Violenţa în familie

Cuprins

1. Violenta

1.1 Concepte generale

1.2 Definitii

1.2.1 Definitii diferentiate privind violenta

1.2.2 Definitii stiintifice privind violenta

1.2.3 Intentionalitatea actului de violenta

1.3 Formele violentei

1.4 Perspective teoretice de explicare a etiologiei violentei

1.4.1 Teoria invatari sociale

1.4.2 Teoria transgenerationala

1.4.3 Teoria genetica

2. Violenta in familie

2.1 Calitatea vietii de familie

2.2 Categorii de persoane expuse riscului de violenta

2.2.1 Familiile expuse riscului de dezvoltare a violentei

2.2.2 Incidenta violentei asupra femeii de-a lungul vietii

2.3 Violenta in scoala

 2.3.1 Influenta violentei asupra dezvoltarii copiilor

2.3.2 Riscul expunerii copilului

2.3.3 Abuzul sexual in copilarie si adolescenta

2.4 Factori de risc care faciliteaza dezvoltarea violentei asupra femeii

2.4.1 Factori asociati cu riscul de a dezvolta o conduita violenta

2.4.2 Factori de risc in producerea violentei

2.4.3 Conflictele si agresivitatea

3. Focalizarea explicatiilor privind originea violentei

3.1 Explicatii focalizate pe individ si experientele copilariei

3.2 Explicatii focalizate pe problemele interne familiei si modul de

alocare a puterii de cuplu

3.3 Explicatii focalizate pe structura socio culturala si circumstantele

sociale in care oameni traiesc

3.4 Explicatii focalizate pe influenta mass-media

3.5 Directii de dezvoltare a politicilor privind privind combaterea si

prevenirea violentei in familie

3.5.1 Servicii pentru interventia in cazurile de violenta in familie

3.5.2 Eficienta programelor de protectie a victimelor abuzului

4. Studiu de caz

4.1 Maltratarea copiilor cu disabilităţi

4.2 Copilul abuzat sexual de părinte

4.3 Violenta in familie

 1. Violenta

1.1 Concepte generale

Conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade diferite de

vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de la cele care afectează
starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situaţia ei socială sau stima de sine. O
privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării formale sau informale a comportamentelor
şi atitudinilor în registrul violenţei arată o recunoaştere diferenţiată a comportamentelor şi
atitudinilor, de la formele de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală, verbală sau
psihologică.
Din punct de vedere clinic o definitie larg acceptata a violentei domestice este aceea
formula de Stark si Flitcraft: Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in
prezent sau in trecut, a unei raniri fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de
statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau
abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, familie sau
alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane semnificative pentru
victime, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale
victimelor, alimentelor , deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie.

1.2 Definitii

1.2.1 Definitii diferentiate privind violenta

Diferenţele apar în definirea termenului de violenţă şi în raport cu persoana care este victimă
a violenţei; astfel este diferenţiată definiţia violenţei asupra femeii, asupra tânărului sau
asupra persoanei vârstnice.
Astfel în definiţia descriptivă a termenului de violenţă apar forme cum ar fi: izolarea şi
separarea persoanei de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse,
ridiculizarea, hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se
aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub controlul
agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau indirectă (asupra
copiilor sau rudelor).
Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel comunitar, atât a femeii şi
copilului şi raportului acestora cu ceilalţi membrii ai familiei, cât şi de definire diferită a
violenţei.
Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate pe grupuri
delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea violenţei, la nivel
comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate defineşte violenţa în cuplu în
raport cu propriile cadre culturale de indentificare şi ierarhizare a gradelor de violenţă.
Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind violenţa asupra
femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele cadrului cultural sunt esenţiale
pentru modul în care o comunitate înţelege, defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru combaterea
violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu; o altă concluzie a studiului a fost aceea că
încercarea de a combate violenţa la nivel comunitar prin intermediul implementării măsurilor
legislative nu este o soluţie în reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor interpersonale nu este
asumată definiţia legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un mecanism
extern de reglementare. Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa şi
să-şi asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei.

1.2.2 Definitii stiintifice privind violenta

Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la nivel socio-
cultural, este regăsită şi în abordările cercetătorilor şi specialiştilor în domeniu. În literatura de
specialitate nu există o definiţie care să acopere problematica violenţei şi care să fie bazată pe
consensul cercetătorilor. Fiecare cercetător sau specialist a definit violenţa, sau a creat registre
de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor care să delimiteze formele violenţei, în raport
cu domeniul de specializare şi cu necesităţile de lucru; definiţiile violenţei depind de
domeniul de apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt elaborate. Astfel,
definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale va fi diferită de
definiţia utilizată de către serviciile de asistenţă a victimelor violenţei. De asemenea, definiţia
utilizată de către serviciile de sănătate publică diferă de definiţiile folosite de către psihologi
în cadrul programelor de terapie a victimei sau agresorului.
Se numeste violenta in familie orice act vatamator, fizic sau emotional, care are loc intre
membrii unei familii. Desi pana de curand s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima
violentei in familie, in urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor
agresati este destul de mare.
Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg
răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt
raportate poliţiei sau spitalelor.
Atât în domeniul ştiinţific, cât şi în cel juridic, sunt utilizate definiţii asupra violenţei care
includ termenul de acţiuni intenţionate sau acţiuni percepute ca intenţionate.
Aspectul de intenţionalitate1 delimitează realizarea actelor violente de intenţia de a produce
suferinţă şi condiţionează definirea unui act violent de intenţia de a produce suferinţă.
Intenţionalitatea actelor violente este raportată la persoana care le utilizează, la motivaţia şi
modalitatea în care este utilizată violenţa. Includerea ideei de intenţionalitate în
operaţionalizarea conceptului de violenţă crează dificultăţi atât în încadrarea unor
comportamente în registrul violenţei cât şi în măsurarea violenţei.

1.3 Formele violentei

Problema violentei fizice

Violenţa fizică este apreciată de 87% dintre europeni ca fiind o problemă foarte
serioasă în timp ce numai 0.1% apreciază că forma de violenţă fizică nu este o
problemă serioasă. Cel mai înalt scor a fost atins de Suedia şi Irlanda (3.94), în timp ce
scorul cel mai scăzut a fost atins de către Finlanda şi Germania de Est (3.77), urmate
de Danemarca (3.78) şi Luxemburg (3.79).

1
 Ţara În foarte mare În mare Nu este Deloc Nu ştiu
măsură măsură serioasă seriosă
serioasă serioasă
B 85.4 12.5 1.1 0.1 0.6
DK 78.6 19.3 1.1 0.0 1.0
WD 82.7 13.7 1.9 0.0 1.6
D 81.5 14.9 1.8 0.0 1.6
OD 77.0 19.5 1.5 0.2 1.8
GR 90.1 8.8 0.7 0.2 0.2
E 91.4 8.0 0.3 0.0 0.2
F 89.9 9.2 0.2 0.1 0.5
IRL 93.2 6.1 0.1 0.0 0.6
I 88.4 10.7 0.5 0.0 0.5
L 78.7 18.5 1.1 0.0 1.6
NL 83.9 14.7 0.5 0.0 0.9
A 80.8 16.6 1.5 0.0 1.1
P 70.0 27.1 2.2 0.1 0.7
FIN 78.9 17.2 2.9 0.1 0.9
S 93.9 5.4 0.5 0.0 0.1
UK 89.7 8.2 0.7 0.2 1.3

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women
Date colectate vizează ţările membre al Uniunii Europene

Studiul panel realizat de National Research Council (SUA) ca şi Raportului Mondial

al Sănătăţii arată că deşi studiile realizate până acum, privind violenţa în familie, au fost
focalizate cu precădere asupra violenţei fizice, continuă să existe lipsa unui acord al
specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de măsurare a violenţei fizice.
Dezvoltarea unor instrumente de măsurare a violenţei fizice se impun în special din
cauza dezacordului asupra conţinutului definiţiei violenţei; multe dintre definiţiile utilizate de
către cercetători, ca şi definiţiile întâlnite în legislaţie, cuprind o gamă largă de
comportamente; violenţa fizică poate fi încadrată de la forme relative minore, cum ar fi
pălmuirea, la forme extreme care produc moartea. De asemenea, încadrarea culturală a
violenţei impune claritate asupra actelor violente accidentale sau intenţionate.

Până acum cel mai cunoscut instrument de măsurare a violenţei fizice este Conflict
Tactic Scale2 (CTS) (Straus, 1979, 1990), dezvoltată în Statele Unite. CTS este concepută sub

2
Indicatorii scalei sunt: aruncarea cu obiecte asupra altei persoane; bruscarea unei persoane prin a o
împinge/zgâlţâi; pălmuirea; lovirea cu piciorul; lovirea cu obiecte; bătaia; asfisierea; ameninţarea sau
forma mai multor sub-scale care să măsoare violenţa fizică şi verbală precum şi acţiunile
desfăşurate în cursul conflictului, incluzând indicatori de măsurare a abilităţilor de negociere.
Subscala privind agresiunea fizică, spre exemplu, este concepută în aşa fel încât să fie posibilă
măsurarea frecvenţei şi severităţii unor acţiuni specifice de violenţă fizică în familie
(incluzând itemi de măsurare a violenţei asupra femeii şi violenţei asupra bărbatului în relaţia
de cuplu, a violenţei asupra copilului şi asupra persoanei vîrstnice). CTS poate fi folosită
pentru măsurarea violenţei pe o perioadă lungă de timp sau în ultimele 12 luni. CTS este
limitată prin faptul că nu face referire la contex sau consecinţele violenţei. O nouă versiune a
CTS a fost elaborată şi denumită CTS2; această versiune include noi aspecte ale violenţei cum
ar fi abuzul sexual. Subscalele CTS şi CTS2 pot fi folosite împreună sau independente unele
de altele (Ellsberg, 2000). În Europa nu au fost dezvoltate scale de măsurare a violenţei
fizice. Majoritatea cercetătorilor au adaptat şi validat Conflict Tactic Scale pentru diferite
evaluări.

În ceea ce priveşte forma violenţei psihologice asupra femeii în relaţia de cuplu, putem
spune că, datorită vizibilităţii scăzute a modului de manifestare dar şi a posibilităţilor de a
identifica consecinţele asociate, puţini cercetătorii au realizat studii pentru înţelegerea
mecanismelor violenţei psihologice, comparativ cu interesul pentru studiile privind violenţa
fizică. Cercetările asupra tipurilor de violenţă cel mai des semnalate de către victime sau de
către persoane din anturajul victimei au arătat că nu există cazuri de semnalare a violenţei
psihologice în relaţia de cuplu; formele de violenţă psihologică sunt adesea identificate în
cazurile semnalate de violenţă fizică sau sexuală.

Problemele violentei psihologice

Violenţa psihologică este apreciată ca o problemă foarte serioasă de către

65% dintre europeni. Doar 0,3% apreciază această formă de violenţă ca fiind deloc
serioasă. Cea mai înaltă rată a aprecierii violenţei psihologice ca o problemă foarte
serioasă este Irelanda cu 3.83 în timp ce Portugalia are rata cea mai scăzută dintre
ţările UE (3,38). Vârsta, educaţia, ocupaţia şi venitul nu au avut influenţă
semnificativă asupra răspunsurilor. Semnificativ poate fi considerat faprul că
persoanele vârstnice şi persionarii au avut cel mai scăzut scor.

Ţara În foarte mare În mare Nu este Deloc Nu ştiu

măsură măsură serioasă seriosă
serioasă serioasă
B 67.0 27.3 4.5 0.2 0.9
DK 64.7 30.6 2.9 0.2 1.5

rănirea cu cuţitul sau pistolul;

 WD 58.7 34.9 4.0 0.0 2.1
D 57.2 35.6 4.4 0.1 2.3
OD 51.7 38.3 5.9 0.5 3.2
GR 74.9 20.3 3.0 0.3 1.5
E 76.3 20.7 1.7 0.0 1.3
F 66.3 28.0 3.5 0.8 1.4
IRL 81.4 15.9 0.4 0.0 2.3
I 61.2 31.4 5.5 0.3 1.6
L 66.5 27.9 3.7 0.2 1.7
NL 73.4 24.2 1.3 0.0 1.1
A 63.0 26.2 6.3 0.8 3.8
P 46.4 43.0 8.4 0.2 2.0
FIN 52.6 39.1 7.1 0.2 1.1
S 75.8 22.3 1.3 0.1 0.5
UK 67.0 26.6 3.5 0.3 2.6

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women
Date colectate vizează ţările membre al Uniunii Europene

În ultimii ani, violenţa psihologică a intrat în atenţia specialiştilor şi o serie de cercetări au

fost orientate spre definirea şi identificarea efectelor acestei forme de violenţă asupra
victimelor, apreciindu-se chiar că violenţa verbală şi psihică este mult mai dăunătoare decât
violenţa fizică. Violenţa psihologică a fost definită ca incluzând acele acte care provoacă
suferinţa psihică însă nu a fost elaborat un registru al conduitelor care să contureze forma
violenţei psihologicice (McGee şi Wolf, 1991).

Cercetătorii în domeniul psihologiei şi sănătăţii mentale apreciază că violenţa acoperă o

gamă largă de comportamente, care include în multe situaţii formele de violenţă verbală şi
psihică. The National Committee on Family Violence of the National Institut of Mental Helth
(1992), în urma interviurilor cu victimele violenţei privind experienţele pe care acestea le-au
trăit, au inclus în definiţia violenţei orice acţiune care poate dăuna fizic şi psihic, cum ar fi:
constrângerea sexuală, intimidarea fizică, restrângerea activităţilor normale sau a libertăţii şi
împiedicarea accesului la resurse.

Prin inhibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să fie mai
eficientă în menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică. În cazul violenţei
fizice victima percepe clar forma de atac din partea partenerului violent şi se apără prin
diferite strategii, pe când vitimele abuzului psihologic percep mai greu forma de violenţă din
actele partenerului şi deseori nu reacţionează. Pentru a menţine controlul asupra femeii,
deseori actele de violenţă psihologică sunt împletite cu acţiuni de iubire, ceea ce crează o
confuzie a femeii asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a analiza acţiunile
partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).

Violenţa psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării şi manifestării violenţei

asupra femeii în relaţia de cuplu şi afectează atât modul în care femeia percepe violenţa şi se
percepe pe sine, cât şi capacitatea femeii de a răspunde la violenţă sau de a se separa de
partenerul violent. Studiile au arătat că: (1) violenţa psihologică precede deseori alte forme de
violenţă; istoria multor cazuri arată că în primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi
forma psihologică a violenţei după care violenţa escaladează în forma fizică sau sexuală
(O’Leary, Malone & Tyree, 1994).

Studiile au arătat însă că violenţa psihologică poate fi prezentă şi independent de alte

forme de violenţă. Follingstad şi col. (1990) aprecia că cea mai întâlnită formă de violenţă
psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce la devalorizare personală şi la capacitatea
redusă de a face faţă ulterior abuzului fizic sau sexual3; (2) violenţa psihologică însoţeşte alte
forme de violenţă; diferite forme de manifestare a violenţei psihologice sunt semnalate în
cazurile de violenţă fizică sau sexuală (Follingstad şi col., 1990; Follingstad & DeHart, 2000;
Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard, 1991; Sabourin şi col., 1993); (3) violenţa
psihologică continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul separării femeii de
partenerul violent, iar consecinţele violenţei psihologice sunt prezente pe termen lung
afectând starea de sănătate şi funcţionalitatea psihosocială a femeii (Lauer, 1995).

3
Bazându-se pe declaraţiile victimelor violenţei în cuplu, Follingstad şi colaboratorii săi au încadrat
următoarele categorii de comportamente în abuzul psihologic: atacul verbal cum ar fi ridiculizarea,
hărţuirea verbală şi poreclirea, care sunt folosite pentru a determina o femeie să se aprecieze ca fără
valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub controlul agresorului; izolarea şi separarea
femeii de mediul social sau refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, fapt ce îi limitează
independenţa; gelozia extremă sau posesivă cum ar fi controlul excesiv asupra comportamentului femeii,
acuzarea repetată referitoare la infidelitate sau controlul relaţiilor sociale ale acesteia; ameninţarea verbală
că va fi abuzată, tortura indirectă asupra femeii însăşi sau asupra copiilor acesteia sau rudelor;
ameninţarea repetată privind divoţul sau ameninţarea cu relaţii extraconjugale în cazul în care soţia nu
respectă dorinţele soţului; afectarea sau distrugerea bunurilor femeii
 Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în Statele Unite.
Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor teorii referitoare la
violenţă, fie pe baza mărturiilor vitimelor care au fost identificate de către serviciile de
specialitate. Cea mai cunoscută scală de măsurare a violenţei psihologice folosită în Statele
Unite este The Psichological Maltreatment of Women Inventory elaborată de Tolman (1988);
scala este bazată pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi dominare/izolare. Au fost
aduse mai multe critice acestei scale: specialiştii au apreciat fie că scala măsoară un
comportament ca făcând parte din registrul violenţei numai dacă acţiunea de control şi
dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac referire clară la distincţia dintre formele
violenţei psihologice şi un comportament interpersonal problematic, fie că nu face clar
distincţia între percepţia partenerului şi percepţia comportamentului partenerului (Follingstad
& DeHart, 2000).

O altă scală cunoscută de măsurare a violenţei psihologice este The Abusive Behavior
Inventory (Shepard şi Campbell, 1992). Scala include un număr de 20 de itemi referitori la
violenţa psihologică ceea ce face ca această scală să acopere o sferă redusă a formelor
violenţei psihologice. Un exemplu de scală elaborată pe baza mărturiilor victimelor violenţei
este cea a lui Hoffman (1984). În urma interviurilor cu femeile care s-au identificat ca fiind
victime ale abuzului psihologic, Hoffman a elaborat o listă cu actele incluse în violenţa
psihologică. Scala cuprindă însă itemi pe care nu toţi cercetători îi consideră reprezentativi
pentru măsurarea violenţei psihologice (Follingstad & DeHart, 2000), cum ar fi pierderea
interesului femeii faţă de mariaj sau insomnii datorate îngrijorării.

Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenţei psihologice ar trebui considerate

variabilele circumstanţiale, întrucât analiza subiectivă a violenţei este limitată de faptul că un
comportament poate avea conotaţii diferite pentru partenerii unui cuplu (Follingstad &
DeHart, 2000). Întrucât impactul pe care un comportament violent poate să-l aibă asupra unei
persoane depinde de caracteristicile personale, cerectătorii consideră că posibilitatea de
măsurare standardizată a violenţei psihologice este necesară. Cercetările arată că se impune
standardizarea măsurării violenţei psihologice, atât pentru că victima nu încadrează deseori
atitudinile şi comportamentele în registrul violenţei psihologice, dar şi pentru că specialiştii
pot utiliza definiţii diferite ale violenţei psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).
 În ceea ce priveşte violenţa sexuală, s-au făcut modificări numeroase în ultimii ani asupra
definiţiei şi conţinutului formelor abuzului sexual; până acum nu există un consens al
cercetătorilor în această problematică. La nivelul acceptării şi aprecierii violenţei sexuale
Eurobarometrul arată că 90% dintre europeni apreciază violenţa sexuală asupra femeii în
relaţia de cuplu ca fiind o problemă foarte serioasă. În România, potrivit Cercetarii Naţionale
privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, 14% din eşantionul de femei şi 6% din
eşantionul de victime au declarat că „...o femeie forţată de partenerul ei să aibă relaţii
sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).

Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care recunosc violenţa

asupra femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei forma de violenţă sexuală, însă
există puţine ţări care au mecanisme de identificare şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de
cuplu. De aceea, o dificultate majoră în semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi
înţelegerea violenţei, atât de către victimă, cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală
şi socială.

Problemele violentei sexuale

Ţara În foarte mare În mare Nu este Deloc Nu ştiu

măsură măsură serioasă seriosă
serioasă serioasă
B 91.7 7.4 0.3 0.0 0.5
DK 81.9 15.4 1.3 0.1 1.3
WD 86.8 10.0 1.2 0.1 1.6
D 86.1 10.4 1.3 0.1 1.7
OD 83.5 11.9 1.8 0.3 2.0
GR 93.3 5.8 0.6 0.1 0.2
E 92.4 7.0 0.2 0.0 0.4
F 93.0 5.5 0.4 0.3 0.7
IRL 95.9 3.4 0.0 0.0 0.7
I 91.6 7.1 0.7 0.1 0.5
L 90.5 6.6 0.1 0.2 1.6
NL 91.2 7.7 0.1 0.0 1.0
A 83.4 12.4 2.2 0.6 1.4
P 79.5 18.8 0.9 0.0 0.8
FIN 79.1 14.2 4.5 0.7 1.3
S 95.3 4.0 0.6 0.0 0.1
UK 91.8 5.8 0.6 0.1 1.7

Sursa: Eurobarometru 51.0

 Europeans and their views on domestic violence against women
Date colectate vizează ţările membre al Uniunii Europene

Nu se cunoaşte numărul real al cazurilor de violenţă sexuală şi sunt foarte puţine studiile care
tratează tema violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Cercetătorii s-au confruntat cu o dublă
problemă în cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte există o semnalare redusă a cazurilor de
abuz sexual, marea majoritate a abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările
medicale sau constatat de către specialişti în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte,
delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deşi ele nu se
considerau în acest fel. În Statele Unite şi Mexic, spre exemplu, se estimează că 40-52%
dintre femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului sexual
(WHO, 2002). Violenţa sexuală apare, însă, şi independent de alte forme de violenţă; astfel, în
India, un sondaj care a inclus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că 22% dintre ei au declarat
că foloses violenţa sexuală asupra partenerei, iar în Anglia (Londra de Nord), 23% dintre
femei au declarat că au fost victime ale violului în relaţia de cuplu; prevalenţa cazurilor de
violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale
violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6%
(WHO, 2002).

Alături de violenţa fizică, psihologică şi sexuală apare în registul violenţei, atât în

estimările specialiştilor, cât şi în opinia publică, ameninţarea cu violenţa. 58% dintre cetăţenii
statelor membre ale Uniunii Europene apreciază ameninţarea cu violenţa ca fiind o problemă
„foarte serioasă”; numai 6% dintre ei nu o apreciază ca formă de violenţă. Cu 3.76 din 4
puncte maxim, suedezii au scorul cel mai înalt în aprecierea ameninţării cu violenţa ca fiind o
problemă „foarte serioasă”, urmaţi de irlandezi cu un scor de 3.74 (Eurobarometrul 51.0)
O altă formă de violenţă des întâlnită este violenţa verbală; aceasta constă în utilizarea
unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc o devalorizare a femeii; femeia este
acuzată de incompetenţă, este declarată inferioară şi lipsită de atractivitate. În raport cu gradul
de persistenţă şi frecvenţă, violenţa verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi
afectează stima de sine. Ameninţarea, spre exemplu, este o formă de violenţă verbală folosită
cu scopul de a stabili controlul asupra femeii. Unii cercetători susţin că, datorită lipsei
clarităţii şi capacităţii femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa verbală ar avea
ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a acţiona împotriva violenţei (Lambert & Firestone,
2000).

Izolarea socială şi reducerea accesului la resurse sunt forme de violenţă regăsite în

studiile naţionale în procente ridicate; aceste forme de violenţă contribuie şi favorizează
dezvoltarea şi perpetuarea altor forme de violenţă. În Israel, spre exemplu, mai mult de 56%
dintre femeile care s-au declarat victime ale formei de abuz fizic au declarat, de asemenea, că
sunt urmărite în afara locuinţei şi le sunt limitate libertăţile de interacţiune cu prietenii sau
vecinii (Eisikovits, Winstok, & Fishman, 2004). Potrivit Eurobarometrului (1999),
restricţionarea libertăţii este apreciată de 64% dintre europenii din ţările membre ale Uniunii
Europene ca fiind o problemă „foarte gravă”, 28% o apreciază ca o probemă „în mare măsură
serioasă”, 5% consideră că „nu” este o problemă serioasă, iar 1% ca fiind o problemă „deloc
serioasă”.

Diferenţele în aprecierea restricţionării libertăţii ca fiind o problemă „foarte serioasă”

apar în răspunsurile date de către bărbaţi (59,8%) şi femei (67,3%), precum şi între persoanele
care au un loc de muncă (62,7%) şi persoanele care nu au un loc de muncă (58,6%). În
România, izolarea socială este apreciată de 42% dintre femeile din eşantionul naţional şi 37%
dintre femeile din eşantionul de victime ca fiind o problemă „foarte gravă”; 51% dintre
femeile victime ale violenţei au apreciat izolarea socială ca fiind „destul de gravă”, în timp ce
45% dintre femeile din eşantionul national au răspuns că este „destul de gravă (Centrul
Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în tipologia formelor violenţie dar
cu o prezenţă mai redusă. Violenţa economică implică controlul partenerului asupra deţinerii
şi folosirii resurselor financiare de către femeie. Deseori abuzul economic se manifestă prin
controlul veniturilor financiare, limitarea participării la deciziile privind utilizarea banilor şi
refuzul de a-i pune la dispoziţie resursele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor
de bază (Lambert & Firestone, 2000). Violenţa economică nu apare în eurobarometru, dar
Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă o pareciază între
formele de violenţă întâlnite în România. Astfel, violenţa economică este declarată de 72,5%
dintre femei comparativ cu 27,5% declarată de către bărbaţi. Potrivit Cercetarii Naţionale
privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă femeile victime au apreciat situaţia în care
„...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii familiei” ca fiind foarte „foarte gravă”
în 29% din cazuri, şi „destul de gravă” în 59% din cazuri; nici una dintre femei nu a
considerat această problemă ca fiind „deloc gravă”. 38% dintre acestea au răspuns că acestă
formă de violenţă ar trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului include formele asociate ale
violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării sociale. După ce primul episod de
violenţă s-a produs, indiferent că este un episod de violenţă fizică, psihologică, sau sexuală,
violenţa se repetă şi escaladează ca frecvenţă şi severitate. (Gookind, Sullivan & Bybee,
2004). Deseori abuzul se desfăşoară pe perioade lungi de convieţuire a partenerilor de cuplu,
făcând posibilă diversificarea şi amplificarea formelor de violenţă.

1.4 Perspective teoretice de explicare a etiologiei violentei

După 1980, etiologia violenţei în familie şi violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu a
primit o atenţie deosebită, cercetătorii elaborând o gamă largă de teorii pentru a explica
originea violenţei. Studiile au evidenţiat faptul că, deşi mulţi bărbaţi se află sub impactul
factorilor de risc pentru dezvoltarea comportamentelor violente, numai o parte dintre ei ajung
violenţi; astfel, în ciuda prezenţei factorilor de risc, individul găseşte resurse personale şi
sociale pentru a interacţiona non-violent. În explicarea dezvoltării comportamentului violent,
cercetătorii au considerat aspectele ce ţin de structura individuală şi socială, cum ar fi:
prezenţa unor factorilor organici (genetici predispoziţionali, dezechilibru hormonal),
caracteristicile psihologice (incluzând pierderea controlului, impulsivitate, stress) sau aspecte
ale personalităţii (gelozia, frica de abandon sau unei o structură borderline a personalităţii)
(Michalski, 2004).
Cele mai des întâlnite modele teoretice de explicare a comportamentului violent sunt:
teoria învăţării sociale, teoria transgeneraţională, teoria sistemului social şi modelul ecologic.

1.4.1 Teoria invatarii sociale

 Teoria învăţării sociale (Sutherland, 19474;Bandura şi Walters 19635; Emery &
Laumann-Bllings, 1998) a fost deseori utilizată de către specialişti pentru a explica originile
violenţei, factorii cheie fiind învăţarea socială şi întărirea pozitivă (Mihalic & Elliott, 1997).
Teoria susţine că tinerii învaţă din familie utilizarea violenţei şi învaţă să aprecieze violenţa ca
legitimă în rezolvarea unor situaţii (Henslin, 1990, Michalski, 2004). Bandura (1973) 6 şi
Walker (1979) susţineau că învăţarea şi întărirea comportamentului violent, ca răspuns la stres
şi ca metode de rezolvare a conflictului, se face în perioada copilăriei. Walker arăta că 50%
dintre persoanele care erau violente cu partenerul de cuplu erau violente şi în alte relaţii
sociale, ceea ce, considera el, întăreşte postulatul teoriei învăţării sociale. Într-o perspectivă
apropiată, teoria subculturii volenţei (Woflgang, 1954)7 argumentează că anumite grupuri
acceptă şi promovează valori care permit folosirea violenţei. Între argumentele teoriei
subculturii violenţei este considerată distribuţia inegală a prevalenţei violenţei între diferite
grupuri, în special a celor din clasa de jos.

Datele statistice nu confirmă argumentele acestei teorii. Limitele acestor abordări sunt
date de excluderea impactului caracteristicilor personale asupra manifestării unei conduite
violente; acest model explicativ nu poate răspunde, spre exemplu, la întrebarea de ce nu toate
persoanele care trăiesc într-un mediu socio-cultural, sunt violente.

1.4.2 Teoria transgenerationala

4
Suterland citat de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 8-16
5
Bandura, A. & Walters, H. citaţi de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 23

6
Bandura, A., (1973), Aggression, A social learning analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prince Hall, citat de
Lambert & Firestone (2000), p.5.
7
Woflgang citat de Ibidem J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 8-16
 Teoria transgeneraţională este des invocată în explicarea violenţei, deşi până acum
nu au fost făcute cercetări longitudinale care să confirme postulatele teoriei. Cercetările, deşi
puţine, au evidenţiat, până acum, doar o potenţială relaţie între situaţia de martor sau victimă a
băieţelului şi dezvoltarea comportamentelor violente la maturitate, însă nu există posibilitatea
de a firma că toţi copiii care sunt martori sau victime ale violenţei ajung să dezvolte
comportamente violente şi criminale la maturitate; limitele cercetărilor care susţin această
teorie sunt date de faptul că nu este stabilită o diferenţiere a efectelor în raport de vârstele
expunerii copilului la violenţă şi în raport de statutul diferit de martor sau victimă a violenţei.
De asemenea, cercetările nu au putut încă stabili sau explica relaţia dintre situaţia de martor
sau victimă a fetiţei asupra victimizării la maturitate (Fantuzzo & Mohr, 1993).

Cercetătorii consideră că cea mai adecvată teorie în explicarea originilor violenţei, ca

şi în explicarea dezvoltării, manifestării, inhibării sau reducerii comportamentelor violente
este teoria sistemului social care operează la nivel individual, familial şi social (Michalski,
2004).

Multe din abordările moderne încearcă explicarea originilor violenţei pe baza

modelului ecologic (Brofenbrenner, 1986); abordarea este centrată asupra interacţiunilor
dintre personalitatea individului şi factorii sociali prezenţi în mediul în care acesta trăieşte,
incluzând elementele structurilor formale şi informale. Cercetătorii şi specialiştii în domeniul
apreciază modelul ecologic ca fiind cel mai apropiat de o explicare adecvată a violenţei prin
faptul că recunoaşte interacţiunea factorilor personali, sociali, culturali şi factorii de mediu în
dezvoltarea violenţei. Există de asemenea diverse abordări feministe ale originii violenţei;
acestea au la bază argumentaţiile privind discriminările pe bază de sex şi distribuţia inegală a
puterii între partenerii cuplului. Teoriile feministe au considerat iniţial că singurul factor de
determinare a violenţei asupra femeii este superioritatea socio-culturală a bărbatului asupra
femeii. Spre exemplu, Dobash & Dobash (19798, 1992) argumentau că: (a) violenţa reprezintă
forma sistematică de exercitare a controlului social şi a dominaţiei bărbatului asupra femeii;
(b) prevalenţa violenţei este întâlnită în cuplurile în care bărbatul îşi păstrează o atitudine
patriarhală; (c) menţinerea dominanţei bărbatului asupra femeii este acceptată de societate, în
special acolo unde legea şi obiceiurile locului menţin o diferenţiere a puterii între femeie şi
bărbat. Ulterior, datorită criticilor care susţineau incapacitatea teoreticienilor, de orientare
8
Dobash & Dobash (1979) citaţi de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends in
Intimate Partner Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, Sage
Publication, nr. 6, p. 658
feministă, de a explica cazurile de abuz a femeii asupra bărbatului şi cazurile de violenţă în
relaţiile lesbiene prin prisma postulatelor feministe, mulţi cercetători s-au orientat spre
regândirea problemei violenţei ca o problemă cu deteminare mai largă, incluzând valorile şi
credinţele sociale; astfel, se conturează o nouă abordare feministă care apreciază violenţa ca
fiind un comportament uman, manifestat de către o persoană pentru a menţiene controlul
asupra partenerului de cuplu.

1.4.3 Teoria genetica

Teoria genetică este tot mai puţin susţinută şi invocată în explicarea dezvoltării
violenţei; teoria susţine ereditatea unor caracteristici ale personalităţii, cum ar fi ostilitatea,
susţinută de o similaritate biologică a membrilor familie. În acest fel, stilul de interacţiune
poate fi păstrat de generaţiile următoare. Teoriile determinărilor ereditare biologic sau
biopsihice precum şi cele ale determinărilor instinctive ale violenţei sunt tot mai puţin
invocate în abordările moderne ale etiologiei violenţei. Violenţa este apreciată astăzi ca având
o determinare socio-culturală, la care contribuie caracteristicile personalităţii, factorii
economici şi de mediu.

Deşi la nivel teoretic sunt abandonate orientările care susţin ereditatea violenţei şi
predispoziţia individului spre violenţă, opinia publică menţine concepţia predispoziţiei spre
violenţă, ceea ce crează o atitudine de toleranţă faţă de agresori.

2. Violenta in familie
 2.1 Calitatea vietii de familie

Atat cercetatori din domeniul familiei cat si opinia publica in general, par sa sustina
ideea ca in ultimele decenii familiile din societatile contemporane au suportat transformari
profunde. Se considera ca schimbarile intervenite sunt atat de importante, incat insusi
termenul de „familie” a devenit destul de ambiguu, tinzand sa acopere astazi realitati diferite
de cele ale generatiilor precedente.

In acelasi timp, aceasta continua sa reprezinte o institutie fundamentala in societate,

fapt pentru care in dezbaterile publice problema „declinului familiei” este privita cu tot mai
multa ingrijorare.

Studiile consultate in ultima vreme par sa sustina ideea ca asistam nu numai la sfarsitul
familiei asa cum o stim, ci si la „sfarsitul lumii pe care o cunosteam” la inceputul unui haos in
care totul se schimba mult prea repede pentru a putea tine pasul.

Imaginea curenta a familiei, preluata in discursul politic si stiintific, este aceea a unei
institutii care conserva traditiile si valorile nationale, insa cauta acum sa se debaraseze de
„gloria” conservatorismului, de „meritul” de a fi pastratoarea valorilor nationale, devenind
mai curand „barometrul” schimbarilor sociale, trecand printr-un proces de democratizare,
laicizare si liberalizare.

Disputa privind stabilitatea sau schimbarea familiei, mentinerea sau declinul ei este
probabil una care nu se va incheia prea curand. In contextul social tot mai dinamic si mai
complex, confruntandu-se cu cerinta de a fi analisti ai realitatii contemporane, avem tendinta
de a vedea schimbarea peste tot, de a ne ingrijora adesea prea devreme, de a ne pripii cu
predicile noastre si de a accelera noi insine mersul lucrurilor.

In ultima perioada de timp putem constata o degradare continua si ingrijoratoare in

ceea ce priveste calitatea vietii intr-o familie, tot mai des aparand schimbari in stilurile de
viata familiara. In consecinta divorturile sunt tot mai numeroase, ducand la aparitia familiilor
monoparentale avand o influenta negativa asupra vietii de familie. Putem afirma ca ne
indreptam spre o societate „matricentrica” intrucat mama este cel mai adesea cea care are
grija de copil. Divortul incurajeaza de asemenea aparitia unor familii „comasate” in care doua
persoane divortate cu copii se recasatoresc, adunand copiii din ambele familii intr-un nou tip
de familiei largita.

Secretul unei relatii reusite si longevive sta, culmea, tocmai in doza de mister dintre cei
doi parteneri. Ca sa isi mentina permanent interesul unul fata de celalalt, cel mai bine e ca
iubitii sa nu isi dezvaluie toate secretele, ci sa isi mai pastreze ceva ca pe o mica comoara
personala. Acum insa traim intr-o epoca a concubinajului si a mariajelor in care partenerii isi
unesc destinele chiar de bunavoie si nesiliti de nimeni.. De aceea, in cele mai multe situatii,
„doza de mister” nu isi mai are rostul in cuplurile moderne.
Bineinteles se confirma faptul ca unele informatii trebuie sa ramana private, mai ales
daca suntem siguri ca partenerul sau partenera va reactiona intr-un mod impulsiv, ostil sau
chiar violent la aflarea adevarului, iar o relatie in care unul dintre parteneri arunca insulte, iar
celalalt le suporta si este in permanenta respins nu are sanse de reusita; mai devreme sau mai
tarziu acest cuplu se va destrama.

Comunicarea intr-un cuplu nu inseamna neaparat dezvaluirea de secrete mai mari sau
mai mici, ci impartasirea acelor informatii care sunt necesare relatiei. Este esential ca intr-o
relatie de cuplu sa existe comunicare (spirituala, materiala, afectiva) , respect si intelegere,
flexibilitate, toleranta, capacitatea celor doi parteneri de a sti cand sa spuna da si cand sa
spuna nu. Intr-un cuplu care functioneaza bine nu putem vorbi despre secrete, ci poate de o
necesitate imperioasa de intimitate.

Exista cupluri in care unul dintre parteneri este mai rezervat in dezvaluirea secretelor,
mai laes daca acestea fac parte din trecutul lui/ei, iar celalalt este extrem de curios cum a fost
viata persoanei iubite inainte.Ascunderea unei relatii extraconjugale este cel mai des motiv de
destramare a unui cuplu.Studiile psihologice arata ca infidelitatea este dusmanul sigur al
cuplului indiferent de cati ani au stat impreuna cei doi parteneri. Infidelitatea este o greseala
de-a noastr, intr-o relatie ,caracteristica de baza trebuind sa fie onestitatea relatiei de cuplu.

O alta componenta care degradeaza din ce in ce mai mult calitatea vietii de familie o
reprezinta casatoriile homosexuale, care trebuie privite cu retinere intrucat desi se bucura de o
mare mediatizare, studii recente asupra comportamentului sexual arata ca nu au fost niciodata
atat de raspandite pe cat ar indica opinia publica.

De asemenea putem observa ca tot mai multe cupluri prefera coabitarea neoficializata
in locul casatoriei legale. Raspandirea acestui stil de viata a impus nenumarate analize, putand
fi observat faptul ca ca uniunile consensuale sunt de fapt un simbol al relatiei de dragoste din
societatea postmoderna, astfel ca interpretarile sunt valabile si pentru cuplurile casatorite
legal care in acest context dezvolta un nou tip de relatie, numita de Anthony Giddens „relatia
pura” sau relatia de „dragoste confluenta”.

Prezicerile in privinta casatoriei si familiei asa cum o stim sunt de multe ori pesimiste.
Ritmul accelerat al schimbarilor isi pune amprenta asupra individului si face aproape
imposibil un proiect de durata intre doi parteneri. Intr-o societate aflata in miscare rapida , in
care multe lucruri se schimba in mod repetat, in care sotul urca si coboara o diversitate de
scale economice si sociale, in care familia este iar si iar despartita de camin si comunitate, in
care indivizi pleaca din ce in ce mai departe de parinti, de religie, de origine, si din ce in ce
mai departe de valorile traditionale, este aproape un miracol daca doua persoane se dezvolta
in ritmuri cat de cat asemanatoare.

In aceeasi nota semi-optimista trebuie amintit ca numeroase cercetari au confirmat

faptul ca , in ciuda asteptarilor , proportia comportamentelor familiale relativ traditionale a
ramas foarte mare. Acceptarea in crestere a relatiilor alternative nu inseamna ca oamenii se
vor implica ei insisi in astfel de relatii. Casatoria nu mai este considerata indispensabila , dar
in acelasi timp casatoria este inca preferata, ceea ce s-a schimbat in aceste arii ale vietii
familiale a fost o crestere a tolerantei pentru comportamente anterior inacceptabile, dar nu si o
crestere a implicarii active in astfel de comportamente.

Varsta (in ani impliniti)

18- 25- 35- 45- 55- 65+
24 34 44 54 64
Starea Casatorit(a) cu acte 9,60 64,7 85,0 82,8 68,1 60,1
 civila Casatorit(a) fara acte / in 7,70 5,80 5,10 3,40 2,70 1,20
uniune/ concubinaj

In tabelul de mai sus sunt evidentiati cei casatoriti legal si in uniuni consensuale pe varste
in Bucuresti.

In cadrul tinerilor intre 18-24 ani in Bucuresti este o practica aproape la fel de
raspandita ca si cuplul legal constituit, proportii peste medie inregistrandu-se si la grupa de
varsta 25-34 ani si 35-44 ani. Amploarea fenomenului variaza invers proportional cu varsta,
dupa 45 de ani fiind mai degraba marginal.

In viziunea individului familia detine primul loc in ierarhia diferitelor domenii ale
vietii, cum ar fi munca, religia prieteni, etc. Daca analizam comparativ satisfactia fata de
diferite aspecte ale vietii individului, cea fata de familie ramane in continuare cea mai
ridicata, la diferente semnificative de restul. De asemenea in cercetare se arata ca si relatiile
de familie in general ofera mare satisfactie indivizilor, reliefandu-se in diferite sondaje ca
fiind relatii bune si foarte bune.

In concluzie adaptarea familiei la schimbarile din perioada tranzitiei este un proces

activ si relativ autonom; astfel, nu trebuie vazuta o cauzalitate stricta de genul, schimbari
sociale exterioare-schimbari in interiorul familiei. Dupa 1989, este evident ca patternul
familial romanesc este in schimbare, insa acest lucru nu trebuie interpretat doar prin prisma
tranzitiei la economia de piata. In prezent ne aflam in plina consolidare a modernizarii
familiei, manifestandu-se unele tendinte spre postmodernitate.

Tranzitia cu toate aspectele ei economice si sociale a avut fara indoiala impact asupra
familiei, una din cele mai grave consecinte fiind scaderea drastica a natalitatii. Pe acest
fundal, ingrijorarea in privinta viitorului familiei au aparut tot mai mult si in discursul politic
sau stiintific in Romania.

In urma celor enumerate putem constata ca atasamentul fata de familie ramane foarte
ridicat, acesta ocupand primul loc in ierarhia de valori si fiind domeniul care ofera cea mai
mare satisfactie. Totusi ar fi de adaugat ca satisfactia fata de viata de familie a inregistrat un
usor declin mai ales datorita dificultatilor materiale pe care le traverseaza majoritatea
gospodariilor. Principala cauza invocata pentru aparitia problemelor in familie o reprezinta
lipsa de bani.

In privinta lucrurilor care fac o casatorie fericita, patternul identificat este unul modern,
romantic in care iubirea si increderea reciproca sunt pe primul plan, adaptat insa conditiilor
tranzitiei (locuinta proprie si bani avand dasemenea un rol important). Importanta acordata
locuintei trebuie inteleasa si ca atasament fata de familia nucleara, ca optiune pentru un camin
propriu.

Este interesant de remarcat faptul ca majoritatea femeilor implicate intr-o relatie

violenta , constientizeaza amploarea pericolului violentei pe care o suporta, abia in momentul
in care manifestarile copiilor le trezesc sentimentul responsabilitatii parentale.Principala
functie a familiei si a parintelui izolat-protejarea copiilor- este cel mai adesea neglijata in
cazul familiilor violente. Cu toatea acestea, unul dintre cele mai frecvente argumente ale
femeilor care raman in relatie cu un partener violent este „in momentele bune, el stie sa fie un
tata bun, iar copiii au nevoie de amandoi parintii”.
 Regulile morale pe care individul le achizitioneaza in familie in primul rand si care fac
parte din procesul numit „nasterea psihica” a copilului, sunt actul de identitate al individului
in lume, in societate. Kant cristalizeaza conditiile necesare unei existente implinite ca fiind
cerul instelat deasupra capului si legea morala in inima.

Daca privim familia ca spatiu al satisfacerii nevoilor existentiale ale tuturor membrilor
ei, e evidenta nevoia unei morale bazate pe cunoastere si dragoste care sa regleze relatiile
intre membrii familiei. In absenta acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la
bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile
oscilatii comportamentale. O gandire morala cu principii clare, cunoasterea si respectarea
nevoilor umane in general si a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, in special de
catre toti membrii adulti, pot garanta calitatea vietii familiei. Cel mai bun predicator al
violentei domestice este existenta unui incident produs anterior momentului in care se discuta
riscul de violenta in familie. Indiferent de forma pe care a luat-o manifestarea violentei,
aparenta ei in relatiile dintre membrii familiei reprezinta o bresa ce treptat va ingadui forme si
manifestari tot mai ample, mai variate si mai frecvente.

In cazul violentei domestice apar modificari de structura a personalitatii tuturor celor

implicati. Victima isi va pierde incet stima de sine si va dezvolta indezirabile mecanisme
defensive prin care va incerca sa faca fata situatiei. Riscul de a ceda intr-un anumit moment
creste pe masura ce situatia se cronicizeaza. El poate ajunge un somer cronic, un alcoolic
pastrand relatii cu mediul social din afara familiei doar in grupuri selectate din mediile
marginale, cu tulburari de integritate sociala. Cat despre modificari de personalitate a copiilor
sub influenta atmosferei de violenta in familie, statisticile care arata o trecere a
comportamentelor violente de la o generatie la alta in proportie de 75%, sunt probabil cea mai
convingatoare si cruda marturie. Relatiile emotionale dintre cei doi poli ai conflictului sunt un
alt specific al violentei domestice.

Impulsivitatea, dificultatile adaptive de comunicare si relationare, de respectare a

normelor sociale, comportamente antisociale, comportamentul adictiv (consum exagerat de
droguri, alcool), aderarea la grupuri delictogene si implicarea in acte criminogene,
neincrederea in ceilalti, tulburari de integrare profesionala, dificultati in construirea unui
cuplu stabil si a unei familii il transforma intr-un parinte violent care, la randul lui, se va purta
violent cu proprii lui copii si cu ceilalti din viata lui.

Desi expunerea la violenta poate avea consecinte serioase asupra copiilor, ei pot trece
peste efecte mai usor daca anumiti factori sunt prezenti in viata lor. Un copil care creste
inconjurat de dragoste si atentie din partea unor adulti care cunosc efectele violentei si stiu sa
ofere stabilitate si liniste, are sanse mari sa creasca frumos si sa fie un adult fericit. Scolile,
centrele comunitare si programele recreationale pot si ele oferi copiilor o sansa de a scapa de
violenta, de a-si capata propria independenta si incredere si de a invata cum sa se descurce in
viata.

O parte din adulti cred ca un copil de 6 luni sau mai mic, care asista la scene violente
(ca de pilda tatal o loveste mereu pe mama), nu va suferi mult, deoarece nu are memorie pe
termen lung. Dimpotriva ei absorb tot ce se intampla in jurul lor de la cele mai fragede varste.
Ei percep violenta si furia care-i inconjoara asa cum percep si dragostea si atentia din partea
celor care ii ingrijesc. Din aceasta cauza, natura si calitatea relatiilor cu un copil chiar foarte
mic conteaza foarte mult pentru dezvoltare alui pe viitor.
 Violenta afecteaza viata tuturor celor care sunt martori la ea. Pentru copii, violenta are
urmari psihologice, emotionale si de dezvoltare. Chiar si la copiii foarte mici, martori la
violenta, pot aparea simptome de genul: anxietate, cosmaruri, regresie in limbaj sau in
dezvoltarea motorie si stres post-traumatic.

2.2 Categorii de persoane expuse riscului de violenta

Categoriile de persoane expuse riscului de violenţă în familie:

1. copiii
2. femeile
3. persoanele vârstnice
4. bărbaţii

2.2.1 Familiile expuse riscului de dezvoltare a violentei

Familiile care sunt expuse riscului de dezvoltare a violenţei sunt:

 familia în care părinţii sunt tineri – părinţii au cunoştinţe limitate privind nevoile de
creştere şi dezvoltare a copilului, nu fac faţă stresului generat de creşterea copilului
mic, nu au aptitudini de creştere a copilului, au experimentat violenţa în copilărie etc
 frecvenţa schimbărilor în cadrul familiei solicită părinţii la numeroase adaptări cum ar
fi schimbarea locului de muncă, naşterea altor copii în familie, schimbarea etapelor de
viaţă, a rolurilor şi aşteptărilor părinţilor şi copiilor etc.
 familiile numeroase în care cresc solicitările din partea copiilor ca şi multiplicarea
rolurilor şi aşteptărilor în raport cu fiecare copil, creşterea presiunilor financiare şi a
spaţiului de locuit etc.
 frecvenţa disfuncţiilor în familie generate de perioade de criză
 status socio-economic scăzut - deşi cercetătorii nu au identificat un raport direct între
gradul de sărăcie şi violenţa în familie, nivelul economic şi educativ scăzut este
considerat un factor favorizant al dezvoltării comportamentelor violente; lipsa unui loc
de muncă şi stresul cauzat de multiple deprivări socio-economice favorizează
dezvoltarea conduitelor violente în familie;
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin
transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este
evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi
timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi
poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.

Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor

şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al
căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de
muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de
serviciu.

Ca urmare a violentei domestice intre parinti, violenta se poate rasfrange si asupra

funcţiei principale a familiei, creşterea copiilor, care este distorsionată cu largi şi dramatice
consecinţe în viitor.

Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se

acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care
cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi
cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe
ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor.

Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai
puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine,
sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.

Idea ca familia reprezinta celula de baza a societatii apare in mod implicit in dezvoltarea
masurilor de protectie in cazul violentei in familie. Agresivitatea in cuplu conduce la
stabilirea unui raport de forte. Cand avem de-a face cu niste cupluri egalitare, in care puterea
de decizie apartine ambilor parteneri, dandu-le sentimentul de satisfactie, riscul de violenta
domestica este foarte scazut.

2.2.2 Incidenta violentei asupra femeii de-a lungul vietii

Datele prezentate reprezintă incidenţa formelor de violenţă asupra femeii şi sunt

apreciate de Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă din
totalul formelor de violenţă în cuplu (violenţa asupra femeii şi violenţa asupra
bărbatului).

Din totalul formelor de violenţă în cuplu, în România, Cercetarea Naţională privind

Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă arată că două treimi sunt femei şi o treime sunt
bărbaţi. Violenţa sexuală este raportată exclusiv de către femei.
 Indicatorii formelor de violenţă potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în
Familie şi la Locul de Muncă:
Violenţa psihologică (agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire)
Violenţa fizică (vătămări produse prin pălmuire, lovire cu sau fără obiecte
sau bătaie)
Violenţa socială (izolarea faţă de familie şi prieteni, monitorizarea
activităţilor, restrângerea accesului la informaţie)
Violenţa economică (oprirea accesului la resurse financiare sau alte
mijloace economice)
Violenţa sexuală (forţarea victimei pentru activităţi sexuale nedorite)
___________________________________________________________________

Formele violenţei CNVFLM, SVWB, 2010

România, 2010 (lot de femei)
(lot de femei şi (%)
bărbaţi) datele Abuzul a avut loc Abuzul a avut
reprezintă cel puţin o dată în loc cel puţin o
procentul de viaţă dată în ultimele
femeii din totalul 12 luni
victimelor
(%)
Violenţa psihologică (abuz 68 52 24
emoţional şi verbal)
Violenţa socială 70 31 15
Ameninţarea cu - 21 8
violenţa/intimidare
Violenţa economică 72,5
Violenţa fizică 83 21 8
Violenţa sexuală 100 (numai 8 3
femeile au
declarat abuzul
sexual)

În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un dezacord al

specialiştilor şi al juriştilor; din prisma încadrării comportamentelor în registrul violenţei
fizice, se discută încă includerea pălmuirii alături de acte, cum ar fi folosirea unui cuţit sau
pistol. În cazurile de violenţă sau abuz fizic s-a constatat că este asociată în majoritatea
cazurile forma de violenţă verbală; cele mai întâlnite forme sunt poreclele care transformă
femeia în obiect, astfel că, violenţa asupra partenerei este percepută de către agresor ca
violenţă asupra obiectului creat (Lambert & Firestone, 2000). De asemenea, degradarea
personalităţii femeii prin utilizarea violenţei verbale, în cazul abuzului fizic, face ca femeia să
justifice acţiunile partenerului violent prin greşeli personale sau prin incapacitate de a-şi
exercita rolurile în cuplu.
2.3 Violenta in scoala

In mod traditional scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de

formare a competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne
inconjoara, de intelegere a raporturilor cu ceilalti si cu noi insine.

Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea de a invata,

dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor pe piata muncii.

In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai
bune conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii, poate parea
un fapt cel putin neverosimil.

In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase

dezbateri mediatice. Totusi cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de
lacunare, singurele date certe provin de la Ministerul de interne si vizeaza diferite
tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale
grave, violuri, furturi, talharii.

Atunci cand vorbim despre violenta scolara nu putem sa ne limitam la actele de

violenta care cad sub incidenta legilor Ministerul de Interne nu atata decat o parete a
realitatii acestui feonomen.

JAQUES PAIN (2000): repereaza 2 tipuri de violenta in mediul scolar:

- violente obiective - care sunt de ordinul penalului crime , delicte si asupra carora se
poate interveni forntal;

- violente subiective - care sunt mai subtile, tin de de atitudine si afecteaza climatul
scolar (atitudini ostile, dispret, umulire, sfidare, absentele de la ore, refuzul de a ANTI
SCOLARE).
 O forma de violenta extrem de raspandita in mediile scolare este violenta verbala,
engelzii folosesc termenul BULLYINES - pentru a desemna atacurile verbale,
intimidarile exercitate prin amenintati, injurii, umilinte.

In al douilea rand a califica un fapt CA VIOLENT, inseamna a emite o judecata de

valoare asupra acelui fapt. Judecata corespunde unor norme sociale determinate de
cultura unei societati, dar ea se face si in functie de valorile grupului de apartenenta.
De asemenea violenta verbala nu este perceputa in aceiasi maniera de elevi si
profesori. Elevii o minimalizeaza in timp ce profesorii o supraevalueaza.

Termenul de violenta este folosit în mod frecvent, el devenind în ultimii ani o

rutina lingvistica în programele nationale, publicatii, rapoarte si statistici, productia
academica si în media.

Violenta în scoala este „orice forma de manifestare a unor comportamente precum:

- exprimare inadecvata sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare,

imitare,
amenintare, hartuire;
- bruscare, împingere, lovire, ranire;
- comportament care intra sub incidenta legii (viol, consum/comercializare de droguri,
vandalism – provocarea de stricaciuni cu buna stiinta –, furt);
- ofensa adusa statutului/autoritatii cadrului didactic (limbaj sau conduita
ireverentioasa fata de
cadrul didactic);
- comportament scolar neadecvat: întârzierea la ore, parasirea clasei în timpul orei,
fumatul în scoala si orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului
scolar în vigoare.

Fenomenul violentei scolare este extrem de complex, iar la originea lui se afla o
multitudine de factori. Scoala insusi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta,
ea reprezinta un loc unde elevii se instruesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc
relatii, se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva,
 afectiva si morala a copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carei membrii depind
unii de altii, fiind supusi unei miscari de influentare reciproca de a determina
echilibrul functional al campului educational.

Exista din ce în ce mai mult recunoasterea complexitatii si diversitatii problematicii

violentei în Europa. Statisticile institutionale masoara atât delincventa reala si crima,
dar mai ales mobilizarea serviciilor de politie si judiciare. În ele se avanseaza ideea de
cuantificare a violentei si acordarea importantei victimelor, aceasta putând sa
reprezinte esentialul în ceea ce priveste cifrele violentei scolare.

2.3.1 Influenta violentei asupra dezvoltarii copilului

Functia principala a familiei, cresterea copiilor, este distorsionata cu largi si dramatice

consecinte in viitor. Perturbarea acestei functii se petrece in general, ca o stare de boala
cronica ce se acutizeaza in momentele evenimentelor de violenta.

Cercetarile arata ca trauma copiilor care cresc intr-o atmosfera de violenta, chiar daca
nu ei sunt victimele directe, este mai intensa si cu consecinte mai profunde si mai de
durata decat in cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor si neglijarii din
partea parintilor (Catheline, Marcelli, 1999).

Intr-o familie bantuita de violenta, copiii cresc intr-o atmosfera in care nevoile lor de
baza (nevoia de siguranta, de viata ordonata, de dragoste) sunt profund neglijate.

In atmosfera de violenta, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor,
de fapt ramane intr-o singuratate umpluta doar de tipetele celor din jur. Aceasta situatie
este probabil si explicatia numarului mare de accidente domestice ale caror victime sunt
copiii.

Copiii care cresc in familii violente dezvolta comportamente si o conditie fizica ce-i
face usor de recunoscut. Ei prezinta:

 Probleme fizice, boli inexplicabile, expusi la accidente in casa si in afara casei,

dezvoltare fizica mai lenta;
 Probleme emotionale si mentale: anxietate marita, simtamant de culpabilitate, frica
de abandon, izolare, manie, frica de raniri si moarte;

 Probleme psihologice: neincredere in sine, depresie, comparare cu viata mai fericita

a colegilor;
  Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalti,
probleme cu somnul, enurezie, batai, fuga de acasa, sarcini la varste mici, relatii
pentru a scapa de acasa, mutilare, consum de droguri si alcool, comportament
defensiv cu minciuna;

 Probleme scolare - neincredere, eliminare, schimbari bruste in performantele scolare,

lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

 Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai putin luat in considerare pana acum este faptul ca in randul tinerilor a
crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid si ca pe primul loc in randul
cauzelor se afla climatul familial deteriorat si slaba comunicare in cadrul familiei.

In 2008, violentele in familie au reprezentat  aproximativ 15% din totalul

infractiunilor comise cu violenta, conditia favorizanta principala fiind  consumul
bauturilor alcoolice (~30% dintre infractiuni).

Desi incidenta fenomenului este in scadere, se manifesta o acutizare a lui, in sensul

cresterii intensitatii violentei (acte de cruzime).

Numarul mare de copii victimizati in familie dar si violente crescute intre concubini,
care in prezent, potrivit legislatiei in vigoare, nu beneficiaza de statutul de "familie".

  2007 2008 2009

Omor 210 220 157
Loviri cauzatoare de moarte 44 49 32
Vatamare corporala 691 764 499
V  i  o  l 56 66 39
Pruncucidere 31 39 36
Rele tratamente aplicate 62 73 40
minorului

2.3.2 Riscul expunerii copilului

 Regulile morale pe care individul le achizitioneaza in familie in primul rand si care fac
parte din procesul numit ”nasterea psihica” a copilului, sunt actul de identitate al individului
in lume, in societate. Kant cristaliza conditiile necesare unei existente implinite ca fiind cerul
instelat deasupra capului si legea morala in inima.

In familiile violente stabilitatea si regularitatea vietii e intrerupta de evenimente

violente si nu exista o preocupare speciala pentru a procura copilului experientele de care are
nevoie, in acord cu varsta si particularitatile ei. Responsabilitatile acordate copiilor depasesc
de regula capacitatilor lor, devenind abuzuri.

Regula existentei familiilor violente este marginalizarea lor in comunitate. Ca o

consecinta a acestei marginalizari, din randurile famiilor violente provin cei mai multi copii
analfabeti sau cu abandon scolar.

Daca privim familia ca spatiu al satisfacerii nevoilor existentiale ale tuturor membrilor
ei, e evidenta nevoia unei morale bazate pe cunoastere si dragoste care sa regleze relatiile
intre membrii familiei. In absenta acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la
bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile
oscilatii comportamentale.O gandire morala cu principii clare, cunoasterea si respectarea
nevoilor umane in general si a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, in special de
catre toti membrii adulti, pot garanta calitatea vietii familiei.

Cel mai bun predictor al violentei domestice este existenta unui incident produs
anterior momentului in care se discuta riscul de violenta in familie. Indiferent de forma pe
care a luat-o manifestarea violentei, aparitia ei in relatiile dintre membrii familiei reprezinta o
bresa ce treptat va ingadui forme si manifestari tot mai ample, mai variate si mai frecvente.

Cat despre viitor, unul din semnele distincte ale victimelor violentei domestice e
absenta planurilor de viitor, asa cum capacitatea femeii victima de a-si construi un plan de
viitor si de a-l urmari cu consecventa o consideram a fi semnul reabilitarii ei, dupa
convietuirea cu un partener violent.

In final, concluzia la toate aceste afirmatii este ca violenta in familie se afla la originea
celor mai dificile probleme sociale ale comunitatilor. Pare de necrezut faptul ca atentia
publica si a specialistilor pentru aceasta maladie sociala dateaza de putin timp.
Atata vreme cat violenta domestica e ignorata, lasata sa isi continue existenta secreta si
devastatoare, nu putem vorbi de o reala politica sociala, tinzand spre o buna calitate a vietii
individului si a familiei.

2.3.3 Abuzul sexual in copilarie si adolescenta

 Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce acelea care
au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani
de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice, care să poată fi rapid
diagnosticate.
Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima să se opună activ până
în ultimul moment.
De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se opune
activ, ea nu a fost violată.
Violul se defineşte ca fiind o “cunoaştere carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau
mai mare, fără acordul acesteia, prin impunerea forţei, prin fraudă sau provocând teamă
femeii.
Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat necesară. Cunoaşterea
carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de
uşoară a organului genital feminin de către organul genital masculin chiar fără emisiunea de
lichid seminal.
Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părţi să se opună actului sexual
sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol şi atunci când persoana supusă acestui ace
sexual a fost în prealabil drogată, adormită sau este incompetentă mintal.
Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut asentimentul
victimei.
Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi victima sunt înrudiţi
şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat
şi este dificil de dovedit. Din păcate, incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil, cele
mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.
Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de evaluat din
cauza lipsei unei statistici la nivel naţional. Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl
vitreg şi fiica vitregă.
Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat de către
adult şi constă în manipularea organelor sexuale, admirarea şi stimularea lor orală şi genitală.
Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic ca o
persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de vedere
sexual. Aceşti termeni sunt medicali, cât şi juridici. Comportamentul violatorilor este
caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială
şi explozivă.
 Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul manifestă o
personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu dorinţe sexuale sau
înclinaţii homosexuale. El este deseori exhibiţionist, fetişit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă
de încredere în sine şi este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un
lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă
de încredere în sine.
Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi expoloziv, ei având
adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă
depresie, halucinaţii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost
în copilăria lor martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor.
Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale şi fără
maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 % peste 50. Cei care
aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca
motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni
din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În majoritatea
cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el.
Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii
nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală. Agresorii
cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze
psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o
puternică dependenţă. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o
perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.
Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale, care se manifestă în
cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie inadecvată, ejaculare precoce sau
tardivă, impotenţa.
Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri “model” în cursul
spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se comportă bine în afara activităţilor lor
sexuale. Societatea este însă din nou expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate
şi ajung într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi relaţiile
sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă rar.
Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri rămân
necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial şi se asociază cu molestarea
nonviolentă şi incest, nefiind raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi
care constituie acte de viol, sunt cunoscute.
 Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt fetiţe
premenarhale şi 85% dintre ele îşi cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care
sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între
10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol,
brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar
15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima,
agresiunea este în general, neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi.
Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament psihologic pe
termen lung.
Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când acesta
atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă
există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional,
incestul se confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii,
tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta maturităţii, sunt
depresive şi anxioase.
În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul este o
problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate
cu mare atenţie şi cu implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate
reapărea incestul sau altă disfuncţie intrafamilială.
Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând leziuni minore
nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, faţă, gât, torace, extremităţi,
când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze,
laceraţii, contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi
protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi descrise cu exactitate
de către medicul care face constatarea.
Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale,
fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente şi pot
duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul rând, un act de violenţă în care sexul
este utilizat ca armă.
Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale,
fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea
leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului
seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o
sângerare minimală. În timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu
leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de
obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale.
Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau circumferenţial,
secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt obiect.
Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale. Stresul şi trauma
emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoţională contribuie şi sistemul
medico-legal. Burgess şi Holstrumm au descris “sindromul traumei prin viol”, care cuprinde
două faze:
(1) faza acută de dezorganizare;
(2) faza lungă de reorganizare

Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere, în special
fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-scheletală,
instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi anorexie. Din
punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă, jenă, vină
şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi psihoză. În
cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie,
coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară intervenţia suportivă pentru a
minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor este
posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli venerice.
Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză emoţională după
agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru înlăturarea stresului puternic şi pentru
identificarea victimelor care pot prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate
că erau perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta
regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate. Părinţii acestor copii
trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce
copilul la normalitate. Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi emoţionale
care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional. Pot prezenta scăderi
ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate, frică şi chiar isterie. Unii copii chiar
fug de acasă.
Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii sexuale prezintă
cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat un examen genital
de specialitate şi o evaluare de laborator. Înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut
acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de fotografii.
O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvenţialitate:
(1) un istoric medico-legal pertinent al incidentului;
(2) un examen fizic general;
(3) un examen ginecologic de specialitate;
(4) o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;
(5) tratament medical adecvat şi consiliere psihologică.
Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când este
cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă.
Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia, atunci
când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a
victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma
psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un
control de sine desăvârşit.
Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă sarcină, apărută
ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie făcute cu multă atenţie, căci
acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni
trebuie supusă unui protocol detaliat de evaluare, tratament şi urmărire.
Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau adolescent trebuie să poată fi
realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui abuz sexual pot
prezenta probleme fizice şi emoţionale, ce pot trece neobservate de către practicianul
neavizat.
Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi întotdeauna trebuie
întocmit un raport medico-legal.
Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice, de aceea acest
raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi meticuliozitate, căci el va
constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz sexual.

2.4 Factori de risc care faciliteaza dezvoltarea violentei asupra femeii

Cunoaşterea factorilor de risc care favorizează dezvoltarea violenţei în cuplu este

necesară pentru identificarea femeilor aflate în situaţii de risc sau care sunt victime ale
violenţei (Gilgun, 2002) şi pentru stabilirea tipurilor de programe de prevenire primară sau
secundară şi de intervenţie pentru fiecare comunitate. Factorii care facilitează dezvoltarea
comportamentului violent pot localizaţi la nivelui sistemului individual şi comunitar, la
nivelul modelului structural al relaţiilor interpersonale sau în structura credinţelor şi
atitudinilor sociale. Nu există până acum un consens al cercetătorii asupra relaţiilor directe
între anumiţi factori de risc şi prezenţa violenţei. Literatura de specialitate nu cuprinde o
tipologie a factorilor de risc; gradul de sărăcie, şomajul şi vârsta partenerilor de cuplu sunt
factorii de risc regăsiţi adesea în cercetările utimilor ani (Michalski, 2004).

2.4.1 Factori asociati cu riscul de a dezvolta o conduita violenta

Factori individuali Factori relaţionali Factori comunitari Factori sociali

 vârsta  conflictul  sancţiuni  normele
 consumul de conjugal comunitare tradiţionale
alcool  instabilitatea slabe a privind
 depresia maritală violenţei în rolurile social
 tuburările de  dominanţa familie şi familiale
personalitate bărbatului în  sărăcia de gen
 nivelul de cuplu  capital social  valorile
şcolaritate  stresul redus sociale susţin
 veniturile economic violenţa în
mici  familie
 statutul de funcţionalitat
martor sau ea redusă a
victimă a familiei
violenţei în
copilărie

Cel mai important factor de risc este apreciat în literature de specialitate este statutul de
martor sau de victimă a violenţei în perioada copilărie a bărbatului; cercetătorii estimează că
există un risc mare ca femeia să fie victimă a violenţei în cuplu atunci când, atât femeia, cât şi
partenerul său au fost martori sau victime ale abuzului în copilărie.

De asemenea specialiştii apreciază că există un risc crescut ca băieţii care au fost martori
la violenţă să dezvolte la maturitate comportamente violente, iar fetele să devină victime ale
violenţei în cuplu. Acestă relaţie rămâne însă sub semnul multor întrebări, întrucât teoria
transmiterii transgeneraţionale nu este confirmată prin studii longitudinale. Potrivit Cercetarii
Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă 26% dintre victime au declarat că
provind din familii în care părinţii se certau des sau foarte des (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003).

Într-un studiu asupra trasmiterii transgeneraţionale a violenţei, Purvin (2003) susţine

că există un risc major ca violenţa să se dezvolte la generaţiile viitoare atunci când, pe lângă
statutul de martor sau victimă a violenţei în copilărie, este prezent un alt factorul de risc
major: sărăcia. Specialiştii susţin că, deşi în practică sunt întîlnite cazuri care confirmă faptul
că violenţa asociată sărăciei favorizeză transmiterea transgeneraţională a modelului violenţei,
la nivel teoretic nu a putut fi demostrată încă relaţia directă dintre violenţa asupra femeii şi
statutul de martor la violenţă al acesteia în perioada copilăriei.
Cercetările arată că pe lângă aceşti doi factori majori, sărăcia şi asistarea la episoade
de violenţă în copilărie, sunt asociaţi alţi factori ai contextului de viaţă, care pot favoriza
dezvoltarea violenţei sau o pot inhiba. Astfel, existenţa serviciilor de asistare a victimelor
violenţei în apropierea victimei şi un context socio-cultural activ împotriva violenţei pot
inhiba factorii care favorizează dezvoltarea violenţei.

Un alt factor regăsit deseori în studii ca fiind un factor de risc major pentru
dezvoltarea unor conduite violente în familie este consumul de alcool. Pentru a putea urmării
relaţia dintre consumul de alcool şi utilizarea violenţei în relaţia de cuplu trebuie, însă, să
avem în vedere o serie de variabile cum ar fi: cantitatea de alcool consumată, frecvenţa
consumului, patternul comportamental, contextul utilizării alcoolului, disponibilitatea
alcoolului, importanţa alcoolului în viaţa individului, experienţa consumului şi istoria familiei
consumatorului. În urma studiilor care s-au făcut până astăzi nu există nici o îndoială privind
consecinţele consumului de alcool asupra creşterii incidenţei conduitelor violente. În studiile
realizate de Pernanen (1991)9 privind efectele alcolului asupra comportamentului, s-a
constatat că agresorul consumă alcool în jumătate din cazurile de violenţă asupra femeii. O
concluzie asemănătoare întâlnim şi la L.W. Bennett (1996) care, facînd o comparaţie a
statisticilor din SUA privind relaţia dintre abuzul de alcool şi violenţa asupra femeii în relaţia
de cuplu, ajunge la concluzia că alcoolul este primul factor de risc în dezvoltarea conduitei

9
Parnanen citat de Larry W. Bennett, Substance abuse and the Domestic assault of Women, Social Work, Journal of National
association of Social Workers, 6/1996, p. 412
violente. Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, în 69
dintre cazuri agresorul era băut în momentul agresiunii (Centrul Parteneriat pentru Egalitate,
2003)

Alcoolul este considerat un factor de risc major atunci când sunt asociaţi şi alţi factori.
Riscul ca o femeie să fie abuzată de partenerul care a consumat alcool este mare atunci când
anterior au mai avut lor situaţii de abuz. Într-o analiză comparativă a datelor publicate în două
studii naţionale, unul în Canada (The Canadian Violence Against Women Survey), iar celălalt
în Stale Unite (National Violence Against Women Survey in the United States) privind
factorii de risc în dezvoltarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu, s-a constat că după
cinci sau şase episoade de violenţă, în situaţiile în care bărbatul consumă alcool există un risc
maxim de a-şi abuza soţia (Thompson, Saltzman, Johnson, 2003).

Rolul consumului de alcool în dezvoltarea şi menţinerea violenţei asupra femeii în

relaţia de cuplu este încă controversat. Consumul de alcool a fost asociat de către mulţi
cercetători mai degrabă cu perioadele de separare a cuplului şi cu pierderea locului de muncă.
În aceste situaţii consumul de alcool ar avea efecte numai indirect asupra dezvoltării violenţei
(Rodriguez, Lasch, Chandra, & Lee, 2001).

Deşi nu toate cercetările confirmă (Michalski, 2004), sărăcia sau venitul mic par să fie
factorii cu cel mai mare risc în facilitarea dezvoltării comportamentului violent; cercetători
susţin că manifestările violente sunt mult mai frecvente în familiile cu un nivel socio-
economic redus (Hotaling & Sugarman, 1990).

Studiile efectuate de Gelles & Cornell (1990) au arătat că violenţa este prezentă în
familiile în care soţul a intrat recent în perioada de şomaj sau în familiile în care este un stres
puternic datorat sărăciei. Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul
de Muncă, numai 22% dintre femei provind din familiile în care cineva a intrat recent în
perioada de şomaj şi doar 2,5% dintre agresori sunt şomeri (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003).

Huntington10 considera că violenţa, manifestată în special în perioadele de tranziţie

socială, nu este determinată de sărăcie, ci de stările de frustrare apărute faţă de inexistenţa sau
10
Huntington, S., citat de Mihăilescu, I (2000)
incapacitatea instituţiilor de a satisface noile aşteptări ale individului. În acest caz, nu doar
bărbaţii se află în riscul de a deveni violenţi, relaţia dintre violenţă şi apartenenţa la sex fiind
exclusă; cercetările arată că femeile pot fi violente în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii, însă
manifestarea violenţei este determinată de gradul de acceptare socio-culturală (Mihăilescu,
2000).

La întrebarea de ce nu toţi bărbaţii, care împărtăşesc aceleaşi condiţii ale perioadei de

tranziţie socio-economică sau care trăiesc în sărăcie sunt violenţi, Dutton (1994) argumenta că
prezenţa combinată a factorilor ce ţin de patologia individuală şi nivelul socio-economic redus
facilitează dezvoltarea violenţei. Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă, influenţa sărăciei apare ca indicator relevant de influenţă a dezvoltării
violenţei; astfel, 48% dintre cazurile de violenţă provin din familiile în care venitul nu asigură
nici strictul necesar, iar 33% dintre femeile victime au declarat o micşorare a venitului în
ultimul an .

Dacă relaţia dintre pierderea locului de muncă şi dezvoltarea unor comportamente

disfuncţionale între parteneri a fost confirmată, relaţia dintre lipsa angajării pe piaţa muncii şi
dezvoltarea consumului de alcool sau violenţă nu a fost confirmată de către toţi cercetătorii.

Angajarea pe piaţa muncii a bărbatului nu a fost relaţionată direct cu lipsa violenţei în

cuplu; de exemplu, stresul datorat condiţiilor de lucru a fost asociat cu episoade de violenţă în
cuplu. Pe de altă parte, angajarea femeii pe piaţa muncii şi tranziţia spre distribuţia rolurilor,
precum şi modificările apărute în modul de relaţionare au fost asociat cu dezvoltarea unor
forme de violenţă asupra femeii în relaţia de cuplu (Rodriguez, Lasch, Chandra, & Lee, 2001).

Relaţionarea manifestării violenţei cu situaţiile în care femeia are un loc de muncă

pare să fie, însă, tot mai puţin relevantă dat fiind faptul că tot mai mult femeile au un loc de
muncă chiar înainte de dezvoltarea unei relaţii de cuplu.

În relaţie cu abordările culturale apare ca factor de risc, atât pentru dezvoltarea

violenţei, dar şi pentru cazurile de violenţă extremă, respectarea onoarei familiei şi a purităţii
sexuale. Studiile arată că sunt culturi în care femeia este blamată, fără ca bărbatul să fie
condamnat (social sau juridic), în cazurile de viol; în aceste situaţii familia primeşte tot
suportul social necesar, chiar participarea la ucidere, pentru a şterge ruşinea familiei asociată
cu violul.

În Iordania, spre exemplu, 60% dintre femeile ucise, în 1995, erau victime ale
respectării onoarei familie; multe dintre ele erau omorâte de fraţi, aceştia fiind achitaţi sau
primind o sentinţă minimă (WHO, 2002).
Studiile au evidenţiat un procent ridicat al cazurilor de violenţă în familiile care
păstrează concepţiile tradiţionale privind statutul superior al bărbatului şi legitimitatea
folosirii violenţei asupra femeii în baza acestui statut.

Violenţa asupra femeii care are la bază principiul superiorităţii bărbatului faţă de
femeie face parte dintr-o sferă mai largă a manifestării violenţei în familie pe care literatura de
specialitate o încadrează în conceptul de violenţă patriarhală (Perilla, Frndak, Lillard & East,
2003); aceasta include violenţa asupra femeii şi copilului exercitată în baza poziţiei de lider a
bărbatului.

Tema violenţei asupra femeii explicată prin intermediul concepţiei privind

superioritatea bărbatului asupra femeii a costituit teza de bază a abordărilor feministe, deşi nu
doar abordările feministe au inclus concepţiile tradiţionaliste în cadrul factorilor de risc în
dezvoltarea violenţei în familie.

Analizând datele Eurobarometrului, Garcia (2003) apreciază că între factorii care

determină o creştere a prevalenţei violenţei se numără şi acei factori care crează un climat de
acceptare a violenţei.

Lipsa vizibilităţii sociale a violenţei în familie, blamarea victimei, toleranţa socială

faţă de bărbatul violent sunt aspecte care reduc inhibiţia faţă de violenţă şi fac dificile
demersurile victimei de părăsire a relaţiei de abuz sau acţiunile de diminuare a violenţei.

Într-un context de pasivitate socială faţă de violenţa în familie creşte riscul dezvoltării
şi perpetuării unor modele de interacţiune violentă şi totodată scade posibilitatea semnalării
cazurilor.
 Riscurile generate de către unii dintre factorii sociali în dezvoltarea violenţei în cuplu
primesc tot mai mult atenţie din partea specialiştilor, deşi până acum nu a fost elaborat un
model teoretic explicativ. Spre exemplu, în 1976, Black11 aducea în discuţie un factor pe care
îl considera că favorizează, într-un grad ridicat, dezvoltarea comportamentelor violente:
distanţa socială.

Black definea distanţa socială ca fiind modul în care membrii unei comunităţi
participă unii la viaţa altora; în acest sens, este de aşteptat ca violenţa să apară mai mult în
comunităţile în care distanţa socială între membrii comunităţii este mare, întrucât familiile
păstrează un grad mare de intimitate asupra problemelor vieţii private. Într-o perspectivă
similară, izolarea socială a femeii este considerată totodată formă de violenţă şi factor de risc
ce facilitează manifestarea şi menţinerea comportamentelor violente în cuplu.

Cercetările au arătat existenţa unei relaţii de determinare puternice între izolarea

socială a femeii şi lipsa suportului social (Ellsberg, 2000). Cercetarea Naţională privind
Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă (2003) arată că violenţa este mai răspândită între
femeile casnice (13%). Dintr-o perspectivă opusă, Baumgartner (1993) 12 a analizat mai multe
cazuri din culturi diferite (Etiopia, Uganda, America de Sud) în care soţul locuieşte izolat de
mediul său de suport în utilizarea violenţei, de cele mai multe ori în satul soţiei; concluziile lui
Baumgartner arată că cu cât creşte suportul social faţă de femeia cu atât scade riscul de
producere a violenţei. Reţelele formale sau informale de suport pentru femeie şi lipsa izolării
sociale în condiţiile unui mediu social care descurajează utilizarea violenţei au ca rezultat
inhibarea manifestarii atitudinilor agresive ale bărbatului în relaţia de cuplu.

Reducerea accesului femeii la resurse şi servicii este alt factor care facilitează
manifestarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu. Tema accesului la resurse a fost
utilizată în special de abordările feministe, explicându-se violenţa prin discriminările de gen.
Levinson (1989)13 susţinea că în societăţile în care nu este un acces egal al femeii şi bărbatului
la resursele economice şi politice creşte riscul de abuz asupra femeii în relaţia de cuplu.

11
Black (1976) citat de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends in Intimate Partner
Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 6, p. 666
12
Baumgartner (1993) citată de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends in Intimate
Partner Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 6,
p. 663
13
Levinson (1989) citat de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends in Intimate Partner
Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 6, p. 665
 O argumentaţie similară este făcută de Mahajan (1995)14; studiind abuzul femeii în
India, Mahajan a ajuns la concluzia că dependenţa economică faţă de soţ şi lipsa suportului
formal şi informal faţă de femeie favorizează violenţa asupra femeii.

Rata violenţei este apreciată de mulţi cercetători direct proporţională cu atitudinea

socială faţă egalitatea de gen şi faţă de accesul femeii la resursele economice; scăderea
inhibiţiei faţă de violenţă şi lipsa resurselor financiare limitează posibilitatea femeii de a lupta
împotriva violenţei sau de a părăsi relaţia abuzivă. Smithey & Straus (2003) 15 argumentau că
atunci când, la nivel social, nu este suţinută egalitatea dintre bărbat şi femeie în relaţia de
cuplu şi când piaţa muncii nu încurajează accesul femeii la locurile de muncă, iar sistemul de
protecţie nu furnizează resurse financiare femeii, femeile pot face foarte puţin pentru a stopa
violenţa în cuplu sau a părăsi o relaţie abuzivă.

Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de stabilit acţiunea unui singur
factor de risc asupra dezvoltării comportamentelor violente.

Dezvoltarea violenţei în relaţia de cuplu se află sub incidenţa asociată a factorilor de

risc. Într-un studiu panel realizat de Rodriguez, Lasch, Chandra & Lee (2001) în Statele
Unite16 asupra factorilor de risc în dezvoltarea violenţei în familie a fost constatat că
persoanele care au declarat forme de violenţa în familie prezentau ca indicatori consum de
alcool, un număr mare de copii şi şomaj de lungă durată.

Asocierea dintre numărul mare de copii şi consumulul de alcool în familie a fost

apreciată ca factor cu risc crescut în special pentru cei care nu au un loc de muncă. Alcoolul
şi lipsa unui loc de muncă constituie un factor de risc pentru dezvoltarea violenţei, însă nu au
fost identificate carateristicile personale şi sociale asociate consumului de aclool.
În cadrul factorilor care reduc riscul de producere a evenimentelor violente au fost
identificaţi vârsta, satisfacţia pentru viaţa de familie (alta decât relaţia conjugală) şi relaţia cu
prietenii.
14
Mahajan (1995) citată de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends in Intimate Partner
Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 6, p. 665
15
Smithey & Straus (2003) citaţi de Kury, Obergfell-Fuchs & Woessner (2004), p.763

16
Datele utilizate au fost din cadrul National Survey of Families and Households din 1987 şi 1992. Au fost incluse un
număr de 4780 de persoane care au reintervievate în studiul din 1992. Limitele studiului sunt date de faptul că nu au
putut fi considerate caracteristicile individuale şi modul în care ele sunt asociate cu alţi factorii de risc.
 În ceea ce priveşte situaţia din România, datele sondajului de opinie realizat în
Bucureşti de Gallup arată că lipsa banilor este factorul principal care favorizează dezvoltarea
violenţei asupra femeii în cuplu (Survey on Violence against Women in Bucharest, Gallup
Organisation, 2003).

Din datele statistice este greu de stabilit dinamica acestui factor asupra dezvoltării
violenţei; E. Zamfir şi C. Zamfir (2000) apreciază că agravarea stării de sărăcie a dus la o
dependenţă reciprocă a membrilor cuplului şi a diminuat prin aceasta posibilitatea femeii de a
găsi soluţii pentru protecţie/asistenţă şi diminuare/stopare a violenţei.

2.4.2 Factori de risc in producerea violentei

 0 10 20 30 40 50 60 70

lipsa banilor 57 9

comportamentul copiilor/probleme 5 8

consumul de alcool 5 3
neglijarea familiei de catre unul dintre parteneri 4 3
parintii/socrii 3 5
prima mentiune
infidelitate 31
a doua mentiune
stress 32
gelozia 21
contradictiile 22
lipsa comunicarii 31
alti factori 3

Datele statistice prezentate în Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la

Locul de Muncă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003) ne ajută să identificăm şi alţi
factori de risc care pot facilita dezvoltarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu cum ar
fi:

- condamnarea penală a partenerului. Datele arată că 35% dintre femeile a căror

partener a fost condamnat penal declară că sunt sau au fost victimele violenţei fizice şi
o femei din zece, care se declară victimă a violenţei fizice a partenerului, afirmă că
partenerul a fost condamnat cel puţin o dată; de asemenea, 35% dintre femeile care au
un partener care a fost condamnat penal afirmă că se confruntă cu forme de violenţă
economică.

- numărul de căsătorii apare în statistici ca fiind asociat cu forme de violenţă: 19%

dintre femeile care au fost căsătorite de mai multe ori au declara că s-au confruntat cu
situaţii de violenţă fizică;

- tulburările psihice ale agresorului pot contribui la dezvoltarea unor forme de violenţă
psihologică: una din zece femei care au fost victimele violenţei psihologice declară că
 partenrul a fost internat înstr-un spital de psihiatrie, iar 34% dintre femeile al căror
partener a fost internat în psihiatrie declară că le sunt limitate relaţiile sociale;
Datele existente nu ne permite identificarea variabilelor individuale sau sociale
asociate acestor factori în dezvoltarea violenţei.

2.4.3 Conflictele si agresivitatea

Prin agresivitate, intelegem un comportament verbal sau actional ofensiv, orientat spre
umilirea si chiar suprimarea fizica a celorlalti. Comportamentul agresiv poate fi orientat:
-Contra propriei persoane(autoagresiunea)
-Spre distrugerea obiectelor investite cu semnificatii sociale
-Heteroagresivitatea(impotriva celorlalti si a conducatorilor)
Prin violenta intelegem utilizarea fortei si a constrangeri de catre un individ in scopul
impunerii vointei asupra altora. Privarea de libertate favorizeaza aparitia si dezvoltarea unor
comportamente agresive.

Un fenomen deosebit cu care se confrunta individul este frustrarea (a amagi, a

insela).Fenomenul se refera la o situatie in care un obstacol intervine in calea satisfacerii unei
trebuinte si modifica astfel comportamentul. In general, sursa conflictelor o reprezinta
obstacolele interne care au o mare importanta pentru individ. Conflictele constituie o
componenta naturala inevitabila a vieti isociale a fiecaruia dintre noi. Cei mai multi oameni
considera conflictele ca fiind ciocniri distructive, ireconciliabile, in urma carora unii castiga in
defavoarea altora dar preocuparea de tip stiintific privind caile de a face fata conflictelor a dus
la dezvoltarea unor modele si strategii de abordare eficienta si constructiva a conflictelor.

Aceste noi modele prezinta procesul rezolvarii conflictelor nu ca pe un camp de batalie,

ci mai curand ca pe o sansa de a invata lucruri noi, de a ne dezvolta responsabilitatea si de a
rezolva conflictele prin colaborare.

Violenta casnica nu este un eveniment singular, ci se manifesta sub forma mai multor
tipare comportamentale coercitive exercitate de abuzator asupra victimei. Copii, intreaga
familie si comunitatea au de suferit de pe urma furiei dezlantuite. Dintre efectele imediate
instalate asupra victimelor, copiilor si abuzatorilor se pot enumera traumele, bolile cronice,
aparitia unor tulburari psihice, decesul.

Scopul principal al agresivitati si abuzului este de a obtine putere si control, si astfel

putem enumera cinci forme ale relatiei bazate peviolenta: fizica, emotionala, economica,
psihologica, sexuala.

In abuzul fizic, o persoana incearca sa produca suferinta unei alte persoane, modalitate
ce nu exclude impuscarea, injunghierea, impinsul, vatamarea prin folosirea unor obiecte
contondente, a pumnilor, picioarelor, palmuirea.
 In abuzul emotional, o persoana urmareste sa submineze personalitatea altei persoane,
iar modul de realizare merge de la critici, insulte ce dau nastere unor sentimente de
inferioritate, pana la manipulare.

In cazul abuzului economic, agresorul aduce victima intr-o pozitie financiara

dependenta.Abuzatorul este cel care decide modul in care vor fi cheltuiti bani, fapt care poate
implica diferite cunostinte financiare sau se poate intersecta cu anumite paliere economice.
Exemple ale mentinerii controlului financiar sunt cele in care victimei nu i se permite sa
munceasca, sa tina o evidenta stricta asupra fiecarui ban cheltuit sau abuzatorul nu accepta ca
celalalt sa se angajeze.

Desi duce la instalarea fricii, abuzul psihologic este o modalitate prin care abuzatorul se
asigura ca domina victima.A menintarea cu violenta poate fi orientata direct asupra victimei
sau poate consta in amenintarea cu suicidul. Intimidarea poate fi orientata atat asupra
proprietatii, a cuiva drag sau a animalului de casa. Abuzatorul poate prelua controlul prin
izolare si dezinformare, poate fi o persoana subtila sau galagioasa, isi poate urmari scopul
subtil sau fatis. Abuzul subtil se poate manifesta prin nerabdarea de a petrece cat mai mult
timp posibil cu persoana iubita. Tacticile de dezinformare cuprind minciuni adresate victimei
cu scopul de a-i deforma acesteia simtul realitatii.

Abuzul sexual are doua componente, prima este cea de a determina victima sa intretina
un raport sexual contrar dorintei ei,a doua componenta este cea de a incerca sa se submineze
sexualitatea unei persoane, in sensul criticarii sau prezentarii intr-o maniera defavorabila a
performantelor sale sexuale.

In toate tipurile de abuz exista anumite cicluri; primul ciclu consta in faza de escaladare
in care se foloseste o gama larga de tactici punitive, victima cade prada sindromului de
neajutorare, iar intreaga tensiune acumulata duce la instalarea urmatoarei faze, cea incidenta,
cand are loc „atacul”. In aceasta faza, are grija sa se impuna si sa determine teama. De-a
lungul celei de-a treia faze are loc o detensionare si de aceea este numita si faza „lunii de
miere” cand abuzatorul incepe sa aibă regrete, iar victima este manipulata in asa fel incat sa
creada ca aceasta greseala nu se va mai repeta.

Un studiu avnd drept scop violenta manifestata si cea traita de catre femeile si barbatii
abuzati arata ca partenerul violent(PV) nu difera prin gen, statistic, cu toate ca, cu o rata
crescuta, barbatii au un partener neviolent(PNV). In comparatie cu PV, PNV a fost asociat cu
factori demografici si de educatie (agresiuni in copilarie, probleme de rol, episoade violente in
familie, etc). Cei mai importanti factori care determina agresivitatea intr-o relatie sunt varsta,
efecte ale consumului de droguri, abuzul in copilarie, stresul psihologic, sentimentele de
inferioritate. Un singur factor de gen a fost identificat si anume ca femeile care au fost
martore in copilarie la abuzul mamei de catre tata au cele mai mari sanse sa-si aleaga un
partener violent. Identificarea unor legaturi ale violentei manifestate si traita intr-o relatie cu
un PV sau PNV este esentiala in aprecierea si stabilirea unor proceduri de interventie pentru
combaterea abuzului.

3. Focalizarea explicatiilor privind origine violentei

 Social Relaţional Individual
Comunitar

- Dezvoltarea politicilor - valorizarea socială a - modalităţile de - Calitatea de martor

sociale de protecţie a femeii şi familiei relaţionare şi de sau victimă a violenţei
victimelor violenţei - integrarea familiei în administrare a conflictului în copilărie
- Mecanismele sociale şi reţelele sociale - Norme sociale privind - Patologia individuală
legislative de sancţionare - dezvoltarea serviciilor distribuţia puterii - Caracteristicile
a violenţei sociale - Nivelul socio-economic personale
- Profilul social al - gradele de acceptare a al familie - Nivelul de frustrare
rolurilor femeii şi violenţei - Modele de relaţionare în şi stres
bărbatului - raportul public-privat familie
- Starea societăţii

Sursa:
Modelul abordării ecologice de înţelegere a violenţei adaptat după Heise

Explicaţii privind utilizarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu, cuprinse

în literatura de specialitate pot fi grupate în patru categorii:
 3.1 Explicatii focxalizate pe individ si experientele copilariei

Explicaţiile focalizate pe învăţarea comportamentelor violente ca urmare a experienţelor

copilăriei au la bază ideea că o persoană care a experimentat violenţa în copilărie este
incapabilă să-şi controleze emoţiile şi să dezvolte relaţii interpersonale bazate pe comunicare
şi încredere (Holtzworth-Munroe, A., Stuart, G.L., & Hutchinson, G., 1997).

Există suport din partea cercetătorilor pentru ideea că violenţa în general, şi violenţa
familială în special, este corelată cu impactul factorilor psihologici generaţi din experienţele
copilăriei. Mulţi cercetători au evidenţiat prin cercetările lor o relaţie directă între experienţele
violenţei în familie, în perioada copilăriei, şi rata criminalităţii; copiii victime ale abuzului au
un risc sigur de dezvoltare a unei rute delincvente la maturitate. (Bolton, Reich & Gutierres,
1997; Alfaro, 1981; Geller & Ford-Somma, 1984).

McMahon & ClayWerner (2002), făcând o analiză a acestor studii care susţin relaţia
dintre experienţele copilăriei şi comportamentul delicvent la maturitate, afirmă că la baza
explicaţiilor este teoria dezvoltării ataşamentului la copil. Dezvoltarea conduitei violente la
maturitate, şi la extremă criminalitatea, sunt puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o
relaţie de ataşament cu părinţii, corelată pozitiv cu percepţia unei stări de încredere şi
armonie; în situaţiile în care această relaţie nu se dezvoltă din cauza comportamentelor şi
atitudinilor agresive ale părinţilor, sentimentul de ataşament şi siguranţă a copilului este
afectat şi ca rezultat copilul poate deveni ostil şi agresiv.

Acceptarea acestui model explicativ al cauzelor dezechilibrului în dezvoltarea

ataşamentului ne obligă, susţin cei doi autori, să analizăm violenţa nu doar în raport cu
situaţiile de abuz asupra copilului, ci şi cu situaţiile în care copilul trăieşte experienţa ruperii
de părinţi fiind plasat într-un centru de pasament sau atunci când copilul este mutat des de la
un asistent maternal la altul, precum şi cu situaţiile creşterii copilului în familii dezorganizate.

Explicarea violenţei pe baza disfuncţiilor familiale în perioada copilăriei nu este susţinută

unanim de către cercetători; sunt, spre exemplu, cercetători care au explorat dezvoltarea
copilului în situaţia de divorţ a părinţilor, de separare sau deces şi care susţin că în aceste
tipuri de familii sunt prezenţi factori care contribuie semnificativ la dezechilibre în
dezvoltarea sentimentului de ataşament, precum şi la abuzul sau neglijarea copilului (Wolfner
& Gelles, 1993). Pe de altă parte, sunt cercetări care infirmă teoria relaţiei dintre experienţele
copilăriei şi dezvoltarea conduitei violente la maturitate (Widom, 1991). Straus17, spre
exemplu, în urma studiilor ajunge la concluzia că problemele psihologice în familiile cu un
grad crescut de violenţă nu sunt mai complexe decât în familiile „normale”.

Aceast nu înseamnă însă că putem exclude problemele psihologice apărute ca urmare a

experienţelor copilăriei din cadrul cauzalităţii violenţei, ci doar trebuie să avem în vedere
complexitatea fenomenului. În studiul asupra efectelor pedepsirii copilului prin forme de
violenţă fizică asupra adultului de mâine, spre exemplu, Straus descoperă patru consecinţe
relaţionate cu construcţia şi menţinerea atitudinii copilului faţă de violenţă:
1) învaţă să asocieze iubirea cu violenţa atâta vreme cât părinţii care îi spun că-l iubesc îl
şi bat;
2) învaţă că este normal să comiţi acte de violenţă asupra celorlalţi membrii ai familiei;
3) învaţă că o persoană poate utiliza violenţa justificat în anumite circumstanţe;
4) învaţă că violenţa este, în anumite circumstanţe, înţeleasă şi legitimă.

Straus spune însă, că ar fi o greşeală să punem întreaga cauzalitate a violenţei pe baza a

ceea ce s-a învăţat sau experimentat în familie în perioada copilăriei. Multe persoane care
comit acte de violenţă provin din familii care au experimentat forme şi grade diferite de
violenţă, dar multe persoane care au experimentat violenţa în copilărie nu sunt violente.

Studiile publicate şi modelele explicative elaborate de către cercetători cu privire la

experienţa violenţei în copilărie, precum şi influenţa acesteia asupra viitorului adult sunt
deseori neconcordante. O analiză asupra acestor studii arată, pe de-o parte, limitarea
complexităţii problemei copilului expus la violenţă18 la câteva aspecte care devin axe ale
explicaţiilor teoretice, iar pe de altă parte devieri de la respectarea metodologiei de cercetare,
17
Straus citat de G. Ritzer, „Social problems”, Random House, N.Y., 1975, p. 35-41

18
Literatura de specialitate utilizează concepte diferite pentru copilul care este martor la violenţă şi copilul
victimă a violenţei. Termenul de martor la violenţă se referă la situaţiile în care copilul a asistat la
episoade de violenţă, iar termenul de victimă se referă gama largă de experienţe pe care copilul poate să le
aibă atât ca martor dar şi ca ţintă a violenţei (Edleson, J, L., 1999)
fapt ce afectează acurateţea datelor. Fantuzzo & Mohr (1993) au prezentat o analiză a studii
publicate între 1967 – 1998, privind efectele expunerii copilului la violenţă, prin compararea
grupurilor de copii care au trăit în medii familiale violente cu copiii care au trăit în medii fără
violenţă19. Concluzia lor a fost că cercetările nu respectă deseori metodologia de cercetare şi
nu sunt vizualizate şi conştientizate limitele cercetărilor 20; cercetările nu ţin seama de
corelarea stadiului de dezvoltare al copilului cu tipul şi gradul de expunere la violenţă în
familie. Nu există date care să prezinte modul în care este afectat un copil, martor sau victimă,
prin forme diferite de violenţă (violenţă fizică, sexuală sau psihologică) cu stadiile de
dezvoltare a copilului.

Cu toate acestea, putem considera că există suficiente argumente pentru a accepta efectele
negative ale violenţei în copilărie asupra viitorului adult. Efectele sunt însă diferite în funcţie
de mai multe variabile, cum ar fi: vârsta copilului, tipul de violenţă la care este expus,
existenţa altor factori de risc, statutul de martor sau victimă a violenţei şi relaţia dintre copil şi
agresor (Fantuzzo & Mohr, 1999).

Efectele violenţei asupra copilului pot fi urmărite prin intermediul a cinci tipuri de
indicatori: (1) comportamentul, (2) starea psihologică (depresii, stima de sine, anxietate), (3)
nivelul intelectual şi performanţa şcolară, (4) dezvoltarea socială (dezvoltarea competenţelor
sociale), (5) sănătatea mentală şi dezvoltarea psihică. Rezultatele cercetărilor publicate între
1967-1998 au arătat că, în ceea ce privesc efectele violenţei asupra copilului, acei copii care
trăiau într-un mediu violent aveau un comportament agresiv şi probleme de intregare şcolară,
depresii, ticuri, stima de sine scăzută, dificultăţi de concentrare, abilităţi reduse de
comunicare, tulburări de somn. Studiile publicate în 1989 au arătat că atât fetiţele cât şi băieţii
19
Analiza a avut la bază trei studii: (1) Fantozzo, J. & Lindquist, C., The effects of the oserving conjugal
violence on children: A review and analysis of research metodology, Journal of Family Violnece, (1989),
4/77-94 care a cuprins o analiză a 23 de studii publicate între 1967 şi 1987; (2) Kolbo, J.R., Blakey, E.H.,
& Engleman, D., Children who witness domestic violence: A review of empirical literature, Journal of
Interpersonal Violence, (1996), 11/281-293 care include 29 stduii publicate între 1989- 1996 şi (3)
Margolin, C., Effects of domestic violence on children. În Violence against children in the family and
comunity, Trickectt, P.K. & Shellenback, C.J., Washington D.C., American Psychological Association,
1998/51-101 care cuprinde o analiză a studiilor prublicate între 1981-1998.
20
Limitele studiilor: studiile nu au inclus frecvenţa şi formele violenţei sau analize longitudinale pentru a
se vedea efectul asupra viitorului adult; copii incluşi în aceste studii au fost numai din rândul celor care
locuiau în adăposturi - populaţia poate să nu fie reprezentativă pentru categăria de copii expuşi violenţei în
familie. Multe studii nu au considerat vârsta ca o variabilă. Studiile nu au urmărit în comparare, unitatea
caracteristicuilor între cele două grupe de copii pentru a fi măsurată cu acurateţe variabila de violenţă.
Doar jumătate dintre studii au urmărit ca variabilă numărul membrilor familiei.
care proveneau din medii familiale violente aveau competenţe sociale scăzute, capacităţi
reduse de rezolvare a conflictelor, incapacitate de empatizare. De asemenea, s-a constatat că
efectele negative erau mai puternice pentru copiii care aveau un dublu statut: de martor şi
victimă a violenţei. Studiile au scos în evidenţă faptul că efectele violenţei asupra copilului au
o dublă dependenţă: prezenţa factoriilor de risc şi situaţia de martor sau victimă a copilului în
episoade de violenţă. În ceea ce privesc efectele diferenţiate ale statutului de martor sau
victimă a violenţei asupra fetiţelor şi băieţilor, nu sunt date disponibile până acum (Fantuzzo
& Mohr, 1993).

Pentru a avea o confirmarea ştiinţifică a relaţiei dintre experinţele copilăriei şi dezvoltarea

unor comportamente violente sau a unei rute delincvente la maturitate, direcţiile de cercetare
ar trebui să urmărească (Osofsky, 1999):
 diferenţierea efectelor în funcţie de poziţia de martor sau de victimă a copilului şi
realizarea unor studii longitudinale care să evidenţieze efectele asupra viitorului
adult;
 diferenţierea între efectele expunerii copilului la violenţa în comunitate şi violenţa
în familie;
 claritate asupra acţiunii factorilor de risc care intervin în cazurile de violenţă;
 abilitatea copilului de a realiza tranziţia de la copilărie la adolescenţă şi maturitate;
 modul în care caracteristicile individuale ale copilului şi temperamentul au impact
asupra dezvoltării conduitelor violente la vârsta maturităţii;

3.2 Explicatii focalizate pe problemele interne familiei si modul de

alocare a puetrii de cuplu

Aceaste abordări explică violenţa în cuplu prin intermediul patternurilor interacţionale şi a

rolurilor pe care membrii familiei le adoptă. Explicaţiile corelează violenţa fie cu schimbările
social-economice, care au avut loc în trecutul apropiat şi care au avut consecinţe asupra
dinamicii rolurilor membrilor cuplului, fie cu incapacitatea de interacţiune a cuplului.

O parte a explicaţiilor vizând pe violenţa de cuplu ca model interacţional includ ideea

că ambii parteneri contribuie la dezvoltarea violenţei. Spre exemplu, partenerii din cuplurile
care nu şi-au dezvoltate tehnici de comunicare sunt văzuţi ca responsabili în egală măsură
pentru violenţă întrucât nu sunt capabili să discute şi să negocieze. Pot fi menţionate aici şi
cuplurile în care soţul este impulsiv sau cuplurile în care soţia îşi acuză permanent soţul de
infidelitate sau de lipsa de asumare a responsabilităţilor în familie. În aceste situaţii violenţa
se instalează ca rezultat al combinaţiei structurilor personalităţilor şi a formelor de
comunicare a celor doi parteneri de cuplu (Dallos & McLaughlin, 1993)

În cadrul aceluiaşi set de explicaţii este susţinută perpetuarea violenţei prin intermediul
„cercului violenţei”: soţul poate iniţia acte de violenţă însoţită de argumente împotriva soţiei,
după care încearcă să fie „amabil” aducându-i flori (o întoarcere la „luna de miere”). Multe
studii au arătat că în această situaţie relaţia de putere în cuplu, cel puţin temporar, este
schimbată, femeia adoptând rolul mamei care iartă, iar bărbatul devenind copil în cererea
iertării. Dallos şi McLaughlin (1993) apreciau că, în acest pattern comportamental, ambii
parteneri îşi împlinesc anumite nevoi şi de aceea atât cuplul cât şi ciclicitatea acestor
momente sunt menţinute. Pe de o parte, în această relaţie de violenţă bărbatul poate fi văzut
totodată puternic şi slab, acesta dezvoltând un comportament violent dublat de cererea iertării,
iar pe de altă parte soţia este slabă din punctul de vedere al puterii fizice, dar puternică din
punctul de vedere al „dreptăţii morale”.

În aceste cazuri violenţa este în mare măsură un rezultat al comportamentelor membrilor

cuplului decât un comportament strict individual determinat de experienţele copilăriei sau
structura individuală. Comportamentul unui membru al familiei este determinat, influenţat şi
menţinut de comportamentul celorlalţi. Aceasta implică faptul că şi victima prin atitudinea şi
comportamentul ei poate provoca sau menţine unele comportamente violente.
(Bentovim,1987). Această idee a fost preluată şi dezvoltată în programele de lucru cu victima
prin care femeia este învăţată să prevină conflictele violente şi prin aceasta manifestările
violente ale partenerului.
 Alte explicaţii privind dezvoltarea violenţei asupra femeii sunt cele bazate pe teoria
puterii. În relaţia de cuplu, termenul „putere” pare să implice o luptă între cine domină pe
cine, cine ia decizii şi cine dă ordine. În fapt, aceasta este o descriere a familiei tradiţionale şi
pare să nu mai corespundă multor familii de astăzi. Ideea ca un singur membru al familiei să
decidă pentru ceilalţi nu mai este considerată o practică funcţională a familiilor moderne.

În familiile care păstrează încă elemente ale modelului tradiţional, distribuţia puterii între
partenrii de cuplu este disproporţionată. Cercetările au arătat că în mediile rurale, unde
modelul patriarhal al distribuţiei puterii se păstrează într-o proporţie mai mare, sunt constatate
mai multe cazuri de violenţă verbală şi fizică generată de plasarea femeii într-o situaţie
vulnerabilă (social, financiar etc). Acest tip de putere are origine socială şi culturală şi se
referă la norme şi expectaţii care ghidează înţelegerea noastră despre cum anume puterea
trebuie alocată în relaţia de cuplu. Puterea socială a fost tradiţional favorabilă bărbaţilor,
conferindu-le un statut superior şi autoritate în comparaţie cu femeile. Credinţa culturală
predominantă, potrivit căreia soţul trebuie să fie capul familiei, a dat bărbatului un avantaj de
putere. Dezechilibrul puterii în relaţia de cuplu este influenţată, pe de-o parte, de implicarea
socială şi de resursele disponibile fiecărui partener, iar pe de altă parte de interdependenţa
dintre cei doi parteneri. Spre exemplu, femeile sunt socializate să-şi definească şi susţină
conceptul de sine prin intermediul relaţiilor de familie, aşa că au tendinţa de a investi mai
mult timp în alternative şi suport faţă de cuplu, în timp ce bărbaţii se identifică cu rolurile
sociale şi economice asociate conceptuluide putere (Bird, G. & Melville, K).

Explicarea violenţei în baza idei de superioritate a bărbatului faţă de femeia a constituit

iniţial teza de bază a abordărilor feministe care considerau violenţa ca un rezultat al
distribuţiei inegale a puterii în relaţia de cuplu. Pentru a argumenta folosirea violenţei de către
femeie în relaţia de cuplu, susţinătorii feminismului invocau diferenţa între motivele pentru
care bărbatul şi femeia folosesc violenţa în relaţia de cuplu; bărbatul foloseşte violenţa atunci
când simte că pierde controlul asupra partenerei de cuplu sau pierde din autoritate, în timp ce
femeia utilizează violenţa pentru a se apăra sau riposta atunci când este atacată. Criticaţi
pentru limitarea teoriei la aspectele de gen şi ignorarea cazurilor de utilizare a violenţei de
către femei, atât în relaţiile heterosexuale cât şi în relaţiile lesbiene, susţinătorii feminismului
s-au orientat tot mai mult spre includerea unor determinanţi sociali şi culturali în ecuaţia
violenţei, considerând violenţa ca o problemă umană (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003).
În ultimii ani, teoreticienii de orientare feministă au abandonat ideea violenţei bazată pe
diferenţele de gen şi s-au orientat mai mult spre fundamentarea explicaţiilor privind violenţa
pe conceptul de putere. Eliot (1996)21 argumenta că violenţa este manifestată atunci când o
persoană foloseşte puterea pentru a menţine controlul asupra partenerului. Puterea, în acest,
caz nu mai este considerată un rezultat al dominanţei fizice a bărbatului sau rezultul
diferenţelor de gen, ci puterea apare ca o rezultantă a caracteristicilor personale şi
circumstanţiale.

Atât teoreticienii abordării femeiniste, cât şi cei ai teoriei sistemului familiei au

descoperit, în ultimii ani, evidenţe care arată că violenţa femeii şi violenţa bărbatului asupra
partenerului de cuplu este cantitativ şi calitativ diferită, fiind determinată de modul de
interacţiune al caracteristicilor individuale şi a impactului factorilor prezenţi în mediul social
în care persoana s-a dezvoltat (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003).

Puterea socială se bazează pe modele culturale diferite faţă de modul în care femeia şi
bărbatul se percep pe sine şi relaţia de cuplu. Bird şi Freeman (1993) au descoperit că atunci
când femeile au fost angajate pe piaţa muncii şi-au dezvoltat încrederea şi capacitatea de
influenţă în relaţia de cuplu. Femeile care aveau un loc de muncă manifestau, într-o mai mare
măsură, stima de sine şi foloseau tehnici manipulative în luarea deciziilor mai mult decât
celelalte femei.
Acest aspect este determinat, însă, de raportul dintre statutul femeii şi puterea pe care ea
acceptă să o deţină şi manifestă, dar şi de modul în care femeia apreciază puterea ei ca
fiind legitimă şi decide să acţioneze în această bază. Dacă femeia menţine o atitudine
tradiţională faţă de familie şi rolul său în familie şi nu acceptă resursele poziţiei sociale,
atunci ea va exercita o influenţă mai mică în relaţia de cuplu, fără a-şi utiliza resursele în
direcţia influenţei în partenerului şi a modelului de interacţiune.

3.3 Explicatii focalizate pe structura socio culturala si circumstantele

sociale in care oamenii traiesc

21
Eliot (1996) citată de Perilla, Frndak, Lillard & East, (2003)
 Explicaţiile focalizate pe dezvoltarea conduitelor violente sub influenţa
circumstanţelor în care oamenii trăiesc şi a patternurilor socio-culturale au la bază teoria
învăţării prin modelare socială; acest model explicativ susţine că acei copii care i-au văzut pe
adulţi acţionând violent au tendinţa de a acţiona violent în situaţii similare (Bandura şi
Walters 196322; Emery & Laumann-Bllings, 1998). Sutherland (1947)23 a dezvoltat teoria
privind învăţarea comportamentului criminal. El a sugerat că, în interacţiunile sociale,
oamenii preiau patternul comportamental violent în acelaşi mod în care învaţă orice al
comportament; astfel, oamenii învaţă tehnici de utilizare a violenţei, motivaţiile utilizării
violenţei, atitudinea faţă de violenţă în general şi faţă de cei care utilizează violenţa.

Cel mai larg răspândit cadru de explicare a violenţei este modelul ecologic în concepţia lui
Brofenbrenner (1986), în cadrul căruia au fost dezvoltate diverse construcţiile teoretice
privind violenţa în cuplu. Modelul ecologic explică comportamentul ca fiind rezultat din
interacţiunea dintre personalitatea individului şi mediul social. Conturarea sau schimbarea
unui comportament depinde de tipul de interacţiuni cu familia, prietenii, vecinii, precum şi de
impactul credinţelor şi modelelor social şi culturale. Modelul ecologic de abordare a violenţei
este regăsit în special în domeniul programelor de prevenţie, furnizând puncte de sprijin în
identificarea factorilor de risc şi în crearea cadrelor de suport în vecinătatea victimei.

Această idee a dezvoltării violenţei prin intermediul tipurilor de interacţiune socială este
regăsită şi în teoria lui Woflgang (1954)24 privind substructura violenţei; Woflgang susţine că
tinerii care cresc într-o subcultură a violenţei învaţă să fie violenţi şi învaţă că violenţa este un
răspuns potrivit pentru multe probleme ale vieţii.
Potrivit acestor teorii explicative ar trebui să ne aşteptăm să întâlnim o prevalenţă mai
mare a comportamentelor violente la bărbaţi, în raport cu femeile, şi mai mult în familiile cu
un nivel crescut de sărăcie, decât în familiile cu un nivel de trai ridicat. Dacă statisticile au
confirmat că bărbaţii sunt mai mult implicaţi în acte de violenţă decît femeile şi a fost stabilită
o rată mai mare a violenţei bărbatului asupra femeii în relaţia de cuplu, relaţia dintre
diferenţele de clasă şi rata violenţei nu a fost confirmată.

22
Bandura, A. & Walters, H. citaţi de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 23
23
Suterland citat de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 8-16
24
Woflgang citat de Ibidem J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 8-16
 Diferenţele de clasă au fost invocate frecvent în studiile privind prevalenţa cazurilor de
violenţă asupra femeii, dar statisticile n-au revelat o strânsă legătură între cele două. Studiile
au arătat că cele mai multe femei sărace au apelat la adăposturi, dar acest fapt nu este relevant
pentru a susţine corelarea limitativă a violenţei cu un nivel crescut de sărăcie deoarece se
poate considera că femeile cu un statut socio-economic ridicat dispun de mai multe
alternative de a se separa de un partener violent, cum ar fi: posibilităţi financiare pentru
achiziţionarea unei locuinţe, consilieri, avocaţi etc. (Bird & Melvile).

O abordare similară a violenţei este făcută de Durkheim; el corela rata violenţei cu gradul
de integrare socio-economic al individului. Potrivit teoriei lui Durkheim ar trebui să ne
aşteptăm ca violenţa să fie prezentă mai mult în grupurile anomice şi utilizată mai mult de
către persoanele din mediul sărac, apreciate ca fiind mai puţin integrate social. Aici apare
întrebarea de ce bărbaţii sunt mai violenţi decât femeile, când ei au un succes financiar mai
mare şi sunt mai bine integraţi în viaţa socială şi pe piaţa forţei de muncă. Henslim (1990)
explică această situaţie prin faptul că bărbaţii experimentează mai mult stress în încercarea de
a se integra social şi economic şi prin urmare comit mai multe acte de violenţă.

Fără intenţia de a justifica utilizarea violenţei, Durkheim numeşte acest tip de violenţă
drept violenţă normală deorece, în raport cu gradul de anomie pe care îl experimentează
individul şi cu presiunea exercitată asupra lui pentru a se integra, violenţa devine un răspuns
normal la multe situaţii.
W.C. Reckless (1973)25 a explorat întrebarea de ce anumite persoane sunt violente şi altele
nu, deşi împart acelaşi spaţiu socio-cultural. În acest demers el dezvoltă teoria conţinutului
care operează în două direcţii:
- prima se referă la capacitatea individului de a face faţă presiunii interne şi externe de
se comporta violent;
- cea de-a doua se referă la normele şi valorile dezvoltate de un grup în direcţia non-
violenţei.
W.C. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde de capacitatea
acestor două sisteme de a-l apropia sau depărta pe individ de utilizarea violenţei.

25
Reckless citat de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 9-18
 3.4 Explicatii focalizate pe influenta mass-media

Multe studii în psihologia socială aduc în discuţie această categorie de factori implicaţi în
formarea comportamentului violent: informaţia mass-media. Astăzi este deja cunoscut că o
persoană care vizionează un program TV sau citeşte un ziar îşi schimbă într-un anumit grad
modul de relaţionare sau natura relaţiei cu ceilalţi. Cercetările au arătat clar că efectele
informaţiei mass-media se regăsesc în modul în care individul se plasează în structura socială
şi răspunde relaţiei cu ceilalţi.

Efectele negative ale evenimetelor violente prezentate de către media asupra

comportamentelor copiilor au fost semnalate încă din anii ‘60 (Weiss, 1969, Katz & Feldman,
1962). Studiile au relevat faptul că expunerea copiilor la scene de violenţă îi face potenţiali
adulţi violenţi.

Faptul că adulţii sau copiii învăţa acte violente prin urmărirea programelor TV, nu
înseamnă că le vor şi aplica. Berkowitz (1965,1970) a condus o serie de investigaţii privind
dezvoltarea comportamentelor violente prin intermediul informaţiei media. El a descoperit că
violenţa poate fi exprimată de o persoană care vizionează scene violente numai atunci când
sunt îndeplinite un număr de condiţii:
1. violenţa reprezentată de media este justificată de context;
2. persoana care vizionează se află într-o situaţie fruntrantă generată de o situaţie
similară celei prezentate în mass-media;
3. persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu personajele din
prezentarea media;
4. barierele interne şi externe faţă de violenţă sunt minime.

Toate studiile au evidenţiat că scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că
violenţa este permisă, dar este şi încurajată. În ceea ce priveşte instigarea la violenţă, studiile
au confirmat faptul că persoanele care adoptă o conduită violentă au nevoia de a viziona scene
violente.
 3.5 Directii de dezvoltare a politicilor privind combaterea si
prevenirea violentei in familie

Politicile de combatere şi prevenire a violenţei asupra copiiilor trebuie să fie orientate spre26:

 recunoşterea legală şi socială a necesităţilor de dezvoltare a copilului şi a drepturilor

copilului;
 creşterea vizibilităţii fenomenului violenţei asupra copiilor în spaţiul familial şi
înţelegerea, de către specialişti şi populaţie, a efectelor negative ale violenţei asupra
dezvoltării copilului;
 pregătirea adecvată a specialiştilor pentru a interveni şi a asista copiii victime ale
violenţei precum şi familiile acestora;
 dezvoltarea comunicării între servicii şi specialişti astfel încât să poată fi acoperite
toate situaţiile de abuz ale copilului şi să se poată răspunde nevoilor de asistenţă;
 promovarea definiţiei abuzului care să includă vătămarea fizică, neglijarea, abuzul
emoţional şi sexual la care poate fi expus un copil în spaţiul familial;
 dezvoltarea, în cadrul întregii populaţii, a programelor de prevenire a abuzului asupra
copilului, în special atunci când nu se cunoaşte prevalenţa violenţei în familie.

3.5.1 Servicii pentru interventia in cazurile de violenta in familie

Potrivit Ordonanţei 95/2003 (art. 9), atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Familie sunt:
a) elaborarea, fundamentarea şi aplicarea strategiei şi a programelor în domeniul
fenomenului violenţei în familie;
b) controlul aplicării reglementărilor din domeniul său de activitate şi îndrumarea
metodologică a activităţilor unităţilor destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie;

26
Jones, D., Pickett, J., Oates, M. & Barbor, P., “Understanding Child Abuse”, M. Macmillan, 1987, p.42
 c) finanţarea sau, după caz, cofinanţarea programelor specifice în domeniul apărării şi
consolidării familiei, precum şi al îngrijirii şi protecţiei victimelor violenţei în familie;
d) avizarea înfiinţării centrelor pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie, a
centrelor de recuperare pentru victimele violenţei în familie şi a centrelor de asistenţă
destinate agresorilor;
e) includerea apelurilor telefonice pentru cazurile privind violenţa în familie în cadrul
serviciului telefonic de urgenţă cu număr unic de apel care funcţionează potrivit legii;
f) instruirea, autorizarea şi coordonarea activităţii profesionale a asistenţilor familiali;
g) organizarea de cursuri de cunoaştere a formelor de violenţă în familie, precum şi a
mijloacelor de prevenire şi combatere a acestora;
h) efectuarea de studii şi cercetări, elaborarea de strategii, prognoze, realizarea şi publicarea
de materiale ştiinţifice şi promoţionale specifice;
i) realizarea bazei de date pentru gestionarea situaţiilor de violenţă în familie;
j) implicarea şi sprijinirea iniţiativelor partenerilor sociali în rezolvarea problemei violenţei
în familie.

3.5.2 Eficienta programelor de protectie a victimelor abuzului

Necesitatea informaţiilor privind eficienţa progamelor de intervenţie este susţinută de mai

multe motive27:

 judecarea cazurilor se poate finaliza cu recomandarea completului de judecată pentru

ca agresorul să fie lăsat liber cu condiţia ca acesta să beneficieze de sprijinul
programelor de asistenţă; această decizie presupune o încredere în eficienţa acestor
programe. Este necesar să existe certitudinea schimbării conduitelor violente ale
agresorului prin suportul programelor de asistenţă;

-
în anumite cazuri victimele doresc să păstreze relaţia cu partenerul, sperând într-o
schimbare a comportamentului acestuia, prin suportul programelor de asistenţă;

27
[1] Bennett, L. & Williams, O., Controversies and Recent Studies of Batterer Intervention Program Effectiveness,
Minnesota Center Against Violence and Abuse,1998-2002,
http://www.vaw.umn.edu/finaldocuments/Vawnet/AR_bip.htm
 -
specialiştii implicaţi în aceste programe sunt interesaţi la rândul lor de eficienţa programelor
pe care le dezvoltă în ideea de a atinge un nivel maxim al eficienţei; pentru specialişti
interesul este orientat asupra modului în care acţiunile lor sunt eficiente, pentru cine
lucrează/care sunt beneficiarii şi care elemente ale programului sunt mai importante.

3.5.3 Practica de asistenta sociala in cazurile de abuz asupra

copilului in spatiul familial

 analiza necesităţii intervenţiei de urgenţă - dacă în urma investigaţiilor se constată o

situaţie de abuz asupra copilului, asistentul social trebuie să evalueze riscurile de abuz
imediat la care poate fi expus copilul şi să decidă dacă mediul familial mai este un
spaţiu sigur pentru copil. Asistentul social trebuie să fie conştient de problemele
generate de situaţia preluării copilului din familie;

 colectarea informaţiilor privind familia, problema abuzului şi problemele cu care se

confruntă familia. Vor fi colectate de asemenea date privind modelele sociale şi
paternul cultural al violenţei în comunitate;

 evaluarea resurselor personale şi comunitare care pot fi folosite în intervenţie:

 analiza datelor şi elaborarea planului de intervenţie incluzând asistenţa copilului

abuzat, a fraţilor şi surorilor acestuia precum şi a părinţilor;

 implementarea planului de intervenţie prin derularea acţiunilor programate,

contactarea specialiştilor şi a serviciilor de specialitate;

 monitorizarea cazului pentru a fi cunoscut modul în care acţiunile planificate sunt

realizate, dacă serviciile mai sunt corespunzătore nevoilor şi care sunt modificările
cerute de evoluţia cazului;

 evaluarea finală a eficienţei intervenţiei;

4. Studiu de caz
4.1 Maltratarea copiilor cu disabilităţi
Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu
disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialişti, ai cărei
membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu
defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de
cunoştinţe esenţiale.
Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi,
educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau,
experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili.
Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale problemei, nivelul
cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la
şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării
copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea
interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate
aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea
profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din
educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din educatori raportaseră
ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura unor altor profesionalişti. De asemenea
79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare
a copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a
avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului
şcolilor, 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii
ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. În aceste tipuri de asistenţe
ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii pentru copii,
psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse şi agenţii şi
consilieri cu experienţă.
Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu
disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de
educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.
Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din
păcate ceva comun în viaţa “multor, probabil majorităţii oamenilor cu disabilităţi” (Sabsez
1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în determinarea frecvenţei
 maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării
acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi
(NCAN, 1993). În timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului
copiilor normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea
numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii
copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai greu decât cei normali
(A&B, ‘93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu
disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A & B, ’93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în
sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai
fenomenului. “Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală
să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem <<Nu este suficient de bine, este
prea târziu, prea puţin din acest lucru, prea mult din celălalt>>”

4.2 Copilul abuzat sexual de părinte

Obiectivul:

Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : “experienţa
unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi
conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil ?

Metode:

Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca şi părinţii au fost
comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau: 6 luni, 1
an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră
abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele
două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta copilului, rasă şi statut socio-economic.

Rezultate:

Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate au
rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenţia modul negativ, denaturat în
care îşi percepeau copii faţă de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre “excepţii” – “cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care
ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea. Ei gândesc că au suferit
destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar
mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să se izoleze” (“Quelques caracteres degages par la
psychanalise )

4.3 Violenta in familie

Obiectiv:

Prin acest studiu se incearca aflarea unei realitati crunte cat si definirea si delimitarea unor
atributii familiale in care copii sunt neglijati si chiar abuzati fizic si psihic.

Metode:

In cadrul acestui studiu au fost folositi evaluatori specialisti in domeniul asistentei sociale
cat si psihologi, care au incercat sa afle calitatea parintilor si raportul acesteia cu cei doi
copii. S-au folosit metode precum interogarea parintilor, cat si a personalului didactic, si au
fost comparate cu trairile si aspectele fizice ale copiilor.

Rezultate:

Familia Popescu locuieşte la bloc şi are o fetiţă Cristina, în vârstă de 3 ani, şi un băiat,
Alex, în vârstă de 8 ani.

Într-o noapte, vecinii au auzit ţipete, fata plângea foarte tare şi s-au hotărât să cheme
poliţia. Reprezentanţii poliţiei au venit să discute cu vecinii şi să-i întrebe ce s-a întâmplat,
apoi au mers în apartamentul familiei, unde au stat de vorbă cu mama.
Aceasta a declarat că nu s-a întâmplat nimic grav - doar o discuţie cu soţul ei care, între
timp, a adormit. Poliţiştii au vrut să vadă copiii şi au observat că erau speriaţi. Au încercat să
le vorbească blând şi să-i pună întrebări băiatului de 8 ani, dar acesta nu voia să răspundă, iar
fata se ascundea, cu lacrimi în ochi, după mama ei. Considerând că situaţia nu impune
intervenţia lor, poliţiştii i-au recomandat mamei să contacteze SPAS, pentru că erau totuşi
îngrijoraţi de situaţia copiilor, şi au înştiinţat-o că vor raporta şi ei incidentul la SPAS.

SPAS primeşte sesizarea în dimineaţa următoare şi decide ca un asistent social să viziteze

familia pentru a verifica dacă există o situaţie de risc pentru copii. În timpul vizitei, asistentul
social observă că nu este curăţenie în casă, iar Cristina este neglijent îmbrăcată şi se joacă
singură pe covor cu o maşinuţă a lui Alex, care este la şcoală. Mama este pasivă, nesigură şi
reticentă la unele întrebări privind relaţia cu soţul ei. Totodată, află că veniturile actuale ale
familiei sunt compuse din ajutorul de şomaj al tatălui, care, de cinci luni, nu mai lucrează, şi
alocaţiile celor doi copii.

Asistentul social decide să culeagă mai multe informaţii. De la vecini află că, de când a
rămas fără slujbă, tatăl vine tot mai des în stare de ebrietate şi episoade precum cel din seara
trecută au mai avut loc şi în alte ocazii.

De la medicul de familie află că în ultima perioadă, atunci când mama a venit cu copiii
pentru consultaţii sau vaccinări, ea prezenta urme evidente de violenţă şi a solicitat
medicamente antidepresive.
 Învăţătoarea lui Alex îşi face probleme în ceea ce priveşte situaţia băiatului, deoarece
acesta a început să lipsească tot mai des de la şcoală. În ziua respectivă întârziase la prima oră
şi, în general, îşi neglijează temele şi are dificultăţi de concentrare în timpul orelor.

Asistentul social consideră că nu există dovezi privind un posibil abuz asupra copiilor în
familie, dar aceasta se confruntă cu o situaţie de criză şi se impune acordarea unor servicii de
sprijin. În ziua următoare, asistentul social invită părinţii la sediul SPAS, pentru a schiţa
împreună un plan de servicii. Mama vine însă singură şi acceptă propunerea de a înscrie fetiţa
la grădiniţă, pentru a avea timp să-şi caute un loc de muncă.

Ea nu consideră totuşi că Alex ar trebui să meargă la un centru de zi după terminarea

orelor de la şcoală şi nici că soţul ei are probleme cu alcoolul şi ar avea nevoie de consiliere.

În procesul de monitorizare a aplicării planului de servicii, asistentul social vizitează, după

o lună, şcoala şi grădiniţa frecventate de copii. De la învăţătoare află că situaţia şcolară a lui
Alex nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, iar acesta a devenit agresiv faţă de colegi.
Educatoarea lui Cristina îi comunică suspiciunea că fetiţa este tăcută, retrasă, nu se joacă cu
ceilalţi copii şi nu participă la activităţile grupei. Asistentul social încearcă să viziteze din nou
domiciliul părinţilor, dar nu găseşte pe nimeni acasă. Vecinii îi spun că tatăl continuă să vină
beat acasă, iar scandalurile sunt tot mai dese.

Concluzii:

Sprijinul acordat de către SPAS nu a condus la îmbunătăţirea situaţiei. Acest fapt îl

determină pe asistentul social SPAS să sesizeze DGASPC, care evaluează, la rândul său,
situaţia şi ajunge la concluzia că în familie există o situaţie de risc potenţial pentru copii.
Este clar că tatăl are probleme cu alcoolul şi că mama nu are destulă energie şi resurse
pentru a se confrunta cu aceasta. Dacă în ceea ce-i priveşte pe copii, nu există dovezi de abuz,
violenţa asupra mamei este evidentă.

Datele colectate îi determină pe reprezentanţii DGASPC să organizeze o întrunire cu

membrii familiei extinse pentru a evalua posibilităţile ca familia extinsă să aibă grijă de copii
până când părinţii depăşesc perioada de criză. Întrucât bunicii din partea mamei locuiesc în
apropiere şi au atât dorinţa, cât şi condiţiile necesare pentru a avea grijă de copii, se propune
plasarea copiilor la bunici cu consimţământul părinţilor. Pentru a face posibil acest lucru, se
stabileşte un plan individualizat de protecţie şi propunerea este înaintată Comisiei de Protecţie
a Copilului, care decide plasamentul.

Hotărârea comisiei este comunicată asistentului social al SPAS, care informează

reprezentanţii şcolii şi medicul de familie cu privire la situaţia familiei. SPAS şi DGASPC
hotărăsc împreună modalităţile de sprijin acordate părinţilor pe perioada plasamentului în
vederea reîntregirii familiei: terapie şi consiliere în vederea obţinerii unui loc de muncă.