2. Propagarea câmpului electromagnetic.

Unda electromagnetică

O proprietate fundamentală a câmpului electromagnetic este capacitatea lui de a se propaga în spațiu. Dacă
printr-un conductor circulă un curent alternativ de frecvență înaltă, în jurul conductorului apar câmpuri alternative,
unul electric și altul magnetic.

Presupunem că într-un conductor (fig.1) creşte intensitatea

câmpului electric E0. Aceasta produce o creştere a intensităţii curentului şi
deci a inducţiei magnetice în imediata vecinătate a conductorului (a).
Câmpul magnetic crescător generează un câmp electric (b) variabil
care îi înconjură liniile (evident, câmpul electric este mai îndepărtat de
conductor). La rândul său, câmpul electric variabil se înconjură (c) cu un
nou câmp magnetic variabil (şi mai îndepărtat), care generează un nou
câmp electric (d) etc. Se creează astfel un adevărat „lanţ” spaţio-
temporal, care se propagă, transmiţând informaţia despre creşterea
intensităţii. Evident, oricare verigă – electrică sau magnetică – a acestui

Fig.1.Producerea şi propagarea câmpului lanţ poate fi considerată ca iniţială.

electromagnetic

Interdependența (generarea reciprocă) dintre câmpul electric variabil și câmpul magnetic variabil explică
propagarea câmpului electromagnetic în spațiu.
Variațiile câmpului electric produc în spațiul înconjurător un câmp magnetic care nu rămâne constant,
deoarece variază câmpul electric care l-a generat. Dar variațiile câmpului magnetic produc din nou un câmp electric
care, de asemenea, variază, generând din nou un câmp magnetic ș.a.m.d. Astfel, câmpul electromagnetic este un
proces oscilatoriu care se propagă din aproape în aproape, cuprinzând mereu porțiuni noi în spațiu.
Într-un câmp electromagnetic ce se propagă, ambele câmpuri variază periodic în timp; pe scurt, ambele
câmpuri au o variație spațio-temporală

Def. Un câmp electromagnetic care se propagă în timp și spațiu se numește undă electromagnetică.

Obs.1. Propagându-se în spațiu, câmpul electromagnetic pierde legătura cu conductorul în vecinătatea căruia a fost
produs inițial. Chiar dacă se întrerupe oscilația curentului în conductor, unda electromagnetică își va continua
deplasarea.
Obs.2. Pe baza teoriei lui Maxwell și a experimentelor lui H. Hertz s-a ajuns la următoarele concluzii:

 într-o undă electromagneticã, vectorii ⃗𝑬

⃗ și ⃗𝑩
⃗ , oscileazã în fază în plane perpendiculare între ele ( ⃗𝑬
⃗ ⊥ 𝑩
⃗⃗ și
perpendiculare pe direcția de propagare a undei (𝑬 ⃗⃗ , ⃗𝑩
⃗ ⊥𝒗
⃗ ), unda e.m fiind o undă transversală (figura de
mai jos).

În fiecare punct al spațiului atins de o undă electromagnetică vectorii ⃗𝑬 și ⃗𝑩

⃗ oscileazã în fazã,

în direcții normale, Ox, respectiv Oz , pe direcția de propagare Oy. Ansamblul (𝑬

⃗ , ⃗𝑩
⃗ ) formeazã o
undă electromagneticã transversalã care se propagã în vid cu viteza luminii.
 Viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid (aer), notată cu litera c, este exprimată prin relația :
𝟏
𝒄=
√ 𝜺 𝟎 𝝁𝟎
ε0 și μ0 fiind permitivitatea electrică, respectiv permeabilitatea magnetică a vidului.
Înlocuind valorile numerice corespunzătoare acestor mărimi, se obține:
𝟏 𝒎
𝒄= = 𝟑 ∙ 𝟏𝟎𝟖
𝒔
√𝟖, 𝟖𝟓𝟒 ∙ 𝟏𝟎−𝟏𝟐 𝑭 𝟒𝝅 ∙ 𝟏𝟎−𝟕 𝑯
𝒎 𝒎

Această valoare coincide cu cea a vitezei luminii în vid, valoare prezisă de teoria lui Maxwell.
 Într-un mediu izotrop și omogen oarecare, viteza v de propagare a undelor electromagnetice este mai mică
decât în vid și are expresia:
𝟏 𝟏 𝒄
𝒗= = =
√𝜺𝝁 √ 𝜺 𝒓 𝜺 𝟎 𝝁𝒓 𝝁𝟎 √𝜺𝒓 𝝁𝒓
εr și μr fiind permitivitatea relativă, respectiv permeabilitatea relativă a mediului în care are loc propagarea.

 Lungimea de undã a undelor electromagnetice într-un mediu izotrop și omogen oarecare este dată de relația
𝒗
𝝀 = 𝒗𝑻 =
𝝂
În experiențele lui Hertz lungimea de undă era λ = (0,6 ± 0,01) m.