CAPITOLUL I ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea 1 Consideraţii preliminare.

1.1. Noţiuni generale

Infracţiunile contra vieţii, reprezintă cele mai grave infracţiuni

contra persoanei, prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai
de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva
vieţii omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind
întotdeauna sancţionate cu mare severitate1.
Obiectul juridic. Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţa, fiecare persoană, luată
individual, apare ca titular al dreptului absolut la viaţa, iar toate
celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea
oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al
titularului2.
Omorul. Primul loc, in cadrul infracţiunilor contra vieţii, al căror
grad de pericol social, a fost evidenţiat este ocupat de omor. Conform
articolului 174 C. pen., această infracţiune constă în „uciderea unei
persoane”, la aceasta adăugându-se că, potrivit articolului 19 alin.
Penultim C. pen., uciderea persoanei se realizează cu intenţie în cazul
omorului, mai exact cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului. Acestea fiind
spuse, este şi mai uşor de înţeles de ce se distanţează atât de mult
această infracţiune sub raportul gravitaţii, de celelalte infracţiuni contra
vieţii. Tocmai de aceea se poate argumenta sancţionarea omorului cu o
pedeapsă mult mai aspră decât pedepsele cu care sunt sancţionate
celelalte infracţiuni contra vieţii.
Trebuie menţionat că textul Codului penal, referitor la
infracţiunea de omor, nu vorbeşte despre omor simplu, dar având în
vedere textele articolelor 175 si 176 C. pen, în care sunt prevăzute
formele agravante ale infracţiunii, respectiv „omor calificat” si „omor
deosebit de grav”, trebuie să acceptăm expresia de „omor simplu”.

1.2. Importanţa şi rolul investigaţiei criminalistice a omorului

1
Pentru o privire istorică, a se vedea, I. Dobrinescu , Infracţiuni contra vieţii persoanei , Editura Academică,
Bucureşti; 1987, p. 11-18.
2
Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001, op.cit. , p. 426.

1
 Viaţa omului, existenţa sa, in egală măsură individuală si socială, a stat
în centrul acţiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse de
umanitate in dezvoltarea sa3.
Apărarea uneia dintre cele mai mari valori , ea însăşi creatoare de
valoare are o semnificaţie cu totul deosebită. A pune in pericol viaţa unui om
reprezintă un act care primejduieşte nu numai existenţa individului, ci însuşi
ansamblul relaţiilor sociale, omul reprezentând esenţa acestor relaţii. A ucide
înseamnă a su-prima pe făuritorul de istorie, pe beneficiarul bunurilor create
împreuna cu se-menii săi. Prin apărarea acestei valori estimabile este ocrotită,
nu nu-mai fiinţa umană, dar şi imensa masă a relaţiilor sociale4.
Dintre numeroasele mijloace de apărare a vieţii omului, amintim şi
mijloacele juridice, dintre acestea, un loc important ocupându-l cele proprii
dreptu-lui penal. Astfel, este necesar să se apeleze la termenul de investigare,
în accepţiunea sa de cercetare, de anchetă penală a unor fapte penale, aşa cum
sunt con-sacrate în activitatea de urmărire penală in primul rând, pentru a-i
evidenţia atât complexitatea cât si dificultăţile, dar şi pentru a ne apropia, de o
anumită terminologie devenită tot mai frecventă (de exemplu crime
investigation). Acest mod caracteristic de apărare a existenţei persoanei are,
insă, un caracter amplu, neputând fi concepută decât in cadrul unui sistem
organizat de anchetă destinată aflării adevărului, activităţile tehnico – tactice
criminalistice ocupând o poziţie deosebită.
Rolul si importanţa investigaţiei criminalistice in soluţionarea
infracţiunilor împotriva vieţii – ca şi a celorlalte fapte penale –rezultă din
aceea că ştiinţa Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele
şi mijloacele tehnico – ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi
examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a victimei.
Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală,
precum şi prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea
probelor necesare stabilirii adevărului5.
În esenţa, criminalistica oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât
conturării elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului,
cât şi aplicării unei pedepse conform vinovăţiei sale.
În consecinţa, un element de natură a sublinia importanţa cercetării
criminalistice a omorului, îl reprezintă însuşi rolul său în stabilirea faptelor si
împrejurărilor cauzei.

1.3. Aspecte referitoare la apariţia şi stingerea dreptului la viaţă

3
Emilian Stancu, Criminalistică, vol II, Editura Proarcadia, Bucuresti, 1993, op.cit. , p 158.
4
Vintilă Dongoroz, în introducerea la lucrarea colectivă, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman , vol
III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.7.
5
E. Stancu, op.cit., p.158

2
 Considerăm că nu este lipsit de interes să reamintim, fără a depăşi
cadrul analizei investigării criminalistice a omorului, câteva aspecte privitoare
la problematica începutului şi sfârşitului vieţii, în lumina dreptului penal, dată
fiind rezonanţa sa practică, nu de puţine ori organele juridice fiind puse în
situaţia de a încadra o anumită faptă după cum o persoană se află sau nu în
viaţă în acel moment.
În doctrina penală mai veche, se admitea că o persoană este sau nu în
viaţă din momentul în care , după naştere, are o existenţă extrauterină
independentă începând să respire6.
Progresele realizate în domeniul ştiinţelor medicale, ca şi în domeniul
ştiinţelor juridice, au impus însă, o opinie net superioară, potrivit căreia
apariţia dreptului la viaţă se situează in momentul declanşării procesului
biologic al naşterii7.
În sprijinul acestei teze, îmbrăţişată de majoritatea penaliştilor noştri,
vin argumentele medicilor anatomopatologici, care susţin că moartea nou-
născutului se poate produce intrauterin ( antepartum ), deci înainte de naştere,
în timpul naşterii, ( perinatal ) şi după naştere ( postpartum )8.
Aşadar, în actualele opinii, nu se poate discuta despre un moment exact
al apariţiei vieţii, decis teoretic, cum ar fi separarea copilului de corpul
mamei, stabilirea etapei în care a intervenit moartea, a cauzei şi a
mecanismelor ei, aceasta făcându-se doar cu ajutorul expertizei medico –
legale, în special în cazul delimitării infracţiunii de avort de cea de
pruncucidere.
La rândul ei, moartea reprezintă un proces complex, caracterizat prin
mai multe stări terminale, cum ar fi agonia, moartea clinică, moartea
biologică, cea din urmă fiind considerată ca moarte ireversibilă, spre
deosebire de primele două, în care procesul tanalogic se poate întrerupe, fără
urmări morfo -funcţionale.
Moartea definitivă se instalează în momentul încetării activităţii
creierului şi a trunchiului cerebral, refacerea celulelor nervoase fiind practic
imposibilă, cel puţin în condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţelor medicale9 .
Stabilirea criteriilor morţii, are incidenţă asupra soluţionării unei serii
de probleme cu adânci implicaţii social – juridice, alături de cele propriu – zis
penale, cum ar fi de exemplu, transplantul de organe, încetarea proceselor

6
S:R: Difalco, Nuovo Codice Penal Comentato, vol. IV, U.T.E.T., Torino, 1940,p.232
7
Costică Bulai, Curs de drept penal, Partea speciala, editia a II-a, T.U.B. 1976, p.96 ; George Antoniu, in
lucrarea colectivă „Codul penal al României” , comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Editura Stiinţifică
şi Encicopedică, Bucureşti,1975, p.70; R.M. Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, vol.III,
supra cit., p. 181; O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1976,
p.64.
8
Gh. Scripcaru şi Moise Terbancea, Medicină legală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p.
163.
9
V. Beliş, V. Panaitescu, G.Eugen, „Medicină legală”, Editura Teora, Bucuresti, 1992, p.18; M. Kernbach,
„Medicină judiciară”, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, p.433; I.Moraru, „Medicină legală”, Editura
Medicală, Bucureşti, 1967, P. 62-66.

3
terapeutice de reanimare10, admisibile doar după ce a intervenit moartea
cerebrală. Sigur că nu se pune problema încetării îngrijirii unui bolnav, al
cărui singur efect îl constituie doar prelungirea suferinţei (ortonasia ), sau
problema suprimării vieţii unei persoane suferinde de o boală incurabilă
(eutanasia ), incompatibilă cu dreptul la viaţă al fiinţei umane.

10
Referitor la reanimare, Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.54, precizează că, în cazul
readucerii la viaţă prin mijloace de reanimare, doar a unor automatisme primare şi a evoluţiei unui individ
spre un compor-tament „penal” uneori foarte periculos, se pune problema responsabilităţii acestuia faţa de
faptele sale, problemă care se realizează după regulile expertizei medico-legale psihiatrice.

4
CAPITOLUL II. PROBLEME CARE TREBUIE LĂMURITE ÎN
CURSUL CERCETĂRII

Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor

categorii de infracţiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată
în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea naturii şi cauzei morţii, a
circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost săvârşită fapta, descoperirea
mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului,
precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii.
Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer
soluţionate intr-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de
particularităţile omorului, organul judiciar va trebui sa-şi orienteze cercetările
potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită: ce faptă s-a comis şi care
este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?; cine este
autorul?; cum şi în ce mod a săvârşit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop?11. La
aceste întrebări, adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?
Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască
un probatoriu care să reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea
adevărului.
Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea omorului
vor constitui, fiecare în parte, obiect al probaţiunii.

Secţiunea 1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

1.1. Natura morţii.

Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească

dacă in cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau
fiziologică, sinucidere sau accident12 . În cazul în care se confirmă existenţa
11
Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles
Thomas, California, S.U.A., 1958, p.3-13; Rene Lechat „La techinque de l*enquete criminelle”, vol. I,
Edition Moderna, Bruxelles, 1959, p.181; M. Le Clere „Manuel de police technique”, ed a 2-a, Ed. Police-
Revue, Paris, 1974; Camil Suciu „Criminalistica”, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 601;
I.Mircea „Criminalis-tică” Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.176.
12
Ministerul de Interne, coordonator C.Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică,
Editura Carpţi, Craiova, 1994, op.cit., p.23.

5
morţii violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă
rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acţiunii de ucidere – spre
exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive,
violul care s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, conform Codului
penal al României, art.197, alin.3.
Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de
producere , un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate
acestea, apreciem că şi organele de urmărire penală trebuie să cunoască un
minimum de date pentru a face diferenţierea dintre o moarte violentă şi una
neviolentă, dintre leziunile produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să
diferenţieze leziunile prin împuşcare, de exemplu, de cele produse cu obiecte
tăioase, înţepătoare. Cu siguranţă că prin constatarea sau expertiza medico-
legală, problemele in discuţie vor fi rezolvate în baza argumentelor ştiinţifice.
Însă, până la aflarea concluziilor specialiştilor, organul de urmărire penală,
are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să explice mecanismul de
formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor iar în
raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii
făptuitorului.
Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte
contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi
obtuz (drug de fier in patru muchii, ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi
altele), cu suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu suprafaţă cilindrică (baston,
ţeavă, şi alte-le) – urma obiectului se reflectă complet sau parţial in leziune,
depinzând de regularitatea ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă
greutatea obiectului şi energia cinetică, precum şi regiunea corpului, unde
acţionează factorul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate,
zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele intactă şi nu trebuie
confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de răni
se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale
consecutive traumatismelor prin obiecte ascuţite – des-picătoare, tăietoare,
înţepătoare – în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea.
Sinucigaşul se înjunghie stând în picioare sau şezând şi atunci sângele se
scurge în şiroaie paralele pe părţile anterioare ale corpului şi picioare,
producând mici bălţi – pete de sânge prin scurgere13. La infracţiunea de omor,
atât mişcarea victimei cât şi acţiunile săvârşite de aceasta pentru a se apăra,
vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge, de diferite forme şi mărimi şi
împrăştiate în câmpul comiterii infracţiunii.
Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa
unui orificiu de pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu
reflectă lăţimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale a-

13
M. Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, op. cit., p.126-128, 187. În acelaşi8
sens, V. Beleş ş.a., Medicină legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 41-46

6
cestuia. Toate cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările
încă din faza iniţială.
Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de
circulaţie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau
îmbrăcămintea victimei urme din cele menţionate mai sus, care coroborate cu
lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce şi la formularea
versiunii privind disimula-rea omorului într-un accident.

1.2. Cauza nemijlocită a morţii

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de

omor, trebuie să stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către
făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi rezultatul produs există sau nu o
legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalităţile concrete în care a
acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în cauză constituie cauza morţii sau
erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de
cauzalitate şi nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiţionată de
suficienţa acţiunii de ucidere, de a produ-ce prin ea însăşi moartea victimei.
De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul raportului de cauzalitate,
dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente –
concomitente sau survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile
survenite ca urmare a renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei
în aplicarea acestuia14.
În acest sens s-a pronunţat si practica judiciară. Astfel, faptul că victima
– lovită cu pumnii şi picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la
pământ nu a mai putut să se ridice, fiind în stare de inconştienţă – nu a fost
internată de urgenţă într-un serviciu de specialitate – ceea ce dacă s-ar fi
întâmplat ar fi oferit „şanse de supravieţuire”, aşa cum se arată în actele
medico-legale – nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de
cauzalitate dintre fapta incul-patului şi rezultatul survenit. În aceste condiţii,
inculpatul a comis infracţiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte
( Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 352/1981 în Repertoriu de practică
judiciară in materie penală).
Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de
că-prior. Victima a fost imediat internată in spital, iar după 8 zile de
spitalizare a fost externată, considerându-se că este vindecată. Peste o
săptămână insă, ea a fost reinternată în spital în stare de comă, decedând a
doua zi. Din actele medicale a rezultat că plaga frontală prezentată de victimă
– vârful de corn se rupsese şi rămăsese in cavitatea craniană – era de la
început extrem de gravă, fiind, prin ea însăşi, direct mortală, chiar în
14
Vintilă Dongoroz ş.a., op.cit, p.183

7
condiţiile unui tratament prompt şi corespunzător. În atare situaţie,
nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin din
craniu şi, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie
cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta
inculpatului şi rezultatul survenit, atâta vreme cât se constată că fără
activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs15 .
Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu
poate constitui cauza morţii persoanei şi nu poate fi interpretată ca o
întrerupere a raportului de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul
produs (Trib. Suprem, secţ. pen, dec. nr. 1642/1974).

Secţiunea 2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.

Identificarea locului unde a fost săvârşit omorul este o problemă

importantă pentru soluţionarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat
în urme şi date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta 16. De multe
ori, pentru a îngreuna activitatea de cercetare a organelor de urmărire penală,
făptuitorii transportă cadavrul victimei de la locul săvârşirii infracţiunii,
pentru a face mai dificilă descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul
într-o alta parte – accident de circulaţie, sinucidere, moarte accidentală
datorată atacului unor animale sălbatice, etc. Din acest punct de vedere, locul
în care a fost săvârşită infracţiunea prezintă o deosebită importanţă prin
posibilitatea descoperirii, fixării, tuturor categoriilor de urme şi mijloacelor
materiale de probă, care, prin interpretare şi valorificare ştiinţifică, vor duce la
identificarea făptuitorului. Astfel, in funcţie de urmele şi modul lor de
amplasare în câmpul comiterii infracţiunii se poate prefigura desfăşurarea
acţiunii înainte de săvârşirea infracţiunii, în timpul şi după comiterea
agresiunii, reacţia victimei, modul de operare folosit de făptuitor, mobilul şi
scopul urmărit, etc, toate acestea ducând la elaborarea celor mai plauzibile
versiuni şi desfăşurarea celor mai eficiente măsuri de verificare a lor.
Pe timpul desfăşurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării
locului faptei, trebuie să se lămurească dacă locul unde a fost descoperit
cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfăşurat activitatea
ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor
existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma – în raport cu
15
Trib. Suprem, secţ. Pen., dec. nr.72/1981
16
Emilian Stancu, Criminalictică, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op. cit., p.161.

8
obiectele folosite - ,lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat,
existenţa unor urme care nu se justifică, etc17.

2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.

Stabilirea certă a momentului în care a fost săvârşită infracţiunea ajută

organele de urmărire penală să stabilească activităţile şi traseul înaintea
comiterii faptei desfăşurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima
dată, bunurile şi valorile pe care le avea în momentul atacului, eventualele
incidente avute, starea în care se afla, ş.a.
O problemă deosebit de importantă o constituie stabilirea momentului
su-primarii vieţii victimei. Rezultatele cercetărilor trebuie sa ducă pe de o
parte la stabilirea datei exacte la care moartea a survenit iar pe de altă parte, la
încadra-rea în timp a activităţii infracţionale desfăşurată de autor. Astfel, o
serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp ) în care
autorul a efectuat di-verse acte de pregătire, acestea fiind de natură să permită
încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.
De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face
verificări în ceea ce priveşte modul cum şi-au petrecut timpul în perioada
critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în
împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu
alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea
cadavrului, şi altele18.

Secţiunea 3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea

infracţiunii

Luând în considerare faptul că infracţiunile de omor sunt atât fapte

comisive, cât şi materiale, condiţionate de producerea unui rezultat, acestea
sunt susceptibile de o desfăşurare în timp, organele de urmărire penală trebuie
aşadar să lămurească metodele şi mijloacele care au dus la consumarea faptei,
dar şi actele preparatorii sau cele care întrunesc elementele constitutive ale
tentativei.

17
Min. de Interne, op. cit., p. 25
18
Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, op. cit., p.435

9
 Deci, pe parcursul cercetării trebuie să se lămurească dacă victima a
fost urmărită, atrasă în cursă, atacată prin surprindere, etc, toate acestea sunt
de natură a demonstra premeditarea. Premeditarea există atunci când între
rezoluţiunea infracţională şi executarea infracţiunii se interpune un interval de
timp în care făptuitorul a desfăşurat, pe lângă actele premergătoare
menţionate şi alte activităţi: culegerea de informaţii, confecţionarea sau
procurarea mijloacelor necesare scopului propus, inclusiv căutarea
complicilor. Trebuie reţinut însă că pentru a se reţine premeditarea – cu
implicaţie asupra încadrării juridice ( Codul penal, art.175, alin.1, lit.a ) – este
necesar să se probeze că acea hotărâre a fost exteriorizată, manifestată şi
obiectivizată în actele pregătitoare efectuate, singur elementul timp nefiind
suficient19 . Premeditarea, implicând o concretizare, în acte de pregătire, a
hotărârii infracţionale luate, presupune nu numai trecerea unui timp mai
îndelungat, dar şi condiţii necesare cântăririi tuturor posibilităţilor de
săvârşire şi a consecinţelor legate de hotărârea luată ( Trib. Suprem, secţ. pen,
dec. nr, 2997/1974 ).
Stabilind problema metodelor şi mijloacelor utilizate pentru comiterea
infracţiunii, organele de cercetare trebuie să depună toate eforturile necesare,
pentru identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus –
armă de foc, topor, cuţit, substanţă toxică, şi altele - ,să stabilească dacă în
executarea rezoluţiunii infracţionale s-au folosit mijloace ce pun în pericol
viaţa mai multor persoane ori dacă autorul faptei a apelat la cruzimi pentru a
pune capăt vieţii victimei.
Agravanta folosirii unor mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane ( Codul penal, art. 175, alin.1, lit.e) nu presupune doar ca rezultatul
să fie moartea altor persoane, ci fiind suficient ca viaţa acestora să fie pusă în
peri-col de mijlocul utilizat de către făptuitor. Spre exemplu, folosirea gazelor
asfixiante în locul obişnuit prin care merge persoana vizată, dar pe unde trec
şi alte persoane, otrăvirea apei unei fântâni pe care o folosesc şi alte persoane
decât cea împotriva căreia este îndreptată acţiunea de ucidere.
Împrejurarea privitoare la cruzimi ( Cod penal, art.176, alin.1, lit.a) ia
naştere în momentul în care la săvârşirea omorului s-a folosit ca procedeu
supune-rea la cruzimi, faptul că moartea victimei a fost pricinuită efectiv de
cruzimile practicate sau dacă acestea au precedat actul uciderii, nu este
relevant.
Cruzimile nu presupun doar provocarea de suferinţe fizice victimei –
suferinţe care, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci şi ferocitatea
cu care infractorul a săvârşit omorul şi care trezeşte sentimente de groază, de
repulsie, în conştiinţa membrilor colectivităţii. În această situaţie, devine
irelevantă împrejurarea că victima şi-a pierdut cunoştinţa, nepercepând
cruzimea, elementul determinant pentru reţinerea agravantei fiind pericolul

19
V. Dongorog ş.a., op.cit., p.188.

10
social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care a săvârşit
omorul ( Trib. Suprem, secţ. pen, dec. nr 9/1970 ).
De asemenea, în cadrul cercetării trebuie să se lămurească activităţile
certe desfăşurate de către făptuitor pentru a se sustrage de la urmărirea penală,
arestarea ori executarea pedepsei, acţiunile întreprinse pentru derutarea
cercetărilor, cum ar fi dezmembrarea, distrugerea sau desfigurarea cadavrului,
precum şi îngroparea acestuia ori disimularea omorului într-o formă de
moarte violentă sau neviolentă.

Secţiunea 4. Identitatea şi calitatea victimei.

În cele mai multe cazuri, punctul de plecare în derularea celorlalte

activităţi de urmărire penală ori cu caracter operativ îl constituie stabilirea
identităţii victimei. Pentru a lămuri această problemă, organele de urmărire
penală au posibilitatea de a aduna date în scopul prefigurării mobilului şi
scopului infracţiunii, pentru a fixa în mod cât mai corect cercul de bănuiţi şi,
negreşit, să desfăşoare activităţile impuse pentru urmărirea şi prinderea
făptuitorului.
Stabilirea calităţii victimei este necesară şi pentru încadrarea corectă a
in-fracţiunii ( Cod penal, art.175, alin.1, lit.c). Rude apropiate, în înţelesul
legii ( Cod penal, art.149 ) , sunt ascendenţi şi descendenţi, fraţii şi
surorile, copiii a-cestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere astfel de
rude. În momentul săvârşirii infracţiunii, raportul matrimonial trebuie să fie
valabil pentru că dacă la data săvârşirii omorului soţii divorţaseră ori căsătoria
era nulă – nu interesează motivul – agravanta privind omorul săvârşit asupra
soţului nu operează.
Agravanta menţionată există şi atunci când fapta a fost comisă de nepot
asupra unchiului, deoarece unchii şi mătuşile – care sunt rude colaterale de
gradul III – sunt consideraţi, potrivit legii penale, rude apropiate 20. Verii
primari sunt, de asemenea rude apropiate şi, prin urmare, omorul săvârşit
asupra unui văr primar duce la încadrarea faptei în omor calificat ( Trib.
Suprem, dec. 1511/ 1975). Practica judiciară a statuat că, mai mult, din
moment ce nu se constată faptul că inculpatul este fiul victimei – rezultat din
relaţiile de concubinaj ale acestuia cu mama lui – omorul comis de inculpat
asupra tatălui său atrage aplicarea agravantei, aceea de omor săvârşit asupra
unei rude apropiate, cu toate că filiaţia nu a fost legal stabilită. Sub acest
aspect, în procesul penal, filiaţia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă
( Trib. Suprem, dec. 1416/1982 şi dec. 18/ 1981).

20
Tribunalul Suprem, Secţ. penală, dec.nr. 1498/1975

11
 Cunoscând identitatea victimei, organul de urmărire penală trebuie să
lămurească starea în care se găsea aceasta anterior agresiunii, pentru a se
putea concluziona dacă se afla sau nu în starea de neputinţă de a se apăra 21 şi,
în consecinţă, dacă făptuitorul a profitat de acea stare. De aceea cauzele de
ordin psihic sau fizic de natură a face o persoană să se găsească în
imposibilitatea de a se apăra, pot să anuleze ori chiar să diminueze energiile
necesare în apărare. Se găsesc în situaţia de a nu se putea apăra persoanele
grav bolnave, cele infirme sau vârstnice, persoanele aflate în stare de
inconştienţă, acelea a căror forţă este vădit disproporţionată cu cea a
făptuitorului, persoanele aflate în stare de somn, etc ( Trib Suprem, dec.
1033/1981 ).
Calitatea avută de victimă prezintă interes sub aspectul încadrării
juridice, în sensul de a stabili dacă aceasta se afla în îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau publice (Cod penal, art.175, alin.1, lit.f ) şi dacă omorul s-a
săvârşit în legătură cu aceste calităţi. Pentru a opera această agravantă,
cercetarea trebuie să arate dacă omorul a fost determinat sau nu de
nemulţumirea justă sau injustă a făptuitorului faţă de modul în care victima şi-
a îndeplinit îndatoririle de serviciu sau publice faţă de el. Fapta este
considerată omor simplu în lipsa unei asemenea legături. Dacă funcţionarul –
victimă a unei infracţiuni de omor îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu,
nemaiputând fi considerat că acţiona în cadrul îndatoririlor ce-i reveneau
potrivit funcţiei sale, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor ( Trib.
Suprem, dec.2777/1974 ). În cazul în care victima era o femeie gravidă (Cod
penal, art.176, alin.1, lit e), pe lângă datele ce trebuie lămurite pentru fiecare
victimă – sus menţionate – trebuie să se stabilească şi dacă moartea a două
sau mai multor persoane s-a datorat aceleiaşi acţiuni a făptuitorului – tragerea
cu o armă de foc asupra unui grup, declanşarea unei explozii, punerea de
otravă in hrana destinată mai multor persoane şi altele 22, această agravantă
neputându-se reţine în caz contrar.
O altă problemă importantă se pune în cazul dispariţiei unei persoane,
atunci când există indicii cum că aceasta ar fi putut fi victima unui omor iar
cadavrul nu s-a descoperit. În acest caz, organul judiciar are sarcina de a
proba cât mai temeinic vinovăţia autorului faptei, să cerceteze cu deosebită
atenţie cazul, astfel evitându-se săvârşirea unei erori judiciare.
Este semnificativ, în acest sens, cazul unei minore de 13 ani care a
dispărut de la domiciliu în noiembrie 1989. În legătură cu această dispariţie s-
a elaborat şi versiunea violării şi uciderii victimei, urmată de ascunderea
cadavrului, versiune determinată de găsirea, în zona ştrandului, din localitatea
S., a unor obiecte de îmbrăcăminte şi rechizite şcolare aparţinând fetiţei.
În cercul de bănuiţi, a fost inclus şi un minor de 14 ani, cunoscut pentru
comportamentul său violent, cu alte tentative de viol şi de omor la activ. Cu
21
Codul penal al României, art.175, alin.1, lit.d
22
V. Dongoroz ş.a., op. cit., p.198

12
prilejul audierii, acesta a recunoscut săvârşirea faptei. Potrivit declaraţiilor
sale, lucrurile s-au petrecut în felul următor: După ce a acostat fata, sub
ameninţarea cu cuţitul, a silit-o să aibă raport sexual cu el, în zona ştrandului.
În continuare, a luat fata şi au plecat cu un tren de marfă spre localitatea B, de
unde au plecat, pe jos, spre casă, pe terasamentul căii ferate. Sub un pod,
băiatul a silit din nou victima să aibă raport sexual cu el. Profitând de un
moment de neatenţie, fata a încercat să fugă, însă a fost prinsă, lovită de
câteva ori cu o bâtă şi aruncată apoi în râul care trecea pe sub pod. Corpul
victimei a dispărut sub apă, fără a mai fi descoperit, cu toate încercările făcute
ulterior.
Recunoaşterea inculpatului a fost coroborată cu mijloacele de probă
exis-tente în cauză, printre acestea aflându-se lenjeria de corp, abandonată de
fată în zona ştrandului, prezentând urme biologice (sânge, secreţie vaginală,
spermatozoizi ), paltonul victimei lăsat sub pod şi găsit după câteva zile de un
ceferist, palton ce mai păstra, pe lângă urmele biologice, şi resturi de scaieţi
specifici vegetaţiei din zona ştrandului23.

Secţiunea 5. Făptuitorii, calitatea acestora şi contribuţia la săvârşirea

infracţiunii

Autor al faptei – indiferent de modalităţile concrete de săvârşire ori de

elementele de circumstanţiere ce duc la agravarea faptei – poate fi orice
persoană, responsabilă penal, care săvârşeşte o acţiune sau inacţiune ce are
drept urmare imediată suprimarea vieţii unei persoane 24. Agravanta constând
în omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate, când autor nu poate
fi decât o persoană care are o astfel de calitate constituie excepţia de la regula
de mai sus. La săvârşirea faptei pot contribui şi alţi subiecţi activi – în calitate
de instigatori, coautori, complici -, cercetării, în special, revenindu-i sarcina
de a stabili calitatea şi gradul de participaţie al fiecăruia. În ceea ce priveşte
participaţia penală, practica judiciară este constantă în a considera că există
coautorat în situaţia în care mai multe persoane au lovit victima cu un
instrument apt pentru a ucide – cuţit, topor, briceag, ciomag, etc – chiar dacă
lovirea unuia dintre participanţi a fost mortală, acţionând simultan, cu aceeaşi
intenţie de a ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori 25 .
Sunt coautori la omor şi acela care loveşte mortal victima, cât şi acela care o
23
Vitos Ludovic, „Descoperirea autorului, într-un caz în care autorul şi victima erau minori”, în revista
P.C.C., nr. 2/1989, p.57-64.
24
Gh. Vintilă, op.cit., p.437
25
Trib. Suprem, dec. 1362/1983, dec. 360/1979, dec 467/1978 şi dec 32/1977 în practica judiciară penală, vol
I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p.85

13
imobilizează ori în-cearcă să o dezarmeze sau împiedică pe altul să intervină
în apărarea victimei ( Trib Suprem, dec. 71/1979 şi dec. 1278/1976). Din
contră, nu putem spune că există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează
independent şi în momente di-ferite, lovind mortal victima ( Trib. Suprem,
dec. 2133/1968 ).
Pe lângă gradul de participaţie al fiecărui făptuitor, care se stabileşte în
funcţie de împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să acorde
atenţie şi aspectelor referitoare la conduita acestuia înainte de săvârşirea
infracţiunii şi, în principal, antecedentelor penele în materie, cunoscându-se
faptul că pentru reţinerea agravantei de către o persoană care a mai săvârşit un
omor – fapta care constituie „alt omor” trebuie să fi fost comisă înainte, să fie
infracţiune consemnată şi realizată printr-o acţiune separată.

Secţiunea 6. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii

Pe parcursul cercetării este necesară lămurirea motivului sau mobilului

care a determinat activitatea ilicită a făptuitorului. Infracţiunea de omor poate
avea ca mobil teama, ura, gelozia, dorinţa de răzbunare, pasiuni puternice,
dorinţa de îmbogăţire, etc. Doar cunoscând ce l-a determinat pe făptuitor să
con-ceapă şi să pună în aplicare rezoluţiunea infracţională se poate înţelege
toată complexitatea faptei, gradul ei de pericol social, precum şi modul cum
trebuie individualizată pedeapsa ( Trib. Suprem, dec. 2515/1971 ).
Cunoaşterea mobilului şi scopului în mod corect, prezintă o foarte mare
importanţă pentru încadrarea judiciară a faptei. Atunci când omorul a fost
săvârşit din interes material (Cod penal, art.175, alin.1, lit.b), este necesar să
se clarifice în ce a constat acea-sta – urmărirea realizării unui folos, avantaj,
beneficiu material concretizat. Constatarea că făptuitorul a urmărit un astfel
de interes, indiferent dacă , după consumarea infracţiunii a realizat sau nu
interesul material aşteptat este suficientă pentru a se reţine această agravantă.
Dacă omorul a fost săvârşit pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la
urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (Cod penal, art.175,
alin.1, lit. g), trebuie a se dovedi acest scop urmărit de făptuitor, neprezentând
relevanţă juridică aspectul că făptuitorul sau persoana pe care dorea să o
sustragă de la urmărire, arestare sau executare a reuşit sau nu să-şi finalizeze
scopul.
Atunci când omorul a fost săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni (Cod penal, art.175, alin.1, lit.h), se reţine
agravanta indiferent dacă făptuitorul a reuşit sau nu să ascundă fapta penală
comisă anterior sau să înlesnească comiterea alteia.

14
 În acelaşi fel – cu diferenţierile legate de finalitatea activităţii ilicite –
se pune problema în cazul infracţiunii de omor comisă pentru a săvârşi sau
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii ( Cod penal, art.176, alin.1, lit.d),
iar când victima se afla în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti,
stabilirea scopului poate duce la încadrarea faptei într-o infracţiune contra
statului ( Cod penal, art.160).

Secţiunea 7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat

Săvârşirea infracţiunii.

Prin pericolul social deosebit pe care-l prezintă, infracţiunile de omor,

presupun din parte organelor de urmărire penală acţiuni îndreptate în direcţia
prevenirii săvârşirii unor asemenea manifestări antisociale. Cunoaşterea
cauzelor ce generează astfel de fapte, a mediilor propice unde se comit, a
persoanelor aflate în stări conflictuale, precum şi a celor predispuşi la
săvârşirea omorului sunt de natură să conducă la măsuri preventive eficiente,
caracteristice organelor de politie. În altă ordine de idei, descoperirea
operativă a celor ce au comis asemenea fapte grave, administrarea tuturor
probelor şi tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovaţi, la un
moment dat cât mai apropiat de cel al comiterii faptei contribuie în mare
măsură la restrângerea criminalităţii în materie şi la protejarea eficientă a
vieţii unei persoane26.

CAPITOLUL III. PRIMELE MĂSURI CARE SE

26
Gh. Vintilă, op.cit., p.439

15
 ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

După cum s-a arătat, cu toate că urmărirea se efectuează în mod obliga-

toriu de procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei au obligaţia de a
efectua acte de urmărire ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o
cauză care este de competenţa de cercetare a altor organe, conform codului de
procedură penală, art.213.
Urmărirea penală în caz de omor poate fi determinată de descoperirea
unui cadavru purtând urme de moarte violentă şi de dispariţia unei persoane,
dacă există bănuiala că a fost omorâtă27.
Între activităţile de urmărire penală urgente la care organele de cerce-
tare penală participă, amintim:
1. Cercetarea la faţa locului;
2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico – legale;
3. Dispunerea expertizelor criminalistice;
4. Stabilirea identităţii victimei;
5. Identificarea şi ascultarea martorilor;
6. Efectuarea percheziţiilor;
7. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.

Secţiunea 1. Cercetarea la faţa locului.

1.1. Noţiune şi aspecte generale.

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce

contribuie în mod substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând
lămurirea problemelor cu privire la persoana făptuitorului 28. Nu puţine sunt
cazurile în care această activitate reprezintă unica modalitate de obţinere a
probelor şi a mijloacelor materiale de probă, cel puţin în prima fază a
cercetărilor29.
În principal prin noţiunea de „loc al faptei”, în cazul infracţiunii de
omor se înţeleg următoarele aspecte:
-porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost
descoperit cadavrul, părţi din acesta, schelet, precum şi împrejurimile
acestora;

27
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, op. cit., p.602
28
V. Bercheşan, C.Pletea şi Eugen I. Sandu, Cercetarea la faţa locului, Tratat de tactică criminalistică,
Editura Carpaţi, Craiova, 1992, p.26
29
C. Aioaniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, Curs de criminalistică, Anexă, Academia de Poliţie, „Al. I.
Cuza”, Bucureşti, !985, p.2

16
 -locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul
unde a fost suprimată viaţa victimei;
-locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost
dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;
-locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care aceasta nu
coincide cu locul agresiunii;
-căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul in-
fracţiunii, precum şi locul unde l-a părăsit30.
Cercetarea locului unde a avut loc săvârşirea faptei reprezintă atât o
acţiune imediată, cât şi una de neînlocuit a urmăririi penale, deoarece aceasta
trebuie să se efectueze fără întârziere şi în mod complet, pentru că repetarea
ei, cu toate că este posibilă, nu conduce la rezultate satisfăcătoare.
La săvârşirea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, şi anume în
cazul descoperirii unor cadavre cu semne de moarte violentă, sesizarea
organelor de urmărire penală are loc fie prin denunţ, fie din oficiu. În urma
sesizării, organele vor proceda la: verificarea sesizării, salvarea victimelor
dacă acest lucru mai este posibil, conservarea aspectului locului faptei,
raportarea evenimentului, anunţarea echipei de cercetare, a procurorului, a
medicului legist, cât şi a altor specialişti, în funcţie de situaţia concretă de la
locul faptei şi de problemele ridicate de fiecare cauză în parte.
Lucrătorilor de poliţie care au ajuns primii la faţa locului le revin
următoarele sarcini:
-salvarea victimelor şi asigurarea acordării primului ajutor;
-identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte;
-identificarea şi dacă este posibil, prinderea făptuitorului;
-conservarea aspectului locului faptei şi interzicerea pătrunderii în
câmpul infracţiunii a persoanelor fără atribuţii în cadrul cercetării la faţa
locului;
-încunoştiinţarea organului de cercetare penală competent să efectueze
cercetarea locului faptei31 .
Neluarea măsurilor arătate ori ignorarea lor a dus de multe ori la
pierderea unor probe preţioase pentru cauză, îndreptarea cercetării pe piste
greşite, cu consecinţe directe asupra finalităţii judiciare şi chiar la apariţia
erorilor judiciare. Este obligaţia celui sosit primul la faţa locului, ca, înainte
de a ridica victima, să noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care a fost
găsită32. În încercarea de a înlătura curioşii, cel care soseşte primul la faţa
locului, nu trebuie să omită că printre aceştia, s-ar putea afla şi persoane ce
deţin informaţii despre împrejurările comiterii faptei, acţiunile făptuitorului
după săvârşirea infracţiunii sau direcţia în care s-a deplasat, dar şi despre
semnalmentele acestuia sau caracteristicile ţinutei vestimentare. Din această
30
V. Bercheşan, op.cit., p.27
31
A. Swenson, O. Wendel, Descoperirea infracţiunilor-metode moderne de investigaţie criminală, Stokholm,
1954, p.31; Gheorghe Vintilă, Criminalistică, p 441.
32
Idem, op. cit., p.14

17
cauză, identificarea martorilor trebuie să fie situată în centrul preocupărilor
lucrătorului de poliţie însărcinat să conserve aspectul iniţial al locului faptei.
Poliţistul sosit primul la faţa locului nu trebuie să piardă din vedere că cerce-
tarea locului faptei este, de cele mai multe ori, irepetabilă şi, în consecinţă,
trebuie să depună toate diligenţele pentru a preveni şi înlătura posibilitatea
modificării – intenţionate sau întâmplătoare - a aspectului iniţial al locului
unde s-a săvârşit infracţiunea, cât şi pentru a evita distrugerea, alterarea sau
dispariţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă33.
Conform reglementărilor în vigoare, şefii formaţiunilor centrale din
Inspectoratul General al Poliţiei şi şefii unităţilor judeţene de poliţie, au
obligaţia de a organiza activitatea în asemenea mod, încât, în orice moment,
atât în timpul cât şi în afara programului, organele de poliţie să aibă
posibilitatea de a interveni cu promptitudine pentru a efectua cercetarea la faţa
locului, iar mijloacele de transport şi cele de tehnică criminalistică să fie
permanent pregătite şi în stare de funcţionare34.
În timpul derulării cercetării la faţa locului, echipa care a fost
constituită în acest sens va executa sarcinile dispuse de procuror, acesta din
urmă conducând în mod nemijlocit activitatea de căutare, descoperire, fixare
şi ridicare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Şeful echipei de cerce-
tare la faţa locului trebuie să ia o serie de măsuri urgente şi să le aducă la
cunoştinţa membrilor echipei, înainte de a se trece la examinarea
criminalistica propriu – zisă. În funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte, cu
urmările activităţii ilicite desfăşurate, natura şi configuraţia locului ce
urmează să fie cercetat, aceste măsuri constau în următoarele:
-informarea operativă asupra evenimentului ce a avut loc;
-stabilirea, până în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în
aspectul iniţial al locului faptei;
-verificarea modului acţionării celui sosit primul la faţa locului,
dispunând, în funcţie de caz, fie continuarea măsurilor, deja întreprinse de
acesta, fie completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă;
-delimitarea corectă a locului care urmează să fie cercetat;
-identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte ce nu-şi
justifică prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu
acţiunile pe care le-au întreprins după producerea evenimentului – mutarea
cadavrului într-un alt loc, cu toate că acest lucru nu era necesar, efectuarea
„curăţeniei” la locul unde s-a comis infracţiunea, încercarea de a direcţiona
dispoziţiile martorilor prin impunerea şi argumentarea falsă a propriei
versiuni, s.a.35;

33
Ibidem, op. cit., p.1
34
Instrucţiunile Ministerului de Interne, nr. 89/1990 privind cercetarea la faţa locului de către unităţile şi
subunităţile de poliţie, art.11.
35
C. Aioniţoaie, op.cit., p.14; V.Bercheşan, C. Pletea, Eugen I. Sandu, op. cit., p.37-43

18
 -organizarea sau dacă este cazul, suplimentarea măsurilor de pază a
locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea unor pericole
iminente – surse de incendii, intoxicaţii, explozii.

1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului

Referitor la regula metodologică privind cercetarea în echipă a

omorului este necesar să se facă câteva precizări, dată fiind importanţa ei în
ansamblul preocupărilor destinate soluţionării infracţiunilor împotriva vieţii,
acest aspect fiind subliniat în mod pregnant de către responsabilii domeniu-lui
din Ministerul Public, Ministerul de Interne şi Institutul de Medicină Legală
„Prof. Dr. Mina Minovici”36.
Cercetarea în echipă permite punerea în comun a cunoştinţelor, a
priceperii şi a formelor unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a
datelor adunate despre fapta comisă, în scopul aflării adevărului. Totuşi, în
condiţiile în care factorii antrenaţi în soluţionarea problemelor caracteristice
unei anumite omucideri, acţionează în mai multe direcţii, necoordonat,
rezolvarea cauzei ar întârzia.
Dată fiind natura ei, cercetarea omorului impune desfăşurarea de
activităţi de investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea
procurorului care, conform legii, este obligat să efectueze urmărirea penală în
cadrul omorului. Procurorul, pe de o parte, cu sprijinul ofiţerilor de poliţie din
serviciul judiciar şi criminalistic, efectuează acte de urmărire penală destinate
pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării
subiecţilor acesteia, apelând la metodele criminalistice. Medicul legist, pe de
altă parte, cercetează aspectele medicale, trage concluzii asupra naturii şi
cauzei morţii, asupra legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţele
sale.
Ne aflăm, prin urmare, în faţa unei evidente interdependenţe impusă
obiectiv de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de
graniţă, - criminalistica şi medicina legală – împrejurarea care a făcut să se
afirme, pe bună dreptate, că în cercetarea infracţiunilor împotriva vieţii,
medicul legist, are o dublă calitate: una de expert şi una de consilier 37.
Calitatea de consilier este evidenţiată de numeroasele probleme ce apar pe
parcursul urmăririi penale, diferite de cele existente la începutul cercetării şi
care necesită o rezolvare medico – legală, ducând la completarea expertizelor
iniţiale. De astfel, în literatura de specialitate este deseori subliniată

36
Vasile Greblea, Ovidiu Petrescu şi Ion Argeşeanu „Cercetarea omorului de către o echipă complexă”, în
rev. P.C.C., nr. 3-4/1982, p.22-29.
37
Ioan Quai, „Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă complexă”, în rev. P.C.C., nr. 4/1981,
p.34 şi urm. Autorul, susţinând importanţa acestei echipe, aminteşte că „în criminalistica clasică cea mai
mare eroare e să pui pe aceeaşi pistă mai mulţi poliţişti”.

19
importanţa cercetării unor infracţiuni grave mai dificil de soluţionat, printre
care şi omorul, de către o echipă sau comisie de anchetă38.
Pentru a sublinia importanţa cercetării în echipă redăm pe scurt un caz
în care autorul unui omor a fost identificat şi prins în 20 de ore.
În luna februarie 1989, dimineaţa, pe una din străzile sectorului 5 al
capitalei a fost descoperit cadavrul unui tânăr care prezenta o leziune pro-
fundă, produsă prin înjunghiere în zona inferioară stângă a toracelui. După
identificarea victimei V.P. s-a stabilit că acesta era un om liniştit, respectuos,
fără vicii sau legături cu persoane suspecte. Din primele investigaţii se părea
că omorul are un mobil bizar, fiind săvârşit de un psihopat. Fiind adâncite
investigaţiile de către organele de miliţie şi procuratură, prin ascultarea a circa
60 de persoane, colegi de muncă ai victimei sau cetăţeni aflaţi pe traseul
parcurs de victimă s-a stabilit că, în perioada critică, aproximativ în jurul orei
22, un tânăr într-o evidentă stare de agitaţie şi sumar îmbrăcat pentru gerul de
afară (-15 grade C ), a fost văzut alergând prin locul respectiv cu un cuţit în
mână. Totodată, un martor a declarat că l-a văzut în dreptul unei locuinţe din
apropiere, antrenat într-o altercaţie cu un bărbat şi două femei.
Organele judiciare au identificat locuinţa în cauză şi persoanele
respective, stabilindu-se că tânărul în cauză ( P.C., în vârstă de 32 de ani,
element violent, fără ocupaţie ) se certase cu concubina sa şi un prieten. După
ce aceştia l-au lovit, el a fugit la părinţii săi, unde s-a înarmat cu un cuţit,
intenţionând să se răzbune pe concubină. Întorcându-se spre locuinţa sa, a
întâlnit victima V.P., care văzându-l plângând de furie pe P.C., l-a întrebat:
„de ce plângi nene?” Drept răspuns, P.C., l-a lovit cu cuţitul în zona inimii şi
a fugit lăsând victima căzută pe stradă39.

1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii

de omor

În cadrul cercetării la faţa locului a omorului, întâlnim două faze:

a) Cercetarea în faza statică;
b) Cercetarea în faza dinamică.

a) Cercetarea în faza statică.

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea măsurilor pregătitoare de
către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre
altele, completarea sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de
urmărire penală sosit primul la faţa locului, activitate ce se circumscrie în ca-
drul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri40.
38
F. Maixner, în revista Kriminalistic, vol. II, p.208, Hamburg, 1954.
39
O. Păun, S.R. Gheorghe, „Eficienţa cercetării în echipă presupune conlucrarea efectivă a procurorului cu
organele de miliţie în efectuarea investigaţiilor”, rev. P.C.C., nr. 3-4/1987, p.19-21.
40
A. Swenson, O. Wendel, op. cit., p.31 şi urm.

20
 Investigarea locului faptei, în ipoteze unei morţi violente, va debuta cu:
-constatarea morţii victimei, efectuată în prezenţa procurorului de către
medicul legist;
-examinarea generală a locului săvârşirii faptei pentru ca procurorul să
aibă posibilitatea să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului
infracţional;
-culegerea, obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la
persoanele care deţin informaţii despre omor şi autorul acestuia, un interes
deosebit prezentând martorii oculari;
-stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după
săvârşirea omorului;
-determinarea punctului de plecare al cercetării, de regulă, de la victimă
spre marginea locului faptei;
-alegerea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.
Pentru ca ancheta să reuşească în această fază preliminară, trebuie
menţionată una din regulile importante ale cercetării la faţa locului, conform
căreia la început, în câmpul infracţional, vor intra doar procurorul şi medicul
legist, evitându-se astfel posibilitatea distrugerii unor urme şi modificarea
poziţiei obiectelor situate în preajma cadavrului.
Este necesară insistarea asupra acestui din urmă aspect, plecând de la
faptul că, aşa – numitele urme poziţionale ( mese sau scaune răsturnate, ser-
tare deschise, receptorul telefonului căzut din furcă, etc ), au o deosebită im-
portanţă în lămurirea modului de săvârşire a infracţiunii. Orice fel de
modificare, provocată chiar şi accidental de către numărul mare de persoane
ce pătrund deseori la locul omorului conduce la concluzii greşite cu privire la
împrejurările în care fapta a fost comisă. Pătrunderea unui număr mare de
persoane în zona în care are loc cercetarea mai poate determina dificultăţi
serioase în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.
Referitor la pătrunderea altor persoane, altele decât cele competente să
efectueze cercetarea, avem în vedere chiar şi pătrunderea unor ziarişti sau
reporteri care, deşi cu bună credinţă, pot prejudicia mersul anchetei, drept
urmare, şi ei trebuie să se conformeze aceloraşi reguli41.
Finalizarea cercetării în faza statică se face prin fixarea poziţiei în care
a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul 8infracţional, fixarea
realizându-se prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei
judiciare operative, prin filmare sau chiar înregistrare pe bandă
videomagnetică. Trebuie subliniată importanţa fixării cu ajutorul aparaturii
video existente în dotarea unităţii, pentru operativitatea sa şi datorită
posibilităţii de a reţine în mod complet imaginea locului faptei, aşa cum se
află el în momentul sosirii echipei de cercetare. Sublinierea se cuvine făcută,
cu atât mai mult cu cât, în practica de specialitate, sunt întâlnite cazuri în care,
înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la studierea amănunţită a
41
Gh. Vintilă, op. cit., p.445.

21
locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul
infracţiunii.
De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică
a locului în care a fost descoperit cadavrul unei fetiţe, a poziţiei acesteia, a
drumurilor de acces, etc, s-a emis şi ipoteza că autorul omorului este o
persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior42.
Fotografia judiciară este comună ambelor faze ale cercetării locului
săvârşirii omorului, fiind cu adevărat necesară atât în cazul fazei statice, cât şi
în cazul fazei dinamice. Pentru a evidenţia cele menţionate anterior, vom
stărui asupra câtorva tipuri de omor.
La descoperirea cadavrelor sau a unor părţi din acestea, ce fuseseră
îngropate, fotografiile trebuie să redea succesiv diferitele etape ale
dezgropării, aspectul şi poziţia acestora în fiecare etapă a căutărilor, inclusiv
după scoaterea acestora la suprafaţă.
În cazul morţii prin spânzurare, fotografia trebuie să redea atât cadavrul
suspendat, aşa cum acesta se prezintă în momentul sosirii echipei, cât şi
aspectul acestuia după ce a fost coborât în vederea examinării, cu păstrarea
intactă a laţului şi nodurilor43. Dacă moartea s-a produs prin înecare este
indicat ca, pe cât posibil, fotografiile să fie făcute atât unde a fost găsit
cadavrul, cât şi imediat după scoaterea sa la mal.
Din cele expuse rezultă clar că, examinarea cadavrului se face atât prin
observarea victimei, fără a-i schimba poziţia iniţială, cât şi prin mişcarea
acestuia în vederea cercetării complete a urmelor existente. Aceasta reprezintă
o dovadă în ceea ce priveşte caracterul pur convenţional al delimitării în faza
statică şi faza dinamică, activităţile succedându-se în ordinea lor cronologică,
firească44.
Fixarea poziţiei cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai
semnificative ale locului faptei, coroborată cu datele obţinute operativ de
către echipa de cercetare, inclusiv prin investigaţii în accepţiunea lor tactico-
operativă, serveşte la formarea unor prime ipoteze referitoare la natura faptei,
a momentului şi circumstanţelor în care s-ar fi putut comite omorul şi,
eventual, a mobilului care a determinat infracţiunea45.

b) Cercetarea în faza dinamică.

După cum se cunoaşte, cea mai complexă etapă, la care participă toţi
membrii echipei este investigarea în faza dinamică a locului faptei. Cerceta-
rea va începe de la cadavru, mai întâi fiind examinat corpul acestuia, precum
şi locul de sub cadavru, apoi se va continua cu porţiunea de teren din jurul
victimei. O deosebită atenţie este acordată examinării cadavrului de către
42
Valeriu Macovei, „Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la faţa locului şi la reconstituirea într-un
caz de omor”, în rev. P.C.C., nr. 2/1982, p.43-44.
43
A. Swenson, O. Wendel, op.cit., p.6 şi 7.
44
V. Bercheşan, C. Aioniţoaie, „Cercetarea la faţa locului”, op.cit., p.45
45
Emilian Stancu, Criminalistică, vol.II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op.cit., p.169

22
medicul legist, împreună cu procurorul sau unul dintre experţii criminalişti
prezenţi la faţa locului.
Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, în
cazul urmelor biologice, solicitându-se şi concursul medicului legist, ori bio-
criminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu, măsurile fotografice,
se va executa schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie
consemnate în procesul verbal. Examinarea propriu-zisă a locului faptei
debutează cu orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi
criminalistic46.
Pentru fixarea locului unde a avut loc săvârşirea infracţiunii, se va apela la
fotografia de orientare şi la fotografia schiţă. Dacă cercetarea se efectuează pe
un loc întins, cum ar fi un câmp, şoseaua, etc, pentru a permite identificarea
mai uşoară a acesteia, fotografia de orientare, în mod obligatoriu, trebuie să
surprindă anumite puncte de reper. În cele mai multe dintre cazuri, un
asemenea spaţiu nu poate fi cuprins într-o singură imagine, situaţie în ca-re
se recurge la metoda fotografiei panoramice. În cazul în care infracţiunea de
omor a avut loc într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze şi căile
de acces spre imobil, dar şi intrările şi ieşirile, în locuinţă şi din locuinţă în
casă. Fotografia schiţă, la rândul ei, trebuie să redea imaginea cadavrului şi a
obiectelor aflate în jurul acestuia, indiferent de procedeul ales pentru a se
realiza – unitară, pe poziţii contrare, perpendiculare sau încrucişate. După ce
are loc marcarea căilor de acces în câmpul infracţiunii, atribuţie exclusivă a
şefului echipei şi a ofiţerului criminalist, se poate trece la examinarea
cadavrului.
Tot aici are loc şi clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin
neconcordanţa dintre starea în care se află victima, a leziunilor pe care acea-
sta le prezintă şi situaţia de fapt este o problemă esenţială pentru stabilirea
adevărului în cauză.
Spre exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate în profunzime,
fără ca în jurul său să existe urme de sânge în cantitate mare. Într-un caz,
astfel, a fost descoperit un cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând
traumatisme multiple, între care şi secţionarea gâtului. Pentru început, fapta a
fost încadrată în categoria accidentelor, fără a se lua în considerare că, la faţa
locului, au fost descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe baza datelor
obţinute din cercetările şi din expertizele criminalistice şi medico – legale,
ulterior, s-a tras concluzia că moartea este consecinţa unui omor săvârşit cu
un topor, autorul aplicând mai multe lovituri în zona craniană.
Împrejurările negative, în aparenţă, în cele mai multe cazuri sunt
organizate chiar de infractor şi la o examinare mai atentă, înscenarea se
observă cu uşurinţă, dar totuşi cere o atenţie deosebită. În cazul cercetării
„împrejurări-lor negative” se vor organiza experimente repetate, pentru a
lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra
46
V. Bercheşan, C.Pletea şi I. Sandu, op.cit., p.41.

23
simularea infracţiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări
pentru descoperirea locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de
urme sau de unde au fost aduse aceste obiecte.

1.4. Examinarea cadavrului.

Examinarea cadavrului se efectuează de către medicul legist împreună

cu procurorul criminalist însărcinat cu ancheta şi reprezintă o activitate
esenţială a cercetării la faţa locului.
Prin examinarea atentă a cadavrului se urmăreşte să se clarifice cât mai
multe informaţii cu privire la:
-cauza şi natura morţii, prezenţa leziunilor sau a eventualelor urme
tipice unei lupte dintre victimă şi agresor;
-posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi
victima;
-corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi adevăratul
loc al comiterii infracţiunii;
-data şi modul în care s-a săvârşit infracţiunea de omor, mijloacele,
armele sau alte instrumente întrebuinţate.
Informaţiile acestea sunt de natură să permită aflarea răspunsului la mai
multe întrebări esenţiale, cu privire la faptă, printr-o cooperare între
procurorul criminalist şi medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe
toată durata urmăririi penale. Trebuie subliniat, în acest context, că
examinarea cadavrului reprezintă o activitate complexă, ce debutează odată cu
cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea medicală unde se efectuează
necropsia.

1.4.1. Constatarea morţii victimei.

Examinarea cadavrului va începe doar după constatarea decesului de

către medicul legist, diagnostic pus pe seama semnelor cadaverice specifice
instalării morţii biologice şi confirmat cu ocazia examenului necroptic. Fără a
intra totuşi într-un domeniu care aparţine în exclusivitate medicinii legale,
considerăm că este totuşi necesar să amintim, foarte pe scurt, principalele
semne care servesc la diagnosticarea morţii, semne care se împart în:
-semne precoce;
-semne semitardive;
-semne tardive şi conservatoare47.
Semnele precoce, cum sunt spre exemplu absenţa respiraţiei, cât şi
încetarea activităţii cardiace sau areflexia totală, se poate spune că au o
valoare relativă, deoarece pot fi rezultatul unei morţi aparente.
47
Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.59-62, precum şi în lucrarea „Patologia medico-legală”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.56, ţi urm.

24
 Semnele semitardive permit, cu certitudine, diagnosticarea morţii, în
general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea
cadaverică, instalarea lividităţilor şi petelor cadaverice şi sunt de o foarte
mare importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, inclusiv în determinarea
poziţiei cadavrului după instalarea morţii.
Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia
fenomenelor de putrefacţie, respectiv a celor de mumifiere, congelare,
adipoceară, etc, semne, care depind, în egală măsură, atât de timpul scurs de
la data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

1.4.2. Examinarea propriu – zisă a cadavrului.

După ce are loc constatarea morţii, medicul legist împreună cu

procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, cu toate că nu poate fi
făcută în condiţiile puse la dispoziţie de o sală de autopsie, aceasta trebuie
făcută în mod atent şi minuţios, evitându-se astfel concluziile pripite, în
primul rând cu privire la cauza şi natura morţii. Un serios argument cu privire
la importanţa examinării cu maximă atenţie a cadavrului este acela, conform
căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte patologică (
ne-violentă ), cercetarea locului faptei se face într-un mod mai sumar, uneori
chiar superficial, ceea ce duce la prejudicierea serioasă a desfăşurării
cercetărilor viitoare, după ce s-a făcut constatarea cauzei reale a morţii.
Desfăşurarea examinării cadavrului are loc după aceleaşi faze ca şi
cercetarea locului faptei, anume fază statică şi faza dinamică, rezultatele
acesteia consemnându-se într-un proces verbal şi fixate prin intermediul
fotografierii sau prin înregistrarea videomagnetică.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
a) locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport
cu obiectele şi urmele din jurul său ( spre exemplu mobilă, elemente de
construcţie, vegetaţie, etc), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi
vârsta aproximativă a victimei;
b) poziţia corpului, privită în ansamblul ei: de exemplu, pe spate, cu
faţa în jos sau lateral ( decubit dorsal, ventral sau lateral ) dar şi poziţia
membrelor, a capului ( membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul întors
într-o parte, etc).
În faza dinamică, vor fi examinate, în această ordine:
a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului. Practica judiciară
recomandă ca această activitate să se desfăşoare într-o anumită ordine,
începându-se cu obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu
lenjeria, pantalonii, etc şi terminându-se cu examinarea articolelor de
încălţăminte. Cercetarea vestimentaţiei trebuie făcută cu multă atenţie,
accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei,
poziţiei şi ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor

25
individuale – natura materialului, culoarea, croiala, emblema fabricii, numărul
de nasturi, modul de dispunere şi starea acestora, natura şi culoarea din care
este confecţionată căptuşeala – existenţa celorlalte accesorii – fermoare,
curele, bretele, cordoane, etc – ciorapii, felul materialului din care sunt
confecţionaţi, culoarea, mărimea, gradul de uzură, existenţa unor corpuri sau
substanţe străine aderente48 - obiectele de încălţăminte – felul, mărimea,
modelul, culoarea, natura materialului, gradul de uzură, deformări
caracteristice, eventualele zgârieturi, etc.
În timp ce examinează vestimentaţia, expertul criminalist şi medicul
legist trebuie să evidenţieze eventualele urme de târâre, de murdărire recentă
şi în acelaşi timp semnele de violenţă ( număr, formă, poziţie, dimensiune,
lipsă de substanţă ), legătura dintre acestea şi urmele imprimate pe corpul
victimei. De asemenea, se va menţiona lipsa anumitor părţi din îmbrăcăminte
sau încălţăminte, care, în mod obişnuit, ar fi trebuit să existe ( pantofi,
pantaloni, fustă, lenjerie ), inclusiv lipsa unor obiecte cum ar fi ceasul sau
verigheta, care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Se va
cerceta, cu atenţie, fiecare buzunar în parte, precizându-se conţinutul şi
poziţia acestuia – scos, în afară ori normală – dar şi urmele de murdărie sau
pete-le. Toată îmbrăcămintea trebuie bine verificată pentru a nu se evita în
timpul cercetării, buzunarele practicate în locuri mai puţin obişnuite.
Tot pe îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate, fixa-te
şi ridicate şi alte categorii de urme cum ar fi spre exemplu cele biologice, de
natură chimică, bunuri, înscrisuri sau valori care au aparţinut victimei dar şi
microurme atât de natură umană, cât şi de natură animală sau vegetală sau
microurme ale obiectelor, dacă este cazul.
c) corpul cadavrului se examinează având ca punct de pornire elementele
generale şi anume constituţia fizică, culoarea pielii, semnele
particulare, chiar şi semnele cadaverice.
După ce a avut loc stabilirea şi consemnarea elementelor generale se va
trece la o examinare amănunţită a întregului corp şi se începe cu capul
victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a
membrelor superioare, şi a celor inferioare.
Leziunile vizibile se vor descrie ca şi poziţie, în formă şi mărime, chiar şi
fiecare pată biologică sau de altă natură şi mai cuprinzător, orice urmă care ar
putea avea legătură cu omuciderea cercetată. De asemenea, se vor examina
mâinile şi unghiile cadavrului, deoarece se pot găsi fire de păr, resturi de
îmbrăcăminte, fire de textile, nasturi desprinşi în timpul luptei cu agresorul,
etc. În depozitul subunghial, pot fi găsite celule epiteliale, urme de sânge,
fragmente de fire de păr, etc, provenind de la autorul infracţiunii.

48
L. Coman şi I.R. Constantin, „Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunea de omor şi în
cazul cadavrelor neidentificate”, în „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, op. cit., p. 434.

26
 Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal şi orificiul
vaginal vor fi cercetate cu o deosebită atenţie, pentru că de exemplu, în gură
se pot descoperi materiale folosite de agresor pentru a împiedica victima să
strige ( cârpe, batiste, hârtie, etc ) iar în celelalte, urme biologice. În acelaşi
timp, se vor face menţiuni exacte în ceea ce priveşte cercetarea obiectelor sau
materialelor care au servit imobilizarea sau la ştrangularea victimei, cum ar fi
bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă, etc.
După ce a avut loc examinarea cadavrului şi a vestimentaţiei acestuia, cât
şi după fixarea şi ridicarea urmelor descoperite cu această ocazie, se va trece
la examinarea suprafeţei de sub cadavru şi din apropiata vecinătate cum ar fi
parchet, duşumea, sol, etc.

1.4.3. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia

cadavrului.

Cu ocazia investigării locului faptei şi, în principal, a cadavrului, între

multele probleme avute în vedere, o menţionăm şi pe aceea a stabilirii datei la
care a survenit moartea, dar şi a eventualelor modificări apărute în poziţia
cadavrului. Cu siguranţă că aceste date se vor determina mult mai precis în
urma necropsiei, însă chiar din momentul examinării victimei la faţa locului,
se pot obţine o serie de informaţii, care pot servi la orientarea operativă a
cercetărilor în scopul descoperirii autorului omorului.
Pentru aceasta, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, în
special a celor precoce şi semitardive. Precizăm, însă, că siguranţa în
stabilirea datei morţii scade pe măsura creşterii intervalului de timp scurs între
momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este
mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă. De exemplu49:
-La semnele precoce, semnificative sunt reacţiile pupile la unele sub-
stanţe chimice, care se produc în limita a 4 ore de la deces, în cazul atropinei,
ori a 6 ore în cazul piliocarpinei. Contractarea locală a vaselor de adrenalină
se produce în cel mult 24 de ore de la deces.
Celelalte semne precoce ale morţii, pe care le-am menţionat anterior
(încetarea activităţii cardiace, absenţa respiraţiei ), nu vor fi luate în calcul
pentru a determina momentul morţii, decât în cazul sesizării lor de către o
persoană avizată şi care să se afle lângă victimă chiar în momentul în care
moartea a survenit.
-În cazul semnelor semitardive, problemele sunt mai complicate, în
funcţie de semnul clinic şi de condiţiile în care a fost găsit cadavrul şi astfel:
a) pierderea de căldură în general se face cu un grad pe oră, cadavrul
ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 ore la care mai
contribuie şi alţi factori cum ar fi temperatura mediului înconjurător,
condiţiile de loc şi timp, vârsta şi constituţia fizică a victimei, îmbrăcămintea;
49
M. Kermbach, op.cit., p.435 şi urm.

27
 b) rigiditatea cadaverică începe să se instaleze de la muşchii
maxilarului inferior şi coboară treptat spre membrele inferioare, după care
cunoaşte o rezoluţie în acest sens, tot ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore
de la deces, rigiditatea maximă fiind aproximativ de 10 ore, dar şi aici putem
vorbi doar în funcţie de cauza morţii, deoarece în cazul traumatismelor
cerebrale masive se întâlneşte şi rigiditatea cataleptică ( împuşcare în cap,
electrocutare );
c) după circa 5 ore se instalează lividităţile cadaverice, fiind maxime
după aproximativ 10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei
cadavrului după circa 12 ore din momentul morţii.
Lividităţile cadaverice îşi au importanţa lor în lămurirea unor eventuale
modificări survenite în poziţia cadavrului. Dacă la faţa locului, spre exemplu,
cadavrul este descoperit în poziţie de decubit ventral, adică cu faţa în jos, iar
lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este mai mult decât evident
faptul că ne aflăm în faţa unei schimbări de poziţie a cadavru-lui la
aproximativ 12 ore după deces.
Cu privire la semnele precoce şi semitardive, în literatura occidentală se
indică următoarele aspecte:
-corpul cald şi suplu, având corneea umedă şi transparentă, fără
lividităţi, arată că moartea s-a produs de 1-2 ore;
-apariţia lividităţilor cadaverice la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea
articulaţiei maxilarului se face la 3-4 ore de la intervenirea decesului;
-apariţia petei negre scleroticale arată aproximativ 6 ore;
-confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii muscu-
laturi scheletice alături de pierderea transparenţei corneei este tipică orelor 8 -
10 de la instalarea morţii;
-persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor e
specifică morţii instalată de aproximativ 12 ore.
La calculul datei la care decesul s-a instalat, sunt luaţi mult mai mulţi
factori, cum ar fi, de pildă, starea digestiei alimentelor din stomac, prezenţa
faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice,
aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar nu în cele ale cercetării la faţa
locului50.

1.5. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele şi

procedeele folosite de făptuitor .

Pentru a lămuri unele aspecte referitoare la mijloacele şi procedeele

utilizate de către făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei, încă de la

50
Em. Stancu, op.cit., p.174.

28
începutului cercetării este necesar să se ţină cont de caracteristicile leziunilor
produse de agenţii vulneranţi.

1.5.1. Omorurile săvârşite cu arme albe şi corpuri contondente.

În practica judiciară sunt foarte des întâlnite omorurile săvârşite cu

arme albe care se întâlnesc sub mai multe forme ( obiecte înţepătoare, tăioase
şi obiecte despicătoare ). Leziunile produse de obiectele tăioase pot fi situate
în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă
de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii sunt
netede, având un specific liniar, semicircular sau în unghiuri, iar adâncimea
rănii depinde rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii51. Forma rănii nu arată
instrumentul folosit decât pe categorii foarte largi şi aproximative în volum.
Urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase, la faţa
locului, apar atât sub formă de împroşcare, cum este cazul plăgii arteriale, cât
şi sub formă de bălţi, în cazul plăgilor venoase.
Leziunile care sunt produse de obiecte înţepătoare sau înţepător –
tăioase, cum ar fi cuţitul cu vârf ascuţit, baioneta, foarfece, etc, au o formă
apropiată de obiectul vulnerant iar lungimea plăgii este raportată la gradul de
înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa penetrantă, practic aflându-se în
faţa unei acţiuni concomitente de tăiere şi perforare.
În cazul leziunilor produse de obiecte despicătoare şi avem aici topoare,
bardă, satâr, sapă, etc, acestea se prezintă având plăgi tăiate sau zdrobite, în
funcţie de lamă ( care poate fi ascuţită sau neascuţită ) iar lungimea rănii
depinde în egală măsură fie de lungimea lamei obiectului, fie de unghiul de
înclinare. În cea mai mare parte a cazurilor, leziunile se produc în zona capu-
lui şi uneori sunt situate paralel, iar alteori într-o formă neregulată. Loviturile
paralele sunt întâlnite în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau
este imobilizată în timpul agresiunii. Aceste leziuni cauzate de topor, le
întâlnim chiar şi în sinucideri, prezentându-se sub forma mai multor lovituri
îndreptate concentric spre frunte, datorită poziţiei centrale a celor două mâini
care acţionează toporul. Identificarea armelor albe se poate spune că e
relativă, determinarea trăsăturilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-
se prin analizarea lungimii şi adâncimii plăgii, care însă nu este în
concordanţă mereu cu lungimea lamei. Leziunile produse prin penetrarea
oaselor late per-mit determinarea cu mare precizie a lăţimii lamei obiectului
vulnerant.
Procesul de identificare a obiectelor despicătoare, pe baza urmelor
lăsate în calota craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată
imposibilă, datorită structurii spongioase a osului care nu permite reţinerea
caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de specialitate
51
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,
p.208-213.

29
recentă, s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe baza
microstriaţiilor formate pe oasele calotei craniene52. Astfel:
În cazul unui omor care a avut loc în anul 1986, la examinarea
cadavrului s-au descoperit numeroase lovituri de secure, dintre care trei plăgi
penetrante în regiunea parietală şi temporală dreaptă. La început, pentru
identificarea agentului vulnerant, nu s-au luat în considerare urmele acestuia,
cercetările fiind îndreptate spre descoperirea altor categorii de urme sau probe
materiale. Cu toate acestea, ulterior, s-a procedat şi la examinarea la micro-
scopul comparator a fragmentelor de os, cu lamele securilor ridicate de la
persoanele suspecte, în acest fel reuşindu-se identificarea securii pe baza
urmelor formate pe suprafaţa osoasă.
Diferenţa omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea
modului în care se prezintă aceste leziuni. Astfel, de regulă, sinucigaşii
preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura
mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau a mâinii şi frecvent,
sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele, până când reuşeşte să execute
tăietura fatală, tăieturile fiind mai adânci în punctul de plecare şi mai
superficiale la sfârşit53. Deseori, ei încearcă sau recurg şi la alte mijloace de
sinucidere ( spânzurare, otrăvire, împuşcare ). Plăgile tăiate produse de mâini
străine sunt de obicei unice sau multiple, dar profunde, grave. Ele ating şi
părţi inaccesibile pentru mâna proprie, se întâlneşte ceva mai des lezarea
hainelor. Victima în apărare suferă leziuni tăiate, secundare, mai ales pe
antebraţ sau pe mâna cu care încearcă să prindă instrumentul vulnerant. În
cazurile suspecte, o serie de alte date criminalistice, ca direcţia scurgerii
sângelui, poziţia cadavrului, locul de găsire a instrumentului vulnerant şi
altele ne ajută la diferenţierea omuciderii de accident sau sinucidere. Amintim
că leziuni de tip tăiat pot fi produse accidental, mai ales în cursul
traumatismelor de circulaţie. Identificarea instrumentului devine posibilă prin
aşchii ale obiectului rămase în plagă şi sângele victimei găsit pe instrumentul
vătămător54.
Tot pentru diferenţiere, un element destul de important îl reprezintă
starea îmbrăcămintei, sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea
hainei şi a cămăşii prin ridicarea mânecii. În cazul omuciderii, victimele sunt
încheiate la haină sau la cămaşă, uneori existând chiar o simetrie între punctul
de perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, cât şi o lipsă a acesteia, care
se explică prin mişcările victimei în încercarea de a se apăra de agresor.
Când pe mâini se întâlnesc plăgi tăiate, specifice încercărilor de apă-
rare activă prin apucarea cuţitului sau de apărare pasivă prin acoperirea feţei
sau chiar a toracelui, se exclude de la început posibilitatea sinuciderii, ca şi în
52
V. Pop, „Identificarea securii cu care a fost comis omorul, cu ajutorul microstriaţiilor lăsate de lama securii
pe os”, în revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”, nr. 4/1981, p.56-57.
53
Gh. Vintilă, op.cit., p.453.
54
Z. Ander, I. Bilegan, V. Molnăr, Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, op.cit.,
p.71.

30
cazul leziunilor de pe zona spatelui, inaccesibilă cu siguranţă pentru auto-
lezare. Cu toate că autolezarea în sinuciderea cu toporul pare imposibilă, to-
tuşi au existat asemenea exemple în practică ( un individ s-a sinucis după ce
şi-a aplicat două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală ).
La obiectele contondente, leziunile se prezintă sub forma unor plăgi
plesnite sau zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului
vulnerant pe oasele plate, în special cutia craniană şi asta datorită fracturii
osu-lui. Dar forma obiectului poate fi reţinută şi pe îmbrăcămintea victimei.
Abia după ce au fost descoperite obiectele vulnerante, de pe aceste obiecte se
vor putea ridica urmele biologice şi cele de mâini în vederea examenelor
comparative.

1.5.2. Omorul săvârşit prin asfixie

Moarte violentă săvârşită prin asfixie mecanică, denumită în practica

medicală, „anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate foarte frecventă
de omucidere dar şi de sinucidere, de unde rezultă o serie de probleme ce se
cer a fi rezolvate, datorită diversităţii modurilor în care se realizează:
spânzurare, ştrangulare, astupare ( ocluzia ) căilor respiratorii, comprimarea
toraco - abdominală şi înecarea55.
Spânzurarea are loc prin strângerea gâtului într-un laţ, sub acţiunea
greutăţii corpului, care va comprima vasele acestuia, în special, artera carotidă
şi căile respiratorii superioare, adică traheea. Pentru strângerea laţului nu este
nevoie de întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele
mai diversificate modalităţi în care pot fi găsişi spânzuraţi, unele dintre
acestea având caracter atipic, spre exemplu spânzurarea de clanţa uşii, sub
pat, etc. Inima mai continuă să bată, dar moartea survine doar după câteva
minute, în plină inconştienţă56.
Caracteristicile pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare,
care uneori este complet, alteori numai parţial. Şanţul de spânzurare poate
indica, în unele cazuri, cu aspect de mulaj, chiar şi forma frânghiei imprimată
în ţesături moi. Acesta va fi puţin mai accentuat, în partea opusă nodu-lui şi
va avea o lăţime egală cu cea a laţului. Laţul poate, sub acţiunea greutăţii
corpului, să alunece de-a lungul gâtului şi să formeze mai multe şanţuri, atât
în cazul omorului, cât şi al sinuciderii. Anumite persoane recurg însă la
spânzurare după ce iniţial, au mai încercat o altă modalitate de sinucidere:
tăierea venelor, otrăvirea sau armă, medicului legist revenindu-i sarcina de a
stabili cauza reală a morţii. Mai există unele cazuri în care sfoara folosită se
rupe din primul moment iar persoana spânzurată cade şi se loveşte la cap, sau
altele, când repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate, prin
cădere, să se creeze aspectul unui omor.
55
Gh. Scripcaru, M. Torbancea, op. cit., p.287.
56
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.605

31
 Trebuie menţionat faptul că spânzurarea se poate produce şi accidental,
această modalitate este întâlnită în special la copiii mici dar se poate întâlni şi
la adulţi, spre exemplu, un alpinist ce a căzut în coardă.
Cele mai importante semne clinice externe sunt cianozarea
(învineţirea ) feţei şi a degetelor de la mâini, hemoragii punctiforme pe
conjunctivită palpebială (pleoape), lividităţi cadaverice accentuate şi de
culoare albastru-închis, dilatarea pupilei, emisie de urină, fecale şi spermă.
Pentru a deosebi omuciderea de sinucidere în cadrul spânzurării trebuie
să se acorde o atenţie deosebită semnelor cadaverice. În cazul în care acestea
se vor găsi deasupra laţului sau pe spatele cadavrului, indică în mod cert
existenţa morţii înainte de spânzurare. Tot astfel, când cadavrul este atârnat la
o anumită înălţime, iar în preajmă nu există nici un mijloc de urca-re,
înseamnă că a ajuns acolo cu ajutorul altor persoane.
Ştrangularea reprezintă tot o formă a asfixiei mecanice ce se realizează
prin strângerea gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare). De obicei,
ştrangularea cu laţul se întâlneşte în cazul omuciderii, însă nu trebuie exclusă
posibilitatea sinuciderii, care este extrem de rară, căci auto sugrumarea cu
mâinile nu este practic posibilă, datorită instalării tulburărilor anoxice care
determină scăderea forţei musculare, în final ajungându-se la încetarea
compresiunii57.
De cele mai multe ori semnele asfixiei prin ştrangulare sunt aceleaşi ca
în cazul spânzurării, dar, de obicei, şanţul de sugrumare este situat mai jos
decât şanţul de spânzurare. La sugrumarea cu mâinile, în general, apar echi-
moze, escoriaţii, determinate de acţiunea degetelor sau a unghiilor, iar într-un
astfel de caz, nu trebuie pierdut niciodată din vedere să se încerce ridica-rea
eventualelor urme papilare de pe pielea din zona gâtului sau a feţei
cadavrului.
Sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se pot face cu
mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă, sac de dormit), cu pungi de plastic,
prin presarea feţei pe o suprafaţă dură sau pe pământ, în nisip, ş.a., fie, de
exemplu, împiedicarea victimei să ţipe, situaţii întâlnite frecvent în cazul
tâlhăriilor sau violurilor, după cum, poate fi consecinţa unei intenţii directe de
a provoca moartea persoanei. Atunci când sufocarea se face cu mâna sau cu
corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii specifice58.
Asfixiile prin obstruarea căilor respiratorii se datorează pătrunderii
unor corpuri străine, care astupă laringele sau traheea şi se poate datora, fie
unor alimente îngurgitate greşit, fie a vomării sau a sângelui aspirat în stare de
ebrietate sau comă. Sunt cunoscute unele cazuri de asfixie în stare de
ebrietate, prin pătrunderea în laringe a unei bucăţi de carne sau chiar a sân-
gelui scurs din nas în timpul somnului dar şi cazuri de asfixie accidentală,

57
C. Suciu, op. cit., p.605.
58
Gh. Vintilă, op.cit., p.455.

32
determinată de aspirarea efectivă a bolului alimentar, cazuri întâlnite mai
frecvent la bolnavii mintali, copii mici şi bătrâni.
Asfixiile prin compresiune toraco- abdominală sunt tot o formă a
asfixiilor mecanice. Pentru realizarea ei este necesară o greutate de
aproximativ 40-60 de kg, repartizată pe întreaga suprafaţă. Compresiunea
opreşte căile respiratorii ale plămânilor şi trebuie să dureze un anumit timp
pentru ca moartea să survină. Aceste situaţii le putem întâlni în cazuri de
panică a mulţimii, când unele persoane pot fi presate peste măsură sau chiar
călcate în picioare. De asemenea, survin la prăbuşirea malurilor sau a
diferitelor obiecte grele. În mod obişnuit, aceste asfixii provin din accidente,
dar nu este exclusă nici posibilitatea organizării criminale a acestei forme de
asfixii59.
La cazurile de spânzurare şi sugrumare trebuie să se studieze, cu
deosebită atenţie, materialul din care s-a confecţionat laţul, capetele indicând
felul tăierii şi vechimea acesteia, precum şi modul culisant folosit. În cazul
anumitor situaţii sunt unele forme de înnodare a frânghiei sau a sforii, pe care
nu îl execută decât unele persoane care au profesat îndelung o anumită
meserie. Modul în care nodul a fost legat se va descrie în procesul - verbal ori
nodul se va denumi cu termenul tehnic respectiv, acest lucru nefiind suficient
şi fiind necesar, desenare sau fotografierea lui. Dacă există presupune-rea că
spânzurarea este doar simulată, se va păstra atât frânghia, cât şi laţul, cu mare
grijă, pentru a nu se schimba poziţia firişoarelor exterioare care pot indica
direcţia de trecere peste un obstacol a unei greutăţi.
Înecare sa submersia, reprezintă o moarte prin asfixie, ca o consecinţă a
astupării căilor respiratorii cu lichide sau substanţe cu o fluiditate ceva mai
densă, aşa cum este noroiul.
Procesul de înecare, nu presupune prezenţa apei, ca şi condiţie
esenţială, ci acest lucru se poate realiza cu orice altă substanţă în stare lichidă
sau vâscoasă şi nu este necesar ca întregul corp să fie în submersie, fiind
destul ca, nasul şi gura să se găsească mai mult timp astupate de un lichid.
Este cunoscut cazul unei persoane care, întorcându-se acasă, în stare avansată
de ebrietate, a dorit să bea apă dintr-o găleată şi, adormind între timp, s-a
înecat având numai capul introdus în găleată.
În vorbirea zilnică, confundarea noţiunii de moarte prin înecare cu
moartea în apă este greşită, deoarece o persoană poate muri în timp ce se află
în apă din cu totul alte motive, cum ar fi insuficienţa cardiacă, din cauza unei
congestii cerebrale sau chiar un şoc.
Înecul parcurge mai multe faze până la ultimul stadiu numit convulsie
şi este de mai multe feluri. Cea mai frecventă formă este aceea a astupării
căilor respiratorii şi în acelaşi timp a pătrunderii lichidului în sânge,
determinând creşterea dioxidului de carbon. O altă formă a înecării se produce
prin astuparea căilor respiratorii cu conţinutul gastric la persoanele aflate în
59
C. Suciu, op.cit., p.606.

33
apă cu stomacul plin. Stomacul supraalimentat poate determina înecarea prin
compresiunea inimii.
Înecarea poate surveni datorită perforaţiei timpanului, iar pătrunderea
apei în urechea medie şi de aici în cea internă, determină excitaţii vestibulare,
care duc la pierderea echilibrului şi a simţului de orientare, înotătorul
neputând să iasă la suprafaţă, iar vomarea conţinutului stomacului va produce
înecul. Înecaţii pot avea aspectul de paliditate excesivă, când moartea
urmează unui exces de dioxid de carbon în sânge, sau un aspect cianotic, când
partea dreaptă a inimii rămâne plină de sânge.
O formă mai rar întâlnită a morţii în apă este aceea produsă în urma
„şocului prin frig”, în cazul persoanelor predispuse la stări alergice prin frig,
dacă in acelaşi timp sunt surmenate fizic, sau trec de la o insolaţie puternică
direct într-o apă rece60.
De cele mai multe ori înecul are loc în afara săvârşirii vreunei
infracţiuni, datorându-se victimei sau unui caz fortuit. Însă sunt şi cazuri în
care înecul este folosit ca mijloc de a ucide sau pentru acoperirea unui alt gen
de omor. Cele mai multe victime ale omorului prin înec sunt, în general, copii
mici sau persoane care nu ştiu să înoate şi sunt aruncate in apă în locuri
izolate.
Cadavrele persoanelor înecate trebuie examinate cu mare atenţie pentru
a descoperi urmele lovirii victimei sau chiar omorul săvârşit cu alte mijloace
decât înecul, care a fost folosit doar ca mijloc de simulare. De obicei
cadavrele înecaţilor prezintă echimoze şi zgârieturi pe mâini şi pe picioare,
indicându-se prin acestea eforturile depuse de victima pentru a se salva. Dacă
corpul celui înecat este legat de obiecte grele menite să-l tragă la fundul apei,
se poate vorbi atât de o sinucidere, cât şi de omucidere, rămânând să se
stabilească ce alte urme de violentă mai poartă cadavrul, deoarece acestea pot
purta urmele a numeroase loviri de corpuri contondente, fără ca acestea să fie
de natură infracţionala, ci să se datoreze lovirilor de fundul stâncos al apei,
bolovani etc. În apele curgătoare, dată fiind alunecarea pe fundul apei,
cadavrele pot prezenta zgârieturi pe faţă, pe mâini şi pe laba picioarelor.

1.5.3.Omorul săvârşit prin împuşcare

Moartea produsă prin arme de foc şi vătămările rezultate sunt destul de

frecvente, cu toate că armele de foc în majoritatea ţărilor pot fi deţinute de
particulari decât cu aprobări speciale.
În cazul cercetării omorului săvârşit prin arme de foc prezintă o
importanţă majoră sub raport medico-legal şi criminalistic, urmele principale
ale tragerii adică orificiul de intrare, canalul, orificiul de ieşire(dacă acesta
există), dar şi urmele secundare cum ar fi rupturile provocate de gaze,
60
C.Suciu,op.cit.,p.607

34
arsurile, tatuajul împuşcăturii, afumările, inelul de ştergere, inelul de
metalizare, urma gurii ţevii etc.
Trebuie descrise în amănunt atât orificiul sau orificiile de intrare, cât şi
zona capului unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii cu lipsa de
substanţă la nivelul pielii în formă rotundă sau ovală, având margini fin
dinţate şi fiind înconjurată de o zonă foarte îngustă de 1 până la 3mm,
prezentând escoriaţii de culoare roşie, pergamentoasă ;după moarte, devenind
brună şi formând aşa-numitul „guleraş de eroziune” -orificiile de ieşire, dar nu
trebuie uitate nici semnele secundare ale împuşcăturii cum sunt arsurile în
jurul orificiului de intrare, de pulbere nearsă (în special pe hainele victimei),
dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut
perpendicular pe planul ţintei sau ovală, alungită dacă tragerea s-a făcut oblic,
inelul de metalizare sau urmele de ştergere şi urmele de unsoare61.
În cazul omorului săvârşit prin împuşcare căutarea şi descoperirea
armei cu care s-a tras este una din sarcinile foarte importante ale cercetării la
faţa locului, aceasta fiind căutată atât în imediata vecinătate a cadavrului, cât
şi în locurile unde făptuitorul a lăsat urme sau pe căile de acces, iar tuburile
trase se vor căuta începând cu zona în care se presupune că a stat infractorul.
În raport de împrejurările în care s-a comis fapta, gloanţele pot fi descoperite
în locuri diverse: în pereţi, tavan, mobilier, pe sau chiar în podea, tocul uşilor
sau al ferestrelor, în cadavru sau alte locuri.
După ce au fost găsite arma, tuburile şi gloanţele trebuie să se
stabilească şi poziţia lor faţă de cadavru, cât şi a unora faţă de celelalte, iar
toate acestea, coroborate cu leziunile de pe cadavru duc la stabilirea direcţiei,
distanţei de la care s-a tras şi unghiul de tragere , în acest mod putându-se
stabili cu certitudine de unde s-a executat tragerea.
Utilizarea armelor de foc o întâlnim atât în omoruri cât şi în sinucideri
sau de ce nu, accidente iar leziunile provocate sunt examinate încă din faza
cercetării locului faptei de către medicul legist , organul de urmărire penală
limitându-se doar la descrierea lor exterioară.
Inelul de frecare depune la orificiile de intrare substanţele pe care le-a
ridicat de pe canalul ţevii sau în urma traversării diferitelor obiecte, iar inelul
de metalizare se formează prin depunerea în corpurile dure a unei părţi din
metalul glonţului. Gazele care ies din ţeavă odată cu proiectilul vor avea o
acţiune mecanică şi una chimică. Acţiunea mecanică constă în ruperea
ţesuturilor în formă stelară, datorită presiunii mari cu care intră în orificiul de
intrare. Gazele nu produc arsuri, dar determină reacţii chimice prin
transformarea oxihemoglobinei în carboxihemoglobină pe prima porţiune a
canalului. Arsurile sunt produse de flacără de la gura ţevii armei, temperatura
de explozie fiind de 2500 grade, acestea formându-se pe piele, haine şi păr.62
61
V.Macelaru,Urmele create prin folosirea armelor de foc,in Tratat practic de criminalistica, vol.1,Ministerul
de Interne,Bucuresti,1976,p.275-282
62
C.Suciu,op.cit.,p.612

35
Aceste arsuri pe piele lasă o urmă pergamentoasă neagră în jurul orificiului de
intrare iar pe haine şi par urme de pârlire.
În cercetarea cadavrelor având urme lăsate de arme de foc, esenţială
este stabilirea felului morţii şi anume, dacă este vorba despre un omor, de o
sinucidere sau un accident.
Pentru a face diferenţa dintre o sinucidere şi un omor, se vor lua în
considerare, în primul rând urmele secundare ale împuşcăturii şi se va ţine
seama de urmele lăsate de tragere pe mâna victimei şi de direcţia din care s-a
format urma. În mod obişnuit sinucigaşii trag în tâmplă, în frunte, în inimă
sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului se pot descoperi arsuri provocate de
gaze, funingine, resturi organice din propriul său corp şi leziuni provocate de
reculul închizătorului.
Se va analiza cu atenţie raportul dintre poziţia de cădere a cadavrului şi
poziţia armei ce se presupune că a fost folosită. Există cazuri când arma
sinucigaşului nu se găseşte în apropierea cadavrului, fie pentru că sinucigaşul,
nemurind imediat, a avut timp să o ascundă, fie pentru că altă persoană a luat
arma de lângă cadavru.
Spre exemplu, o persoană care s-a sinucis trăgându-şi într-o noapte un
glonţ (în cap), pe podul Mihai Vodă din Bucureşti, pentru a se amuza pe
seama organelor care urmau să facă cercetarea, a legat de pistol un pietroi pe
care apoi l-a trecut peste parapetul podului. După descărcarea armei, pietroiul
a tras pistolul în Dâmboviţa, lăsând cadavrul sinucigaşului fără nici o arma în
jurul lui.
În cazul accidentelor cu arme de foc, acestea pot cauza moartea
persoanei care manipulează arma sau a altor persoane, fie în timpul curăţirii
armei, în cursul vânătorii, prin căderea armei sau fie prin acţionarea fără
intenţie a trăgaciului. În cele mai multe cazuri, leziunile mortale prin armele
de foc sunt provocate de armele de vânătoare prin snopi de alice având
diferite mărimi.

1.5.4 Moartea prin otrăvire

La fel ca în cazul omorului prin împuşcare, uciderea prin otrăvire sau

intoxicarea acută, cunoscută şi sub denumirea de moarte violentă prin agenţi
chimici este destul de rar întâlnită fiind de obicei consecinţa unor accidente
sau sinucideri şi chiar profesional, când nerespectându-se anumite reguli de
protecţia muncii, se produc otrăviri lente. Constatarea la faţa locului a morţii
prin otrăvire se face destul de greu, cu excepţia unor cazuri când în jurul gurii
cadavrului se formează urme specifice.
Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept problematică stabilirea
faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de
substanţa toxică şi a cantităţii care a pătruns în organism.63
63
Em.Stancu,op.cit.,p.178

36
 Omorul prin otrăvire se întâlneşte de obicei în cercurile familiare sau de
prietenie, atunci când infractorul are acces în mod liber şi natural la
intimitatea vieţii zilnice a victimei. Acesta se realizează fie prin administrarea
unor doze mortale imediate dar mai ales prin otrăviri de lungă durată, lente iar
o parte din aceste otrăviri din ultima categorie rămân nedescoperite şi, în
majoritatea cazurilor, autorii lor sunt femei.
Alături de otrăvirile intenţionate, cum sunt sinuciderile şi omorul, se
pot adăuga şi toxicomaniile, care în ultimă instanţă, constituie o intoxicare
conştientă şi de lungă durată.
Nu se poate face o clasificare precisă a substanţelor toxice deoarece
intoxicarea, la majoritatea dintre ele este în raport de doza care s-a administrat
şi care alături de efecte locale, poate da, o dereglare profundă a
metabolismului general.
Totuşi din punct de vedere medico-legal otrăvurile se împart în două
mari grupe:
a) Otrăvuri intenţionate. Este cunoscută aplicarea toxicelor în pedeapsa
cu moartea (Coniina, folosită în Atena antică), în cadrul substanţelor toxice
speciale arma chimică, de asemenea crimele de genocid, săvârşite în lagărele
fasciste cu ajutorul unor substanţe cum sunt derivaţii cianici, oxid de carbon,
somnifere, benzina, formalina, carbol, etc.
Aplicarea substanţelor toxice în legătură cu alte infracţiuni se întâlneşte
sub forma cloroformizării, a stropirii cu vitriol, a provocării intenţionate a
stării de ebrietate (uneori sub formă de injecţie de alcool) .Istoria intoxicaţiilor
criminale cunoaşte metode rafinate de otrăvire cu arsen, stricnină, săruri de
bariu, cianuri, săruri de plumb, strofantină, aconitină, toxină difterică,
insulină, etc chiar prin intermediul unor mănuşi, flori artificiale, scrisori,
lumânări, băi, ruj de buze, etc.
Sinuciderile cu toxice sunt extreme de variate, observându-se o
oarecare modă: cu fosfor, în perioada chibriturilor cu fosfor galben; cu gaz de
iluminat (CO) în oraşele mari; cu leşie de sodiu, cu aspirină , etc. De cele mai
multe ori toxicul are legătură cu profesia persoanei: medicii cu morfină,
casnicele cu sodă caustică, etc.
b) Otrăvuri neintenţionate. Intoxicaţiile profesionale pot fi de domeniul
industrial; cu ele se ocupă toxicologia industrială (plumb, Hg, anilină, benzol,
etc) iar altele din domeniul agricol. Intoxicaţiile medicamentoase se datorează
unor supradozări, confuzii privind calitatea sau cantitatea medicamentelor
precum şi unor aplicaţii neindicate (medicina ilicită); se întâlnesc şi în
domeniul cosmeticii. Se mai întâlnesc aşa-numitele intoxicaţii alimentare prin
consumarea unor mâncăruri sau băuturi falsificate, stricate, conservate greşit
sau dăunătoare prin conţinutul lor chimic (ciuperci) sau bacteriologic(toxi-
infecţii alimentare).64

64
Z.Ander,I.Bilegan,V.Molnar,op.cit.,p.113-114

37
 În cadrul morţii prin otrăvire, la faţa locului trebuie să se procedeze la
ridicarea recipientelor (cum ar fi sticle, pahare, flacoane, fiole), a tacâmurilor,
resturilor alimentare şi de hârtie, urme de vomă şi chiar materii fecale pentru
că acestea pot evidenţia ingerarea unor substanţe toxice. Alături de acestea
hainele, lenjeria de corp sau de pat (chiar dacă sunt murdare) trebuie ambalate
şi sigilate deoarece doar printr-o analiză de laborator se poate stabili cu
siguranţă dacă prezintă urme toxice sau nu. Ridicarea obiectelor şi a
produselor sus arătate se cere cu atât mai mult, cu cât, anumite substanţe
toxice produc pe corpul victimei leziuni foarte mici sau necaracteristice (de
exemplu, aşa-numitele toxice celulare-acidul chianhidric şi derivaţii săi şi
toxicele nervoase-strienina, opiacee).
O substanţă va acţiona ca toxic doar în cazurile când este solvită şi în
acest mod poate pătrunde în protoplasma celulei, iar cea mai intensă absorbire
o prezintă toxicele în stare gazoasă, apoi urmează cele dizolvate în alcool.
Alcoolul etilic ingerat sub forma diferitelor băuturi, ca bere (2-4%), vin (5-
12%), rachiu (36-40%), coniac 50%, etc, este unul din toxicele cele mai
răspândite, dar cazurile mortale sunt foarte rare, ţinându-se cont de nu-mărul
mare de consumatori65.
Din alcoolul ingerat o parte este eliminat prin plămâni şi rinichi, iar cea
mai mare parte este distrusă de organism. Faptul că organismul distruge în
mod constant alcoolul, ca pe orice alt toxic, căutând să se debaraseze de el, în
toate împrejurările şi în mod maximal, dovedeşte că el nu corespunde
principiilor generale alimentare. Organismul nu-şi face rezerve de alcool,
acesta fiind ars în organism în primele minute după ce a fost consumat.
Intoxicaţia etilică mortală începe cu o alcoolemie de 5‰, dar ea creşte
şi cu diferitele substanţe străine introduse în anumite băuturi, dar sunt
cunoscute cazuri însă, în care organismul a rezistat, continuând să rămână în
viţă şi la a alcoolemie de 10‰. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
alcoolul metilic, care are urmări mult mai grave şi nu se poate stabili o doză
limită. Sunt persoane care pot bea câte 50 ml alcool metilic zilnic, iar altele
care îşi pierd viaţa după ce consumă cantităţi foarte mici.
Foarte des întâlnită este şi intoxicaţia cu somnifere, fie sub formă de
accident, fie sinucidere. Cele mai utilizate somnifere sunt cele derivate din
acizi barbiturici sau malonilureei. Din rândul celor barbiturici amintim
gardenalul, veronalul, amitalul, dialul, şi alţii, iar derivate din meloniluree:
bromuralul, adalinul, fanodromul, sulfonalul, etc. Dintre toate acestea
enumerate, gardenalul şi veronalul sunt destul de folosite, primul prezentând
doza mortală la 4 g, iar cel de-al doilea la 10 g, iar toxicul pătruns în organism
se distruge relativ repede în procesul de putrefacţie aşa că analiza toxicologică
trebuie făcută cât mai rapid.
Un alt mod de intoxicaţie ce prezintă importanţă, îl reprezintă
intoxicaţia cu alcaloizi care este destul de frecvent, datorită folosirii
65
C. Suciu, op.cit., p.610.

38
alcaloizilor în terapeutică. Diagnosticarea în cazul acestor intoxicaţii se face
destul de dificil. Din această categorie enumerăm intoxicaţiile pe bază de
opiu, cu derivatele : morfina, heroina, codeina, dionina, etc. În cadrul
intoxicaţiilor cu opiu, doza mortală este de ordinul sutimilor de gram şi diferă
de la persoană la persoană. Simptomele caracteristice în cazul intoxicărilor cu
alcaloizi se numără dilatarea pupilelor, limba şi buzele uscate, iar la
intoxicarea cu stricnină se adaugă o contractare tetanică a musculaturii.
Intoxicaţiile alimentare pot fi de natură vegetală, bacteriană, animală
sau ca efect a unor reacţii cu sărurile unor metale în timpul preparării ori
conservării. Tot aici, în această categorie adăugăm şi substanţele chimice
folosite în agricultură ca îngrăşământ sau pentru combaterea anumitor
dăunători, cum ar fi erbicidele, insecticidele, fungicidele, rodenticidele, etc.
O parte din aceste substanţe chimice, fiind asimilate de flora păşunilor
ajung în organismul erbivorelor, iar de aici, sub formă de lapte sau carne, în
alimentaţia populaţiei. Se cunosc cazuri, când, datorită unor neglijenţe, s-au
produs intoxicaţii de masă cu brânză prelucrată din laptele oilor66.
Problemele care trebuie rezolvate în cazul morţii prin intoxicare sunt:
-dacă moarte de datorează otrăvirii sau nu;
-natura toxicului, cantitatea;
-calea de pătrundere în organism;
-data ingerării toxicului;
-în ce formă s-a procurat, etc.
Trebuie să se acorde o deosebită atenţie descoperirii de înscrisuri lăsate
de victimă, deoarece acestea sunt de natură a indica dacă este vorba despre o
sinucidere sau un omor. Dacă moartea s-a produs prin intoxicaţie cu oxid de
carbon, se impune examinarea atentă a instalaţiilor de gaze, maşinilor sau
sobelor care funcţionează pe bază de gaze, a furtunurilor sau a dispozitivelor
de racordare şi altele67.

1.5.5. Moartea violentă determinată de alţi factori

Pe lângă mijloacele menţionate mai sus sau factori, moartea violentă

poate fi produsă şi de alţi factori cum ar fi acţiunea temperaturii, a
electricităţii, a radiaţiilor şi a presiunii atmosferice.
Spre exemplu schimbările hipo şi hipertermiei, pot constitui cauza
morţii atunci când depăşesc mijloacele de protecţie de care dispune o
persoană ori când persoana intră în contact direct cu sursa termică. Ca şi
acţiune generală, frigul determină o tulburare a termoreglării organismului,
având drept consecinţă dereglarea proceselor metabolice, astfel încât

66
C. Suciu, op.cit., p.611.
67
Gh. Vintilă, op. cit., p.457.

39
consumul complet al glicogenului hepatic atrage paralizia sistemului nervos
central, iar tulburările locale apar sub formă de degerături.
În cea mai mare parte a cazurilor, moartea prin frig este un accident,
omorurile întâlnindu-se în cazurile copiilor, al bătrânilor şi al persoanelor
bolnave, iar sinuciderile în acest mod sunt extrem de rare.
O altă modalitate, care se datorează arsurilor, opăririlor sau insolaţiilor
este moartea prin căldură. Arsurile se produc prin flacără, obiecte
incandescente, gaze supraîncălzite şi căldură radiantă, iar opărirea se
datorează fie aburului, fie lichidelor supraîncălzite, a substanţelor semisolide
topite. Arsurile se împart în două categorii: arsuri propriu-zise şi opăriri.
Despre urmele acestora putem spune că apar ca eriteme, flictene, escare şi
carbonizare, iar primele două ating doar epiderma, spre deosebire de escare şi
carbonizare, care sunt profunde.
În majoritatea cazurilor, moartea prin arsuri se datorează şocului, iar cei
care reuşesc să treacă de şocul primar pot muri din cauza infecţiilor sau a
fenomenelor metabolice şi toxice generale. O problemă deosebită ce trebuie
clarificată în cazul cadavrelor prezentând arsuri sau care sunt complet
carbonizate este aceea a leziunilor de altă natură decât focul, deoarece aceste
leziuni pot proveni din împrejurările locului: căderea persoanei, căderea
grinzilor, prăbuşirea pereţilor sau se pot datora unor cauze exterioare, în unele
cazuri focul servind doar pentru acoperirea sau distrugerea urmelor unui
omor.
Atât pielea, cât şi ţesuturile moi ale cadavrelor arse prezintă crăpături,
având marginile netede, acestea putând fi confundate cu uşurinţă cu rănile
tăiate. Cel mai mare grad de ardere îl prezintă extremităţile mâinilor şi
picioarelor, însă în cazurile în care arderea nu a fost completă iar părţile
acoperite ale corpului cu obiecte de îmbrăcăminte sunt mai puţin arse.
În continuare, se vor examina căile respiratorii şi sângele pentru a se
putea stabili dacă arsurile s-au produs în timpul vieţii victimei. În acest sens,
căile respiratorii vor fi acoperite de funingine, uneori până la nivelul
alveolelor, iar sângele va fi încărcat cu dioxid de carbon. Faptul că există
flictene nu constituie un argument, însă dacă în conţinutul acestora se atestă
microscopic prezenţa leucocitelor şi a fibrinei, reacţia vitală este sigură.
Pentru a arde în mod complet un cadavru este nevoie de un timp destul
de lung şi de o temperatură ridicată şi asta pentru că un cadavru de copil poate
arde în întregime în 2-2½, un cadavru îmbucăţit şi îmbibat cu petrol va arde în
10 ore, arderea unui cadavru normal are loc în 40-50 ore, însă dacă este gras
arde mai repede, fiind combustionat de propria sa grăsime. La o persoană
matură, pentru arderea completă e necesară o temperatură de cel puţin
1260°C68.
Majoritatea cazurilor de ardere se datorează accidentelor, cel mai mare
număr fiind înregistrat de către copii şi persoane care lucrează în mediul
68
C. Suciu, op.cit., p.608.

40
industrial; omorurile prin ardere sunt destul de rare iar sinuciderile ceva mai
întâlnite. Cadavrele arse se găsesc în poziţie de boxer, datorită coagulării
proteinelor musculare care determină reacţia muşchilor, acest fenomen
întâlnindu-se şi în cazul arsurilor survenite postmortem
Identificarea cadavrelor arse se face cu mare greutate când acestea se
află într-o stare avansată de carbonizare, deoarece nu se pot ghida nici după
semnalmente şi nici după desenul papilar. Rămâne să se examineze dinţii
pentru că aceştia rezistă mai mult la căldură. Se va face examen osteologic,
pentru a se stabili apartenenţa de specie şi de sex a persoanei în cauză.
Spre exemplu, în ruinele unei case izolate, arse, s-a găsit cadavrul unei
femei. Aceasta nu prezenta leziuni în afară de cele produse de foc, totuşi căile
respiratorii ale cadavrului nu conţineau depuneri de funingine, ceea ce indica
survenirea morţii înainte de acţiunile flăcării. S-a concluzionat că a fost vorba
de un accident. Ulterior, s-a primit un denunţ că locatara casei, o bătrână, a
fost omorâtă şi jefuită de bani şi de bijuterii de către un necunoscut, iar casa
incendiată pentru a şterge urmele infracţiunii. Aceştia au procedat astfel: în
timpul nopţii au făcut o gaură mică în peretele casei care corespundea camerei
ocupate de bătrână. Pe această gaură au introdus o ţeavă pe care au pus-o în
legătură cu ţeava de eşapament a maşinii iar gazele de evacuare au cauzat
moartea bătrânei în timp ce aceasta dormea. După jefuirea casei, i-au dat foc.
Moartea prin electrocutare se poate datora electricităţii atmosferice sau
electricităţii de reţea şi poate avea loc prin contact direct unipolar, prin
contact direct bipolar şi prin arc voltaic. Efectele curentului electric asupra
organismului sunt de natură mecanică, calorică şi biochimică ce determină un
sindrom local şi unul cu caracter general.
În locurile prin care a intrat şi a ieşit curentul din corp, rămân anumite
urme numite însemnarea sau marcajul electric, acesta din urmă prezentându-
se sub forma unor pete având culoarea deschisă sau chiar a unor rozete cu
centrul alb-cenuşiu şi se formează ca urmare a arderii epidermei. În cazul
marcajelor electrice puternice se pot identifica particule de metal provenite de
la conductorul electric, acestea având o culoare galbenă-brună pentru
conductorii de cupru şi negricioasă pentru aceia de fier. Descoperirea acestor
particule metalice se face apelând la spectografie.
În locurile corespunzătoare marcajului electric, articolele de
îmbrăcăminte pot fi arse sau rupte, ori pot prezenta destul de multe găuri mici
având marginile arse. De cele mai multe ori, moartea prin electrocutare este
rezultatul unui accident, însă se cunosc şi situaţii de omor intenţionat.
Moartea prin electrocutare cu electricitate atmosferică se întâlneşte
destul de rar, efectele trăsnetului manifestându-se prin rupturi cauzate
îmbrăcămintei, topirea sau aruncarea la distanţă a obiectelor de metal din
buzunare, unele rupturi ale organelor interne sau un eritem al pielii numit
„figură de trăsnet”, care nu durează însă prea mult timp69.
69
C.Suciu, op.cit., p.610.

41
 O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-
numiţii agenţi psihici, care intervin rapid după emoţii intense (spaimă),
bucurie excesivă, supărare. Şocul de natură psihică produce o moarte reflexă
prin oprirea bruscă a funcţiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morţi este
deosebit de dificilă deoarece este necesară dovedirea capacităţii agentului
psihic de a produce un astfel de efect, ca şi a predispoziţiei subiectului pasiv
la o moarte prin şoc psihic datorită unor suferinţe de genul artero-sclerozei,
insuficienţei cardiace, astmul bronşic, etc70.
Prin tratarea unor aspecte mai importante, de natură să particularizeze
cercetarea infracţiunii de omor în funcţie de mijloacele folosite de infractor,
are drept sublinierea diversităţii problematicii la care trebuie să se refere
activitatea echipei de cercetare în fiecare caz în parte, Este foarte important ca
întreaga cercetare efectuată de echipă la faţa locului şi actele de urmărire
penală, să fie îndeplinite cu deosebită atenţie, minuţiozitate şi
conştiinţiozitate, astfel încât să nu fie omis ori neglijat vreun element de fapt,
nici o împrejurare aptă să servească la o dreaptă soluţionare a cauzei.
Trebuie evidenţiat faptul că în contextul respectării regulilor generale
de cercetare la faţa locului, prin asigurarea unei investigaţii cât mai eficiente,
uneori, în situaţii ample, cercetarea poate fi întreruptă în timpul nopţii şi
reluată dimineaţa în condiţii de vizibilitate bună şi de odihnă a organelor de
cercetare penală.

Secţiunea 2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale

2.1. Aspecte generale ale constatării ori expertizei medico-legale

După cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei medico-legale

reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind
moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde din
primul moment. De altfel, în aceste condiţii, potrivit prevederilor procesual
penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire
penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a stabili
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal71.
Conform art. 114 C. Pr. Pen., în caz de moarte violentă, de moarte a
cărei cauză nu se cunoaşte, ori este suspectă, sau când este necesară o
examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se
constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire
penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului

70
Gh. Vintilă, op.cit., p.457.
71
Em. Stancu, op.cit., p.179.

42
medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această
constatare.
În soluţionarea cauzei cercetate, faţă de semnificaţia acestui act
medico-legal, se recomandă ca necropsia să fie efectuată, în limita
posibilităţilor, de către medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea
la faţa locului ori să se pună la dispoziţie procesul verbal al cercetării locului
faptei şi fotografiile, înregistrările video executate cu acest prilej.
Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport
substanţial sunt, în principal următoarele72:
-Stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit
aceasta;
-Diferenţierea leziunilor vitale de cele survenite după moarte şi
explicarea mecanismelor de producere a lor;
-Determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii
loviturilor;
-Descoperirea eventualelor urme de substanţe toxice sau a
stupefiantelor;
-Stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei, în cazul cadavrelor
dezmembrate, cât şi a unor particularităţi ce pot ajuta la identificarea victimei.
În acelaşi timp se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe
corpul şi pe îmbrăcămintea cadavrului, cum ar fi, spre exemplu, urmele
biologice, firele de păr, depozitul subunghiular, etc. Ridicarea urmelor de pe
cadavru se face , uneori, chiar de la faţa locului. Prevalările se efectuează mult
mai bine în condiţiile sălii de autopsie, de aceea se impune transportarea
cadavrului la morgă cu foarte mare atenţie, luându-se măsuri de prevenire a
distrugerii urmelor şi, în special, a microurmelor, măsuri printre care se
numără şi introducerea corpului, a mâinilor, sau a picioarelor în saci de
plastic.
Datorită inexistenţei unor condiţii propice de ordin obiectiv şi
subiectiv, efectuarea acestei operaţii la faţa locului este dificilă. Din această
cauză, cadavrul se transportă urgent la morgă, mai ales dacă este protejat în
saci de plastic în care urmele biologice, în special sângele, diversele excreţii
şi secreţii, ţesuturile, etc., se degradează foarte repede.
Examinarea necropică, ridicarea urmelor de pe cadavru, a măştii
mortuare şi eventual amprentarea sa, dacă nu s-a făcut la faţa locului faptei, se
realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist, care, în
calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu
asupra cazului cercetat, ştie ce probleme trebuie clarificate şi, prin urmare, ce
să solicite în plus de la expertiza medico-legală. Participarea procurorului
criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât, uneori,

72
A se vedea V. Belis, op.cit.; I. Moraru, op.cit., p. 83-88; Gh. Scripcaru şi M. Terrbancea, „Medicină
legală”, supra cit., p.82-83.

43
apar dificultăţi în stabilirea diagnosticului etiologic-juridic al decesului,
respectiv determinarea cauzei şi naturii morţii.73
Referitor la expertiza medico legală efectuată în infracţiunile contra
vieţii, precizăm că ea însăşi este guvernată de reguli metodologice generale şi
speciale, puse în evidenţă în literatura de specialitate. Aceasta vizează, spre
exemplu, identificarea cadavrului, stabilirea naturii morţii, cercetarea
cauzelor, modului şi condiţiilor în care s-a produs, etc.74
Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de
medicina legală, constarea făcută de către medicul anatomopatolog fiind
hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului; moartea
violentă sau moartea patologică75.
Dacă datele obţinute indică o moarte violentă, care poate fi consecinţa
unei omucideri, a unei sinucideri sau a unui accident, va fi necesară lămurirea
tuturor împrejurărilor capabile să servească la încadrarea juridică a faptei în
mod corect.
Stabilirea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea
tuturor datelor obţinute pe baza expertizelor medico-legale, a celor
criminalistice, cât şi a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. Această
cerinţă este mai mult decât evidentă, mai ales în condiţiile insuficienţei
datelor necesare stabilirii cauzei reale a morţii. În acelaşi timp, se evită
posibilitatea apariţiei unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situaţiei de
fapt.
Trebuie atrasă atenţia asupra unei probleme extrem de importante,
frecvent subliniată în literatura de specialitate, şi anume determinarea legăturii
de cauzalitate dintre actele de agresiune şi decesul victimei, mai ales în
împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de afecţiuni preexistente
ale victimei76. Determinarea acestei legături de cauzalitate în asemenea
împrejurări este necesară pentru corecta încadrare juridică a faptei în categoria
omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte sau a vătămărilor corporale.
Această încadrare este făcută în mod evident de către magistrat, însă, în
bună parte, pe baza concluziilor expertizei medico-legale chemată să pună în
lumină elementele nexumului cauzal dintre faptă şi urmările sale. În
consecinţă, se impune delimitarea, mai întâi pe teren medico-legal, a cauzelor
morţii, de condiţiile de ordin predispozant sau de ordin favorizant, operaţie ce
a avut uneori un caracter arbitrar77.
73
Em. Stancu, op. cit., p.180.
74
M. Terbancea, I. Quai, C, Petrescu, I. Săroiu, „Obiectivele expertizei medico-legale în infracţiunile contra
vieţii. Reguli metodologice generale şi speciale în rezolvarea lor, limitele şi motivarea concuziilor medico-
legale”, în rev. P.C.C., nr. 3-4/1986, p.124 şi urm.
75
A se vedea N. Kernbach, op.cit., p.433; I. Moraru, op.cit., p.63 şi urm; Gh Scripcaru şi M Terbancea,
op.cit., p.67 şi urm, Viorel Panaitescu, „Medicină legală”, supra cit., p.33.
76
I. Argeşeanu şi V. Stoica, „Stabilirea legăturii de cauzalitate între actele de agresiune şi deces în cazul
victimelor cu unele afecţiuni preexistente”, în rev., P.C.C., nr. 1/1982, p.9-17.
77
Virgil Dragomirescu, în „Curs de medicină legală”, Editat de Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti,
1979, p.27-33.

44
 Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, pentru
delimitarea corectă a legăturii de cauzalitate, este necesar să se ia în calcul
patru categorii de factori: victima, substanţa sau instrumentul vulnerant,
circumstanţele în care a fost săvârşită fapta şi autorul faptei. În privinţa
autorului faptei, se va ţine seama de modul în care acesta a conceput şi
pregătit actul, i-a prevăzut şi acceptat urmările, precum şi de scopul urmărit.
În stabilirea cauzei morţii apar destul de des dificultăţi datorită caracterului
contradictoriu al leziunilor, a stării avansate de putrefacţie a cadavrului, ca şi
a unor deficienţe în efectuarea necropsiilor. Spre exemplu, în cazul unei morţi
suspecte, medicul legist ocazional conchide că decesul are drept cauză o
hemoragie meningo-cerebrală şi pune diagnosticul de moarte violentă.
Însă, din cercetările întreprinse de organele de urmărire penală s-a
desprins concluzia că nu poate fi vorba despre o asemenea moarte, aşa că s-a
dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, de această dată stabilindu-
se că moartea nu a fost violentă, cauza constituind-o o hemoragie
intraventriculară, apărută pe un fond patologic preexistent.
Principalele probleme referitoare la stabilirea naturii juridice a morţii,
vizează trei direcţii importante:
a) Diferenţierea omuciderii de moarte naturală, problemă asupra căreia,
ne-am oprit anterior, dar în legătură cu care se mai impune cel puţin o
precizare. După cum s-a menţionat, în ipoteza unui deces datorită existenţei
unor antecedente patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat
acestora. Situaţia cea mai des întâlnită priveşte pe bătrâni şi persoanele grav
bolnave, după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii,
sau de a se executa superficial, medicul-legist oprindu-se la primul indiciu
patologic prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate
leziunile interne cum ar fi, rupturi de organe, fracturi de craniu sau de
coloană, ori substanţe chimice apte să producă moartea78.
Spre exemplu, un soţ îşi ucide soţia grav bolnavă, cu o lovitură de cuţit
aplicată în vagin. Fiind o lovitură foarte rar întâlnită în practică, există
pericolul ca moartea să fie atribuită bolii de care suferea victima. Datorită
investigării minuţioase a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta, s-a formulat
şi ipoteza comiterii unei omucideri, ipoteză ce a fost confirmată de rezultatele
necropsiei, medicul legist stabilind cu precizie cauza reală a decesului.
b) Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de
des în practica de specialitate datorită încercărilor unor infractori de a-şi
masca fapta prin „regizarea” unei sinucideri.79
Apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane lasă impresia la
prima vedere a unei omucideri. Spre exemplu, într-un caz dramatic, două
surori în vârstă de peste 70 de ani sunt găsite moarte în cada de baie, una
78
Em. Stancu, op.cit., p.182.
79
D.Ceacanica SI I.Santea, „Elemente criminalistice şi de investigare ce contribuie la diferenţierea crimelor
de omor, de morţi accidentale” în culegerea de referate „Şcoala românească de criminalistică”, Serv.
Cultural, presa al Ministerului de Interne, Bucureşti,1975,p.172

45
dintre ele prezentând plăgi tăiate profund la nivelul articulaţiei pumnului.
Deşi iniţial s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf, ulterior s-a
stabilit că sora mai tânără, bolnavă grav de cancer, şi-a ucis prin înec sora în
vârstă, deoarece, aflând că va muri în curând, nu a vrut să-şi lase sora pe care
o întreţinea fără existenţa materială, după care s-a sinucis tăindu-şi venele de
la mâna stângă.
c) Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident este dificilă
datorită caracterului contradictoriu al leziunilor, la aceasta adăugându-se
încercările autorului de a-şi disimula fapta printr-un accident, de genul căderii
de la înălţime, înecului, etc.
Numeroasele ipoteze posibile întâlnite în practica judiciară, de natură
să creeze dificultăţi în determinarea naturii juridice a morţii violente, ne-au
determinat să ne oprim asupra unor decese provocate de următoarele
mecanisme care impun un efort conjugat de clarificare atât pe teren
criminalistic cât şi medico-legal.80
Săvârşirea unui omor prin spânzurare poate fi întâlnită, de regulă, doar
în cazul unor victime aflate, practic, în imposibilitatea de a se apăra, cum ar fi
bătrâni, paranoici, debili mintali. Persoanele în putere pot fi spânzurate doar
prin acţiunea mai multor indivizi, sau prin acţiuni care le anulează existenţa-
loviri, intoxicaţii alcoolice.
Simularea spânzurării se face după ce s-a provocat moartea victimei
prin alte mecanisme.: lovire, ştrangulare, otrăvire. În variantele mai simple,
simularea se constată relativ uşor, prin raportarea petelor cadaverice la
poziţia victimei, prin studierea şanţului spânzurării, prin observarea direcţiei
fibrelor frânghiei care a servit la spânzurare.81
Diagnosticul diferit al naturii morţii impune examinarea cu atenţie a
semnelor de violenţă existente pe corpul cadavrului şi cercetarea
criminalistică amănunţită a locului faptei. Când se admite varianta sinuciderii
este necesar să se aibă în vedere dacă locul faptei permitea săvârşirea de
acţiuni autovătămătoare; pregătirea laţului, fixarea lui, deplasarea unor
obiecte, ş.a.
În acest sens, considerăm semnificativ, următorul exemplu preluat din
practica judiciară82.
În septembrie 1980, organele judiciare au fost sesizate că victima M.A.
din comuna C., s-a sinucis prin spânzurare. La sosirea echipei de cercetare s-a
constatat că victima a fost luată din podul casei în care s-a spânzurat, locul
faptei suferind unele modificări. La examinarea externă a cadavrului s-au
constatat o serie de semne de violenţă sub formă de excoriaţii şi echimoze,
80
Marcel LeClere, „Manual de police technique”, supra cit., p.48-49, autorul enunţând problema camuflării
omorului în sinucidere sau în accident, subliniază că „a descrie toate morţile suspecte echivalează cu
descrierea tuturor modalităţilor de a provoca moartea”.
81
Z.Ander,I.Beligan, I.Molnar, op.cit., p.88-89
82
Theodor Chindris, „Diferenţierea omorului de sinucidere în morţile violente ca urmare a unor asfixii.
Aspecte din practica judiciară”, în rev. P.C.C., nr. 4/1981, p.98-100.

46
situate pe întreg corpul, majoritatea însă la nivelul capului, gâtului şi
membrelor superioare.
Din cercetarea locului faptei şi din relatările unor martori, s-au reţinut
câteva aspecte foarte importante. Victima a fost găsită spânzurată de un
căprior la înălţimea de 2,03 m de la planşeul podului. Capătul funiei cu care s-
a spânzurat a fost prins de un alt căprior aflat la aceeaşi înălţime. În dreptul
căpriorului de care a fost prinsă iniţial funia nu a fost găsit nici un obiect pe
care s-ar fi putut urca cineva.
La autopsie s-au descoperit leziuni la nivelul gâtului specifice
sugrumării cu mâinile, inclusiv fractura cartilagiului tiroid. Celelalte leziuni
de pe corp au fost provocate prin loviri repetate cu un corp contondent.
Concluziile raportului medico-legal au fost că moartea a avut un caracter
violent, fiind datorată sugrumării.
Din investigaţiile întreprinse de organul de urmărire penală s-a mai
stabilit că între victimă şi soţ au existat dispute, victima întreţinând relaţii
intime cu alţi bărbaţi. Pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit, în
final, că victima a fost ucisă de soţul său, care a sugrumat-o cu mâna, după
care a înscenat sinuciderea.
În cazul morţii prin înec este importantă stabilirea momentului în care
s-au produs leziunile de lovire, tăiere, împuşcare, otrăvire-dacă este cazul-, ori
după scufundare, leziunile fiind determinate de frecare pe fundul apei
curgătoare, prin lovirea de vase, bărci, diverse obstacole, inclusiv de
muşcăturile unor şerpi răpitori; aceste lucruri se impun pentru diferenţierea
urmelor caracteristice ale înecului de semnele morţii violente. Aceasta este
dificilă datorită fenomenelor de putrefacţie intervenite în submersie.
Pentru a evidenţia cele de mai sus, redăm pe scurt un caz din practica
organelor de urmărire penală:83
Victima B.N. a fost găsită într-un râu din apropierea localităţii B., în
luna martie 1981. Din datele anchetei a rezultat că, doar cu o noapte înainte, a
consumat băuturi alcoolice. În jurul orei 22.30, în timp ce se găsea în curtea
unui cetăţean, a fost lovit peste faţă şi gât de către cumnatul său D.E. Victima
a fost scoasă din curte, lăsată într-o intersecţie, unde este văzută cu urme de
sânge pe faţă de câţiva cetăţeni care i-au propus să o ajute. Aceasta a refuzat,
menţionând că se duce acasă. A fost descoperită a doua zi de către nişte copii,
în pârâu, cu picioarele în mâl şi cu faţa la suprafaţa apei, care , în acel punct,
avea adâncime de 0,50 m.
Necropsia, examenele macroscopice şi microscopice, determinările de
laborator pentru evidenţierea planctonului din plămâni, au exclus posibilitatea
înecului, cauza medicală a morţii fiind asfixie prin sugrumare.
Conform acestei concluzii, coroborate cu datele obţinute din actele de
urmărire penală efectuate în cauză, s-a stabilit că moartea victimei B.N. a avut
83
I. Goncea Petre, G. Ispas, I. Constantin, G. Florescu, „Omuciderea prin sugrumare cu simularea înecului”,
în rev. P.C.C, nr. 4/1981, p.51-53.

47
un caracter violent, autorul acesteia fiind D.E., inculpatul recunoscându-şi
fapta.
Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor de la
înălţime este destul de dificilă, datorată dificultăţii separării leziunilor
specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un
pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, etc, nu lasă urme evidente
dacă, mai înainte nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-se
aparenţa de crimă perfectă84.
Astfel, este recomandat ca diagnosticul de cădere să se pronunţe doar
după excluderea posibilităţilor de producere a morţii prin alte mecanisme,
colaborarea dintre procuror, expert criminalist şi medicul legist impunându-se
în asemenea situaţii de la sine. De obicei, diagnosticul de cădere trebuie să se
impună prin excluderea pe rând a altor cauze de provocare a morţii de alţi
agenţi vulneranţi sau alte mecanisme.
La precipitările de la mică înălţime pot apărea unele confuzii cu privire
la natura morţii, conlucrarea procuror-medic legist în lămurirea împrejurărilor
morţii fiind esenţială.
Spre exemplu, în primăvara anului 1987, într-o comună de pe raza
judeţului Teleorman, a fost găsită victima S.I., care prezenta mai multe leziuni
de violenţă la nivelul peritoracelui stâng. Necropsia a concluzionat că decesul
acestuia s-a datorat tamponamentului cardiac, consecutiv unui traumatism
toracic cu fracturi costale şi ruptură de cord.
Printre versiunile de anchetă cu privire la moartea lui S.I. s-au aflat şi
cele potrivit cărora decesul s-a datorat lovirii victimei cu un obiect cu
suprafaţă mică, de genul muchiei de topor sau ciocan, ori căderii victimei într-
un obiect fixat în pământ. Pe baza analizei datelor desprinse din recercetarea
la faţa locului, din investigaţii cu privire la victimă şi la relaţiile sale, destul
de tensionate cu familia şi vecinii, inclusiv cu o persoană condamnată la 20 de
ani închisoare pentru omucidere, s-a ajuns la concluzia că victima, aflată în
stare de ebrietate (alcoolemia 1,45‰) a căzut într-unul din cei doi pari aflaţi
la 4 m de locul în care a fost descoperită85.
Precizarea naturii morţii, în cazul intoxicaţiilor acute presupune aceeaşi
cooperare între procuror, criminalist, medic legist şi toxicolog. În lipsa datelor
obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii urmelor de
otravă, fără studierea amănunţită a întregului tablou oferit de „ scena” morţii,
observaţiile medicale nu sunt suficiente.
Interpretarea rezultatelor analizei toxicologice trebuie făcută în
coroborare cu celelalte date ale anchetei, tabloul clinic al intoxicaţiei
reconstituindu-se uneori mai uşor din declaraţiile martorului, decât din foile
de observaţie din spital.

84
Em. Stancu, op. cit., p.184
85
I. Mariţa, „Deces prin heteroagresiune sau cădere accidentaşă”, în rev. P.C.C., nr.3-4/1987, p.44-46

48
 Diagnosticul juridic al morţii violente este de asemenea dificil,
îndeosebi în situaţii cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii care au ca
scop mascarea omorului. Concluziile privind natura morţii se pot formula prin
interpretarea conjugată a datelor culese din cercetarea la faţa locului, cu datele
rezultate din necropsie: constatarea leziunilor interne sau externe, altele decât
cele provocate de foc, dozarea bioxidului de carbon din sânge, depistarea unor
eventuale urme de substanţe toxice, etc, la aceasta adăugându-se şi
informaţiile obţinute din investigaţiile judiciare.86

2.2. În cazul morţii produsă prin traumatisme mecanice.

În cazul morţii violente prin traumatisme mecanice, medicul legist va fi

solicitat să lămurească:
- felul morţii;
- leziunea sau leziunile cauzatoare de moarte;
- efectele leziunii cauzatoare de moarte asupra organismului;
- cauza imediată a morţii;
- mecanismul de producere al leziunilor - cu precizarea naturii
agentului vulnerant, a legăturii de cauzalitate dintre traumatism şi efectele
sale.87

2.3. În cazul morţii produsă prin arme de foc sau suspectă de a fi produsă de
asemenea mijloace.

Constatarea medico-legală se va axa în acest caz pe lămurirea unor

probleme de genul:
- dacă leziunea este produsă sau nu de armă de foc;
- orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire;
- diagnosticul leziunilor produse prin arma de foc faţă de leziunile
produse de alţi agenţi traumatici;
- caracterul vital sau post mortem al rănii împuşcate;
- numărul şi succesiunea împuşcăturilor;
- legătura cauzală dintre leziunile constatate şi producerea morţii;
- posibilitatea autoproducerii leziunilor, pentru diferenţierea omorului
de sinucidere;
- distanţa şi direcţia din care s-a tras;
- arma cu care s-a tras, etc.88
Putem observa că o parte din problemele enunţate – distanţa şi direcţia
de tragere, identitatea armei, numărul şi succesiunea împuşcăturilor – fac
86
Em. Stancu, op. cit., p.185.
87
Gh. Vintilă, op.cit., p.459.
88
V. Dragomirescu, op.cit., p.99

49
obiectul constatării tehnico – ştiinţifice balistice. Suntem în prezenţa unei
expertize complexe – criminalistică şi medico-legală – nefiind vorba de o
suprapunere a celor două genuri de constatări ori expertize, specialiştii din
ambele domenii de activitate fiind chemaţi să formuleze concluzii comune cu
privire la mecanismul de producere a urmelor-leziunilor-, agentul vulnerant,
concordanţa dintre urmele existente, etc.

2.4. În cazul morţii produsă prin traumatisme chimice.

Constatarea ori expertiza medico-legală este chemată să răspundă la o

serie de întrebări din care amintim:
- data aproximativă a ingerării toxicului;
- mijloacele prin care s-a putut procura substanţa otrăvitoare, având în
vedere natura ei-medicament, substanţe folosite în anumite ramuri industriale
sau utilizate în scop casnic, etc.89
Problemele se pun în mod asemănător şi la moartea produsă prin agenţi
traumatici biologici – moarte produsă prin toxinfecţii alimentare sau cu
ciuperci.

2.5. În cazul morţii produsă prin asfixii.

În practica organelor de urmărire penală, apar situaţii în care obiectul

principal al constatării medico-legale nu îl constituie stabilirea mecanismului
de producere a leziunilor şi cauza morţii, ci condiţiile particulare în care s-a
acţionat. Aceasta, îndeosebi, în cazul asfixiilor mecanice, fie asfixii prin
compresiune- spânzurare, sugrumare, ştrangulare-, fie prin ocluzie-sufocarea,
ocluzia căilor respiratorii prin corpuri străine, de natură solidă şi înecarea.
Asfixiile mecanice prin compresiune produc, în general, leziuni
asemănătoare şi doar examenul intern poate explica ştiinţific tanatogeneza,
respectiv infiltratele sanguine subcutanate şi în părţile moi la nivelul şanţului,
coroborate cu poziţia şanţului şi forţa de compresiune, cu fracturi la nivelul
osului hioid şi cartilajelor laringelui ori luxaţii la coloana cervicală-în cazul
spânzurării-, comprimarea mai lentă asupra plexurilor nervoase cervicale-la
moartea prin ştrangulare-, tulburările specifice provocate de comprimarea
pachetului vasculo-nervos al gâtului, laringelui şi nervului laringeu90 -în cazul
morţilor produse prin sugrumare, etc.
Examenul intern la moartea produsă prin ocluzia căilor respiratorii prin
lichide-înecare sau submersie-, evidenţiind leziunile caracteristice, se face
distincţie clară între sugrumare şi moarte reflexă, între moartea în apă şi
înecarea veritabilă, precum şi între asfixia vitală şi asfixia post mortem,
ultimele demonstrând simularea spânzurării.
89
M. Kernbach, op.cit., p.402-403.
90
Idem, p.113

50
 Indiferent de modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, medicului
legist îi revine sarcina de a elucida multiplele aspecte ce privesc organismul
uman şi factorii de ordin biologic de a constitui probe în procesul penal.
Medicul legist poate oferi date concludente referitoare la reconstituirea
împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, prin cunoştinţele sale, fiind un
adevărat consilier al organului de urmărire penală şi al specialistului
criminalist , dar fără să-şi depăşească competenţa.

Secţiunea 3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a

expertizelor criminalistice

3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Lămurirea problemelor multiple şi diverse pe care le ridică soluţionarea

legală şi temeinică a cauzelor privind infracţiunea de omor, în toate formele
sale, impune valorificare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului, prin intermediul constatărilor
tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.
Urgenţa dispunerii constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice este
dată, fie de pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbarea
unor situaţii de fapt, fie de necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei.91
În raport cu modalităţile concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, la
faţa locului pot fi găsite-aşa cum s-a precizat-o mulţime de urme:
- urme ale omorului-atât urme formă, cât şi urme materiale;
- urme ale animalelor;
- urme ale vegetalelor;
- urme ale obiectelor-îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de transport,
substanţe pulverulente92.
Ne propunem exemplificarea problemelor de ordin general,
considerându-le strict necesare pentru formularea corectă a întrebărilor ce se
adresează specialiştilor.

3.2. Urmele de mâini

91
Gh. Vintilă, op.cit., p.461
92
Gh. Păşescu, Noţiunea şi clasificarea generală a urmelor, în „Tratat practic de criminalistică”, vol.I,
Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p.117-119.

51
 În cazul urmelor de mâini, când se prezintă urma şi modul de
comparaţie, specialistului i se solicită să stabilească dacă urma ridicată cu
ocazia cercetării locului faptei şi amprenta, sunt sau nu create de aceeaşi
persoană. În opinia unor autori, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza
dactiloscopică poate avea ca obiect, şi stabilirea faptului dacă amprentele de
la cadavru şi amprentele presupuselor rude ale acestuia conţin dermatoglife
caracteristice care să confirme rudenia.93
În situaţia în care specialistului i se prezintă doar urma în litigiu ori
obiectul purtător de urme, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza
dactiloscopică va avea posibilitatea să lămurească probleme de genul:
- dacă obiectul ridicat din câmpul infracţiunii prezintă sau nu urme şi,
în caz afirmativ, numărul şi natura acestora-digitale sau palmare;
- tipul, subtipul şi varietatea urmelor respective;
- dacă urmele în cauză reprezintă suficiente elemente individuale pentru
identificare;
- mecanismul de formare a urmelor;
- dacă desenul papilar a fost impregnat cu vreo substanţă în momentul
creării urmelor, precum şi natura acelei substanţe;
- vechimea urmelor94.

3.3. Urmele de picioare

Expertiza urmelor de picioare-urme plantare şi de încălţăminte-permite

identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele
papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum
urma a fost formată de piciorul gol sau încălţat. Fireşte că identificarea se
realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu
impresiunile luate persoanelor suspecte.
Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă şi persoana
bănuită de comitere a omorului, sarcina constatării ori expertizei fiind aceea
de a stabili dacă urma descoperită la faţa locului şi modelele pentru
comparaţie au fost create sau nu de aceeaşi persoană.
De cele mai multe ori, în faza iniţială a cercetărilor, nu poate4 fi
prezentată şi persoana care se presupune că a creat urma, iar specialiştii vor fi
solicitaţi în acest caz să răspundă la o serie de întrebări, de genul:
- natura urmei prezentate spre examinare;
- dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de
identificare;
- piciorul de la care provine urma;
- mecanismul de formare;
93
I.R.Constantin, Urmele mâinilor, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, p.148.
94
I.R. Constantin, op.cit., p.148

52
 - substanţa cu care a fost creată şi vechimea aproximativă a urmei;
-direcţia de mers a persoanei care a creat urma;
- sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma
plantară;95
- eventualele particularităţi anatomo-patologice ale persoanei
respective.
Elementele preţioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de
urme, formată de autor în câmpul infracţiunii. Este tipică, în acest sens,
identificarea autorului unui omor săvârşit la începutul anilor′89, la un liceu
din Bucureşti, a cărui victimă a fost o îngrijitoare, făptuitorul, un fost elev al
liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza urmelor de
picioare lăsate pe holul şcolii.

3.4. Urmele de buze

Ţara noastră se situează printre primele ţări din lume privind

identificarea persoanelor după urmele de buze. Acest fel de urme se găsesc
destul de rar la locul săvârşirii infracţiunii, totuşi, nu este exclus ca urmele de
buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă-pahare, căni, sticle,
etc-, porţelan, lut ars smălţuit, etc.
Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în
prezent, în unanimitate s-a acceptat ideea potrivit căreia urmele de buze pot
duce cu certitudine la identificarea unei persoane în aceeaşi măsură ca şi
urmele desenului papilar.
Între problemele la care se pot da răspunsuri prin expertiza urmelor de
buze, amintim:
-dacă obiectul ridicat de la faţa locului prezintă sau nu urme de buze şi
natura acestora;
-dacă urmele de buze au fost lăsate de una sau mai multe persoane şi
dacă prezintă suficiente elemente caracteristice de identificare;
-dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară;
-dacă urmele prezintă eventuale malformaţii congenitale- „buza de
iepure”, „gura de lup” şi macrostonia – sau malformaţii patologice pe care le
prezintă persoana care a creat urmele;
-sexul, vârsta aproximativă şi tipul antropologic al persoanei;
-mecanismul de formare al urmelor;
-particule adiacente ce se găsesc în urmele de buze, şi, eventual,
vechimea lor;
-grupa sanguină a persoanei care a creat urmele de buze şi dacă aceasta
coincide cu modelul de comparaţie, etc96.
95
D. Ionete, „Urmele piciorelor”, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, p.157-158.
96
I.R. Constantin, op.cit., p.159-164

53
3.5. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul uman

Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care,

prin natura împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima
destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de muşcătură97.
Urma de dinţi formată în condiţii bune permite identificarea persoanei
prin compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora,
serveşte la stabilirea sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a
mecanismului de formare, etc.98.
În ipoteza urmelor de dinţi, care se prezintă sub forma muşcăturilor,
descoperite pe corpul victimei sau al agresorului, este necesar să fie
examinate imediat, datorită deformării lor rapide prin procesele lor patologice
ce au loc la nivelul tegumentului.
În scopul identificării persoanelor care au creat urme de dinţi, urechi,
nas sau ale altor părţi ale feţei şi corpului uman, organele de urmărire penală
pot solicita concursul specialiştilor pentru a elucida numeroase probleme,
cum ar fi:
-dacă urmele descoperite la faţa locului au fost create de un corp uman
şi, în caz afirmativ, de care parte a acestuia;
-dacă urma de dinţi a fost creată de dantura umană şi care sunt
caracteristicile danturii persoanei, dacă a suferit vreun tratament stomatologic;
-dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane şi dacă
prezintă sau nu elemente de identificare.

3.6. Urmele biologice

Urmele materie de natură umană, denumite fie urme biologice, fie urme
biocriminalistice se întâlnesc după cum s-a mai precizat, în locul unde s-a
săvârşit infracţiunea de omor. Indiferent de faptul că urmele sunt de sânge, de
salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologică, etc, examinarea acestora-în
condiţii de laborator-poate oferi indicii preţioase necesare desfăşurării unor
activităţi operative, de natură să conducă la identificarea şi prinderea
făptuitorului.
În funcţie de natura urmelor descoperite la faţa locului, constatarea
tehnico-ştiinţifică sau expertiza biologică poate lămuri o serie de probleme
extrem de variate.
În cazul urmelor de sânge se pot lămuri următoarele probleme:
-natura urmei-dacă este sânge uman sau animal;
97
Pătru Firu şi Constantin Riscutia, în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supra cit.,
p.80-97.
98
Gh. Asanache şi Gh. Pasescu, “Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supre cit., p.68-74

54
 -stabilirea grupei sanguine;
-vechimea aproximativă a urmei de sânge;
-poziţia corpului victimei în momentul sângerării;
-regiunea anatomică de unde provine sângele-în cazul sângelui proaspăt
şi lichid99.
În ceea ce priveşte urmele de salivă, specialistul sau expertul se poate
pronunţa cu privire la următoarele aspecte:
-dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de
salivă;
-dacă saliva este de natură umană, şi în caz afirmativ, caracterul
secretor sau nesecretor al persoanei de la care provine;
-grupa sanguină de la care provine urma şi indiciile ce atestă starea de
sănătate a persoanei, mediul profesional al acesteia, tratamente
medicamentoase urmate, inclusiv unele vicii100 .
La urmele de spermă se ridică, de obicei, aceleaşi probleme:
-natura urmelor;
-grupa sanguină a persoanei de la care provin;
-vechimea aproximativă a urmelor;
-dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori
altă afecţiune patologică.
În cazul examinării firului de păr se pot elucida anumite aspecte, care,
coroborate cu alte probe, pot conduce la identificarea autorului, şi implicit la
dovedirea vinovăţiei:
-natura firului de păr-dacă este de natură umană sau animală;
-partea din corp sau zona de unde provin firele de păr, modul de
detaşare, existenţa urmelor de distrugere, sânge, paraziţi ori a unor alteraţii
patologice;
-culoarea naturală-în cazul în care părul prezintă urme de vopsire;
-sexul şi vârsta probabilă a persoanei.
După lămurirea acestor probleme, prin prezentarea firelor de păr pentru
comparaţie, specialistul se poate pronunţa dacă urma are sau nu aceleaşi
caracteristici generale sau individuale cu probele prelevate de la persoana
suspectă.101
În cadrul urmelor de natură animală şi de natură vegetală problemele se
pun în mod asemănător, totuşi întâlnindu-se unele particularităţi.
Astfel, dacă în cazul urmelor formă se va cere specialistului sau
expertului să se precizeze dacă urma a fost creată cu cea de la care provine
modelul de comparaţie102, în cazul urmelor biologice de natură vegetală
interesează, printre altele, următoarele:

99
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea şi E.I. Sandu, op.cit., p.58
100
M. Dragomir, Gh. Asanache, p.206-207.
101
M. Dragomir, Gh. Asanache, op.cit, p.213-214
102
Gh. Asanache, M. Constantinescu, op.cit., p.239

55
 -zona de provenienţă a plantei, stadiul de vegetaţie şi anotimpul căreia
îi corespunde;
-eventualele prelucrări şi modalităţile ori particularităţile cauzate de
detaşare-, cu evidenţierea legăturilor ce există cu activitatea desfăşurată de
către făptuitor;
-dacă există corespondenţă de gen şi specie între urma în litigiu şi
modelul prelevat prin comparaţie.

3.7. Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică are ca scop

principal identificarea armei de foc – pe baza examinării împuşcăturii - ,
precum şi stabilirea vechimii, direcţiei, distanţei, a unghiului de tragere şi a
altor împrejurări legate de împuşcătură.
De asemenea, prin constatările şi expertizele efectuate se oferă date
privind starea de funcţionare a armelor şi muniţiilor, urmelor de intrare şi
ieşire a gloanţelor, urmele de ricoşeu, urmele suplimentare ale împuşcăturii,
ale celor create de armă pe gloanţe şi pe tubul cartuşului, distanţa şi direcţia
de tragere la pistoalele cu bolţuri şi armele atipice. Prin examinarea în raza
gama la nivelul Institutului de Criminalistică există posibilitatea efectuării
unei radiografii perfecte a oricărei arme care nu poate fi desfăcută, pentru a
stabili starea mecanismelor interioare, precum şi dacă este sau nu încărcată.103

Secţiunea 4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală

4.1. Consideraţii generale

Regula de bază după care trebuie să se orienteze organele judiciare în

cercetarea infracţiunilor împotriva vieţii o reprezintă organizarea judicioasă a
anchetei şi planificarea urmăririi penale, atunci când se impune, încât să fie
determinate cu precizie direcţiile şi întinderea acestor cercetări, în scopul
clarificării complete a împrejurărilor săvârşirii omorului şi al identificării
autorului.
În cadrul planificării, aşa cum s-a stabilit anterior, o poziţie centrală o
deţine elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morţii
violente, la persoana autorului, la mobilul şi scopul infracţiunii şi la
împrejurărilor sau condiţiile în care a fost săvârşită.
Prin elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală, care conduce
ancheta, va trebui să dispună de un minim de date precise şi concrete,
referitoare la faptă. Aceste date sunt obţinute atât pe cale procesuală
( cercetarea la faţa locului, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice,
103
Gh. Vintilă, op.cit., p.465.

56
ascultări de martori, etc ), cât şi din izvoare extraprocesuale ( investigaţii,
zvonuri, scrisori, anonime).104
În ancheta omorului, primele date concrete sunt desprinse de procuror
pe baza cercetării la faţa locului, a examinării cadavrului şi efectuarea
obiectivă a datelor obţinute, prin activităţile procedurale menţionate permite,
în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni plauzibile cu privire la natura
morţii. De exemplu, dacă din cercetarea medico-legală rezultă cu certitudine
că ne aflăm în faţa unei morţi violente şi că persoana decedată nu-şi putea
provoca singură leziunile, este evident că nu pot fi elaborate decât două
versiuni principale: omor sau accident. Lucrurile se amplifică şi mai mult în
momentul în care din întregul tablou infracţional, din datele primelor
cercetări, se desprinde fără dubiu că fapta constituie un omor.
În cazul dispariţiei unor persoane însă, problemele devin mult mai
complexe, deoarece, pe lângă versiunile privind o moarte violentă sau
patologică, mai pot fi emise versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la
răpire şi sechestrare, etc. Probleme asemănătoare apar şi în ipoteza
descoperirii de schelete şi fragmente de cadavre la care nu sunt evidente
urmele unei infracţiuni de omor.
Un aspect care nu trebuie pierdut niciodată din vedere de către
procuror, în cercetarea unei morţi, este acela al posibilei disimulări a omorului
printr-un accident sau sinucidere, când din actele premergătoare nu se
desprind date suficient de clare, de sigure, care să permită o încadrare juridică
corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.
După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanţă
deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul
omorului şi la mobilul sau scopul infracţiunii105.

3.2. Criterii de elaborare a versiunilor

Punctul de plecare al anchetei şi, în consecinţă, de elaborare a

versiunilor îl va constitui întotdeauna victima, deoarece ea furnizează cele
mai preţioase elemente pentru elucidarea cazului. Prin aceasta, organul
judiciar se conformează unei reguli metodologice importante, conform căreia,
în investigarea omuciderilor, mai ales în cazurile complexe, trebuie
întotdeauna să se pornească de la faptă la făptuitor. În elaborarea versiunilor
cu privire la persoana autorului, şi la mobilul sau scopul omorului,
considerăm că procurorul trebuie să se raporteze la două mari categorii de
date:
a) Date obţinute din cercetarea la faţa locului şi din examinarea
cadavrului, pe baza cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana
autorului, la faptul că acesta cunoaşte topografia locului sau era o cunoştinţă
104
Em Stancu, op.cit., p.189.
105
M. Le Clare, op.cit., p.55-56

57
apropiată a victimei, la mobilul faptei, la modul de apărare ca şi la mijloacele
vulnerante utilizate.
Cunoaşterea victimei, sub multiple aspecte reprezintă pentru organul
judiciar o sursă importantă de date utile identificării ucigaşului. Spre
exemplu, se poate stabili ce activitate desfăşura victima în momentele
premergătoare agresiunii, după cum era îmbrăcată şi după starea unor obiecte
casnice. Sau, ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-a
comportat victima la apariţia ucigaşului: îl cunoştea şi i-a permis accesul, s-a
opus intrării în locuinţă, a încercat să se apere, etc. Alte date pot fi desprinse
din modul în care a fost suprimată viaţa victimei din interesul acordat
anumitor obiecte, luate sau cercetate de autor, etc.106
b) Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din
investigaţiile privitoare la victimă. În acest fel pot fi cunoscute obiceiurile,
pasiunile, viciile, natura relaţiilor întreţinute cu membrii familiei, cu colegii
de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătăţii,
activitatea profesională, etc. În mod evident, trebuie să se stabilească cât mai
exact, unde, când, cu cine, şi în ce mod şi-a petrecut timpul victima înaintea
survenirii decesului sau a dispariţiei, dacă a fost văzută în compania unei
persoane străine sau cunoştinţe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a
interesat de ea, dacă i-a lăsat vreun mesaj, ş.a. În practică, elaborarea
versiunilor, devine câteodată, deosebit de dificilă în omoruri cu mobil bizar,
marea majoritate săvârşite, după cum se afirmă de autorii de specialitate, de
bolnavii psihici, sau de elementele huligane aflate sub influenţa băuturilor
alcoolice107.
Aceleaşi dificultăţi apar şi în ipoteza unor întâlniri ocazionale la
jocurile de noroc, la un pahar de băutură, la diverse reuniuni sportive,
petreceri, deplasări diverse, etc, când se produc altercaţii care pot degenera
uşor în conflicte soldate cu morţi sau vătămări. Formularea unei ipoteze
conform căreia un omor a fost săvârşit de către un bolnav psihic este
determinată de multitudinea şi gravitatea leziunilor, de uciderea mai multor
persoane, frecvent fiind vizaţi membrii familiei, copii, în practică întâlnindu-
se un psihopat care şi-a ucis toţi cei cinci copii pe care îi avea. De asemenea,
această categorii de ucigaşi se caracterizează prin efectuarea de acţiuni stranii,
prin lipsa elementelor de prudenţă, prin atacarea deodată a mai multor
persoane.
Un bolnav de schizofrenie a atacat pe un teren viran trei persoane,
reuşind să ucidă una şi să rănească pe alta. Deşi nu s-a conturat un mobil
plauzibil, iniţial a fost bănuită de săvârşirea omorului persoana rănită din
grupul celor trei. Ulterior, a fost inclus în cercul bănuiţilor şi un bolnav psihic
la locuinţa căruia organele de urmărire penală au găsit, pe măsuţa din
106
Em. Stancu, op.cit., p.190.
107
Dumitru Ceacanica, „Particularităţile comportamentului bolnavilor psihici şi infracţiunile contra vieţii şi
aspecte ale practicii privind cercetarea”, în rev. P.C.C., nr.3/1981, p.87-98.

58
dormitor, cuţitul şi hainele pătate de sânge, precum şi un jurnal în care, printre
altele, erau făcute menţiuni de genul „tripla tentativă cu dublă crimă, eu sunt
agresor, 19. oct., ora, 1.30”, menţiuni terminate cu o pată de sânge simbolică.
Verificarea versiunilor este o activitate obligatorie care ţine de esenţa
cercetării omorului, ca de altfel, a oricărei infracţiuni. În cadrul fiecărei
versiuni, se procedează la clarificarea problemelor sale specifice, prin
efectuarea activităţilor de urmărire penală prevăzută în ipoteza respectivă,
potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală. 108 Versiunile sunt
verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la
eliminarea celor neconforme cu realitatea. Fireşte că o anumită prioritate va fi
dată martorilor care prezintă o credibilitate mai mare sau în legătură cu care
există mai multe date.
Astfel, în toamna anului 1990, pe raza judeţului Teleorman, a fost
descoperit, pe câmp, un cadavru prezentând numeroase leziuni tăiat-înţepate.
În apropierea victimei a fost găsit un băţ care s-a dovedit ca îi aparţinea.
Descoperirea acestui obiect contondent a condus şi la formularea versiunii că
ar fi posibil ca victima să fi reacţionat la agresiune, iar făptuitorul, în
consecinţă să fie rănit. Prin investigaţiile ulterioare, a fost identificat un bătrân
care prezenta o fractură a oaselor antebraţului stâng şi care nu se prezentase la
nici o unitate sanitară în vederea primirii de îngrijiri medicale. În cursul
anchetei, bătrânul a susţinut că a fost lovit de un cal cu copita şi din această
cauză are mâna fracturată. A mai precizat că rănirea s-a produs în ziua în care
a intervenit şi moartea victimei. Din coroborarea tuturor datelor obţinute în
cauză, a reieşit fără dubiu că bătrânul este autorul omorului.109

Secţiunea 5. Stabilirea identităţii victimei

Identificarea victimei, în cadrul unei infracţiuni de omor poate fi făcută

prin:
1. Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru
recunoaştere;
2. Metodele tehnicii criminalistice.

5.1. Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru recunoaştere

Dintre activităţile de urmărire penală – cu respectarea tuturor regulilor

tacticii criminalistice – cea mai frecvent întâlnită este prezentarea pentru
recunoaştere. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrului se face înaintea

108
Em. Stancu., op.cit., p.191.
109
I. Mariţa şi E. Popescu, „Consideraţii privind contribuţia reacţiei de apărare la identificarea autorilor unor
agresiuni, în Buletinul de Criminologie şi Criminalistică al Procuraturii Generale, nr.1-2/1990, p.35-36.

59
efectuării constatării medico-legale şi după ce, în prealabil s-a procedat la
toaletarea şi, după caz, la restaurarea acestuia.110
Cadavrul se prezintă – în mod individual – rudelor, cunoştinţelor,
prietenilor sau vecinilor. În situaţia în care cadavrul este într-o stare avansată
de putrefacţie ori sunt găsite numai resturi din cadavru se procedează la
prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor aparţinând acestuia – fie obiecte
de îmbrăcăminte, fie de altă natură, cum ar fi: inele, cercei, medalioane,
brăţări, ceasuri, etc.111Există şi unele cazuri în care pentru identificarea
victimei, prezentarea pentru recunoaştere se poate face şi după fotografie.
Aprecierea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere a obiectelor
ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie făcută cu multă prudenţă,
fiind posibile erori din partea celor chemaţi să facă recunoaşterea.

5.2. Metodele tehnicii criminalistice

O altă posibilitate de identificare a victimei este oferită de constarea

tehnico-ştiinţifică dactiloscopică prin compararea impresiunilor digitale ale
cadavrului cu urmele din evidenţele monodactilare şi decadactilare. Este încă
un motiv în plus ca amprentarea cadavrului să se facă în toate situaţiile. Dacă
victima infracţiunii de omor a fost cercetată anterior într-o cauză penală,
identificarea se poate face cu uşurinţă.
În alte cazuri, după cum deja s-a menţionat în cuprinsul lucrării, în
cadrul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei dactiloscopice,
specialistului i se poate solicita să precizeze dacă amprentele cadavrului
neidentificat şi cele ale presupuselor rude apropiate prezintă dermatoglife
caracteristice care să confirme rudenia. Oricum amprentarea cadavrului este
impusă întotdeauna de necesitatea excluderii urmelor acestuia dintre celelalte
urme de mâini ridicate din câmpul infracţiunii.112
Examinarea trăsăturilor individuale ale persoanei din fotografia de
semnalmente – ce formează obiectul constatării tehnico-ştiinţifice sau
expertizei fotografico-judiciare – contribuie la identificarea cadavrului.
În cadrul Institutului de Criminalistică din Inspectoratul General al
Poliţiei funcţionează un laborator de antropometrie judiciară care permite
obţinerea unor date deosebit de preţioase. Cu ajutorul unor truse
antropologice complexe şi a unei aparaturi de supraproiecţie se pot determina
următoarele: vechimea aproximativă a oaselor umane, sexul, vârsta persoanei
după schelet, identificarea persoanei după fotografie – prin reconstituirea
fizionomiei după craniu şi prin supraproiecţia efectuată între craniu fără
identitate şi fotografiile persoanelor dispărute.

110
Gh. Vintilă, op.cit., p.465.
111
C. Aioaniţoaie, E. Stancu, op.cit., p.189-191.
112
Gh. Vintilă, op.cit., p.466.

60
 În acelaşi timp, examinarea maxilarelor şi dinţilor cadavrelor cu
identitate necunoscută – prin realizarea fotografiei şi mulajului de dinţi poate
duce la reconstituirea fizionomiei, cu indicarea sexului, vârstei – cu
aproximaţia de 5-10 ani, în raport cu lipsurile dentare şi gradul de uzură al
marginilor tăioase ale dinţilor incisivi - , tipul antropologic, etc.113
Tot în scopul identificării victimei, o contribuţie însemnată şi-o aduce
constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza tehnică a actelor, cunoscută şi sub
denumirea de examen al documentelor. Acest gen de constatare sau expertiză
permite stabilirea autenticităţii actului de identitate găsit asupra cadavrului,
relevarea textelor şterse sau greu vizibile, refacerea actelor rupte.

Secţiunea 6. Identificarea şi ascultarea martorilor

Identificarea martorilor ce pot furniza date legate de împrejurările

săvârşirii infracţiunii constituie una din sarcinile urgente ce trebuie rezolvate.
Depoziţiile acestora determină de multe ori orientarea activităţii organelor de
urmărire penală.
Martorii oculari trebuie ascultaţi, pe cât posibil, chiar cu ocazia,
cercetării la faţa locului. Dacă acest lucru nu poate fi posibil în cursul acestei
activităţi, ascultarea se va efectua în cel mai scurt timp posibil, în felul acesta
evitându-se „alterarea” declaraţiilor prin influenţele diverşilor factori, fie
obiectivi, fie subiectivi.114
Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească, în detaliu,
următoarele:
-locul şi timpul când s-a comis infracţiunea;
-împrejurările în care a luat la cunoştinţă despre comiterea omorului;
-locul în care se afla şi aspectele pe care le-a perceput;
-instrumentele ori obiectele de care s-a folosit făptuitorul pentru a
curma viaţa victimei;
-identificarea făptuitorului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta
vestimentară;
-identitatea victimei;
-direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după săvârşirea infracţiunii;
-alte persoane care mai au cunoştinţă despre fapta comisă, precum şi
împrejurările în care au luat cunoştinţă despre aceasta;
-posibilitatea de a recunoaşte pe făptuitor, în situaţia în care l-ar
revedea, etc.
Persoanele care au descoperit cadavrul pot furniza relaţii privitoare la
împrejurările în care au descoperit victima, poziţia iniţială, modificările

113
P. Firu, C. Rişcuţia, Expertiza reconstituirii fizionaomiei după urmele dinţilor, în „Tratat practic de
criminalistică”, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, p.80-83
114
V. Bercheşan, Eugen Sandu, op.cit., p.122-131 şi 147-148

61
survenite în câmpul infracţiunii – cine le-a făcut şi în ce scop 115-, identitatea
victimei, ş.a.
Alte categorii de persoane din rândul cărora pot fi identificaţi martorii
sunt: cele apropiate victimei, vecinii acesteia, colegii săi de muncă ori
persoanele făcând parte din cunoştinţele celor incluşi în cercul de bănuiţi sau
care au cunoştinţe despre activităţile acestora în perioada critică.
Astfel, rudele victimei vor fi întrebate despre activităţile desfăşurate de
aceasta în perioada dinaintea comiterii agresiunii, motivul prezenţei în locul
unde a fost găsită, stările conflictuale pe care le-a avut cu persoanele din
anturajul său, ameninţările pe care le-a primit şi de la cine, bunurile şi valorile
pe care le-a avut la plecarea din locuinţă-ori bunuri ce lipsesc din imobil-,
vizitele pe care le-a primit victima în ultima perioadă şi scopul acestora, ş.a.
Totodată trebuie stabilit ce activităţi au desfăşurat martorii în perioada critică
precum şi împrejurările în care au aflat despre faptă.116
Cu martorii identificaţi din rândul vecinilor victimei, alături de
problemele menţionate anterior, pot fi lămurite şi aspecte legate de
comportamentul acesteia în familie, viciile, natura relaţiilor lor cu persoana
decedată, reacţia rudelor la aflarea veştii descoperirii cadavrului, comportarea
suspectă a vreunuia din membrii de familie, persoanele ce i-ar fi putut dori
moartea ori şi-au exprimat dorinţa de a-i suprima viaţa, etc. De un real folos
pot fi declaraţiile martorilor identificaţi din rândul vecinilor, cunoştinţelor,
prietenilor, persoanele incluse în cercul de bănuiţi. Datele referitoare la
activităţile desfăşurate de către persoana suspectă înainte şi după săvârşirea
infracţiunii, ora plecării şi sosirii în locuinţă, ţinuta vestimentară, obiectele
sau instrumentele pe care le avea asupra sa, motivarea eventualelor leziuni ori
pete de sânge pe îmbrăcăminte, etc. Sunt de natură să înlăture „alibiurile”
invocate de persoana bănuită. Practica judiciară cunoaşte suficiente cazuri
când astfel de martori au recunoscut instrumentul cu care a fost săvârşit
omorul, ca fiind al celui inclus în cercul de bănuiţi. Alteori, martorii au oferit
relaţii cu privire la bunurile achiziţionate de persoana suspectă, modul de
viaţă al acesteia peste posibilităţile legale de câştig, în perioada următoare
omorului comis în scop de jaf, plecarea precipitată din localitate etc., aspecte
care coroborate cu celelalte probe administrate au condus la dovedirea
vinovăţiei acesteia117.
Reconstituind traseul parcurs de victimă până la locul unde a fost
suprimată viaţa pot fi identificaţi martori care să confirme acţiunile ei,
persoanele cu care a venit acesta în contact sau semnalmentele acestora,
eventualele discuţii şi altercaţii avute, locul unde a fost văzut ultima oară şi
starea în care se găsea. Astfel de martori pot fi: salariaţi ai unităţilor
comerciale-restaurante, baruri, bufete, hoteluri, moteluri, pensiuni-, colegi de
115
C. Aioaniţoaie, op. cit., p. 14
116
Gh. Vintilă, op. cit., p.468
117
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p. 61-62

62
serviciu, funcţionari publici-poştaşi, pădurari, paznici-, persoane aflate la
munca câmpului ori pe diverse şantiere.
De asemenea, se impune, să fie identificaţi martori şi pe itinerarul
parcurs de făptuitor pentru a se depărta de locul faptei. Datele oferite de astfel
de martori, cu referire principală la identitatea făptuitorului sau
semnalmentele acestuia, caracteristicile individuale de identificare a
îmbrăcămintei şi încălţămintei, starea acestora-rupte, mototolite, cu pete de
sânge-, existenţa pe corp a unor leziuni precum şi eventuale obiecte ce le avea
asupra sa sunt deosebit de valoroase şi permit desfăşurarea operativă a unor
activităţi de urmărire şi prindere a celui vinovat.
De la cauză la cauză cercul persoanelor ce pot fi ascultate în calitate de
martor diferă, putând fi restrâns sau extins în raport de împrejurările în care s-
a săvârşit infracţiunea, particularităţile locului faptei, natura urmelor
descoperite şi aşa mai departe.

Secţiunea 7. Efectuarea percheziţiilor

Indiferent de felul în care se realizează – domiciliară sau la locul de

muncă – percheziţia este una din activităţile de urmărire penală de maximă
urgenţă, urmărind descoperirea obiectelor sau instrumentelor ce au servit la
comiterea omorului, a celor ce poartă urmele infracţiunii, a bunurilor sau
valorilor produs al infracţiunii, a cadavrelor sau părţi din acestea, precum şi a
făptuitorilor sau a altor persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau de
la judecată118.
Efectuarea percheziţiei la persoanele bănuite poate conduce la
descoperirea instrumentelor folosite la comiterea omorului – cuţit, brici,
topor, etc. – arme de foc şi muniţie, instrumente care au folosit la
dezmembrarea cadavrului. Faptul că pe acestea se descoperă urme ale
infracţiunii contribuie, în mod decisiv, la identificarea făptuitorului şi la
dovedirea activităţii infracţionale desfăşurate.
De o mare atenţie este necesar să se bucure căutarea obiectelor de
îmbrăcăminte ale persoanei la care se efectuează percheziţia şi care au
corespondent în urmele descoperite la faţa locului. Ulterior, prin constatarea
tehnico-ştiinţifică traseologică se va putea stabili în mod cert dacă firele
textile găsite la faţa locului au făcut sau nu corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte ridicat la percheziţie ori dacă urmele de încălţăminte – ridicate
cu aceeaşi ocazie, au fost formate de încălţămintea găsită asupra persoanei
bănuite119.
Se întâlnesc cazuri în care scopul percheziţiei vizează descoperirea
unor substanţe toxice, a unor recipiente sau vase ce poartă astfel de urme, a
instrumentelor – ace, seringi, etc. – cu care au fost administrate victimei,
118
C. Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I. Boţoc, op. cit., p. 206-236
119
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p.63-64

63
înscrisuri care dovedesc provenienţa acestora. Alteori, scopul principal al
percheziţiei poate fi descoperirea de cadavre ori părţi din acestea.
Totodată, la percheziţia efectuată la persoana bănuită, trebuie căutate
obiectele, înscrisurile şi valorile de care victima a fost deposedată şi care pot
dovedi mobilul şi scopul infracţiunii, precum şi mijloacele de transport,
pentru a stabili corespondenţa dintre acestea şi urmele de la faţa locului.
Este important să fie precizat faptul că percheziţia se efectuează nu
numai la persoanele suspecte, ci şi la domiciliul sau locul de muncă al
victimei. Prin descoperirea unor înscrisuri pot fi evidenţiate relaţiile dintre
infrator şi victimă – spre exemplu, scrisori de ameninţare – precum şi urme
ori indicii valoroase pentru cauză. Percheziţia la locuinţa victimei se impune
şi în situaţia în care se reclamă dispariţia unei persoane şi există temei să se
presupună că omorul este cauza dispariţiei120.

Secţiunea 8. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorului

Finalitatea tuturor activităţilor de urmărire penală o reprezintă

identificarea, prinderea şi probarea activităţii infracţionale a autorului
omorului. Ne vom opri asupra câtorva probleme referitoare la măsurile
urgente ce trebuie luate chiar cu ocazia cercetării la faţa locului ori imediat
după aceasta, măsuri menite să conducă la identificarea şi prinderea operativă
a făptuitorului.
Studierea urmelor de miros uman sau provenit de la anumite substanţe
sau procese s-a impus ca fiind necesară în activitatea de descoperire a
făptuitorului. Odată cu prelucrarea urmei de miros, câinele de urmărire poate
conduce la locul unde se află persoana ce interesează ori la locul unde au fost
ascunse sau abandonate bunurile provenite din infracţiuni. Chiar dacă prin
folosirea câinelui de urmărire nu se realizează descoperirea locurilor
menţionate, ea poate oferi indicii privind direcţia în care s-a deplasat
făptuitorul, ceea ce permite luarea ori continuarea măsurilor de urmărire.
Practica judiciară recomandă ca folosirea câinelui de urmărire să se facă în
faza de început a cercetării locului faptei, respectiv după marcarea căilor de
acces şi examenul exterior al victimei în aşa numita „fază statică” a
examinării locului unde s-a săvârşit infracţiunea.
În baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari se poate trece la
realizarea portretului vorbit al infractorului, folosind metodele tehnice
cunoscute: schiţa de portret, fotorobotul, metoda identi-kit,
121
mimicompozitorul şi realizarea portretului pe calculator.
Constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza de portret oferă
posibilitatea identificării persoanei după fotografie ori prim-planul filmului
120
Idem, op. cit., p.64
121
C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1974

64
judiciar folosindu-se diferite metode, cum ar fi: compararea prin confruntare,
stabilirea valorilor unghiulare şi proiecţia punctelor comune. Oricare ar fi
modelele folosite pentru identificarea persoanei, făptuitorul trebuie dat în
urmărire şi organizate măsurile corespunzătoare pentru prinderea lui. Un
sprijin considerabil în identificarea făptuitorului îl poate aduce şi constatarea
tehnico-ştiinţifică a stresului psihologic. Printre mijloacele tehnice de
detectare a tensiunii emoţionale sunt folosite în mod frecvent: poligraful,
detectorul de tensiune emoţională în voce, detectorul de tensiune emoţională
în scris.
Poligraful înregistrează sub formă grafică trei modificări „tipice”
stărilor emoţionale: tensiunea arterială şi pulsul, dereglările respiraţiei şi
rezistenţa electrodinamică. Acesta înregistrator mecanic (în variantele
moderne, electronic), este cunoscut în literatura de specialitate şi sub
denumirea de „detector de minciuni”122.
Detectorul de tensiune emoţională, folosit de regulă, împreună cu
poligraful, depistează microtremurul vocii determinat de stările
neurovegetative specifice emoţiei. Detectorul de tensiune emoţională în scris,
care este un dispozitiv anexă al poligrafului, pune în evidenţă trei
caracteristici ale scrisului, şi anume: timpul de latenţă, durata scrierii
răspunsului, presiunea scrierii.
Se impune a fi precizat că rezultatele folosirii acestor mijloace nu
constituie prin ele însele o dovadă certă că cel care a fost supus testării este
autorul sau are vreo participaţie la comiterea omorului, ci ele urmează să fie
coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Prin asemenea testări se
restrânge la minimum cercul de persoane bănuite, ceea ce oferă posibilitatea
ca organele de urmărire penală să-şi concentreze eforturile pe verificarea unui
număr restrâns de persoane şi să desfăşoare activităţile adecvate.
Activităţile de urmărire penală prezentate – exceptând cercetarea la faţa
locului – nu se desfăşoară într-o ordine prestabilită. Desfăşurarea cu prioritate
a uneia sau alteia din activităţile menţionate ţine de specificul fiecărei cauze
determinate de împrejurările concrete în care s-a comis fapta şi de
considerente care ţin de tactica adoptată în cercetare.

122
I. Anghelescu, I. R Constantin, M. Constantinescu, N. Dan, Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.150

65
CAPITOLUL IV. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU
DOVEDIRE ACTIVITĂŢII ILICITE. UNELE PARTICULARITĂŢI
PRIVIND CERCETAREA OMORULUI URMAT DE DESMEMBRAREA
CADAVRULUI ORI ÎN CAZURILE CÂND CADAVRUL NU A FOST
DESCOPERIT

Secţiunea 1. Alte activităţi întreprinse pentru administrarea probelor

Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de

cadavre determină dificultăţi serioase în cercetare. Una dintre probleme
centrale rămâne identificarea victimei, rezultat la care se ajunge relativ greu,
depasajul criminal fiind făcut tocmai în acest scop. În ipoteza cercetării
omorului în care cadavrele au fost găsite dezmembrate, sau nu au fost
descoperite, existând indicii despre dispariţia lor, organul de urmărire penală
se va conduce după aceleaşi reguli generale, raportându-se, însă, la
particularităţile acestor cazuri123.

1.1.Organizarea şi planificarea cercetărilor

123
C Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, op.cit., p.617-618

66
 În activitatea organelor de urmărire penală este destul de greu să se facă
o demarcaţie precisă între activităţile ce intră în categoria aşa-numitelor
„prime măsuri” şi celelalte activităţi ce trebuie întreprinse pentru
administrarea problemelor. Acestea, cu atât mai mult cu cât rezultatul acestora
din urmă vine să confirme sau să infirme rezultatul unor activităţi desfăşurate
anterior.
Cu alte cuvinte, unele activităţi efectuate în prima fază a cercetărilor
sunt finalizate pe parcurs, desfăşurându-se uneori, în paralel cu cele denumite
generic „alte activităţi”. Adăugând la cele deja menţionate şi posibilităţile pe
care le au organele de poliţie de a desfăşura anumite activităţi specifice – în
special, privind urmărirea, prinderea şi reţinerea făptuitorului – apare şi mai
pregnantă necesitatea dintre cele două organe – organele de cercetare penală
ale poliţiei şi organele de procuratură competente - , până la soluţionarea
definitivă a cauzei124.
Privită din acest punct de vedere, planificarea cercetărilor şi, implicit,
organizarea lor este destinată realizării unei munci de calitate, corelarea
tuturor măsurilor şi acţiunilor ce se întreprind pentru verificarea operativă a
tuturor aspectelor noi apărute. Această planificare, făcută în comun,
direcţionează activităţile ce urmează a fi întreprinse pentru asigurarea unei
finalităţi judiciare de calitate125, conferă perspectiva investigaţiilor,
reprezentând rezultatul unui proces complex de analiză ce însoţeşte întreaga
urmărire penală126.
Un rol particular în clarificarea unor probleme legate de identitatea
victimei o aduce expertiza medico-legală. Spre exemplu, la descoperirea unor
fragmente de cadavru se cere să se stabilească dacă ele aparţin aceluiaşi corp,
care este sexul, vârsta şi talia aproximativă a victimei, care este cauza posibilă
a morţii şi data la care a survenit.

1.2. Ascultarea învinuiţilor şi inculpaţilor

Anumite particularităţi, generate în primul rând de natura infracţiunii

comise, se întâlnesc la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Prin ascultare,
în principal, trebuie să se lămurească, următoarele probleme:
-modul în care s-a pregătit pentru săvârşirea omorului şi activităţile pe
care le-a desfăşurat în acest scop;
-modul în care şi-a petrecut timpul în perioada premergătoare,
concomitentă şi ulterioară săvârşirii infracţiunii;
124
Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001, op.cit. , p 472.
125
A Ciopraga, Criminalistică, Elemente de tactică , Universitate „A. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept,
1986, p.7
126
C. Aioaniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, Curs de criminalistică, Anexă, Academia de Poliţie, „Al.
I. Cuza”, Bucureşti, !985, p.17.

67
 -locul unde s-a aflat, activităţile desfăşurate, persoanele care l-au văzut
şi pot confirma acest lucru;
-motivul pentru care s-a aflat în locul unde a fost comis omorul sau
împrejurările acestuia, ori cum explică faptul că a fost văzut în acele locuri;
-care este ţinuta sa vestimentară şi ce încălţăminte purta, insistându-se
pe descrierea amănunţită a fiecărui obiect de îmbrăcăminte şi pe
caracteristicile încălţămintei;
-dacă o cunoştea pe victimă, de când, în ce împrejurări a cunoscut-o şi
natura relaţiilor dintre ei;
-când s-a întâlnit ultima dată cu victima, unde, motivul întâlnirii şi
discuţiile ce le-au purtat, precum şi persoanele care pot confirma cele spuse;
-cauzele care au generat conflictul;
-împrejurările în care a fost comis omorul;
-instrumentele, obiectele, armele de care s-au folosit, loviturile aplicate
şi zona corpului în care a lovit;
-reacţia victimei şi modul ăn care a încercat să se apere;
-acţiunile întreprinse pentru a şterge urmele ori a ascunde fapta comisă;
-itinerariul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele
cu care s-a întâlnit, discuţiile avute cu acestea;
-motivele pe care le-a invocat faţă de membrii de familie ori alte rude
privitoare la acelaşi aspect;
-destinaţia bunurilor, valorilor luate de la victimă, precum şi a
obiectelor, instrumentelor sau armelor cu care a înfăptuit omorul;
-ce „alibiuri” şi-a creat pentru a încerca să scape de răspundere pentru
fapta comisă şi acţiunile întreprinse în acest sens, ş.a127.
Aceste probleme sunt enumerate orientativ, ele putând fi extinse în
raport cu împrejurările concrete în care a fost săvârşită infracţiunea, probele şi
mijloacele de probă existente la data ascultării, forţa probantă a acestora şi, nu
în ultimul rând, poziţia pe care o adoptă învinuitul sau inculpatul în cursul
cercetării.

1.3. Efectuarea confruntării. Efectuarea reconstituirii. Dispunerea expertizei

psihiatrice

1.3.1. Efectuarea confruntării

Confruntarea va fi executată pentru înlăturarea contradicţiilor ce pot

exista în declaraţiile celor ascultaţi (martori, învinuiţi sau inculpaţi). Pot fi
martori, care se tem de autorul omorului, sau care încearcă să-l acopere,
împrejurare ce face necesară confruntarea lor cu martorii de bună credinţă sau
127
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p.68-72

68
cu însuşi învinuitul, în această ultimă ipoteză impunându-se o pregătire
deosebit de atentă a actului procedural preconizat128.
Procedeul tactic al confruntării se dovedeşte deosebit de eficient în
cazurile existenţei mai multor învinuiţi sau inculpaţi în cauză, dintre care unii
sunt sinceri.
În cazul tentativelor de omor, confruntarea se poate face inclusiv cu
victima, dacă aceasta nu este în stare de şoc sau traumatizată psihic.

1.3.2. Efectuarea reconstituirii

Reconstituirea serveşte la precizarea afirmaţiilor învinuitului referitoare

la posibilitatea comiterii anumitor activităţi, în anumite condiţii concrete de
timp şi loc, fără ajutorul altor persoane, cum ar fi, de pildă, spânzurarea
victimei la o înălţime la care aceasta nu poate fi ridicată decât cu ajutorul unui
complice. Aceasta poate avea ca obiectiv verificarea împrejurărilor în care un
omor sau anumite episoade ale acestuia, au fost realmente percepute în
condiţiile indicate de martor.
În ipoteza omorurilor săvârşite în locuri deschise sau în situaţia în care
autorul a aruncat victima ori părţi ale acesteia pe câmp, în păduri, în lacuri, se
recurge şi la procedeul denumit conducere în teren, pe baza declaraţiilor
inculpatului129.

1.3.3. Dispunerea expertizei psihiatrice

După ce are loc identificarea autorului infracţiunii de omor, în faţa

organelor de urmărire penală se pune şi problema de a stabili dacă cel în
cauză suferă sau nu de vreo tulburare psihică, care îi afectează capacitatea
normală de a înţelege şi de a-şi dirija voinţa potrivit scopului propus 130.
Aceasta se realizează prin dispunerea expertizei psihiatrice, ramură a
expertizei medico-legale şi care are ca obiect determinarea stării sănătăţii
psihice a unei persoane131. Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară
pentru determinarea discernământului şi, prin urmare, a vinovăţiei.
Dispunerea expertizei psihiatrice poate fi determinată de conduita
normală a unei persoane – în faţa organelor de urmărire penală – de
declaraţiile martorilor sau rudele cu privire la faptul că persoana în cauză
suferă de o boală psihică, precum şi în toate cazurile când există suspiciuni
asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În acest ultim caz, cât şi în
cazul omorului deosebit de grav, expertiza psihiatrică este obligatorie,
conform art.117, alin.1, C.pr.pen.
128
Em. Stancu, op. cit., p.265
129
Em Stancu, op.cit., p 266
130
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roşca, „Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, partea specială”, col. III, Editura Academică, 1971, p.260
131
E. Mihuloac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.24.

69
 Practica judiciară recomandă dispunerea acestei expertize în toate
cazurile de omor, în primul rând pentru a cunoaşte starea psihică a
făptuitorului, iar, în al doilea rând, pentru a evita simularea unei boli psihice,
fie pe parcursul urmăririi penale, fie în faza de judecată 132.
Pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unei
persoane organul de urmărire penală – ca organ judiciar trebuie să ţină seama
nu numai de expertizele psihiatrice, ci de întregul material probator
administrat în cauză. Ca atare, este total contraindicat să se ceară expertului să
răspundă dacă infractorul este responsabil sau nu pentru fapta ce i se pune în
sarcină133.

Secţiunea 2. Particularităţile cercetării omorului urmat de dezmembrarea

cadavrului

În cea mai mare parte, metodica cercetării este aceeaşi ca şi în cazul în

care nu s-a procedat la dezmembrarea cadavrului, particularităţile în această
situaţie, fiind determinate de dezmembrarea cadavrului, urmărindu-se
ascunderea locului omorului, înlăturarea mai uşor a părţilor din cadavru,
imposibilitatea identificării victimei. Este subliniat în practica de specialitate
că autori ai unor astfel de fapte sunt, de regulă, fie soţul sau rudele victimei,
fie alte persoane cu care aceasta a avut anumite legături – concubini, vecini,
relaţii de afaceri, anturaj, etc.
Organele de urmărire penală se sesizează în astfel de cazuri prin
descoperirea unei părţi din cadavru. Prioritatea, în faţa cercetării, o prezintă
descoperirea locurilor unde au fost aruncate sau îngropate celelalte părţi din
cadavru şi apoi de a stabili identitatea victimei. Prin stabilirea identităţii
victimei se ajunge la locul unde s-a săvârşit omorul şi în raport cu datele
oferite de examinarea acestuia, la elucidarea faptului dacă locul unde s-a
comis infracţiunea coincide sau nu cu cel în care cadavrul a fost dezmembrat.
Examinarea din punct de vedere criminalistic a cercetării locului unde
s-au găsit părţi din cadavru presupune, tot atâtea activităţi – distincte între ele
– câte părţi din cadavru au fost descoperite, pentru a se contura locul săvârşirii
infracţiunii în toată accepţiunea sa.
Următoarele categorii de urme sunt specifice în asemenea cazuri: piese
sau părţi de îmbrăcăminte, sfori rămase pe părţile cadavrului sau care au
folosit la ambalarea lor, hârtie material, plastic, saci, cârpe, etc – urme ale
mijloacelor de transport folosite, ş.a. În vederea identificării va trebui
examinat cu mare atenţie fiecare fragment de cadavru , pentru descoperirea
unor eventuale semne particulare134 (cicatrice, negi, tatuaje, malformaţii).
132
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p 72.
133
V. Dongoroz, op.cit., p.260.
134
Em Stancu, op.cit., p.266-268.

70
 Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici
diverse cum ar fi sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei, culoarea părului
şi ochilor, instrumentul folosit pentru secţionare, procedeul folosit pentru
secţionare, prezenţa semnelor de violenţă şi mecanismul lor de producere,
grupa sanguină a victimei, prezenţa spermei şi grupa sanguină a persoanei de
la care provine, existenţa semnelor de graviditate, apartenenţa tuturor părţilor
de la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morţii şi data
instalării ei.
Identificarea victimei, precum şi a obiectelor găsite cu ocazia cercetării
la faţa locului se realizează – atunci când este posibil – prin prezentarea
părţilor din cadavru pentru recunoaştere , în primul rând celor ce au sesizat
dispariţia unor persoane (soţ, rude apropiate, vecini, colegi de serviciu).
Se întâmplă ca uneori să se descopere doar oase disparate sau
fragmente de os ori cartilagii, resturi de ţesut osos provenite din incinerări –
amestecate cu cenuşă de provenienţă umană, resturi de combustie sau alte
corpuri străine – de o mare diversitate sub aspectul formei, coloritului, ş.a. 135.
Dacă sub acţiunea factorilor chimici – sodă caustică, acid clorhidric,
var nestins – osul uman suferă profunde degradări morfo-fiziologice, factorii
de mediu nu afectează osul, putându-se determina mecanismul de producere a
acţiunilor ce au provocat lezarea integrităţii sale şi natura acesteia – mecanică,
termică, etc136.
Plecând de la aceste considerente, expertiza urmelor oseologice poate
da răspuns, printre altele, la o serie de întrebări şi avem spre exemplu: natura
umană sau animală a oaselor ori a resturilor de oase; sexul, vârsta, talia
aproximativă a victimei; semnele de violenţă, caracterul vital al leziunilor şi
instrumentelor cu care au fost create; dacă leziunile au fost create post-
mortem sau în timpul vieţii; succesiunea creării leziunilor, direcţia şi poziţia
agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformaţiile
(dobândite sau congenitale) ale osului examinat şi factorii de floră, faună, care
au acţionat asupra cadavrului.
De asemenea, tot în scopul stabilirii identităţii victimei se impune
identificarea şi ascultarea tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în
apropierea locurilor unde au fost găsite părţi din cadavru ori pe căile de acces
spre acestea. Cât priveşte ascultarea martorilor din rândul membrilor familiei,
a vecinilor ori a colegilor de serviciu trebuie să se insiste pe stabilirea
împrejurărilor în care a dispărut victima, explicaţiile date cu privire la lipsa
acesteia, cine le-a făcut, comportarea unor persoane ulterior dispariţiei, etc.
Dacă se găseşte un craniu, în funcţie de starea lui se poate proceda la
identificare prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar
întâlnită în practică, fie la o reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o
identificare prin supra proiecţia craniului peste fotografia persoanei dispărute.
135
Gh. Vintilă, op.cit., p.178
136
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p.73-74

71
Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza desenelor papilare,
numai dacă starea de putrefacţie mai permite această operaţie, ori dacă
infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.
Practica judiciară recentă a demonstrat valabilitatea unor procedee
criminalistice şi medico-legale de identificare a cadavrului după unele
particularităţi ale scheletului ori după intervenţii ortopedice.137
Din punct de vedre criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au
fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să
le ateste provenienţa. De asemenea, se va stabili, modul în care au fost aduse,
camuflate sau îngropate, distanţa şi locurile în care au fost împrăştiate. Nu vor
fi neglijate nici urmele pe care acestea le pot conţine. Pentru obţinerea de
informaţii privitoare la identitatea cadavrului, este foarte importantă
ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei,
acestea putând oferi relaţii cu privire la prezenţa unor persoane străine în
zonă, a comportării lor nefireşti, şi alte aspecte.
Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidenţă pe baza fişelor
speciale, denumite fişele „C”, care conţin date amănunţite obţinute prin
examene medico-legale, antropologice, din investigaţii. În continuare, pentru
a exemplifica cele prezentate, vom prezenta un caz preluat din practica
judiciară138:
În primăvara anului 1991, în incinta unei unităţi industriale, situată pe
malul unui râu, a fost descoperit un picior uman, secţionat de sub genunchi. În
urma cercetării zonei, la o distanţă de aproximativ 1 km, în aval de podul aflat
în apropierea acelei unităţi, s-a găsit în apa râului trunchiul de cadavru. Până
la începutul verii, la diverse intervale de timp, s-au mai găsit şi alte fragmente
de cadavru, printre care şi craniul. Deşi s-au întreprins cercetări pe spaţii largi,
în aval şi în amonte de pod, nu s-au găsit toate părţile în care fusese tăiat
cadavrul. Datorită stării avansate de putrefacţie a cadavrului, nu a fost posibil
să i se stabilească în mod operativ identitatea, cercetările urmărind în primul
rând acest scop.
Expertiza medico-legală efectuată pe segmente de cadavru şi schelet a
furnizat date privind vârsta, talia, sexul, culoarea părului, prezenţa urmelor
unei apendicectomii şi altele. Examenul antropologic asupra scheletului a
concluzionat că victima este de sex masculin, talia de 160-180 cm şi vârsta
cuprinsă între 40-50 ani. Craniul prezenta în unele locuri discrete înfundări,
consecinţe ale unor posibile traumatisme în antecedente.
În posesia acestor date, s-a alcătuit o listă cuprinzând persoane
dispărute de mai mult timp din localitate şi localităţile învecinate. La aceasta
s-au adăugat şi alte persoane despre care s-au primit informaţii în sensul că
sunt plecate din localitate pentru a se angaja pe diverse şantiere din ţară. În
137
Gh. Asanachr, „Cazuri particulare de aplicare în procesul stabilirii identităţii unor cadavre necunoscute-a
metodei supra proiecţiei, utilizând clişee radiografice, vizualizând diverse sectoare anatomo-fotografice ale
sistemului osteo-auricolar”, în Buletinul de Criminologie şi Criminalistică, supra.cit, p.113-119.
138
Ion Argeşeanu, „Enigmele anchetelor judiciare”, Ed. Cinica, Bucureşti, 1992, p.22-24.

72
acest fel s-a ajuns la un bărbat care trăia în relaţii de concubinaj cu o femeie
din localitatea unde s-au găsit fragmente de cadavru. Această femeie susţinea
cu tărie că încă din toamna anului precedent concubinul său a plecat să
lucreze pe un şantier şi nu s-a mai înapoiat la domiciliul său. Situaţia putea fi
reală, dar, din prudenţă, pentru a nu se omite o sursă de informaţii asupra
căreia poate nu s-ar mai fi revenit apoi, cu consimţământul gazdei, s-a făcut o
percheziţie sumară a locuinţei. Iniţial, nimic nu făcea să se întrezărească un
posibil rezultat util pentru soluţionarea cazului. Dar, anchetatorului, nu i-a
scăpat un amănunt semnificativ: printre hainele aflate în această locuinţă se
afla şi o haină bărbătească îmblănită. Cui aparţinea? Cu o simplă întrebare
gazda este pusă în dificultate. Haina aparţinea concubinului. De ce nu a luat-o
cu el, deşi iarna bătea la uşă, atunci când a plecat să se angajeze pe şantier?
Mai avea o altă haină groasă, ţinând seama de faptul că ei nu aveau o stare
materială prosperă?
Desigur, acestea pot fi întrebări de rutină dar au mers direct la ţintă.
Faţă de răspunsurile evazive ale femeii, cercetarea locuinţei, prevăzută la
început a fi sumară, s-a transformat într-o cercetare amănunţită, soldată cu
descoperirea unor urme de sânge şi altele, semnificative
Fotografii ale dispărutului şi relaţii date de persoanele care l-au
cunoscut, coroborate cu datele expertizelor medico-legale şi antropologice au
ajutat la stabilirea identităţii fragmentelor de cadavru. Dispărutul fusese supus
unei operaţii de apendicectomie, iar la cap suferise traumatisme care i-au
cauzat înfundări osoase. Nu mai exista nici un fel de îndoială că aceste
fragmente de cadavru uman aparţineau dispărutului.
Investigaţiile au stabilit că, în urma unor certuri, femeia l-a ucis pe
concubinul său în timp ce dormea. Pentru a înlătura urmele faptei, a tăiat
cadavrul în mai multe bucăţi, le-a împachetat în folii din plastic şi le-a aruncat
de pe pod în apa râului, care nu îngheţase încă. După ce a început dezgheţul,
unele din colete s-au oprit la malul apei. Un fragment de cadavru a fost tras
din apă de câini şi dus în incinta întreprinderii unde a fost găsit ulterior.
După o anchetă care a durat mai mult de un an, s-a încheiat acest caz,
pentru a cărui soluţionare au fost necesare cercetări pe teritoriul mai multor
judeţe şi un număr mare de analize de laborator bio-criminalistice, expertize
medico-legale, antropologice şi criminalistice.

Secţiunea 3. Particularităţile cercetării omorului în cazul în care cadavrul nu a

fost descoperit

Investigarea omorului al cărei victimă este considerată persoană

dispărută va începe după ce au fost efectuate investigaţii complete şi ample la
domiciliu, locul de muncă, în cercul rudelor şi al prietenilor, la spitale,

73
verificându-se, în acelaşi timp, dacă persoana respectivă nu a fost reţinută şi
condamnată pentru o infracţiune.139
Investigaţiile, actele premergătoare trebuie să stabilească toate datele
referitoare la personalitatea, preocupările, relaţiile de serviciu, de familie, într-
un cuvânt, orice dată de natură să ofere un indiciu cu privire la dispariţia sau
moartea persoanei. Odată formulată convingerea că persoana a fost victima de
omor, se va proceda la strângerea de probe care să conducă la identificarea
autorului, în cadrul urmăririi penale.140
Concomitent cu desfăşurarea de investigaţii şi ascultarea de martori
trebuie să se procedeze la cercetarea amănunţită a locurilor unde s-ar putea
afla cadavrul persoanei dispărute – subsoluri, lacuri, păduri, tufişuri, gropi –
mai ales când există indicii că aceasta ar fi putut fi victima unui viol sau a
unei tâlhării. Cu atât mai mult se impune cercetarea amănunţită a terenului din
jur când drumul parcurs trece printr-o pădure ori printr-un loc pustiu141.
Aceeaşi atenţie trebuie acordată cercetării domiciliului persoanei
dispărute, insistându-se pe identificarea obiectelor, valorilor şi documentelor
ce atestă identitatea şi pe care acesta trebuia, în mod normal să le ia, dacă
plecarea din locuinţă nu s-ar fi făcut în condiţii de constrângere ori a părăsit
de bunăvoie imobilul. Cu acest prilej trebuie descoperite, relevate, fixate şi
ridicate urme ce denotă săvârşirea omorului – urme de sânge, modificări
recente ale pardoselii, zidurile interioare, zugrăveli sau vopsiri proaspete-,
absenţa unor bunuri de strictă necesitate – covoare, carpete, preşuri, perdele,
etc – transformările aduse topografiei terenului înconjurător-astuparea unor
gropi, deplasarea unor materiale de construcţie dintr-un loc în altul,
împrejmuirea unor suprafeţe, şi altele.
Pentru a identifica persoanele dispărute se impune necesitatea efectuării
la spitale, morgă, precum şi în evidenţele organelor de poliţie – cartoteca
antropologică a cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor cu
identitate necunoscută..
Pentru a sublinia particularităţile cercetării cazurilor de dispariţie de
persoane, mai ales când există suspiciuni de omor, înfăţişăm următorul caz:
În cursul anului 1985, au fost soluţionate două cazuri de dispariţii
suspecte, de persoane. Era vorba de victimele A.N., casieră la un magazin de
pe str. D., dispărută în anul 1980, şi C.A., vânzătoare la un magazin din
aceeaşi zonă, dispărută în anul 1983.
Din amplele investigaţii efectuate împreună cu organele de poliţie, s-a
stabilit că A.N., care îşi părăsise de mai mulţi ani familia, a fost văzută de una
din rudele sale, prin anul 1977, la locuinţa unui bărbat care se ocupa cu
ghicitul în cărţi şi cafea, respectiv un anume „Puiu”. A.N. a făcut cunoştinţă
cu „Ghicitorul”, prin intermediul concubinei acestuia, M.F., care lucra în
139
Em Stancu, op.cit., p.195
140
Gh Vintilă, op.cit., p.479
141
S. A. Golunski, ş.a., op.cit., p.427-428

74
acelaşi magazin cu cea de-a doua dispărută, C.A. şi aceasta, la rândul său,
prietenă cu concubina lui „Puiu”. În faţa acestei coincidenţe, fireşte
surprinzătoare, organele de urmărire penală au adâncit şi mai mult
investigaţiile, identificându-l pe P.I., de profesie zugrav, cu condamnări
multiple pentru tâlhării, viol şi furt.
Procedându-se la ascultarea acestuia, prin procedee tactice adecvate
situaţiei şi personalităţii suspectului, la început, în legătură cu victima C.A,
ale cărei fotografii i-au fost prezentate direct a fost surprins, declarând la
început că ar fi cunoscut-o prin 1983, relatare pe care a făcut-o cu încercări
evidente de a părea că-şi aduce greu aminte, ceea ce indică o posibilă
încercare de disimulare. În momentul în care i s-a spus faptul că în acel
moment urmează să se facă o percheziţie la el acasă, „Puiu” a recunoscut
imediat că a ucis-o pe C.A., în septembrie 1983 şi a îngropat-o în boxa
blocului unde locuia şi unde a fost şi descoperită victima.
Ascultat a doua zi şi în legătură cu A.N., inculpatul P.I., a recunoscut
din primul moment, fără ezitare că a ucis-o şi pe aceasta, în mai 1980,
cadavrul aruncându-l în lacul Floreasca. Motivul invocat de inculpat a fost
acela că victima l-a enervat în momentul actului sexual şi a lovit-o.
În realitate, aşa cum s-a constat încă de la descoperirea victimei C.A.,
semnele de violenţă indicau folosirea unui instrument tăietor despicător, nu a
pumnului, craniul prezentând fracturi ale calotei şi bazei. De asemenea,
victimelor le-au fost luate obiectele de valoare (inele, cercei, verighete)142.
Concluzionând, se poate afirma că, în situaţia în care organele de
urmărire penală se confruntă cu astfel de cazuri trebuie făcute diferenţieri
între diversele categorii de persoane dispărute, în funcţie de aceasta
acordându-se prioritate unora sau altora dintre activităţi, astfel: persoane cu
existenţă şi comportare normală, cunoscute cu un psihic echilibrat şi ataşaţi de
familie; persoane cu comportare dubioasă, imorală, frecventând şi anturaje de
aceeaşi factură, de obicei cu familii dezorganizate şi stăpânite de diverse vicii;
persoane cu afecţiuni psihice grave, cunoscute pentru tentativele de sinucidere
ori de părăsire repetată a domiciliului.
După ce a avut loc identificarea victimei ori când există probe şi indicii
temeinice că s-a săvârşit o infracţiune de omor, chiar dacă nu a fost descoperit
cadavrul, cercetarea se efectuează după regulile menţionate în cuprinsul
acestei lucrări.

142
Ovidiu Păun, „Particularităţi ale efectuării cercetărilor în cazurile de dispariţie a unor persoane”, în rev.
P.C.C., nr. 3-4/1985 şi urm.

75
 CUPRINS

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare.....................................................1

1.1. Noţiuni generale...................................................................................1
1.2. Importanţa şi rolul investigaţiei criminalistice a omorului..................2
1.3. Aspecte referitoare la apariţia şi stingerea dreptului la viaţă...............3

CAPITOLUL II. PROBLEME CARE TREBUIE LĂMURITE ÎN

CURSUL CERCETĂRII

Secţiunea 1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii....................................... 5

1.1. Natura morţii......................................................................................5
1.2. Cauza nemijlocită a morţii.................................................................7

Secţiunea 2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii..................................8

2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul................................8
2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii..........................................9

Secţiunea 3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi

76
 acoperirea infracţiunii......................................................9

Secţiunea 4. Identitatea şi calitatea victimei............................................11

Secţiunea 5. Făptuitorii, calitatea acestora şi contribuţia la săvârşirea

Infracţiunii........................................................................13

Secţiunea 6. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii..............................14

Secţiunea 7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit sau

favorizat săvârşirea infracţiunii............................................15

CAPITOLUL III. PRIMELE MĂSURI CARE SE ÎNTREPRIND

PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Secţiunea 1. Cercetarea la faţa locului...................................................16

1.1. Noţiunea şi aspecte generale...............................................................16
1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului.........................................19
1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii de
omor.....................................................................................................20
1.4. Examinarea cadavrului.........................................................................24
1.4.1. Constatarea morţii victimei........................................................24
1.4.2. Examinarea propriu-zisă a cadavrului........................................25
1.4.3. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia
cadavrului...................................................................................27
1.5. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele şi
procedeele folosite de făptuitor.............................................................29
1.5.1. Omorurile săvârşite cu arme albe şi corpuri contondente............29
1.5.2. Omorul săvârşit prin asfixie.........................................................31
1.5.3. Omorul săvârşit prin împuşcare....................................................35
1.5.4. Moartea prin otrăvire.....................................................................36
1.5.5. Moartea violentă determinată de alţi
factori..................................40

Secţiunea 2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale.......42

2.1. Aspecte generale ale constatării ori expertizei medico-legale...............42
2.2. În cazul morţii produsă prin traumatisme mecanice..............................49

77
2.3. În cazul morţii produsă prin arme de foc sau suspectă de a fi produsă de
asemenea mijloace..................................................................................49
2.4. În cazul morţii produsă prin traumatisme chimice.................................50
2.5. În cazul morţii produsă prin asfixie........................................................50

Secţiunea 3. Dispunerea expertizelor criminalistice.............................51

3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă...51
3.2. Urmele de mâini....................................................................................52
3.3. Urmele de picioare................................................................................52
3.4. Urmele de buze......................................................................................53
3.5. Urmele de dinţi, urechi, nas sau ale altor părţi ale feţei şi corpului
uman.......................................................................................................54
3.6. Urmele biologice....................................................................................55
3.7. Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică......................56

Secţiunea 4. Elaborarea versiunilor.....................................................57

4.1. Consideraţii generale.........................................................................57

4.2. Criterii de elaborare a versiunilor.......................................................58

Secţiunea 5. Stabilirea identităţii victimei..............................................60

5.1. Activităţi specifice de urmărire penală................................................60
5.2. Metodele tehnicii criminalistice..........................................................60

Secţiunea 6. Identificarea şi ascultarea martorilor...............................61

Secţiunea 7. Efectuarea percheziţiilor.....................................................63

Secţiunea 8. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.........64

CAPITOLUL IV. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND

PENTRU DOVEDIREA ACTIVITĂŢII ILICITE. UNELE
PARTICULARITĂŢI PRIVIND CERCETAREA OMORULUI
URMAT DE DEZMEMRAREA CADAVRULUI ORI ÎN CAZURILE
CÂND CADAVRUL NU A FOST DESCOPERIT

Secţiunea 1. Alte activităţi care se întreprind pentru administrarea

Probelor................................................................67
1.1. Organizarea şi planificarea cercetărilor.................................................67
1.2. Ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor.................................................68
1.3. Efectuarea confruntării. Efectuarea reconstituirii. Dispunerea
expertizei psihiatrice..............................................................................69

78
 1.3.1. Efectuarea confruntării................................................................69
1.3.2. Efectuarea reconstituirii...............................................................69
1.3.3. Efectuarea expertizei psihiatrice..................................................70
Secţiunea 2. Particularităţile cercetării omorului urmat de
dezmembrarea cadavrului.............................................................70

Secţiunea 3. Particularităţile cercetării omorului în cazul în care

cadavrul nu a fost descoperit.......................................................74

79