RABINDRANATH TAGORE

OFRANDA LIRICĂ (GITANJALI)

traducere şi cuvânt înainte de
GEORGE REMETE

cu o prezentare de părintele
GALERIU

Alba Iulia 1995

Traducerea s-a făcut după : R. TAGORE,
"L'offrande lyrique", trad. .d'André Gide
(seule autorisée) 7-ème édition, Editions de
la Nouvelle Revue Française, Paris, 1917.
(S) Toate drepturile asupra prezentei
versiuni sunt rezervate traducătorului.

Prezentare

în 1913, premiul Nobel pentru poezie era

acordat lui Rabindranath Tagore. Un poem,
reprezentativ mai ales pentru mesajul său,
conferea, operei sale lirice particulară
valoare:
Un bătrân este mistuit de dorul de a afla
piatra filozofală, căutată de alchimia
medievală, piatră care preschimbă în aur
orice metal pe care-1 atinge. Şi, bătrânul,
încins cu un lanţ de fier, pleacă, străbate
 PREZENTARE 3

de-a lungul râurilor ţări de-a rândul,

lovindu-şi cingătoarea cu fiecare piatră
întâlnită în cale. Ajuns în Europa, pe malul
unui râu, facându-şi lucrul pentru care
pornise, nişte copii, cu vitele la păşune în
lunca râului, se apropie, privesc şi arată
stăruitor cu degetul spre bătrân, spre
cingătoarea lui. Bătrânul se opreşte,
priveşte şi el şi, deodată, izbucneşte într-un
plâns neistovit. Aievea, lanţul cingătorii lui
strălucea: devenise aur. Vestea despre el s-
a răspândit şi locuitorii satelor din jur se
adună; bătrânul încă plânge... Când s-a
oprit din plâns, la rugămintea mulţimii,
dezvăluie taina : "Am căutat de-a lungul
timpului şi drumului piatra . Am avut-o în
mână, mi-a prefăcut lanţul în aur, precum
vedeţi, dar n-o mai am. Am aruncat-o, iară
să ştiu. Am lepădat-o."
Mesajul era adresat nouă, Europei : "Voi,
europenii - vrea să ne spună Tagore - aţi
avut această Piatră care transfigurează,
salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o. Iar
Piatra e Hristos". Acesta este mesajul lui
Tagore adresat nouă, europenilor. In acest
spirit, unui misionar englez care-i scrisese,
cerându-i sfat cum să-şi împlinească vocaţia
lui misionară creştină în India, Tagore îi
răspunde : "Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi
iubirea, iubirea lui Hristos!"
 PREZENTARE 3

întreaga lirică a lui Tagore reprezintă un

omagiu adus iubirii. Traducătorul în
româneşte, părintele Geofge Remete, e de
asemenea un
vast comunicant
al acestei iubiri
divine.

Bucureşti, 8 iunie 1995

Cuvânt înainte

Poemele lui R. Tagore, marele poet şi

filosof indian, nu sunt numai poezie. Ele
sunt şi cugetare filosofică, simţire creştină,
chiar "ortodoxă" şi, mai ales,
poezie mistică.
Aproape totdeauna, poemele lui sunt
exprimarea estetică a unor cugetări de o
densitate şi o concizie filosofică. Gândul ne
poartă firesc la o frapantă asemănare cu
filosoful M. Buber. Ca şi Tagore, M. Buber
şi-a scris cartea sa fundamentală, "Eu şi
Tu", în versete de o asemănare simetrică
impresionantă:
"Cuvintele fundamentale nu sunt
cuvinte izolate,
ci sunt cuvinte perechi.
 PREZENTARE 3

Un asemenea cuvânt fundamental este

perechea
verbală Eu-Tu.
Un alt cuvânt fundamental este
perechea verbală
Eu-Acela ...
Căci Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu
este altul decât cel din cuvântul
fundamental Eu-Acela
Dacă versetele lui M. Buber sunt de o
simetrie şi de o eleganţă poematică,
versetele lui Tagore sunt de o concizie şi
rigoare aforistică, filosofică.
Fără şă fie creştin, rămânând hindus,
Tagore a fost profund înrâurit de
spiritualitatea creştină, pe care a cimoscut-
o şi trăit-o. In opera lui aflăm o
sensibilitate, de multe ori, autentic
creştină.
O mare afinitate au poemele lui cu poezia
psalmilor biblici. Toate respiră un duh
psalmic incontestabil. Psalmistul, însetat de
Dumnezeu, exclamă: "In ce chip doreşte
cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte
sufletul meu pe Tine, Dumnezeule"(Ps. 41)
şi "Insetat-a sufletul meu, suspinat-a după
Tine trupul meu, în pământ pustiu şi
neumblat şi fără de apă " (Ps. 62). Iar
Tagore II invocă : "Când inima-i deşartă şi
 PREZENTARE 3

secată, coboară asupra mea într-o ploaie de

îndurare...Când ispita îmi orbeşte sufletul
cu năluca şi pulberea ei, Tu singurul Sfânt,
Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul
Tău!" (poemul XXXIX). .
In concepţia creştină, lumea întreagă
este, ca şi creaţie divină, expresia unei
ordini, a unor raţionalităţi şi sensuri. Tagore
zice : "Desăvârşire necurmată-i
pretutindeni!" (LXXVIII). In lume se
manifestă fundamental providenţa divină.
Grandoarea ei, exprimată de psalmist prin
psalmii 18 şi 103, prin cuvintele "Aruncă
grija ta spre Domnul şi El te va hrăni", este
conştientizată de Tagore aproape prin
aceleaşi cuvinte: "Aruncă poverile tale în
mâinile Celui ce poartă toate ". (IX).
Providenţa este de fapt, după expresia
teologului ortodox N. Cabasila, "iubirea
nebună a lui Dumnezeu "; de aceea, "El s-a
legat de noi pentru totdeauna " (XI) în beţia
divină a iubirii, "aruncat, pierdut, bătut de
vânt în vâltoarea acestei grozave bucurii"
(LXX).
Dumnezeu este în chip esenţial,
transcendenţă absolută. întrucât omul este
creat de El "după chipul şi asemănarea" Lui,
Dumnezeu este şi o realitate imanentă
omului : "împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru". Poetul indian ajunge şi el
 PREZENTARE 3

la convingerea că "drumul cel mai depărtat

mă poartă chiar lângă Tine" (XII) şi, mai
ales, că împărăţia sufletului, împlinirea
persoanei, este un urcuş spiritual nesfârşit:
"Acolo ... avântul neostoit îşi tind braţele
către desăvârşire... Acolo sufletul călăuzit
de Tine se avântă-n lărgire continuă-a
gândirii şi faptei" (XXXV); "Acolo unde se
deschide cerul nesfârşit, ca să se avânte
sufletul, acolo domneşte, curată şi
luminoasă, Frumuseţea. Acolo nu mai este
nici zi, nici noapte, nici chipuri şi culori, nici
cuvinte şi cuvânt!" . E o icoană demnă de
finalul grandios, al Ierusalimului ceresc din
Apocalipsă. Ca şi în teologia şi simţirea
ortodoxă, Tagore simte şi înfăţişează lumea
şi viaţa ca pe o sărbătoare : "am
primitpoftirea la sărbătoarea acestei lumi şi
aşa s-a binecuvântat viaţa mea... " (XVI) .
Lumea şi viaţa sunt o sărbătoare, o bucurie,
o lumină. Sf. Serafim de Sarov saluta
totdeauna cu cuvintele : "Bucuria mea,
Hristos ă înviat!". Pr. D. Stăniloae a
dezvoltat grandios, în lucrarea sa "Iisus
Hristos, lumina lumii" realitatea luminii
fizice ca reflex firesc al Lumii Spirituale, al
Persoanei Supreme, Lumina
lumii. Tagore cântă: "Da, ştiu bine,
aceasta-i dragostea Ta, o, Iubitul inimii
mele : această lumină de aur ce joacă pe
 PREZENTARE 3

frunze, norii leneşi care lunecă pe cer şi

zefirul ce-şi lasă boarea pe fruntea mea".
(LIX).
Viaţa e sens şi împlinire. Condiţia
existenţială a creştinismului ortodox este a
speranţei, a unui optimism incurabil, a
organicităţii irepresibile. Tagore
izbucneşte : "Toate ţipetele de bucurie să se
împlinească în cuvântul meu suprem... "
(LVIII).
Credinţa creştină îl prezintă pe om ca
fiind "chipul şi asemănarea " lui Dumnezeu.
Această simţire este esenţială şi la Tagore:
"O, Doamne, dacă n-aş fi eu, unde-ar locui
dragostea Ta?" (LVI). Gândul zboară
inevitabil, la sfâşietorul vers al lui Rilke: "
Ce-ai să te faci, Doamne, de-am să mor? ".
Faţă de alte credinţe, învăţătura creştină
despre om se distinge prin afirmarea valorii
totale, decisive, eterne a trupului, ca şi
componentă egală'a persoanei umane,
destinată îndumnezeirii, ca "templu al
Duhului Sfânt". Conştiinţa aceasta o aflăm,
într-o splendidă întrupare şi în poemele de
faţă : "Mereu mă voi sili să-mi păstrez
trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular
odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare "
(IV).
Moartea însăşi devine, pentru cei realizaţi
sufleteşte, apogeu şi împlinire a vieţii, cum
 PREZENTARE 3

au dezvoltat în teologia lor pr. D. Stăniloae,

Ladislau Boros şi alţii: Tagore invocă
moartea în aceiaşi termeni : "O, tu, supremă
îmlinire a vieţii, Moarte o, moartea mea!...Zi
după zi am vegheat aşteptăndu-te, pentru
tine am purtat bucuriile şi durerile vieţii.
Tot ce sunt, tot ce am, nădejdea şi iubirea
mea au curs mereu spre tine... " (XC).
Dar, mai presus de toate, de la început la
sfârşit, poezia lui Tagore este mistica iubirii
divine:
îndrăznim să afirmăm chiar o asemănare
între mistica ortodoxă a iubirii şi cea a lui
Tagore. "Gitanjali" eate poemul iubirii
divine: sufletul uman este iubita - mireasa
iar Dumnezeu este Iubitul - Mirele. Ca şi
Tagore, Sf. Siluan Athonitul înfăţişează
iubirea sufletului faţă de Dumnezeu ca pe o
logodnă : "Sufletul e asemenea unei
logodnice iar Domnul asemenea unui
logodnic care se iubesc unul pe altul şi
suspină unul după altul". Iubirea lui
Dumnezeu e lumină. Sf. Siluan spune :
"Duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa
de a Te vedea pe Tine, lumina mea!"; iar
Tagore cântă într-un poem întreg : "
Lumină, lumina mea! Lumină, sărut al
ochilor, dulceaţă a inimii, lumină!" (LVII).
Mistica iubirii divine este şi muzică
divină. Sf. Siluan spune într-un imn :
 PREZENTARE 3

"Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi se

roagă zi şi noapte, căci numele Domnului e
dulce. El desfată sufletul celui ce se roagă şi
aprinde inima lui de iubire pentfu
Dumnezeu .... Am auzit şi multă muzică şi
ea a fermecat sufletul meu. Şi m-am gândit:
dacă această muzică e atât de dulce, ce
farmec trebuie să aibă pentru suflet cântul
Cerului?... "
Tagore răspunde : "Lumina muzicii Tale
luminează lumea. Suflarea vieţuitoare a
muzicii Tale se rostogoleşte din cer în cer.
Sfinţitul val al muzicii Tale peste zidurile de
piatră luminează şi inundă. Inima-mi
doreşte să se înlănţuie cântului Tău, dar
geme-n van către cuvânt. Aş vorbi ...Dar
nici-un cânt nu ia fiinţă pe limba mea şi
plâng ruşinată. Ah! Tu mi-ai robit inima,
Stăpâne, în apele nesfârşite ale muzicii
Tale!".
Iubirea Sf. Siluan este un dor, o invocare,
o tânguire nesfârşită după Dumnezeu : "Pe
Tine singur Te doreşte sufletul meu,
Doamne! Nu pot uita privirea Ta blândă şi
liniştită şi Te rog cu lacrimi: Vino şi Te
sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de
toată întinăciunea!".
 PREZENTARE 3

n Tagore exclamă: "Pe Tine Te vreau,

numai pe Tine - pe care inima mea neîncetat
II strigă... .
Cum noaptea ascunde în întuneric
porunca luminii, aşa răsună strigăt în
adâncul necunoştinţei mele: Pe Tine Te
vreau, numai pe Tine! Cum încă năzuieşte
furtuna la sfârşit către pace, când se
năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa
pornirea mea se năpusteşte asupra iubirii
Tale şi strigă : Pe Tine Te vreau, numai pe
Tine!".

OFRANDA LIRICĂ

I
Tu m-ai făcut nesfârşită, aşa a fost plăcut
naintea Ta: o gingaşă cupă ce-o deşerţi şi o-
ndestulezi mereu cu proaspătă viaţă,
Un flaut de trestie sunând pe dealuri şi
prin văi, melodii veşnic noi suflând peste
ele.
La nemuritoarea-Ţi atingere, inima-mi
îmbătată inundă şi-n valuri de nespus se
revarsă.
Pentru daru-Ţi nesfârşite, ca să pot eu a
primi, am doar mâinile-astea strâmte. Şi
timpurile trec şi Tu-mi dăruieşti şi mereu
rămâne loc pentru a umple.
 PREZENTARE 3

II
Ciind îmi porunceşti să cânt, mă semeţesc
de trufie; dar privesc spre faţa Ta, şi
lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât din viaţa mea se
preface-n armonie şi adorarea mea îşi
deschide aripile, ca o pasăre bucuroasă în
zboru-i pe mare.
Ştiu că îţi place cântecul meu. Ştiu că,
drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu într-aripat ajunge la
picioarele Tale pe care nu mai nădăjduiam
să le ating.
Beată de bucuria asta de-a cânta, îmi
pierd firea şi Te numesc prieten, pe Tine,
Dumnezeul meu!

III

Dar cum Tu însuţi cânţi, Stăpâne, eu asta

nu mai ştiu. Şi-ascult mereu în tăcută
uimire.
Lumina muzicii Tale luminează lumea.
Suflarea vieţuitoare a muzicii Tale se
rostogoleşte din cer în cer.
Sfinţitul val al muzicii Tale peste zidurile
de piatră luminează şi inundă.
 PREZENTARE 3

Inima-mi doreşte să se-nlănţuie cântului

Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aş
vorbi... Dar nici-un cuvânt nu ia fiinţă pe
limba mea şi plâng ruşinată. Ah!Tu mi-ai
robit inima, Stăpâne, în apele nesfârşite ale
muzicii Tale!

IV

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi

păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare
mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă
dătătoare.
Mereu mă voi sili să păzesc de toată
înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti
Adevărul care deşteaptă lumina minţii-n
sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii
mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că
ai locaşul Tău în cel mai ascuns altar al
inimii mele.
Iar truda mea va fi să Te descopăr prin
faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă
tărie să lucrez.

V
 PREZENTARE 3

Caut har înaintea Ta, îngăduie-mi o clipă

odihnă lângă Tine! Lucrările ce le fac, le voi
sfârşi mai apoi.
Pustie de vederea feţei Tale, inima mea
nu cunoaşte odihnă şi răgaz şi truda mea-i
numai povară tară margini într-un pustiu'de
suferinţă.
Acum vara a venit la fereastra mea, cu
murmurul şi suspinele ei şi albinele grăbite
aduc dragoste tufişului înflorit.
Iată ceasul de pace şi de cântare, faţă
către faţă cu Tine, binecuvântarea vieţii
mele, în liniştea acestui blând popas!

VI

Culege această floare, ia-o repede! Să nu

se ofilească şi-n praf să se destrame!
Dacă nu are loc în Coroana Ta, cinsteşte-o
cu mâna Ta, culege-o! Mă tem că ziua se
sfârşeşte, stând Tu la îndoială şi timpul ei
trece.
Deşi culoarea-i e ascunsă şi mirosul ei
uşor, ia această floare-n slujba Ta şi culege-
o cât este-n timpul ei!
 PREZENTARE 3

VII

Cântul meu şi-a despuiat podoaba. Eu nu

mai pun trufie-n el. Podoabele-ar împiedica
unirea noastră, s-ar pune-ntre noi şi
foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet moare de ruşine la
vederea Ta. O! Stăpâne-Poet, m-am aşezat
la picioarele Tale! Ca să fie viaţa mea simplă
şi limpede, un flaut de trestie pe care-1
umpli cu muzica Ta.

VIII

Copilul ce se înveşmânta cu mantie de

prinţ şi poartă la gât lanţuri aurite pierde
toată plăcerea jocului; la price pas se-
mpiedică-n podoabă.
De teama c-o va rupe sau c-o va prăfui se
ţine departe de lume şi nu cutează nici să se
bucure.
De ce să fie-ntemniţat în lux? Oare nu-1
dezbraci aşa de dreptul de-a intra în marea
sărbătoare a vieţii omeneşti?

IX
 PREZENTARE 3

0, nesimţitoare ce vrei să te porţi chiar pe

umerii tăiîO, cerşetoare, ce vii să cerşeşti la
propria-ţi poartă!
Aruncă poverile tale în mâinile Celui ce
poartă toate şi n-arunca privire de regret în
urmă.
Dorinţa ta stinge lumina mai iute ca s-o
stingă suflarea Lui. Pofta ta-i necurată şi
pătată; nu primi darul ei! Astfel vei putea
să-ţi oferi dragostea sfântă.

X
Aici e tronul Tău, aici odihnesc picioarele
Tale: unde trăieşte cel sărman, cel fărâmă şi
pierdut.
Dacă m-aş ispiti să m-aplec spre Tine,
închinarea mea n-ar ajunge la smerenia
unde odihnesc picioarele Tale: lângă cel
sărman, cel fărâmă şi pierdut.
Unde nu stă niciodată trufia, acolo stai Tu
în cămaşa umilului: lângă cel sărman, cel
fărâmă şi pierdut.
Inima mea nu va găsi niciodată calea
unde ţii Tu însoţire celor fară-nsofitor:
lângă cel sărman, cel fărâmă şi pierdut.
 PREZENTARE 3

XI

Aruncă mătăniile, lasă cântecul şi psalmii

tăi! Pe cine crezi tu că slăveşti în ungherul
unui templu-nchis? Deschide ochii şi vezi că
Dumnezeu nu e acolo!
El e acolo unde plugarul lucrează
pământul aspru şi pe şantierul unde
trudeşte pietrarul. Este cu ei pe soare şi pe
furtună, veşmântul Lui e plin de praf.
Leapădă mantia cucernică, coboară-n praf,
ca El!
Libertatea? Unde crezi tu că afli
libertatea? Stăpânul nostru n-a împovărat
făptura Lui. El s-a legat de noi pentru
totdeauna.
Ieşi din cugetările tale şi lasă florile şi
tămâierile ! Veşmintele tale se rup şi şi se
pătează şi ce-ţi este? Du-te să te uneşti cu
El şi ţine-te de El, în truda şi-n sudoarea
frunţii tale!
XII

Timpul alergării mele-i lung; calea este

lungă. Am ieşit pe aripile primei raze de
lumină şi mi-am urmat călătoria peste
singurătăţile lumilor, lăsându-mi urma în
mulţime de stele. Drumul cel mai depărtat
mă poartă chiar lângă Tine şi unduirea cea
 PREZENTARE 3

mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi

simplitate.
Călătorul trebuie să bată la toate porţile
înainte de a ajunge la a sa; el trebuie să
rătăcească prin toate lumile dinafară pentru
a ajunge la altarul dinăuntru.
Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe,
înainte să-i închid şi să spun: Eşti aici!
Această întrebare, această aşteptare,
izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi şi
inundă lumea sub valul acestei credinţe:
Sunt Eu!

XIII

Cântecul meu n-a răsunat până acum. Mi-

am trecut zilele strunind şi destrunind lira.
N-am putut să aflu ritmul cel drept,
cuvintele nu s-au întâlnit; rămâne numai
dorinţa în inima mea.
Floarea nu s-a deschis, numai vântul
suspină peste ca. Nu I-am văzut faţa, nu mi-
am plecat urechea la cuvântul Lui; I-am
auzit numai paşii uşori prin faţa casei.
Toată viaţa mi s-a scurs pregătindu-I
tronul în casa mea, dar lampa nu s-a aprins
ca să-L îmbii să intre.
Trăiesc numai cu nădejdea să-L văd, dar
încă nu L-am întâlnit.
 PREZENTARE 3

XIV

Dorinţele-mi sunt multe şi plângerea mea

vrednică de milă şi întorcându-ţi aspru faţa
Ta, mă cruţi mereu; şi această aspră
bunătate s-a urzit de-a lungul întregii 'mele
vieţi.
Zi după zi mă faci vrednică de marile
daruri simple pe care le împrăştii spre mine:
cerul şi lumina, trupul şi viaţa şi sufletul -
păzindu-mă de primejdiile poftelor
nemăsurate.
Uneori întârzii plângând; mă deştept şi
zoresc în căutarea ţintei mele; dar atunci,
crud Te ascunzi de la faţa mea.
Zi după zi mă faci vrednică de primirea Ta
deplină; întorcându-ţi faţa mereu de la
mine, mă cruţi de primejdiile celui slab, de
pofta nemăsurată.

XV

Sunt aici ca să-ţi cânt melodii. În palatul

Tău am şi eu un colţ al meu.
Sunt fără nici o faptă-n lumea Ta, viaţa
mea se-mprăştie-n acorduri fără şir.
 PREZENTARE 3

Când, pentru închinarea mută, în templu-

ntunecat la miez de noapte, va bate ceasul,
porunceşte-mi Stăpâne şi mă voi ridica să-Ţi
cânt!
Când, în aerul dimineţii, va fi strunită
harfa de aur, binevoieşte să porunceşti
starea mea!

XVI

Am primit poftirea la sărbătoarea acestei

lumi şi s-a binecuvântat viaţa mea.
Ochii mei au văzut şi urechile mele au
auzit. Rostul meu era aici să cânt şi am
făcut tot ce-am putut.
Acum, a venit oare timpul să Te văd şi să
mă-nchin în faţa Ta?

XVII

Aștept numai dragostea pentru a mă lăsa

în mâinile Lui. De aceea e aşa de târziu, de
aceea m-am făcut vinovată de-atâtea.
Oamenii vin cu legile şi poruncile lor ca să
mă lege, dar eu le scap totdeauna; căci
aştept numai dragostea pentru a mă lăsa în
mâinile Lui. Unii îşi clatină capul şi mă
 PREZENTARE 3

numesc nepăsătoare; nu mă îndoiesc că au

dreptate.
Ziua de târg a trecut şi zarva s-a sfârşit;
cei ce mă învinuiră zadarnic, s-au întors cu
mânie.
Aştept numai dragostea pentru a mă lăsa
în mâinile Lui.

XVIII

Norii se bulucesc peste nori, se întunecă.

Dragoste, de ce mă laşi Tu să aştept atât de
singură la poartă?
In babilonul muncii eu sunt cu gloata; dar
în această-ntunecată zi, singură, nu
nădăjduiesc decât spre Tine.
Dacă Tu nu-mi descoperi faţa Ta, dacă mă
laşi afară, nu ştiu cum voi trece peste
aceste lungi, ploioase ceasuri.
Rămân să contemplu marea întunecare a
cerului şi inima-mi plângând dă târcoale ca
vântul fără odihnă.

XIX
 PREZENTARE 3

Dacă Tu nu-mi vorbeşti, voi purta tăcerea

Ta; cu ea îmi voi umple inima. Voi aştepta
liniştită, cu capul plecat, ca noaptea-n
veghea-i înstelată.
Dimineaţa va veni cu siguranţă,
întunericul va fi biruit şi cuvântul Tău se va
împrăştia în şuvoaie de tur, şiroind orbitor
peste cer.
Atunci cuvintele Tale se vor zvânta în
cântecele cuiburilor mele cu păsări şi
melodiile Tale vor izbucni în flori, pe toate
potecile pădurilor mele.

XX

Sufletul meu rătăcea neputincios în ziua

în care se deschise floarea de lotus. Coşul
meu era gol şi floarea rămase părăsită.
Uneori încă şi o tristeţe se abătea peste
mine; tresăream în vis şi simţeam urma
gingaşă a unei miresme străine în vântul din
sud.
Această dulceaţă îmi îmbolnăvea inima de
dor; mi se părea că simt suflarea fierbinte a
verii tânjind spre împlinire. Nu ştiam că-i
atât de aproape, e a mea, că gingăşia
desăvârşită înflorise din adâncurile inimii
mele.
 PREZENTARE 3

XXI

E timpul să-mi las barca la apă? Ceasurile

moi se scurg pe mal-vai mie!
Primăvara îşi dă floarea, apoi îşi ia rămas
bun. Şi acum, copleşită de vane flori ofilite,
aştept şi-mi cheltuiesc vremea. Valurile au
devenit zgomotoase; peste mal, în poteca
umbrită, frunzele galbene tremură şi cad.
Ce nefiinţă contempli Tu? Nu simţi un
freamăt prin văzduh, cu cântul depărtat ce
urcă şi se mistuie din alt tărâm?

XXII

În umbrele adânci ale lui iulie ploios, cu

paşi furişaţi, mergi, uşor ca noaptea,
ocolind străjerii.
Astăzi dimineaţa şi-a închis ochii,
nesimţitoare la chemările lacome ale
vântului; un văl des se întinde pe seninul
treaz al cerului. Crângurile şi-au încetat
cântecele şi porţile caselor s-au închis.
Pe uliţa pustie, Tu eşti trecător
singuratic. O, Singurul meu Prieten, Prea-
 PREZENTARE 3

Iubitul meu, uşile casei mele Sunt deschise:

să nu pieri ca un vis!

XXIII

Tu eşti afară în noaptea asta furtunoasă,

urmând călătoria-ţi de îndrăgostit, Prietenul
meu?
Cerul geme ca într-o disperare.
Nu am somn, în noaptea asta, Prietene.
Mereu deschid uşa şi aţintesc umbrele
nopţii.
Nu desluşesc nimic în faţa mea şi nu ştiu
pe unde trece drumul Tău.
Pe ce neştiut mal al fluviului întunecat, la
ce margine a pădurii înfricoşătoare, prin ce
adâncime de întuneric cauţi drumul spre
mine, Prietenul meu?

XXIV

Dacă ziua a trecut, dacă păsările nu mai

cântă, dacă vântul ostenit moare, aruncă
asupra mea vălul umbrelor, aşa cum ai
învăluit pământul în perdelele somnului şi-ai
închis cu dragoste-n amurg petalele
lotusului sfârşit.
 PREZENTARE 3

Drumeţului cărui traista i s-a deşertat,

veşmântu-i destrămat şi greu de praf şi
puterile vlăguite, ia-i ruşinea şi nevoia şi
înnoieşte-i viaţa, ca şi florii, sub
binecuvântatul acoperământ al nopţii Tale.

XXV
In noaptea asta de sfârşeală, îngăduie să
mă las fără luptă somnului şi să odihnesc în
Tine credinţa mea.
Îngăduie ca duhul meu vlăguit să nu
trudească aducându-ţi închinare nevolnică.
T u eşti Cel ce tragi vălul nopţii pe ochii
osteniţi ai zilei, ca să-i înnoieşti privirea la
deşteptare, într-o mai proaspătă strălucire.

XXVI
A venit să se aşeze lângă mine şi nu m-
am deşteptat. Blestemat fie somnul meu
ticălos!
El a venit când noaptea era blândă; avea
harfa în mână şi visele mele au fremătat
toate de melodiile Lui. Vai, de ce nopţile
mele toate-s pierdute astfel? De ce scapă El
mereu vederii mele?
 PREZENTARE 3

XXVII

Lumină! Unde este lumina? Ea să-nvie

oare focul roşu-al dorului?
Iată făclia, dar fără tremurul flăcării; asta-
i soarta ta, inima mea? Moartea, ah, pentru
tine ar fi mult mai bună!
Goliciunea bate la uşa ta; vesteşte că
stăpânul Tău veghează şi te cheamă la
întâlnire în noapte.
Cerul este acoperit de nori şi ploaia nu
mai încetează. Nu ştiu ce se răscoală în
mine, nu ştiu ce vrea să spună.
Lumina bruscă a unui fulger îmi aduce în
ochi un întuneric mai adânc şi inima mea
caută bâjbâind poteca spre locul unde
muzica nopţii mă cheamă.
Lumina, ah, unde este lumina? Să-nvie ea
focul roşu al dorului! Tună şi vântul se
năpusteşte urlând, străbătând văzduhul.
Noaptea este neagră ca ardezia. Viază cu
viaţa Ta făclia iubirii!

XXVIII

Aspre sunt piedicile mele şi inima-mi

slăbeşte când încerc să le trec'
 PREZENTARE 3

Nu am nevoie decât de slobozenie, dar

mi-e ruşine s-o nădăjduiesc.
Sunt sigură că o nepreţuită bogăţie este
în Tine şi Tu eşti prietenul meu, dar nu am
curaj să-mi curăţ cămara de toate gunoaiele
care o umplu.
Veşmântul care mă înveleşte este un
linţoliu de praf şi de moarte; îl urăsc, dar îl
cuprind cu drag.
Datoriile mele sunt mari, slăbiciunile
multe, ruşinea grea şi ascunsă; şi totuşi,
când vin să cer ceva, tremur de teamă că
plângerea mea nu va fi împlinită.

XXIX

1 Chiar numele îmi este temniţă, unde

cea pe care-o ferec plânge. Fără
încetare trudesc să înalţ în jurul meu zidul,
şi, în timp ce el se înalţă spre cer, în umbra
lui nu mai zăresc fiinţa mea adevărată. Mă
trudesc cu acest perete înalt; de teama
oricărei găuri, îl cârpesc cu praf şi nisip şi,
în grija mare pentru numele meu, nu mai
zăresc fiinţa mea adevărată.
 PREZENTARE 3

XXX

Am ieşit atât de singură, să merg la

această întâlnire. Dar cine mă urmează în
intunericul tăcut?
Mă depărtez, să-l ocolesc, dar nu îi
scap.
El stârneşte praful cu lăudăroşeniile
lui, întăreşte cu vocea-i puternică fiecare
cuvânt ce-l rostesc.
O, Doamne! Sunt tot eu, ticăloasa! N-
am nici o ruşine, dar mi-e ruşine să vin la
uşa Ta cu el.

XXXI

"Kobule, spune-mi, cine te-a

înlănţuit?"
"Stăpânul meu", spune întemniţatul.
Mă gândeam că pot să întrec pe oricine
din lume în bogăţie şi putere şi grămădit
în lăzile mele toţi banii pe care-i datoram
regelui meu. Când somnul mă birui, mă
întinsei pe patul pregătit stăpânului; şi,
când mă deşteptai, mă aflai întemniţat în
propria tainiţă.
 PREZENTARE 3

"Robule, cine fauri acest lanţ de

nestricat?"
"Eu - spune întemniţatul - faurii
aceste lanţuri cu toată grija. Mă
gândeam că puterea mea de neînvins ar
ţine lumea roabă, lăsându-mă într-o
libertate netulburată.
Astfel, zi şi noapte, faurii la foc şi
ciocănii crunt. Când, în sfârşit, treaba fu
terminată şi nu mai lipsi nici o verigă, mă
găsii eu însumi ferecat".

XXXII
Prin toate mijloacele încearcă să mă
ferească, cei ce mă iubesc pe lumea asta.
Dar dragostea Ta-i mai mare şi Tu mă laşi
liberă.
De teamă să nu-i uit, ei se păzesc
totdeauna să mă lase singură. Dar trece
zi după zi, şi Tu nu te mai arăţi.
Deşi nu Te pomenesc în rugăciuni, deşi
nu Te păstrez în inima mea, iubirea Ta
aşteaptă încă iubirea mea.

XXXIII
 PREZENTARE 3

Când se lumină, ei veniră în casa mea

şi ziseră: "Nu vom ocupa aici decât un
locşor!"
Îmi spuseră: "Vom fi părtaşi la
închinarea ta şi nu vom primi decât
partea noastră de har!" Pe urmă, şezură
într-un colţ şi rămaseră liniştiţi.
Dar la miezul nopţii, zgomotoşi şi
obraznici, cu necucernică lăcomie, îmi
pângăriră locaşul; şi aflai altarul despuiat
tot de ofrandele sale.

XXXIV

Fă să dureze numai atât din mine, să

Te pot numi al meu de tot,
Fă să dureze numai atât din voia
mea, să Te pot pipăi în toate, să vin la
Tine prin toate şi să-Ţi dăruiesc mereu
iubirea mea,
Fă să dureze numai atât din mine, să
nu Te pot ascunde niciodată,
Fă să dureze numai această legătură,
prin care sunt legată de voia Ta şi chipul
Tău se-ntrupă-n viaţa mea: iubirii Tale
armătură.
 PREZENTARE 3

XXXV

Acolo unde sufletul nu ştie teama şi

unde capul se înalţă,
Acolo unde cunoştinţa e nemărginită,
Acolo unde lumea nu e împărţită între
ziduri,
Acolo unde cuvintele suflă adâncimi ale
curăţiei,
Acolo unde avântul neostoit îşi tinde
braţele către desăvârşire,
Acolo unde lumina înţelepciunii nu s-a
rătăcit în pustiul întunecat al obişnuinţei,
Acolo unde sufletul călăuzit de Tine se-
avântă-n lărgire continuă-a gândirii şi
faptei,
In acest paradis de libertate, Tată,
îngăduie să se deştepte patria mea!

XXXVI

Aşa. mă rog Ţie, Doamne: bate din

rădăcină lepra inimii mele!
 PREZENTARE 3

Dă-mi puterea să-mi port uşor

necazurile şi bucuriile,
Dă-mi puterea să-mi port dragostea
bogată în slujiri,
Dă-mi puterea să nu mă lepăd de cel
sărac şi să nu plec genunchiul în faţa
puterii neruşinate,
Dă-mi puterea să-mi înalţ sufletul
peste nălucile acestei lumi,
Şi dă-mi puterea să-mi supun cu
dragoste puterea mea voinţei Tale!

XXXVII

Credeam că drumeţia mea a ajuns la

sfârşit, la capătul puterilor, că poteca s-a
sfârşit în faţa mea, merindele s-au
deşertat şi vremea venise să intru-n
tăcut întuneric.
Dar descopăr că voinţa Ta nu cunoaşte
sfârşit în mine. Şi, când vechile cuvinte
se sting pe limbă, noi melodii năvălesc
din inimă; şi, când vechile urme s-au
pierdut, un nou meleag se descoperă cu
minunile sale.

XXXVIII
 PREZENTARE 3

Pe Tine Te vreau! Numai pe Tine! - pe

care inima mea neîncetat îl strigă! Toate
ispitele, ce mă.amăgeau zi şi noapte sunt
mincinoase şi goale până în inimă.
Cum noaptea ascunde-n întuneric
porunca luminii, aşa răsună strigăt în
adâncul necunoştinţei mele;
- Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!
Cum încă năzuieşte furtuna la sfârşit
către pace, când se năpusteşte asupra
păcii cu toată mânia, aşa pornirea mea se
năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă:
- Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!

XXXIX

Când inima-i deşartă şi secată, coboară

asupra mea într-o ploaie de îndurare.
Când viaţa şi-a pierdut harul, vino la
mine într-o explozie de cântece.
Când munca zbuciumată îşi nalţă din
toate părţile vuietul, ducându-mă
departe, vino la mine, Doamne-al meu, cu
pacea şi odihna Ta!
 PREZENTARE 3

Când inima-mi zace roabă, ghemuită-n

colţul ei, sparge poarta, Rege al meu şi
vino cu strălucire împărătească!
Când ispita îmi orbeşte sufletul cu
năluca şi pulberea ei, Tu singurul Sfânt,
Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul
Tău!

XL

N-a mai plouat de zile şi nopţi, o

Doamne al meu, în inima-mi pustie. Zarea
este sălbatic-goală: nici-o urmă de nor,
nici-o veste de ploaie.
Trimite furtuna Ta în mânie, întunecată
şi plină de moarte, dacă aşa-i voia Ta şi
brăzdează cu fulgere cerul de la răsărit ia
apus!
Dar adu-ţi aminte, Doamne, adu-ţi
aminte de această cumplită arşiţă,
străpungătoare şi cruntă, care pătrunde
în inima mea şi seacă toată nădejdea!
Din înălţimea cerului, pogoară asupra
noastră norul milei Tale, asemeni privirii-
nlăcrimate a mamei, în ziua mâniei
părinteşti.

XLI
 PREZENTARE 3

Unde Te aţii Tu, în spatele tuturor,

Iubitul meu, ascuns în întuneric? Ei Te
îmbulzesc, trecând pe drumul prăfuit şi
nu se sinchisesc de Tine. Folosesc aici
ceasuri urâte, ca să înşir pentru Tine
prinoasele mele, dar trecătorii îmi dau la
o parte florile, una câte una şi coşul meu
se deşartă.
Vremea dimineţii a trecut, şi amiaza. In
umbra serii, ochii mei sunt copleşiţi de
somn. Cei ce se întorc mă privesc ţintă în
ochi şi zâmbetul lor mă umple de ruşine.
M-am aşezat ca o tânără cerşetoare,
aducându-mi poala rochiei pe faţă şi când
mă mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii,
fără să răspund.
Oh, cum aş putea să le spun că pe Tine
te aştept şi că mi-ai făgăduit să vii! Cum
aş putea să le mărturisesc că am luat
această sărăcie ca moştenire de la soţ?
Ah, strâng această mândrie în ascunzişul
inimii mele!
M-am aşezat pe iarbă, contemplu cerul
şi visez la minunăţia fără veste a venirii
Tale: eu totul in llăcări, cu aripi de aur
bătând în jurul carului, .şi ei pe marginea
drumului cu gura căscată, văzându-Te
coborând din jilţ, ridicând din praf şi
 PREZENTARE 3

aşezând lângă line pe această sărmană

fată în zdrenţe, tremurând toată de
ruşine şi de mândrie, ca o liană în vântul
verii.
Dar timpul se scurge şi eu tot nu aud
vuietul carului Tău de luptă. Alaiuri
numeroase trec, ducându-se repede într-
o gălăgie triumfală.
Numai Tu Te îndârjeşti să rămâi în
întuneric şi în spatele tuturor? Numai eu
mă îndârjesc să aştept, să plâng, să-mi
ostenesc inima cu nădejdea zadarnică?

XLII

In zorii zilei, un zvon mi-a şoptit că ne

vom îmbarca, numai eu cu Tine, şi nici un
suflet pe lume nu va şti de pelerinajul
nostru fără sfârşit şi rară ţintă.
Pe oceanul fără maluri, la zâmbetul
Tău mut, atent, cântecele mele s-or
avânta în melodii, libere ca valurile,
libere de cuvinte.
Încă nu e timpul? Ce mai e de făcut
aici? Vezi, seara a coborât pe ţărm şi, în
lumina palidă, pasărea mării zboară spre
cuibul ei.
 PREZENTARE 3

Nu-i timpul să ridic ancora? Cu ultima

lucire a asfinţitului, să se mistuie, în
sfârşit, barca noastră în noapte.

XLIII

Era o zi obişnuită, nu eram pregătită

de oaspeţi. Intrând neştiut în inima mea,
ca un necunoscut oarecare, Regele meu,
ai însemnat cu pecetea veşniciei clipele
vieţii mele trecătoare.
Azi îmi port ochii pe ele şi văd pecetea
Ta, le aflu zăcând în praf, împrăştiate,
uitate printre lucrurile şi necazurile
zilnice.
Tu n-ai râs de petrecerea-mi
copilărească, şi paşii pe care-i auzeam
odinioară în casa mea sunt chiar aceia ce
răsună din stea în stea.

XLIV

Aceasta-i bucuria mea, să aştept şi să

pândesc la marginea drumului, unde
întunericul urmează lumina şi ploaia vine
pe urmele verii.
 PREZENTARE 3

Vestitori, cu veşti din alt tărâm, mă

salută şi zoresc de-a lungul drumului.
Inima-mi saltă de bucurie şi-i dulce
suflarea zefirului ce trece.
Din zori până la-nserat, rămân în faţa
porţii: ştiu că va veni, deodată, clipa
fericită când voi vedea!
Estimp, zâmbesc şi cânt singură.
Estimp, văzduhul se umple de
mireasma făgăduinţei.

XLV

M-ai auzit pasul Lui uşor? Vine, vine,

vine, pentru totdeauna!
în fiecare clipă, la fiecare vârstă, în
fiecare zi, în fiecare noapte, vine, vine,
vine pentru totdeauna!
Am cântat multe cântece, în multe
chipuri, şi fiecare notă strigă mereu:
vine, vine, vine pentru totdeauna!
In zilele înmiresmate ale lui aprilie, pe
poteca pădurii, El vine, vine, vine, pentru
totdeauna!
In spaima zbuciumată a nopţilor de
iulie, pe carul tunător al norilor, vine,
vine, vine pentru totdeauna!
 PREZENTARE 3

De la o trudă la alta, pasul Său apasă

inima mea; şi, la atingerea de aur a
piciorului Său, străluceşte bucuria mea!

XLVI

Pe câtva timp, la întâlnirea noastră Tu

vii mereu mai aproape. Soarele Tău şi
stelele Tale nu vor putea să Te ţină
ascuns de mine mereu.
În multe seri şi dimineţi, foşnetul
paşilor Tăi se face auzit; solul Tău a venit
în inima mea şi m-a chemat tainic.
Nu ştiu de ce viaţa mea e azi tulburată
de tot şi o bucurie fremătândă goneşte
prin inima mea.
Parcă a venit timpul să sfârşesc eu
truda, şi, simt uşor în aer mireasma dulcii
Tale prezenţe

XLVII

Noaptea s-a scurs toată aşteptându-L

în zadar. Mă tem să nu vină, deodată,
dimineaţa când voi adormi doborâtă. Oh,
lăsaţi-I calea liberă! Prieteni, nu-L
alungaţi!
 PREZENTARE 3

Dacă paşii Săi nu mă deşteaptă, lăsaţi-

mă să dorm. Să nu-mi tulbure somnul
gălăgia păsărilor, nici bucuria vântului în
gloria luminii matinale.
Lăsaţi-mă să mă odihnesc în pace,
chiar dacă Domnul meu s-arată-n faţa
porţii.
Somn, o nepreţuitul meu somn, care
aştepţi numai atingerea Lui ca să pieri!
Ochi închişi, care vor deschide pleoapele
numai la lumina zâmbetului Său, când se
va ivi în faţa mea, ca un vis din aburul
somnului!
Să-mi apară ca prima dintre raze şi
primul dintre chipuri! Ca primul tresărit
de bucurie la deşteptare să-L datorez
privirii Lui! Şi să revină la mine, ca
sufletul meu să revină la El!

XLVIII

Marea liniştii de dimineaţă fremăta de

cântec de păsări şi florile străluceau
toate pe marginea drumului;-peste
depărtarea de nori, razele de aur îşi
revărsau bogăţia.
 PREZENTARE 3

In timpul acesta, osteniţi, ne urmam

calea şi nu-i dam nici o atenţie.
Nu cântam cântece de bucurie şi nu ne
veseleam; nu mergeam în sat ca să facem
negoţ, nu schimbam nici un cuvânt şi nici
un zâmbet, nu zăboveam în drum. Iuţeam
pasul toţ mai mult, căci vremea ne zorea.
Soarele ajunse pe boltă , porumbeii
gângureau în umbră. Frunzele uscate
pluteau şi se învolburau în aerul cald al
amiezii.
La umbra bananierului, păstorul
dormea şi visa; mă culcai şi eu pe malul
apei şi-mi lungii în iarbă trupul ostenit.
Tovarăşii mei râseră de mine; plini de
dispreţ, îşi înălţară capul şi se grăbiră;
neodihnindu-se deloc şi neprivind în
urmă, pieriră în pâcla depărtată a
orizontului. Tăiau de-a curmezişul câmpii
şi dealuri şi străbătură meleaguri
depărtate.
"Cinste ţie, viteaz detaşament!"
Lovită de batjocură, mă sculai, dar nu
găsii ce să răspund. Mă lăsai pierdută
într-o adâncă smerenie, în umbra unei
desfătări nedesluşite.
Odihna soarelui în întunecimea verde-
tivită îmi învelea leneş inima. Uitai
pentru ce m-am trudit şi îmi lăsai sufletul
fără luptă în urzeala de întuneric şi vis.
 PREZENTARE 3

Când, în sfârşit, am redeschis ochii şi

m-am deşteptat din lâncezeală, Te văzui
înălţat în fața mea, copleşind somnul
meu cu zâmbet!
Şi eu, care mă temeam că poteca-i
ruşinoasă! Şi că, pentru a Te atinge, ar
trebui să lupt cu asprime!

XLIX

Din înălţimea tronului, ai coborât şi Te-

ai arătat la uşa colibei mele.
Cântam singură într-un ungher şi
melodia ajunse la urechea Ta. Ai coborât
şi Te-ai oprit la uşa colibei mele.
Mulţi sunt vrednicii cântăreţi în
palatele Tale şi cântul sună acolo
necurmat. Dar imnul simplu al acestei
nepricepute a mişcat dragostea Ta. Un
neînsemnat ritm s-a pierdut în marea
muzică a lumii, şi, cu o floare drept
răsplată, ai coborât şi Te-ai arătat la uşa
colibei mele.

L
 PREZENTARE 3

Mergeam cerşind din poartă-n poartă,

pe drumul spre sat, când trăsura Ta de
aur apăru de departe ca un vis fermecat,
şi mă minunai de cel ce era Rege al
regilor!
Nădejdile mele se înălţară, şi
socoteam: s-au sfârşit zilele rele!
Stăteam gata în aşteptarea milosteniilor
şi bogăţiile revărsate peste tot!
Trăsura se opri unde mă aţineam eu.
Privirea Ta căzu asupra mea şi ai coborât
cu un zâmbet. Simţii că norocul vieţii
mele venise, în sfârşit! Atunci, deodată,
ai întins mâna şi ai zis: "Ce ai să-mi dai?"
Ah, ce joc regesc! Să întinzi mâna
cerşetorului, ca să cerşeşti! Mă ruşinai şi
rămăsei nedumerită; în sfârşit, din
traista mea am scos încet o sămânţă de
grâu şi ţi-am dat-o:
Dar, ce mare-mi fu mirarea, când, la
sfârşitul zilei, deşertându-mi traista,
găsii o sămânţă de aur în grămada
celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am
cugetat: cum n-avui inima să-ţi fi dat tot
ce-am avut!

LI
 PREZENTARE 3

Întunericul se îndesea. Munca noastră

de peste zi am împlinit-o. Socoteam că
sosise şi ultimul oaspete pentru înnoptat
şi în sat toate porţile s-au închis. Numai
unul dintre noi zise că va veni Regele.
Noi am râs şi am zis: "Asta nu se poate!"
Părea că s-ar fi auzit bătând în poartă,
dar noi am zis că nu-i nimic, doar vântul.
Am stins luminile şi ne-am întors pentru
somn. Numai unul din noi spuse: "Iată,
Solul!" Noi am râs şi am zis: "Nu-i,
trebuie să fie vântul!"
Se auzi un zgomot în inima nopţii.
Adormiţi, credeam că-i tunetul depărtat.
Pământul se cutremură, pereţii şovăiră şi
noi ne tulburarăm. Cineva din noi spuse
că-i zgomot de roţi. Toropiţi cu toţii, am
zis într-un murmur: "Nu-i, trebuie să fie
tunetul!"
Noaptea era încă neagră când a
răsunat toba. Glas s-a auzit: "Deşteptaţi-
vă, nu pierdeţi timpul!" Ne-am dus mâna
la inimă şi ne-am cutremurat de spaimă.
Cineva zise: "Vedeţi, iată steagul
Regelui!" Ne-am ridicat tresărind şi am
strigat: "Nu-i timp de pierdut!"
Regele a venit, dar unde sunt luminile,
unde sunt coroanele? Unde este tronul pe
care să poată şedea? O, ruşine! Unde-i
 PREZENTARE 3

sala? Unul spuse: "Ce foloseşte plânsul ,

închinaţi-vă cu mâinile goale , primiţi-L în
camerele voastre deşarte!"
Deschideţi porţile, să răsună
timpanele! In adâncimea nopţii a venit
Regele în întunecatul nostru locaş!
Tunetul bubuie în cer, întunericul
freamătă de fulgere. "Aduceţi faţa aceea
de masă zdrenţuită şi întindeţi-o în
curte!" Cu furtuna în noaptea cumplită, a
venit deodată şi Regele nostru.

LII

Voiam sâ-ți cer, dar n-am îndrăznit,

cununa de trandafiri ce o purtai la gât.
Am aşteptat dimineaţa ca Tu să fi
plecat, să aflu în patul Tău o urmă. Şi, ca
o cerşetoare, adulmecai ceea ce nu fu
decât o petală rătăcită.
Săraca de mine! Ce am aflat? Ce zălog
a lăsat dragostea Ta? Nici floare, nici
sticlă de parfum, nici arome. E spada Ta,
puternică, scânteind ca o flacără,
fulgerând ca un tunet. Lumina proaspătă
de dimineaţă pătrunse prin fereastră pe
patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi
întreabă: "Femeie, ce-ai aflat?" Nu-i nici
 PREZENTARE 3

floare, nici aromate, - Doamne, e

groaznica Ta spadă!
Admir şi mă uimesc, ce dar mi-ai făcut?
Nu găsesc nici un loc unde s-o ascund.
Mi-e ruşine să o port, slabă cum sunt, şi
mă rănesc cu ea când o strâng la piept.
Totuşi trebuie să port, chiar ca povară,
cinstea darului ce mi-ai făcut.
De acum înainte nici o teamă nu voi
mai cunoaşte în această lume, şi în
certurile mele Tu vei rămâne biruitor. Mi-
ai lăsat moartea drept tovarăş şi o voi
încorona cu viaţa mea. Spada Ta este cu
mine ca să-mi tai legăturile şi nici o
teamă nu voi mai cunoaşte în această
lume.
De acum înainte, renunţ la orice
împopoţonare copilărească. Rege al
inimii mele, eu nu voi mai" cunoaşte
aşteptarea şi plânsul, doar cumpătarea şi
purtările plăcute. Mi-ai dat spada drept
podoabă; ce să fac eu acum cu gătelile de
păpuşă?

LIII

Minunată-i brăţara Ta, cu gemme de

stele împodobită, în şir de miriade-
 PREZENTARE 3

giuvaeruri smălţuite. Dar, pentru mine

încă mai minunată-i spada Ta, cu arcuirea
ei scânteietoare, ca desfăşurarea aripilor
divinei păsări a lui Vishnu, în liniştită
plutire pe vâlvătaia dezlănţuită-n apus.
Freamătă, precum supremul răspuns al
vieţii în extazul lui agonic la ultimul asalt
al morţii. Luceşte, ca flacăra curată a
fiinţei ce înghite pământescul locaş într-o
cumplită străfulgerare.
Minunată-i brăţara Ta, împodobită cu
cereşti nestemate; dar spada Ta, o, Rege
al tunetului, e făurită cu prea mare
frumuseţe, şi-i frică ochiului şi minţii!

LIV

Mu-ţi ceream nimic, nu-ţi supăram

urechea cu numele meu. Când m-ai
părăsit, am rămas fără cuvânt. Eram
singură lângă izvor, unde copacii poartă
o umbră piezişă şi femeile se întorceau
acasă, după ce-şi umplură până-n buză
brunele ulcioare de pământ. Ele mă
chemau şi strigau: "Vino cu noi,
dimineaţa trece, în curând e amiază!" Dar
eu întârziam încă, pierdută în visări.
 PREZENTARE 3

N-am auzit pasul Tău când ai venit.

Ochii-Ţi erau trişti când odihniră asupră-
mi, vocea ostenită, când mi-ai zis încet
de tot: "Sunt un drumeţ însetat!".
Lepădai visele şi vărsai apa din ulcior în
palmele Tale împreunate. Frunzişul
fremăta deasupra noastră, în umbră
cânta cucul şi mirosul florii de babla ne
ajungea de la cotul drumului.
Am rămas mută, copleşită de ruşine,
când m-ai întrebat de nume. într-adevăr,
ce făcusem, ca să-ţi aduci aminte de
mine? Dar gândul că am putut să-ţi
potolesc setea îmi mângâie inima într-o
învăluire gingaşă. Ceasul dimineţii a
trecut, păsările scot ţipetele lor egale,
frunzişul de neem freamătă deasupra
mea; rămân nemişcată şi mă îngândurez.

LV

Lâncezeaia apasă inima ta şi

toropeala ochii tăi.
N-ai auzit spunându-se că floarea
domneşte minunat între spini? Scoală!
Deşteaptă-te! Să nu treacă ceasul în
deşert! La capătul potecii aspre, în ţara
 PREZENTARE 3

singurătăţii curate, Prietenul meu

odihneşte solitar. Nu-i dezamăgi
aşteptarea! Deşteaptă-te! Chiar dacă
freamătă şi tremură azurul în arşiţa
luminii de amiază... Chiar dacă nisipul
arzător îţi arată veşmântu-i însetat...
Nu simţi bucurie în adâncul inimii tale?
La fiecare pas al tău, nu va răsuna oare
harfa din potecă, cu muzica-i gingaş-
îndurerată?

LVI

Si astfel, bucuria pe care o iei întru

mine este atât de bogată.
Şi astfel, ai coborât la mine. O,
Doamne, Stăpân al cerurilor, dacă n-aş fi
eu, unde ar locui dragostea Ta?
Tu m-ai luat părtaşă la bogăţia Ta. în
inima mea se răsfaţă desfătarea voii Tale
nesfârşite. Prin viaţa mea se-ntrupă
neîncetat voinţa Ta.
Şi iată de ce, Tu, Rege al regilor, te-ai
împodobit cu frumuseţea, ca să-mi
robeşti inima. Şi iată de ce, dragostea Ta
însăşi se mistuie în dragostea iubitei
Tale; şi Te arăţi unde unirea celor doi
este desăvârşită.
 PREZENTARE 3

LVII

iLumină! Lumina mea! Lumină umplând

lumea, lumină, sărut al ochilor, dulceaţă
a inimii, lumină! Ah, lumina străluceşte în
mijlocul vieţii mele!
Prea-Iubitul meu, dragostea mea
răsună sub bătaia luminii. Cerurile se
deschid, vântul se năpusteşte, un zâmbet
a străbătut pământul.
Pe oceanul de lumină, Prea-Iubitul
meu, fluturele îşi deschide aripile.
Creasta valurilor de lumină străluceşte
de crini şi iasomie. Lumina, o, Prea-
Iubitul meu, împrăştie aur peste nori, ea
revarsă din belşug nestemate.
O bucurie mare se leagă din frunză-n
frunză, o, Dragostea mea, o, bucurie fară
margini! Fluviul cerului şi-a inundat
malurile, tot valul de bucurie s-a revărsat
afară!

LVI II

Toate ţipetele de bucurie să se

împlinească-n cântul meu suprem:
 PREZENTARE 3

Bucuria care face pământul să-şi

reverse nestăpânitul belşug de iarbă;
bucuria care face să danseze în lumea
întreagă viaţa şi moartea îngemănate;
bucuria care grăbeşte furtuna, şi atunci
un zâmbet deşteaptă şi înăbuşă orice
viaţă; bucuria care odihneşte potolită
printre lacrimi în cupa roşie a lotusului -
durere; şi, în sfârşit, bucuria care aruncă
în praf tot ce are şi nu ştie ce face.

LIX

Pa, ştiu bine, aceasta-i dragostea Ta,

o, Iubitul inimii mele: această lumină de
aur ce joacă pe frunze, norii leneşi care
lunecă pe cer şi zefirul trecător ce-şi lasă
boarea pe fruntea mea.
Ochii mei s-au spălat în lumina
dimineţii: e vestea Ta inimii mele. Faţa
Ta se pleacă din marea-i înălţime, ochii
Tăi s-au cufundat în ochii mei şi la
picioarele Tale bate inima mea.

LX
 PREZENTARE 3

Pe malul lumilor nesfârşite se adună

copii. Azurul necuprins e mişcat deasupra
lor; lângă ei, valul bate fară odihnă. Pe
malul lumilor nesfârşite se adună copii cu
jocuri şi ţipete.
Ei clădesc castele de nisip, se joacă cu
scoici goale. Cu flori ofilite îşi
împodobesc bărcuţele şi, râzând, se
lansează pe marea adâncă.
Copiii îşi ţin jocurile pe malul lumilor.
Ei nu ştiu să înoate, nu ştiu să arunce
năvodul. Pescuitorii de perle se cufundă
în adânc, negustorii înalţă pânzele;
estimp, copiii adună pietricele şi le
împrăştie. Nu caută comori ascunse, nu
ştiu să arunce năvodul.
Valul se-nalţă c-un râset şi palid lumina
plajei surâde. Valurile pline de moarte
cântă balade copiilor, cum cântă mama
ce-şi alintă pruncul. Valul se zbenguie cu
copiii şi palid lumina plajei surâde.
Pe malul lumilor nesfârşite se adună
copii. Furtuna rătăceşte pe cerul fără
urme, corăbiile se mistuie în depărtări,
moartea dă târcoale şi copiii se joacă.
Pe malul lumilor nesfârşite se ţine
marea adunare a copiilor.
LXI
 PREZENTARE 3

Somnul care pluteşte pe pleoapele

pruncului - cine ştie de unde vine?
- Eu! Mi s-a povestit că acolo, în satul
zânelor, prin umbrele pădurii ce-o
luminează dulce licuricii, se pleacă sfios
dquă flori fermecate. De acolo vine să
pună un sărut pe pleoapele pruncului.
Surâsul care pluteşte pe buzele
micuţului când doarme-cine ştie unde s-a
născut?
- Eu! Mi s-a povestit că o dulce rază a
lunii noi pipăi colţul unui ostenit nor de
toamnă şi, acolo, în visul unei dimineţi
muiată-n rouă, un surâs se născu -
surâsul ce pluteşte pe buzele micuţului
când doarme.
Gingaşul fior ce rumeneşte trupul
micuţului-cine ştie unde s-ascunse mai
întâi?
- El învelea într-o tăcută şi dulce
taină sânul tinerei fecioare ce fuse mama
întâi - gingaşul fior ce rumeneşte trupul
micuţului.
LXII

Când îţi aduc jucării colorate, copilul

meu, înţeleg ce-i sclipirea asta pe ape şi
nori şi de ce toate florile sunt pictate -
când îţi dăruiesc jucării colorate.
 PREZENTARE 3

Când îţi cânt, ca să dansezi, ştiu ce-i

această muzică în rămuriş, de ce corul
valurilor pătrunde până-n sânul
pământului ascultând - când îţi cânt ca să
dansezi.
Când întind dulci nimicuri mânuţelor
tale lacome, ştiu de ce-i mierea în cupa
florii, şi acest suc dulce de» care se
înăbuşă tainic fructul - când întind dulci
nimicuri mânuţelor tale lacome.
Când te sărut ca să zâmbeşti, copilaşul
meu drag, înţeleg limpede ce este
plăcerea ce şiroieşte din cer în dimineaţa
clară şi ce desfătare dăruieşte zefirul de
vară trupului meu - când te sărut ca să
zâmbeşti.
LXIII

Tu m-ai făcut să cunosc prieteni noi, să

mă odihnesc la vatră nouă. Pe cel ce
stătea departe l-ai adus aproape şi din
străin l-ai făcut frate.
Îmi trebuie curaj ca să-mi las vechea
casă; uit că aici trecutul locuieşte cu
viitorul şi acolo locuieşti Tu.
Peste naştere şi moarte, în lumea
aceasta Tu eşti unicu-mi învăţător;
mereu, cu lanţuri de bucurie, legi inima
mea de tot ce-i minunat.
 PREZENTARE 3

Pentru cel ce Te cunoaşte, nimic nu e

străin sau duşmănos, nici o poartă nu-i
închisă. Oh! Dă-mi acest har! Ingăduie-mi
să nu pierd fericirea de a deosebi unicul
în jocul deosebirilor!

LXIV

Pe malul fluviului pustiu, prin ierburi

nalte, eu o întrebai: "Copilă, unde mergi
tu aşa, ocrotind sub veşmânt lumina
lămpii? Casa mea-i întunecată şi deşartă,
împrumută-mi făclia ta!". O clipă, ea
ridică asupră-mi ochii ei întunecaţi şi mă
privi ţintă în amurg. "Am venit la fluviu,
îmi spuse ea, ca să dăruiesc făclia apei,
când se va stinge ultima lucire a
asfinţitului". Şi rămăsei singur prin
ierburile nalte, privind minunat palida
flacără ce se mistuia în pustiu.
În liniştea întunericului sporit, o
întrebai: "Copilă, toate făcliile voastre
sunt aprinse, spune-mi deci unde mergi
tu cu a ta? Casa mea-i întunecată şi
deşartă, împrumută-mi făclia ta!" Ea
ridică asupră-mi ochii ei întunecaţi,
rămase şovăind o clipă. "Am venit, spuse
ea în sfârşit, ca să ofer făclia mea
 PREZENTARE 3

cerului!" Şi, rămăsei acolo, privind

minunat flacăra mistuindu-se-n pustiu.
în bezna nopţii fără lună, o întrebai:
"Copilă, ce cauţi tu, ţinând aşa lumina la
piept? Casa mea-i întunecată şi deşartă,
împrumută-mi făclia ta!"
O clipă ea se opri şi, îngândurată, mă
privi ţintă în noapte. "Am purtat această
lumină, spuse ea, ca să mă alătur în
carnavalul făcliilor". Şi rămăsei acolo,
privind minunat mica făclie, zadarnic
pierdută printre focuri.

LXV

Ce leac divin nădăjduieşti Tu, Doamne,

din nestăpânita cupă-a vieţii mele?
Poetule! Aşa a plăcut Ţie, să-ţi vezi
făptura în ochii mei şi să asculţi în
templul urechii mele dumnezeiasca Ta
armonie? In sufletul meu, lumea Ta se
ţese în înţelesuri împărtăşite din melodia
bucuriei Tale. Mi Te dăruieşti prin
dragoste şi, atunci, Tu faptuieşti în mine
blândeţea Ta fară sfârşit.
LXVI
 PREZENTARE 3

Pe cea care dintotdeauna locuieşte în

adâncul fiinţei mele, ascunsă în umbră,
pe cea care niciodată nu şi-a înălţat aripa
în lumina dimineţii, o învelesc în ultimul
meu cânt, Doamne-al meu, ca să ţi-o
închin ca dar suprem.
Cuvintele i-au adus dragostea, dar n-au
cucerit-o; zadarnic nădejdea tare îşi
întinde spre ea braţele aprinse.
Am hoinărit peste mări şi ţări şi am
păstrat-o în adâncul inimii mele; în jurul
ei s-au înălţat şi s-au prăbuşit biruinţele
şi înfrângerile vieţii mele.
Ea domneşte peste cugetările şi
faptele mele, peste somnul şi visele mele
şi totuşi locuieşte departe şi singuratic.
Mulţi au bătut la poarta mea, au cerut-
o şi s-au întors fără nădejde.
Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată
faţa; ea aşteaptă s-o recunoşti Tu.

LXVII

Tu eşti cer şi eşti cuib. O, Tu, cel bogat

în frumuseţi, aici în cuibul de culori,
melodii şi miresme, iubirea Ta
împrejmuie sufletul!
 PREZENTARE 3

Iată vine dimineaţa, cu un coş de aur în

dreapta-i, împodobită cu o cunună de
frumuseţi ce va ocroti liniştit pământul.
Şi, iată, vine pe poteci-fecioare seara,
pe păşuni singuratice, pustii de turme. Ea
aduce în ulciorul ei de aur băutura
proaspătă a păcii, valul oceanului de
odihnă venit de la ţărmul de-apus.
Dar acolo, acolo unde se deschide cerul
nesfârşit, ca să se avânte sufletul, acolo
domneşte, curată şi luminoasă,
Frumuseţea. Acolo nu mai este nici zi,
nici noapte, nici chipuri şi culori, nici
cuvinte şi cuvânt.

LXVIII

Pe acest pământ, lumina Ta îşi pogoară

braţele deschise şi se aţine în faţa porţii
mele, de-a lungul vieţii, ca să culeagă şi
să închine picioarelor Tale, norii
lacrimilor, suspinelor şi cântecelor mele.
Cu duioasă desfătare Iţi înveleşti
pieptul înstelat în această hlamidă de
nori, înfaşurând-o în chipuri fără număr,
smălţuind-o în nuanţe nesfârşite.
E atât de uşoară, atât de curgătoare şi
moale şi plină de lacrimi şi neagră, încât
 PREZENTARE 3

o iubeşti, o Tu, Cel fără prihană şi

strălucitoruleîŞi, de aceea, cu umbra ei
mişcătoare, îţi acoperi slăvită şi alba
splendoare!

LXIX

Acelaşi râu de viaţă care curge prin

vinele mele, curge mereu peste lume şi
dansează în zvâcniri ritmate.
E viaţa ce-şi înfloreşte bucuria în
pulberea pământului, în valurile de iarbă
şi izbucneşte în repezi valuri de frunze şi
flori.
E viaţa ce se unduie, flux-reflux, în
oceanul-leagăn al vieţii şi morţii.
îmi simt trupul slăvit la atingerea
acestei vieţi universale. Şi mă semeţesc,
căci marea bătaie a vieţii vârstelor este
în sângele meu, în care zvâcneşte acum!

LXX

Se cuvine Ţie, Doamne, să Te

împărtăşeşti de fericirea acestui dans?Să
fii aruncat, pierdut, bătut de vânt în
vâltoarea acestei grozave bucurii? Totul
se iuţeşte, fără odihnă, fără privire
 PREZENTARE 3

înapoi, fără puterea de-a se opri, totul se

iuţeşte. Potrivind pasul la ritmul acestei
muzici neobosite, nuanţe şi miresme
revarsă nesfârşite cascade, în această
prea-îmbelşugată bucurie ce se avântă şi
se lasă şi moare mereu.

LXXI

Aceasta-i maya Ta, să cresc

îmbelşugată şi să mă răspândesc peste
tot, urzind pete împestriţate pe
splendoarea Ta.
Tu-Ţi pui piedică chiar fiinţei tale, şi, în
miriade de accente, răspunzi chemării
Tale.Aşa s-a întrupat în mine despărţirea
Ta.
Cântecul Tău sfâşietor se răsfrânge
peste ceruri, în lacrimi irizate şi în
surâsuri, în spaime şi nădejdi; valuri se
înalţă şi se surpă, visuri se destramă şi
se înfiripă. In mine, însuţi Te pui în
derută.
Pânza aceasta ce-ai înălţat s-a
împestriţat de nenumărate chipuri care
se bat ziua şi noaptea. în spate, tronul
Tău e urzit dintr-o uimitoare taină de
 PREZENTARE 3

rotunjimi, orice linie dreaptă-i

îndepărtată.
Sărbătoarea mea şi a Ta se întinde
peste cer. De armonia noastră văzduhul
tot vibrează şi jocul căutării noastre se
urmăreşte peste vârste.

LXXII

El e Cel intim care-mi deşteaptă fiinţa

la profunda Sa atingere tainică.
El e Cel care-şi pune farmecul pe ochii
mei şi, care, plin de voioşie, cântă la
harfa inimii mele schimbătoarele ritmuri
ale bucuriei şi necazului.
El e Cel care ţese această maya în
nuanţe fugare de aur şi argint, albastru
şi verde şi lasă să se zărească prin
creţele ţesăturii piciorul Său, la a cărui
atingere mă sfârşesc.
Vin zile, trec vârste, El răscoală inima
mea în multe nume şi chipuri, în multe
poveri de bucurie şi necaz.

LXXIII
 PREZENTARE 3

Pentru mine libertatea nu stă în

renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii
într-un milion de legături desfătătoare.
Umplând din belşug această cupă de
pământ, Tu-mi verşi mereu valul
proaspăt al vinului Tău, în felurite culori
şi miresme.
Lumea mea va aprinde sute de făclii la
flacăra Ta şi le va aşeza în faţa altarului
Tău.
Nu! Nu vă voi închide niciodată, porţi
ale simţurilor mele! Plăcerile văzduhului,
auzului şi pipăitului vor însemna plăcerea
Ta.
Da, amăgirile mele vor arde toate într-
o vâlvătaie de bucurie şi dorurile mele
vor muri toate în fructe de iubire!

LXXIV

S-a plecat ziua, e întuneric pe pământ.

E vremea să merg la râu, să-mi umplu
ulciorul.
Văzduhul tânjeşte după un murmur de
apă care mă cheamă. Acolo voi merge }n
tristul asfinţit. Pe poteca singuratică,
nimeni; vântul se răscoală, un tremur
alunecă pe râu.
 PREZENTARE 3

Nu ştiu dacă mă voi întoarce. Nu ştiu la

ce întâlnire fără veste. Acolo, lângă vad,
în bărcuţă, un Necunoscut cântă din
lăută.

LXXV

Darurile Tale ne împlinesc toate

dorinţele şi, totuşi, se întorc la tine
neîmpuţinate.
Râul îşi face munca de fiecare zi, se
iuţeşte peste câmpii şi cătune, dar valul
său se întoarce întru spălarea picioarelor
Tale.
Slăvirea Ta nu sărăceşte lumea.
Cântecele poetului dăruiesc oamenilor
înţelesurile care le plac, dar înţelesul lor
ultim este să Te numească pe Tine.

LXXVI

Zi după zi, o Stăpânul vieţii mele, voi

sta lângă
Tine, faţă către faţă?
 PREZENTARE 3

Cu mâinile împreunate, o Stăpânul

lumilor, voi sta lângă Tine, faţă către
faţă?
Sub marele Tău cer, în tăcere şi
singurătate, cu inima smerită, voi sta
lângă Tine, faţă către faţă?
Şi, când îmi voi fi împlinit truda mea pe
acest pământ, o, Rege al regilor, singură
şi mută, voi sta lângă Tine, faţă către
faţă?

LXXVII

Da, Te-am cunoscut Dumnezeul meu, şi

mă ţin aproape, dar n-am făcut din Tine
bunul meu şi nu Te cunosc apropiat.
Te cunosc drept Tatăl meu şi mă aştern
la picioarele Tale, dar nu mă prind de
mâna Ta ca de un prieten.
Acolo, unde cobori pe pământul nostru
şi te dăruieşti, acolo nu mă aţin să Te
alipesc de inima mea şi să Te iau tovarăş.
Tu eşti Frate printre fraţii mei, dar nu-
mi împart câştigurile cu ei ci totul cu
Tine.
In bucurie şi în necaz nu stau aproape
de oameni, rămân alături de Tine. Şovăi
 PREZENTARE 3

să-mi las viaţa şi, aşa, mă cufund în

adâncile ape ale vieţii.

LXXVIII

Când firea era proaspătă şi stelele

străluceau în prima lor splendoare, zeii
ţinură sfat în cer şi cântară:
- "O, icoană a desăvârşirii! O, bucurie
fără asemănare!"
Dar unul din ei strigă deodată:
- "Lipseşte ceva din lanţul de lumină
şi s-a pierdut o stea!" Corzile de aur ale
harfelor tăcură, cântul încetă şi
înspăimântaţi plânseră:
- "Desigur, era cea mai frumoasă
stea şi slava tuturor cerurilor!
Din ziua aceea, o caută tară odihnă şi
tânguirea se întinde de la unul la altul:
- "Cu ea, lumea şi-a pierdut singura
bucurie!"
în timpul acesta, în tăcerea adâncă a
nopţii, stelele surâd şi murmură între ele:
- "Zadarnică-i căutarea! Desăvârşire
necurmată-i pretutindeni!
LXXIX
 PREZENTARE 3

Dacă nu mi-e dat să Te-ntâlnesc în

viaţa aceasta, cel puţin să am mâhnirea
că nu Te-am văzut; nici o clipă să nu uit,
şi-n vis şi veghe să port povara acestei
suferinţe.
Când mi se scurg zilele prin mulţimea
lacomă şi mâinile mi se umplu de câştig,
să simt că n-am dobândit nimic; nici o
clipă să nu uit, şi-n vis şi veghe să port
povara acestei suferinţe.
Când mă aşez pe marginea drumului,
suflând ostenită, când îmi fac patul pe
pământul gol, să simt că-n faţa mea-i
drum lung; nici o clipă să nu uit, şi-n vis
şi veghe să port povara acestei suferinţe.

LXXX
Mă asemăn unui petic de nor, rătăcind
zadarnic pe cerul de toamnă. O, Soarele
meu veşnic slăvit! încă nu mi s-a topit
ceaţa la atingerea Ta, astfel că nu-mi
foloseşte la nimic lumina Ta; aşa o duc
eu, numărând lunile şi anii de când sunt
despărţită de Tine.
Dacă aşa-i voia Ta şi acesta-i jocul Tău,
stăpâneşte fugara mea slăbiciune,
împodobeşte-o în culori, să o
strălucească aurul, să plutească în vântul
 PREZENTARE 3

leneş, să se desfăşoare în uimitoare

chipuri!
Apoi, din nou, dacă aşa-i voia Ta, să
înceteze noaptea acest joc - mă voi
mistui, voi dispărea în întuneric sau,
poate, într-un surâs al dimineţii albe, în
prospeţimea acestei subţiri curaţii.

LXXXI

Toată ziua am plâns pentru timpul

pierdut. Dar el nu-i pierdut niciodată,
Doamne! în mâinile Tale este fiecare
clipă din viaţa mea.
Ascuns în inima făpturilor, Tu hrăneşti
până la încolţire sămânţa, până la
înflorire mugurul şi floarea ce leagă până
la belşugul fructului.
Leneveam pe pat şi-mi închipuiam că
orice muncă încetase. Mă deşteptai
dimineaţa şi-mi aflai grădina plină de
flori şi minuni.

LXXXII
 PREZENTARE 3

In mâinile Tale timpu-i nesfârşit,

Doamne. Nimeni nu stă să-Ţi numere
clipele.
Zilele şi nopţile trec, vârstele înfloresc
şi apoi se ofilesc ca florile. Tu ştii să
aştepţi.
Veacurile Tale se urmează ca să
împlinească o gingaşă floare în câmpii.
Noi, oamenii, n-avem timp de pierdut,
şi, pentru că n-avem timp, trebuie să ne
zbatem pentru norocul nostru. Suntem
prea săraci ca să ne îngăduim să
întârziem.
Şi, astfel, timpul ce trece îl las în
seama nemulţumiţilor; estimp, altarul
Tău rămâne pustiu şi despuiat.
La sfârşitul zilei, mă zoresc de teamă
să nu se fi închis porţile; apoi văd că mai
este timp destul.

LXXXIII

Pentru Tine voi face un colier de perle,

din lacrimile chinului meu.
Ca să-Ţi acopere picioarele, stelele şi-
au şlefuit inele de lumină; ci darul meu
vrea să atârne la gâtul Tău.
 PREZENTARE 3

Din Tine izvorăsc bogăţia şi slava, în

Tine-i puterea să le dai şi să le ţii. Dar
tânguirea aceasta-i numai a mea şi, când
Ţi-o dăruiesc, pogori asupră-mi harul
Tău.

LXXXI.V

Fiorul despărţirii se revarsă peste lume

şi naşte chipuri fără număr pe cerul
nesfârşit. Tristeţea despărţirii contemplă
în tăcere toată noaptea, din stea în stea,
şi deşteaptă o liră printre frunzele
surâzând în întunecimea ploioasă a lui
Iulie.
Această năvalnică frământare se
îndeseşte în doruri şi iubiri, în suferinţele
şi bucuriile din casele oamenilor şi, din
inima mea de poet, ţâşneşte ea mereu şi
curge şiroind în cântece.

LXXXV
 PREZENTARE 3

Când ieşiră oştenii din palatul

Stăpânului, unde se-ascunse puterea lor?
Unde erau armura şi armele lor?
Păreau sărmani şi fără puteri şi
săgeţile căzură asupra lor dese ca
grindina, în ziua când ieşiră din palatul
Stăpânului.
Când se întoarseră oştenii în palatul
Stăpânului, unde se-ascunse puterea lor?
Lăsară spada, lăsară arcul şi săgeata,
pe fruntea lor lumina pacea. Lăsară
roadele vieţii lor în urmă-le; în ziua când
se-ntoarseră în palatul Stăpânului.
 LXXXVI

Moarte, roaba ta e la uşa mea.Ea a

străbătut marea neştiută, mi-aduce solie
de la Tine. Noaptea e-ntunecată şi inimii
i-e frică! Totuşi, îmi voi lua făclia, voi
deschide poarta ca s-o primesc. Căci la
poartă-i solitoarea ta.
Cu mâinile împreunate, o voi cinsti cu
lacrimile mele. Voi grămădi comoara
inimii mele la picioarele ei.
Şi ea se va întoarce cu solia împlinită,
lăsându-mi umbra ei întunecată.
Şi în dimineaţa mâhnită, nimeni nu va
mai fi, Doamne, decât eu, ca să-Ţi aduc
jertfa cea mare!

LXXXVII

01 caut fără nădejde prin toate

ungherele casei; n-o găsesc nicăieri. Casa
e mică şi ce-a ieşit odată, nu se mal
găseşte.
Dar mare-i palatul Tău, Doamne, căci
în timp ce căutam după ea am ajuns în
faţa porţii Tale.
 Mă opresc sub cereasca boltă de aur a
serii Tale şi ridic spre Tine ochii mei
copleşiţi de dor.
Am ajuns la marginea veşniciei, de
unde nimic nu se mai pierde vreodată:
nici nădejdea, nici fericirea, nici
amintirea unei feţe întrezărită printre
lacrimi.
Oh! Scaldă viaţa mea pustie în acest
ocean, cufund-o în sânul acestei
plinătăţi! Să cuprind odată, pe lumea
întreagă, această dulceaţă pierdută!

LXXXVIII

Doamne-al templului pustiu! Strunele

rupte nu mai prăznuiesc lauda Ta.
Clopotele serii nu mai îmbie pe nimeni Ia
slujbă, văzduhu-i tăcut în jurul Tău.
In casa Ta mâhnită, bate primăvara
zefirul hoinar. Aduce veşti de la flori,
florile care nu mai sunt dăruite altarului
Tău.
Credinciosul Tău de altădată geme
după o milă nedăruită. La căderea serii,
când focurile şi umbrele se mistuie-n
amurg, el se întoarce trist de la templu,
cu pustiul în inimă.
 Zilele de sărbătoare n-aduc decât
tăcere. Nopţile de rugăciune se scurg
fară făclii aprinse.
Mulţimea chipurilor sfinte, şlefuite de
harnicii artişti, le poartă râul sacru al
uitării.
Iar Tu, rămâi neslăvit, veşnic trecut cu
vederea, Doamne-al templului pustiu!

LXXXIX

Mai multă gălăgie, mai multe cuvinte

cu glas mare, aşa vrea Stăpânul meu! M-
am folosit de şoapte. Graiul inimii mele
se va urma de-acum în murmurele unui
cânt.
Oamenii se grăbesc spre piaţa Regelui.
Toţi negustorii şi cumpărătorii sunt
acolo. Cât despre mine, eu am îngăduinţa
la amiază, în plină muncă.
Să se deschidă deci florile în grădina
mea, deşi nu-i vremea lor, şi albina să
umple văzduhul cu zumzetul ei dulce!
Am cheltuit o mulţime de ceasuri în
lupta binelui cu răul, dar acum vrea Soţul
zilelor mele deşarte să cheme la El inima
mea; şi nu ştiu, ce înseamnă această
chemare fară veste, ce să fie această
schimbare?

XC

Ce dar vei îmbia, când moartea va bate

la uşa ta?
Voi pune în faţa oaspetei cupa plină a
vieţii mele, nu voi suferi să plece cu
mâinile goale.
Şi dulcele rod al zilelor mele de toamnă
şi-al nopţilor de vară, al vieţii mele
zbuciumate, la capătul zilelor mele le voi
îmbia în faţa ei - când va bate moartea la
uşa mea.

XCI

0-, tu, supremă împlinire a vieţii,

Moarte, o moartea mea, aleargă şi
vorbeşte-mi şoptit!
Zi după zi am vegheat aşteptându-te,
pentru tine am purtat bucuriile şi
durerile vieţii.
Tot ce sunt, tot ce am, nădejdea mea
şi iubirea mea au curs mereu în taină
spre tine.
 O ultimă lucire a ochilor tăi şi viaţa
mea va fi a ta.
S-au împletit florile şi cununa e gata
pentru Mire. După nuntă, mireasa va lăsa
casa părintească şi, singură, va merge în
noaptea solitară, întru întâmpinarea
Domnului ei.

XCII

Stiu că, va veni o zi, când nu voi mai

vedea acest pământ; viaţa se va odihni
dintru mine, după ce va fi tras vălul
suprem pe ochii mei.
Atunci stelele vor veghea în noapte,
aurora va ţâşni ca veghea şi orele se vor
înălţa încă, asemeni valurilor mării,
aducând bucurii şi necazuri.
Când mă gândesc la sfârşitul clipelor
mele, zăgazul timpului se sparge;
deodată mi se limpezeşte, în lumina
morţii, lumea cu comorile ei moarte. In
ea, desfatarea-i cea mai săracă locuinţă,
plăcerea-i viaţa cea mai netrebnică.

Ducă-se dulcețile ce le-am dorit și

bunătățile pe care le-am avut!
 Şi, apropie-mi-se sufletul numai de
acele bunătăţi pe care le-am nesocotit, şi
n-am vrut să le văd!

XCIII

Am luat vacanţă! Uraţi-mi drum bun,

fraţii mei! Primiţi salutul meu!
Iată, îmi pun cheile la poartă, las toate
drepturile asupra casei mele! Dăruiţi-mi
numai câteva vorbe bune la plecare!
Atâta timp am fost vecini şi am primit
de la voi mai mult decât am putut să dau.
Acum mijeşte ziua, făclia care mi-a
luminat ungherul întunecat s-a mistuit. A
venit o chemare şi sunt gata de drum!
 XCIV

Acum, în ceasul plecării, prieteni, uraţi-

mi noroc! Cerul e-nroşit de auroră,
poteca se deschide minunată. Nu mă-
ntrebaţi ce port cu mine. Plec la drum cu
mâinile goale şi inima plină de dor.
îmi voi pune cununa de nuntă. N-am
îmbrăcat mantia întunecată a pelerinilor;
sufletul meu n-are teamă, chiar de va-
ntâlni primejdii în drum.
La capătul drumului meu va răsări
luceafărul şi tânguitoarele sunete ale
serii se vor revărsa, deodată, deasupra
bolţii regale.

xcv

N-am priceput nimic, când am trecut

pragul acestei vieţi.
Care a fost puterea care m-a făcut să
înfloresc în această taină, cum se
deschide floarea la miezul nopţii în
pădure?
In dimineaţa când ochii mei s-au
deschis în lumină, am simţit îndată că nu
eram străin pe acest pământ şi că, sub
chipul mamei mele, mă îmbrăţişa
Necunoscutul fără chip şi nume.
 Aşa îmi va apare la moarte acelaşi
Necunoscut, ca şi cum L-aş fi cunoscut
totdeauna. Şi, pentru că iubesc această
viaţă, ştiu că voi iubi moartea tot aşa de
mult.

XCVI

Când voi pleca de-aici, acesta să fie

cuvântul meu suprem: că, ce-am văzut e
minunat!
Am gustat mierea tainică a acestui
lotus ce se întinde pe oceanul de lumină
şi am fost binecuvântat: acesta să fie
cuvântul meu suprem!
Am dănţuit în acest palat cu chipuri
nesfârşite şi L-am zărit pe Cel fără de
chip.
Mădularele şi trupul tot mi-au tresărit
la atingerea Celui neatins! Ah, dacă
sfârşitul trebuie să vină acum, să vină! -
acesta să fie cuvântul meu suprem!

XCVII
 Când dansam împreună, niciodată n-
am întrebat cine eşti. Nu cunoaşteam nici
sfială, nici teamă, viaţa-mi era năvalnică.
In zorii zilei, ca un Prieten, mă chemai
din somn şi mă purtai în fugă, din luminiş
în luminiş.
In timpul acesta nu mă frământam să
ştiu înţelesul cântecelor ce-mi cântai.
Vocea mea relua simplu melodiile, inima
îmi dansa în ritmul lor.
Dar acum, când ceasul jocurilor a
trecut, ce este această vedere
neaşteptată? Lumea toată şi toate
tăcutele stele îşi ţin privirile plecate la
picioarele Tale!

XCVIII

Te voi acoperi cu trofee, cu laurii

înfrângerii mele. Nu stă-n puterea mea să
scap de Tine neînvinsă. Desigur, eu simt
nebunia trufiei mele . Ştiu că, în prea
plinul trudei, viaţa mea îşi va sparge
zăgazurile, inima mea goală ca trestia va
răspândi suspine dulci şi pietrele vor
izbucni în lacrimi.
 Desigur, ştiu că nu vor rămâne închise
mereu petalele lotusului, ci vor descoperi
comoara tainică a nectarului lor.
Din înălţimea cerului veghează un
Ochi, care mă va chema spre linişte.
Nimic nu mi se va lăsa, orice ar fi, şi, la
picioarele Tale, voi primi moartea de tot!

XCIX

Când voi scăpa cârma, voi cunoaşte că

a venit vremea să o iei Tu. Ce trebuie să
se-mplinească, se va-mplini. Zadarnică e
truda mea.
Atunci împacă-te, inimă! Primeşte în
linişte înfrângerea şi socoteşte un mare
noroc să odihneşti, în linişte, acolo unde-
ai fost hotărâtă.
Luminile se sting fară-ncetare, la cea
mai mică adiere a vântului; în silinţa de a
le reaprinde, uit de toate mereu.
Dar, de data aceasta, voi fi cuminte;
voi aştepta în noapte, aşternându-mi
covorul pe pământ, şi, când îţi va place,
Doamne, apropie-Te fară zgomot: iată
locul Tău!
 C

Mă cufund în adâncurile oceanului de

chipuri, în nădejdea că voi afla Perla
desăvârşită şi fără formă.
Nu mai vâslesc din port în port, în
barca asta bătută de furtuni. Departe
sunt zilele când îmi plăcea să fiu
clătinată de valuri.
Acum tânjesc să mor în Cel fară de
moarte.
În sala de primire, lângă abisul de
unde se înalţă o muzică fără note, voi lua
harfa vieţii mele.
Te voi struni după ritmul Celui veşnic,
harfă! Şi, când va fi tremurat supremul
tău suspin, te voi depune liniştită la
picioarele Celui Tăcut.

CI

Cântecele mele Te-au căutat toată

viaţa. Ele mă călăuziră din poartă-n
poartă, prin ele am simţit împrejur,
pipăind şi aţintind lumea.
Cântecele mele mă învăţară tot ce-am
cunoscut, mi-au arătat potecile ascunse
şi au oferit vederii mulţime de stele pe
orizontul inimii mele.
Cântecele mele m-au purtat de-a
lungul zilei, spre ţinutul tainic al plăcerii
şi durerii; şi, acum, când se sfârşi
călătoria mea, la ce palat în noapte m-au
purtat ?

CIl

Da, m-am fălit în faţa lor că Te cunosc!

Chipul Tău îl văd ei în orice operă a mea.
Ei vin şi mă întreabă: "Deci, cine-i El?" -
Şi nu ştiu ce să le răspund. Într-adevăr,
ce-aş putea spune? Mă condamnă şi se
întorc cu dispreţ.
Şi Tu rămâi acolo surâzând.
Te-am povestit în cântece de neuitat.
Taina a ţâşnit din inima mea. Vin şi mă
întreabă:
"Spune-ne tot ce-nseamnă ele!"
Nu ştiu ce să le răspund. - "Ah, cine
ştie ce vor să spună ele!"
Ei zâmbesc şi se întorc cu dispreţ.
Şi Tu rămâi acolo, surâzând.

CIII
 În suprema închinare, Doamne, să-şi
tindă simţurile mele braţele şi să atingă
lumea la picioarele Tale!
Asemeni norilor lăsându-şi povara de
ploi, să se plece duhul meu în faţa porţii
Tale, în suprema închinare!
Cântecele mele să se topească într-un
murmur şi să se-mplinească-n ocean de
linişte, în suprema închinare!
Asemeni păsărilor călătoare, zburând
zi şi noapte spre cuiburile-n munţi, să se
avânte viaţa mea Doamne, spre cuibul ei
veşnic, în suprema închinare!