SPANIA

CONŢINUTUL TEMEI: Se are în vedere o analiză complexă din punct de

vedere economic şi al evoluţiei populaţiei şi aşezărilor punîndu-se însă accentul pe
apariţie diferenţierilor regionale şi a cauzelor care le-au declanşat.

OBIECTIVE: Cadrul uman şi puterea economică a acestei ţări, precizează locul

şi rolul său în sudul continentului european în ansamblul Uniunii Europene şi al unor
organisme cu caracter regional.

Populaţie şi aşezări. În a doua jumătate a mileniului I. Î.Hr. se formează pe

teritoriul Spaniei poporul celtiber din contopirea ibericilor autohtoni cu triburile celtice
sosite pe aceste meleaguri.
După o serie de evenimente legate de prezenţa grecilor şi fenicienilor pe
litoralul Spaniei, romanii supun regiunea transformând-o în provincie romană. Urmează
o serie de invazii terminând cu cea a „Imperiului Bizantin” (sec. VI - VII), dar
importantă este cea arabă care pune bazele califatului Cordoba.
Centrul dominaţiei maure se găsea în bazinul Andaluziei, zona joasă a acestuia,
o vale intens cultivată şi irigată, şi pe ale cărei coline se întâlneau plantaţii de măslin.
Însăşi planurile oraşelor Cordoba şi Sevilla, monumentele, grădinile publice sunt
realizate în manieră maură. Sevilla era unul din centrele comerciale importante din
Lumea Nouă.
Aici au fost aduse noi plante de cultură (bumbac, trestie de zahăr,) introduse
irigaţiile etc. Oricum sudul a fost marcat de prezenţa musulmană dar şi de aventura
colonială a secolului al XV-lea. Destrămarea acestuia (1031) şi sfârşitul ocupaţiei
arabe în 1492 a însemnat recucerirea de către creştini a teritoriilor inclusiv a Balearelor,
Siciliei.
Secolele XV-XIV găsesc Spania alături de Portugalia printre iniţiatorii
călătoriilor ce vizau şi descoperiri geografice. Printre aceştia Magellan, care în slujba
Spaniei, face înconjurul lumii.
Spania, mare putere europeană înglobează nenumărate teritorii din continent
ajungând până în America şi Asia. Treptat însă puterea Spaniei descreşte deşi în 1581
îşi căpătase independenţa.
Totuşi în secolul al XVI-lea această ţară are cel mai mare imperiu colonial din
lume pe care încet, încet îl cedează culminând cu 1810-1826 când sistemul colonial din
America Latină iese de sub controlul ei. Instaurarea unui regim sau altul la conducerea
ţării creează o perioadă de instabilitate pe fondul şi al altor pierderi coloniale fie în
America, fie în Asia. În 1931 Spania se proclamă pentru a doua oară republică.
Rebeliunea din 1936-1939 are drept urmare instalarea generalului Francesco Franco
care devine prim-ministru în urma războiului civil. În al doilea război mondial Spania
se declară neutră. După moartea lui Franco, prinţul Juan Carlos de Burbon este
proclamat (1975) rege al Spaniei, care are un rol deosebit în consolidarea democraţiei.
În 1982 Spania a fost primită în NATO, iar în 1986 în Uniunea Europeană.
În anul 2001 Spania avea o populaţie de 40.037.995 loc. Faţă de 1981 când era
de 37.800.000 loc a crescut cu aproape 1,5 mil. loc. Densitatea populaţiei este de 77.8
loc./kmp. Raportat la această valoare medie există regiuni cu o mare concentrare a
populaţiei valorile depăşind deseori 500-1000 loc./kmp.
Astfel faţada mediteraneeană adică provinciile Catalonia, Valencia, Murcia şi
Andaluzia, prin prezenţa unor mari centre urbane (Barcelona, Valencia, Murcia,
Sevilla, Cadiz, ş.a.), prin activităţi industriale, comerciale şi de transport, financiar-
bancare, prin activităţi agricole în principal agricultură de piaţă, legată de prezenţa unor
câmpii fertile, a irigaţiilor etc.înregistrează valori sunt cu mult peste media pe ţară.
De asemenea regiunea centrală, din Meseta Spaniolă, dominată de oraşul
Madrid, capitala ţării prin funcţiile pe care le are şi prin influenţa exercitată asupra
regiunii în care se află cunoaşte creşteri mult peste valoarea medie. Chiar şi regiunea
nordică, inclusiv litorală datorită unor oraşe cu funcţii mai ales industriale şi comerciale
(Oviedo, Bilbao, Santander, Gijon, San Sebastian, La Coruna) ridică mult valorile
densităţii populaţiei. Cu toate acestea sunt regiuni (montane sau din mesetă) în care
populaţia se concentrează într-un număr mic, ba mai mult există chiar deplasări,
exoduri spre regiuni endodinamice (regiunea mediteraneană, Valea Guadalquivir,
oraşul Madrid).
Faţă de valorile anilor 1970, ale natalităţii 20‰ astăzi, după mai bine de trei
decenii valorile au coborât sub 10‰ (9.3‰), iar mortalitatea a scăzut de la 19‰ la
circa 8.6‰ rezultând un spor natural de 0,7‰. Circa 4 milioane de spanioli trăiesc în
străinătate astăzi exodul către alte ţări fiind diminuat, ba mai mult există sosiri din alte
colţuri europene sau ale lumii în Spania, chiar decă pe perioade scurte, pentru a efectua
activităţi îndeosebi agricole.
Dacă altădată, Murcia şi Andaluzia erau regiuni de exod, astăzi, cel puţin o
parte a lor este atractivă având în vedere, apariţia unor ramuri industriale noi, a
dezvoltării de excepţie a serviciilor din care o bună parte se îndreaptă spre turism, a
unei agriculturi ale cărei produse sunt destinate exportului.
Însăşi sporul natural mult diminuat astăzi impune o oarecare stabilitate
populaţiei.
O bună parte a populaţiei (76%) locuieşte în oraşe. Printre cele mai importante
se numără: Madrid (4.950.000 loc.) mare centru de atracţie, oraşul s-a extins în lungul
unor axe de circulaţie, şi-a dezvoltat mai ales industria de vârf (electronică,
electrotehnică, birotică, optică) dar şi industria de autovehicole (autoturisme), avioane.
Barcelona (1.6 mil. loc. şi aproximativ 4.6 mil. cu aglomeraţia urbană). Al
doilea mare oraş al ţării, unul din marile porturi şi oraşe industriale din bazinul
Mediteranei Occidentale, în care se asociază ramuri industriale tradiţionale (industrie
textilă, porţelanuri şi ceramică, pielărie, industria lemnului) cu ramuri moderne
(petrochimie, electronică şi electrotehnică, mijloace de transport de toate categoriile).
Este considerat „Parisul Spaniei” situat pe axa Hospitalet-Barcelona-Bodalona având ca
oraşe satelit Bodalona, Tarrassa, Mataro. Aici există un mare muzeu de artă catalană.
Valencia (peste 750 ooo loc. şi circa 2 mil. loc. cu aglomeraţia urbană) centru
comercial, industrial şi turistic de prim rang.
Sevilla (aproape 700 000 loc.) port pe Guadalquivir, oraş al industriei uşoare
(mătase), Zaragoza (aproape 600 000 loc.) important centru al Aragonului cu industria
autovehiculelor, textilă, alimentară, un important nod de comunicaţii, Malaga (peste
500 000 loc. ), Bilbao (circa 400 000 loc.), Las Palmas, Valladolid, Murcia, Cordoba
(oraş muzeu), Palma de Mallorca, Vigo, Toledo ş.a.
Economia. Spania este o ţară cu o economie dezvoltată, o ţară industrial-agrară
înscrisă printre statele lumii cu un PIB în 1995 de 557,4 mld USD şi un PNB de 13 740
de USD/cap loc.
 Industria. Resurele ţării, fie că este vorba de subsol, sol sau de altă natură sunt
completate cu cantităţi importate fiind vorba în principal de materii prime.
Industria energetică se axează încă pe zăcăminte de cărbuni exploatate în Munţii
Cantabrici (aproape de centrul Mieres), Iberici, culmile Subpireneene, Sierra Morena la
sud de Penarroya.
O parte din energia electrică este asigurată de hidrocentrale inclusiv regiunea
Madrid. Petrolul se adaugă surselor energetice dar zăcămintele sunt încă în multe locuri
în stadiul de prospecţie. Se exploatează la Amposto Marino, la sud de Tarragona din
platforma continentală a Mării Mediterane. De aceea Spania este nevoită să importe
cantităţi mari de petrol.
Răspândite sunt însă centrele de prelucrare a petrolului (rafinăriile) având o
mare capacitate de rafinare (Tarragona, Cartagena, Algeciras la Mediterana; Puertolano
în Mesetă; Bilbao, La Coruna în regiunea nord-atlantică). O singură conductă transportă
petrol spre interior, cea de la Malaga la Puertolano, transportul spre celelalte mari
consumatoare realizându-se pe căile ferate, rutiere sau navale. Energia electrică este
furnizată şi de centralele atomoelectrice, cum sunt cea de la Asco pe Ebru nu departe de
vărsare şi la Cofrentes pe Jucar în Valencia.
Industria siderurgică foloseşte o gamă variată de zăcăminte (minereuri de fier,
aur, argint, mercur, cupru, zinc, magneziu, plumb, săruri de potasiu) care se găsesc în
Cordiliera Betică, Sierra Morena şi Munţii Iberici.
Principalele centre siderurgice: Gijon şi Aviles pentru siderurgia fierului şi a
aluminiului; La Coruna – siderurgia aluminiului; Santander şi Bilbao siderurgia fierului
şi a cuprului bazată pe minereurile de fier şi cupru din regiune (Munţii Cantabrici);
siderurgia fierului la Sagunto lângă Valencia; siderurgia cuprului la Cartagena având la
îndemână zăcămintele de cupru din zonă; siderurgia cuprului din lungul culoarului
Guadalquivir cu centre la: Linares şi Cordoba, prelucrând zăcămintele exploatate din
Sierra Morena de lângă Riotinto. Izolat apar centre în Mesetă care prelucrează bauxita
(ex. Valladolid).
Prin urmare Spania este un important producător de fier, cupru şi mercur în
Europa. Evident de pe harta ţării au dispărut multe centre care prin producţia redusă sau
epizarea materiei prime nu au putut fi amintite.
Industria constructoare de maşini, relativ nouă comparativ cu industria textilă,
încălţămintei, ceramicii, sticlei a apărut în regiuni urbane cu puternică solicitare fie că
este vorba de mijloace de transport, de utilaje şi infrastructură. În general se remarcă
regiuni în care această ramură industrială este precumpănitoare: Catalonia, Murcia,
Madrid, Asturia şi Andaluzia. Unele din cele amintite aveau deja preocupări în ramuri
industriale ca: industria textilă şi încălţăminte în Catalonia, a pielăriei în Andaluzia,
Castilia Veche. Se remarcă în mod deosebit zona litorală fie mediteraneană fie
atlantică. Astfel în Catalonia s-a dezvoltat construcţia de nave, de avioane,
autovehicule, utilaj destinat industriei textile şi chimice, material rulant (Barcelona). În
Valencia şi Murcia construcţia navelor, a utilajelor industriale şi agricole, în Asturia,
Cantabria şi Galicia, construcţia navelor (Vigo, El Ferrol), a avioanelor, autovehiculelor
(fig. 3).
În regiunea Madrid, industria construcţiilor aeronautice, electronice,
electrotehnice, material rulant, autovehicule. În Andaluzia – construcţii navale (Cadiz,
Sevilla, Huelva). Izolat în limita Mesetei se întâlnesc centre industriale ca Va lladolid
(industrie aeronautică).
Industria chimică. Este reprezentată pe de-o parte de industria chimică de bază
pe seama sărurilor de natriu şi potasiu, autohtone producând acizi, coloranţi, amoniac,
cu centre ca: Madrid, Badalona, Huelva, Santander, Gijon, Bilbao, şi industria chimică
bazată pe prelucrarea petrolului din care se obţin produse sintetice, îngrăşăminte,
produse farmaceutice etc. (Tarragona, Cartagena, Algeciras, Puertollano, Escombreras,
La Coruna şi Bilbao). Ca şi în cazul altor ramuri industriale şi aici au apărut ramuri noi,
cu centre noi, iar altele au dispărut.
Pentru dezvoltarea noii industrii petrochimice care să satisfacă exigenţele
economiei Spaniei aceasta este obligată să importe peste 50 mil. t. ţiţei anual.
Industria textilă, a pielăriei şi încălţămintei rămân cum s-a arătat, ramuri
tradiţionale cu prezenţe mai ales în Catalonia, Andaluzia (Cordoba) şi Salamanca.
Industria alimentară este susţinută în principal de producţia uleiului de măsline,a
vinului, produselor lactate, zahărului.
Repartiţia industriei, ca şi ponderea vis a vis de alte activităţi pune în evidenţă
prezenţa câtorva zone industriale dar care astăzi sub anumite aspecte legate de:
dispariţia unor activităţi, reprofilare, implicit o nouă specializare, traversează o etapă de
reconversie sau de expansiune. Acestea sunt: zona Madrid, zona Barcelona-Tarragona,
zona Saragoza, zona Valencia-Castellon, zona Valladolid şi zona Huelva.
Alte regiuni cu vechi preocupări dominante spre exemplu în domeniul
siderurgic traversează perioade de reconversie sau sunt în criză (regiunea Bilbao-
Santander – San Sebastian şi regiunea Gijon-Oviedo).
Agricultura. Deţine 10,7% din populaţia activă ceea ce înseamnă cu 20% mai
puţin decât în anul 1980.
Mai mult de un sfert din suprafaţa ţării este cultivată cu cereale fie sub forma
monoculturilor neirigate ca în Castilia Veche fie sub forma policulturii mediteraneene
în care cerealele se asociază cu viţa de vie şi măslinul. Acest tip de cultură se întâlneşte
în aproape toată jumătatea estică a ţării.
În jumătatea sud-vestică, mai ales în Estremadura şi estul Castiliei Vechi se
parctică un sistem extensiv: diverse culturi şi creşterea animalelor.
Nordul şi nord-vestul ţării este favorabil creşterii animalelor pentru lapte şi
policulturii. Munţii Pirinei rămân în domeniul economiei montane.
Pe suprafeţe restrânse în limitele tipurilor de cultură amintite se întâlnesc:
culturi irigate pentru cereale, fructe şi legume (litoralul mediteraneean, Andaluzia,
valea Ebrului, Castilia Veche, Estremadura – în jurul oraşului Badajoz); viţă de vie
(Mancha, Murcia, Andaluzia, valea Ebrului, Catalonia, Castilia Veche); plantaţiile de
măslin (Andaluzia- care are şi cele mai întinse suprafeţe plantate cu măslin atât pe
versantul dinspre Cordiliera Betică dar şi pe cel al Sierrei Morena -, Estremadura, sudul
regiunii Madrid). De altfel limita ariei măslinului trece pe la jumătatea Spaniei de la
vest către est incluzând şi Depresiunea Ebru.
Spania se situează pe locuri fruntaşe în Europa şi în lume la mai multe produse
agricole: ulei de măsline, citrice, vin, curmale.
Există în Spania un veritabil sistem agrar numit Huerta (grădini celebre) care
înseamnă o câmpie irigată cu apă provenită din regiunile muntoase limitrofe. Cel mai
tipic, apare acest sistem în Valencia pa 100 km la poalele munţilor Celtiberi (R.
Lebeau, 1991) unde cantitatea de apă oferită de munţi permite irigarea permanentă.
Repartiţia apei este dirijată de o instituţie creată în acest sens. Este o agricultură
etajată: pe parter culturi ierboase, iar deasupra plantaţii de arbori. Se cultivă grâu,
porumb, lucernă, flori, fasole, citrice care au înlocuit plantaţiile de dud, existând şi o
rotaţie a culturilor. Să nu uităm plantaţiile de stejar de plută din Catalonia care
furnizează pentru industria alimentară materie primă ca accesoriu. Pe litoralul
mediteranean al Spaniei se practivă acvacultura produsele având ca destinaţie: alimente,
industria farmaceutică, cosmetică, detergenţi, fertilizanţi, indicatori de poluare.
 O preocupare importantă în economia agricolă o constituie creşterea animalelor.
Se practică transhumanţa valorificându-se păşunile şi fâneţele din regiunile muntoase,
dar şi cele de câmpie în funcţie de anotimp, de tradiţie de cerinţele pieţei. Se constată o
scădere a numărului de ovine în favoarea bovinelor, piaţa lânei fiind restrânsă şi mai
puţin apreciată datorită concurenţei. Însăşi economia pastorală tradiţională în Sierre,
bazată pe păşunat pentru ovine şi caprine, a fost înlocuită cu creşterea de bovine în
regiunile joase de câmpie.
În secolul al XVIII-lea peste 1 mil. de oi coborau în Estremadura şi urcau vara
în Munţii Iberici. O serie de condiţii au influenţat negativ această activitate, inclusiv
industria textilă, reducând-o azi la o activitate artizanală (J de la Pena Paya şi F. Ortuno
Medina, 1991).
Extins şi de foarte mare importanţă este pescuitul mai ales la Oceanul Atlantic,
dar şi la Marea Mediterană multe din porturi fiind specializate în pescuitul şi
prelucrarea anumitor specii.
Căi de comunicaţii. Din punct de vedere al dotării, Spania are căi de
comunicaţii feroviare, rutiere, fluviatile şi maritime. Există o reţea feroviară care
traversează ţara de la nord către sud şi de la est către vest, inclusiv în Portugalia, unind
astfel Mediterana cu Oceanul Atlantic. În cea mai mare parte aceste magistrale trec prin
Madrid, important nod de comunicaţii. Densitate mai mare înregistrează căile rutiere.
Chiar şi Munţii Pirinei sunt traversaţi de două magistrale feroviare cu ecartament larg
(1676 mm) între San Sebastian şi Biarritz în vest şi Barcelona şi Perpignan în est. Tot în
zona Munţilor Pirinei se face legătura între Spania şi Franţa prin pasurile: Puymorens în
est , Somport şi Roncesvalles în vest. Faţă de ecartamentul căilor ferate (1676 mm)
Spania diferă de restul ţărilor Europene, inclusiv de Rusia care are 1435 mm. Legătura
cu Franţa s-a realizat şi prin tunele ce străpung Pirineii cum este cel de la Vielha situat
în dreapta vârfului Aneto (3 404 m).
O activitate extrem de importantă şi permanentă, indiferent de anotimp este
turismul. În afara părţii continentale unde se practică turism continuu în regiunea
litorală de la nord la sud fiecare porţiune a primit un nume astfel: Costa Brava şi Costa
Dorada (Catalonia), Costa Azahar (Valencia), Costa Bianca (Murcia), Costa del Sol şi
Costa de la Luz (Andaluzia). Există două zone de recreaţie una în Baleare (turism
predominant de vară) şi una în Canare (turism predominant de iarnă).
Să nu uităm că la sfârşitul secolului al XIX-lea aristrocraţia engleză lansează
modul de odihnă (sejur) hivernal tocmai pe coastele Mediteranei şi că, de aici, turismul
a luat o mare dezvoltare, în primul rând prin importanţa amenajării (vezi perimetrul
Valencia-Almeria). Nenumărate sunt oraşele şi dotarea acestora care atrag anual un
număr impresionant de turişti (oraşul Algeciras – primul oraş spaniol cucerit de arabi;
Alhambra, fortăreaţă şi palat la suveranilor mauri din Granada, capodoperă a
arhitecturii musulmane din secolele XIII-XIV; Sevilla – cu palate, marea moschee în
Cordoba, Casa Cervantes şi Muzeul Prado din Madrid; case muzeu El Greco din
Toledo; vetigii romane – Zaragoza, fortăreaţa maură în oraşul Malaga ş.a.).
În ceea ce priveşte comerţul exterior Spania exportă produse industriale şi
agricole, tehnologie, birotică şi importă petrol, echipament de transport etc., principalii
parteneri fiind: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Japonia.
Diferenţieri regionale. Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii
diferitelor regiuni în Spania se deosebesc: Regiunea mediteraneană. Include: Catalonia,
Valencia, Murcia, parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei şi
cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante,
Almeria, Malaga.
 Are condiţii naturale favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de
transport, industriale, şi agricole.Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil
economic complex (industrial, deşi multă materie primă se importă -, comercial,
cultural, administrativ dar mai ales turistic) incluzând şi oraşele satelit care gravitează
în jurul său (Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet), Valencia – un oraş industrial
(siderurgie) şi comercial, Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice,
petrochimice şi a construcţiilor navale, Almeria şi Malaga centre ale industriei
constructoare de maşini şi ale industriei uşoare, Algeciras – centru petrochimic.
Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură
extensivă şi intensivă în principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene
regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, un nucleu
industrial (construcţii de avioane, industrie textilă) un important nod de comunicaţii
legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din punct de vedere
agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de Aragon).
Regiunea nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia)
oferă condiţii naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu
o industrie prelucrătoare mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), chimică şi
petrochimică. Oraşele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian,
Bilbao. Sunt prezente construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria
textilă.
Regiunea centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi Andaluzia.
Rolul principal îl are Madridul, rol polarizator, în care funcţia industrială este activăă
prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă
şi alimentară cu ramuri tradiţionale. În afara de Madrid există câteva oraşe şi chiar zone
industriale unul traversând o perioadă de reconversie - Valladolid).
Regiunea sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei
Andaluzia şi mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba,
Cadiz, Huelva susţin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă,
chimie, industrie constructoare de maşini, textilă şi o agricultură din care nu lipsesc:
cultura viţei de vie, măslinului şi citricelor.
Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă activităţi legate de
pescuit şi agricultură (cerealicultură şi pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în
mai mică măsură industrie (textilă, pielărie, ceramică).

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1.Care sunt principalele regiuni de concentrare a populaţiei şi motivaţia acestui

fenomen?.
2.Particularităţile economiei regiunii mediteraneene a Spaniei.
3. În ce constă agricultura de piaţă a ţării?.
4. Andaluzia, regiune industrial-agrară, specificul şi rolul în economia Spaniei.
5. Care sunt zonele turistice de pe litoralul mediteraneean, numele acestora şi
centrele de atracţie ale fiecărei zone?
 REZUMAT

Spania reprezintă un stat cu o populaţie numeroasă inegal

repartizată în interiorul ţării, cu oraşe de refeinţă la Mediterana
Occidentală, cu o economie bazată pe activităţi tradiţionale
modernizate dar şi o industrie de mare competiţie. Economia este
susţinută de o agricultură, mai ales de piaţă, performantă.

Teme de control
1. identificaţi principalele aspecte legate de evoluţia
populaţiei şi aşezărilor
2. cauzele apariţiei diferenţierilor economice
regionale

PLAN DE TRATARE

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor

- particularităţi ale economiei Spania din punct de vedere al industriei,
agriculturii, transporturilor şi comunicaţiilor
- diferenţieri regionale; cauze şi specific