Armenia, sec. III-IV

Sfintii Ioachim si Ana – 9 septembrie, Palestina, sec. I i.Hr.

Sfanta Teodora din Alexandria – 11 septembrie, Egipt, sec. V

Sfintii Dimitrie si Evantia – 11 septembrie, Asia Mica, sec.I

Regina Ketevana – 13 septembrie, Georgia, sec.XVII

Sfantul Filotei, Facatorul de Minuni – 15 septembrie, Asia Mica, sec.X

Sfintii Eustatie si Teopista – 20 septembrie, Roma si Egipt, sec. I-II

Sfanta Doroteia – 24 septembrie, Rusia, sec.XVII

Sfintii Chiril si Maria – 26 septembrie, Rusia, sec.XIV

Sfantul Grigorie Luminatorul – 30 septembrie, Armenia, sec.III-IV

Octombrie

Sfanta Domnina – 4 octombrie, Siria, sec.IV

Sfantul Ammun Egipteanul – 4 octombrie, Egipt, sec.IV

Sfintii Edwin si Ethelburga – 4 octombrie, Anglia, sec.VII

Sfintii Andronic si Atanasia – 9 octombrie, Antiohia, sec. VI

Sfantul Ignatie din Mitilena – 14 octombrie, Grecia, sec.XVI

Sfintii Terentie si Neonila – 28 octombrie, Siria, sec.III

Sfantul Timotei de la Esfigmenu – 29 octombrie, Tracia, sec. XIX

Sfintii Cleopa si Maria – 30 octombrie, Palestina, sec.I

Noiembrie

Sfantul Ioan Imparatul – 4 noiembrie, Nicea, sec.XIII

Sfintii Galaction si Epistimia – 5 noiembrie, Edessa si Sinai, sec. III

Sfantul Valaam Keretki – 6 noiembrie, Rusia, sec.XVI

Sfintii Melasip si Cassina – 7 noiembrie, Asia Mica, sec.IV

Sfantul Stefan Deciani 11 noiembrie, Serbia, sec.XIV

Sfanta Stefanida

Sfantul Ioan Milostivul – 12 noiembrie, Cipru si Egipt, sec. VI-VII

Sfintii Filimon si Apfia – 22noiembrie, Colosse si Gaza, sec. I

Sfantul Iacov Persul – 27 noiembrie, Persia, sec.IV-V

Decembrie

Sfantul Spiridon – 12 decembrie, Cipru, sec.IV

Sfanta Teofana Imparateasa – 16 decembrie, Constantinopol, sec.IX

Sfantul Filogonie – 20 decembrie, Antiohia, sec. III-IV

Sfanta Melania Romana si Pinian – 31decembrie, Roma si Tara Sfanta, sec. IV-V

Ianuarie

Sfanta Iuliana Lazarevskaia – 2 ianuarie , alta sursa

Sfanta Xenia din Petersburg – 24 ianuarie, Rusia, sec.XVIII

Sfintii Xenofont si Maria – 26 ianuarie, Constantinopol si Ierusalim, sec.V

Februarie

Sfanta Gorgonia – 23 februarie, Iconia si Cappadocia, sec.IV

Martie

Sfantul Conon si Ana – 5 martie, Isauria, sec.I-II

Sfantul Aristobul – 16 martie, Cipru si Britania, sec.I

Sfintii Hrisant si Daria – 19martie, Alexandria, Atena, Roma

Aprilie

Mai

Sfintii Esper si Zoe – 2 mai, Pamfilia si Roma, sec.I-II

Sfintii Timotei si Mavra – 3 mai, Egipt, sec. III

Sfinţii Rictrude şi Adalbald – 12 Mai, Franţa şi Belgia, sec. VII

Sfinţii Serghie şi Irina – 13 Mai, Bizanţ, încep. Sec. IX

Sfintii Andronic si Iunia – 17 mai, Roma si Pannonia, sec.I

Sfinţii Emilia şi Vasilie cel Batrân – 8 Mai sau 30 Mai, Cappadocia, sec. IV

Iunie

Sfânta Clotilda şi Regele Clovis – 3 iunie, Franţa, sec. V-VI

Sfânta Sofia – 4 iunie, Tracia (nord-estul Greciei)

Sfântul Marcu Noul Mucenic – 5 iunie, Smirna şi Chios, sec. XVIII-XIX

Sfinţii Macrina cea Bătrână şi Vasilie – 30 mai, Pont (Asia Mică), începutul sec. IV

Sfânta Maria cea Nouă – Grecia, cca. sec. XIV

Sfântul Leonid – 5 Iunie, Egipt, sec. II

Sfinţii Nicandru şi Daria – 8 Iunie, Încep. Sec. III

Sfântul Marchian – 8 Iunie, Încep. Sec. III

Sfântul Gheorghe, Noul Mucenic din Attalia – 25 Iunie, Asia Mică, sec. XIX

Sfinţii Petru şi Fevronia – 25 Iunie, Rusia, sec. XIII

Sfinţii Lazăr şi Miliţa – 15 Iunie şi 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV

Iulie

Sfanta si Dreapta Marta, Maica Sfantului Simion – 4 iulie, Antiohia, sec.VI

Sfintii Mucenici Marin si Marta – 6 iulie, Persia si Roma, sec.III

Sfintii Dorotei si Eusebia – 7 iulie, Nicomidia, vestul Asiei Mici, sec. IV

Sfanta Golinduhia – 13 iulie, Babilon, Nisibis, Ierusalim, sec.VI

Sfintii Vladimir si Ana – 15 iulie, Rusia, sec. X-XI

Sfinţii Lazăr şi Miliţa – 15 Iunie şi 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV

Sfantul Atanasie din Chios -  24 iulie, Grecia, sec. XVII

Sfintii Aurelie si Natalia si Sfintii Felix si Liliosa -  27 iulie, Spania, sec. IX

August

Sfanta Teoclita Facatoarea de minuni – 3 august, sec. IX

Sfîntul Sfintit Miron, Episcopul Cretei, facatorul de minuni – 8 august, Creta, sec.IV

Sfanta Irina a Constantinopolului si Imparatul Kaloioan -  Ungaria si Constantinopol ,

sec. XII

Sfintii Isaac si Rebeca – 21 august,  Palestina, cca. 1900 î.H.

Sfintii Adrian si Natalia – 26 august, Nicomidia, sec.IV

http://tainacasatoriei.wordpress.com/sfinti-
casatoriti/
Casatoria, cale spre sfintenie - vietile sfintilor casatoriti
Like pe Facebook Trimite prin email Imprimați

Prezentarea cărții
Format: 13 x 20 cm, 320 p.

Traducere din limba engleza de Constantin Fagetan

De buna seama, exista mai multe feluri de a închipui dragostea pentru aproapele:
monahismul si casatoria sunt, în egala masura, "taine ale iubirii". Însa forma de temelie
pentru comuniune ramâne dragostea de început dintre barbat si femeie sub taina
casatoriei. Dovada sunt nenumaratele pilde - reunite în aceasta carte - de sfinti canonizati
care au fost casatoriti, dar pe care viata conjugala nu i-a împiedicat sa ajunga pe cele mai
înalte culmi ale duhovniciei.

Cuprins
Cuvânt înainte
Prefaţă
Introducere
Vieţile sfinţilor căsătoriţi
Septembrie
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
Ianuarie
Februarie
Martie
Aprilie
Mai
Iunie
Iulie
August
Sfinţi fără dată de pomenire
Note
Indice

AUGUST
Sfânta Teoclita Făcătoarea de Minuni (3 august, sec. IX)
Teoclita a fost o femeie sfântă încă din tinereţe. Părinţii săi i-au rânduit să se căsătorească
cu Zaharia, un bărbat de un gând cu ea, iubitor de Hristos şi de virtute. După căsătorie, ea
a continuat să trăiască la fel ca înainte, dând mereu milostenie. Chiar dacă erau bogaţi, ea
muncea cu mâinile ei, slujind slugilor, săracilor şi celor apropiaţi. Încerca întotdeauna să
apuce pe calea smereniei.
Sfânta Teoclita iubea citirea Sfintelor Scripturi şi încerca mereu să trăiască ceea ce citea.
Şi-a petrecut întreaga viaţă în acest chip sfânt şi a fost aflată vrednică să-şi cunoască
vremea morţii. După adormirea ei (la începutul veacului al nouălea), moaştele ei au
rămas neputrezite, făcându-se izvor de vindecări.

Sfântul Miron (8 august, Creta, sec. IV)

Sfântul Miron a fost un ţăran căsătorit din Cnossos, Creta. Pentru marea sa milă faţă de
săraci, el împărţea bucuros şi din belşug roadele muncii sale cu ei, căutând întotdeauna să
le aducă mângâiere. Odată, a găsit nişte hoţi ce furau grânele de pe aria sa. Fără a le
spune cine este, i-a ajutat să-şi umple sacii şi i-a ridicat el însuşi, pentru ca hoţii să-i poată
lua în spate. Soţia sa a murit destul de tânără, iar după moartea ei, el s-a dăruit şi mai mult
citirii dumnezeieştilor Scripturi, mergând la biserică şi făcând fapte bune. Pentru virtuţile
lui neobişnuite a fost rânduit preot, iar mai apoi a fost sfinţit episcop. A făcut multe
minuni în numele Domnului, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. A trecut la odihnă
prin anul 350, trăind o sută de ani.

Sfânta Irina a Constantinopolului şi Împăratul Kaloioan (13 august, Ungaria şi

Constantinopol, sec. XII)
Împăratul bizantin Alexie I Comnenul şi împărăteasa Irina, fiind creştini evlavioşi, au
căutat o soţie modestă şi credinciosă pentru fiul lor Ioan, urmaşul la tron. Ei au aflat o
candidată desăvârşită în prinţesa Pyrisca a Ungariei, fiica regelui Ladislau I. Era virtuoasă
şi foarte frumoasă, cu păr lung roşcat. Venind la Constantinopol, ea s-a alăturat Bisericii
Ortodoxe, luând numele de Irina. S-a măritat cu Ioan în 1104.
După ce ea şi soţul ei au ajuns pe tronul imperial, în 1118, ea s-a dovedit a fi o
împărăteasă vrednică. A crescut patru fii şi patru fiice, în chip cuvios şi demn, cum se
cuvenea rangului lor imperial. Înainte de a fi fost încoronată împărăteasă şi-a dat toată
averea săracilor.
Cu trecerea anilor, a ajuns a fi tot mai interesată de viaţa duhovnicească. Repeta adeseori
cuvintele Proorocului David: Ce folos este întru sângele meu (adică: moştenirea mea
împărătească), când mă pogor eu întru stricăciune? (Ps. 29, 9). Ea slujea lui Hristos
îndeosebi prin slujirea săracilor şi a celor aflaţi în nevoi. I se spunea „Primitoarea de
străini“ şi se îmbrăca cu veşminte simple, „mai curând de călugăriţă, decât de
împărăteasă“. Şi neîncetat îşi îndemna soţul să ajute pe cei nevoiaşi.
Soţul ei, împăratul Ioan Comnenul, era poreclit „Kaloioan“ (kalos în greceşte înseamnă
atât „frumos“, cât şi „bun“). Cum spune una dintre Vieţi: „Chipul său măsliniu, cu
trăsături clare şi ochi nobili i-a adus această poreclă; însă supuşii săi credincioşi spuneau
cu bucurie că ea se datora mai curând firii sale strălucite şi felului ocârmuirii sale“. Chiar
la începutul domniei sale s-a descoperit un complot împotriva lui, condus de sora sa Ana,
dar el i-a tratat pe conspiratori cu multă îngăduinţă. Era împotriva luxului inutil şi
risipitor, iar sub domnia sa şi a sfintei sale împărătese viaţa de curte a Bizanţului şi-a aflat
o nouă rânduială şi simplitate.
Insuflată de Dumnezeu şi cu ajutorul soţului ei, Irina a supravegheat zidirea Mănăstirii
Pantocratorului din Constantinopol, lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Ea a supravegheat
şi zidirea frumoasei biserici a mănăstirii, ca şi a arhondaricului şi căminului de bătrâni
din apropiere. Într-o zi, ea l-a adus pe soţul ei în nou-zidita biserică a mănăstirii şi,
aruncându-se la pământ şi plângând, a strigat: „Primeşte, Stăpâne, templul zidit de
Dumnezeu prin harul Tău“. Şi zicea că nu se va ridica până ce soţul său nu-i va făgădui
că va da în continuare bisericii şi mănăstirii aceleia tot ajutorul bănesc pentru a-i asigura
viitorul. El a încuviinţat, şi timp de veacuri aceasta a fost una din mănăstirile cele mai
însemnate ale capitalei.
Împărăteasa Irina era probabil cea mai puternică şi cu siguranţă una dintre cele mai
bogate femei din întreaga lume în acea vreme. Însă aşa de mult dorea împărăteasa să lase
lucrurile vieţii acesteia şi să caute numai cele cereşti, încât în anii săi cei de pe urmă a
intrat în viaţa monahală, cu blagoslovenia soţului ei, luând numele de Xenia. Şi-a petrecut
ultimele zile într-o mănăstire din Vithinia (Asia Mică). Moaştele sale au fost aduse înapoi
în capitală, spre a fi aşezate în Mănăstirea Pantocratorului, întemeiată de ea.
Soţul ei, împăratul Kaloioan, a hotărât să rămână credincios minunatei şi evlavioasei sale
soţii, refuzând a se mai gândi la căsătorie după moartea ei. La scurt timp după aceea, la 8
aprilie 1143, el şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, după ce îşi zgâriase mâna într-o
săgeată otrăvită. A fost înmormântat lângă soţia sa.
În marea biserică a Sfintei Sofii din Constantinopol se află o splendidă icoană în mozaic,
înfăţişând pe împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi pe împărăteasa Irina, stând de-o parte
şi de alta a Maicii Domnului cu pruncul Iisus. Ioan ţine o pungă cu bani, simbol al
generozităţii sale faţă de Hristos şi de Biserica Sa.

Sfinţii Isaac şi Rebeca (21 august, Palestina, cca. 1900 î.H.)

Sfântul Isaac a fost un copil din făgăduinţă, un copil zămislit în chip minunat şi născut de
Sarra la bătrâneţe. Era copilul din care trebuia să răsară neamul lui Israil; prin urmare, el
a fost unul dintre strămoşii direcţi ai lui Iisus Hristos. Mai mult, el este recunoscut de
Biserică ca o imagine proorocească sau chip al lui Hristos, prin faptul că era fiul
nevinovat şi unic pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă. Lemnul
pentru focul jertfei, pe care, după predania rabinică, l-a purtat de bunăvoie în spate când
urcau muntele, preînchipuie Crucea lui Hristos. Iar izbăvirea lui de către Dumnezeu de la
moarte s-a întâmplat în a treia zi (Facere 22, 1-19).
Când Isaac a ajuns la vârsta potrivită pentru căsătorie, tatăl său Avraam a trimis o slugă
credincioasă înapoi în patria sa din Mesopotamia, spre a-i găsi o soţie. Ca răspuns la
rugăciune şi prin călăuzirea proniei dumnezeieşti, a fost găsită Rebeca (Facere 24, 2-61).
Rebeca, femeia aleasă de Dumnezeu, a fost adusă de slugă omului cel ales, „şi a iubit-o
pe dânsa“:
Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei, şi locuia în pământul cel de miazăzi.
Şi a ieşit Isaac ca să se plimbe la câmp către seară şi căutând cu ochii a văzut cămilele
venind. Şi căutând Rebeca cu ochii a văzut pe Isaac şi a sărit de pe cămilă. Şi a zis către
slugă: Cine este omul acela care merge pe câmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga:
Acesta este stăpânul meu; iar ea luându-şi vălul, s-a acoperit. Şi a spus sluga lui Isaac
toate câte a făcut. Şi a intrat Isaac în casa mumei sale, şi a luat pe Rebeca şi s-a făcut lui
femeie, şi a iubit-o pe dânsa, şi s-a mângâiat Isaac pentru Sarra mumă-sa (Facere 24, 62-
67).
Isaac, preînchipuirea lui Hristos, iubeşte pe soţia sa, Rebeca, preînchipuirea Bisericii:
dintre primii trei patriarhi, numai Isaac a avut o singură soţie. De-aceea, dintre cei trei, el
şi Rebeca sunt cei mai potriviţi să înfăţişeze căsătoria creştină. Poate de aceea Isaac şi
Rebeca sunt pomeniţi mai des decât ceilalţi în slujba cununiei. Iată două pomeniri ale lor
din această slujbă:
Preotul: Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus
dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce bine ai cuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi ai arătat
pe ei moştenitori făgăduinţei Tale; Însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia...
Preotul: Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai
călătorit în Mesopotamia, trimiţându-l să logodească femeia stăpânului său Isaac şi prin
mijlocirea scoaterii de apă ai descoperit lui să logodească pe Rebeca: Însuţi
binecuvântează logodna robilor Tăi acestora...
Şi este interesant de observat că slujba cununiei mai spune că Dumnezeu a „dăruit pe
Isaac Rebecăi“, chiar dacă în relatarea de la Facere Rebeca este cea adusă de slugă lui
Isaac.
Cântarea a 6-a, Duminica Sfinţilor Strămoşi (11-17 decembrie)
Închipuire lămurită a patimii lui Hristos te-ai făcut, Preafericite Isaac, adus fiind a te jertfi
de buna-plăcere părintească. Pentru aceasta fericit eşti şi prieten de aproape al lui
Dumnezeu te-ai arătat cu adevărat, locuind împreună cu toţi drepţii.

Sfinţii Adrian şi Natalia (26 august, Nicomidia, vestul Asiei Mici, începutul sec. IV)
Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere
mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a
soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în
împărăţia cerurilor.
Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii,
puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi
frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.
Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian,
douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de
moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni
şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.
Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se
înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea
suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1
Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au
suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.
Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu
împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta,
l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am
aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.
Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat
că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat
veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat
pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei
împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie
liniştită şi să nu se teamă pentru el.
Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia
rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a
fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de
Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va
lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu
care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se
bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o
primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.
Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a
schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea!
Tu ai ajuns să-l cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat,
soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai
îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.
Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre
ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele
pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu
Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor
erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când
toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a
alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la
judecată.
A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au
îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea:
„Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de
nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa,
dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura
cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea
mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să
înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru împăratul ceresc, cu
care tu însuţi ai să împărăţeşti?“
Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale
împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-
a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi
l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.
Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi
spunea: „Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!
Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de
acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui
va fi părtaş şi al slavei Lui!“ Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi
şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia
şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:
„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături
de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe
Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum
împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în
viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere
mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da
ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa
acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă
mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura
noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat;
dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“
Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul
hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi
pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.
Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o
lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat
picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu,
întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai
mult decât tine!“
Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind
puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui
Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir
scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor
lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în
apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.
După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se
însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a
pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la
rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de
mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus:
„Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici
noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării
noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.
Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă
împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat
locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o
corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va
călăuzi la noi“.
Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul
Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să
plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo
creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire
lui Dumnezeu.
La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul
unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri.
Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De
unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem
la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“
Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând
mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.
Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas
mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului,
ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea
lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.
Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a
strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“ Îndată el s-a făcut
nevăzut.
Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră
îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie.
Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu
nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului
Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a
ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se
adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor
şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.
Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici,
roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino
şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“
Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să
se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.
După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul
ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au
îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.
Condac din Acatistul Sfinţilor Adrian şi Natalia
Aleşilor slujitori ai lui Dumnezeu şi mucenici ai lui Hristos, cei ce toată slava cea deşartă
a lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de nimic o aţi socotit, şi
vieţile voastre jertfă curată şi fără de prihană aţi aşezat, dorind chinuri şi moarte mai
curând a primi, decât a vă lepăda de Dumnezeu cel adevărat: cu dragoste vă lăudăm pe
voi, Sfinţilor Adrian şi Natalia. Înaintea scaunului slavei Domnului cu bucurie stând, şi
cu vederea aceleia pururea desfătându-vă, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, care cu credinţă
şi cu cinstire cădem către voi, ca să strigăm vouă cu mulţumire: Bucuraţi-vă, Sfinţilor
Adrian şi Natalia, prealăudaţilor mucenici ai lui Hristos şi luptători nebiruiţi!
Slavă la Vecernie, glas 6
O, pereche fără prihană şi aleasă Domnului! O, preadorită domnie şi lui Hristos
preaiubită! O, însoţire preabună şi lui Dumnezeu fericită! Cine nu se va spăimânta de
aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a îmbărbătat asupra
tiranului celui amar şi pe bărbatul ei l-a întărit a nu slăbi întru cele cumplite, ci să aleagă
a muri pentru credinţă mai degrabă decât a trăi. O, graiuri împletite de Dumnezeu ale
înţeleptei Natalia! O, sfătuiri dumnezeieşti, care au străbătut cerurile şi au făcut pe
slăvitul Adrian cunoscut către însuşi scaunul Împăratului celui mare! Ci, o, însoţire
sfântă! Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, care din dragoste săvârşim pomenirea
voastră, ca să ne mântuim din ispite şi de tot necazul.