„Semn de carte” de Ioana Reiter-Sandu

Elif Shafak, între amintire şi uitare

„Sau încetează să mai fii o femeie fragilă ca o ceaşcă de ceai!”

Elif Shafak, „Bastarda Istanbulului”,

traducere din limba engleză de Ada Tanasă
(Editura Polirom, 2016)
Un roman construit din arome, condimente, parfum oriental şi otravă...Acestea ne conduc prin
amintire şi uitare.
Naratoarea indică începutul unei poveşti turceşti şi al uneia armeneşti. Aceasta este cheia în care ar
trebui să citim destinele celor două fete Asya şi Armanoush: „Pentru armeni, timpul era un ciclu în care
trecutul se întrupa în prezentşi prezentul dădea naştere viitorului. Pentru turci, timpul era o linie
întreruptă de multe ori, în care trecutul se termina într-un punct clar şi prezentul pornea iarăşi de la
zero, iar între el nu era nimic în afară de o mare ruptură”. Elementele de cronotop definesc romanul, iar
coordonatele temporale şi spaţiale întregesc o proză pluridimensională. Istanbul devine spaţiu de întâlnire
între istorii. Cuprinzătoare definiţia oferită acestui oraş de un bucătar în capitolul „Coji de portocală”:
„Pare un oraş, dar nu e. E un oraş-barcă. Trăim pe un vas!” Oraşul-barcă invocat va reveni în
naraţiunea de tip palimpsest despre corabia lui Noe, poveste insertată către finalul romanului de către
magiciana familiei Kazanci. Prezentul există prin trecutul reconstituit din „poveştile” personajelor care
readuc la viaţă istoria:„Oraşul absoarbe în sine toate naraţiunile trecute şi prezente, aşa cum hârtia
absoarbe cerneala.” În plină ţesătură epică, Istanbulul este „un potpuriu de zece milioane de vieţi. O carte
deschisă, cu zece milioane de poveşti învălmăşite.”
Romanul este o ţesătură de naraţiuni sub patronaj feminin (familia Kazanci şi Tchakhmakhchian).
Spaţiul narativ reconstruieşte un conflict etnic istoric, anunţat încă din alegerea titlurilor capitolelor.
Perspectiva narativă este relativizată, în funcţie de unghiul din care se narează. Cartea este un asamblaj,
construită ca o „vizuină”, în care personajele se construiesc pe măsură ce ţesătura narativă se multiplică.
Nu întâmplător una dintre lecturile preferate ale eroinei Asya este Deleuze, cel care teoretizează discursul
ribozomic. Personajele sunt asamblaje, precum Feride: „E o femeie deşteaptă, cu imaginaţie bogată, o
femeie a colajelor.”
Personajul Zeliha se construieşte după una dintre regulile din manualul autocreat: „ Regula de fier a
prudenţei pentru femeile din Istanbul: Dacă eşti fragilă ca o ceaşcă de ceai, fie găseşte o cale de a nu
intra niciodată în contact cu apa clocotită şi speră că te vei mărita cu un soţ ideal, fie culcă-te cu cineva
şi frânge-ţi inima cât mai curând. Sau încetează să mai fii o femeie fragilă ca o ceaşcă de ceai!”
Alergarea pe tocuri prin ploaie, pe pavajul imperfect, o intersectează unui taxi simbolic în care „Like a
virgin” ascultat la maxim contrastează cu înfăţişarea tradiţională a taximetristului: „o figură aspră,
mustaţă a la Zapata şi un dinte de aur chiar în partea din faţă”. Acelaşi taximetrist apare în epilog,
intercalându-se în convoiul mortuar cu deviza simbolică: „NU-MI SPUNE CĂ SUNT TICĂLOS. ŞI
TICĂLOŞII AU INIMĂ.”
Se face referire la capacitatea de a uita anumite poveşti şi de a ţine minte altele: „Poate că uitau, pur şi
simplu. Poate că de fiecare dată li se ştergeau din minte amintirile ultimei zile de naştere.”Înclinaţia către
iraţional unea femeile din familia Kazanci, precum întregul Orient aflat în dizarmonie, se opune raţiunii
personajului Asya: „îşi promisese că nu se va abate niciodată de la linia propriei sale minţi raţionale,
analitice. Găsim în opoziţie două concepte: „emoţie simplă”/Orient şi „concept abstract”/Occident.
Cafe Kundera- „Acest loc era desprins de spaţiu şi timp”... Cafeneaua este situată în partea europeană
a Istanbulului, într-un spaţiu în care pereţii sunt tapetaţi cu tablouri care înfăţişează drumuri. Negare a
întregului oraş, spaţiul devine iraţional, distopic.
Cele două familii surprinse în oglindă au ambele un reprezentant al senectuţii, personaj cu funcţie
cronotopică, în care se desfăşoară povestea trecută: Sushan/Petite-Ma.
Fereastra Oblică este un topos ales în contrast cu Cafe Kundera, „un depozit ciudat, cu tavane înalte,
cu lustre suspendate, în stil Art Deco, şi pereţi pe care străluceau exemple de artă abstractă europeană”.
Aceeaşi Art Deco apare în ascunzătoarea Caricaturistului Alcoolic în Istanbul, sub forma unei lămpi „în
formă de gât de gâscă.” Un alt spaţiu, de data aceasta virtual, este Cafe Constantinopolis, un cybercafe
proiectat de nepoţii unor familii care proveneau din Istanbul: „un sanctuar în care îţi puteai lăsa la intrare
adevăratul eu banal.” Textul este construit după spaţiul în care se mută acţiunea. Se construieşte o axă a
timpului între trei femei care la 19 ani îşi surprind propria viaţă: Asya, Zeliha şi Armanoush.
Cititorul dibuie prin „vizuină”, îşi formează o imaginea unitară a ritualului turcesc realizat în paralel cu
ritual armean al „plecării” bătrânei Shushan în America. Întregul cosmos narativ este în doliu pentru
moartea unui trecut marcat de genocid şi brutalitate. Asya rosteşte cuvântul „tata”după moarte, limbajul
devenind inutil. Aşa spune autoarea în motto-ul de la începutul cărţii: „La început a fost absenţa
cuvântului, înainte de existenţă” / „A fost odată ca niciodată,/ Pe când creaturile Domnului/ Erau
nenumărate precum boabele de grâu,/ Iar a vorbi prea mult era un păcat...”
Ceştile de ceai păstrează aroma trecutului, „trăiesc ca să spună povestea”. Aceeaşi ploaie din incipitul
romanului apare şi în epilog, ca o curgere a sentimentelor spre infinit: „nu trebuie să blastemi niciodată
orice ar cădea din cer. Iar asta include şi ploaia.”
ianuarie 2021

Ioana Reiter-Sandu/UZP