Teorii si ipoteze despre Invierea Domnului

Unii teologi protestanți au contestat Învierea, socotind-o un mit. Ei au formulat

mai multe ipoteze. Una dintre ele este ipoteza înșelăciunii (a furtului), care
susține că învierea a fost o înșelăciune, respectiv că Iisus Hristos a murit cu
adevărat, dar Apostolii I-au furat noaptea trupul, pe când soldații dormeau și au
răspândit zvonul că Iisus Hristos a înviat. Pe credulitatea celor pe care i-au
convins atunci s-ar fi întemeiat credința creștină.

Această ipoteză este cea mai grosolană și nu mai este acceptată azi de nimeni.
Nu se poate crede că ucenicii ar fi furat trupul, deoarece mormântul era păzit de
strajă puternică, iar conducătorii evrei au luat toate măsurile pentru păzirea
mormântului, pecetluind și piatra; soldații n-ar fi putut adormi toți, pentru că
pedeapsa ar fi fost foarte severă. Iar starea psihologică a Apostolilor, îngroziți și
deprimați, nu le-ar fi permis să lupte cu o strajă romană. Dimpotrivă, știm că ei
nu îndrăzneau nici să iasă din casa încuiată, iar când soldații au vestit
conducătorilor minunea mormântului gol, n-au fost acuzați, ci dimpotrivă li s-a
impus explicația furtului. În plus, este inacceptabilă ideea că pe baza unei
minciuni conștiente și a unui trup mort Apostolii și-ar fi întemeiat activitatea și
suferințele de o viață întreagă, sacrificându-și viața pentru această convingere.
Cineva poate să moară pentru o minciună inventată de altul, dar nimeni nu
moare pentru o minciună inventată de sine însuși.

Cazul științific împotriva învierii lui Iisus Hristos

Ideea de la care pleacă oamenii de știință atunci când infirmă posibilitatea învierii
este că odată ce o persoană moare, ea nu se mai poate întoarce la viață, iar
mecanismul care stă la baza corpului uman nu poate funcționa decât pe baza
acestei legi clare. Reîntoarcerea la viață după moarte este un fenomen care
violează legile naturii, fiind categorisit ca miracol, iar din prisma științei,
miracolele nu se pot petrece.

Aceleași idei sunt exprimate de dovezile istorice existente, care nu pot stabili cu
acuratețe corectitudinea ipotezei învierii, existând doar argumente probabilistice
în acest sens. Iar, după cum știm, probabilitatea nu este suficientă pentru a
exprima o stare de fapt.
De asemenea, de multe ori, în religie se vine cu argumentul „crede și nu
cerceta”, iar această sintagmă contrazice în totalitate valorile pe care le adoptă
un om de știință. Pentru că ceea ce el face de fapt este să cerceteze și să
înțeleagă cauzele și efectele fenomenelor pe care le studiază.

În plus, James D.G. Dunn  susține că experiența învierii, așa cum a fost ea
percepută de discipoli, era de fapt o epifanie pe care aceștia o catalogau ca
stând pentru evenimente reale. O altă problemă pe care acesta o reliefează este
că relatările care au în vedere acest eveniment major pentru religia creștină nu
provin din surse istorice de încredere, ci poveștile care le includ pot fi încadrate
mai degrabă în genul narativ.

Desigur, dezbaterea nu se încheie aici, și sunt mulți cei care critică poziția
oamenilor de știință și care caută portițe pentru a le dovedi acestora că se înșală
cu desăvârșire. Spre exemplu, unii ar susține că știința nu le știe pe toate încă și
că există câțiva indicatori care ar putea acomoda posibilitatea învierii: teoriile
despre existența multiversului ar putea explica acțiunile stranii (acestea susțin
că există mai multe universuri posibile și că acestea, împreună, prezintă
alternative diferite pentru ceea ce se întâmplă), care împing limitele rațiunii și ale
imaginației umane, sugerând că realitatea ar putea fi mai complexă decât și-o
poate imagina mintea noastră.