Sunteți pe pagina 1din 2

odată cu problema originilor se conturează şi aceea a influenţelor, a relaţiilor cu alte culturi şi

a contribuţiei acestora la cultura română. Ca şi problema originilor, cea a influenţelor culturale a


parcurs diferite momente şi a apelat la diferite registre de interpretare: rădăcinile noastre culturale
au fost plasate în continuitatea Orientului sau, dimpotrivă, în cea a Occidentului.

Mihai Ralea, în studiul Fenomenul românesc, identifică trăsături esenţiale ale


occidentalului şi ale orientalului: „Sub diferite variaţii de detaliu, omul care locuieşte
continentul nostru se prezintă sub două tipuri bine definite: occidentalul şi orientalul. În apusul şi
centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către posturile cele mai avansate ale
Asiei, o alta. Englezul, francezul, germanul, italianul, scandinavul cu toate deosebirile dintre ei,
constituie la un loc acelaşi fel de civilizaţie. Tehnicile lor, felul de a vedea viaţa, felul adaptării la
mediu sunt comune. Dincolo, la frontierele Asiei, ca o peninsulă intrată în viaţa Europei, turcii,
ruşii, o parte din popoarele balcanice constituie o altă lume, cu alte legi, cu alt suflet, cu altă
filozofie. Toată civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvânt: aptitudine creatoare. Ridicat
deasupra mediului, dominându-1 prin stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă,
occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. El preface ambianţa, sfinţeşte locul, căruia îi
impune legea şi ideea sa şi care îl ascultă docil şi învins. Apuseanul e stăpânul voinţei sale
elastice şi ferme în acelaşi timp şi pentru aceasta e şi stăpânul lucrurilor înconjurătoare. Curajul
său e când temerar, când rezonabil. Ştie să rişte şi să fie în acelaşi timp subjugă forţele naturii,
sezoanele, fauna şi flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliată ascultătoare. [...]
În asemenea condiţii, filozofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e posibil, e
optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru,
pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale; forţează
evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim.
Psihologia orientalului e exact contrară. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă. Dacă
occidentalul se impune mediului, orientalul se supune. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl zdrobeşte, îl
apasă. Recunoaşte într-însa o forţă religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să mai
lupte. Ordinea evenimentelor i se pare stabilită de un zeu infailibil. Fatalismul, adică constatarea
acestei aşezări prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o îndrepte, i se pare singura
soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă. Nici un orgoliu, nici o ambiţie, nici o rezistenţă.
Imaginaţia şi voinţa nu prefac deloc realitatea înconjurătoare. Filozofia vieţii e supunerea,
resemnarea la forţele care ne depăşesc şi pe care nu le putem schimba, ci doar îmblânzi prin
ascultare. Idealul său e în masa anonimă, în colectivitatea absorbantă. Între tipuri extreme de
civilizaţie, între aceste două interpretări ale existenţei, datorită a două structuri deosebite, între
creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului, se poate găsi o valoare. Să numim această
structură sufletească adaptabilitate.”
Se remarcă, aşadar, drept caracteristici esenţiale ale spiritului occidental, activismul
( activitatea ), aptitudinea creatoare, voluntarismul, credinţa că totul e posibil, încrederea în
forţele proprii, afirmarea individualităţii.
În privinţa spiritului oriental, se remarcă, dimpotrivă, resemnarea pasivă, fatalismul,
supunerea, masa anonimă.
Între aceste tendinţe contradictorii, se situează mentalitatea românească, dominată de structura
sufletească pe care criticul o numeşte adaptabilitate.

Situată geografic într-o zonă de frontieră, între Europa Răsăriteană, Balcani şi Europa
Centrală, România de azi este rezultatul unor influenţe venite, de-a lungul istoriei, dinspre toate
cele trei arii de civilizaţie.
Dacă Antichitatea este marcată de extinderea Imperiului Roman la nord şi sud de Dunăre, în
Evul Mediu, Bizanţul devine principalul model politic, cultural şi religios, pentru ca, începând din
secolul al XIX-lea, românii să „descopere” Occidentul. Paşoptiştii aleg modelul francez, iar
junimiştii încearcă să-l impună pe cel german. între cele două războaie, moderniştii, adepţi ai
sincronizării cu spiritul veacului, orientaţi spre cultura apuseană, intră în dispută cu tradiţionaliştii
autohtonişti, care doreau întoarcerea spre valorile româneşti tradiţionale şi, prin ortodoxism, spre
Orient. Este perioada cea mai fecundă a culturii române. Perioada comunistă a însemnat însă o
reorientare a României, de data aceasta spre blocul ţărilor care au intrat în sfera politică sovietică.
Contactele de orice fel cu Occidentul sunt întrerupte. După căderea comunismului, România
reînnoadă relaţiile cu Occidentul şi năzuieşte spre integrarea în Uniunea Europeană.

Cultura si civilizatia romaneasca se dezvolta ca efect al intalniri in acelasi spatiu


geografic a doua tipuri de civilizatie - orientala si occidentala .