1. Ce reprezintă convertibilitatea internaţională?

Convertibilitate - insusire legala a unei monede de a putea fi preschimbata cu o alta

moneda in mod liber prin vinzare si cumparare pe piata, in sensul ca nu exista restrictii nici
cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbarii – plati pentru tranzactii
curente sau miscari de capital – si nici la calitatea celui care efectueaza preschimbarea:
rezident al tarii in care se efectueaza operatia sau nerezident.

2. Definiţi moneda şi precizaţi funcţiile monedei în economie?

Moneda – piesa de metal (aur, argint, cupru etc) care se prezinta in general sub forma de disc
plat si serveate ca mijloc de circulatie, de plata si eventual de tezaurizare. Spre deosebire de
bani, nu este un termen generic, ci se refera la un anumit fel de bani si anume la piesele de
metal cu valoare proprie deplina sau inferioara valorii nominale.

Piata trebuie sa permita o confruntare permanenta a cererii si ofertei si sa comunice cu pietele

straine. Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:

a)     prin convertibilitate se creeaza premisele determinarii exacte a eficientei

comertului exterior in ansamblu si a fiecarei tranzactii in parte si pe plan mai
general, a intregii productii a tarii.

b)    ca urmare a convertibilitatii, produsele tarii se afla intr-o concurenta reala cu

produsele celorlalte tari, imbunatatirea activitatii de productie, cresterea
productivitatii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ si estetic al produselor
sint stimulate.

c)     convertibilitatea face posibila restructurarea permanenta a economiei prin

dezvoltarea productiei sectoarelor si produselor celor mai eficiente cerute la
export.
 d)    din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea
echilibrului valutar-financiar, moneda nationala putind fi utilizata - desigur
vremelnic si in anumite limite – pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale
balantelor platilor.

e)     cursurile valutare in general si valoarea monedei natioale in special sunt puse pe

o baza economica, ele rezultind din cererea si oferta de pe piata valutara. Trecerea
la convertibilitate poate fi deci considerata ca fiind un rezultat al atingerii unui
nivel mai inalt de dezvoltare si eficienta economica si totodata ca un instrument de
perfectionare a relatiilor comerciale si financiare internationale in scopul largirii si
diversificarii schimburilor economice.

3. Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?

Convertibilitatea inlesneste comertul cu strainatatea si cresterea eficientei acestuia. O

tara cu moneda convertibila poate face comert cu toate celelalte tari, pe pietele unde obtine
cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, putine tari au putut introduce convertibilitatea libera.
In perioada interbelica, numeroase tari au trebuit sa renunte la convertibilitate din cauza
conditiilor economice potrivnice. Romania nu a avut moneda convertibila decit 3 ani: 1929-
1932. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile
fundamentale sistemului monetar international din 1944. Cele mai importante state vest-
europene au trecut insa la convertibilitate de-abia in 1958.

4. Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea

valutară.

In viata economica si in vocabularul de specialitate, convertibilitatea si-a facut aparitia

odata cu crearea bancnotelor.

Intrucit la origine bancnota a derivat din chitanta eliberata de bancher clientului care
depunea la el o cantitate de aur din motive de securitate si comoditate, acest instrument a
pastrat multa vreme caracterul de angajament subscris de banca emitenta de a plati la cerere,
in monede de aur, suma inscrisa pe bilet, deoarece biletul nu era altceva decit un reprezentant
al aurului. Aceasta insusire a bancnotei de a fi oricind transformabila in aur a fost
denumita convertibilitate. Ea a emanat deci din conceptia ca bancnota este emisa si
circula in locul aurului.

In acceptia clasica, convertibilitatea s-a efectuat prin urmare in aur (sau argint in cazul
etalonului argint). Sistemele monetare bazate pe aur sau argint, precum si pe bimetalism, asa
cum functionau inainte de 1914, prevedeau obligatia neconditionata a bancii de emisiune de a
achita prezentatorilor de bancnote, oricare ar fi fost ei – rezidenti sau nerezidenti – suma in
metal corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor prezentate si continutului de metal
pretios stabilit prin lege pentru unitatea monetara respectiva.

La acest capitol, putem mentiona faptul ca convertibilitatea face parte din notiunile si
institutiile care au cunoscut importante modificari de continut. Astfel: pe vremea cand
sistemele monetare nationale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe
bimetalism, convertibilitatea insemna dreptul detinatorului unei sume in bancnote de a
pretinde in schimb de la banca emitenta cantitatea de aur (argint) corespunzatoare valorii
nominale a bancnotelor si continutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetara
respectiva. Convertibilitatea era asigurata prin stocul de acoperire (aur, valuta) detinut
obligatoriu de banca, care reprezenta a doua garantie a emisiunii, alaturi de garantia
principala a portofoliului de scont.

Este de la sine inteles ca in conditiile etalonului aur, moneda nationala era convertibila
si in valute in sensul ca detinatorul putea obtine preschimbarea ei in valuta oricarei alte tari la
cursul oficial, paritar, adica la raportul dintre continuturile de aur ale monendelor in cauza.
Aceasta convertibilitate in valuta era insa subsidiara: ea deriva in mod logic din
convertibilitatea in aur, singura care avea un caracter definitoriu pentru moneda nationala a
unei tari.

Pentru a face fata operatiilor de convertire, bancile de emisiune erau obligate prin
legea lor constitutiva sa-si formeze si sa mentina o rezerva de aur, a carei marime fusese
stabilita, pe baza experientei, la 25-40% din suma bancnotelor aflate in circulatie. Rezerva era
denumita stocul de acoperire a bancnotelor. In unele legi monetare, in rezerva erau cuprinse
si valute.
 In Romania, legea “pentru infiintarea unei banci de scompt si circulatiune” din 17/29
aprilie 1880 a stabilit ca “Banca Nationala a Romaniei” are privilegiul de a ”emite bilete de
banca la purtator. Suma biletelor in circulatiune va fi reprezentata prin valori lesne de
realizat. Banca va trebui sa aiba o rezerva metalica de o treime din suma biletelor emise”.
Intr-un alt articol al legii de infiintare se arata ca “biletele vor fi platite la prezentare, la biroul
bancii, in aur sau in moneda nationala de argint”.

Asadar, bancnotele Bancii Nationale erau convertibile in aur sau argint, banca fiind
obligata in acest scop sa aiba o rezerva metalica echivalenta cu o treime din suma bancnotelor
emise.

La inceput, legatura monedelor de hirtie cu metalul monetar se realiza prin pastrarea

in depozitele bancii emitente a aurului, ca activ de bilant, in timp ce moneda de hirtie
reprezenta o obligatie a bancii fata de viitorii posesori de bilete de banca. In aceasta perioada
s-a mentinut convertibilitatea, moneda de hirtie fiind preschimbata la cerere in aur.
Convertibilitatea interna a monedelor de hirtie este limitata si dupa 1933 este exclusa
definitiv, moneda de hirtie si moneda de cont raminind singurele forme de moneda in
circulatie.

5. Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?

Evolutia convertibilitatii

Fiind la inceput un mecanism intern al economiei, prin care se echilibra cantitatea de moneda
de hirtie cu moneda-marfa (aurul), convertibilitatea a devenit in prezent o veriga de
patrundere a monedei nationale in circuitul international, parcurgind un proces de
transformari succesive, capatind in fiecare faza a evolutiei trasaturi specifice.

a) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur

Banca emitenta are obligatia sa achite la prezentarea bancnotelor suma in aur moneda
corespunzatoare atat in valori nominale, cat si continutului de metal pretios (valoare paritara).

Convertibilitatea era libera, nelimitata, se realiza relativ automat, asigura mentinerea

echilibrelor intre nevoile economiei si bancnotele puse in circulatie.
 Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire in depozitele sale (25-40%
din valoarea bancnotelor in circulatie), trecindu-se la convertibilitatea limitata si apoi la
convertibilitatea bancnotelor in aur lingouri, accesibila doar celor care dispuneau de sume
mari de bancnote.

b) Convertibilitatea aur-devize

Disparitia convertibilitatii aur, in conditiile sistemului aur-devize, a imprimat mecanismului

convertibilitatii un nou continut, exprimat prin urmatoarele trasaturi specifice:

      – convertibilitatea se realiza intr-o valuta, convertibila la rindul ei in aur;

      – banca de emisiune detine in depozitul sau valuta de rezerva accesibila detinatorului de

moneda nationala, la cursul oficial;

      – aurul apartine bancii straine care a emis valuta de rezerva (convertibilitatea oficiala
intre autoritatile publice);

      – cursurile sunt supuse unor fluctuatii continue si multiple, in functie de cererea si oferta
pe piata (dispar punctele aurului).

c) Convertibilitatea actuala a monedelor nationale

Trecerea la cursurile flotante, renuntarea la convertibilitatea oficiala, nu dispenseaza decit

partial bancile de obligatia de convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piata
pentru a sustine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel putin potential, dreptul general de
procurare de valuta de pe piata si de folosire libera a acesteia pentru a efectua plati si
tranzactii cu partenerii straini.

6. Precizaţi care au fost formele pe care le-a îmbrăcat moneda de-a

lungul timpului?

In acest sens, convertibilitatea reprezinta capacitatea unor monede de a circula liber pe

plan international, capacitate garantata de puterea de cumparare cu care fiecare economie
inzestreaza propria moneda, adica gama de bunuri si servicii ce poate fi procurata in orice
moment cu moneda respectiva.
 In principiu, fiecare iara subordoneaza convertibilitatea unei anumite politici monetare
care protejeaza interesele nationale, manifestindu-se printre altele, ca un mijloc de
liberalizare a schimburilor comerciale externe. In acest sens, in relatiile de curs de schimb,
moneda nationala poate fi subevaluata sau supraevaluata. Sustinerea cursului se realiza in
cadrul unor mecanisme de echilibrare in cadrul carora, in functie de raportul valoric intre
export si import este utilizata valuta de rezerva sau valuta vizata de interesele statale.

Daca se considera optim un anumit curs al unor moede straine fata de moneda
nationala, fie acesta Cs, vor exista doua situatii:

                    daca E < I => I = E + valuta

                    daca E > I => I + valuta = E.

Mecanismele de echilibrare se circumscriu deci relatiilor dintre cererea si oferta de

valuta, fiind o reeditare a mecanismelor specifice existentei punctelor aurului.

a) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-moneda

Ca notiune si ca operatiune bancara, convertibilitatea a aparut deci in conditiile

etalonului aur, mai precis in conditiile etalonului aur-moneda. In aceasta etapa,
convertibilitatea a fost de tip individualist, in sensul ca ea reprezenta mijlocul prin care un
detinator de bancnote putea verifica in permanenta capacitatea bancii de emisiune de a face
dovada concreta a caracterului reprezentativ al bancnotei. Totodata, convertibilitatea
constituia o posibilitate de obtinere de la aceasta banca a aurului sau a anumitor valute ca
mijloc de plata in strainatate.

In cadrul sistemului banesc bazat pe etalonul aur, convertibilitatea nu avea insa numai
scopul de a dovedi populatiei ca bancnota este echivalenta cu aurul, deci ca aurul poate fi
obtinut oricind in schimbul ei, sau de a procura anumite instrumente de plata. Ea mai detinea
o functie deosebit de importanta, aceea de a mentine echilibrul dintre masa banilor in
circulatie si nevoile de bani ale economiei. Daca masa banilor depasea la un moment dat
aceste nevoi, bancnotele incepeau sa se deprecieze, provocind o paguba detinatorilor. Pentru
evitarea pagubei, o parte din detinatorii de bancnote le converteau in aur, singura marfa care
avea pret fix (banca de emisiune era obligata sa efectueze oricind convertirea potrivit
continutului legal de aur al unitiatii monetare). Prin convertire, o cantitate de bancnote se
inapoia la banca, degrevind circulatia, iar aurul era tezaurizat. Invers, daca numerarul in
circulatie se rarea, o parte din aurul tezaurizat era scos din tezaur si predat bancii pentru a se
obtine bancnote, deoarece puterea de cumparare a bancnotelor, prin rarirea lor, crescuse.
Aceste bancnote reintrau in circulatie, completind nevoile de numerar.

Importanta convertibilitatii in regimul etalonului aur mai era determinata si de rolul

acesteia in formarea cursurilor valutare. Debitorul putea plati in aur sau in valute nu numai in
functie de cele stabilite cu creditorul, dar si in functie de convenienta. Acelasi privilegiu avea
si creditorul. Atunci cand cursul valutar crestea din cauza unei cereri masive de valute la un
moment dat, pentru debitor putea deveni mai avantajos sa converteasca moneda nationala in
aur si sa expedieze aurul creditorului strain. In felul acesta, cursul valutelor nu putea creste
peste paritatea legala plus cheltuielile de ambalare, asigurare si transport necesitate de plata in
aur. Aceasta limita superioara a fluctuatiei cursului valutar, determinata de convertibilitate, a
fost numita punctul de aur superior, de la care plata nu mai avea sens sa se faca in valuta, ci
se efectua prin ieaire de aur din tara. Invers, cursul valutar nu putea scadea sub limita de
intrare a aurului in tara, deci sub punctul de aur inferior, de la care beneficiarul intern al unei
plati din strainatate prefera sa ceara sa i se faca plata in aur, suportind el cheltuielile accesorii.
Mecanismul spontan al “punctelor de aur” a asigurat o stabilitate relativa a cursurilor valutare
pana in anul 1914, adica pana la declanaarea primului razboi mondial.

In conditiile capitalismului monopolist, convertibilitatea libera si nelimitata a

bancnotelor in aur a incetat sa mai functioneze. Convertibilitatea, evident, nu poate fi
asigurata de bancile de emisiune decit in proportia stocului de aur de care acestea dispun.
Daca semnele valorii circula in cantitati superioare nevoilor economiei, semnele valorii se
depreciaza fata de aur, potrivit legii circulatiei banesti, astfel incat posesorii lor au interesul sa
le converteasca in aur. Daca principiul convertibilitatii ar ramine in vigoare, rezervele de aur
ale bancii de emisiune s-ar epuiza repede, constringind banca sa inceteze operatiile de
convertire.

In capitalismul monopolist, resursele de emisiune ale bancilor centrale sunt insa

folosite pe scara larga pentru acoperirea uriaselor cheltuieli militare. Aceste cheltuieli,
indeosebi cele determinate de marile comenzi de stat facute la organizatiile monopoliste
pentru furnituri militare, platite cu preturi ridicate, constituie un factor esential de
dezechilibru bugetar. Deficitele bugetare devenite cronice sunt acoperite prin diferite
expediente financiare, intre care si imprumuturile la banca centrala. Bancnotele emise pentru
nevoile statului depasesc mult nevoile curente ale economiei si, ca atare, se depreciaza,
indemnind pe detinatori sa ceara convertirea la banca de emisiune. Pentru a evita epuizarea
rezervelor lor de aur, bancile suspenda sau limiteaza, cu acordul statului, convertibilitatea
bancnotelor.

In Romania, la inceputul primului razboi mondial, convertibilitatea nu a fost

suspendata de drept, cu toate emisiunile Bancii Nationale efectuate pentru finantarea nevoilor
de razboi ale statului, pentru a nu se provoca o reactiune nefavorabila pe piata. Atunci insa
cind, la doua zile dupa declararea mobilizarii generale, un cetatean s-a prezentat la banca si a
solicitat preschimbarea unei bancnote in aur, banca a refuzat. Adresindu-se tribunalului,
Ministerul Justitiei a dat instantei ordin sa respinga actiunea. Acest ordin a constituit prima
masura a guvernului in sensul suspendarii convertibilitatii. In 1917, printr-o conventie
incheiata intre Ministerul Finantelor si Banca Nationala, banca a fost autorizata sa suspende
convertibilitatea.

b) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-lingouri

Dupa primul razboi mondial a aparut – asa cum s-a aratat – o alta forma de etalon
aur, etalonul aur-lingouri (engl. gold bullion standard). In aceste conditii, aurul nu mai
circula efectiv, ci este tinut ca rezerva in tezaurul emitentului de bancnote, sub forma de
lingouri. Bancnotele sunt convertibile in aur, insa numai in aceste lingouri, ceea ce limiteaza
in practica dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai detinatorii de sume mari,
suficiente pentru a acoperi cel putin pretul unui lingou (un lingou de aur de uz curent
cintareste circa 400 de uncii troy, adica 12,4144 kg). Convertibilitatea in lingouri a fost
practicata de Anglia si Franta in perioada 1928-1936, iar Romania a inscris-o in legea d
stabilizare monetara din anul 1929, impreuna cu alte forme de convertire.

c) Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-devize

O alta forma de etalon aur care a aparut dupa primul razboi mondial a fost etalonul
aur-devize (engl. gold exchange standard). Bazele acestui etalon au fost puse la Conferinta
monetara internationala de la Genova (1922), la care au participat reprezentanti a 33 de state.
Una din rezolutiile Conferintei recomanda “incheierea unei conventii internationale prin care
sa se limiteze utilizarea aurului, prin pastrarea de disponibilitati (valutare, n.n.) in conturile
din strainatate”.
 Etalonul aur-devize, creat – dupa cum se vede – in scopul inlocuirii aurului cu
valutele in functia de mijloc de plata international, a fost aplicat pe o scara tot mai larga in
perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Proliferarea a fost indeosebi
urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societatii Natiunilor sub a carui
conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situatiei lor financiare dupa primul
razboi mondial.

In cadrul acestui sistem, legatura directa dintre bancnotele in circulatie si aurul detinut
de banca de emisiune este rupta. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensata de obligatia
detinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare sa converteasca bancnotele in aur.
In structura circulatiei banesti se afla numai semne banesti: bancnote si bani divizionari
confectionati din metale ieftine. Convertirea se efectueaza in valute, convertibile la rindul lor
in aur. Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existenta cel putin a unei monede
nationale convertibile in aur, care sa serveasca la convertirea celorlalte monede.

Odata cu trecerea la etalonul aur-devize, continutul notiunii de convertibilitate s-a

modificat, in sensul ca prin el s-a inteles de atunci inainte numai dreptul detinatorului de
bancnote de a cere bancii emitente valuta straina la cursul oficial, precum si de a dispune in
mod liber de valuta astfel obtinuta.

Cu alte cuvinte, convertibilitatea a incetat de a mai fi o operatie de verificare a

rambursabilitatii in aur a bancnotelor, un prilej de alegere intre o forma de plata si alta, un
mecanism de echilibrare a masei monetare fata de nevoile de moneda ale economiei,
devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii fata de strainatate isi procura la scadenta, in
schimbul sumei corespunzatoare in moneda nationala, valuta straina necesara pentru
achitarea datoriei la un curs stabil: cursul oficial (convertibilitatea “reciproca”).

Etalonul aur-devize constituie o solutie pentru situatia in care productia si rezervele de

aur nu tin pasul cu dezvoltarea economica.

Aceasta forma obliga bancile de emisiune sa-si constituie rezerve in care ponderea
principala nu o mai are de obicei aurul, ci valutele si devizele convertibile in aur (lira sterlina
si dolarul SUA).
 Modificarea continutului notiunii de convertibilitate a fost insotita de precizarea
ratiunii pentru care aceasta este adoptata. O tara cu moneda convertibila se presupune ca are o
moneda stabila, tinind seama de faptul ca banca efectueaza convertibilitatea la paritate, deci
la un curs fix (sau in cel mai rau caz la un curs cunoscut). O tara cu o asemenea moneda va
putea face comert cu toate celelalte tari, avind capacitatea de a preschimba liber moneda
proprie cu orice alta moneda, deci de a cumpara si vinde pe orice piata, mai precis pe acea
piata pe care obtine cel mai mare avantaj.

Concomitent, convertibilitatea s-a restrins atat din punct de vedere geografic, cat si in
timp, din cauza dificultatii crescinde de mentinere a stabilitatii monetare. Astfel, in perioada
interbelica, numeroase tari au renuntat la convertibilitate.

Trebuie de observa ca in conditiile etalonului aur-devize:

      – caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul in care se

efectueaza eventual convertirea finala nu mai apartine bancii emitente, ci unei banci straine
(s-a aratat ca in cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea are loc in valute straine
convertibile la rindul lor in aur);

      – din momentul in care convertibilitatea directa in aur nu mai este posibila, dispar limitele
de fluctuatie a cursurilor valutare intre cele doua “puncte ale aurului”. Ca urmare, cursurile
sunt supuse, teoretic, unei variatii infinite, in functie de evolutia la rindul ei infinita a cererii
si ofertei de pe piata. In aceste conditii, convertibilitatea recirpoca la un curs stabil, oficial nu
este realizabila decit atunci cand cursul pietei este sensibil apropiat de cursul oficial. In
asemenea cazuri, solicitantul de valuta straina nici nu are nevoie sa efectueze operatia de
convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obtine valuta, la acelasi curs, de la oricare
banca autorizata sa efectueze vinzari-cumparari de valute.

In ipoteza in care, din motive diferite, cursul de piata al valutelor are tendinta sa
depaseasca nivelul cursului oficial, regimul convertibilitatii propriu-zise impune bancii de
emisiune sa intervina pe piata, vinzind valutele prea solicitate sau cumparind pe cele prea
mult oferite, in scopul echilibrarii cererii si ofertei si al mentinerii pe aceasta cale a cursului
pietei aproximativ la nivelul cursului oficial.
 Daca posibilitatile bancii nu-i permit sa faca fata situatiei, statul respectiv suspenda
convertibilitatea oficiala a monedei nationale. Exista in continuare doua posibilitati: sau va fi
introdus un regim restrictiv al platilor in strainatate, in cadrul caruia echilibrul intre vinzari si
cumparari de valute va fi realizat pe cale administrativa sau tranzactiile vor fi lasate sa se
efectueze liber la cursul pietei (curs flotant), fara nici o influenta exterioara. In acest ultim
caz, echilibrul intre cererea si oferta de valute se va stabili pe piata prin realizarea unui curs
de echilibru.

Restabilirea convertibilitatii in practica: cadru general

Dupa cum se poate constata , restabilirea convertibilitatii dupa cel de-al doilea razboi
mondial, in cadrul trasat prin sistemul monetar international din 1944, a fost caracterizata
printr-o serie de limitari, atat din punctul de vedere national, cat si din cel geografic, sl
beneficiarilor si al destinatiei sumelor de converit.

In practica, daca facem abstractie de dolarul SUA, a carui evolutie sub aspectul
convertibilitatii va fi examinata mai departe, monedele principalelor tari capitaliste au devenit
reciproc convertibile abia la sfirsitul anului 1958, dpo perioada de tranzitie de mai mult de un
deceniu de la intrarea in vigoare a sistemului monetar international. In aceasta perioada,
principalii indicatori economici au aratat o imbunatatire a conditiilor necesare pentru trecerea
la convertibilitate.

Trecerea la convertibilitate a fost insotita, fireste, de desfiintarea restrictiilor comerciale si

reducerea restrictiilor valutare.

Prima moneda europeana care a incercat sa treaca – fara succes – la convertibilitate dupa cel
de-al doilea razboi mondial a fost lira sterlina (15 iulie 1947), in aplicarea unei clauze a
acordului prin care SUA acordau un imprumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a
lirei sterline a durat foarte putin: la 21 august 1947, operatiile au fost suspendate. Principala
cauza a insuccesului a constat in neindeplinirea de catre Marea Britanie a conditiilor
economice si financiare cerute pentru restabilirea deplina a convertibilitatii in tranzactiile
curente. Invatamintele trase de pe urma acestei nereusite au fost ca trecerea la convertibilitate
nu poate avea ca singura baza un act normativ, ci ea trebuie sa constituie “o masura fireasca,
raspunzind realitatilor situatiei”.
 7. Care sunt instrumentele de politică monetară utilizate în vederea
influenţării directe a lichidităţii din economie?

Inainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar international, in 1971, numai circa o treime
din statele membre ale FMI aveau moneda convertibila, ceea ce inseamna ca doua treimi inca
se mai prevalau de dispozitiile art. 14 al statutului Fondului.

Dintre principalele state capitaliste, numai patru practicau o convertibilitate generala (in
sensul larg al termenului), adica atat pentru rezidenti, cat si pentru nerezidenti, precum si
pentru orice fel de plati curente si de capital: SUA, Canada, Elvetia si RF Germania. Alte tari
(Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de convertibilitate la detinatorii nerezidenti de sume in
moneda nationala (convertibilitate externa), insa pentru orice fel de plati. In Franta, Belgia si
Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern si era valabila numai pentru platile
curente. Acelaai regim, cu unele diferente de nuanta, a existat si in Austria, Danemarca,
Norvegia, Suedia si Japonia. Din aceasta multitudine de situatii rezulta ca principiul
renuntarii la restrictii si discriminari nu a putut fi aplicat pe plan general.

In ce priveste convertibilitatea oficiala, intre autoritatile monetare, aceasta are ca scop

reglarea multilaterala a soldurilor balantei de plati, deci echilibrarea financiara a balantei. In
practica, aceasta modalitate de corectare a dezechilibrelor de balanta a fost folosita destul de
rar, dezechilibrele fiind lichidate in general prin transferul de disponibilitati particulare si
convertirea lor pe piata.

Convertibilitatea celorlalte sume, dupa cum s-a aratat, nu a mai fost efectuata de banca
centrala – asa cum se intimpla in cadrul convertibilitatii “clasice” –, ci de piata valutara,
compusa din bancile care efectueaza in mod curent vinzari si cumparari libere de valuta, la
vedere si la termen. Interventia bancii centrale pe piata valutara se reducea in aceasta situatie
la momentele in care ea devenea necesara pentru mentinerea cursuluivalutar inauntrul
limitelor admise de statutul FMI peste si sub paritatea monetara (initial, plus sau minus 1%,
iar incepind cu 18 decembrie 1971, plus sau minus 2,25%) si consta in vinzarea de valuta
straina atunci cand cursul ei pe piata avea tendinta sa creasca, precum si in cumpararea de
valuta atunci cand acest curs avea tendinta sa scada.
Pentru a putea interveni pe piata valutara, fiecare banca centrala dispunea de o rezerva de
mijloace de plata internationale, compusa din aur, valute (indeosebi dolari SUA, acestia fiind
“valuta de rezerva” a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.
Cazul dolarului

In cadrul reglementarilor aratate, privind functionarea sistemului monetar international,

precum si in viata practica, dolarul SUA a avut o pozitie distincta de aceea a monedelor
celorlalte tari capitaliste in problema convertibilitatii.

In anul 1944, la crearea sistemului monetar international prin acordurile de la Bretton Woods,
dolarul era singura moneda convertibila in aur, la pretul de 35 dolari uncia, stabilit in 1934.
Datorita acestei insusiri, bazate pe forta economica a SUA, ramasa intacta in cursul celui de-
al doilea razboi mondial, precum si pe cea mai mare acumulare de aur monetar din intreaga
istorie a capitalismului (24,6 miliarde de dolari in anul 1949, la pretul de 35 dolari uncia),
dolarul a fost ales ca singura moneda de rezerva in cadrul sistemului si pus pe picior de
egalitate cu aurul, reprezentind unica legatura efectiva a banilor din sistem cu aurul. Aceasta
situatie s-a mentinut pana la 15 august 1971, data cind convertibilitatea in aur a dolarului a
fost desfiintata.

Trebuie mentionat ca aceasta convertibilitate nu era ceea ce se intelegea pe timpul etalonului

aur, deoarece ea avea loc numai in conditiile art. 4 din statutul FMI. Acesta prevedea, asa
cum s-a aratat, convertirea soldurilor de dolri numai la cererea detinatorilor oficiali, adica a
bancilor centrale, cu excluderea altor detinatori interni si externi.

In ce priveate convertibilitatea reciproca pe piata a dolarului, aceasta a fost o caracteristica

permanenta a lui, in sensul ca orice detinator de dolari avea posibilitatea sa obtina in schimb
alte valute, la un curs apropiat de paritate. Dar si in acest caz, situatia dolarului era diferita de
aceea a monedei altor tari, deoarece Banca Federala de Rezerve din SUA era sigura banca
centrala din lumea tarilor cu moneda convertibila care nu era obligata sa intervina pe piata
valutara pentru mentinerea cursului monedei nationale in limitele admise de statutul FMI.

Si in acest domeniu restrins se poate deci constata pozitia dominanta, exclusiva, rezervata
dolarului in cadrul sistemului monetar international din 1944. In ipoteza in care dolarul ar fi
scazut fata de alte valute, nu Sitemul federal de rezerve din SUA, ci bancile centrale din tarile
cu valutele in cauza erau obligate sa mentina raportul valoric pe piata al acestor valute fata de
dolar. Ele trebuiau deci sa cumpere dolari pe piata atit timp cit era necesar pentru a sustine
cursul valutei americane si astfel sa restabileasca echilibrul cursurilor in limitele admise.
Oficial, faptul ca SUA erau scutite de interventia pe piata valutara pentru mentinerea cursului
dolarului a fost motivat prin convertibilitatea in aur a acestei monede.

8. Care sunt instrumentele de politică monetară utilizate în vederea

influenţării directe a lichidităţii din economie?

Politica monetară

Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor și metodelor prin care autoritățile

publice abilitate caută să influienteze condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea
ofertei de bani. Autoritățile monetare au la dispoziție trei opțiuni principale: suplimentarea
ofertei de bani prin tipărire de bancnote (astăzi această opțiune este rareori utilizată),
controlul direct asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni de open-
market (vânzarea și cumpărarea titlurilor de valoare de stat prin operațiuni pe piața liberă).
Concepția keynesiana tradițională considera politica monetară drept cel mai bun instrument de
influientare a economiei, pe când concepția monetaristă este total opusă acesteia. Din
perspectivele noii macroeconomii clasice (ce utilizează teoria anticipărilor raționale) măsurile
de politica monetară sunt total ineficiente. Astăzi, tendința dominantă a politicii monetare
este cea a politicilor restrictive, autoritățile monetare responsabile avaad convingerea că astfel
inflația poate fi restrânsă.

CAPITOUL 1. INSTRUMENTELE MONETARE DIRECTE ȘI INDIRECTE

 
În implementarea politicilor monetare, banca centrală poate acționa în două moduri:
direct, datorită puterii sale regulatorii, sau indirect, prin influențarea condițiilor de pe piața
monetară. Diferențierea între instrumentele monetare directe și indirecte poate fi făcută pe
două căi:
1. Instrumentele directe stabilesc prețul (rata dobânzii) sau cantitatea (creditul) prin reguli ale
autorităților, în timp ce instrumentele de control indirect influențează prin intermediul pieței,
influențând condițiile cererii și ofertei.
2. Prin folosirea instrumentelor directe, efectul este reliefat de bilanțul băncilor comerciale, în
timp ce majoritatea politicilor indirecte se repercutează asupra bilanțului băncii centrale.
Principalele instrumente de control direct sunt rață dobazii, plafoane de credite
interbancare și creditele directe ale băncii centrale iar cele mai folosite instrumente indirecte
sunt operațiunile de open-market, rezervele minime obligatorii și împrumuturile de
refinanțare ale băncii centrale.

Instrumente monetare directe

Controlul ratei dobânzii

Atunci când controlul ratei dobânzii este un obiectiv prioritar acesta este cel mai
eficient mod de realizare, dar în acest mod alocarea resurselor financiare nu se mai bazează
pe mecanismul prețurilor, ocolirea regulilor putând duce la transferul fondurilor din depozite
bancare în alte produse, la raționalizarea creditului și la încurajarea dezintermedierii.
Controlul efectiv se realizează prin fixarea ratei dobânzii sau a diferenței dintre dobândă la
depozitele atrase și cea la creditele oferite.
Controlul ratei dobânzii este încă folosit în unele țări, fiind folosit și în țările
dezvoltate până în anii '80 dar a fost abandonat deoarece ineficienta să crește pe măsura
dezvoltării piețelor și a instrumentelor financiare.
Plafoane ale creditelor bancare și interbancare
Avantajele instrumentului sunt efficienta în controlul creditelor, pe parcursul trecerii
de la instrumente directe la cele indirecte, putând minimiza pierderea controlului în cazul
unui mecanism de transmisie incert. Dezavantajele sunt introducerea de distorsiuni în
alocarea resurselor bancare, favorizarea dezintermedierii financiare și pierderea eficienței,
greutatea utilizării în cazul unui număr mare de bănci.

Stabilirea unor indicatori de lichiditate și alte norme cu caracter prudențial

Acest instrument promovează cererea pentre anumite categorii de active (în general
certificate guvernamentale), putând fi folositor și în managementul lichidității pe termen
scurt, însă influențează managementul bancar, intervenind în competiția interbancară, putând
conduce la dezintermediere sau la reducerea disciplinei fiscale guvernamentale. Pentru
operare sunt stabilite activele , maturitățile și a metodelor de calcul potrivite.
Instrumentul este încă folosit în numeroase țări, din motive prudentiale sau pentru a
menține interesul asupra hârtiilor guvernamentale.
 Creditele directe
Este folosit în special pentru creditarea anumitor sectoare, mai ales în sectorul privat,
însă, având în vedere că folosirea acestor credite este discreționara, poate avea loc o alocare
greșită a resurselor (astfel se pot finanța direct întreprinderile publice cu pierderi). Pentru
operare se stabilește mecanismul de alocare a creditelor, fără a se cere depozite colaterale .
Este utilizat în multe economii în tranziție.
Norme de rescontare interbancară
Prin impunerea unor cote minime se poate controla mai bine rata dobânzii, fiind
folosite la scontarea hârtiilor comerciale sau la procurarea de lichidități însă este descurajată
dezvoltarea pieței interbancare. Instrumentul este utilizat în țările dezvoltate unde rata
rescontului este sub nivelul pieței, pentru a limita accesul pe piață. Este un semnal al
modificărilor politicii monetare.

Instrumente monetare indirecte

Instrumentele indirecte sunt cele mai numeroase și sunt cele mai folosite în
majoritatea statelor: operațiuni de open-market, rezerve minime obligatorii, diverse
împrumuturi acordate de banca centrală și operațiuni de rescontare. Operațiunile de open-
market sunt operațiuni de vânzare/cumpărare de instrumente financiare de banca centrală fie
de pe piața primară, fie de pe piață secundară. Instrumentele financiare utilizate sunt bonuri
de tezaur, bonuri ale băncii centrale, instrumente comerciale. Rezervele minime reprezintă
obligația instituțiilor financiare de a păstra o parte a fondurilor lor la banca centrală. Creditele
acordate de banca centrală sunt credite pe termen scurt și au diferite forme: rescontarea unor
titluri, credite de licitație, împrumuturi colaterale.
Rezervele minime obligatorii
Instrumentul ajuta la sterilizarea excesului de masă monetară și asigură un minim de
lichidități sitemului bancar, însă impunerea unor cote mari echivalează cu o taxă asupra
intermedierii bancare sau conduce la diferențe mari între rata dobânzii la depozitele atrase și
cea pentru creditele acordate, ceea ce va duce dezintermediere. Rata poate fi neutralizată prin
remunerarea rezervelor la dobânda pieții.
Operarea implica definirea, monitorizarea și activele ce intră în baza de calcul, rate și
metode de mediere. Este folosit excesiv în special în America Latină, fără a mai juca un rol
activ în țările dezvoltate.
 Rescontarea
Rescontarea este un mecanism de transmitere a politicilor monetare, chiar și numai
prin anunțarea unei anumite rate, cu un impact inițial mai redus decât al politicii de open-
market. Dezavantajul major este lipsă de precizie în stabilirea unui nivel al masei monetare,
deoarece apelarea la rescontare este doar la latitudinea băncilor. Existența unor criterii de
acces echivalează cu acordare selectivă de credite din partea băncii centrale. Rata de
rescontare poate fi stabilită deasupra nivelului ratei pieței (pentru a descuraja apelarea la acest
tip de resurse din partea băncilor comerciale), sau sub nivelul ratei pieței (S.U.A., Japonia,
Germania),în acest caz trebuind impuse alte restricții de acces pe piață. Deasemenea, trebuie
stabilite hârtiile ce pot intra la rescontare și criteriile de acces.
Rescontarea este folosită în numeroase țări ca un instrument de politica monetară, deși
accesul fiind la latitudinea exclusivă a băncilor, efectul este mult diminuat .
Credit lombard și creditul overdraft
Sunt o sursă de lichidități pe termen scurt, de obicei cu un cost mai mic decât orice
altă sursă de finanțare alternativă, dar prezintă și dezavantajul apelării în mod discreționar la
aceste credite. Rata creditului lombard poate fi rata cheie în anunțarea modificării politicii
monetare. Lombardarea este o decizie a băncilor comerciale de a se împrumuta de la banca
centrală, cu acceptarea condițiilor de colateral, maturitate și acces; creditul overdraft intra în
vigoare automat și poate fi sau nu fi cu colateral.
Depozitele sectorului public
Având în vedere mărimea fondurilor cu care guvernul lucrează zilnic, transferul de
fonduri dinspre banca centrală spre băncile comerciale poate fi un instrument de control al
lichidității pe termen scurt, însă prezintă o lipsă de transparentă, putând împiedica dezvoltarea
pieței secundare a titlurilor.
Credite de licitație
Creditul de licitație este un credit acordat de banca centrală, putând fi folosit când
piață (în special cea interbancară) este nedezvoltată, influențând rata dobânzii de pe piața
bancară și permițând alocarea de credite la diferite scadente, dezavantajul fiind că prin aceste
credite, banca centrală devine expusă la risc. Inițial riscul poate fi diminuat prin controlul
accesului pe această piață, iar pe măsură ce piața financiară se dezvoltă, creditul poate avea
colateral (diminuand-se astfel riscul la care se expune banca centrală).
Operațiuni de open-market -vanzarea de titluri ale băncii centrale pe piața
primară
 Utilizarea instrumentului fiind la discreția băncii centrale, este un bun mod de control
al lichidității pieții pe termen scurt și poate influența chiar și rata dobânzii bancare. Acesta
este un mod de exercitare a independenei băncii centrale, putând fi folosite aceste instrumente
și în cazul în care trezoreria nu are o atitudine flexibilă privind vânzarea titlurilor de stat.
Folosirea masivă titlurilor pentru sterilizarea masei monetare poate duce la pierderi pentru
banca centrală iar dacă se folosesc în paralel atât titluri de stat cât și cele emise de banca
centrală, atunci pot apare greșeli de coordonare între autoritatea fiscală și cea monetară.
Acest instrument este folosit în multe țări în care piață secundară nu este dezvoltată pentru a
conduce politica monetară.
Cursul de schimb, contracte SWAP și vânzări/cumpărări de valută de pe piața
valutară
În cazul unei piețe valutare mature dar a unei piețe a titlurilor de stat nedezvoltate,
contractele SWAP sunt un substitut al contractelor REPO cu titluri de stat,
vânzarea/cumpărarea de valută fiind folositoare când piața valutară este mai dezvolatata decât
piața monetară, însă susținerea cursului de schimb fără a avea o bază macroeconomica poate
duce la pierderi ale băncii centrale. De aceea în operare trebuie avut în vedere un
management al riscului.
Operațiuni de open-market pe piața secundara-operatiuni de
vânzare/cumpărare de titluri și contracte REPO
Aceste operațiuni pot fi folosite în mod continuu, într-un mod flexibil și transparent,
cu o influență rapidă în piața monetară și cu un rol pozitiv în dezvoltarea pieței financiare, dar
necesită o piață dezvoltată și lichidă, iar banca centrală trebuie să posede un stoc îndeajuns de
mare titluri tranzactionabile. Contractele REPO au o influență benefică asupra fluctuațiilor
sezoniere.
Prin folosirea acestor instrumente, banca centrală poate influența oferta de bani de pe
piață, afectând astfel lichiditatea băncilor comerciale și deciziile pe care acestea trebuie să le
adopte pentru a echilibra cererea și oferta de bani. Deoarece influenta se propagă prin
intermediul pieței financiare, Banca Națională determina lichiditatea sistematică iar piața o
distribuie.

Avantajele și dezavantajele adoptării instrumentelor de politică monetară

directe
 Alegerea uneia sau alteia dintre modalitățile de control monetar presupune analiză
comparativă a avantajelor și dezavantajelor precum și a caracteristicilor fiecărei metode.
Controlului monetar direct oferă siguranță în controlul creditului agregat, distribuției
creditului în economie și costului acesteia . Mai mult, până la mijlocul anilor '80 acesta a
funcționat bine, fără efecte negative vizibile, chiar și în unele țări industrializate.
Deasemenea, ușurința cu care poate fi implementat, explicat publicului și politicienilor,
costurile fiscale reduse ca și faptul că este ușor de adaptat unui program monetar iar
guvernele pot dirija spre anumite obiective creditele au făcut că instrumentele monetare
directe să aibă prioritate în aplicare.
În multe țări în curs de dezvoltare controlul direct este folosit și pentru creșterea
resurselor bugetare fără a crește fiscalitatea (prin reducerea pieței private de capital),
influențând ratele dobânzilor pentru a obține migrarea capitalurilor către buget în detrimentul
băncilor și cu costuri foarte mici (ratele nominale scăzute micșorează competitivitatea față de
împrumuturile guvernamentale). Creditele selective sau sectoriale sunt folosite pentru
reducerea costului finanțării deficitului bugetar prin favorizarea investițiilor în anumite
sectoare sau regiuni prioritare. Ratele mai scăzute ale dobânzii controlate sunt ușor
destabilizate de inflație, cauzând în același timp dezintermedierea și transformarea activelor
financiare în active tangibile. În plus pentru a funcționa în aceste condiții piața trebuie
segmentata și restricționată.
În același timp, alegerea unor instrumente directe a fost determinată și de
imposibilitatea tehnică de aplicare a politicilor de control indirect. În țări cu un sistem
financiar rudimentar și necompetitiv sau în cazul unei recesiuni a pieței financiare (inflație
ridicată și rațe nominale ale dobânzilor scăzute), controlul direct este singura politică viabilă,
cel puțin până când cadrul instituțional și legislativ era asigurat pentru trecerea la controlul
indirect. Chiar și după formarea unui cadru propice trecerii la instrumentele indirecte, piețele
financiare pot fi prea slabe, cu rezultate negative în ceea ce privește volatilitatea și efectele
puternice ale raței dobânzii, despre care guvernele se tem că pot descuraja investițiile. Din
acest motiv băncile centrale pot menține unele instrumente directe, mai ales în perioada de
tranziție, până când piața financiară va fi suficient de dezvoltată să susțină controlul indirect
al masei monetare.
Avantajele acestor instrumente sunt contrabalansate de dezavantajele aplicării lor,
dezavantaje date de costul alocării ineficiente a resurselor și ineficienta provenită din apariția
evaziunii și a pieței negre . În același timp, stabilirea unor plafoane de credit și controlul
distribuției lui către anumite sectoare pe o perioadă de timp duc la osificarea sectorului
financiar-bancar și a distrbutiei creditului (scade competitivitatea băncilor, protejează băncile
mai puțin competitive, pentru aceasta limitând dezvoltarea băncilor performante, face dificilă
intrarea pe piață a unor bănci noi independente, reduce accesul la credite a unor sectoare noi).
În țări cu un sistem financiar-bancar preponderent de stat, apariția băncilor private,
independente este împiedicată de distribuția controlată creditului.
De asemenea, controlul direct poate duce la un exces de lichiditate (limitarea
creditului face că lichiditățile de pe piață să nu mai poată fi investite, acestea alimentând
potențialul inflaționist), represiunea financiară (alocarea ineficientă a creditului duce la o
remunerare scăzută a economiilor, urmând o migrare a capitalurilor din sistemul bancar spre
alte piete-active reale, actiuni-asa cum s-a întâmplat în Japonia, S.U.A. sau Franța) sau
dezintermedierea (scade numărul societăților pe care autoritatea monetară le controlează pe
măsură ce capitalul migreza spre societăți, nesupuse controlului, unele apărute tocmai din
acest motiv, este păstrat de populație sau de firme, este depus în bănci din afara țării, unde nu
mai există control, sau este păstrat în metale prețioase sau valute convertibile sau investit în
bunuri durabile). Unele societăți bancare își creează filiale în afara țării tocmai pentru a scăpa
de controlul statului, putând astfel să-și păstreze clienții și să-și desfășoare activitatea.

1.1. Avantajele și dezavantajele folosirii instrumentelor monetare indirecte

Instrumentele monetare indirecte dovedesc o mai mare eficiență în aplicare și

flexibilitate în aplicarea și conducerea politicii monetare, mai ales atunci când, odată cu
trecerea timpului, dezvoltarea piețelor și eliminarea restricțiilor privind mișcarea
internațională a capitalurilor, controlul direct are eficienta minimă.
Spre deosebire de controlul direct, controlul indirect nu încurajează dezintermedierea
sau sectorul financiar informal, care ar restrânge baza de acțiune a politicii monetare,
încurajând competiția între actorii pieței financiare, atât între instituțiile ce acordă credite cât
și între cei ce le solicită. De asemenea, instrumentele indirecte dau posibilitatea de răspunde
rapid la șocurile pieței și să corecteze operativ erorile apărute (în cadrul controlului direct,
regulile erau stabilite trimestrial sau anual, ele neputând fi adaptate la situații neprevăzute,
bruschețea modificărilor regulilor având un efect negativ asupra sistemului).
Politica de control indirect ajuta la eliminarea alocărilor de credite pe motive politice
(caracterizate prin lipsa de eficientă), precum și la dezvoltarea piețelor financiare, principalul
mediu de transmitere a semnalelor către banca centrală și dinspre banca centrală.
 9. Ce sunt valorile mobiliare?

Tipuri de valori mobiliare

Nu există în nici o jurisdicţie din lume o definiţie precisă a ceea ce se înţelege prin
“valori mobiliare”. Orice bun material, dotat cu o valoare estimabilă in bani, se încadrează
obligatoriu în una din următoarele două categorii:
-bunuri funciare sau imobiliare, înţelegând prin aceasta proprietatea asupra
pământului, respectiv a clădirilor:
-bunuri mobiliare, caracterizate, aşa cum le indica şi numele, prin mobilitatea lor,
dată de trecerea fizică de la un proprietar la altul. Din punct de vedere juridic, asemenea
bunuri, al căror caracter mobiliar nu poate fi contestat şi, în plus, sunt purtătoare de valoare,
nu sunt considerate valori mobiliare (de exemplu, tablourile, bijuteriile, piesele de mobilier
etc.).
Valorile mobiliare se deosebesc de bunurile mobiliare, prin dematerializarea lor,
purtând şi alte denumiri: hârtii de valoare, titluri de valoare etc.
Valorile mobiliare sunt titluri de proprietate sau de creanţa, care confirmă titularului
dreptul său patrimonial, de o anumita mărime ,şi asupra unei entităţi bine stabilite, precum şi
posibilitatea de a le transforma oricând în bani, pe piaţa de capital. În sens restrâns, valorile
mobiliare sunt hârtiile de valoare – acţiuni şi obligaţiuni – emise de o anumită societate
comercială.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale unui drept de proprietate asupra unei cote-
parte din activul social al emitentului (obligatoriu particular, deoarece un activ public nu este
susceptibil de însuşire privată). Acţiunile acordă proprietarului anumite drepturi de gestiune
sau, cel puţin, drepturi de control asupra gestiunii patrimoniului social, drepturi (cel puţin
teoretice) asupra beneficiilor, de a primi în fiecare an o cota parte din profitul net, sub formă
de dividende, şi, in sfârşit, dreptul la o cota parte din activul net existent, în cazul în care
societatea emitentă este lichidată. Datorită veniturilor diferite de la an la an pe care le aduc
acţiunile, in funcţie de activitatea economico-financiara a societăţii respective, acestea se
numesc şi valori mobiliare cu profit variabil.
Obligaţiunile (numite şi titluri de renta dacă sunt emise de către stat) sunt titluri
reprezentate prin dreptul de creanţa al proprietarului asupra emitentului. Proprietarul unei
obligaţiuni este o persoană care a împrumutat o anumită sumă de bani emitentului (statul,
o colectivitate publica , societate naţionala sau privata), obligându-l astfel, pe cel
împrumutat de a-l remunera, prin vărsarea periodica a unei sume proporţionale cu totalul
împrumutului, şi care se numeşte, de obicei, dobândă.
Împrumutul este, în principiu, rambursabil, fie intr-o singură tranşă fie in mai multe
tranşe, prin intermediul unui tabel de amortismente periodice, care pot fi constante sau
variabile (în general, progresive) eşalonate încă de la emisiunea titlului.
Datorită venitului fix pe care îl aduc obligaţiunile, acestea se numesc valori
mobiliare cu profit fix. Prin emisiunea şi negocierea lor pe pieţe primare şi secundare de
capital, sunt mobilizate activele financiare disponibile la investitori şi redistribuite societăţilor
publice şi private.

10. Principalele tipuri de valori mobiliare.

Valorile mobiliare, din punct de vedere al modului în care acestea sunt create ,se
împart in trei categorii:
- primare
- derivate
- sintetice
Titlurile primare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea
capitalului propriu (acţiunile) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut
(obligaţiunile). Caracteristica definitorie a acestor titluri este că asigură mobilizarea
capitalului pe termen lung de către utilizatorii de fonduri şi dau deţinătorilor lor, drepturi
asupra veniturilor băneşti nete ale emitentului.
Titlurile derivate sunt produse bursiere rezultate din contracte încheiate intre emitent
şi beneficiar şi care dau dreptul cumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o
anumită scadenţa viitoare, în condiţiile stabilite prin contract. Valoarea de piaţa a acestor
titluri depinde de activele la care se referă. Exista două categorii de titluri derivate:
-contracte viitoare (futures);
-optiunile (options).
Contractul “futures” este o înţelegere între două părţi de a vinde/cumpăra un anumit
activ la un preţ prestabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare.
 Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător, care dau acestuia din
urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau a cumpăra un anumit activ la o dată viitoare
drept obţinut in schimbul plăţii către vânzător a unei prime. Opţiunile pot fi:
- de vânzare, atunci când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde activul;
- de cumpărare, atunci când dau dreptul de a cumpăra activul.
Titlurile sintetice rezultă din combinarea de către societăţile financiare a unor active
diferite şi crearea pe aceasta bază a unui instrument de plasament noul. O categorie aparte
de active artificiale o reprezintă titlurile financiare de tip coş, care au la bază o selecţie de
titluri financiare primare , combinate astfel încât să rezulte un produs bursier standardizat.
Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici de bursă.
Conform Legii 52/1994 , valorile mobiliare pot fi : acţiunile , obligaţiunile , precum
şi instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate de către Comisia
Nationala a Valorilor Mobiliare în această categorie.