CURSUL NR.

9
Cap.9.ERBICIDELE ŞI UTILIZAREA LOR
9.1.NOŢIUNI GENERALE DESPRE ERBICIDE

Erbicidele, în sensul larg al cuvântului, sunt mijloace chimice de protecţia plantelor, obţinute prin
formularea şi condiţionarea unor ingrediente biologic active care, aplicate pe sol sau pe plante, provoacă
moartea acestora.
Aceste ingrediente active biologic sunt de natură toxică. Această toxicitate impune utilizarea lor cu
mare grijă şi pe baza cunoaşterii acestora. În raport cu plantele de culturã la care se aplicã, aceste erbicide nu
trebuie sã dăuneze creşterii şi dezvoltării acestora, ci sã aibă efecte cât mai pronunţate asupra buruienilor.
Una din principalele condiţii pentru elaborarea unui program de combatere integratã a buruienilor
este cunoaşterea amănunţită a erbicidelor, mai precis:
- clasificarea erbicidelor,
- proprietăţile fizico-mecanice, fiziologice, biochimice,
- mecanismul de acţiune,
- selectivitatea faţã de diverse plante cultivate,
- spectrul de combatere al buruienilor,
- domeniul de utilizare,
- aspecte de toxicitate etc.
Erbicidele – produsul comercial, sunt formate din substanţa activă combinată, în procesul de
fabricaţie prin – formulare, condiţionare – cu diferiţi solvenţi, diluanţi şi adjuvanţi. Aceste substanţe
complementare au rolul de a uşura amestecarea sau dispersarea erbicidului cu apa şi pentru sporirea
rezistenţei produselor la păstrare. Amestecul de erbicid + apă se realizează în vederea obţinerii unui volum
mai mare de soluţie care să poată fi repartizat uniform pe suprafaţa ce urmează a fi tratată, precum şi pentru
uşurarea manipulării în procesul aplicării
Substanţa activă erbicidă, are denumirea în conformitate cu compoziţia moleculară şi chimică a
substanţei erbicide, înscrisă ISO (pe baza căreia se clasifică erbicidele) şi este, de regulă, scrisă cu literă
mică. Noţiunea de “substanţă activă” este folosită cu precădere în scopuri agronomice, chimiştii şi
toxicologii preferă termenul de “compuşi chimici”.
Formularea – condiţionarea, este forma sub care un erbicidul urmează a fi comercializat şi
reprezintă o combinaţie a substanţei active cu diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi, cosurfactanţi, muianţi,
adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară etc.) al cărei scop final este de a face
produsul utilizabil în mod eficace.
Denumirea comercială a erbicidului. Numărul acestora este cu mult mai mare decât a substanţelor
active omologate (în funcţie de firma producătoare, doza de substanţă activă, forma de condiţionare a
erbicidului etc.), iar acestea, de regulă, sunt scrise cu litere mari. Denumirile comerciale sunt generice, cu
rezonanţe specifice şi nu exprimă (decât în puţine cazuri) compoziţia moleculară a erbicidului. Denumirea
comercială trebuie însoţită obligatoriu de iniţialele care arată forma de condiţionare a erbicidului, conţinutul
şi substanţa activă şi recomandări privind tehnologia de aplicare.
Tehnologie de aplicare a erbicidelor reprezintă procesul fizic prin care erbicidele sunt aduse în
contact cu buruienile. Aplicarea erbicidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente în vegetaţie
(stropiri cu diferite volume de lichid şi cu mijloace terestre sau aeriene) fie tratamente la sol.
Toate pesticidele (erbicide, fungicide, insecticide etc.) utilizate pe plan mondial sunt înscrise ISO
(Organizaţia Internaţională pentru Standardizare) fiind apoi folosite în literatura de specialitate şi pe
etichetele produselor comerciale. Substanţele noi sunt aprobate provizoriu iar după aprobarea definitivă
acestea sunt înscrise în ISO Standard şi publicate în „Manualul Pesticidelor” care apare la un interval de 3-
4 ani http://www.alanwood.net/pesticides/class_pesticides.html.
Toate erbicidele omologate în România sunt trecute în „CODEXUL produselor de uz fitosanitar
omologate pentru a fi utilizate în România”, editat periodic de Comisia Interministerială de Omologare a
Produselor de Uz Fitosanitar, sub egida Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.

9.2.CLASIFICAREA ERBICIDELOR

Datoritã numărului mare de erbicide sintetizate în ultimele trei decenii, apare ca o necesitate
ştiinţificã şi practicã o clasificare a erbicidelor.
Clasificarea erbicidelor, întâlnitã în literatura de specialitate, diferă foarte mult de la autor la autor şi
de la ţarã la ţarã. Singura clasificare care evitã confuzii prin încadrarea unui erbicid în mai multe categorii
este clasificarea după natura chimicã a substanţei active.
Clasificarea chimică, după natura moleculară a substanţei active este folosită cel mai mult şi
presupune încadrarea substanţelor cu asemănări chimice (familia chimică). Erbicidele care nu se pot încadra
în grupe sunt prezentate separat. Clasificarea chimică realizată de ISO Standard - Organizaţia Internaţională
pentru Standardizare, cuprinde 36 grupe chimice (tabelul 9.1) şi 491 substanţe erbicide.
Erbicidele omologate în ţara noastră aparţin (au fost clasificate) următoarelor 20 grupe (18 familii
chimice + 2 - diverse şi amestecuri; după CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România):
1.Ariloxiacizi (fenoxi-carboxilice) - sunt săruri şi esteri a unor acizi (2,4D, MCPA, MCPB-Na etc.).
Combat în special buruienile dicotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă. O parte a substanţelor erbicide
din această grupă sunt cu acţiune hormonală. Se aplică pe frunze şi de deplasează cu produşii de fotosinteză.
Remanenţa lor în sol este redusă. Se folosesc în cea mai mare parte pentru combaterea buruienilor din
culturile de cereale, pajişti şi terenuri necultivate.
2.Benzonitrili (nitrili) – combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate, fiind cu aplicare
preemergentă sau postemergentă.
3.Difenil eteri – combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale, fiind cu aplicare
preemergentă sau postemergentă.
Tabelul 9.1.
Grupele chimice ale clasificării substanţelor erbicide înscrise la
Organizaţia Internaţională de Standardizare (I.S.O. Standard, 2003)

1. Amide 19. Phenylenediamine

2. Aromatic acid (derivaţi ai acizilor aromatici) 20. Pyrazolyloxyacetophenone
3. Arsenice 21. Pyrazolylphenyl
4. Benzoylcyclohexanedione 22. Pyridazine
5. Benzofuranyl alkysulfonate (derivaţi ai benzofuranului) 23. Pyridazinone
6. Carbamaţi 24. Pyridine
7. Carbanilate 25. Pyrimidinediamine
8. Cyclohexan dione 26. Quaternary ammonium (compuşi cu amoniu
9. Cyclopropylisoxazole (isoxazoli) cuaternar)
10. Dinitroaniline 27. Thiocarbamaţi
11. Dinitrophenol 28. Thiocarbonate
12. Diphenyl etheri 29. Triazine
13. Halogenated aliphatic 30. Triazinone
14. Imidazolinone 31. Triazole
15. Inorganic (anorganice) 32.Triazolone
16. Nitrili (benzonitrili) 33. Triazolopyrimidine
17.Organophosphorice (aminofosfonaţi) 34. Uracil
18.Phenoxy (ariloxiacizi, phenoxi-carboxilice) 35. Ureice substituite
36. Diverse

4.Carbamaţi – sunt derivaţi ai acidului carbonic (NH2COOH) cuprinzând mai multe subgrupe:
fenilcarbamaţi, tiocarbamaţi, ditiocarbamaţi. Combat în special buruieni monocotiledonate, dar şi unele
dicotiledonate, cele mai multe erbicide din această grupă fiind cu aplicare ppi, iar unele preemergente sau
foarte puţine postemergente. Se absorb prin coleoptil în timpul încolţirii şi mai puţin prin rădăcini. Inhibă
diviziunea celulară. Acţionează în stadiul de germinare şi de plantulă.
5.Ureice substituite – sunt derivaţi ai ureei şi combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate
prin aplicare preemergentă sau postemergentă. Se absorb prin rădăcini şi se deplasează prin xilem. Inhibă
reacţia Hill din procesul de fotosinteză.
6.Diazine – sunt derivaţi ai uracilului şi combat buruienile dicotiledonate şi unele monocotiledonate,
fiind cu aplicare în special preemergentă şi unele postemergentă. Se absorb prin rădăcini şi se deplasează
prin xilem. Inhibă reacţia Hill din procesul de fotosinteză.
7.Triazine şi triazinone – cuprinde erbicide cu structură chimică caracterizată printr-un inel aromatic
format din 3 atomi de azot şi 3 de carbon (de unde şi denumirea de triazine), de care se leagă gruparea
alifatică sau halogenii. Combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate. Această grupă de erbicide nu
conţine substanţe volatile, dar în funcţie de condiţiile de umiditate există în această grupă erbicide cu aplicare
ppi/preemergentă sau unele postemergente. Este grupa de erbicide cu persistenţa cea mai mare în sol. Se
absorb în special prin rădăcini şi se deplasează prin xilem. Inhibă reacţia Hill din procesul de fotosinteză.
 8.Imidazolinone – sunt erbicide cu aplicare postemergentă şi combat cu precădere buruieni
monocotiledonate dar şi unele dicotiledonate.
9.Amide – sunt derivaţi ai acizilor amidici şi combat în special buruieni monocotiledonate şi unele
dicotiledonate anuale. Din această grupă fac parte substanţe erbicide cu aplicare, în marea lor majoritate,
ppi/preemergente şi puţine postemergente (propanil).
10.Toluidine – denumite şi dinitroaniline, sunt în majoritate volatile şi combat buruieni
monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, fiind cu aplicare ppi. Sunt uşor descompuse de razele
solare. Cele nevolatile se aplică ppi/preemergent (pendimetalin). Se absorb prin rădăcini şi lăstarii tineri, se
deplasează puţin în plante. Inhibă diviziunea celulară în rădăcini şi lăstarii tineri în timpul germinării.
11.Derivaţi picolinici – sunt substanţe erbicide care combat buruieni dicotiledonate, fiind cu aplicare
postemergentă.
12.Derivaţi ai benzofuranului – combat buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate, fiind cu
aplicare ppi/preemergentă.
13.Ciclohexan dione – cuprinde substanţe erbicide cu aplicare postemergentă pentru combaterea
buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din culturile dicotiledonate.
14.Sulfonilureice – sunt substanţe erbicide care conţin în structura chimică sulfonilureea. Combat
buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă.
15.Arilfenoxi propionaţi – sunt substanţe erbicide cu aplicare postemergentă pentru combaterea
buruienilor monocotiledonate anuale şi perene.
16.Isoxazoli – din această grupă la noi se găseşte isoxaflutol, cu aplicare preemergentă pentru
combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate.
17.Triazolopirimidin sulfonilidă – cuprinde substanţe erbicide care combat în special buruieni
dicotiledonate.
18.Defolianţi şi desicanţi – sunt substanţe erbicide cu un spectru larg de combatere şi cu efectul cel
mai puternic (toxic) asupra plantelor. Se aplică postemergent şi cuprinde erbicide din mai multe grupe
chimice: compuşi cu amoniu quaternar, aminofosfonaţi etc. Acţionează numai în prezenţa luminii şi a
oxigenului.
19.Diverse – cuprinde substanţe erbicide aparţinând altor familii chimice.
20.Amestecuri – cuprind amestecuri de substanţe active din diverse familii chimice.
Clasificarea după mecanismul de acţiune al erbicidelor:
- erbicide reziduale care sunt absorbite prin părţile subterane (rădăcini, stoloni, rizomi) şi
transport prin xilem (vasele lemnoase) spre părţile aeriene;
- erbicide sistemice care sunt absorbite prin organe aeriene şi transportate prin floem (vasele
liberiene) spre rădăcini;
- erbicide de contact care acţionează asupra organelor plantei cu care ajung în contact.
Erbicidele reziduale şi sistemice ajunse în plantă acţionează asupra acesteia în mod diferit, în funcţie
de specificitatea fiecărui erbicid, astfel: acţiune asupra fotosintezei, transferului de electroni, respiraţiei,
asupra sintezei de proteine, acizilor nucleici şi a lipidelor, asupra absorbţiei apei şi a substanţelor nutritive,
asupra structurii morfologice sau anatomice, acţiune combinată etc.
Clasificarea după spectrul floristic de acţiune erbicidele:
- erbicide cu acţiune totală, care distrug orice plantă cu care vin în contact;
- erbicide cu acţiune selectivă, care distrug numai anumite specii sau familii de buruieni.
Clasificarea după metoda de aplicare a erbicidului:
- ppi-preemergent (înainte de semănatul sau răsăritul culturii);
- postemergent (aplicarea în timpul vegetaţiei, după răsăritul culturii şi a buruienilor).
Clasificarea erbicidelor după principalele procese metabolice asupra cărora acţionează:
- asupra germinaţiei seminţelor,
- asupra fotosintezei şi producerii clorofilei,
- asupra respiraţiei,
- erbicide cu acţiune de stimulatori de creştere etc.

9.3.FORMELE DE CONDIŢIONARE A ERBICIDELOR

Produsul comercial erbicid ce se găseşte pe piaţă se prezintă în mai multe forme de condiţionare,
iniţialele care arată acest lucru fiind alături de denumirea comercială a erbicidului şi împreună cu conţinutul
în substanţă activă.
 Prin formularea - condiţionarea produselor erbicide înţelegem aducerea substanţei active într-o formă
fizico-chimică care să-i permită utilizarea în practică şi obţinerea efectului biologic dorit. Formularea se face
în reactori speciali, prin utilizarea unor solvenţi, substanţe reticulare şi conservante, specifice şi testate pentru
fiecare substanţă activă în parte.
Dispersarea pe suprafaţă a erbicidelor se face în principal, folosind ca agent de dispersie apa, în
cazuri cu totul speciale se folosesc granulele sau pastilele. În procesul de sinteză, moleculele de erbicid, pot
să apară sub diferite stări fizice, ca: lichide, amorfe sau cristale solide. Solubilitatea acestor molecule în apă
şi în alţi solvenţi este foarte diferită, fiind diferită astfel şi tehnologia de prepararea a amestecului de stropit.
Formele de condiţionare a erbicidelor sunt următoarele:
Soluţie concentrată (S.C. sau W.S.) este un amestec fizic omogen, a două sau mai multe substanţe
(moleculare sau ionice) care nu mai pot fi separate prin metode mecanice. Erbicidul sub această formă de
condiţionare este dizolvat, de regulă, în apă şi rareori, în ulei sau petrol.
Concentrat emulsionabil (C.E sau E.C.) este un erbicid dizolvat în ulei care amestecat cu apa
formează emulsie.
Pudră umectabilă, muiabilă sau dispersabilă (P.U. sau W.P.) sunt amestecuri solide dintre erbicidul
mărunţit fin, un diluant şi alte substanţe ajutătoare, dispersabile şi umectabile. Erbicidele din această grupă
au o solubilitate foarte mică în apă sau ulei. Amestecarea cu apa formează o suspensie şi pentru a împiedica
depunerea particulelor solide în timpul aplicării, amestecul trebuie agitat continuu.
Pastă (C.S sau F.W.) sunt erbicide solide diluate de regulă în apă şi are aspectul unui lichid vâscos.
Înainte de aplicare amestecul trebuie agitat energic.
Granule dispersabile (D.F. sau W.G.) sunt erbicide care introduse în apă dispersează imediat, motiv
pentru care se introduc direct în rezervorul maşinii de erbicidat. Au avantajul că sunt uşor de manipulat,
transportat, depozitat etc.
Glomerule (G.), granule sau tablete cu eliberare treptată a erbicidului. Aceste granule se aplică sub
formă uscată şi erbicidul se eliberează treptat şi uniform într-o perioadă mai mare de timp, distrugând
buruienile pe măsură ce răsar.

9.4.INTERACŢIUNEA DINTRE ERBICIDE ŞI SOL

Erbicidele aplicate sau încorporate în sol intră în relaţii de reciprocitate cu solul, relaţii influenţate de
numeroşi factori (figura 9.1, după C.Răuţă şi S.Cârstea, 1983). Comportarea erbicidelor în sol este influenţată
într-o măsură mai mare sau mai mică de unele fenomene fizice, chimice şi biologice, în urma cărora au loc
modificări ale fitotoxicităţii, eficacităţii, remanenţei şi, în final descompunerea acestora.

Procesele fizice care influenţează activitatea erbicidelor în sol sunt: adsorbţia, volatilizarea şi
levigarea.
Adsorbţia fizică (moleculară) este proprietatea unor substanţe solide sau lichide de a atrage şi reţine
la suprafaţa lor a unor substanţe în stare de dispersie moleculară. Adsorbţia fizică are lor deoarece la
suprafaţa particulelor de sol (mai ales a coloizilor) există sarcini electrice libere, fiind atrase substanţele cu
molecule dipolare (adsorbţie apolară). Imediat ce erbicidele ajung în sol ele sunt adsorbite de particulele
solului. Prin adsorbţie nu se modifică structura chimică a erbicidului, el este reţinut prin fenomene fizice şi
este pus treptat în liberate, în soluţia solului, de unde este preluat de rădăcinile plantelor. Principalele
elemente adsorbante ale solului sunt coloizii: humusul şi argila. De aceea solurile nisipoase şi sărace în
humus adsorb o cantitate mai redusă de erbicid, iar cele argiloase şi cu conţinut mare de humus adsorb o
cantitate mai mare, având suprafaţă specifică (higroscopicitate) mare. Ca urmare pe solurile cu textură fină
(luto-argiloasă, argiloasă) dozele de erbicide vor fi mai mari. În funcţie de categoria de minerale argiloase,
adsorbţia este mai mare la montmorinolit decât la caolinit.
Pe solurile umede moleculele de apă concurează moleculele de erbicid în poziţia de adsorbţie pe
suprafaţa coloizilor din sol, fixarea prin adsorbţie fiind în acest caz mai redusă şi ca urmare pericolul de
levigare şi volatilizare al erbicidelor va fi mai mare. Astfel nu se recomandă aplicarea erbicidelor volatile în
condiţii de umiditate ridicată.
Reacţia solului influenţează de asemenea fixarea şi deci activitatea fitotoxică a erbicidelor. Unele
erbicide (dalapon, diquat) au o activitate fitotoxică minimă la pH = 6; la altele activitatea fitotoxică scade cu
pH-ul (paraquat, vernolat), iar la 2,4D, dicamba, aminotriazol, prometon, creşte. Adsorbţia clorosulfuronului
scade paralel cu creşterea pH-lui.
Temperatura influenţează favorabil solubilitatea erbicidelor şi reduce fixarea lor. De aceea,
încorporarea erbicidelor volatile trebuie efectuată imediat în condiţii de temperaturi ridicate.
 La aceleaşi condiţii de sol adsorbţia erbicidelor depinde de caracterul lor chimic. Astfel erbicidele
care conţin compuşi cu caracter acid (ariloxiacizi, derivaţi picolinici), bazic (triazine şi triazinone) sau care
prin disociere se comportă ca şi cationii (diquat, paraquat), alcătuiesc grupa compuşilor ionici. La această
grupă adsorbţia pe coloizii solului este mult influenţată de: natura grupelor funcţionale, natura grupelor de
substituţie, poziţia grupelor de substituţie fată de grupele funcţionale şi gradul de nesaturare al moleculei.
Erbicidele care nu au caracter nici bazic şi nici acid alcătuiesc grupa de compuşi neionici (ureice substituite,
carbamaţii, toluidine, amide). La această grupă adsorbţia depinde de posibilitatea lor de polarizare în
apropierea suprafeţelor încărcate electric ale coloizilor solului şi aceasta este cu atât mai mare cu cât creşte
greutatea lor moleculară.
Desorbţia este procesul prin care din complexul argilo-humic se eliberează, în soluţia solului,
moleculele sau ionii de erbicid, prin înlocuirea acestora cu molecule de apă, moleculele sau ionii altor
substanţe cu încărcătură electronică similară sau mai mare. Erbicidul fixat pe substanţa organică este eliberat
foarte repede, fie prin fenomene fizice, fie după mineralizarea suportului humic, în timp ce argila reţine mult
mai puternic erbicidul (uneori ireversibil).
Volatilizarea este proprietatea unor erbicide ca prin aplicare în stare lichidă să treacă în faza gazoasă.
Realizarea de erbicide volatile este o cerinţă a mecanismului de acţiune a acestora. Astfel de erbicide sunt:
tiocarbamaţi, toluidine etc., care acţionează numai prin vaporii produşi în sol, ce se absorb şi în rădăcinile
plantelor şi inhibă germinaţia. Volatilizarea depinde de presiunea de vapori a substanţelor erbicide folosite
(proprietate cunoscută sub numele de volatilitate), de condiţiile mediului ambiant, de tehnologia de aplicare
etc. Nerespectarea tehnologiei de aplicare a erbicidelor volatile reduce cantitatea de erbicid din sol şi ca
urmare, buruienile sunt combătute insuficient, iar prin fenomenul de deplasare a vaporilor de erbicid, pot fi
distruse culturile vecine (ex. 2,4D, dicamba, MCPA –deplasate prin vânt - sunt foarte periculoase pentru
culturile de sfeclă, floarea soarelui, viţa de vie etc.; în schimb, erbicidele volatile pe bază de trifluralin,
butilate, EPTC care sunt absorbite prin rădăcini nu afectează culturile vecine). Reducerea pierderilor prin
volatilizare se realizează prin încorporarea uniformă şi imediată a erbicidelor în sol (pregătit corespunzător,
figura 9.2), corelarea dozelor cu însuşirile fizice ale solului (argilă, humus) şi perfecţionare metodelor de
aplicare (injectare peliculară) sau de condiţionare (granule).
Levigarea, reprezintă antrenarea în adâncime a erbicidelor împreună cu apa. Levigarea ca influenţă
asupra tehnologiei de aplicare a erbicidelor poate avea efecte pozitive sau negative.
Efectul levigării erbicidelor este pozitiv atunci când erbicidele aplicate la suprafaţă sunt transportate
în zona de germinaţie a buruienilor. Astfel în condiţii de umiditate suficientă unele erbicide (atrazin,
alachlor, acetoclor etc.) se recomandă să se aplice la suprafaţa solului, prin levigare ajungând la 5-6 cm
adâncime, iar în condiţii de secetă se recomandă încorporarea lor superficială.
Efectul negativ al levigării erbicidelor se înregistrează atunci când poate duce la: fitotoxicitatea
plantelor de cultură, poluarea subsolului şi a apelor freatice, acumularea de reziduuri etc. Procesul de
levigare a erbicidelor este intensificat de cantitatea de precipitaţii căzută, permeabilitatea solului, gradul de
solubilitate al erbicidelor şi capacitatea adsorbtivă a solului.
Majoritatea substanţelor erbicide moderne au o solubilitate redusă şi din acest motiv rămân
concentrate în primii 5-10 cm de la suprafaţa solului. În cazul triazinelor s-a constatat însă că aplicarea de
doze mari, repetate timp de mai mulţi ani, poate duce la antrenarea lor până la adâncimea de 30-70 cm.
În concluzie trebuie precizat că levigarea, adsorbţia – desorbţia erbicidelor pe coloizii solului este
influenţată în mare parte şi de caracteristicile erbicidului cum sunt: caracterul chimic, solubilitatea în apă,
polaritatea moleculei, mărimea şi polarizabilitatea moleculei etc.
Procesele chimice la care sunt expuse erbicidele în sol sunt:
Adsorbţia cationică (fizico-chimică) şi adsorbţia chimică (chemosorbţie) fixarea erbicidelor fiind
similară cu cea a cationilor şi anionilor minerali. Adsorbţia cationică apare datorită sarcinilor electrice ale
particulelor coloidale, acestea fiind astfel înconjurate de ioni de semn contrar. Schimbul cationic are loc
conform legilor cationilor minerali: legea echivalenţei, legea reversibilităţii, legea echilibrului şi legea
energiei de adsorbţie. De aceea acest fenomen este corelat cu capacitatea de schimb cationic. Erbicidele pot
intra în reacţii de schimb cu ionii minerali sau între ele. Datorită unui astfel de fenomen, calcalizarea poate
reactiva efectul toxic al paraquatului (prin eliberare în soluţia solului la schimb cu cationii de calciu) la câţiva
ani după aplicare, distrugând culturile. Erbicidele care se ionizează formând cationi se fixează preferenţial pe
argile, aceasta fiind în special cazul erbicidelor dipiridilice. Tot pe argile se fixează preferenţial şi triazinele,
care disociază în solurile cu pH acid, cu formarea unor cationi slabi. Fixarea pe argile reduce mobilitatea
atrazinelor pe solurile cu pH acid. Creşterea activităţii erbicide a triazinelor la pH alcalin se datorează
reducerii fixării lor. Activitatea triazinelor creşte deci după amendarea cu calcar sau în urma fertilizării cu
îngrăşăminte fiziologic alcaline (azotat de calciu).
 Problema adsorbţiei pe argile sau pe humus prezintă atât o importanţă teoretică, pentru a explica
fenomenele de fitotoxicitate, dar îndeosebi practică, asupra fenomenelor de biodegradare şi detoxificare a
solului. Astfel detoxificarea solurilor tratate (măsurată prin timpul de înjumătăţire a cantităţii de erbicid) se
petrece numai cu moleculele libere în soluţia solului şi nu cu cele fixate pe coloizi, în corelaţie cu adsorbţia.
Descompunerea fotochimică sub acţiunea luminii solare duce la modificări celulare la erbicidele
rămase la suprafaţa solului. Reacţiile fotochimice sunt provocate de radiaţiile ultraviolete cuprinse între
lungimile de unde 40-444 A (angstromi) (Gh.Budoi şi A.Penescu, 1996). Radiaţiile electromagnetice sunt
adsorbite de către electronii erbicidelor organice şi ca urmare, moleculele acestora devin instabile şi se
modifică. Intensitatea descompunerii fotochimice depinde de durata expunerii, intensitatea şi lungimea de
undă a luminii, starea produselor chimice, natura materialului suport sau solventului, pH-ul soluţiei şi
prezenţa apei, aerului şi fotosensibilizatorilor.
Reacţii chimice între erbicide şi constituenţii solului. Acestea sunt reacţii de oxido-reducere,
hidroliză etc. şi de formare de săruri sau diferite complexe chimice. Hidroliza este întâlnită în special la
triazine şi este mai rapidă în solurile acide şi cu conţinut mare de materie organică, fiind influenţată de:
temperatură, conţinutul de apă, pH-ul şi natura mineralogică a argilelor. Dintre mineralele argiloase
montmorillonitul este cel mai activ în ceea ce priveşte degradarea triazinelor.
În ultimii ani s-a acordat o atenţie deosebită erbicidelor care duc la formarea nitozoderivaţilor în sol.
Reacţia reclamă condiţii favorabile de pH, respectiv pH 3-4 şi exces de nitraţi. Posibilitatea formării de N-
nitrozoatrizină pare extrem de greu de realizat în solurile agricole fertile, cu pH de 5-7, în condiţiile aplicării
de 2 ppm atrazină şi cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot de până la 100 ppm N. Cu toate acestea trebuie
precizat că numeroase erbicide conţin nitrozoderivaţi fie în constituţia lor chimică sau în materialele de
condiţionare adăugate.
Procesele biologice din sol în relaţia cu erbicidele. În urma absorbţiei erbicidului de către părţile
subterane ale plantelor, mai rămâne o anumită cantitate în sol care intră în relaţii diverse cu organismele din
sol.
Descompunerea de către microorganisme care folosesc erbicidele ca sursă de hrană şi energie,
determină degradarea erbicidelor până la produse finale: dioxid de carbon, apă şi elemente de bază. Aceasta
este calea principală de metabolizare sau distrugere a erbicidelor în sol, iar intensitatea ei depinde de
condiţiile de sol, agrotehnica aplicată şi de structura chimică a erbicidelor. Capacitatea erbicidelor de a fi
metabolizate (biodegradabilitate) şi proprietatea inversă, rezistenţa moleculelor unei substanţe la
metabolizare (recalcitranţă moleculară) depind de structura chimică a fiecărei substanţe. Speciile de
microorganisme din sol au influenţă diferită asupra descompunerii erbicidelor. Astfel, erbicidele fenoxi-
carboxilice sunt descompuse de bacteriile: Pseudomonas sp., Flavobacterium sp., Arthrobacter sp. etc.,
actinomicete (Nocardia) şi ciuperci (Aspergillus), iar erbicidele din grupa carbamaţilor sunt degradate de
Agrobacterium sp., Achromobacter sp., Pseudomonas striata etc. Atrazinele sunt descompuse de ciupercile
Aspergillus sp., Rhizopus stolonifer, Penicillium sp., iar paraquatul de Corynebacterium fascians şi
Clostridium pasteurianum.
Legile care determină biodegradabilitatea erbicidelor după Huyser, 1960 şi Alexander, 1961, sunt
următoarele:
- descompunerea substanţelor cu moleculă mixtă (liniază – ciclizată) depinde de modul de prindere a
catenei alifatice pe inel, de numărul, poziţia şi felul substituenţilor pe ciclu, crescând în ordinea:
4CPA, 2,4D, MCPA, 2,4,5-T;
- descompunerea erbicidelor în sol este influenţată şi de modul de formulare a lor, persistenţa scăzând
în următoarea ordine: granule, emulsii, lichide muiabile, pulberi umectabile;
- la aplicarea în mai multe etape a unui erbicid apare fenomenul de „îmbogăţire a solului” în
microorganisme specifice care accelerează degradarea acestuia (fără o perioadă de latenţă iniţială) şi
la fel se întâmplă şi cu erbicidele cu structură apropiată (dar mai încet decât produsul la care s-a făcut
„îmbogăţirea analogă”);
- descompunerea erbicidelor este influenţată de asigurarea factorilor care mediază viteza de proliferare
a microorganismelor (umiditate, temperatură, hrană) şi caracteristicile solului: capacitatea de schimb,
cantitatea de argilă şi de humus etc.
Influenţa erbicidelor asupra vieţuitoarelor solului. Cercetările efectuate în câmp şi laborator au
stabilit că erbicidele pot avea un efect inhibitor sau stimulator asupra vieţuitoarelor din sol. Comparativ cu
zonele netratate sau mai puţin tratate, pe solurile pe care s-au aplicat erbicide scade masa vegetativă totală,
masa de insecte fitofage etc. şi în final numărul total de specii de animale (Marshall, 1985; Southerton şi
colab., 1985; Potts, 1985). Efectele produse de erbicide pot fi corelate, de cele mai multe ori, cu cantitatea de
erbicid utilizată. Pentru combaterea selectivă a buruienilor, folosindu-se doze moderate nu s-au semnalat
efecte dăunătoare de durată, ci numai inhibiţii trecătoare.
Influenţa erbicidelor asupra microorganismelor din sol există şi ea trebuie cuantificată şi încadrată în
limite acceptabile. În acest context se cunoaşte ca o particularitate ecologică a microorganismelor de a fi
expuse permanent la „catastrofe naturale”, pierind odată cu acestea. Acestea se manifestă, de exemplu, în
cazul modificărilor rapide ale temperaturii sau ale gradului de saturaţie cu apă a solului. De aceea, este foarte
frecventă reducerea densităţii populaţiilor de microorganisme cu 50% şi mai mult. La reapariţia factorilor
favorabili ai mediului înconjurător are loc dublarea populaţiei la fiecare 10 zile, astfel încât, la o scădere a
densităţii la 12,5% faţă de nivelul iniţial, în timp de 30 de zile se poate constata o restabilire de 100%
(C.Răuţă şi S.Cârstea, 1983). În consecinţă, au fost propuse drept criterii reducerea absolută a populaţiei şi
întârzierea regenerării (restabilirii) densităţii iniţiale a populaţiei, acordându-se importanţă mai mare
întârzierii decât valorii absolute a scăderii populaţiei. În acest caz, se indică drept regulă a regenerării
microorganismelor, după aplicarea erbicidelor:
- o durată de 30 de zile – se poate neglija,
- o durată de 60 de zile – este tolerabilă,
- intervalele mai mari de 60 de zile – sunt considerate critice şi reflectă, de fapt, forme de manifestare
a unor fenomene de poluare a solului.

9.5.3.RELAŢIA DINTRE ERBICIDE ŞI PROCESELE

METABOLICE DIN PLANTE
Acţiunea fitotoxică a erbicidelor asupra plantei. Efectul distrugător al erbicidelor poate avea loc
îndată ce vin în contact cu părţile plantei sau după ce pătrund în interiorul plantei. De aceea, după modul de
acţiune, erbicidele se clasifică în două grupe: de contact şi sistemice.
Erbicide de contact (diquat, paraquat, dinoseb, bentazon etc.) se numesc astfel deoarece omoară
celulele şi ţesuturile cu care vin în contact, provocând slăbirea şi dezorganizarea membranelor celulare care
devin foarte permeabile şi pierd prin scurgere conţinutul celular. Unele erbicide de contact ard frunzele.
Erbicidele de contact manifestă toxicitate acută (rapidă) în curs de câteva ore de la aplicare. Efectul lor
distrugător este izolat la locul unde a ajuns picătura. De regulă, nu sunt translocate prin sistemul vaselor
liberiene. Erbicidele de contact omoară buruienile anuale care sunt în vegetaţie, la buruienile perene fiind
afectate doar părţile aeriene, care sunt distruse, dar plantele regenerează din mugurii de pe organele
subterane.
Erbicide sistemice (majoritatea erbicidelor folosite în agricultură), care pătrund în plantă, sunt
translocate prin vasele liberiene sau lemnoase până la locul de acţiune. Acestea omoară buruienile prin
toxicitate cronică (lentă), moartea survenind după o anumită perioadă de timp de la aplicare (câteva zile sau
săptămâni de la absorbţie). Modul cum acţionează aceste erbicide este diferit în funcţie de însuşirile
fiecăruia, dar şi de însuşirile, morfologice, fiziologice şi biochimice ale plantelor.
Mecanismul de acţiune al erbicidelor este complex, în sensul că pe lângă procesul vital asupra căruia
acţionează specific (fotosinteză, respiraţie etc.) pot avea şi alte efecte directe, indirecte sau mixte:
Acţiunea erbicidelor asupra fotosintezei:
- perturbarea transferului de electroni: linuron, monolinuron, diuron, atrazin, simazin, cianazin,
prometrin, propanil, pentaclor, bromoxinil, lenacil, terbacil, dinoseb, dinosebacetat, metribuzin,
metamitron etc.;
- perturbarea mecanismelor de transfer de energie: diquat, paraquat, gluforinatul etc.;
- blocarea sintezei pigmenţilor carotenoizi şi a lipidelor în membrane: aminotriazonul etc.
Acţiunea erbicidelor asupra respiraţiei: dinitrofenol, dinosan, bromoxinil, inoxinil etc.
Acţiunea erbicidelor asupra sintezei proteice, a acizilor nucleici şi a lipidelor: glifosat, butilat,
dialat, trialat, EPTC, molinat etc.
Acţiunea erbicidelor asupra absorbţia apei şi a substanţelor nutritive: atrazin, simazin, metribuzin,
2,4D etc.
Acţiunea erbicidelor asupra structurii morfologice şi anatomice: MCPA, dinosebacetatul,
izoproturonul, monolinuronul etc.
Manifestarea fitotoxicităţii erbicidelor la nivelul întregii plante. Plantele afectate de erbicide (şi
care nu prezintă selectivitate) suferă un ansamblu de transformări ce reprezintă fie simptoamele vizibile ale
unei acţiuni care afectează toate celulele (uscări, necroze – în cazul erbicidelor de tipul fenolnitraţilor), fie
manifestările unei disfuncţii care se referă doar la unele ţesuturile şi care provoacă apoi o dereglare
funcţională la nivelul întregului organism (frânarea dezvoltării – carbamaţii, amidele etc.) şi în final moartea
plantelor.
Imobilizarea erbicidelor. Unele erbicide, îndată ce ajung în plantă, sunt imobilizate şi ca urmare
inactivate. Inactivitatea poate avea mai multe cauze: reacţia dintre erbicide şi unii constituenţi ai celulelor,
închiderea erbicidelor în vacuole, absorbţia în pereţii vaselor conducătoare şi deci blocarea lor etc.
Metabolizarea erbicidelor de către plante. Metabolizarea erbicidelor în plante joacă un rol extrem
de important în determinarea toxicităţii lor pentru diferite organisme vegetale. Ea determină în mare măsură
reziduurile pe care erbicidele le pot lăsa în plantă. Oricât de selectiv ar fi socotit un erbicid pentru o anumită
cultură, acesta va suferi un anumit stres până la intrarea în funcţiune a mecanismelor de inactivare.
Pentru organismul plantei, erbicidul este o substanţă străină, care, odată pătrunsă, pe o cale sau alta,
trebuie imobilizată, făcută inofensivă.
Orice plantă posedă un anumit echipament enzimatic, care, printre altele, îi oferă o protecţie
împotriva erbicidelor, declanşând următoarele reacţii primare:
- reacţii de hidroloză (carbamaţi, tiocarbamaţi, acizi fenoxiacetici);
- reacţii de dezalchilare (triazine şi ureice);
- reacţii de hidroxilare (acizi benzoici, acizi fenoxiacetici);
- reacţii şi sisteme de conjugare (acizi benzoici, triazine, acizi fenoxiacetici);
- reacţii de decarboxilare (acizi benzoici, acizi fenoxiacetici).
Metabolizarea erbicidelor nu se opreşte la o etapă şi la o reacţie, ci implică, de obicei, un lanţ de
reacţii, cu atât mai lung cu cât degradarea este mai avansată. Degradarea poate merge până la mineralizare,
adică până la transformare în dioxid de carbon, apă şi amoniac (pentru cele cu azot). Produsele intermediare
apărute în timpul degradării, denumite metaboliţi, sunt substanţe cu molecula mai mică decât a erbicidului
iniţial şi ele se pot transforma mai departe sau pot fi folosite de organism în unele biosisteme.

9.6.SELECTIVITATEA ERBICIDELOR

Selectivitatea este proprietatea erbicidelor de a fi fitotoxice pentru unele specii de plante din cadrul
agroecosistemului (buruieni) în timp ce alte specii rezistă la acţiunea substanţei şi supravieţuiesc (plantele
de cultură).
Pe acest fenomen se bazează combaterea buruienilor din culturile agricole cu ajutorul erbicidelor.
Legat de selectivitate se manifestă două fenomene şi anume:
 sensibilitatea – este caracteristica plantelor de a fi distruse de erbicide;
 toleranţa – este caracteristica plantelor de a rezista la acţiunea erbicidelor.
În funcţie de selectivitate există două categorii distincte de erbicide, importante pentru combaterea
chimică a buruienilor din culturile agricole:
- erbicide selective: majoritatea produselor folosite în agricultură;
- erbicide cu acţiune totală sau neselective, care nu pot fi utilizate pe culturile agricole în vegetaţie cu
excepţia desicanţilor: gliphosat, diquat, paraquat etc.
Selectivitatea erbicidelor poate fi grupată astfel:
1.Selectivitatea independentă de modul de acţiune a erbicidelor:
- selectivitatea de poziţie;
- selectivitatea datorită morfologiei plantelor (selectivitatea propriu-zisă).
2.Selectivitatea datorată şi generată de modul de acţiune a erbicidelor sau care interferează cu
aceasta (selectivitatea fiziologică):
- selectivitatea generată de fenomene de absorbţie;
- selectivitatea datorată diferenţelor de translocare, inactivare, metabolizare;
- selectivitatea generată de diferenţe de sensibilitate la locul de acţiune,
- selectivitatea datorată proprietăţilor chimice ale erbicidelor şi adjuvanţilor folosiţi;
- selectivitatea datorată perioadei de aplicare a erbicidului.
Selectivitatea se bazează pe interferenţa dintre sensibilitatea şi toleranţa plantelor la erbicide.
Plantele de cultură trebuie să aibă toleranţa maximă pentru produsul care se aplică, iar buruienile toleranţa
minima. Principalele căi prin care se manifestă toleranţa plantelor de cultură la erbicide sunt în funcţie de
proprietăţile chimice ale erbicidului, modul de aplicare, doza aplicată, morfologia plantei cultivate, faza de
dezvoltare a plantei cultivate etc.
Selectivitatea de poziţie. Această selectivitate este generată de locul de plasare a tratamentului, de
proprietăţile erbicidului şi de condiţiile de climă şi sol. De regulă, erbicidul este plasat la suprafaţa solului
sub formă peliculară şi, dată fiind solubilitatea lui redusă, nu migrează decât câţiva centimetri. Buruienile
care germinează în acest strat toxic vor fi afectate şi distruse, în timp ce planta de cultură, care se seamănă
mai profund şi are o înrădăcinare adâncă, nu este afectată toxic. Rezistenţa tuturor culturilor perene - pomi,
vie etc. faţă de triazine are la bază acest model de selectivitate. Aplicarea derivaţilor ureici la floarea soarelui
şi porumb, ca şi la cartof şi la unele legume, se bazează, se asemenea, pe selectivitatea de poziţie. Astfel,
floarea soarelui absoarbe prometrinul numai prin rădăcini. Erbicidul fiind aplicat la suprafaţa solului şi
nefiind levigat în profunzime, floarea soarelui nu suferă chiar dacă cotiledoanele străbat pelicula de erbicid,
în schimb sunt distruse buruienile ce-l absorb prin hipocotil şi epicotil (figura 9.4). Selectivitatea de poziţie
pentru erbicidele ce sunt absorbite numai prin frunze se poate realiza prin pulverizarea lor la mică înălţime
deasupra solului, la plantele de cultură ce au tulpina înaltă şi a căror aparat foliar nu vine în contact cu
erbicidul (porumb, viţă de vie etc.).
Selectivitatea datorată morfologiei plantelor sau selectivitatea propriu-zisă este determinată de
unele caracteristici ale plantelor: factori morfo-anatomici, poziţia nodului coleoptil, a ţesuturilor
meristematice, a organelor subterane de rezistenţă, viteza de creştere a radicelei etc.
Factorii morfo-anatomici. Monocotiledonatele, în general, şi gramineele, în special, prezintă frunze
înguste, direcţionate oblic cu cuticula dură şi un mugure terminal bine protejat, în timp de dicotiledonatele au
frunze late dispuse orizontal, fără a-şi proteja mugurele terminal. Aceste diferenţe morfologice dau
posibilitatea monocotiledonatelor să intercepteze şi să reţină mult mai puţină soluţie de stropit şi, implicit
erbicid, în comparaţie cu dicotiledonatele, care sunt mai expuse la a recepţiona mai mult erbicid.
Caracteristicile morfologice creează deci o diferenţiere a absorbţiei erbicidelor. Persistenţa mai
îndelungată pe frunze a soluţiei, dirijarea ei spre mugurele terminal, la dicotiledonate creează posibilitatea ca
absorbţia să fie mai mare (figura 9.5). Astfel frunzele înguste şi orientarea oblică (Setaria glauca, grâu), cu
suprafaţă ceroasă (Fumaria schleicheri), acoperite cu perişori deşi (Camelina alyssum), nu reţin particulele
de erbicid ce alunecă de pe frunze. În schimb frunzele de varză şi de rapiţă reţin de 8 ori mai multă soluţie de
stropit pe unitatea de suprafaţă decât frunzele de orz. Selectivitatea dinosebului şi a dinosebacetatului la
cereale se datorează, de asemenea, morfologiei plantelor.
Cuticula ceroasă, lucioasă şi groasă a unor leguminoase ca mazărea, explică selectivitatea acestora
faţă de dinosebacetat şi unii derivaţi hormonali.
Poziţia nodului coleoptil. Unele erbicide care acţionează ca inhibitori ai germinaţiei îşi bazează
modul de acţiune şi selectivitate pe caracterele morfologice ale plantelor în faza tânără. Poziţia diferită a
nodului coleoptilar faţă de zona sensibilă la erbicid constituie o formă de selectivitate morfologică. La
majoritatea gramineelor, nodul coleoptilar este calea principală de absorbţie a erbicidelor din sol (figura 9.6,
după Gh.Budoi şi A.Penescu, 1996). Meristemul de creştere se găseşte deasupra nodului coleoptilar şi este
diferit poziţionat, astfel încât la grâu şi orz este sub stratul de sol cu erbicid, în timp ce la odos, iarbă
bărboasă vârful de creştere (şi nodul coleoptilar) este chiar în zona cu erbicid (1-1,5 cm de la suprafaţa
solului) indiferent de adâncimea seminţei.
Poziţia ţesuturilor de creştere (meristrematice) sunt de asemenea locuri sensibile la acţiunea
erbicidelor. Dacă aceste ţesuturi nu sunt distruse, plantele regenerează chiar dacă cea mai mare parte a
plantei este distrusă. La graminee ţesuturile mersitematice se află la nodurile tulpinii şi sunt protejate de
teaca frunzelor. La dicotiledonate, ţesuturile de creştere se află în vârful tulpinii şi sunt expuse acţiunii
directe a erbicidelor. La rândul lor, toate dicotiledonatele care sunt epigee, cu cotiledoane la suprafaţa
solului, sunt sensibile la unele erbicide, deoarece acestea au un hipocotil prin care se absoarbe erbicidul,
comparativ cu dicotiledonatele care sunt hipogee, adică au cotiledoanele în sol.
Poziţia în sol a organelor subterane de reproducere (rizomi, muguri radiculari, tuberculi, rădăcini
tuberizate). Buruienile perene sunt foarte greu de combătut datorită organelor vegetative situate la adâncime
mai mare în sol, care nu ajung în contact cu erbicidul. Combaterea eficientă a acestora se realizează numai cu
erbicide care distrug organele subterane (fluazifop-butil, glifosat, clopiralid etc.) şi foarte important: aplicate
în doze moderate şi repetate pentru a asigura translocarea prin întreaga reţea de organe subterane.
Viteza de creştere a radicelei este un factor de imprimare a selectivităţii morfo-anatomice a
erbicidelor, în cazul speciilor cu embrion bine dezvoltat (soia, bumbac, fasole). Creşterea rapidă a radicelei
ajută vârful rădăcinii să iasă repede din zona cu solul erbicidat, înainte de a absorbi o cantitate suficientă de
erbicid pentru inhibarea creşterii.
Selectivitatea generată de fenomenul de absorbţie. Această selectivitate (fiziologică) are la bază
absorbţia erbicidelor, translocarea, inactivarea, metabolizarea diferenţiată a erbicidelor în plantă. Unele
erbicide pot fi absorbite prin organele aeriene, altele prin cele subterane, sau altele prin ambele. Astfel,
absorbţia erbicidului, atât cantitativ cât şi ca viteză (intensitate), este influenţată şi de alţi factori în afara
celor generaţi de morfologia plantelor. De exemplu, orzul (Hordeum vulgare) este rezistent la picloram,
pentru că acest erbicid nu traversează cuticula. Bobul (Vicia faba) este rezistent la MCPB şi sensibil la
MCPA, diferenţa de comportament fiind dată de faptul că MCPA este absorbit, iar MCPB nu este absorbit
în plantă. Nu se cunoaşte exact cauza, dar ţine cu siguranţă de produs şi nu de plantă. Viteza de absorbţie şi
de translocare influenţează la rândul ei selectivitatea. Absorbţia 2,4 D, este mai lentă la monocotiledonate
faţă de dicotiledonate, şi astfel şi translocarea lui. Acidul triclorbenzoic (TBA) este mult mai repede absorbit
de leguminoase decât de porumb. Acesta din urmă acumulează TBA în ţesuturile mai puţin active,
imobilizându-l. Rapiţa procedează la fel cu dalaponul, pe care îl absoarbe lent şi îl imobilizează, legându-l de
o proteină, acumulându-l şi inactivându-l.
Selectivitatea datorată diferenţelor de translocare, inactivare, metabolizare. Modul şi căile de
difuzare a erbicidelor este în funcţie de proprietăţile erbicidelor, dar şi de plantă. Acelaşi erbicid difuzează
mai repede la o specie şi mai încet la altă specie. Este modelul de selectivitate cel mai larg acceptat pentru
explicarea selectivităţii erbicidelor sistemice Pentru a obţine această selectivitate se apelează la cele mai
intime procese fiziologice ale plantelor. Activitatea acestor erbicide se bazează, în principal, pe capacitatea
plantelor de inactivare în timp util a unei cantităţi mai mari de erbicid decât buruienile ce trebuie distruse. Un
exemplu tipic este atrazinul metabolizat şi transformat de plantele de porumb, mai întâi în hidroxid de
atrazin, iar acesta este degradat în CO2 şi alţi metaboliţi. De regulă ele sunt ajutate fie de un sistem enzimatic
sau hormonal specific, fie de anumiţi metaboliţi proprii, capabili să participe la degradarea rapidă a
erbicidului sau la legarea şi imobilizarea lui. Selectivitatea datorată diferenţelor de metabolizare este
acceptată în limitele anumitor doze. Depăşirea cu mult a acestora afectează sistemele de apărare ale culturii
şi provoacă moartea acesteia.
Unele specii de plante au capacitatea de detoxificare a unor erbicide prin diferite procese,
modificând structura lor chimică, în produse secundare, care îşi pierd astfel proprietăţile fitotoxice. Sunt
cunoscute câteva exemple de astfel de fenomene, bazate pe viteza de translocare de la locul de absorbţie la
locul de acţiune: dicamba este selectiv pentru grâu, pentru că se translocă cu greutate, în timp ce la secară,
unde se translocă foarte repede, este fitotoxic; pentru aceleaşi cauze, 2,4 D este selectiv la trestia de zahăr şi
ovăz şi fitotoxic la mazăre şi fasole.
Un exemplu de metabolizare diferenţiată este acidul 2,4-DB, care nu este fitotoxic, dar unele specii
de buruieni (dicotiledonate) au enzime care îl transformă în 2,4D (fitotoxic). Lucerna nu are acest complex
enzimatic şi astfel se realizează combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene din această cultură cu
Embutone 300 SL (acid 2,4-DB 300 g/l).
În anumite cazuri, viteza cu care decurg reacţiile de inactivare constituie un factor esenţial al
selectivităţii. Propanilul, de exemplu, aplicat la orez a fost hidrolizat şi imobilizat de către cultură în 24 de
ore în proporţie de 70%, în timp ce în buruieni, în cazul de faţă costreiul orezului (Echinochloa oryzoides), a
fost hidrolizat doar 7%, viteza de degradare în cultură fiind de 10 ori mai mare decât în buruiană (Stiel, 1967,
citat de M.Berca, 1996).
Selectivitatea generată de diferenţe de sensibilitate la locul de acţiune. Triazinele după cum se
cunoaşte, sunt erbicide, care pot să devină selective (tolerate) chiar şi pentru unele specii de buruieni pe care
cu puţini ani înainte le distrugeau cu uşurinţă. Fenomenul a fost observat pentru prima dată de o echipă de
nord-americani pe o populaţia de Chenopodium album, în anul 1977. Cercetările au arătat că extractul de
cloroplaste obţinut de la aceste buruieni este rezistent la atrazin. Până atunci se crezuse că selectivitatea la
triazine era dată numai de capacitatea plantei întregi de a degrada o cantitate mai mare sau mai mică de
erbicid. Cloroplastele rezistente la atrazin s-au dovedit însă a fi sensibile la diuron, demonstrând că, deşi
amândouă erbicidele acţionează primar şi global asupra transferului electronilor fotosintetici, locul lor de
acţiune în acest cadru este distinct.
Ulterior, rezistenţa cloroplastică la atrazin a fost sesizată tot în America de Nord, la Brassica
campestris şi la Amaranthus retroflexus. În ultimii ani, în Franţa acest tip de selectivitate este înregistrat la
Chenopodium album, Poa annua şi Solanum nigrum, iar în Iugoslavia şi Ungaria la Chenopodium album şi
Amaranthus retroflexus. Fenomenul a fost sesizat şi în ţara noastră în 1980, în regiunile de sud-vest, şi apare
datorită utilizării excesive şi unilaterale a prometrinului.
Selectivitatea datorată proprietăţilor chimice ale erbicidelor şi adjuvanţilor folosiţi. În funcţie
de compoziţie, erbicidele au diferite însuşiri: fitotoxicitate, solubilizare, volatilizare, absorbţie şi adsorbţie.
Substanţele protectoare (antidot) adăugate unui erbicid au rolul de blocare a acţiunii toxice faţa de anumite
plante (cultura), acestea devenind astfel, tolerante. Exemplu: erbicidul Eptam la care se adaugă adjuvantul R
25 788 (N-diallyl-2,2-dichloracetamid) devine selectiv pentru porumb şi se numeşte Eradicane. Astfel, EPTC
şi antidotul său R 25788 alcătuiesc împreună un erbicid pentru combaterea buruienilor graminee din cultura
porumbului. În lipsa antidotului, EPTC este fitotoxic şi pentru porumb. Studii privind relaţia structură-
activitate arată, probabil, că amândouă substanţele se fixează în acelaşi loc, însă fără ca R 25788 să fie
metabolizat atât de repede. Antidotul, fiind mai activ la porumb decât la buruieni, favorizează sinteza
suplimentară a glutationului, care imobilizează substanţa toxică. În felul acesta el ridică selectivitatea EPTC.
Selectivitatea datorată perioadei de aplicare a erbicidului. În viaţa fiecărei plante există 1-2
perioade sensibile la acţiunea unui erbicid şi o perioadă de toleranţă faţă de acţiunea erbicidului respective.
La buruieni, perioada sensibilă se află de la răsărire până la faza de rozetă (dicotiledonate) sau 3-4 frunze
(monocotiledonate) când pot fi combătute cu uşurinţă. Unele buruieni sunt sensibile însă în perioadele
avansate de vegetaţie, cum este cazul buruienilor perene, care la sfârşitul perioadei de creştere activă sunt
foarte sensibile la acţiunea erbicidelor aplicate pe frunze datorită epuizării substanţelor de rezervă din
organele subterane. În plus, în aceste faze, frunzele plantelor au suprafaţa mare pentru intercepţia şi absorbţia
erbicidelor.
Planta cultivată trebuie să se găsească însă, în perioada de toleranţă maximă la aplicarea erbicidelor.
De exemplu: cerealele păioase – în faza de înfrăţire, porumbul – în faza de 2-4 frunze, inul – în faza de
brădişor, etc.

9.7.PERSISTENŢA ŞI REMANENŢA ERBICIDELOR

Cunoaşterea duratei de existenţă a compuşilor chimici în diferite elemente ale mediului face posibilă
urmărirea soartei lor în natură. Unul din cele mai importante aspecte în practica utilizării erbicidelor este
durata lor de acţiune în timp, din momentul aplicării până la dispariţia efectului fitotoxic din mediu. Orice
erbicid trebuie utilizat în producţie numai după cunoaşterea amănunţită asupra posibilităţilor şi surselor de
apariţie a compusului, asupra căilor lui de deplasare, asupra transformărilor şi descompunerii lor, precum şi
asupra acumulării în diferite elemente ale mediului.
Pentru definirea perioadei de acţiune şi a perioadei de existenţă a erbicidului în sol se folosesc
următoarele noţiuni:
- persistenţa – durata de acţiune a erbicidului la cultura la care a fost aplicat;
- remanenţa – durata de acţiune a erbicidului în afara perioadei de vegetaţie a culturii la care a fost
aplicat (efectul asupra culturii postemergătoare);
- reziduurile de erbicide în sol, apă şi plantă – prezenţa erbicidului în sol şi plantă (substanţă sau
amestec de substanţe rezultat în urma folosirii erbicidelor) dar fără acţiune fitotoxică (fiind factori
potenţiali nocivi pentru animale şi om).
Persistenţa erbicidelor reprezintă perioada de acţiune a erbicidului la cultura la care a fost aplicat,
adică perioada în care este biologic activ şi realizează combaterea buruienilor în raport cu sensibilitatea
specifică. Este de dorit ca un erbicid, după ce îşi manifestă efectul pentru perioada dorită, să fie complet
descompus. În realitate, fiecare din erbicide are o anumită persistenţă.
Noţiunea de persistenţă se foloseşte de fapt în două sensuri diferite:
- persistenţa agronomică: limita activităţii biologice (fitotoxicităţii) potrivit sensibilităţii specifice
asupra culturii la care a fost aplicat,
- persistenţa absolută: limita existenţei moleculelor de erbicid în structură nemodificată şi care pot fi
identificate prin metode fizice şi chimice specifice (remanenţă).
Termenul de persistenţă în sens strict agronomic, se referă la perioada de acţiune activă eficace
care poate fi scurtă - instantanee (erbicidul degradându-se în câteva zile) sau de durată (perioada de acţiune
activă depăşind câteva luni, menţinându-se astfel la nivelul solului). Persistenţa agronomică este, prin
urmare, efectul erbicidelor la cultura la care acestea se aplică (combate buruienile).
Persistenţa erbicidelor depinde de următoarele:
- structura chimică şi proprietăţile erbicidelor,
- doza de erbicid, metoda şi epoca de aplicare,
- condiţiile de mediu şi agrotehnica aplicată.
O persistenţă prea scurtă determină rezultate nesatisfăcătoare iar o persistenţă excesivă ridică
anumite probleme privind rotaţia culturilor. Erbicidele cu persistenţă scurtă sunt, în general, cele de contact,
care, în ajunse în sol sunt descompuse foarte rapid sau sunt translocate în plante. Produsele cu persistenţă
prelungită - cele mai multe aplicate la sol - îşi menţin acţiunea fitotoxică datorită modului de acţiune legat de
condiţiile pedoclimatice şi procesele de descompunere biologică care au loc în sol.
Persistenţa erbicidelor în mediul ambiant depinde de tipul de erbicid folosit (tabelul 9.3, după
D.Davidescu şi colab., 1992) şi de doza în care se aplică - cu cât doza este mai mare, persistenţa este mai
îndelungată. Din acest punct de vedere, de cea mai mare importanţă este respectarea dozelor recomandate şi
a epocii de aplicare.
Trebuie menţionat că unele erbicide considerate uşor degradabile sunt caracterizate de produşi de
degradare care pot persista în sol până la câteva luni. Astfel deşi glifosatul se descompune într-un timp scurt
(2-4 săptămâni), produşii lui de degradare (derivatul sulfoxid şi derivatul sulfonic) persistă în sol peste 4 luni
(C.Răuţă şi S.Cârstea, 1983).
În prezent se abordează alte căi privind aplicarea erbicidelor, anume: aplicarea secvenţială, ceea ce
permite ca prin doze mai mici aplicate succesiv să se obţină rezultate mai bune decât cu o cantitate de erbicid
mai mare, dar administrată o singură dată. Formularea preparatului condiţionează de asemenea persistenţa
erbicidelor, uneori fiind necesară granularea, înglobarea acestora în polimeri etc. pentru a le mări
permeabilitatea, iar alteori dimpotrivă aplicarea sub formă de pulberi muiabile este mai indicată. Astfel, 3,36
kg/ha de atrazin pulbere, după o ploaie a provocat vătămări uşoare la ovăz în primăvara următoare
tratamentului, iar în anul al doilea a rămas fără efect. Aceeaşi doză aplicată sub formă de granule a vătămat
în anul al doilea grâul, ovăzul şi soia (P.Guş şi colab., 1998). Pentru erbicidele volatile se recomandă
includerea lor în capsule de amidon, care permit o eliberare treptată mărindu-le persistenţa.

Persistenţa absolută a erbicidelor Tabelul 9.3.

Erbicidul Persistenţa,Zile Erbicidul Persistenţa,zile
Alaclor 40-120 Dicamba 14-180
Asulam 25-60 Lenacil Peste 180
Atrazin 300-500 (3-4 ani) Linuron 60-120
Benfluralin 120-240 MCPA 30-130
Bentazon Sub 30 Metolaclor 60-120
Bromoxinil 30-60 Metribuzin 60-200
Butilat 30-60 Monolinuron 90-180
Cianazin 60-120 Napropamid 56-360
Cicloat 28-220 Pendimetalin 90-180
2,4D 10-130 Prometrin 30-180
Desmedifam 30-60 Propaclor 30-90
EPTC 30-90 Simazin 200-400
Etalfluralin 30-120 Terbutrin 20-180
Fenmedifam 30-100 Terbacil 150-700
Glifosat 30-150 Trifluralin 120-240

Condiţiile de mediu (umiditatea, temperatura, vântul etc.) condiţionează de asemenea persistenţa

erbicidelor. Lucrările agrotehnice influenţează intensitatea proceselor biochimice din sol, încorporarea
(erbicidelor volatile) şi repartizarea erbicidelor în sol, influenţând persistenţa acestora.
Remanenţa erbicidelor exprimă durata de acţiune a erbicidului în afara perioadei de vegetaţie a
plantei la care s-a aplicat şi care poate pune probleme de înlocuire a culturii postmergătoare, în caz de
compromitere. Cauzele remanenţei erbicidelor sunt:
- necorelarea dozei aplicate cu tipul de sol;
- tratamente unilaterale sau repetate;
- un regim sărac în precipitaţii;
- aplicaţii neuniforme;
- lipsa de cunoştinţe asupra erbicidului şi planificarea defectuoasă a rotaţiilor.
Remanenţa este caracteristică erbicidelor aplicate la sol (sau care ajung în sol) şi este determinată de
fenomenele de adsorbţie/absorbţie, care pot fi mult influenţate de particularităţile solului (conţinut în argilă,
materie organică, pH, intensitatea activităţii biologice, agrotehnica aplicată – şi în special fertilizarea şi
lucrările solului), de secetă, îngheţ - care frânează descompunerea biologică şi chimică a erbicidelor. Cel mai
important lucru are însă natura chimică a erbicidelor.
Pentru evitarea remanenţei trebuie îndeplinite următoarele:
- corelarea perfectă a dozelor cu tipul de sol, ţinând seama atât de sensibilitatea culturii tratate cât şi de
a acelora ce urmează în rotaţie;
- cunoaşterea perfectă a solului (conţinut în argilă, humus şi pH-ul acestuia);
- cunoaşterea perfectă a erbicidului, în ceea ce priveşte remanenţa şi factorii ce o determină;
- aplicarea erbicidelor în benzi, pentru a reduce cantitatea/ha, aplicarea în amestec pentru a mări
eficacitatea erbicidelor;
- planificarea judicioasă a rotaţiei, cu evitarea celor mai sensibile culturi.
În funcţie de condiţiile climatice şi de sol din ţara noastră, o prezentare a restricţiilor determinate de
diferitele perioade de persistenţă medie a erbicidelor este următoarea (Bogdan Ileana, 2003):
- erbicidele cu persistenţă de scurtă durată - până la 2 luni: nu impun restricţii în rotaţia culturilor şi
alcătuirea asolamentelor;
 - erbicidele cu o persistenţă de până la 4 luni: fără implicaţii în stabilirea rotaţiilor la culturile de
cereale, plante tehnice, dar cu restricţii în rotaţia culturilor legumicole.
- erbicidele cu o remanenţă cuprinsă între 4 şi 9 luni: posibilităţi în stabilirea rotaţiilor la culturile de
cereale, plante tehnice dar cu influenţe restrictive la cele legumicole.
- erbicidele cu remanenţă mai mare de 9 luni: influenţe limitative în stabilirea rotaţiilor şi
asolamentelor atât la culturile de câmp cât şi la cele legumicole.
- erbicide neselective cu remanenţă îndelungată: influenţe limitative în stabilirea rotaţiilor la toate
culturile în afara celei pentru care este selectiv.

9.8.TOXICITATEA ERBICIDELOR

Produsele pesticide se încadrează în diferite grupe de toxicitate în funcţie de doza letală – 50% (DL
50%), care reprezintă doza unică de substanţă activă (s.a.) exprimată în mg/kg corp care administrată oral la
şobolani albi, supuşi în prealabil la un post timp de 24 ore, provoacă moartea la 50% din lotul experimental,
în cursul perioadei de observaţie de 14 zile.
Grupele de toxicitate sunt:
 Grupa a I a – cuprinde produse extrem de toxice la care DL 50% este de până la 50 mg s.a. / kg corp;
se etichetează cu roşu.
 Grupa a II a – cuprinde produse puternic toxice la care DL 50% este cuprins între 50-200 mg s.a./kg
corp; se etichetează cu verde.
 Grupa a III a – cuprinde produse moderat toxice la care DL 50% este cuprins între 200-1000 mg
s.a./kg corp; se etichetează cu albastru.
 Grupa a IV a – cuprinde produse cu toxicitate redusă la care DL 50% este peste 1000 mg s.a./kg
corp; se etichetează cu negru.
Menţionăm că din cele cca. 330 erbicide (produse comerciale) omologate în România 81% se
încadrează în grupa a IV-a de toxicitate, iar 19% în grupa a III-a de toxicitate.
Punerea pe piaţă a produselor se face numai după omologarea lor de către Comisia Interministerială
de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar (înfiinţată prin OG 4/1995). Potrivit Regulamentului de
funcţionare al acestei comisii, regulament aprobat prin OM MAA 8343/1995, OM MS 718/95 şi OM
MPAMI 444/95, pentru realizarea unui produs fitosanitar nou este nevoie de parcurgerea următoarelor etape,
respectiv obţinerea:
- avizului de pilotare,
- avizului de fabricaţie
- avizului de mediu,
- avizului sanitar,
- raportul biologic asupra eficacităţii,
- buletinul de analiză fizico-chimică.
Pentru o substanţă activă nouă, neînregistrată în România, este obligatorie efectuarea a cel puţin 2
ani de teste de eficacitate biologică. Procedura de omologare a produselor de uz fitosanitar (pesticide,
biopreparate) este în spiritul documentelor europene corespunzătoare (Directiva Consiliului 91/414 EEC şi
Directiva Comisiei 93/71 EEC).
Obţinerea avizelor menţionate mai sus certifică eficacitatea produsului şi cuantifică riscurile pentru
mediu şi pentru sănătatea omului, stabilind în acelaşi timp şi condiţiile de utilizare necesare pentru un
management corespunzător al riscurilor de mediu şi de sănătate.
După punerea pe piaţă, cadrul legislativ clasifică pesticidele utilizate în două categorii:
- produsele din grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) sunt comercializate şi utilizate în mod liber;
- produsele din grupa I şi II de toxicitate (înalt toxice şi foarte toxice) sunt utilizate numai de către
personal specializat, autorizat de autorităţile competente (inclusiv de către Serviciul Arme, Muniţii
şi Substanţe toxice din cadrul IGP).
Aplicarea erbicidelor se face conform unor tehnologii recomandate şi sub controlul specialiştilor
agricoli.

9.9.REZIDUURILE DE ERBICIDE ÎN SOL, APĂ ŞI PLANTÃ

Reziduu de erbicid în sol, apă sau plantă poate fi considerat orice substanţă sau amestec de
substanţe, rezultat în urma folosirii erbicidului. Acesta include orice derivaţi, cum ar fi produşi de conversie
sau de degradare, produşi de reacţie, metaboliţi sau impurităţi.
 Erbicidele pot ajunge în sol nu numai prin aplicarea directă ci o mare parte (se estimează chiar 50%)
din erbicidele aplicate pe frunze ajung în sol. Atmosfera, plantele conţin de asemenea reziduuri de erbicide
care prin ploi şi descompunere ajung în sol. Erbicidele ajunse în atmosferă îşi au originea din erbicidele
volatile care nu sunt încorporate corespunzător. Reziduurile de erbicide pot de asemenea să se acumuleze în
sol şi în urma introducerii resturilor de plante în sol, în urma descompunerii nevertebratelor, vertebratelor şi
a microorganismelor din sol (care le asimilează iniţial şi le fixează în corpul lor). Datorită proceselor de
degradare biologică a erbicidelor din sol, reziduurile acestora nu pun cele mai mari probleme. Mai
importante sunt reziduurile de erbicide găsite în plante şi în special în părţile consumabile de către om şi
animale.
Datorită acumulării reziduurilor în sol, ape şi plante, erbicidele au ridicat probleme permanente
privind utilizarea lor. Acest lucru este justificat pe deplin, cu toate marile avantaje ale utilizării erbicidelor în
agricultură (pentru a combate poluarea verde), deoarece fiind produse toxice sunt potenţiali factori nocivi.
Deoarece eliminarea utilizării lor este practic imposibilă, se pune problema controlului strict al
aplicării acestora. De altfel substanţe toxice există şi în natură (plante toxice) sau chiar medicamentele
utilizate la om şi animale pot avea la un moment dat (la o anumită doză) efect toxic, deci până la urmă este
vorba de o relaţie doză-efect.
Până la punerea în circulaţie a unui produs de uz fitosanitar se fac tot atâtea cercetări de toxicologie
câte se fac şi pentru medicamentele de uz uman, doar că medicamentele se manipulează cu mai multă grijă.
Intoxicaţiile cu pesticide reprezintă 0,5-3% din intoxicaţiile cu produse chimice, din care 70% sunt tentative
de sinucidere. Erbicidele sunt în marea lor majoritate cu toxicitate acută redusă (grupa a III-a de toxicitate
19%, iar grupa a IV-a 81%) şi prin măsuri minime de protecţie ele pot fi inofensive în comparaţie cu
insecticidele şi fungicidele, la care unele sunt chiar din grupa II-a de toxicitate.
Controlul şi monitorizarea reziduurilor de erbicide presupune corelarea nivelului acestora cu
concentraţia nocivă pentru om. Potenţialul toxic al reziduurilor se caracterizează printr-o serie de concentraţii
semnificative ca:
- doză fără efect, respectiv cantitatea de substanţă (mg/kg corp animal) care, administrată în hrană în
mod continuu, timp de minimum 2 ani, şi absorbită de animalele de experienţă (minimum 2 specii),
nu produc nici un fel de efecte nocive (toxice);
- doză zilnică acceptabilă pentru specia umană (DJA), care este cantitatea de substanţă absorbită
zilnic pe tot timpul vieţii şi care nu prezintă nici un risc previzibil, pe baza tuturor datelor
toxicologice cunoscute (DJA se calculează, de regulă, ca 1/100 din doza fără efect şi se exprimă de
asemenea, în mg/kg corp);
- reziduuri acceptabile sau tolerabile, care reprezintă cantitatea de pesticid (inclusiv metaboliţii săi
stabili) aflată într-un produs alimentar şi care poate fi ingerată odată cu aceasta zilnic, tot timpul
vieţii, fără pericol;
- limita practică de reziduuri, care este cantitatea maximă de reziduuri autorizată într-un anumit
produs alimentar (limita maximă se stabileşte în funcţie de DJA, de cantitatea ingerată şi de
importanţa alimentului);
- limita maximă admisibilă (LMA), care se stabileşte obiectiv pe baza datelor de toxicologie; în
practică la stabilirea ei se mai ţine seama şi de considerente privind sensibilitatea mijloacelor
analitice disponibile (pentru a se asigura eficienţa controlului) de rezultatele cercetării privind
contaminarea, de unele aspecte economice;
- limita maximă de contaminare admisă (Lc), care este dată de raportul N/F (în mg/kg aliment), în
care N este doza fără efect (la stabilirea căreia se iau în consideraţie toate modificările constatate,
chiar cele reversibile), iar F este un factor de toxicitate, cu valori între 100 şi 500, în funcţie de
gravitatea efectelor constatate la animalele de experienţă;
- doza maximă zilnică admisă pentru om (DMZA), care se stabileşte după formula Nx60/F (în
mg/om/zi). La DMZA se aplică un factor de prudenţă (0-30), în funcţie de frecvenţa ingestiei
alimentului contaminat.
În aprecierea efectelor reziduale ale erbicidelor trebuie avute în vedere sănătatea omului şi
animalelor, impactul economic şi efectele asupra echilibrului ecologic, în general. Protecţia omului faţă de
erbicide prezintă două aspecte: protecţia consumatorilor faţă de reziduurile acestor substanţe în alimente
(aspectul principal, deoarece priveşte întreaga masă a populaţiei şi este mai greu controlabil); protecţia
lucrătorilor ce produc sau manipulează erbicidele, care impune măsuri de prim-ajutor, controale medicale
periodice şi instruirea personalului. Protecţia consumatorilor necesită interzicerea utilizării produselor
vegetale prea puternic contaminate cu reziduuri, inclusiv a furajelor. Pentru protecţia consumatorilor, măsura
cea mai adecvată o reprezintă fixarea unor limite de toleranţă, alimentele contaminate cu reziduuri peste
această limită fiind scoase din comerţ şi, în general, din consum. Astfel de limite se stabilesc prin cercetări
complexe, vitale pentru protecţia omului şi a mediului ambiant în lumea contemporană. Măsurile pripite,
luate sub impresia unor date insuficient verificate ştiinţific, trebuie excluse, la fel de nocivă fiind utilizarea
unor substanţe periculoase ca şi interzicerea altora sigure. Respectarea limitelor de toleranţă în
comercializarea produselor vegetale impune producătorilor acestora respectarea dozelor recomandate,
omologate, precum şi respectarea unui interval-limită între tratament şi recoltarea produselor (timp de
pauză).
Privind efectele pe termen lung ale reziduurilor de erbicide în sol, s-a pus problema că existenţa unui
compus chimic este o proprietate măsurabilă, reprezentând rezistenţa la degradare. Pe o scară relativă, în
funcţie de rezistenţa la degradare, erbicidele se pot clasifica astfel:
- foarte stabile – care se menţin peste 18 luni (simetonul, atrazinul, simazinul etc.),
- stabile – care se menţin până la 18 luni (propazinul, paraquat, diquat etc.),
- moderat stabile – care se menţin până la 12 luni (amide, acidul benzoic, 2,3,6-TBA etc.),
- nestabile – care se menţin până la 6 luni (prometrinul, diclorbenil, trifluralin, linuron etc.
- care dispar repede – până la 3 luni (EPTC, dalapon, dicamba, 2,4D, MCPA etc.) .
Această clasificare nu este strictă, reziduurile de erbicide găsite în sol depind atât de caracteristicile
erbicidului, cât şi de condiţiile de mediu şi tehnologia de aplicare. Respectarea dozelor omologate, în funcţie
de condiţiile din teren, asigură, conform mijloacelor actuale de detectare a reziduurilor, prezenţa acestora sub
limita maximă admisă (în general sub 0,1 ppm).
Tendinţa de bază în producţia erbicidelor noi trebuie să fie căutarea de substanţe active care dispar
din mediu cât mai repede posibil. Responsabilitatea utilizării erbicidelor necesită cunoaşterea acţiunii toxice
a acestora, precum şi a reziduurilor care pot ajunge în organismul uman prin hrană, mai rar cu apa.