Albert Einstein (1879- 1955) fost un fizician excepțional german, care se află la originea

uneia dintre cele mai mari descoperiri ştiinţifice din istorie, teoria relativității, considerată şi acum,
ca fiind cea mai mare realizare a minţii umane în privinţa Universului. Marele savant a avut şi alte
contribuţii importante în domeniul ştiinţei – în cosmologia relativistă, în teoria capilarității, în
mecanica statistică şi cuantică, în domeniul mișcării browniene a moleculelor, în probabilitatea
tranziției atomice sau proprietățile termice ale luminii şi, mai ales în celebra formulă E=mc² , care
cuantifică energia disponibilă a materiei. Mai mult, Einstein a fost şi un militant activ al păcii și un
susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea. Activitatea sa a fost prezentată în nu mai
puţin de 300 de lucrări științifice și în peste 150 apariţii editoriale în variate domenii. Munca sa a
fost recompensată în anul 1921, prin acordarea Premiului Nobel pentru fizică, pentru explicarea
efectului fotoelectric.
Einstein a fost inițiat în domeniul cunoașterii la vârsta de 10 ani, ajungând ca la 12 ani să
învețe singur întreaga geometrie euclidiană. Acesta începe să studieze singur matematica și științele
naturii si era capabil să învețe mai mult de unul singur decât la școală. Metoda autodidactă a
continuat să îi folosească pe toată durata anilor de școală.
Mai tarziu stidiind in Elveția a constatat spre deosebire de atmosfera prusacă din școlile din
Germania, la școala elvețiană, profesorii respectau personalitatea elevilor și stimulau libertatea de
gândire. Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să viseze și să se
aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale întrebări teoretice.
La 17 ani, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la Universitatea Federală Politehnică
din Zürich care, deși era una dintre instituțiile de învățământ de elită din Europa și dispunea de unul
dintre cele mai dotate laboratoare, l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la
curent cu noile descoperiri ale epocii și predau după vechile principii ale fizicii. Albert urmărea
cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator citea reviste științifice, în care erau publicate
cele mai recente descoperiri și teorii. Lipsea adesea de la ore, folosindu-și întregul timp pentru a
studia fizica pe cont propriu sau pentru a cânta la vioară.
În acest context, el și-a exprimat, mai târziu în viață, revolta și parerile sale despre sistemul
de educație: “Şcoala a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea comorilor
tradiţiei de la o generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai adevărat astăzi decât în trecut,
deoarece prin dezvoltarea modernă a vieţii economice, rolul familiei ca purtător al tradiţiei şi al
educaţiei a slăbit. Viaţa şi sănătatea societăţii umane depind astfel de şcoală într-o măsură şi mai
mare decât în trecut.
 Uneori şcoala este privită doar ca un instrument pentru transmiterea unei anumite cantităţi
maxime de cunoştinţe către tânăra generaţie. Lucrurile nu stau însă aşa. Cunoştinţele sînt ceva mort;
şcoala, în schimb, serveşte vieţii. Ea trebuie să dezvolte la tineri acele calităţi şi capacităţi care
prezintă valoare pentru bunăstarea obştei. Aceasta nu înseamnă însă că individualitatea trebuie
anihilată, iar individul trebuie să devină o simplă unealtă a comunităţii, aidoma unei albine sau a
unei furnici. Fiindcă o comunitate de indivizi standardizaţi, fără originalitate personală şi scopuri
personale ar fi o comunitate nevolnică, fără posibilităţi de dezvoltare. Dimpotrivă, scopul trebuie să
fie formarea unor indivizi caracterizaţi prin acţiune şi gândire independentă care văd însă menirea
supremă a vieţii lor în slujirea obştei.”
Acest ideal nu putea fi atins prin predici moralizatoare, cuvinte goale, ci prin muncă și
activitate. Cel mai rău lucru la o școală este ca aceasta că lucreze în principal cu metodele fricii,
forței și autorității artificiale. Un astfel de tratament distruge sentimentele sănătoase, sinceritatea și
încrederea de sine a unui tânăr. În mintea înca în formare a unui elev, umilinta și oprimarea psihică
impuse de profesorii ignoranți și egoiști fac ravagii care nu mai pot fi nicodată reparate și care de
multe ori exercită o influență vătămatoare mai târziu în viață. Învățământul ar trebui conceput astfel
încât ceea ce oferă să fie perceput ca un dar, nu ca o datorie apăsătoare. Imboldul cel mai important
pentru muncă nu numai într-o școală, ci și în viață este plăcerea de a munci și conștientizarea valorii
acestui rezultat pentru comunitate. Sarcina pe care o vedea Einstein a fi cea mai importantă în școsls
era trezirea și întărirea acestor forțe psihologice ale tinerilor: “Dacă şcoala izbuteşte să lucreze cu
succes într-o asemenea direcţie, ea îşi va dobîndi o înaltă stimă în ochii tinerei generaţii şi sarcinile
date de ea vor fi primite ca un dar.”. Considera că școala ar trebui să-și propună ca întotdeauna
obiectivul să fie ca tânărul care părăsește instituția să aibă o personalitate armonioasă, nu să fie un
specialist. Cerințele vieții sunt variate, iar pentru a transmite direct cunoștințe și deprinderi pe care
aceștia le cor folosi în viață ar trebui o instruire foarte specializată în timpul școlii, lucru imposibil.
El a considerat ca mereu pr primul plan trebuie pusă capacitatea generală de gândire și judecată
independentă, nu dobândirea de cunoștințe de specialitate. Fiindcă un om care capătă aceste
capacități își va găsi cu siguranță drumul și va fi mai bine pregătit pentru adaptarea la progres, la
schimbare. El considera că este un miracol ca metodele atunci moderne de instituire nu au sugrumat
curiozitatea elevilor “pentru că planta asta plapandă și delicată, pe langa incurajări, are nevoie in
principal de libertate; fara ea, se ofileste si moare negreșit.”.
Pe de alta parte, aceasta revolta pe care și-a exprimat-o a fost justificată de defectele vremii
în sistemul educației, cu care el a trebuit să se confrunte. De alfel, el avea o parere foarte bună
despre școală ca principiu, școala ideală pe care o și descrie prin exprimarea defectelor actuale ale
sistemului.
Profan pe jumătate cum sînt în domeniul pedagogiei, de unde să-mi iau curajul de a expune
opinii ce n-au alt temei decât experienţa şi convingerea personală? Dacă ar fi vorba de o chestiune
pur ştiinţifică, astfel de consideraţii m-ar îndemna probabil la tăcere.