See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/332550245

Dr. IULIA ANGHEL DIMENSIUNEA SIMBOLICĂ A COMUNISMULUI ROMÂNESC

EDITURA MUSTANG 2017

Book · February 2017

CITATIONS READS

0 1,186

1 author:

Iulia Anghel
Ecological University of Bucharest
10 PUBLICATIONS   0 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Frames of democratic consolidation in Eastern Europe View project

Gender in Rural Space View project

All content following this page was uploaded by Iulia Anghel on 21 April 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Dr. IULIA ANGHEL

DIMENSIUNEA SIMBOLICĂ A
COMUNISMULUI ROMÂNESC

EDITURA MUSTANG

2017
Editura MUSTANG este recunoscută de CNCS
Cod CNCS: 327

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANGHEL, IULIA
Dimensiunea simbolică a comunismului românesc / Iulia Anghel. -
Bucureşti : Mustang, 2017
ISBN 978-606-652-138-3

94
Lucrarea de doctorat a fost susţinută in data de 6 septembrie
2013, la Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti, sub
coordonarea conducătorului ştiinţific prof. univ. dr. Valentin
Mureşan. În continuare prezint lucrarea aşa precum a fost
predată, fiind extras doar un capitol de introducere cu unele
consideraţii metodologice.

Dr. Iulia Anghel

 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE FILOSOFIE

Teză de doctorat
DIMENSIUNEA SIMBOLICĂ A
COMUNISMULUI
ROMÂNESC

Conducător ştiinţific: Prof. Univ. Dr. Valentin Mureşan

BUCUREŞTI
DIMENSIUNEA SIMBOLICĂ A COMUNISMULUI
ROMÂNESC

Iulia Anghel
Cuprins

Lista ilustraţiilor / iv

Introducere / v
I. Analiza simbolică – o încercare de (re)construcţie
1. Pledoarie pentru o abordare simbolică – Teoria lui Jacques Lacan / 1
2. Analiza structurilor simbolice. Un exerciţiu de recuperare şi resemnificare / 5
2. 1. De la individ către societate / 5
2. 2. Implicaţii ale externalizării teoriei psihanalitice / 14
3. Imaginar, real şi simbolic - Două modele clasice de analiză şi critica lor / 16
3. 1. Teoria structurală a lui Gilbert Durand / 17
3. 2. O privire sintetică asupra abordării structurale / 20
3. 3. Formula comprimată a lui Raoul Girardet / 24
3. 4. Abordarea istorică – Jacques Le Goff şi Alain Corbin / 32
3. 5. Perspective şi limite ale abordării istorice / 39
4. Schiţă pentru un nou model / 42

II. Miturile în formă materială

1. Iconografia puterii în comunismul românesc / 48
1. 1. Iconografie şi comunism – surse şi expresie / 48
1. 2. Iconografia comunismului românesc – o tradiţie continuată / 54
1. 3. În umbra lui Stalin / 60
1. 4. Finalul protectoratului sovietic şi cultul lui Dej / 73
1. 5. Epoca Ceauşescu - iluzii providenţiale şi revelaţia stalinismului târziu / 85
1. 6. Portretul, între nostalgie şi iconoclasm / 110
2. Abecedarul / 115
2. 1. Şcoala sub zodia ideologiei / 115
2. 2. Etapa sovietică / 119
2. 3. Debutul comunismului naţional / 130
2. 4. Etapa comunismului personalizat / 135
2. 5. Istoria abecedarului - Spectrul unei durate lungi / 147
3. Imaginea femeii în comunism / 151
3. 1. Imaginea femeii şi vîrstele ideologiei / 151

ii
 3. 2. Epoca sovietică şi revoluţia genului / 157
3. 3.Imaginea femeii în epoca comunismului naţional - Pronatalism şi
productivitate / 166
3. 4. Femeia anonimă şi „sindromul Elena Ceauşescu” / 175
3. 5. Comunismul românesc şi dubla dictatură asupra genului / 184

III. Documentele programatice ale comunismului românesc – o analiză simbolică

1. Congresele partidului comunist – o cronologie / 189
2. Comunismul de idei / 195
2.1. Naşterea comunismului românesc – Congresele I şi II ale PCR / 195
2.2. Comunismul în umbră – trilogia din ilegalitate / 211
3. Comunismul de stat / 219
3.1. Momentul 1944 – comunismul de tranziţie / 219
3.2. Congresele PMR – între pro-sovietism şi desprinderea de Moscova / 229
3.3. Revelaţia comunismului naţional - Congresele al IX lea şi al X lea / 244
3.4. Restalinizarea: de la Congresul al XI lea pînă la trilogia finală / 256

Încheiere / 270

Bibliografie / 274

iii
Lista ilustraţiilor

Fig. 1 - 1. Poster politic reprezentîndu-l pe Lenin, de Victor Ivanov, din 1967 / 53

Fig. 1 - 2. Sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Pucioasa, în 1947 / 64

Fig. 1 - 3. Portret clasic al lui Stalin din anii 50 / 67

Fig. 1 - 4. Discurs al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din anii ‘50 / 77

Fig. 1 - 5. Nicolae Ceauşescu alături de Alexander Dubcek / 94

Fig. 1 - 6. Nicolae Ceauşescu şi Ştefan Voitec / 98

Fig. 1 - 7. Portretul lui Nicolae Ceauşescu din 1984 / 103

Fig. 1 - 8. „Tinereţe revoluţionară”, tablou de Eugen Palade / 108

Fig. 1 - 9. Alexandr Gherasimov, Stalin şi Voroshilov la Kremlin (1939) / 113

Fig. 2 - 1. Lecţia de la litera M din abecedarul din 1945 / 120

Fig. 2 - 2. Lecţia de la litera M din abecedarul din 1965 / 130

Fig. 2 - 3. Lecţia Uzina din abecedarul din 1965 / 131

Fig. 2 - 4. Lecţia Şoimii Patriei din abecedarul din 1975 / 137

Fig. 1 - 5. Lecţiile Puişorii şi Găinuşa harnica din abecedarul din 1975 / 138

Fig. 2 - 6. Lirică ideologică dedicată lui Nicolae Ceauşescu în abecedarul din 1982 / 143

Fig. 2 - 7. Lecţiile Ţara mea şi Partidul din abecedarul din 1982 / 144

Fig. 3 -1. Portret oficial al Anei Pauker / 160

Fig. 3 - 2. Coperta revistei Femeia, nr. 7, 1948 / 162

Fig. 3 - 3. Coperta revistei Femeia, nr. 12 din 1948 / 163

Fig. 3 - 4. Coperta revistei Femeia, nr. 5, iunie, 1960 / 170

Fig. 3 - 5. Coperta revistei Femeia, nr. 12, 1984 / 180

Fig. 3 - 6. Portret omagial dedicat Elenei Ceauşescu în anii ‘80 / 182

iv
Introducere

Sine ira et studio

Tacit

Dispariţia sistemelor totalitare din Europa de Est a generat nu doar mutaţii profunde în
structura politică, socială şi economică a societăţilor, ci şi o importantă ruptură în planul
gîndirii, „apusul unei filosofii” 1. După mai mult de două decenii de la înlăturarea regimului
comunist, România nu îşi găseşte o cale de a se reconcilia cu acestă istorie foarte recentă
încă. Perioada post-decembristă s-a caracterizat printr-un fenomen gradual de “uitare
curativă” 2. Dacă în primele stadii de instalare ale fragilei democraţii autohtone s-au
produs încercări violente de exorcizare ale trecutului 3 – denunţarea comună într-o logică
afectivă şi de multe ori contagioasă a operelor clasicilor marxismului împreună cu ultimele
discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu – odată cu trecerea timpului, comunismul a suportat o
operaţie de resemnificare. Întregi straturi generaţionale au început să manifeste o nostalgie
a timpurilor trecute, o dorinţă de reîntoarcere către epoca unor certitudini pe care
prezentul nu le mai putea produce. Lipsa de adaptare a unor paliere largi din societate la
paradigma democratică nu se poate explica prin apel la un simplu efect remanent. Este
vorba de un sistem de distorsiune bazat pe pîrghii mult mai profunde. Privit în oglindă,
efectul invers de diabolizare absolută şi iraţională a tuturor artefactelor sistemului, fie ele
construcţii teoretice sau simple mărci de cultură comunicaţională 4, pun în evidenţă
existenţa unui mecanism similar. România era prizoniera unor cadre de gîndire de care nu
se putea elibera. Pe fondul acestor patologii neaşteptate, se ridică mai multe întrebări
legitime: “ce a fost cu adevărat comunismul românesc?”, “este vorba de un fenomen istoric
unitar, monolitic, sau putem vorbi despre comunisme şi stadii radical diferite şi, de multe
ori, contradictorii?” şi nu în ultimul rînd, “care a fost a esenţa lumii comuniste, palierul de
legătură între sfere atît de diferite precum ideologia, zona programatică, manifestările
culturale sau politicile educaţionale?”.

1 Valentin Mureşan, Apusul unei filosofii, Alternative, Bucureşti, 1995, p. 4.

2 O formă de „psihopatologie cotidiană”, care reprimă amintirile traumatizante şi le proiectează în
subconştient, op.cit. Sigmund Freud, La psychopathology de la vie quotidienne, Payot, Paris, 1922.
3 Ibidem, p. 4.
4 Unele formule ale limbii de lemn dispar odată cu distrugerea sursei lor justificatoare, ideologia, Françoise
Thom, Limba de lemn, editura Humanitas, Bucureşti, 1993 , p. 34.

v
 Lucrarea porneşte de la presupoziţia esenţială conform căreia fenomenul comunist
(întreaga sa paletă de manifestări teoretice, sociale şi valorice), poate fi decriptat şi înţeles
prin studierea laturii sale simbolice. Termenul de simbolic este folosit în sensul teoriei lui
Jaques Lacan, care îl consideră o parte a unei triade ce mai cuprinde imaginarul şi realul 5,
aceste trei elemente reprezentând, de fapt, nivele de relaţie ale individulului cu lumea
exterioară. Totodată, simbolicul joacă un rol de mediere între imaginar şi real, generînd o
ordine simbolică 6. Aceasta din urma are rolul unei grile de organizare a ambelor spaţii. O
analiză simbolică a comunismului românesc ar implica deci un studiu al structurii sale
profunde, arhetipale şi care a asigurat conexiunea între sfera materială, concretă şi cea a
imaginarului. Structura simbolică se divide, la rîndul său, într-o serie de straturi
compoziţionale. Mitul reprezintă un vehicul privilegiat al transferului de semnificaţii între
sfera imaginarului şi cea a realului. Fenomenul comunist prezintă o complexitate ce
îndeamnă la multă prudenţă în abordare. Multitudinea de aspecte implicate şi orizontul
temporal extins transformă într-o sarcină dificilă cartografierea completă şi definitivă a
tuturor aspectelor relevante. Un exemplu paradigmatic se referă la comasarea identităţii şi
reperelor înregistrate între cele două borne istorice fundamentale 1947 şi 1989. În mod
curent, comunismul românesc este definit ca o epocă unitară, uniformă, liniară. De fapt,
este vorba de un şir de stadii şi vîrste independente, dominate de tematici şi structuri
simbolice diferite şi care pot sluji drept argument pentru folosirea termenului de
comunisme. O altă cazuistică edificatoare este oferită de clişeele legate de prosperitatea
edenică a perioadei interbelice şi caracterul stabil şi funcţional al democraţiei locale.
Comunismul românesc se instala însă într-o societate patriarhală, dominată de clivaje
sociale profunde. Pre-existenţa unui fundal istoric maladiv şi a unei experienţe autoritare
prelungite făcea ca România interbelică să fie un teren propice pentru transplantarea
totalitarismului. Comunismul nu întrerupea brutal un peisaj istoric echilibrat, ci se instala
într-un spaţiu cu mari vulnerabilităţi. Lista exemplelor este mult mai amplă. În cele ce
urmează, lucrarea își propune să depăşescă aceste grile simplificatoare, oferind o imagine
echidistantă şi neangajată asupra a ceea ce a reprezentat esenţa fenomenului denumit
generic şi simplificator – comunism românesc.

5 Jaques Lacan, Ecrits, Routledge Classics, London, 2001, p. 5.

6 Idem, p. 5.

vi
Secţiunea I

Analiza simbolică – o încercare de (re)construcţie

1.Pledoarie pentru o abordare simbolică - Teoria lui Jacques Lacan

Sistemele totalitare au făcut obiectul a numeroase analize în ultima jumătate de secol.

Indiferent de punctul de orientare al acestor studii, o ipoteză tinde să persiste. Fenomenul
totalitar modern în ansamblu şi cel de inspiraţie comunistă în mod special, sunt tratate ca
forme inovative, prin excelenţă noi. Virulenţa şi intensitatea efectelor lor postume sunt
corelate adesea cu sentimentul de inadecvare, de lipsă de imunitate a societăţilor în faţa
unor derive patologice cu substrat ideologic.
Totuşi, o explorare a straturilor mai adînci ale acestor proiecte aduce la lumină o
sumă de structuri vechi şi cu un caracter arhetipal. Studiile desfăşurate asupra fenomenului
complex, reunit sub eticheta generică şi simplificatoare de comunism, au implicat o
multitudine de abordări. Au existat cercetări demarate din perspectiva istoriei ideilor,
analize de inspiraţie sociologică sau politologică sau căutări centrate pe latura etică şi
valorică. În ciuda acestei palete largi de filtre explicative, exerciţiile teoretice tind să
întîmpine aceleaşi dificultăţi în a izola esenţa profundă a comunismului. Nici una dintre
perspective nu poate genera un tablou de ansamblu satisfăcător, mai ales în condiţiile în
care există intuiţia naturală conform căreia comunismul a reprezentat o totalitate 7 greu de
spart în cadre autonome. O posibilă soluţie în depăşirea acestui hiatus intern se referă la
identificarea unei zone de confluenţă, de intersecţie a tututor paradigmelor invocate.
Ideea unei analize din perspectivă simbolică a fenomenului comunist poate produce
rezerve întemeiate. În afară de polisemismul termenului simbolic, se deduce totuşi o sfera
relativ autonomă de aspecte urmărite. Există deja un corpus teoretic bine articulat cu
privire la mitologia, imaginarul sau latura culturală a comunismului. Acest spaţiu
considerat, totuşi, oarecum nebulos este pus cel mai adesea în antiteză cu analiza centrată
pe aspectele de natură materială, ştiinţifică, ideologică şi istorică. În mod curent, acestea
din urmă sunt privite ca opţiuni privilegiate în a da naştere unor rezultate cuantificabile.
Opoziţia dintre cele două viziuni ţine mai curînd de o sciziune artificială. Latura simbolică
este catalogată ca un produs periferic al structurilor mai bine articulate şi, poate, mai uşor

7
Alain Becançon, Originile intelectuale ale leninismului, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 8.

1
de analizat decît ideologia. Imaginarul, mentalităţile sau mitologia comunismului ar fi astfel
doar aspecte secundare ale fenomenului istoric bine delimitat. Operaţia de fracturare a
cîmpului de cunoaştere în două spaţii radical diferite ca utilitate, sens şi, de ce nu,
frecventabilitate, ţine de intervenţia unui curent cultural specific şi a unui anumit clişeu
legat de eticheta de ştiinţificitate.
Rămîne important de precizat că latura conexă a fenomenelor istorice tinde să se
manifeste cu atît mai influent cu cît aceasta este recuzată din cîmpul explicaţiilor dezirabile.
Astfel, una dintre cele mai prolifice etape de extensie a imaginarului social a fost legată, în
mod paradoxal, de ascensiunea raţiunii. În secolul al XIX-lea, ştiinţa a luat locul religiei în
generarea de explicaţii totale şi universal aplicabile, dar în mod paradoxal a importat şi o
sumă de elemente şi arhetipuri reprezentaţionale din sfera pe care tocmai se pregătea să o
anuleze 8. Conflictul invocat poate totuşi să primească o soluţie care derivă din propria
structură a problemei. În afara cercului de semnificaţie curent, în care este asociat cu latura
semiotică, cu imaginarul şi sfera culturală, termenul de simbolic reclamă şi o interpretare
de inspiraţie psihanalitică, cu implicaţii clare în retranşarea disputei dintre cele două
direcţii de analiză. În viziunea lui Jaques Lacan, realitatea socială poate fi divizată în trei
sfere distincte: imaginarul, simbolicul şi realul 9. Inspirată din abordarea structuralistă a lui
Claude Levy Strauss, teoria lui Lacan prezintă un aspect revoluţionar prin prisma
introducerii unui spaţiu de mediere şi acordare a două dimensiuni fundamentale ale lumii
sociale. Spaţiul imaginar şi ceea ce se numeşte prin consens realul social sunt reunite prin
intervenţia unui mecanism regulator – simbolicul.
Importanţa acestei distincţii, niciodată formulată pînă atunci în teoriile psihanalitice
ori în cele sociologice sau antropologice, este capitală 10. Noul palier creat de Lacan deţine
astfel capacitatea de a explica modalitatea de transfer a structurilor de valori, de agregare a
mentalităţilor, practicilor şi reprezentărilor sociale, prin elucidarea raporturilor dintre
imaginar şi real. Teoriile psihanalitice anterioare nu detaliau modalităţile de joncţiune ale
imaginarului cu realul. Dimensiunea simbolică introdusă de Lacan oferea astfel un model, o
structură explicativă care reunea două sfere considerate divergente: zona iraţională şi
primară a mentalului colectiv - imaginarul şi sfera conştientă, activă, materială a societăţii,
denumită real. Este important de precizat faptul că, în teoria sa, Lacan investeşte zona

8 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, Bucureşti, 2006, capitolul Ştiinţa ca religie,
p. 70.
9 Jaques Lacan, Ecrits, Routledge Classics, London, 2001, p. 5.
10 Idem, p. 104.

2
simbolică cu o forţă clară de coerciţie asupra celorlalte două dimensiuni ale lumii sociale.
Astfel, „există o supremaţie a simbolicului asupra imaginarului 11” şi „o supremaţie a
simbolicului asuprea realului 12”.
O altă teză centrală a teoriei lui Jaques Lacan se referă la stadiul oglinzii – conform
acestui proces, individul îşi generează identitatea prin intermediul unui import din sfera
externă, fiind supus în acelaşi timp unei inserări în timpul istoric 13. Procesul de
internalizare al identităţii, dublat de învăţarea reperelor culturale subliniază prezenţa unei
formule de transfer şi de permutare între două medii. Mişcarea cu dublu sens poate fi
extinsă ca formulă explicativă şi pentru societate ca ansamblu, dînd seamă de mecanismul
de învăţare şi de concentrare a valorilor. Prin menţinerea unui cadru de socializare
culturală comună devine posibilă instituirea unui ansamblu coerent. Stadiul oglinzii, plasat
de Lacan ca element fundamental în explicarea procesului de alienare 14 , aduce în discuţie
una dintre structurile esenţiale ale ordinii simbolice. Celălalt, opusul eului conştient, este
pentru Lacan rezultatul unei opoziţii între identitatea învăţată şi cea bazală a individului.
Această sciziune este adesea externalizată, dînd naştere unui ax fundamental care va însoţi
structura simbolică a tuturor tipurilor de societate – conflictul cu alteritatea.
Un alt reper important în abordarea psihanalitică a lui Jaques Lacan se referă la
„numele Tatălui 15”. Concept inspirat din teoria lui Sigmund Freud, acesta reprezintă forma
concentrată a Totemului, a legii în formula sa paternală şi restrictivă. Imaginea acestui nou
tip de tată ritual este prezentă şi ea în toate stadiile de dezvoltare ale societăţilor, fie că
este vorba de o invocare explicită (cazul paradigmei religioase dominate de divinul
paternal al Evului Mediu) sau de o formulă mediată (tatăl ritual al naţiunii sau părintele
ideologic, acest nou dumnezeu laic al totalitarismelor moderne). Deosebit de importantă în
teoria lui Lacan este şi introducerea elementelor de relaţie. În abordările precedente,
interacţiunile dintre sfera imaginarului şi cea a realului erau constant suspectate ca fiind
mistificate, greu de elucidat, guvernate de două regimuri radical diferite şi imposibil de
reconciliat. Revelaţia lui Lacan şi tratarea imaginarului şi realului ca subordonate ale unui
spaţiu categorial avînd o capacitate de coerciţie dublă, oferă posibilitatea instituirii unui
sistem categorial unitar.

11 Op. cit., Jaques Lacan, Ecrits, p. 215.

12 Idem, p. 218.
13 Idem, p. 3.
14 Idem p. 46.
15 Original „name of the father”, Idem, p. 73.

3
 Simbolicul nu poate fi redus la o simplă zonă de confluenţă, ci devine expresia unei
grile stilizate de explicare a ambelor dimensiuni. Introducerea elementelor de relaţie
exclude deci posibilitatea unor evoluţii divergente, autonome sau contradictorii între sfera
imaginarului şi cea a realului. Relaţia funcţionează ca bază de edificare a unei structuri
simbolice care acţionează atît asupra istoriei materiale cît şi asupra imaginarului, fie el în
formă conştientă şi articulată cultural sau în ecuaţii abisale 16. Deşi construcţia teoretică a
lui Lacan rămîne cu siguranţă tributară unui anumit orizont bine delimitat, capacitatea sa
de a determina o revoluţionare a dezbaterilor cu privire la structura fenomenelor istorice
este demnă de luat în calcul. În condiţiile în care simbolicul domină şi reglementează atît
sfera realului împreună cu elementele asociate sieşi, precum ideologia sau mentalităţile,
dar şi pe cea a imaginarului, se poate formula un mecanism de analiză aplicabil şi relevant
pentru ambele dimensiuni.
Conflictul semnalat anterior, între direcţiile de cercetare care privilegiau sfera
materialului şi cele care militau pentru preeminenţa imaginarului în explicarea structurii
profunde a fenomenelor istorice se reduce în final la o falsă problemă. Pentru a putea
accesa axele fundamentale ale unui proiect multivalent şi ultracomplex, aşa cum a fost cel
comunist, devine necesară o decriptare a structurii sale simbolice. Aceasta a influenţat atît
aspectele de natură raţională (corpus teoretic, ideologie, valenţe morale ale proiectului), cît
şi cele de formă subconştientă (mitologie, imagini cheie). Odată identificată o posibilă
direcţie de analiză care să ofere o nouă perspectivă asupra fenomenelor istorice, se
profilează şi unele dificultăţi metodologice importante. În virtutea cărui cadru teoretic
poate fi investigată structura simbolică a comunismului sau a unei anumite epoci, în
genere? Există o singură structură sau este vorba de o pluralitate de sisteme sau
constelaţii? La rîndul său, structura se reduce la un cerc de itemi relevanţi şi constanţi sau
devine scena unor multiplicări şi recombinări de cadre?
În continuare, voi încerca să identific un cadru de analiză aplicabil studiului
structurilor simbolice, căutînd în acelaşi timp o metodă care să genereze explicaţii
relevante asupra sintezei inovative dintre imaginar şi real, operată de totalitarismele
moderne, în general, şi de cel comunist, în mod special.

16
există un imaginar primar, nuclear, primordial şi un altul creativ, combinativ, dinamic, Cornelius
Castoriadis, The imaginary instituţion of Society, Polity Press, Cambridge, 1986, p. 146

4
2. Analiza structurilor simbolice. Un exerciţiu de recuperare şi resemnificare

2.1. De la individ către societate

Angajarea în cadrul unui demers de analiză a structurilor simbolice, aşa cum pot fi acestea
definite prin raportare la tradiţia psihanalitică poate părea, pe cât de tentantă, pe atît de
ameninţată de riscuri multiple. Prima dificultate şi, probabil, cea mai stringentă se referă la
penuria de teorii asumate ca aporturi directe la acest domeniu. Deşi nu există un spaţiu de
cercetare autonom care să poată fi corelat direct cu analiza structurilor simbolice ale
diferitelor epoci şi tipuri de societate, pot fi semnalate mai multe perspective înrudite. În
lucrarea sa clasică, Instituţia imaginară a societăţii 17, Cornelius Castoriadis avansează teza
conform căreia întreaga structură socială este direct conectată noţiunii de simbolic 18.
Instituţiile nu pot fi reduse exclusiv la palierul simbolic, dar pot exista doar în virtutea
acestui nivel 19, fiind imposibil de creat în afara unei ordini simbolice. Castoriadis
subliniază ipoteza conform căreia societatea îşi generează ordinea simbolică într-o manieră
diferită de cea a individului, dar acestă formulă de sedimentare nu poate fi considerată a fi
una liberă. Astfel, ordinea simbolică importă elemente din cadrele trecutului, pe care
uneori le resemnifică şi reasamblează 20. Mutaţia operată de Castoriadis din sfera
particulară în care se plasează Lacan (unde parcursul de explorare păstrează ca principal
reper individul), către o viziune mai extinsă a societăţii ca formulă simbolică, dă şansa unei
prime retrasări a orizontului de discurs.
Societatea există în virtutea unei ordini simbolice, care îi guvernează atît palierul
raţional cît şi cel imaginar, condiţii în care experimentul psihanalitic al celor trei stări pare
să primească o primă extensie către sfera explicaţiilor de natură globală. Castoriadis merge
mai departe cu extinderea ipotezei psihanalitice şi susţine - „orice simbolism este construit
pe ruinele structurilor simbolice anterioare 21”. În acest context apare o primă inserare a
ideii de structură simbolică în timpul istoric. Compoziţia sa internă ar depinde la rîndul său
de acţiunea mai multor niveluri distincte şi care nu pot fi izolate decît prin prisma unui
exerciţiu regresiv. Elaborarea ordinii simbolice, care are rolul de a guverna atît sfera
raţională cît şi imaginarul societăţii, se produce subconştient, spaţiu în care se poate
17
Original The imaginary institution of Society.
18 Cornelius Castoriadis, The imaginary instituţion of Society, Polity Press, Cambridge, 1986, p. 117.
19 Idem, p. 117.
20 Idem, p. 121.
21 Idem, p. 121.

5
identifica o ecuaţie primară, o „scenă nucleară 22” primordială, în virtutea căreia se vor
constitui toate celelalte. Acest artefact iniţial are rolul de a conecta exteriorul cu interiorul
şi de a produce o unificare individ – colectivitate printr-un proces similar „stadiului
oglinzii”. Dacă în teoria lui Lacan stadiul oglinzii deţinea rolul de a induce o imagine
ancorată istoric a individului, prin contribuţia lui Castoriadis se ajunge la o formulă
colectivă de inserţie a identităţii. Pentru Castoriadis imaginarul se divide în două paliere
autonome: imaginarul radical, primar, constant, izolat şi imaginarul periferic, cel creativ 23.
Geografia structurilor simbolice ale diferitelor tipuri de societate ar fi astfel influenţată de
relaţia dintre aceste două dimensiuni şi de reflecţia lor asupra designului instituţional şi,
prin extensie, a mentalităţilor, ideologiilor şi reprezentărilor colective.
Abordarea lui Cornelius Castoriadis aduce în prim plan o nouă problemă legată de
condiţiile de posibilitate ale studierii structurilor simbolice. În mod cert există o relaţie
privilegiată, cel puţin în cadrul abordărilor teoretice, între palierul imaginar şi cel simbolic.
Voit sau fortuit, numerosi autori tratează ordinea simbolică ca fiind mai curînd derivată sau
subsumată studiului imaginarului, decît ca o expresie a unui domeniu autonom în sine şi, cu
atît mai puţin, ca un spaţiu în directă corelaţie cu realul (perspectiva secundară a studiilor
legate de simbolism este justificată în mod paradoxal şi ironic, de o altă iluzie a
imaginarului modern, scientismul 24). Confuzia invocată dă naştere şi unor consecinţe
asociate. Studiul imaginarului a cunoscut o creştere marcantă în tandem cu un alt domeniu
înrudit, mentalităţile şi, tangenţial, cu istoria ideilor. Camuflarea interesului pentru
structurile simbolice în interiorul unor sfere fragmentare îngreunează şi mai mult un
demers deja ameninţat de multiple riscuri. Imaginarul însuşi constituie un subiect cu
margini fluide ale cărui limite, sensuri şi definiţii au generat la rîndul lor numeroase
dispute. Au fost reunite sub umbrela studiului imaginarului o multitudine de abordări -
antropologice, istorice, filosofice. În ciuda aportului multidisciplinar consistent, nu a luat
naştere o ştiinţă autentică a imaginarului, un proiect global şi unitar ci, mai curînd, au fost
jalonate imaginarii, schematizate, independente 25.
Şi perspectiva din care au fost trasate aceste cadre paralele este una luxuriantă. În
ceea ce priveşte imaginarul societăţilor primare, au rămas clasice analizele antropologice
ale lui Claude Levy-Strauss, sau abordările de psihologie socială ale lui Carl Jung. În cadrul
22
Op. cit. Cornelius Castoriadis, The imaginary instituţion of Society, p. 142.
23
Idem, p. 146.
24 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, Bucureşti, 2006, capitolul Ştiinţa ca religie,
p. 70.
25 Idem, p. 5.

6
imaginarului medieval vocile de autoritate sunt considerate cele ale istoricilor Jaques Le
Goff şi Georges Duby, în timp ce imaginarul modern este tratat de o pleiadă reunită de
antropologi, filosofi, teoreticieni ai psihologiei colective, etnologi sau sociologi.
Inflaţia importurilor metodologice aduce în discuţie scopul ultim al acestei
impresionante desfăşurari de forţe. Imaginarul în sine constituie un spaţiu divers, eterogen,
populat de o infinitate de forme şi cadre. Ceea ce se încearcă a se realiza sub eticheta
generică de studiu asupra imaginarului este în fapt o cartografiere, o organizare şi o
structurare a acestui cîmp ultra-complex. Nu imagini disparate sau simple corelaţii
contextuale între fapte şi simboluri se caută, ci un sistem, o logică internă a acestor asocieri
dinamice. Scopul final care tinde să se detaşeze din gama tuturor acestor abordări este
crearea unei matriţe, unei formule explicative în virtutea căreia imaginarul influenţează
realul (îl determină sau îi transferă într-o relaţie cu dublu sens, semnificaţii). La o scurtă
privire retrospectivă se poate semnala o suprapunere interesantă de proiect între
obiectivele declarate ale studiului imaginarului şi condiţiile de posibilitate ale cercetării
asupra structurilor simbolice (aşa cum sunt acestea definitie în teoria lui Lacan). Ceea ce
vor să izoleze teoreticienii imaginarului este chiar structura simbolică propusă de
perspectiva triadică a lui Jaques Lacan. Denaturarea metodologică face, însă, ca aceasta să
fie absorbită de imaginar şi să piardă poziţia sa de mediere. În ciuda erorii de perspectivă,
abordările folosite pentru studiul imaginarului pot fi recuperate şi asumate ca fiind utile
acestei noi cercetări, revenite la graniţa dintre cele două sfere.
Studiul imaginarului a invocat constant un anumit imperialism al domeniilor de
graniţă – cel mai des învinovăţit este studiul mentalităţilor 26. Astfel, între cercetarea
imaginarului şi cea a mentalităţilor ar exista o diferenţiere netă de substanţă. Unii autori
susţin că imaginarul se distinge de „configuraţia oarecum abstractă a mentalităţilor 27” prin
prezenţa unei zone de confluenţă cu realitatea (ori tocmai această intersecţie ar fi trebuit
să pună în discuţie teza dominaţiei imaginarului). În aceste condiţii, prezenţa unor cadre
mai sofisticate precum miturile, utopiile sau sistemele de alterităţi ar da întîietate
imaginarului în explicarea raporturilor cu realul. Mai mult, pentru a exista un adevărat
triumf al acestui domeniu ameninţat încă cu disoluţia în sfere cu ceva mai multă tradiţie şi
frecventabilitate, se argumentează că imaginarul deţine o capacitate mai elevată de a oferi

26 Idem, p. 38.
27 Idem, p. 38.

7
pîrghii de analiză ale fenomenelor istorice complexe precum ideologiile, decît zona clasică a
mentalităţilor 28.
Toată această pledoarie în favoarea imaginarului se dovedeşte în mare parte
corectă, doar că beneficiarul demonstraţiei este un altul decît cel intenţionat. Teoreticienii
imaginarului argumentează, de fapt pro bono, în favoarea relevanţei structurii simbolice,
pe care în mod eronat o definesc ca aparţinînd în mod exclusiv imaginarului. Luînd în
calcul aceste consideraţii se poate avansa ideea conform căreia corpusul complex de teorii
şi studii cu privire la imaginar ar putea fi recuperat în favoarea cercetărilor legate de
evoluţia structurilor simbolice. Un atare decupaj este favorizat şi de o analiză a
terminologiei clasice care s-a impus in domeniu. Gilbert Durand îşi intitulează opera
programatică „Structurile antropologice ale imaginarului”. Un alt părinte fondator (deşi
paternitatea sa este ironică, avînd în vedere că acesta a dorit cu ardoare să genereze o
metodă de sorginte pozitivistă şi cît mai înrudită cu ştiinţa şi nu o perspectivă mai degrabă
semiotică), Claude Levy-Strauss îşi reuneşte cercetările legate de mitologie şi imaginar sub
un titlu cu o capacitate de substantivizare – „Antropologia structurală”. Lucrarea va
echivala cu impunerea structuralismului ca veritabil curent metodologic şi filosofic, care va
depăşi cu mult graniţele iniţiale.
Există deci o sensibilitate certă cu privire la conceptul de structură sub care se
poate intui dorinţa de identificare a unor forme şi contururi stabile, comparabile. O altă
scriere consacrată în domeniu, lucrarea lui George Duby – „Cele trei ordine sau imaginarul
feudalismului” 29 pune în lumină, dintr-o altă perspectivă, interesul pentru stratificare şi
model în materia complexă a imaginarului. „Naşterea purgatoriului” a lui Jaques Le Goff 30,
chiar dacă nu îşi dezvăluie natura programatică încă din titlu, reprezintă în ansamblu o altă
încercare de reconstruire esenţializată a structurii simbolice a unei epoci complicate –
apogeul istoric al Evului Mediu. În concluzie, se poate spune că legătura dintre imaginar şi
tentativele de identificare ale unei structuri simbolice este consfinţită, chiar dacă adesea se
produce ca rezultat al unor demersuri neintenţionate. Principala provocare căreia studiul
meu încearcă sa-i facă faţă rămîne, aşadar, demonstrarea relevanţei acestei recuperări
metodologice pentru analiza fenomenelor istorice complexe.
Excursul teoretic anterior aduce în discuţie influenţa unui alt concept racordat în
mod tradiţional cu cercetările legate de imaginar – mitul. Cariera istorică a conceptului de

28 Idem, p. 38.
29 George Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, editura Meridiane, Bucureşti, 1998.
30
Jaques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, editura Meridiane, Bucureşti, 1995.

8
mit se prezintă la fel de complexă şi adesea contradictorie precum aceea a imaginarului.
Între mitologia constituind un corpus narativ particular şi ştiinţa căreia i s-a delegat
complexa sarcină de analiză a domeniului invocat apare o suprapunere.
Mitologia ca axă de cercetare a fost revendicată de multiple direcţii. A făcut pe rînd
obiectul disputei între istorici, antropologi, etnologi, psihologi sociali şi, în ultimele etape, a
fost adjudecată de cercetările legate de imaginar, deşi probabil că nici această ultimă
delegare nu va avea caracter definitiv. În ciuda unui amalgam complicat de dispute legate
de obiectul şi rolul mitologiei, se poate detaşa o idee comun împărtăşită – mitologia este
ştiinţa care se preocupă de analiza miturilor, ca formule de schematizare şi concentrare a
memoriei colective 31. Consensul este totuşi unul relativ, în ciuda acestui prim punct comun
de rezumare.
Preocuparea ştiinţifică pentru mituri a luat naştere într-o epocă de profundă
efervescenţă a interesului pentru problema originilor. Produs aparent secundar al unor
disicipline precum antropologia sau noile perspective istorice, mitul era tratat ca o
„excrescenţă periferică 32”, o umbră simplificată şi lapidară a unor structuri trecute. Deşi în
primă instanţă ştiinţa miturilor a întîmpinat mari dificultăţi în a-şi stabili caracterul util şi
frecventabil, aceasta a evoluat în timp, ajungînd unanim recunoscută, influenţînd şi
fragmentînd multiple orizonturi de discurs.
Noua paradigmă de analiză inagurată de structuralismul lui Claude Levy-Strauss
plasa mitul ca un element central în explicarea morfologiei şi geografiei simbolice a
comunităţilor primare. Părintele structuralismului se delimita de abordările precedente şi
sancţiona viziunile lui Boas sau Frazer ca fiind deformate şi inutil subordonate faţă de ceea
ce Levy-Strauss numea etnologia religioasă 33. Naşterea unei ştiinţe moderne a mitului
depinde deci de o fracturare a legăturilor sale tradiţionale cu sfera reprezentărilor
religioase, chiar dacă această ruptură nu va anula unele interdependenţe esenţiale. Una
dintre condiţiile fundamentale ale existenţei mitului, identificată de Levy-Strauss, se referă
la caracterul său universal – mitul poate fi decriptat, înţeles, asumat, de orice cititor din
orice epocă, indiferent de fractura culturală 34. Depăşind argumentaţia de sorginte
lingvistică folosită în Antropologia structurală 35 şi coroborînd-o cu viziunea ceva mai
critică a lui Marcel Detienne, se poate ajunge la ipoteza conform căreia mitul constituie un
31
Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, editura Symposion, Bucureşti, 1997, p. 13.
32
Idem, p. 68.
33 Claude Levy-Strauss, Antropologia structurală, editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 247.
34 Idem, p. 252.
35 „mitul ţine de ordinul limbajului, face parte integrantă din el”, Idem, p. 252.

9
element primar, o formulă fosilizată şi arhivată 36 a memoriei colective. Condiţiile de
lizibilitate ale structurii iniţiale codate în interiorul mitului ar depinde de mecanismul de
sedimentare şi validare prezent în interiorul comunităţii, componentele mitului primind
adesea o geografie variabilă 37. Calitatea mitului de a reprezenta o transmutare a unei
structuri anterioare din istoria grupului, a unei hărţi pe care nu o reproduce în mod simplu
ci prin apel la multiple glisări, reconstituiri sau accentuări ale unor anumite falii narative,
este acceptată de cei mai mulţi dintre teoreticienii mitologiei. Mai mult, către apogeul
cercetărilor legate de subiectul aparent inovativ al mitologiei, se ajunsese chiar la
avansarea ipotezei conform căreia mitul ar reprezenta interfaţa compensatorie a
„arhitecturii sociale 38”. Se pregătea astfel terenul pentru intrarea în scenă a teoriilor legate
de imaginar, teorii ce vor reproduce în bloc şi fără referinţă o gamă extinsă din cuceririle
mitologiei în provocarea sa de a deveni ştiinţă.
Omniprezenţa construcţiilor de formă mitică (care reproduc o sumă de trăsături
considerare definitorii), fie ele tratate ca şi vehicule ale unor sensuri din epoca originară a
comunităţii, fie considerate produse racordate unor corespondenţe istorice bine delimitate
au făcut ca mitologia să îşi descopere o adevărata vocaţie imperalistă. Ceea ce ulterior vor
denunţa istoricii imaginarului cu privire la vocaţia expansivă a domeniului mentalităţilor se
repetase deja, nu cu multă vreme înainte. Mitologia tindea să absoarbă într-o formulă
unificatoare tot ceea nu putea fi supus unei grile de analiză cu rezultate standardizabile şi
cuantificabile. Expansiunea orizontului de semnificaţii arondat mitologiei a reprezentat un
fenomen tranzitoriu. Treptat, relaţiile dintre mitologie şi imaginar au făcut obiectul unei
rediscutări. Astfel, ştiinţa mitului a devenit subordonată şi incorporată cercetărilor legate
de imaginar.
Pentru a putea stabili o ordine inteligibilă a relaţiilor dintre imaginar, mitologie şi
structura simbolică, devine utilă şi necesară o cartografiere a teoriilor legate de funcţia şi
rolul mitului. Abordările privind natura şi scopul mitului ocupă o plajă diversă. Pornind de
la viziunea presocraticilor şi trecînd prin paradigma platoniciană, în care mitul este
considerat fundament al unor stadii superioare de relaţionare ale omului cu mediul şi pînă
la grilele de analiză ale secolului XIX, ştiinţa mitologiei a fost supusă alternativ unui
mecanism de extensie şi comprimare. În mod segmentar a înglobat mari spaţii de
cunoaştere pentru ca ulterior să fie redusă la cadre mult mai concentrate. Ceea ce

36 Ibidem, p.82.
37 Ibidem, p. 84.
38 Ibidem, p. 89.

10
interesează în contextul studiului de faţă se referă la condiţia mitului ca formulă
privilegiată de interacţiune a imaginarului cu realul, prin intermediul structurii simbolice.
Originile mitului şi, implicit, condiţiile sale de posibilitate sunt divizate în două
direcţii mari de analiză. Există o opţiune care militează pentru o funcţie bazală, pre-
raţională, pregătitoare a mitului în vederea instaurării ulterioare a stadiului superior al
gîndirii raţionale şi o altă direcţie care susţine caracterul complementar şi contemporan al
mitului în interiorul tuturor etapelor de dezvoltare ale societăţilor. Cele două opţiuni sunt
conflictuale doar într-o anumită perspectivă. Deşi ambele sunt de acord cu prezenţa
orizontului mitic (definit adesea difuz), prima direcţie de cercetare îl tratează ca pe o
formulă remanentă, rămasă în conservarea memoriei colective, în timp ce a doua
perspectivă vede în orizontul mitic o ecuaţie productivă, ataşată direct evoluţiei şi nu un
balast cultural îngheţat. O analiză clasică a problematicii corelate mitului este cea a lui E. B.
Tylor. În viziunea lui Tylor mitul constituie o tentativă de decriptare a sensului şi originii
fenomenelor naturale. Opţiunea lui Tylor este prin definiţie evoluţionistă, stadiul mitic
fiind invocat ca o bază de construcţie pentru etapele ulterioare de agregare a raţionalităţii
umane. Momentul mitic este astfel, prin definiţie, unul depăşit, surclasat, prezenţa sa în
contemporaneitate fiind rezultatul unui proces de remanenţă criptică.
Tylor avertizează inclusiv asupra caracterului degradat şi inaccesibil al mitului, din
perspectiva individului modern 39. Aceasta nu se poate insera în logica pe care mitul o
genera pentru predecesorii săi din epoca primitivă, iar unul dintre puţinele instrumente
care fac posibilă o „autopsie a mitului 40” este analiza societăţilor izolate, aflate încă în
etapa primară. Opţiunea evoluţionistă a lui Tylor este susţinută şi de abordările altor
autori. Max Muller consideră mitul şi întregul orizont asociat lui ca o formulă de denaturare
lingvistică. Mitul este o „boală a limbajului 41”, de care omul modern se poate detaşa şi pe
care nu o reiterează decît fragmentar, prin reluarea formulărilor specifice acestei limbi
mitologice iniţiale. Ideea unui limbaj mitologic primar va fi comună pentru o sumă de alte
abordări privind natura mitului şi efectele sale asupra memoriei colective. Totuşi, esenţială
rămîne teza comună care susţine depăşirea momentului mitic şi caracterul său ne-influent
asupra individului modern (care, aparent, şi-a fabricat explicaţii mai plauzibile cu privire la

39
Edward Burnett Tylor, Primitive Culture: Researches into the development of Mythology, Philosophy, Religion,
Art and Custom, London J Murray, 1903, vol. 1, p. 286.
40 Idem, p. 286.
41 Max Muller, Essays on Mythology, Traditions and Customs, Longmans, Green, 1867, vol. 2, p. 162.

11
originea fenomenelor naturale, rafinîndu-şi limbajul către forme mai puţin generatoare de
confuzie).
O poziţie uşor particulară în contextul de dezbatere invocat este cea a
antropologului James Frazer. Pentru Frazer mitul este direct dependent de formula
materială a ritualului. Conexiunea mit – ritual fiind astfel făcută responsabilă pentru
structurarea anumitor patternuri de comportament şi valorizare în interiorul unei
societăţi date. Mitul este definit de Frazer ca o formulă narativă a ritualului. Cunoaşterea
progresează de la stadiul mitic către cel religios şi, ulterior, către orizontul ştiinţific dar
ritualul, spre deosebire de mit, tinde să se conserve, chiar şi în absenţa presupoziţiilor care
l-au generat 42. Astfel, mitul se schimbă, în timp ce ritualul rămîne constant, încercînd să
reconcilieze noile valori şi perspective asupra lumii cu această formulă remanentă. Deşi
este un sceptic în ceea ce priveşte relevanţa mitului pentru societăţile moderne, ipoteza lui
Frazer este esenţială prin aceea că introduce ideea dinamismului intern al naraţiunilor.
Chiar dacă mitul este considerat perimat şi secundar, faptul că acesta evoluează dă şansa,
odată cu abordarea lui Frazer, unei reconstrucţii a spaţiului de dezbatere. Acestei prime
perspectiva articulate, în principal în secolul XIX şi avînd ca principal ax teoretic scrierile
lui Frazer şi Tylor, îi va corespunde în secolul XX o schimbare spectaculoasă de abordare.
Prin intermediul teoriei lui Carl Jung asupra arhetipurilor şi prin contribuţia
decisivă a lui Claude Levy-Strauss, opoziţia clasică dintre orizontul mitic şi cel raţional,
dintre naraţiunile primare şi gîndirea ştiinţifică, tinde să fie anulată. Robert A. Segal face o
remarcă decisivă în această chestiune – „mitul şi ştiinţa pot îndeplini în mod simultan
aceiaşi funcţie 43”. Se încheie astfel o etapă importantă în istoria tentativelor de a insera
mitologia în cîmpul ştiinţelor aşa cum erau acestea gîndite de noua fizică socială 44 (puseul
raţionalist al secolului XIX va fi mult ponderat, iar soarta unor discipline aflate în plină
expansiune, rediscutată). În mod paradoxal, odată cu liberalizarea abordărilor legate de
mitologie, atunci cînd domeniul ar fi trebui să cunoască un moment de maximă expansiune,
substanţa sa este revendicată de noile teorii legate de imaginar. Pentru Jung, mitologia nu
mai reprezintă un corpus eterogen sau vag ordonat al cărui principala unitate de măsură
este itemul narativ individual – mitul. În perspectiva lui Jung miturile în sine devin expresia
unei ordini, a unor linii de tensiune şi sens care le ordonează şi face inteligibilă o anumită
strategie de relaţie. Invocarea arhetipurilor ca formule supra-ordonate mitului îi explică

42
James Frazer, The Golden Bough, Cambridge University Press, 2012.
43
Robert A. Segal, Theorizing About Myth, University of Massachusetts Press, 1999, p. 149.
44
Auguste Comte, Social Physics From the Positive Philosophy, Calvin Blanchard, New York, 1856.

12
acestuia caracterul universal şi rezistent. Astfel, revenirea la interesul declarat pentru
ideea de structură plasează mitologia într-o continuitate de proiect cu tezele imaginarului
analizate anterior.
Caracterul vădit circular al examenului istoric schiţat aduce în discuţie mai multe
ipoteze. Cîmpul de dezbatere arondat mitologiei este similar cu cel care va fi lăsat
moştenire noii ştiinţe a imaginarului. Atît în cazul mitologiei, cît şi în cel al cercetărilor
legate de imaginar, elementul constant, scopul final al tuturor abordărilor, se identifică cu
ideea de structură. Aşa cum s-a putut remarca în primele stadii ale argumentării, domeniul
imaginarului debutează prin exploatarea unei deformări metodologice. Ceea ce încercau să
izoleze teoreticienii imaginarului nu constituia un produs particular al acestei sfere pe care
obişnuiau să o opună cu multă fervoare realului, ci o structură de mediere şi echilibrare
între cele două spaţii aflate într-un fictiv conflict ireductibil. Se pare că o situaţie similară
poate fi semnalată în cazul mitologiei. Ştiinţa mitului este şi ea interesată, ca şi domeniul
imaginarului, de creionarea unei grile explicative, în virtutea căreia să se poate descrie o
hartă e evoluţiei cadrelor narative fundamentale. În ambele abordări există o schismă
referitoare la caracterul izolat sau mobil al fenomenelor urmărite.
Teoreticienii imaginarului iau în calcul prezenţa unor structuri autonome,
particulare, asociate unei epoci specifice sau o cursivitate evoluţionisă a anumitor formule,
în timp ce studiul mitologiei discută caracterul depăşit, remanent al mitului sau, din
contră, prezenţa sa activă, formatoare. Paralelismul semnalat confirmă încă o dată
suprapunerea reală a celor două tipuri de cercetare. Totuşi, rămîne important de semnalat
sensul şi justificarea acestui excurs complicat în istoria imaginarului şi a mitologiei precum
şi consecinţele pe care o atare clarificare a orizontului de discurs le poate proiecta asupra
analizei de faţă. Dacă în cazul imaginarului principala deformare metodologică făcea
trimitere la absolutizarea relaţiei dintre această sferă şi structura simbolică în detrimentul
realului, în cazul specific al mitologiei, deficienţa majoră este constituită de supralicitarea
rolului mitului în detrimentul structurii. Identitatea de proiect a acestor două domenii
jalonate de repere apropiate poate fi argumentată şi prin prisma existenţei unei oikumene
teoretice comune.

13
 2. 2. Implicaţii ale externalizării teoriei psihanalitice

Atît studiul mitologiei, cît şi cercetările legate de imaginar sunt puternic influenţate
de o gamă de autori canonici. Pornind de la teoreticienii societăţilor primare (Jung, Freud,
Levy-Strauss) şi pînă la aplicaţiile moderne ale subiectului (Cornelius Castoriadis sau
Norman Cohn), orizontul de discurs este dominat de interesul, declarat sau nu, pentru
model, ordine sau structură. Pentru Castoriadis structura imaginară a societăţii constituie o
matriţă a celei reale, pe care o condiţionează şi o modifică în cadrul unui raport de
interdependeţă şi comunicare. Pentru Cohn simbolistica şi arhetipurile creştine devin o
sursă de inspiraţie pentru un fenomen recurent – milenarismul secularizat. Acest termen
derivat face trimitere la un întreg ansamblu de mişcări şi orientări care împărtăşesc mai
multe caracteristici esenţiale: se înscriu într-o logică colectivă, noua eră pe care o aşteaptă
a fi instituită are un caracter terestru, iminent, miraculos şi va avea rolul de a schimba
fundamental „viaţa şi existenţa ca întreg 45”. Relaţiile dintre imaginar, real, simbolic şi
mitologie sunt de multe ori fluide sau plasate în corelaţii schimbătoare dar în mod evident,
în toată acestă zonă de dezbatere, există un punct de articulare coerentă.
Se poate deci avansa o ipoteza decisivă - studiul structurilor simbolice este prezent
în mai multe direcţii şi tradiţii de cercetare, chiar dacă natura sa nu este în cele mai multe
dintre cazuri una explicită. Principala dificultatea în conturarea unei grile de analiză
asupra acestui spaţiu se referă la distorsiunile şi inadvertenţele inerente oricărui exerciţiu
de recuperare şi resemnificare. Structura simbolică face astfel obiectul unei deformări
specifice, care impun numeroase obstacole în edificarea unui mecanism conceptual unitar.
În aceste condiţii apar mai multe întrebări legitime:

a. Care este natura relaţiei dintre principalii termeni – imaginar, real, simbolic, mitologie ?
b. Există un model constant de propagare a acestei relaţii ?
c. Se poate trasa un parcurs proiectiv sau anticipativ asupra consecinţelor prezenţei unei
anumite topologii simbolice într-un context istoric dat?
d. Şi dacă da, care sunt implicaţiile acestor predicţii asupra fenomenelor istorice majore şi a
totalitarismului, în mod special?

Pentru a putea trasa un cadru explicativ pentru prima intrebare, devine necesară o
revenire către paradigma teoretică iniţială. În teoria lui Jaques Lacan mitul reprezintă o

45
Norman Cohn, The puirsuit of the Millenium,Oxford University Press, 1970, p.15

14
formulă de expresie a structurii simbolice, o diviziune esenţială a acesteia. Mitul deţine un
caracter bine delimitat şi coerent chiar dacă poate suferi anumite mutaţii interne şi
deformări, identitatea sa fiind asigurată de respectarea unui anumit orizont narativ.
Structura simbolică se inserează în ambele sfere, în real şi în material, prin apel la
acest item privilegiat care îşi identifică principala vocaţie în tranfer. Deşi Lacan tratează
problema relaţiei dintre mit şi cele trei ordine – imaginar, simbolic şi real – dintr-o
perspectivă individuală, explicaţia sa cu privire la natura şi funcţia mitului ar putea fi
extrapolată. Luînd în calcul influenţa lui Sigmund Freud asupra modelului elaborat de
Lacan şi rolul pe care acesta îl atribuie mitului în contextul agregării unor structuri de
semnificaţie perenă 46, se poate susţine teza conform căreia cele trei dimensiuni ale
existenţei sunt racordate şi corelate prin intervenţia sa. Mitul ar reprezenta deci un atom
fundamental al structurii simbolice, elementul său de interacţiune cu celalte sfere. Eroarea
metodologică operată de cercetările legate de mitologie sau de imaginar devin astfel mai
uşor de explicat. Teoreticienii mitologiei au intuit valoarea explicativă a mitului neglijînd
însă cadrele sale de manifestare, în timp ce studiul imaginarului a confiscat în mod eronat
atît structura simbolică, cît şi atomul său primar.
Instituirea mitului ca element de relaţie între sfera imaginară şi cea reală precum şi
tratarea sa ca un constituent fundamental al structurii simbolice aduce o simplificare şi o
clarificare importantă a raporturilor dintre termeni. Prin intermediul acestei reconfigurări
teoretice a relaţiilor dintre concepte, am încercat să ofer, deja, o prima explicaţie şirului de
interogaţii formulate anterior. În cele ce urmeză, voi incerca edificarea unor posibile
modele şi predicţii pentru celelalte trei axe de dezbatere rămase.

46
Mitul poate fi văzut ca expresie a unei „structuri funcţionale”, Silberer apud. Sigmund Freud, Totem and
Taboo, Routledge, London, 1999, p. 150

15
 3. Imaginar, real şi simbolic - Două modele clasice de analiză şi critica lor

Propuneam, de la bun început, o explorare de ansamblu a teoriilor şi viziunilor legate de

mitologie şi imaginar, încercând să identific, din perspectiva structurilor simbolice, cîteva
componente sau falii relevante unui demers de analiză istorică. Primele concluzii tind să
fie încurajatoare în contextul în care aceste două domenii de graniţă, mitologia şi
imaginarul, tind să se subsumeze, chiar dacă nu în totalitate, unor scopuri comune.
Căutarea unei structuri, a unei matriţe interne, care să influenţeze şi să explice deopotrivă
aspectele raţionale, materiale dar şi pe cele mai greu cuantificabile, precum imaginarul sau
produsele culturale, a reprezentat o constantă pentru multiple tradiţii sau axe de cercetare.
Metodologia acestor demersuri s-a dovedit, însă, de multe ori contradictorie, paralelele sau
reconstituirile fiind adesea greu de trasat.
Importarea unui cadru de analiză inspirat din teoria psihanalitică şi rediscutarea
raporturilor dintre principalii termeni implicaţi poate facilita o reconstrucţie şi o unificare
a orizontului de dezbatere. S-a demonstrat deja existenţa unei identităţi de proiect între
ştiinţa imaginarului şi cea a mitologiei. Deformările şi corupţiile metodologice ale fiecărei
zone au făcut şi ele obiectul unor observaţii generale în etapele anterioare ale studiului.
Principala contribuţie a acestei dezbateri, cu siguranţă simplificată, se referă la propunerea
unei noi formule de relaţie între principalele concepte – imaginar, simbolic, real şi la
statuarea mitului ca element compoziţional fundamental al structurii simbolice. Odată
introdusă o nouă logică în interiorul interacţiunilor dintre aceste falii foarte disputate,
imaginar şi real, următoarea provocare se referă la coagularea unor modele de analiză
aplicabile noii construcţii.
Şi de această dată soluţionarea vidului metodologic pare să vină tot prin intermediul
unui exerciţiu de recuperare şi resemnificare. S-a devoalat tendinţa de acumulare şi de
captare a domeniului imaginarului - o parte esenţială a teoriilor legate de mitologie vor fi
reiterate şi re-formate în orizontul său. Studiul structurilor simbolice este obligat astfel la
un demers de extragere, analiză şi comparaţie a metodologiilor din sfera imaginarului şi la
identificarea unei formule care să se dovedească utilă scopului său – conturarea unei schiţe
explicative cu privire la evoluţia istorică a anumitor structuri. Una dintre întrebările
decisive rămîne aceea dacă palierul simbolic, izolat de Lacan şi propus ca factor regulator
al imaginarului şi realului, reprezintă un corpus constant, unitar sau o zonă dinamică şi
supusă la rîndul său evoluţiei. Această axă de dezbatere este responsabilă de asamblarea

16
unor direcţii fundamentale de discurs în teoriile legate de imaginar şi, implicit, de posibila
analiză a structurilor simbolice.
Demersurile de cartografiere a imaginarului au opus două tipuri majore de viziuni –
o perspectivă structurală, favorizînd cadrele bine cristalizate şi stabile versus o
perspectivă dinamică 47, mai apropiată de ideea de mobilitate şi particularizare. Cele două
direcţii sunt asociate la rîndul lor cu puncte de origine diferite. Abordarea structurală şi-a
găsit principalii exponenţi în domeniul antropologiei culturale (Gaston Bachelard, Gilbert
Durand, Claude Levy-Strauss şi, parţial, Carl Jung), în timp ce perspectiva dinamică a fost
inspirată cu precădere de noua şcoală istorică (Jaques Le Goff şi Alain Corbin). Între cele
două direcţii există, desigur, o multitudine de paliere intermediare dar, în cadrul cercetării
de faţă, mă voi concentra pe cadrele metodologice majore, străduindu-mă să identific
condiţiile de recuperare ale acestora în favoarea decripării structurilor simbolice.

3. 1. Teoria structurală a lui Gilbert Durand

Pentru Gilbert Durand domeniul imaginarului este expresia predilectă a unor constelaţii
semnificante care acţionează constant în interiorul tuturor cadrelor culturale. Dincolo de
importurile terminologice abundente şi de sinteza erudită pe care acesta o propune cu
privire la tematica imaginarului şi la condiţiile de posibilitate ale acestuia în interiorul unei
paradigme organizate coerent, Gilbert Durand manifestă un ataşament evident pentru
viziunea lui Carl Jung. Conceptul fudamental de arhetip prezent în teoria lui Jung este
reluat de Durand şi plasat la temelia complicatului său demers explicativ. Pentru
investigarea imaginarului , Gilbert Durand propune tehnica „traseului antropologic” 48 pe
care îl defineşte ca „schimb neîncetat care se produce la nivelul imaginarului, între
pulsiunile subiective şi asimilatoare şi somaţiile obiective emanînd din mediul cosmic şi
social 49”.
Depăşind provocarea substanţială reprezentată de jargonul uzitat de Durand, se
poate ajunge la concluzia conform căreia imaginarul constituie un spaţiu populat de o gamă
categorială stabilă, care intră în interacţiune cu palierul real. Persistă deci aceeaşi tendinţă
de absorbţie a structurii simbolice în cîmpul imaginarului şi deplasare a acesteia din zona
de mediere, chiar dacă va continua să servească, în final, ca element de relaţie.

47 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 16

48 Gilbert Durand, Structura antropologică a imaginarului, trad. de Marcel Aderca, editura Univers, Bucureşti,
1977, p. 48
49 Idem, p. 48

17
 Ideea fundamentală inserată de teoria lui Gilbert Durand în metodologia
imaginarului este aceea a dominaţiei unei ecuaţii stabile, continue şi rezistente.
Constelaţiile de semnificaţii (privite ca forme ultime ale structurii) iau naştere prin
intervenţia arhetipurilor. Terminologia recuperată de Durand din opera lui Jung suferă
anumite modificări – astfel, „arhetipul reprezintă punctul de joncţiune dintre imaginar şi
procesele raţionale 50”. Gilbert Durand denunţă o aparentă lipsă de claritate a paradigmei
psihanalitice din interiorul căreia se inspiră şi avertizează asupra faptului că arhetipul nu
poate fi confundat cu simbolul sau cu schemele organizaţionale secunde ale imaginarului 51
(în opera lui Jung edificiul structural simbolic prezintă mai puţine paliere şi relaţii mai
puţin sofisticate decît cele pe care încearcă să le impună Durand ca fiind absolut necesare).
Între simbol şi arhetip există deci o relaţie de subordonare, cel din urmă avînd calitatea de
a îngloba o pluralitate de ipostaze ale primului. La rîndul său arhetipul este plasat în
interiorul unor scheme logice, care conduc în final către forma ultimă a structurii,
constelaţiile.
Un rol aparte îi delegă Gilbert Durand şi mitului, pe care insistă să îl extragă din
zona sa de definire etnologică tradiţională, ca formă de expresie şi codificare a ritualului 52.
Pentru Durand mitul devine un „ sistem dinamic de simboluri, arhetipuri şi scheme, sistem
dinamic care, sub impulsul unei scheme, tinde să se realizeze ca povestire 53. Deşi forţează
definiţia mitului în direcţia unei logici de incluziune (acesta ajunge aparent să reunească
paliere categoriale diferite, simboluri, arhetipuri, scheme logice superioare primilor doi
termeni), pentru Durand acesta păstrează rolul decisiv de vehicul între cele două spaţii
esenţiale – imaginarul şi realul, chiar dacă tratarea şi detalierea celor două sfere nu este
neapărat una simetrică şi echidistantă. În ciuda complicatului eşafodaj terminologic
implicit şi a referinţelor luxuriante, teoria lui Gilbert Durand asupra imaginarului îşi
găseşte punctul de concentrare în teza stabilităţii şi uniformităţii structurilor simbolice.
Ideea evoluţiei după o schemă graduală a imaginarului (şi implicit a structurilor care îi sunt
asociate) este exclusă.
Mutaţiile şi creşterea în complexitate a expresiei arhetipurilor este pusă în seamă
unor bifurcaţii pe orizontală, excluzîndu-se orice încadrare într-o autentică „evoluţie

50 Gilbert Durand, Structura antropologică a imaginarului, trad. de Marcel Aderca, editura Univers, Bucureşti,
1977, p. 74.
51 Idem, p. 74.
52 Idem. p. 75.
53 Idem. p. 75.

18
progresivă 54”. Harta fundamentală a structurii simbolice rămîne dominată de arhetipuri,
organizate în scheme logice şi subordonate în final marilor constelaţii mitice. Un tablou
seducător şi tentant mai ales în contextul unei argumentaţii atît de erudite.
Perspectiva lui Gilbert Durand asupra imaginarului (schiţată aici în favoarea
studierii structurilor simbolice), constituie principala expresie a tradiţiei structurale în
tratarea imaginarului. Printre partizanii declaraţi ai acestei orientări mai pot fi invocaţi
Claude Levy-Strauss, Sigmund Freud şi, parţial, Carl Jung, deşi secţiunile următoare vor
arăta că tradiţia psihanalitică a generat teorii prolifice şi într-o direcţie concurentă -
explicarea dinamică şi fragmentară a imaginarului. Abordarea lui Gilbert Durand este
considerată emblematică pentru curentul holist 55 de tratare a imaginarului şi prin prisma
vocaţiei sale sincretice. Durand recuperează o întreagă tradiţie structuralistă, sintetizînd
într-un corpus complex presupoziţiile teoretice şi metodologice anterioare. În interiorul
paradigmei sale argumentative Durand reuneşte mai multe direcţii considerate clasice. În
primă instanţă recuperează ideea primatului arhetipurilor folosită de Jung şi valorifică într-
o manieră proprie teza sciziunii polarizante între două tipuri de regimuri. Astfel,
principiile lui Jung de organizare a conştiinţei colective, Animus şi Anima 56, sunt reluate
sub forma unor opoziţii duale dintre care cea mai influentă rămîne binomul nocturn –
diurn.
Din opera lui Gaston Bachelard, Durand preia teza pre-existenţei unor sisteme de
imagini şi reprezentări care tind să funcţioneze ca o matrice organizatoare a relaţiilor
dintre individ şi lumea exterioară. Totodată, hormonii imaginaţiei postulaţi de Bachelard
sunt recuperaţi în forma sistemelor reflexologice, care guverneză sintaxa imaginilor 57. O
altă influenţă importantă în opera lui Durand este reprezentată şi de structuralismul lui
Levy-Strauss. Din perspectiva sa antropologică Gilbert Durand reţine, în principal,
formalismul şi capacitatea de unificare a structurii, fapt ce îi oferă şansa extragerii unei
„logici dinamice a compoziţiei imaginilor 58”. Odată conturată o sondare a articulaţiilor
esenţiale ale perspectivei holiste asupra imaginarului, probabil că s-ar dovedi utilă şi o
organizare schematică a consecinţelor pe care o atare abordare le produce asupra
condiţiilor de studiu asupra structurilor simbolice.

54 Idem, p. 423.
55
Jean-Jeacques Wunenburger, Antropologia del imaginario, Ediciones del Sol, Buenos Aires, 2008. p. 16
56 Carl Gustave Jung, The symbolic life: Miscellaneous Writings, Routledge, London, 1977, p. 89
57 Ibidem, p. 16.
58 Ibidem, p. 22.

19
3. 2. O privire sintetică asupra abordării structurale

Principalele concluzii ar fi următoarele:

a. Există o structură coerent articulată care influenţează direct, constant şi rezistent

toate stadiile de evoluţie ale societăţilor, fie acestea primare şi aparent mai simplu
stratificate sau moderne şi contemporane, plasîndu-se într-o înşelătoare diversitate;
b. Orice evoluţie progresivă a structurii este exclusă – ceea ce poate părea dovada unui
salt calitativ în interiorul matricei simbolice nu constituie de fapt decît o nuanţare pe
orizontală, o recombinare a gamelor anterioare (cel mai categoric în lansarea unei atare
sentinţe este Durand, Carl Jung fiind supus ulterior unor interpretări care ar favoriza şi
teza dinamică 59).
c. Structura în sine este compusă dintr-o sumă de itemi: pentru Jung aceasta se reduce la
arhetipuri, în abordarea lui Freud este vorba de ipostazele Totemului fondator (fie el ca
părinte ritual, zeitate supusă unei crime narative sau reper anistoric şi referenţial al
indvidului) iar în cazul lui Levy-Strauss sunt invocate „mari unităţi constitutive 60”, care
ar reuni în axe de semnificaţie miturile.
d. Teoria lui Gilbert Durand a funcţionat ca un creuzet sincretic al direcţiilor majore
inventariate anterior – astfel, arhetipul rămîne matricea universală, în subordonarea sa
funcţionează schema, ultima monadă compoziţională fiind simbolul.
e. În toate aceste perspective se remarcă şi existenţa unui ax de fractură şi antiteză: în
cazul lui Jung este invocată o opoziţie binară 61 inerentă oricărui tip de societate
(principiile Animus şi Anima), în abordarea lui Freud este prezentă o ipostază dublă şi
conflictuală a Totemului, iar paradigma structuralistă a lui Levy-Strauss identifică o
logică opozitorie în interiorul marilor cadre narative asociate mitului (acesta este
constant, dar are glisări dinamice, este general dar cu o capacitate de adaptare şi
paricularizare, prezintă caracter complex dar cu accentuări tematice diverse).
f. Ruptura internă a structurii este preluată şi de teoria complicată şi multinivelară,
elaborată de Gilbert Durand, sub forma unei antinomii cu nuanţe alegorice – sciziunea
regim diurn, regim nocturn.

59
Op. cit. Thomas T. Lawson, Carl Jung, Darwin of the mind, Karnac Books, London, 2008.
60 Claude Levy-Strauss, Antropologia structurală, editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 253.
61 Carl Jung, The Archetypes of unconscious, Princeton University Press, 1969, p. 4.

20
 Această schiţă argumentativă a perspectivei rezistente asupra imaginarului
generează deja, chiar de la o prima privire, o sumă de implicaţii importante asupra
obiectului şi scopului cercetării mele. În ciuda bagajului terminologic complex şi uneori
supus unor dublări şi reluări mai mult stilistice decît explicative (abundenţa erudită de
metafore din teoria lui Durand nu facilitează defel extragerea unui model funcţional, în
ciuda argumentaţiei atractive), schema propusă tinde să fie percepută în mod intuitiv ca
avînd o anumită capacitate de a produce rezultate relevante. Baza teoretică a acestei
orientări, înglobînd în principal opţiunile explicative propuse de Jung, Freud şi Levy-
Strauss şi-a dovedit parţial utilitatea într-o multitudine de spaţii conexe, cum ar fi
psihologia socială, antropologia culturală şi, mai ales, analiza istorică. Chestiunea
stringentă rămîne totuşi cea a metodologiei – toate aceste teorii sunt cantonate în cadre
specifice iar încercările de unificare şi acordare nu au dat rezultate din cele mai
încurajatoare.
Sinteza lui Gilbert Durand este, cu siguranţă, impresionantă şi savantă dar nu poate
fi transformată într-un veritabil instrument practic – cum oare ar putea fi inventariate şi
elucidate toate arhetipurile, schemele şi constelaţiile relevante? Opţiunile reprezentate de
asumarea particulară a unei singure direcţii au produs la rîndul lor roade destul de
modeste. Chiar şi partizanii declaraţi ai unui autor sau al altuia acceptă că problema
structurii nu poate fi explicată şi decriptată în mod definitiv din interiorul unei singure
paradigme (şi fără intervenţia tacită a unor argumente şi demonstraţii circulare). În aceste
condiţii devine necesară o punere în balanţă a potenţialului şi a deficienţelor explicative ale
teoriei holiste şi rezistente a imaginarului. În coloana bilanţului pozitiv se poate
menţiona:

a. Ideea unui pattern simbolic unitar şi relativ stabil dă şansa unor asocieri şi a
identificării unor recurenţe. Intuitiv şi uneori demonstrabil, societăţile umane,
ansamblul de instituţii şi, implicit, imaginarul sunt traversate de o serie de axe care
marchează puncte comune.
b. Pornind de la imaginea Tatălui ritual din societăţile primare, trecînd prin dominaţia
austeră a divinului paternal specific Evului Mediu şi pînă la iconografia puterii
moderne, cu galerii populate de mîntuitori laici şi părinţi ai naţiunii sau eroi

21
 eliberatori 62, istoria societăţilor umane este marcată de nevoia unui reper fondator,
legislator şi justiţiar 63.
c. În interiorul aceleiaşi logici argumentative se înscrie şi problema Unităţii – unul dintre
principiile condiţionale ale existenţei şi funcţionării societăţii se referă la fabricarea
unui cadru identitar comun, la care indivizii să se racordeze.
d. Înrudită cu tema Totemului fondator, Unitatea a dat naştere unor exemplificări din cele
mai prolifice – de la strădaniile uniformizatoare şi vocaţia eliminatorie a creştinismului
medieval şi pînă la catehizarea ideologică timpurie specifică totalitarismelor moderne,
societatea s-a arătat constant preocupată de crearea unei baze identitare comune
pentru membrii săi.
e. Un alt cadru cu potenţial de universalizare este cel al Alterităţii – tema Celuilalt a
preocupat toate tipurile de societăţi şi a dat naştere unor manifestări simbolice dintre
cele mai influente: de la problema naturii exogene şi negative a celor exteriori
comunităţii primare şi pînă la mitologiile moderne ale claselor exploatatoare, proiecţia
negativă a sinelui a avut o carieră simbolică rezistentă;
f. Reunind concluziile anterioare într-o teză de ansamblu se poate spune că principalul
argument în favoarea perspectivei holiste şi rezistente a imaginarului este
capacitatea sa de a produce imagini unitare şi validate empiric ale unor configuraţii
simbolice constante în istoria societăţilor umane.

Totuşi, teoria implică şi o sumă de carenţe esenţiale, printre cele mai importante
numărîndu-se:

a. Una dintre limitele vizibile ale abordării holiste se referă la incapacitatea sa de a explica
dinamica istorică şi diversitatea. Sunt epoci dominate clar de o temă sau de un arhetip
în detrimenul celorlalte, iar a explica aceste diferenţe prin simple recombinări pe
orizontală nu poate satisface nişte exigenţe exploratorii prea înalte.

62
Un caz paradigmatic, ficţiunea „glorioasei armate sovietice eliberatoare” şi a „Fratelui mai mare de la
Răsărit”, devorate ulterior de expresiile imaginarului autohton, mai rezistente şi mai adînc ancorate. O
imagine de ansamblu asupra tematicii – Lucian Boia, Mitologia comunismului românesc, editura Humanitas,
Bucureşti, 2005
63 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, editura Paideia, Bucureşti, 2005, cap. 1 – Ficţiunea
puterii

22
b. O altă problemă care merită adusă în discuţie este cea a iluziei timpului continuu –
susţinătorii teoriei holiste mizează pe folosirea unui repertoriu istoric unitar, liniar
explicat de o structură simbolică fixă.
c. Ori, istoria instituţiilor, cea a mentalităţii şi chiar studiile antropologice din care se
revedendică acest tip de argumentaţie, pun în evidenţă o anumită „evoluţie” (explicată
aici ca o succesiune de cadre şi ne-corelată în mod obligatoriu cu ideea de „progres
istoric” 64).
d. Deşi se poate merge pe filiera de argumentaţie care susţine că orice creştere în
complexitate a instituţiilor şi a reprezentărilor acestora se datorează unui proces de
extensie şi polivalenţă a sistemelor anterioare, sunt tablouri compoziţionale care pot fi
cu greu supuse unei asemenea demonstraţii.
e. Astfel, între mitologiile primare ale primelor grupuri cunoscute, articulate social şi
mitologiile totalitare moderne există intuiţia unei creşteri de complexitate care
depăşeşte ideea de multiplicare pe orizontală;
f. Dificultatea ultimă şi cea mai importantă rămîne aceea a stabilirii unui „repertoriu
arhetipal” complet al elementelor esenţiale (care să nu facă obiectul unor amalgamări
şi recompuneri şi care să nu poată fi reduse la statutul de structuri derivate);
g. Ce ar trebui ales - Totemul fondator al lui Freud, mitul sursă (bororo) imaginat de Levy-
Strauss, cadrul opoziţiei duale surprins în metafora genurilor (Animus şi Anima) de Carl
Jung sau întregul eşafodaj de constelaţii, scheme şi sub-substructuri construit de
Durand?

64
Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţe, editura Alternative, Bucureşti, 1996. p. 7.

23
3. 3. Formula comprimată a lui Raoul Girardet

Pentru majoritatea obiecţiilor invocate, partizanii tezei structurale şi rezistente 65 au

încercat să formuleze soluţii. Ultima dintre critici a generat un interes pregnant – este
vorba de dilema izolării gamei compoziţonale primare, ireductibile, esenţiale a
imaginarului. În condiţiile în care sinteza complicată a lui Gilbert Durand eşuase ca
formulă explicativă cu şanse a de aduce o clarificare veritabilă în cîmpul experienţei (chiar
şi parcurgerea lucrării sale monumentale ridica probleme de sistematizare infinite), în
planul dezbaterii şi-au făcut apariţia şi alte tentative de regîndire şi statuare a unei grile de
analiză care să rezolve provocarea stabilirii unei mulţimi definitive a arhetipurilor. O
încercare notabilă şi care a beneficiat de mult ecou în planul dezbaterilor contemporane
este cea a lui Raoul Girardet, deşi lucrarea sa de referinţă 66 vizează mai curînd o analiză
combinată a imaginarului şi a instituţiilor politice, decît o cercetare globală a
fundamentelor structurale care guvernează cele două paliere.
În mod cert, abordarea lui Girardet se subsumează perspectivei holiste şi
structurale asupra imaginarului şi a structurilor simbolice deşi prezintă şi cîteva
particularităţi importante. Raoul Girardet propune un decupaj simplificator în sfera
elementelor primare şi ireductibile ale structurii simbolice pe care o trasformă într-o
ecuaţie în patru puncte. Arhetipurile principale identificate de acesta sunt: Conspiraţia,
Salvatorul, Vîrsta de Aur şi Unitatea. În interiorul noilor cadre sunt comprimate astfel o
serie de teme, teze şi idei specifice abordării structuraliste şi rezistente asupra
imaginarului. Noul model, racordat unei argumentaţii reducţioniste şi uniforme încearcă să
salveze teza holistă, demonstrînd caracterul peren şi universal al acestor noi elemente
postulate ca stînd incontestabil la baza structurii. În ciuda caracterului voit fragmentar al
studiului invocat, acesta îşi depăşeşte cu siguranţă obiectivele de proiect. Întrebarea
centrală este dacă formula divizată în patru puncte folosită de Raoul Giradet poate sluji
drept explicaţie relevantă pentru tabloul complex schiţat în jurul mentalităţilor, instituţiilor
şi imaginarului. Cele patru teme fasonate şi aliniate simetric şi foarte convenabil de
Girardet dau seama, într-adevăr, de prezenţa anumitor recurenţe istorice. Mitul liderului
şi cel al Vîrstei de aur se suprapun cert peste formule invocate de toate celelalte
perspective.

65
Op. cit., Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p. 16.
66
Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 80.

24
 Principala problemă a ipotezei persistente şi închise (dependentă de un
numerus clausus al itemilor relevanţi) este creată de diferenţele de natură şi
consistenţă ale punctelor sale de compoziţie. Pentru Raoul Girardet, cele patru
patternuri decisive – Salvatorul, Vîrsta de aur, Unitatea şi Conspiraţia -, sunt plasate
într-o relaţie de egalitate. Ori, la o analiză mai profundă şi în cadrul unei exerciţiu
comparativ, se poate remarca cu uşurinţă că această dispunere democratică nu pare a fi
justificată. Să luăm pe rînd cele patru patternuri statutate ca fiind comune şi relevante
pentru toate tipurile de societăţi cercetate. Liderul, indiferent de forma sa de manifestare
(părinte al naţiunii, legislator sau salvator) poate juca rolul unui produs primar al structurii
simbolice. Acesta ar putea fi suprapus cu uşurinţă peste Totemul fondator al lui Freud şi
chiar peste mitul sursă, al eroului primordial al lui Levy Strauss 67. Vîrsta de aur reprezintă
un construct care poate naşte unele dileme de plasare istorică.
Societăţile primare sunt guvernate de o paradigmă de reprezentare radical diferită
de cea din stadiile ulterioare. Schisma esenţială remarcată de Levy-Strauss, între societăţile
„calde 68” şi cele „îngheţate”, pune în evidenţă tocmai hiatusul temporal. Societăţile primare
nu sunt scena unui marş al devenirii, al proiectării către viitor. Imaginarul şi structura lui
simbolică tinde să se manifeste stabil şi imobil. Eroul fondator sau Totemul este perceput
ca fiind un contemporan şi nu un vizitator dintr-o epocă ideală. Cadrul simbolic al Vîrstei
de aur este legat indisolubil de o anumită nostalgie a pierderii echilibrului iniţial. Intrarea
în istorie şi înscrierea în timpul corupt echivaleză cu o traumă şi un fenomen de alienare.
Milenarismele religioase sau, ulterior, cele moderne vor exploata acestă nevoie de evadare,
deopotrivă către trecut şi către viitor şi vor propune o sumă de surogate şi reţete
reparatorii. De la Revoluţia franceză şi pînă la proiectul comunist, toate marile fenomene
istorice au propovăduit reintrarea în starea de echilibru static al acestei prime vîrste, vag
cunoscute, a umanităţii.
Vîrsta de aur reprezintă, fără dubiu, un construct cu o influenţă covîrşitoare pentru
structura simbolică a mai multor epoci, dar acesta nu satisface exigenţele unei explicaţii
universale. În ciuda caracterului concentrat şi mult simplificat al argumentaţiei invocate, se
poate ajunge la concluzia legitimă conform căreia primele stadii de dezvoltare ale
societăţilor întîmpină unele limite în asumarea acestui reper. Deci, schema lui Girardet îşi
dezvăluie un prim punct vulnerabil.

67 Claude Levy-Strauss, The raw and the cooked, University of Chicago Press, 1983.
68
Claude Levy-Strauss, La pensee sauvage, Plon, Paris, 1962, p. 310.

25
 Un alt item esenţial al schemei construite de Raoul Girardet este Unitatea. Conform
teoriei sale, toate tipurile de societăţi se confruntă cu nevoia intrinsecă de a-şi genera un
set de valori, repere şi identităţi comune, care să menţină o anumită coerenţă a
ansamblului social. Problema unităţii ar fi astfel comună tuturor epocilor, pornind din nou
de la stadiile societăţilor primare şi pînă la cele mai complexe exemple ale modernităţii.
Noul punct propus cu rolul de principiu stabil al edificării structurii simbolice ale tuturor
ansamblurilor sociale pare să respecte exigenţele funcţiei sale. Unitatea poate fi tradusă şi
ca o formă de crearea a unui corp coerent de reprezentări şi valori. Această caracteristică
este menţionată şi de teoria lui Freud, în virtutea căreia Totemul îndeplineşte sarcina
conectării şi implicării indivizilor în interiorul unui proiect comun dar şi în teoria lui Levy-
Strauss, care consideră că relaţia iniţială de „înrudire 69” globală a membrilor grupului are
tocmai menirea a de a rezolva orice tendinţă de sciziune sau contradicţie internă. Problema
filiaţiei globale 70 este învocată şi de Durkheim, ca o formulă regulatoare pentru identitatea
clanului organizat în jurul figurii fondatoare 71.
Tema unităţii face obiectul şi a numeroase alte demersuri de reconstrucţie centrate
pe analiza ansamblurilor sociale aflate în stadii de dezvoltare mai complexe. Astfel,
începînd cu proiectul creştinismului timpuriu şi pînă la epoca naţiunilor, există o
preocupare clară pentru reunirea indivizilor într-o matrice generatoare de coerenţă şi care
să asigure promovarea unor legături insurmontabile şi coercitive. Rămîne interesant de
remarcat că relaţia dintre dezideratul unităţii, problema înrudirii sau a filiaţiei şi elementul
Totemic sau fondator se conservă şi în cazul societăţilor moderne. Marile monoteisme şi,
în mod special, creştinismul îşi vor justifica vocaţia uniformizatoare şi unificatoare, tocmai
prin apel la un reper transcendent, originar, înrudit direct cu individul. Astfel, imaginea
Tatălui ritual 72 este preluată şi resemnificată pentru a folosi ca justificare pentru noi forme
extinse ale clanului iniţial.
Tema unităţii prin invocarea unui mecanism de filiaţie supravieţuieşte şi după
epuizarea forţei paradigmei religioase. Finalul Evului Mediu şi debutul erei naţiunii va
găzdui un reviriment spectaculos al motivului unităţii prin raportare la o nouă ecuaţie

69
Op. cit. Claude Levy-Strauss, Antropologia structurală, p. 83.
70 Emile Durkheim, Les Formes elementaires de la vie religieuse, P.U.F. , Paris, 1960, p. 143.
71 „clanul este o instituţie totemică”, idem. p.144.
72 Imaginea totemului şi riturile de celebrare a sa sunt investite cu rolul de formare şi conservare a identităţii
colective, Sigmund Freud, Totem and Taboo, Routledge, London, 1999, p. 134.

26
totemică 73. Ideea naţională depinde direct de raportarea la un trecut comun idealizat şi, cel
mai adesea, la un erou primordial cu rol întemeietor. Relaţia de înrudire dintre acest
fondator şi indvizi este mai puţin pregnantă decît în cadrele religioase ale Evului Mediu,
dar ea persistă în îndeplinirea aceluiaşi rol unificator. Triada unitate – filiaţie – totem
continuă să funcţioneze în forme mai subtile şi în cazul istoriei recente. Dincolo de miza
profund anti-religioasă şi fracturantă a proiectului comunist, în interiorul său se va
produce o readucere la lumină a imaginii Tatălui fondator. Chiar dacă forţa imaginii
părintelui ritual nu se manifestă uniform, aceasta este majoră, în special în etapa de
maturitate sovietică a fenomenului. Sintagma ultra-uzitată a limbii de lemn, „Stalin,
părintele popoarelor”, dezvăluite tocmai această interesantă reconversie a formulelor
anterioare. Noul Totem generează o relaţie de înrudire care, la rîndul său, garantează
unitatea şi uniformitatea.
Scurta analiză creionată anterioar aduce în discuţie o relaţie tot mai evidentă de
interdependenţă între tema Unităţii şi cea a Totemului (înţeles inclusiv în formele sale de
manifestare moderne – Liderul sau Părintele naţiunii). În aceste condiţii se poate formula o
obiecţie firească. Cele două cadre esenţiale invocate de Raoul Girardet sunt în relaţie de
egalitate sau se supun unui mecanism de subordonare sau chiar de contopire? Deşi nu se
poate lansa o sentinţă definitivă cu privire la relaţia de subordonare sau auto-implicare ale
celor două teme, devine totuşi cert faptul că acestea nu pot constitui două repere
autonome. Acest nou punct problematic pune încă odată în discuţie grila de clasificare
propusă de Raul Girardet. Analiza ultimului său cadru constitutiv, Conspiraţia, va oferi şi ea
alte contra-argumente relevante. Deşi Raoul Girardet îi atribuie temei o vocaţie autonomă,
independentă, plasată pe o poziţie similară cu celelalte puncte ale teoriei, există o
suspiciune întemeiată că aceasta ar reprezenta, de fapt, dublarea în oglindă a cel puţin alte
două structuri – Unitatea şi Liderul.
Tema Conspiraţiei sau a elementului negativ poate fi divizată în două ipostaze
privilegiate – Celălalt, alteritatea, dublul negativ al individului şi Conflictul, ca fenomen care
ameninţă difuz sau bine delimitat identitatea, unitatea sau chiar existenţa grupului în sine.
Teoria lui Girardet foloseşte pentru exemplificarea acestui ultim punct al schemei sale
cuaternale exemplul a trei tipuri de clişee istorice, foarte influente în sfera modernităţii şi

73
Naţiunea răspunde în mod primordial unei nevoii a imaginarului şi nu unei exigenţe istorice palpabile,
Benedict Anderson, Imagined communities, Introduction, British Library, London, 2006, p. 5

27
care au afectat o mare parte a societăţior vremii 74 - complotul evreiesc, oculta iezuită şi
conspiraţia masonică 75.
Toate cele trei formule au reprezentat, cu siguranţă, materializări ale unui fundal
simbolic influent dar, în forma invocată de autor, rămîn produse cu certă limitare şi
izolare istorică. Chiar şi în condiţiile unei extrapolări a structurii lor interne, pot apărea
unele inconsistenţe care ar pune sub semnul întrebării validarea lor ca şi componente ale
unei osaturi universale şi perene. Unul din primele contra-argumente la adresa propunerii
temei Conspiraţiei, ca reper ireductibil în cadrul unei scheme de analiză a structurilor
simbolice, readuce în discuţie conexiunea sa cu două alte motive invocate anterior –
Celălalt (Alteritatea), şi Conflictul. Studiile lui Levy-Strauss şi Freud semnalează tendinţa
grupului de a reacţiona în faţa unui element exterior, definit ca fiind străin, exogen, negativ,
încă din stadiile primare de dezvoltare a societăţii.
Figură individuală sau colectivă, Celălalt, este făcut responsabil de toate tensiunile
structurale ale societăţii şi devine explicaţia plauzibilă pentru prezenţa răului sau a
dezechilibrului. Proiectarea vinei din zona grupului bine demarcat (şi conectat prin
legătura identitară cu Totemul), către un topos exterior reprezintă, mai curînd, o strategie
de mascare decît dovada unei recurenţe istorice autentice. Toate societăţile, mai cu seamă
cele primare, resimt prezenţa unor falii care le ameninţă unitatea şi legătura cu reperele
lor fondatoare. Pentru ca aceste crevase interne să nu afecteze forţa şi coerenţa grupului,
ele sunt puse în seama unui element disturbator. Străinul este făcut vinovat de tensiunile
inerente ale grupului, capacitatea sa de acţiune fiind considerată difuză, multivalentă,
imposibil de contracarat. Tema Celuilalt a înregistrat o carieră prolifică în imaginarul,
simbolistica şi mentalităţile tuturor tipurilor de societăţi cunoscute. De la eticheta de
„barbar” aplicată de antichitatea greacă oricărei element care contrazicea logica a ceea ce
însemna Oikumena originară şi pînă la reacţiile violente ale Evului Mediu asupra lumii ne-
creştine, Celălalt a constituit o soluţie convenabilă pentru expulzarea în exterior a
dificultăţilor şi crizelor structurale ale ansamblului social.
Această nevoie de de-culpabilizare şi de-responsabilizare a indivizilor şi, implicit, a
Totemului fondator (care altfel ar fi trebuit să răspundă pentru incapacitatea sa de a
administra „cea mai bună dintre lumile posibile” 76) în faţa propriilor derapaje şi limite
readuce în discuţie problema reperelor. Fie că este vorba de Tatăl ritual al lui Freud sau de

74
Op. cit. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, p. ...
76
Dicton clasic lansat de G. F. Leibniz.

28
Părinţii naţiunilor moderne, cu toţii au nevoie de o contra-figură căreia să i se delege rolul
de sursă a negativului.
Apare astfel o paralelă interesantă între tema Conspiraţiei, în varianta sa particulară
legată de motivul Alterităţii şi tema Liderului. Se poate ajunge la concluzia conform căreia
formula Alterităţii constituie o completare necesară şi echilibrantă a temei Liderului. Între
cele două structuri există o relaţie de interdependenţă şi nu una de autonomie. Dacă se
reia argumentaţia şi din perspectiva celei de a doua ipostaze privilegiate a Conspiraţiei –
Conflictul, se poate remarca o altă recurenţă istorică provocatoare. Momentele de
ascensiune fulminantă a motivului Conflictului sunt însoţite în toate cazurile de un demers
agresiv de recuperare sau resemnificare a identităţii şi unităţii societăţii sau grupului.
Explorarea propusă de Girardet este cu siguranţă reducţionistă şi lacunară dar oferă un
punct de declanşare a unui demers de retrasare a orizontului de dezbatere. Cele mai
importante obiecţii ce pot fi formulate la adresa schemei sale se referă, în principal, la
caracterul dual şi auto-implicat al anumitor teme.
Un prim reper care ar putea fi validat ca funcţional rămîne cel al Salvatorului –
ipostază privilegiată a Părintelui fondator şi posibil candidat la rolul de mit sursă; acest
cadru ar putea supravieţui testului de universalizare şi perpetuare istorică. Cel de al doilea
element care prezintă argumente clare pentru a fi considerat ca punct compoziţional
primar al structurii simbolic este Unitatea. Tema unităţii reprezintă o constantă în istoria
tuturor formelor de societate, fie ele primare sau moderne. În ciuda multiplelor glisări şi
reconfigurări de expresie, unitatea rămîne un item cheie în asigurarea condiţiilor de
existenţă şi funcţionare a ansamblurilor sociale (dovadă stînd multitudinea de ipostaze pe
care aceast cadru le-a produs în istoria mentalităţilor, instituţiilor şi a imaginarului, parte
dintre acestea făcînd obiectul unor exemplificări anterioare).
Odată epuizate aceste prime două arhetipuri care populează schema concentrată
propusă de Girardet, apar şi unele limite de aplicabilitate ale teoriei. Elementele rămase nu
pot fi plasate în relaţii de egalitate şi autonomie cu cele deja analizate. Vîrsta de aur
reprezintă un compus relevant pentru o multitudine de manifestări ale structurii simbolice
dar inserţia sa istorică se datorează unei revoluţii a imaginarului. Intrarea în scenă a
milenarismelor (iniţial de inspiraţie religioasă, iar ulterior laicizate şi ideologizate), se
produce în urma unei mişcări schismatice. Între paradigma primară, apoi aceea a
Antichităţii (guvernată de un interes preganant pentru permanentizare şi echilibru) şi
orizontul activ, puternic angajat într-un marş acut către devenire a Evului Mediu sau a
Modernităţii, sunt diferenţe clare de tensiune organizaţională.

29
 În concluzie, tema Paradisului terestru (prezent sau viitor), eşuează în faţa testului
de generalizare şi universalizare deşi, cu siguranţă, trebuie păstrată ca un reper important
în explicarea structurii simbolice a societăţilor „calde” 77, care s-au angajat într-un nou
sistem de plasare istorică. Problema inserării istorice a tematicii legate de Vîrsta de aur
aduce în dezbatere însăşi condiţiile de posibilitate ale unei perspective stabile şi
izolaţioniste asupra imaginarului. Apare astfel intuiţia unei mutaţii calitative în interiorul
arhetipurilor, care ar putea face atractivă şi interpretarea dinamică asupra structurilor
simbolice. Ultimul element căruia Girardet îi delegă o funcţie constitutivă în interiorul
schemei sale rezistente istoric este Conspiraţia. În ciuda faptului că această temă a fost
tratată fragmentar (făcîndu-se trimitere doar la un cadru temporal relativ restrîns), în
interiorul său poate fi identificată o sub-schemă care răspunde unei game mult mai largi
de manifestări ale imaginarului şi ale structurii simbolice în ansamblul său. Conspiraţia
poate fi pusă în conexiune şi cu tema Alterităţii, a Celuilalt, dar poate fi tratată şi ca o
expresie opozitorie a motivului Unităţii. Din nou, ceea ce Raoul Girardet consideră un item
independent în mulţimea arhetipurilor esenţiale pare a fi doar o temă în oglindă, o formă
inversată şi complementară.
Încercarea de reconfigurare a lui Raoul Girardet poate fi considerată un exerciţiu
oportun şi productiv prin prisma capacităţii sale de a izola un număr finit de itemi care să
facă mai accesibilă şi permeabilă abordarea structurală şi holistă a asupra imaginarului.
Chiar dacă schema cuaternală propusă ca grilă ultimă universal valabilă de analiză
prezintă numeroase disfuncţionalităţi, totuşi demersul schiţat se poate dovedi util ca bază
în crearea unui model de graniţă. Aşa cum voi încerca să demonstrez în continuare,
această reducere constituie un stadiu intermediar esenţial în crearea unui sistem care să
reconcilieze cele două mari tradiţii care îşi dispută încă dominaţia asupra domeniului
simbolic. Obiectivul de proiect asumat de Girardet nu se prezintă ca fiind singular în spaţiul
reconstrucţiilor legate de paradigma holistă a asupra imaginarului. Au mai existat şi alte
tentative de introduce a unor categorii similare celor enunţate anterior. Astfel, au mai fost
propuse ca elemente primare ale mulţimii arhetipurilor – problema originilor, conştiinţa
unei realităţi transcendente, dublul, descifrarea viitorului, alteritatea sau evadarea 78.
Marea lor majoritate reprezintă elemente derivate, putînd fi cu uşurinţă corelate
unei scheme mai concentrate. În virtutea acestui argument problema originilor poate fi
tratată ca o sub-schemă a Unităţii dar şi în asociere cu Totemul fondator. Revelaţia

77
Op. cit., Claude Levy-Strauss, La pensee sauvage, p. 310.
78
Op. cit., Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p. 28.

30
realităţii transcedente se referă, în principal, tot la relaţiile cu Părintele ritual şi la tema
echilibrului iniţial, pierdut prin înscrierea în timpul corupt.
Susţinerea acestei logici de incluziune poate continua prin motivul Dublului şi tema
Alterităţii, care se prezintă ca fiind intercorelate şi, la rîndul lor, derivate ca formule
antagonice şi complementare ale Totemului şi ale Unităţii. Nu în ultimul rînd, descifrarea
viitorului şi tema evadării constituie expresii modulate ale tematicii asociate Vîrstei de aur
şi Paradisului terestru. Şirul abordărilor înrudite, mai mult sau mai puţin racordate schemei
iniţiale lansate de Girardet, nu vor fi supuse unei analize critice detaliate. Neajunsurile lor,
la fel ca şi posibilele calităţi ale noilor diviziuni propuse, prezintă diferenţe minore faţă de
corpusul teoretic deja decriptat. Desigur, multitudinea acestor tentative de relocare şi
rearanjare a matricei de arhetipuri esenţiale sunt relevante prin prisma interesului suscitat
de principala dilemă metodologică a teoriei holiste. Există tentaţia de a considera unele
dintre formule mai aproape de veridic decît altele. În ciuda acestei intuiţii legitime,
secţiunile următoare vor demonstra că, în mod surprinzător, toate se plasează într-o
anumită sferă de verosimilitate iar esenţa fundamentală a dezbaterii şi, în final,
soluţionarea sa nu constă în edificarea unui glosar închis al arhetipurilor.

31
 3. 4. Abordarea istorică – Jacques Le Goff şi Alain Corbin

Încă de la începutul acestui traseu exploratoriu semnalam prezenţa a două abordări majore
cu privire la natura şi evoluţia imaginarului – o viziune statică favorizînd dominaţia
explicativă a arhetipurilor şi o alta, dinamică, legată de argumentul diferenţierii şi al
imposibilităţii de comparare şi echivalare a stadiilor. Dat fiind spaţiul extins acordat
analizei paradigmei holiste, structurale şi persistente a imaginarului, apare o suspiciune
naturală în a considera această direcţie ca fiind prioritară, iar cea care i se opune, un
construct determinat de o anumită tradiţie a simetriei. Totuşi, motivaţiile care justifică
tratarea evident diferită ca dozaj şi proporţie a tezei structurale faţă de de direcţia
dinamică sunt de cu totul altă natură. Perspectiva dinamică asupra imaginarului se
plasează într-o strînsă corelaţie cu noile curente de analiză istorică. Dacă abordarea holistă
şi statică îşi datora marea majoritate a contribuţiilor teoretice domeniului antropologiei şi
psihologiei sociale, paradigma dinamică beneficiază de un eşafodaj teoretic furnizat cu
precădere de domeniul istoric.
Unul dintre exponenţii emblematici ai curentului dinamic de explicare a
imaginarului şi a structurilor sale este Jacques Le Goff. Metoda istorică pe care acesta o
propune, ca formulă de analiză şi decriptare a axelor fundamentale ale diferitelor epoci,
este strîns legată de asumarea unui cadru bine delimitat al cercetării. Dacă susţinătorii
holismului antropologic îşi alegeau un orizont de dezbatere generalizat şi continuu,
curentul istoricist remarcă neajunsurile evidente pe care globalismul şi universalismul le
presupun, marcîndu-şi cu mai multă acurateţe obiectul studiului. Astfel, tezele
fundamentale ale şcolii istorice se concentrează pe mai multe presupoziţii bazale: există o
intercorelaţie esenţială între fenomenele şi mutaţiile din cîmpul social şi reprezentările
acestora din sfera simbolică, fiecărei epoci istorice determinate i se poate asocia un model
şi o configuraţie simbolică, stadiile de dezvoltare ale societăţii sunt auto-implicate dar
incomparabile şi înscrise într-o logică particulară şi izolată. Şcoala istorică anulează, deci,
orice pretenţie de elaborare a unui sistem unitar şi uniform cu privire la analiza
imaginarului şi a structurilor sale pe care le transpune în segmente interdependente dar
subordonate unei logici constitutive proprii.
Principalul artizan al abordării dinamice, Jacques Le Goff, a contestat virulent
filosofia arhetipurilor propuse în contrapondere de un alt gînditor contemporan şi,
paradoxal, conaţional. Pentru Le Goff, „ideologia suspectă a arhetipurilor 79” ţinea de

79 Jacques Le Goff , apud. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p. 17.

32
„elucubraţia mistificatoare 80”, în timp ce modele imaginarului trebuiau şi puteau fi
racordate unui demers ştiinţific. Originile acestui clivaj de percepţie sunt mult anterioare
dezbaterii semnalate dar ceea ce merită remarcat este tocmai interesul major pentru
legitimitate, frecventabilitate şi validare teoretică pe care l-au întreprins ambele orientări.
Inserarea argumentaţiei utilizate de orientarea istorică este direct dependentă de
conceptul de durată lungă. Epocile istorice s-ar înscrie astfel într-o ecuaţie stadială unitară,
în interiorul căreia se conturează modelele. Termenul de durată lungă constituie unul din
principalele produse teoretice ale Şcolii de Annales, articularea sa fiind datorată în mare
parte contribuţiilor istoricului Fernand Braudel care, într-una una din lucrările sale
programatice, notează: „durata lungă este istoria infinită şi inexhaustibilă a structurilor sau
a grupurilor de structuri 81”. Prin apel la ideea de model , de structură cu rol de definiţie şi
autonomizare a stadiului impus de durata lungă, Braudel aduce în discuţie o anumită
persistenţă a arhitecturii sociale şi a interacţiunilor şi efectelor pe care aceasta le
conturează asupra planului simbolic. Astfel, „anumite structuri, din cauza vieţii lor lungi, se
pot dovedi elemente stabile pentru un număr infinit de generaţii 82”.
Folosirea duratei lungi vizează, în principal, rezolvarea intuiţiei legate de anumite
corelaţii persistente ale diferitelor etape - artizanii noii şcoli istorice organizate în jurul
teoreticienilor de la Annales (Georges Duby, Jacques Le Goff, Fernand Braudel, Marc Bloch,
Alain Corbin) se confruntă direct cu rezistenţa unor elemente fondatoare. Teza duratei
lungi devenite potenţial „infinite” prezintă limite certe ale capacităţii de argumentare şi
convingere, iar eforturile concentrate depuse de partizanii săi dezvăluie adevărata miză a
proiectului. Şcoala de la Annales era preocupată, în principal, de dovedirea caracterului
particular şi autonom al stadiilor istorice. Modele complexe asociate fiecărei epoci
evidenţiau în aceste condiţii cîteva decupaje decisive: epoca primitivă, Antichitatea, Evul
Mediu, Modernitatea. Era vorba tocmai de folosirea unei diviziuni care să acrediteze subtil
ideea progresului istoric.
Desigur, noua metodă nu putea elimina total ideea unor regularităţi şi similitudini
ale structurilor, dar era important ca aceste paralelisme să excludă ideea unui parcurs
liniar. Partizani nedeclaraţi ai saltului pozitiv către înainte, istoricii legaţi de conceptul
salvator al duratei lungi, voiau să suprime cu orice preţ posibilitatea unor echivalenţe
valorice descurajante – între societatea primară şi noile arhitecturi ale epocilor moderne

80 Idem, p. 7.
81 Fernand Braudel, On Hystory, University of Chicago Press, 1982, p. 75.
82 Idem. p. 31

33
trebuia să existe o nuanţare superioară evidentă în favoarea ultimelor. Dincolo de
pledoaria de inspiraţie progresistă a Şcolii de la Annales, abordarea istorică aducea şi unele
contribuţii importante în dezbaterea legată de structurile simbolice şi de imaginar. Modele
invocate de Le Goff aveau darul de a putea detalia şi schiţa mai fidel anumite mutaţii şi
reconfigurări ale punctelor de tensiune. Dacă perspectiva antropologică era cantonată într-
o ecuaţie imobilă şi clar nesatisfăcătoare într-o analiză mai rafinată a influenţei diferitelor
arhetipuri, abordarea dinamică putea izola mai fidel aceste diferenţe relevante. Una dintre
aplicaţiile cele mai cunoscute ale lui Jacques Le Goff, cu trimitere la teza modelelor istorice
încadrate în stadii autonome şi puternic particularizate, este lucrarea sa clasică – Naşterea
Purgatoriului. Le Goff demarează analiza condiţiilor de geneză şi edificare a concepţiilor
legate de aceast topos pregătitor al Paradisului în intenţia de a demonstra o conexiune
esenţială. În opinia sa, naşterea Purgatoriului se datorează unei interesecţii de vectori
sociali, politici şi culturali care vor imprima un model simbolic specific.
Printre elementele determinante ale concretizării acestei arhitecturi sunt invocate
atît declinul puterii temporale a Bisericii, care ar încerca prin fabricarea nuanţelor
intermediare să păstreze benevolenţa unei societăţi tot mai anti-clericale dar şi nuanţarea
mentalităţilor şi reprezentărilor legate de responsabilitatea individuală şi de independenţa
teleologică a individului 83. Declinul structurilor clasice ale Evului Mediu ar fi astfel
cartografiate în unul dintre codexurile cele mai subtile ale simbolismului uman – concepţia
asupra Lumii de Apoi. Tabloul condiţionărilor şi normativităţilor din eternitate ar
constitui, în fapt, o reluare şi o concentrare a structurii din sfera umană. Infernul lui Dante
era tributar unui anumit orizont istoric, simetria complexă a edificiului său punitiv făcînd
obiectul unor importuri cu sursă uşor conoscibilă.
Pentru Le Goff analiza dispunerii istorice a Purgatoriului nu poate fi redusă la ideea
unui fenomen accesoriu adăugat „edificiului iniţial al religiei creştine 84”. Solidificarea
tabloului legat de acest spaţiu compensator al celor două extreme ale veşniciei, „deşi se
bazează pe accentuarea unor presupoziţii şi axe anterioare, trebuie privită ca un semnal al
unei „modificări substanţiale a cadrelor spaţio-temporale 85” ale societăţii. Şablonul care se
detaşează din istoria Purgatoriului este în viziunea lui Le Goff expresia armăturii 86 sociale

83
Op. cit., Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p. 17.
84 Op. cit., Jacques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, p. 20.
85 Idem. p. 20.
86 Idem. p. 20.

34
care va fi definitorie, începînd cu ultimele cadre ale Evului Mediu pînă la graniţa Revoluţiei
industriale.
Regîndirea raporturilor dintre Biserică şi stat precum şi noile poziţionări ale
individului în această logică ambivalentă a puterii, mai cu seamă noua grilă valorică a
ansamblului social (regresul argumentului fricii şi intrarea într-o paradigmă a negocierii 87),
dădeau seama de apariţia Modelului, încifrat în tematica Purgatoriului. Exemplul de durată
lungă invocat poate fi considerat paradigmatic pentru concepţia lui Jacques Le Goff asupra
structurilor simbolice şi a reflectării duale a acestora, deopotrivă în imaginar şi în
edificiului instituţional. Abordarea dinamică şi particularistă asupra imaginarului a produs
şi cadre argumentative mai puţin laxe, pretabile către generalizare precum cel al lui Le
Goff. Un alt exponent important al direcţiei istorice de interpretare a structurilor simbolice,
Alain Corbin, mizează pe o fracţionare mult mai acută a segmentelor temporale şi a
modelelor inerente acestora. În cadrul uneia dintre lucrările sale cele mai cunoscute,
consacrate elucidării şi sistematizării imaginarului maritim 88, Alain Corbin avansează o
metodologie mult mai radicală în izolarea turnantelor decisive 89, care ar marca comutarea
între modele, respectiv trecerea de la o epocă la alta.
Corbin semnalează o modificare fundamentală de cadru simbolic în retrasarea
concepţiilor legate de orizontul maritim. Nostalgia ţărmului şi instalarea unei adevărate
culturi a evadării şi a mirajului insular este corelată, conform studiului lui Corbin, unui
termen istoric foarte concentrat: perioada 1750 – 1840. Mutaţiile revoluţionare suferite în
peisajul cultural al deceniilor invocate ar fi responsabile, deci, de detaşarea unui nou model
simbolic, care tinde să afecteze o multitudine de paliere şi reprezentări. În ciuda
caracterului aparent fragmentar şi surprinzător al acestei teze, Alain Corbin reuşeşte să–şi
argumenteze poziţia particulară. Epoca deschiderii maritime este revoluţionară pentru
toate palierele societăţii, generează noi formule de gestionare a temerilor şi ficţiunilor
pozitive 90, impune noi instituţii şi practici interacţionale 91 şi, în final, face noua etapă să
prezinte o logică internă vizibilă, proprie, incomparabilă cu toate celelalte stadii.

87
Teza de ansamblu a lui Le Goff face trimitere la încercările de renovare ale politicilor religioase în
condiţiile în care Biserica se vedea ameninţată în postura de deţinătoare a monopolului legitim al adevărului
transcendent. Nuanţarea tematicilor legate de mîntuire, păcat şi, mai cu seamă, de pedeapsa eternă sunt
identificate ca fiind primul semnal al decăderii forţei tutelare a creştinismului.
88
Alain Corbin, The Lure of the Sea: The Discovery of the Seaside in Western World 1750 – 1840, University of
California Press, 1994.
89 Op. cit., Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 18
90 Ibidem, cap. Uncosnciousness and the first premises of desire.

35
 Totuşi, disputa din interiorul curentului istoric cu privire la decupajul just al
cadrelor cronologice nu facilitează extragerea unei viziuni mult mai articulate şi unitare,
decît cea specifică abordării holiste. Care ar fi deci segmentul dezirabil al constituirii
modelului – durata lungă invocată de Braudel sau le Goff (gata oricînd a fi împinsă către o
limită infinită, în condiţiile în care ar cere-o exerciţiul aplicat) sau şablonul cifrelor
diacronice precise avansat de Corbin ? Această dilemă metodologică aduce perspectiva
istorică într-un blocaj similar cu cel al tezei holiste a arhetipurilor. Nu se poate desemna o
măsură unică a delimitării şi trasării de graniţe ale epocilor autonome guvernate de
modele interne distincte, în acelaşi fel în care este imposibil să se alcătuiască un glosar
definitiv şi închis al arhetipurilor.În ciuda diferendelor importante invocate, direcţia
istorică de analiză şi explicare a imaginarului rămîne însă unită în contestarea deschisă a
oricăror condiţii de posibilitate ale unei grile universale de decriptare. Într-unul din
capitolele sale metodologice Corbin notează – indiferent de aparenta prezenţă a unor
recurenţe, nu poate fi vorba despre „credinţa în structuri antropologice care sunt
indiferente trecerii timpului 92”.
Conceptului de durată lungă, atît de favorizat de ceilalţi partizani ai Şcolii de la
Annales (şi care, întradevăr, poate explica mai convingător anumite reiterări sau
conservări de cadre), Alain Corbin îi opune ideea „peisajului istoric 93” . Astfel, fenomenele
majore sunt reflectate în anumite configuraţii ale peisajului social – o modificare radicală a
dispunerii reperelor constituie dovada certă a intrării în scenă a unei noi epoci şi a unui
nou model. Era martitimă a culturii europene ar reprezenta, în fapt, o exemplificare gata să
răspundă oricăror exigenţe metodologice. Variaţiile sale interne respectă o dispunere, o
logică a peisajului care se menţine în toate palierele şi stă marturie pentru coeziunea şi
coerenţa modelului. Teza lui Alain Corbin se confruntă cu unele dificultăţi notabile, dintre
care probabil cea mai stringentă este aceea a lipsei de detaliere (intenţionată sau nu,
subterfugiu sau act de credinţă) a mecanismului de joncţiune şi de transmutare de la un
model la altul. Dacă conceptul de durată lungă admitea tacit sau nu unele remanenţe şi
continuităţi, noua tehnică de cartografiere precisă a imaginarului şi a structurilor simbolice
se vede victima unui paradox.

91 Ibidem, Part three: The growing complexity of the social spectacle, cap. 7, The Visit to the Harbour şi cap. 11,
Inventing the Beach.
92
Ibidem, p. 283.
93 Ibidem. p. 283.

36
 Ce se întîmplă cu modelele şi cadrele epocilor anterioare ? Sunt acestea făcute
tabula rasa într-un moment specific ? Şi chiar dacă dacă s-ar putea găsi o explicaţie pentru
acestă dialectică întreruptă, dacă fenomenele istorice şi modelele sunt autonome şi
independente, cum se poate justifica evidenţa empirică a creşterii în complexitate (nu este
vorba de o argumentaţie în favoarea progresului în mod obligatoriu ci, poate mai curînd, de
semnalarea unei evoluţii stadiale, a succesiunii auto-implicate a unor cadre 94, fără ca
acestea să fie în mod obligatoriu superioare unul celuilalt). Una dintre primele concluzii
este aceea că direcţia istorică de investigare a genezei şi dinamicii structurilor simbolice
este pusă în faţa unor obstacole acute şi dificil de eludat. Contribuţiile sale cu privire la
clarificarea şi organizarea orizontului de dezbatere devin, astfel, tot mai fragmentare şi
mai specializate.
În ciuda caracterului programatic al operei sale, Le Goff rămîne, în principal, un
istoric al Evului Mediu în vreme ce Alain Corbin îşi manifestă influenţa în direcţia
decriptării unui cîmp specific de dezbatere putînd cu greu să îşi impună metoda
„peisagismului istoric” în alte spaţii conexe studiului său.
Un alt nume important pentru cadrul teoretic inaugurat de Scoala de la Annales,
Georges Duby îşi cantonează demersul de analiză al modelelor imaginarului tot în graniţele
unui cadru solitar. Lucrarea sa emblematică, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului ,
îşi declară încă de la debut obiectivele distincte – este posibilă o analiză a sistemelor
simbolice care au dictat şi justificat conduita indivizilor într-una dintre epocile istorice cele
mai greu accesibile, „întrebăm noi, medieviştii 95”. Precizarea face de prisos orice
interogaţie suplimentară cu privire la cadrul de proiect asumat. Cît de departe sunt acum
perspectivele generalizante, unificatoare şi uniformizatoare ale tradiţiei holiste! Tradiţia
separatistă instituită de abordarea istorică, dinamică şi segmentară asupra imaginarului
înglobează şi alte contribuţii marcante în dezbaterea legată de structurile simbolice. Chiar
dacă Gustave Le Bonn sau Benedict Anderson nu au fost asumaţi ca autori canonici ai
perpectivei istorice, teoriile lor se înscriu în aceeaşi logică particularistă.
Pentru Anderson naşterea naţiunii este datorată unei reconfigurări a sistemului de
reprezentări şi a relaţiilor dintre indivizi şi puterea seculară. Disoluţia alianţei clasice dintre
Tron şi Altar 96 şi criza legitimităţii au dus la apariţia constructului istoric al naţiunii,

94
Op. cit. Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996, p. 7.
95
Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 21.
96
Gianpaolo Romanato, Biserica şi statul laic în Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu,
Religie şi Putere, editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 74

37
aceasta apare deci ca urmare a unei stimulări punctuale a cadrelor simbolice şi nu este
rezultatul activării unor arhetipuri atemporale. Şi perspectiva invocată de Gustave Le Bonn
în Revoluţia franceză şi Psihologia revoluţiilor este una de inspiraţie particularistă.
Schimbarea istorică ar fi astfel dependentă de retrasarea unui corpus de convingeri
colective – denumite generic credinţe 97 şi care ar determina, la rîndul lor, o amorsare
acţională specifică. Revoluţiile sunt deci rodul unor acumulări databile şi de-codificabile, o
simplă reiterare a unor fenomene similare şi uniforme. Imaginea de ansamblu ar fi în
aceste condiţii sacrificată în favoarea unor tuşe locale, specializate, autonome. Nu mai
poate fi vorba despre construcţia unei paradigme explicative comune a structurilor
simbolice ci despre creionarea unor imaginarii şi modele, fiecare absorbit în contururile
restrictive ale epocii sale.

97
Gustave Le Bonn, Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, editura Anima, Bucureşti, 1992, p. 7

38
 3. 5. Perspective şi limite ale abordării istorice

Aşadar, confruntarea dintre cele două tradiţii de analiză ale structurilor simbolice,
abordarea holistă, structurală şi rezistentă versus perspectiva dinamică şi
izolaţionistă, pare a se fi încheiat într-un blocaj absolut. Nici istoricii duratei lungi şi nici
partizanii arhetipurilor nu au optat pentru vreo cedare metodologică notabilă. Totuşi,
înainte de a lansa o sentinţă definitivă şi favorabilă în principal unui curent sau altuia,
probabil că ar merita recapitulate tezele fondatoare ale perspectivei istorice:

a. Epocile istorice reprezintă cadre bine delimitate, în interiorul cărora funcţionează un

anumit model simbolic. Sunt excluse mecanismele de transfer în bloc ale unor
configuraţii de arhetipuri, stadiile istorice avînd un caracter incomparabil.
b. Orizontul în care se înscrie influenţa unui model sau al altuia depinde de termenul de
referinţă asumat – poate fi vorba de durata lungă, invocată de Fernand Braudel sau
Jacques Le Goff (este o segmentare ultra-extinsă şi care înglobează şi un anumit
mecanism remanent) sau de cadrul mult mai concentrat şi mai clar demarcat al
peisajului istoric propus de Alain Corbin.
c. Fiecare model păstrează în interiorul său o anumită logică internă, fapt care îi asigură
coezivitatea şi autonomia faţă configuraţiile anterioare.
d. Modelul Purgatoriului tratat de lucrarea clasică a lui Le Goff are ca principale linii de
tensiune: desacralizarea ansamblului social, renegocierea relaţiilor dintre indivizi şi
puterea temporală dar şi nuanţarea pozitivă a expectaţiilor cu privire la viitor
(naşterea Purgatoriului va amîna şi tempera mult din vocaţia milenaristă şi finalistă a
Evului Mediu. Apocalipsa nu mai constituie o opţiune tentantă, motiv pentru care
marşul către viitor redevine unul constructiv).
e. Dificultatea în a compara modele nu exclude (chiar motivează subtil) ideea de progres.
Fiecare nouă etapă se prezintă ca fiind mai complexă şi cu mai multe straturi
semnificante, deşi nu se detaliază soarta împărtăşită de cele vechi.

Perspectiva izolaţionistă şi dinamică asupra imaginarului şi a structurilor simbolice

aduce unele renovări esenţiale ale spaţiului de dezbatere. Probabil că printre cele mai
importante se numără:

39
a. Capacitatea de a produce explicaţii mai detaliate şi mai rafinate asupra fenomenelor
istorice. Holismul tradiţiei arhetipurilor prezenta un continuum în care diversitatea era
pusă în seama unor simple recombinări ale aceloraşi structuri, într-o ecuaţie orizontală.
b. Perspectiva istorică mai oferă şi o anumită simplificare şi eliminare a dificultăţilor
metodologice acute generate de tradiţia holistă. Dat fiind punctul de origine comun al
majorităţii contribuţiilor teoretice (cu precădere domeniul analizei istorice),
terminologia şi metoda tind să se prezinte mult mai coerente şi unitare.
c. Desigur, există unele diferende de gradaţie între teza duratei lungi şi cea a peisajului
istoric dar, în ansamblu, se respectă aceleaşi linii argumentative.
d. Nu în ultimul rînd, perspectivei istorice i se datorează evadarea din blocajul
uniformizant al arhetipurilor.
e. În mod evident, există mari diferenţe de structurare a edificiului simbolic pornind de la
o epocă la alta, fapt ce ar solicita o explicaţie dinamică şi pulsativă, nu doar o simplă
inventariere a cadrelor derivate apărute.

Orizontul de discurs în care se cantonează tradiţia istorică produce şi unele limite

notabile:

a. Cea mai presantă dificultate a aplicării metodei istorice de explicare a genezei şi

dinamicii structurilor simbolice se referă la fragmentarea acută a spaţiului de
dezbatere.
b. Se poate vorbi despre modele, imaginarii, structuri, dar într-o cheie particularizantă şi
fracţionară. Geografia simbolică a Purgatoriului lui Le Goff nu poate fi suprapusă peste
teza reformei imaginarului maritim a lui Corbin. Acestea nici nu se recuză reciproc,
dar nici nu se auto-implică într-o manieră demonstrabilă.
c. O altă problemă presantă a metodei istorice este cea a delimitării şi a motivării
deplasării de la o configuraţie veche către una noua.
d. Mecanismul traversării este obscur, la fel şi explicaţiile legate de soarta vechilor
paliere şi constructe simbolice.
e. Corbin de exemplu avertizează asupra relocării judecăţilor de valoare cu privire la
imaginarul maritim şi la instalarea unei noi fascinaţii cu nuanţe utopice faţă de
tematica insulară şi cea a ţărmului dar nu explica evoluţia şi transmutarea vechilor
repulsii acvatice şi a expresiei lor simbolice.

40
 f. Saltul de la o epoca istorică la alta şi ideea mecanismului remanent, a întîrzierii
structurale şi a “prizonieratului mentalităţilor 98” faţă de anumite cadre nu
soluţionează şi nu explică acest salt ex nihilo.
g. Totodată, nici justificarea turnurilor decisive nu reglementează interdicţia
comparaţiilor – nu este clar ce se pierde şi ce păstrează odată cu consumarea unei
durate istorice lungi.

Una dintre concluziile care se detaşează către final este aceea că într-o formulă
izolaţionistă nu se poate opera cu adevărat funcţional. Decupajele operate de metoda
istorică sunt utile în special în eliminarea dilemelor metodologice ale arhetipurilor dar, în
costurile reale ale acestei purificări, par nejustificate. Nici proclamarea primatului
abordării holiste nu poate fi o soluţie optimă, date fiind multiplele neajunsuri identificate
în urma analizei anterioare. Totuşi, o întrebare persistă – care dintre cele două direcţii
constituie o opţiune oportună avînd capacitea de a produce rezultate relevante în analiza
unui fenomen istoric complex aşa cum este totalitarismul de inspiraţie comunistă ? Este
necesar a se opta în mod exclusiv pentru un curent sau altul ? Sau s-ar putea merge pe
calea unei reconstrucţii care să conserve atuurile explicative ale ambelor orientări,
eliminînd în aceleaşi timp principalele lor neajunsuri ? Ultima parte a acestei secţiuni va
încerca să raspunda acestor intrebari, schiţînd totodată un model de graniţă care facă
obiectul aplicaţiei în celelalte etape ale cercetării.

98 Op. cit. Fernand Braudel, On Hystory, p. 31.

41
 4. Schiţa pentru nou model

Documentarea şi cartografierea cruciadei dintre arhetipuri şi modele nu s-a încheiat încă

cu un verdict definitiv. În aceste condiţii, principala provocare rămîne aceea de a pune în
balanţă potenţialul de explicare şi de detaliere al ambelor cadre teoretice majore.
Principala calitate a modelului izolaţionist este aceea că poate furniza un tablou de
ansamblu detaliat şi consistent. Fenomenul totalitar a deţinut, cu siguranţă, o logică
internă similară modelului invocat de Le Goff în Naşterea Purgatoriului. În continuarea
unei atare argumentaţii, printre axele sale constitutive ar putea fi enumerate: ascensiunea
unor curente raţionaliste, perpetuarea crizei legitimităţii statului tradiţional, o anumită
epuizare a capacităţii de unificare a tematicilor naţionale, persistenţa unor clivaje sociale
profunde (şi care au facilitat amorsarea unor reprezentări şi identităţi conflictuale).
Astfel, comunismul ca fenomen cu impact profund, nu ar putea fi decriptat decît prin
intermediul unui demers de sondare şi organizare a acestor elemente bazale, responsabile
de agregarea unui model istoric independent.
Totuşi, decupajului tehnic propus se confruntă încă de la debut cu un set de
obstacole certe. Cel mai evident se referă la problema segmentării şi divizării sale
schematice. În ce tip de areal referenţial poate fi încadrat fenomenul comunist ? Se poate
face apel la durata lungă propusă de Braudel sau ar fi mai util şi mai funcţional un reper
care mizează pe o tratare de mai mare acurateţe, de tipul peisajului istoric uzat de Corbin ?
Inserarea fenomenului totalitar în formula unei timp istoric extins este cu siguranţă
problematică. Care ar fi debutul real al acestei perioade lungi ? Modelului şi elementelor
sale particularizante i se pot asocia un cîmp luxuriant de sub-etape. S-ar putea îngloba în
matricea de semnificaţii pregătitoare fenomenului totalitar un cumul de epoci, pornind de
la finalul Evului Mediu şi intrarea în scenă a milenarismelor secularizate pînă la primele
semnale ale crizei tematicii naţionale. Nici ecuaţia restrictivă a secvenţei fine imaginată de
Corbin nu pare să aducă rezultate prolifice. Dacă ar fi să se opteze pentru un moment mai
clar formulat, care ar fi acesta ? Lansarea unui anumit document programatic, instalarea
primelor regimuri inspirate de ideologia comunistă, constituirea primului partid al noului
falanster istoric ? Nici una dintre aceste borne temporale nu generează o configurare
satisfăcătoare.
Impedimentele legate de aplicarea perspectivei istorice nu se finalizează aici. O altă
barieră însemnată a folosirii acestui cadru se referă la incapacitatea sa de a argumenta şi

42
 semnala diferenţele de substanţă compoziţională ale unui corpus atît de eterogen, cum
este cazul fenomenului totalitar.
Nu se poate vorbi despre totalitarism ca despre o schemă simetrică şi cu evoluţie
liniară. Au existat totalitarisme, comunisme, stadii subsidiare, radical diferite, imposibil de
reconciliat prin simpla invocare a modelului general. O primă axă de soluţionare ar implica
edificare unor sub-ecuaţii, care să fie plasate sub tutela generală a arhitecturii proiectului
încadrat în durata lungă. Dar creşterea în complexitate a eşafodajului teoretic nu
echivalează întotdeaună cu potenţarea finalităţii explicative a demersului. Ar trebui
regîndite şi raporturile ce se asamblează între noile modele şi eventualele retrasări ale
spaţialităţii istorice. Dacă fiecare schemă îşi crează propriul său peisaj argumentativ, cum
ar putea fi recompusă o structură coerentă ?
Depăşind obiecţiile de natură metodologică, perspectiva istorică implică şi un alt
tip de limite explicative. Izolarea sa în interiorul unui cadru determinat şi denunţarea
oricărei comparaţii cu sistemele anterioare limitează drastic posibilitatea formulării unor
judecăţi privind geneza şi evoluţia anumitor conţinuturi. În cazul specific al
totalitarismului comunist, dacă analiza şi studiul său se concentrează exclusiv spre o
formulă orientată către interior, cum se pot stabili implicaţiile şi consecinţele modelelor
precedente ? Comunismul este deci rodul intersecţiei unor presupoziţii istorice clar
delimitate sau poate fi pus în sarcina unor evoluţii mult anterior datate ? În ciuda titlului,
teza dinamică a imaginarului nu explică tocmai sistemul de joncţiuni şi treceri între
diferitele game şi straturi istorice. Anularea exerciţiului comparativ şi asociativ pune în
discuţie şi factorii de natură predictivă. Dacă nu se pot stabili cadrele de relaţionare şi
intercorelare ale diferitelor modele, în aceste condiţii nu se pot lansa nici raţionamente
proiective. În concluzie, nu se poate emite o teză argumentată asupra a ceea ce va urma
fenomenului totalitar.
Este vorba de prezenţa unei turnante decisive, care proclamă sciziunea şi ieşirea din
scenă a vechiului model ? S-au înscris societăţile post-comuniste într-o noua eră de
structurare simbolică, ireversibilă şi care consfinţeşte trecerea către alt peisaj istoric?
Abordarea istorică nu poate furniza explicaţii mulţumitoare pentru nici una dintre
problemele semnalate, deşi potenţează unele clarificări şi detalieri interesante ale
ansamblului. Asumînd anumite limite ale echivalenţei, se poate spune că abordarea
istorică se suprapune peste modelul „teoriilor închise” creat de Heisenberg 99. Teoriile
sunt considerate succedente (în aceiaşi manieră cu modelele istorice), trecerea petrecîndu-

99
Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996, p. 26

43
 se de la un ansamblu bine structurat către altul, fiecare corpus fiind guvernat de propria
sa logică internă 100. Păstrarea anumitor elemente constitutive nu este exclusă dar nu se
pot importa straturi articulate. Sublinierea limitelor implicate de folosirea abordării
istorice în analiza fenomenului comunist ar justifica o reluare a demersului din
perspectiva concepţiei holiste şi structurale. Folosirea grilei arhetipurilor ar putea
produce unele oportunităţi comparative. În interiorul noului pattern devine mult mai
pregnant caracterul peren al anumitor constructe care continuă să se manifeste vizibil şi
influent în interiorul proiectului comunist, în ciuda rupturii istorice pe care acesta o
proclamă în faţa trecutului.
Eludînd problema stabilirii mulţimii ultime a arhetipurilor relevante şi folosind
cîteva cadre consacrate, se poate creiona un tablou simbolic semnificativ. În interiorul
sistemului totalitar continuă să acţioneze toate formulele esenţiale ale structurii
simbolice. Poate fi cu uşurinţă identificată prezenţa tematicii Vîrstei de aur şi a
Paradisului terestru în promisiunile legate de caracterul edenic al societăţii viitoare, se
delimitează clar motivul Conspiraţiei şi al Conflictului în teza programatică a luptei de
clasă, iar arhetipul Liderului şi al Salvatorului poate face obiectul unor exemplificări din
cele mai sinistre. În mod cert proiectul comunist este populat de majoritatea ecuaţiilor
proclamate ca fiind definitorii pentru schema holistă. Importarea şi perpetuarea acestora
din etape şi stadii istorice anterioare ar putea deschide calea unei reconstrucţii cu şanse
de edificare a unei logici a evoluţiei. Totuşi, natura imobilă şi rigidă a matricei
arhetipurilor nu generează în final decît o operaţie de inventariere lipsită de potenţial
predictiv sau deductiv. Arhetipurile esenţiale sunt reconoscibile, dar pura întocmire a
unui liste de derivaţii şi forme particulare a acestora este nesatisfăcătoare.
Diversitatea nuanţelor specifice fiecărei etape şi înlănţuirea (cauzală sau nu) a
clivajelor şi glisărilor interne nu poate fi explicitată de grila holistă. Fiecare etapă sau sub-
epocă a proiectului comunist a fost scena apariţiei unui pattern simbolic dominant:
debutul se produce într-un orizont raţionalist racordat unui milenarism scientist, etapei
de solidificare şi simplificare a ideologiei îi corespunde o ascensiune a temelor colectiviste
şi fondatoare, pentru ca maturitatea istorică a proiectelor să fie pusă sub semnul unui
totemism cu nuanţe regresive - revenire la imaginea primară a Părintelui ritual.
Folosirea metodologiei arhetipurilor nu poate, decît anevoie, să contribuie la
decriptarea acestor reconfigurări ale constelaţiilor simbolice. Diviziunile fundamentale

100
Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996, p. 26

44
 sunt prezente, dar nu se poate spune nimic despre dinamica acestora. Pentru a continua
analogia cu filosofia ştiinţei, se poate spune că abordarea holistă se încadrează în
orizontul de semnificaţie al „evoluţionismului în sens slab 101”, definit ca simplă succesiune
de forme şi care nu implică o creştere a complexităţii elementelor componente. Nu este
clar şi nici elucidabil dacă monadele fundamentale ale arhetipurilor sunt menţinute în
forme sesizabile sau absconse şi în etapele de suprimare ale fenomenului istoric. Ce se
întîmplă cu tematica hibridizată ideologic a Vîrstei de aur în post-comunist ? Dar cu un
arhetip deformat şi cu vocaţie devoratoare faţă de celelalte cadre – Salvatorul ? Se poate
genera, oare, o integrare selectivă a acestora în interiorul modelelor particulare sau a
peisajului istoric promovate de tradiţia concurentă a abordării istorice? Scurta aplicaţie a
celor două direcţii teoretice clasice, holismul structural şi particularismul istoric al
Şcolii de la Annales, nu oferă pînă la acest punct decît o imagine neclară asupra a ceea ce a
însemnat structura simbolică a fenomenului totalitar.
Limitele şi blocajele explicative ale ambelor tradiţii solicită deci o încercare de
regîndire a mecanismului conceptual. Întrebarea fundamentală este – se poate crea un
sistem de graniţă, care să conserve specificitatea dinamică a modelelor şi peisajelor
istorice, dar care să integreze şi o mulţime a arhetipurilor esenţiale ? O atare reformă a
concepţiilor legate de natura şi tipologia structurii simbolice ar implica în primul rînd o
rediscutare a cadrelor de referinţă temporală. Ar putea fi astfel recuperată ideea de
durată lungă care să asume un spaţiu extins de analiză generală a fenomenului. În cazul
proiectului comunist, un decupaj tentant ar plasa debutul acestei secvenţe de ansamblu
în vecinătatea reperelor clasice ale Modernităţii tîrzii : Revoluţia industrială şi
consecinţele sale în agregarea şi acutizarea unor noi identităţi colective cu potenţial
conflictual. Durata lungă, dat fiind caracterul permeabil al graniţelor sale şi mecanismul
de întîrziere şi remanenţă asumat inclusiv de artizanii săi, ar mai putea recupera şi unele
presupoziţii constitutive mai vechi, cum ar fi criza sentimentului religios specific primei
etape a Modernităţii.
În interiorul acestui prim orizont istoric ar putea funcţiona un model cu caracter
general şi care să integreze elementele care se menţin constante în decursul întregului
parcurs. Durata lungă nu poate oferi decît o imagine incompletă şi simplificatoare. Pentru
a putea accede la un set de explicaţii mai detaliate şi care să surprindă cu mai multă
acurateţe specificitatea fiecărui stadiu sau sub-etape, acesteia ar trebui să îi fie

101
Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996, p. 7

45
 subordonate o gamă de peisaje istorice, mai strict ancorate temporal, după exemplul dat
de Corbin. Secvenţelor fine le-ar coresponde o colecţie de micro modele, racordate
schemei generale. S-ar putea discuta în aceste condiţii de ecuaţia definitorie a
comunismului teoretic, despre mutaţiile operate în interiorul sub-modelului sovietic şi, în
final, de pluralitatea de formule şi sub-diviziuni spaţiale şi temporale ale comunismelor
naţionale. Renovarea şi reconfigurarea aspectelor dinamice ale metodologiei nu rezolvă
totuşi dificultăţile de izolare şi organizare ale unei eventuale mulţimi a arhetipurilor
primare. În ciuda amalgamului de diferenţe şi nuanţe, există cu siguranţă o schemă
constantă de elemente care se dovedesc persistente şi inerente fiecărui stadiu.
Pentru a nu relua demersurile complicate (şi în mare parte neproductive) ale
tradiţiei holiste, unei mulţimi clar definită şi închise i se pot opune o sumă de cadre
tematice. În locul unor arhetipuri clar articulate precum cel al Paradisului terestru sau al
Conspiraţiei se pot construi tipare deschise care să lase şansa unor re-combinări şi
hribridizări. Probabil ca o diviziune utilă s-ar compune din următoarele cîmpuri
semnificante: structuri racordate tematicii antitezei şi sciziunii (cu trimitere în
principal la temele Conflictului şi Alterităţii), structuri organizate în jurul caracterului
dinamic sau static al reperelor (Vîrsta de aur, milenarismele secularizate sau reinfuzate
mistic şi ideologic) şi structuri fondatoare (care să solicite cu precădere tema Părintelui
ritual, a Liderului şi a Unităţii).
Noua grilă nu rezolvă cu siguranţă toate dificultăţile şi barierele anterioare ale
sistemului arhetipurilor dar deţine avantajul de a le oferi acestora o mai mare plasticitate
şi capacitate de reconciliere cu tabloul dinamic şi dominat de diversitate surprins de
metoda istorică. Pentru a încheia cu o analogie ultimă cu domeniul ştiinţei, noua
metodologie ar putea fi asociată perspectivei evoluţioniste de tip „darwinist” folosită de
Karl Popper pentru a explica dinamica cunoaşterii. În teoria lui Popper, ipotezele sunt
supuse unui proces de „selecţie naturală”, cunoaşterea reducîndu-se, în fiecare moment, la
acele ipoteze care îşi demonstrează capacitatea de adaptare 102. Ar putea fi deci propus un
mecanism de triere naturală a patternurilor care migrează către noul model istoric chiar
şi în condiţiile în care unele axe rămîn stabile. Creşterea în complexitate şi în expresie a
unui anumit areal tematic s-ar datora intervenţiei unor mecanisme adaptative –
evenimentele istorice interacţionează cu structura simbolică, îi potenţează şi îi
reconfigurează straturile compoziţionale.

102
Valentin Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996, p. 42

46
 Arhitectura teoretică a acestei prime schiţe reconstructive va fi supusă evaluarii
detalierii în secţiunile următoare ale cercetării. Eficienţa şi utilitatea sa vor fi validate în
măsura în care va reuşi să producă un salt calitativ în elucidarea şi explicitarea structurii
simbolice a proiectului comunist, atît în termenul duratei lungi, cît şi în cazul specific al
peisajului istoric românesc.

47
Secţiunea a II a
Iconografia puterii în comunismul românesc

„E o luptă de soi nou în lume

Şi-avem stegar să ne îndrume
Cu braţ de oţel şi fruntea-n soare
Pe Stalin sfetnic de popoare.”
Alexandru Toma, Semnaţi apelul păcii 103

„Dezmeţiti din vis crunt, de Partid şi de Dej

Dintr-un salt ne-am zmucit din nemernice mreji”
Alexandru Toma, Tovarăşului Gheorghiu Dej 104

„Noi îl iubim că are în inimă nesaţul

De a munci ca ţării să-i fie traiul bun,
Toţi voievozii noştri îi ţin puternic braţul
Şi toţi străbunii, şoapte de înţelepciune îi spun.”
Adrian Păunescu, Omul ţării 105

„E omul Ceauşescu-Nicolae
Iubit ca steagul nostru tricolor”
Alexandru Andriţoiu, Partidul, Ceauşescu, România 106

1. 1. Iconografie şi comunism

Revoluţia bolşevică şi toate celelalte mişcări revoluţionare care îi vor urma, s-au confruntat
cu o provocare duală. Obţinerea puterii politice şi controlul asupra mecanismelor
instituţionale era insuficient pentru realizarea unei rupturi istorice autentice. Era nevoie şi

103
Cristian Sandache, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej, Mica Valahie, Bucureşti, 2006,
p. 21.
104 Poezie dedicată lui Gheorghiu Dej cu ocazia împlinirii vîrstei de 50 de ani, Alexandru Toma, Idem, p. 24.
105 Adrian Păunescu în Cristian Sandache, Literatură şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu, Mica
Valahie, Bucureşti, 2008, p. 155.
106 Alexandru Andriţoiu Idem, p. 311.

48
de o transformare a tuturor cadrelor de semnificaţie ale societăţii. Revoluţia politică era
astfel dublată de o revoluţie a sensurilor şi a înţelesurilor sociale 107, fără de care
comunismul nu ar fi reuşit să îşi imprime un tipar rezistent şi coerent.
Revoluţia din 1917 s-a produs pe un fundal istoric turbulent. În ciuda clişeelor
narative care tind să trateze evoluţia comunismului în interiorul unui model simetric şi
progresiv, în fapt marele proiect revoluţionar se confrunta cu tendinţe contradictorii şi cu
un set constant de axe interne concurente. Exista o nevoie presantă de consens şi care nu
putea fi obţinut decît prin intermediul unor intervenţii în sfera discursului public 108. Se
încerca astfel transformarea credinţelor şi valorilor anterioare prin inserţia unor noi
simboluri, ritualuri şi artefacte vizuale care să genereze legitimitate, adeziune şi, mai ales,
sentimenul unei revelaţii de natură mistică 109. Comunismul opera deci o reformă postumă
în sfera simbolică, arogîndu-şi statutul unei „tradiţii inventate” 110. Acest produs artificial al
memoriei colective îşi propaga forţa prin repetiţie şi suprapunere, dînd naştere unui fals
continuum faţă de trecut. Tradiţiile inventate răspundeau în ansamblu pentru trei tipuri de
solicitări. Prima şi cea mai presantă se referea la fabricarea unei „coeziuni simbolice 111”,
care să unifice şi să reglementeze statutul unor noi grupuri de referinţă. Revoluţia
bolşevică pulverizase vechile repere, iar membrii statului revoluţionar aveau nevoie de un
nou codex care să le expliciteze apartenenţa şi identitatea.
Termenul cheie în jurul căruia va gravita noua construcţie era conceptul de clasă.
Acesta trebuia să înlocuiasă vechile identităţi generate în mod tradiţional de religie, etnie,
naţionalitate sau gen 112. Procesul în sine se dovedea unul dificil, conceptul de clasă reuşind
de multe ori doar să mascheze clivajele şi falii interne care supravieţuiau în interiorul
ansamblului social. Cel de al doilea rol al tradiţiei inventate era acela de a legitima noi
relaţii de autoritate. 113 Revoluţia bolşevică destructurase vechile forme şi în absenţa unui
sistem de legitimare şi impunere, noul regim se vedea ameninţat de perpetuarea
mecanismului revoluţionar. Era nevoie deci de crearea unei noi baze care să ofere noi

107
Victoria E. Bonnel, Iconography of Power: Political posters under Lenin and Stalin, University of California
Press, 1999, p. 1.
108 Idem, p. 1.
109 Idem, p. 1.
110 Idem, p. 1.
111 Termen original recuperat din Eric Hobswarn, Terence Ranger, The invenţion of tradition, Cambridge
University Press, 2012.
112
Ibidem, p 2.
113
Ibidem, p 2.

49
reguli de acţiune pentru grupurile subordonate puterii. Totuşi, „partidul stat” şi
conducătorul providenţial nu se putea instala în panteonul simbolic fără a parazita
elemente anterioare. Revoluţia din Rusia şi ulterior toate celelalte revoluţii comuniste au
fost direct dependente de un exerciţiu de recuperare şi resemnificare a bazei istorice.
Diferitele nuanţe ale comunismelor naţionale sunt în principal rezultatul sintezei dintre
baza ideologică şi teoretică comună a proiectului precum şi de specificitatea culturii locale.
O ultimă funcţie a tradiţiei inventate se referea la edificarea unui mecanism de
impunere a „unor credinţe, sisteme de valori şi convenţii comportamentale 114”. Mesajele
ideologice aveau nevoie să permeabilizeze memoria colectivă. Deformările impuse de
comunism asupra celei din urmă reflectau o „repovestire” a trecutului recent. Treptat,
indivizilor li se inducea o nouă formă de istorie a grupului, care elimina posibilitatea
oricărei contradicţii sau opţiuni concurente. Pentru a funcţiona ca o soluţie eliminatorie
pentru toate celelalte, noua tradiţie avea nevoie de propriile rituri şi simboluri. Totodată,
aceasta era presată să instaureze un calendar de celebrare repetitiv şi lipsit de varianţii 115.
Membrii societăţii comuniste erau obligaţi la un exerciţiu de uitare curativă 116, dublat de
unul de educare şi reformare a tuturor sistemelor de semnificaţii. Acest obiectiv nu putea fi
atins decît prin mobilizarea unui aparat complex.
Propaganda bolşevică din primii ani ai comunismului sovietic va deveni elementul
de inspiraţie şi principalul model pentru toate celelalte forme de persuasiune
instituţionalizată. Forţa sa şi impactul covîrşitor pe care l-a exercitat asupra societăţilor nu
poate fi explicat doar prin apel la latura de coerciţie şi represiune. Propaganda sovietică a
reuşit să creeze adeziuni afective şi rezistente. În vederea acestui scop au fost mobilizate o
multitudine de mijloace. Totuşi, în ciuda diversităţii şi complexităţii majore a fenomenului,
cea mai influentă şi mai profundă formulă a propagandei va rămîne cea vizuală.Teza
„privilegiul ochiului” 117 în chestiunea educării şi reeducării politice este sprijinită de mai
multe argumente. Primul dintre ele face trimitere la problema slabei alfabetizări şi a
accesului limitat la mesajul tipărit 118. U.R.S.S. primilor ani ai comunismului era marcată de
prezenta unei populaţii preponderent rurale, cu tendinţa de enclavizare şi izolare. Deşi nu
există date statistice exacte pentru momentul de debut al comunismului sovietic, cifrele

114
Ibidem, p 2.
115
Ibidem, p 3.
116
O formă de „psihopatologie cotidiană”, care reprimă amintirile traumatizante şi le proiectează în
subconştient, Sigmund Freud, La psychopathology de la vie quotidienne, Payot, Paris, 1922, p. 18.
117
Op. cit. Victoria E. Bonnel, Iconography of Power, p. 3.
118
Idem, p. 4.

50
înregistrate douăzeci de ani mai tîrziu demonstrau alfabetizarea modestă. Aproximativ
55% din populaţia urbană şi peste 83% din cea rurală deţineau cunoştinţe rudimentare şi
care limitau mult eficienţa mesajelor transmise prin intermediul scrisului 119. Pentru a reuşi
să îşi propage noile rituri şi simboluri, noua putere comunistă era nevoită deci să se plieze
pe specificul tradiţionalist şi dominant vizual al acestei societăţi. Cel de al doilea argument
în favoarea propagandei imagistice se leagă de tradiţia ortodoxă a simbolismului vizual 120.
Chiar dacă comunismul milita în mod deschis pentru abolirea vechilor repere culturale şi
reprezentaţionale, o mare parte din cadrele specifice iconografiei religioase vor fi
recuperate şi folosite în favoarea noului proiect. Rusia pre-revoluţionară manifesta o
sensibilitare crescută pentru portretistica religioasă. Omniprezenţa artefactelor de tip
iconografic încurajase astfel un transfer mascat. Vechii sfinţi ortodocşi erau înlocuiţi de noii
zei revoluţionari, fără a elimina însă stereotipurile şi clişeele specifice.
Instaurarea comunismului în U.R.S.S. nu a echivalat cu o consfinţire a procesului de
laicizare. Noul stat sovietic se construia pe ruinele unei simbolistici arhaice şi
tradiţionaliste, dar pe care o disimula cu multă abilitate. Propaganda vizuală promovată
acerb de puterea sovietică relua legităţile şi axele definitorii ale artei religioase, stare care
va duce la o acceptare şi validare colectivă aparent surprinzătoare 121.Un ultim argument
care justifica dominaţia mesajelor vizuale face trimitere la situaţia precară a mijloacelor de
producere a conţinuturilor scrise. Propaganda prin presă, sau chiar prin simple lozinci,
solicita investiţii tehnice şi logistice mult mai complexe şi cu atît mai greu de satisfăcut în
anii grei ai inceputului comunismului. Principalul instrument al partidului, ziarul Pravda
depăşea cu puţin un tiraj de 100 000 de copii, iar toate celelalte publicaţii politice, reunite,
ofereau cifra de 250 000 de exemplare. 122 Pentru un stat cu graniţe imperiale şi cu o
populaţie de multe milioane, acest tip de propagare a mesajelor politice dezvăluia limite
certe.
Posterele politice putea în schimb determina şi două alte tipuri particulare de efecte.
Prima consecinţa a administrării noilor mesaje prin intermediul artefactelor vizuale se
referea la decriptarea colectivă. Indivizii erau supuşi unei forme de culturalizare politică şi
de ritualizare în comun. Posterele noilor părinţi ai revoluţiei erau plasate în toate punctele
cheie ale geografiei reale (pieţe publice, instituţii de educare şi formare, organisme
119
Idem, p 4.
120
Idem, p 4.
121 Adeziunile certe determinate de ideea comunistă într-o ţară cu profunde tradiţii religioase, aşa cum era
Rusia, se pot explica şi prin apel la acest mecanism de viciere şi transmutare a vechilor repere.
122
Ibidem, p. 5.

51
administrative) şi simulau o omniprezenţă cu nuanţe mistice. Cea de a doua consecinţă a
utilizării propagandei vizuale face apel la caracterul relativ uniform şi afectiv al reacţiilor.
Dacă textul scris impunea restricţii de cultură locală şi ar fi putut resuscita vechile clivaje
sat-oraş, imaginea deţinea rolului unui element simplificator şi unificator.
Dominaţia absolută a propagandei vizuale va fi specifică doar primelor decade ale
comunismului sovietic. După 1930 şi mai ales după 1940, prin extensia şi birocratizarea
aparatului de propagandă, cultura textuală va tinde să echilibreze balanţa conţinuturilor
politice. Totuşi, inconografia puterii va rămîne un reper simbolic major pentru toate
celelalte vîrste şi epoci ulterioare ale comunismului. Extensia mesajelor politice de tip
scriptural nu a generat un declin al propagandei vizuale. Se poate vorbi despre un fenomen
de potenţare şi acordare reciprocă. După 1940, propaganda vizuală va rămîne o faţetă
esenţială a celei textuale, dînd naştere unor mutaţii reprezentaţionale extrem de influente
şi rezistente. Propagarea inconografiei puterii, atît în sfera sa vizuală, cît şi în cea a
constructelor lingvistice, va oferi comunismului pîrghii importante în construirea unor
axe de semnificaţie proprii. Acestea vor marca profund structura simbolică a unor spaţii şi
comunităţi extinse, inclusiv după disoluţia sistemului. O explorare a inconografiei puterii,
atît în palierul său vizual, cît şi în zona lingvistică poate sprijini demersului de explicitare şi
decripare a stadiilor de agregare ale unei tematici esenţiale a mitologiiei comuniste –
imaginea conducătorului.

52
Fig. 1 - 1. Poster politic reprezentîndu-l pe Lenin, de Victor Ivanov, din 1967.

Sloganul – „Lenin a trăit, Lenin trăieşte, Lenin va trăi!” are rolul de a sublinia caracterul
etern al liderului şi capacitatea sa de a se transmuta întru-un clişeu similar celui religios –
atemporal, superior, coercitiv.

53
1. 2. Inconografia comunismului românesc – o tradiţie continuată

Comunismul românesc a fost caracterizat de un ataşament crescut faţă de imaginea

liderului. În ciuda prezenţei unei multitudini de stadii şi epoci interne, iconografia puterii a
rămas în mod predominant organizată în jurul figurii principelui ideal, toate celelalte teme
şi motive fiindu-i subordonate. Caracterul particular al evoluţiei comunismului românesc
poate fi corelat cu două tipuri de fenomene adjuvante. Primul se referă la pre-existenţa
unui context social şi politic încadrat în matricea unei modernităţi tîrzii. Procesul de
laicizare se realizase selectiv şi incomplet, exista un clivaj acut între sat şi oraş, imaginea
dominantă a puterii rămînea încă puternic ancorată în canoane ultra-tradiţionaliste şi de
factură autoritară. Deşi perioada interbelică găzduise o fragilă democraţie parlamentară,
efectele pe care aceasta reuşise să le propage asupra structurii sociale erau modeste.
Dominanţa populaţiei rurale, persistenţa problemei agrare, precum şi accesul redus la
instrucţie şi informare, făceau ca România anilor 40 să fie similară cu peisajul de debut al
comunismului sovietic.
Elementul central al culturii colective rămînea cel vizual, stare potenţată şi de
acţiunea factorului religios. În interiorul comunităţilor rurale şi nu numai, principalele
repere normative şi educaţionale erau încă legate de Biserică. La fel ca şi Rusia pre-
bolşevică, ortodoxismul impunea o dominaţie a imaginii în detrimentul textului. Imaginea
divinităţii patrilineare va reprezenta o altă ecuaţie simbolică pe care comunismul o va
dubla prin intermediul cultului liderului 123. Astfel, o mare parte a corpusului simbolic local
va fi capturată şi plasată la fundamentul „tradiţiilor inventate”. Inconografia puterii va fi
influenţată de acest mecanism remanent şi va reedita, şi in România, la distanţă de două
decenii, momentul de geneză al comunismului sovietic. Cel de al doilea factor care a
contribuit la crearea unui comunism cu puternice accente locale face trimitere la
diminuarea treptată a influenţei ideologice originare şi la naşterea unui construct hibrid.
Comunismul era transplantat în spaţiul românesc prin intermediul unui mecanism istoric
violent. Noua ordine postbelică consfinţea un protectorat sovietic avînd consecinţe
dramatice. Structurile instituţionale democratice erau anulate, parlamentarismul era
eliminat, vechile partide au fost interzise. Totuşi, scenariul impunerii democraţiei populare
nu se prezenta ca o ruptură neaşteptată în istoria recentă a României mari.
Dictatura carlistă impusă în 1938 şi regimul autoritar al mareşalului Antonescu
constituiau semne importante ale unor disfuncţionalităţi interne. Intervenţia sovietică se

123
Jean Joseph Goux, Symbolic economies: after Marx and Freud, Cornell University Press, 1990, p. 163

54
producea astfel pe un teren fertil, în care reprezentările asupra puterii comportau deja vicii
majore. Constanţa presiunii autoritare şi mecanismele instituţionale reduse la stadiul de
simulacru au facut ca glisarea României către totalitarism să se realizeze într-un ritm
accelerat. Totuşi, vectorul ideologic iniţial, importat prin intervenţia sovietică, va avea o
existenţă efemeră. Odată cu retragerea Armatei roşii, la finalul anilor 50, versiunea
autohtonă a comunismului se va înscrie pe traiectul unui totalitarism de tip nou. Sistemul
românesc se va individualiza treptat şi va elimina de o manieră graduală elementele
ideologice primare. În primă instanţă comunismul local s-a constituit prin apel la o bază
uniformă şi similară cu cea întîlnită în celelalte state eliberate de glorioasa armată
sovietică. În etapele ulterioare acesta îşi va identifica linii de forţă proprii şi care, în final,
vor duce la un experiment istoric de o virulenţă şi o intensitate unică în lagărul socialist.
Convertirea mesajului ideologic iniţial importat pe filieră sovietică într-un proiect totalitar
personalizat demonstrează rolul amorsant al comunismului.
Experienţa românească se încadrează în înteriorul unei maladive durate lungi.
Comunismul nu s-a instalat într-un piesaj istoric echilibrat şi corent, ci a reprezentat
punctul culminant al unor evoluţii şi crize structurale mult anterioare. Începînd cu
dictatura carlistă din 1938, urmată de autoritarismul regimului Antonescu, spaţiul
românesc a fost unul marcat de o cultură politică anti-democratică. Totalitarismul motivat
ideologic a fost absorbit şi resemnificat în formula unui autoritarism personalizat. Etapele
şi articulaţiile acestei mutaţii surprinzătoare de proiect sunt cel mai bine reflectate de
evoluţiile înregistrate în iconografia puterii. Dacă în patria revoluţiei, Rusia şi mai apoi în
cele mai multe dintre noile state comuniste, tradiţiile inventate generau o ruptură faţă de
trecut, în cazul specific al comunismului românesc, acestea au determinat o nefericită
continuitate. Tradiţiile şi ritualurile comunismului local sunt dependente de cîteva repere,
ce pot acredita ideea unui corpus simbolic recuperat şi mascat. Desigur că iconografia
puterii în varianta sa bolşevică se baza pe un mecanism similar, dar dozajul în favoarea
elementului inovator tindea să fie mult mai pregnant. Pentru comunismul românesc,
diferenţierile dintre vechiul corpus simbolic asociat puterii şi noua iconografie tinde să fie
mult diluată. Se poate lua deci în calcul ideea unei tradiţii continuate şi nu în mod
obligatoriu a uneia inventate. Consecinţele unei atare ipoteze asupra studiul
totalitarismului local pot fi majore.
Dacă sistemul comunist nu reprezintă doar un accident generat de infestarea cu un
vector ideologic alogen, ci o acumulare a unor vulnerabilităţi şi recurenţe ale structurii

55
simbolice locale, atunci finalul său nu echivalează cu o modificare radicală a peisajului
istoric.
Inconografia puterii se defineşte ca o formulă de sintetizare şi esenţializare a
imaginii puterii. Există două artefacte definitorii pentru modalitatea de funcţionare şi
propagare a inconografiei comuniste – portretul şi fresca colectivă. De raporturile şi
interacţiunile apărute între aceste două tipuri de produse simbolice depinde în mare
măsură configuraţia reprezentaţională a unei epoci. Cele două forme esenţiale ale
inconografiei pot fi conectate mitologiei fondatoare. Portretul liderului reprezintă o formă
materializată a Totemului, în timp ce fresca colectivă defineşte ecuaţia identitară şi
unificatoare a unei societăţi într-un moment istoric dat – arhetipul Unităţii. Pentru cazul
specific al comunismului românesc, iconografia puterii a înregistrat mai multe stadii de
agregare a raporturilor dintre portret şi reprezentarea colectivă. Se poate totuşi vorbi
despre o durată istorică lungă în interiorul căreia se menţine un model coerent. Imaginea
părintelui ritual este promovată într-o asimetrie plină de consecinţă, înclusiv înainte de
abolirea monarhiei. Între momentul 1947 şi căderea regimului, în 1989, există o tendinţă
de dominaţie a portretului în defavoarea imaginii colective. Această durată lungă este
populată de o serie de peisaje care implică nuanţe particulare.
Între 1947 şi 1953, în etapa sovietizării violente, iconografia puterii suferă o serie
de mutaţii şi transformări. Reperele portretului unic, solitar, legitimat prin mecanisme
similare inconografiei religioase 124 este înlocuit cu o constelaţie de repere simbolice. Mitul
regelui privit ca un tată ritual al naţiunii este înlocuit de un mit fondator multinivelar.
Există un reper absolut, plasat într-un topos superior şi inaccesibil – fratele mai mare de la
Răsărit, marele eliberator, părintele popoarelor, Stalin. Această forţă tutelară exterioară,
ameninţatoare şi deopotrivă difuză, este completată de o galerie de apostoli simbolici, care
garantează legătura cu noul totem fondator. Inavadarea inconografiei puterii de o serie de
figuri complementare are rolul de a suplini caracterul ne-specific al noului Tată simbolic.
Portretistica oficială impune reguli stricte de organizare a panteonului. Există o ierarhie
rigidă, reglementată şi fin nuanţată de evoluţiile înregistrate în sfera puterii.
Primii ani ai comunismului românesc sunt marcaţi de tutela simbolică a portretului
lui Stalin - pornind de la sfera pedagogiei infantile şi pînă la cea a creaţiei artistice sau a
mesajelor ideologice manifeste. Noul totem fondator este însoţit în premieră şi de o

124
Reprezentările regalităţii în România interbelică şi postbelica rămîneau cantonate în clişeele primei
modernităţi. Principele sau regele erau priviţi ca mesageri divini, aflaţi într-o stare de înrudire simbolică cu
naţiunea.

56
iconografie secundară. Apare astfel, pentru prima dată, o colecţie de artefacte simbolice
derivate, care joacă rolul de totemuri intermediare.
Sunt omniprezente şi portretele tovarăşilor Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana
Pauker şi Gheorghiu Dej. Într-un plan mult mai eteric şi mai simplificat sunt uzate şi
portretele părinţilor fondatori – Marx, Engels şi Lenin, însă numai ca o formulă genealogică
comprimată a totemului prezent. Cultul lui Stalin din România anilor 50 se apropie fidel de
o formulă mistica – imaginea sa era clişeizată, separată de real, latura umană fiind
eliminată în favoarea unei aure eroice şi mitice. Totodată, tablourile colective dezvoltă o
multitudine de motive: de la noua identitate de clasă a marii familiei revoluţionare şi pînă
la o serie de tematici depotrivă tehniciste şi milenariste. Inconografia luxuriantă şi
complexă a acestei prime vîrste a comunismului românesc va fi treptat depăşită. După
1952, odată cu eliminarea grupării sovietice, iconografia puterii suferă şi ea transformări
subtile. Dispar portretele fraţilor eliberatori şi treptat se instalează o portretistică duală.
Simplificarea şi singularizarea puterii a dus la constituirea lentă a primei forme a cultului
personalităţii pe filieră naţională. Gheorghiu-Dej devine primul lider comunist care
reuşeşte să readucă iconografia puterii în sfera unor reprezentări mai accesibile şi
permeabile. Susţinerea reală de care acesta se va bucura în ultimii ani este motivată şi de
acţiunea unor resorturi simbolice.
Mitologia locală, izolaţionistă şi tradiţionalistă, manifesta o rezervă clară la adresa
reperelor exterioare. Mitul străinului era marcat de conotaţii negative, stare care va
supravieţui inclusiv sub presiunea propagandei sovietice. Internaţionalismul primei etape
a fost cel mult tolerat în sfera reprezentărilor şi nu a modificat în mod autentic credinţele,
valorile şi mentalităţile locale. Entuziasmul cu care a fost primită lustrarea grupării
sovietice din interiorul PMR este justificat şi de eliberarea din canonul nespecific al
simbolismului internaţionalist şi de revenirea către reperul naţional. Între 1952 şi 1965 se
conturează un peisaj istoric intermediar şi care face tranziţia către o nouă formulă de
manifestare în inconografie. Naţionalizarea comunismului se produce lent, prin eliminarea
sistematică a elementelor specifice rusificării. La debutul deceniului 6, România lui
Gheorghiu-Dej se bucura de o stabilizare a simbolisticii vizuale. Există un echilibru în
frecvenţa cu care sunt promovate tablourile colective şi portretele noului lider naţional.
Eliminarea tacită a imaginii tutelare a lui Stalin şi înlocuirea sa cu imaginea mult mai
umană şi accesibilă a lui Gheorghiu–Dej marcau trecerea către o nouă formă a
simbolismului vizual.

57
 Odată cu moartea neaşteptată a lui Dej în 1965 şi cu venirea la putere a lui Nicolae
Ceauşescu, iconografia puterii nu suferă decît modificări subtile de nuanţă. Noul lider
păstrează cadrele inaugurate de prima formulă a comunismului naţional şi chiar tinde să le
adauge noi elemente de specific local. Iconografia tinde să conserve ecuaţia echilibrată a
epocii Dej. Sunt promovate şi susţinute reprezentările colective (mari fresce industriale
sau bucolice menite să genereze o bază identitară şi referenţială pentru noua clasă
muncitoare), în tandem cu portretistica noului conductor. Tablourile dedicate lui Nicolae
Ceauşescu erau diverse şi nu se instalase încă o normă restrictivă a portretului oficial.
Imaginile cu nuanţă familială şi evadarea din clişeului portretului restrîns 125 şi dogmatic
au făcut ca noua iconografie a puterii să genereze un impact profund asupra simbolisticii şi
mitologiei colective.
În primii ani ai comunismului de nuanţă sovietică, iconografia avea ca trăsătură
dominantă separaţia, sciziunea, instalarea liderului într-un topos superior. Între 1965 şi
1970, Nicolae Ceauşescu reuşeşte să creeze o iconografie de tip nou, permeabilă, care se va
insinua treptat în sfera colectivă. Epoca Ceauşescu instituie noi linii de tensiune în spaţiul
vizual, dar această schimbare de tempo istoric se produce printr-o aparentă continuitate.
În fapt, se asista la un proces de acumulare şi resemnificare a moştenii simbolice
anterioare. Iconografia puterii opera mutaţii subtile şi care îşi vor dovedi vocaţia maladivă
într-un stadiu ulterior.
Primii ani ai decadei anilor 70 echivalează cu o acutizarea şi o supralicitarea a
cadrelor inaugurate după 1965. În mod uzual, epoca Ceauşescu este divizată în două
peisaje concurente. O etapă de deschidere şi modernizare – între 1965 şi 1972, numită şi de
„dezgheţ” şi un stadiu al „re-stalinizării” şi al izolării, între 1972 şi 1989. Raportul de
opoziţie şi separaţie realizat între cele două peisaje istorice se poate dovedi înşelător.
Perioada 1956 – 1972 nu poate fi etichetată ca fiind pozitivă şi opusă evoluţiilor de după
1972. Se poate aduce în discuţie ipoteza unui mecanism de acumulare. (strategia de
distanţare faţă de Moscova pe care o adoptă Nicolae Ceauşescu şi luările sale de poziţie
progresiste pe scena internaţională se subsumează unui proiect de consolidare a puterii şi
nu unor convingeri autentice). După 1970 iconografia oficială este marcată de o defazare a
raporturilor dintre imaginile colective şi portretistica liderului. Imaginea conducătorului
devine omniprezentă şi domină tot mai evident artefactele simbolice de tipul frescei
colective. Nu se mai produc mari monumente dedicate eroilor clasei muncitoare şi există

125
În epoca Dej au proliferat portretele bust, rigide, cu simbolistică strictă. În afară de statuile „părinţilor
fondatori” sau cele ale „marelui Stalin”, mişcarea era interzisă şi reprimată.

58
tot mai puţin formule care să nu includă în compoziţia lor vizuală şi chipul noului Totem
fondator.
După 1975 se produce un fenomen de comprimare şi regresie a iconografiei către o
formulă primară. Se realizează treptat o combinare a imaginilor de referinţă colectivă
(clasicele tablouri cu muncitori victorioşi, mame proletare şi pionieri construind viitorul
socialist) cu formula portretului. Totemul invada astfel treptat toate celalalte medii
asociate iconografiei. Puterea se personaliza şi se propagă într-o formulă hibridă, graniţa
dintre identitatea grupului şi cea a părintelui ritual fiind abolită. Cuplul Ceauşescu devenise
o expresie dublată a elementului fondator, ajungînd să îşi subordonează toate formele de
simbolistică vizuală. Se deschidea astfel epoca unei iconografii de plan extins – chipul
familiei rituale era reunit cu cel al mulţimii idealizate, în imagini edenice şi puternic
clişeizate. În acelaşi timp, iconografia puterii importa ca formule adjuvante un
instrumentar arhaic şi premodern. Liderul providenţial era reprezentat înconjurat de
aureole şi nimburi inspirate din panoplia religioasă, gesturile sale au ajuns să copieze
aceiaşi tradiţie 126 , chiar proporţiile picturale erau modificate astfel încît să inducă
sentimentul de superioritate mitică 127.
Uzurparea arhetipurilor religioase şi contopirea identitară dintre colectivitate şi
lider va face ca ultimul stadiu al comunismului românesc să producă o iconografie cu
puternice accente represive. În mod paradoxal, odată cu declinul economic şi structural al
sistemului şi cu instalarea unei crize interne insolvabile, simbolistica vizuală reuşea să
atingă un echilibru paradisiac şi naiv. Imaginile erau treptat simplificate şi aduse către
formule de expresie infantilă. Etapele următoare ale studiului meu se vor concentra pe
detalierea articulaţiilor şi stadiilor de evoluţie ale inconografiei comunismului românesc,
încercînd să identifice sursele acestui neaşteptat parcurs inversat.

126 Palma întinsă patern către mulţime, ca un gest de binecuvîntare sau braţul ridicat către cer reprezintă un
limbaj gestual folosit constant în marile monoteisme.
127 Pornind de la portretele artistice şi pînă la aparent benignele fotografii de presă, figura lui Nicolae
Ceauşescu era modificată, marită într-o hiperbolă evidentă.

59
1. 3. În umbra lui Stalin

Iconografia puterii din primii ani comunismului românesc a fost puternic influenţată de
confruntarea dintre curentele şi axele importate pe filieră sovietică şi fundalul simbolic al
comunismului local. Astfel, se poate vorbi despre existenţa a două tipuri de paliere de
reprezentare a puterii, corelate acelor grupări ce îşi disputau supremaţia în interiorul încă
fragilului partid comunist. „Moscoviţii” şi „lagăriştii” reprezentau două tabere concurente şi
care vor produce fiecare o panoplie iconografică proprie 128. Facţiunea moscovită, a cărei
principala exponentă va rămîne Ana Pauker , va beneficia de un avans esenţial în perioada
1947 – 1950, pentru că la debutul anilor 50 să fie eliminată din partid, odată cu instalarea
la putere a vechilor ilegalişti. Disputa internă din interiorul PCR a generat în spaţiul
iconografiei două direcţii de agregare a unor culturi simbolice. Facţiunea moscovită
condusă de Pauker a fost promotoarea unui cult agresiv al generalissimului Stalin, în timp
ce gruparea comuniştilor locali se va organiza în jurul figurii lui Gheorghiu-Dej.
În 1948 Partidul Comunist Român se transformă în Partidul Muncitoresc Român,
după integrarea forţată a Partidului Social Democrat 129. Această modificarea de identitate
era justificată atît de imaginea puţin atractivă pe care PCR o deţinuse în perioada
anterioară marii eliberări sovietice dar şi de necesitatea unui artificiu de simulare a unei
noi majorităţi (aparent PMR era o structură de reunificare a forţelelor revoluţionare,
mascîndu-şi statutul de structură transplantată forţat în peisajul politic românesc). Imediat
după înfiinţarea sa, PMR îşi va creiona un aparat organizatoric nou, format din mai multe
direcţii, secţiuni şi comisii şi calchiat după modelul partidului comunist din U.R.S.S. Direcţia
propagandei va juca un rol esenţial în politicile de promovare, prezentare şi statuare a unei
noi imagini a puterii. Iniţial, conducerea sa va fi delegată influentei Ana Pauker, dar aceasta
o va transmite la rîndul său obedientului Iosif Chişinevschi 130. Miza controlării secţiei de
propaganda va fi decisivă pentru stăpînirea mecanismelor sale, existînd un lung „război
rece” între cele două facţiuni concurente – comuniştii locali şi gruparea moscovită.

128
Elis Neagoe Pleşa, Camarila lui Gheroghiu-Dej, în Annales Universitas Apulensis, seria Historica, 10 – I,
2006, p. 149., http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10/studii/9%20elis_plesa.pdf. Data
accesării 12 aprilie 2013.
129
Op. cit. Eugen Denize, Propaganda comunistă în România, p. 26.
130 Idem, p. 27.

60
 Pînă în 1953 România va rămîne scena unui demers concertat de promovare a
cultului şi ritualizărilor sovietice 131. Situaţia era similară cu cea din celelalte state surori
din lagărul socialist, deşi cazul românesc prezenta şi de această dată o interesantă excepţie.
Chiar şi în condiţiile în care cultul lui Stalin constituia o marcă dominantă, România primei
etape a comunismului a reuşit să propage în registrul secund şi un cult al liderului local.
Primele semnale ale profilării unei iconografii paralele sunt lansate încă din 1948, dar
momentul de apogeu al cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej se va localiza după
1952 132, cînd facţiunea Pauker va deveni victima unei epurări. Etapa cuprinsă între 1947 şi
1953 a dat naştere unui univers iconografic complex şi care va rămîne un experiment
singular în istoria comunismului românesc. Stadiile ulterioare vor fi marcate de un
fenomen de simplificare şi comprimare, culminînd cu epoca totemismului pictural al
cuplului Ceauşescu.
Straturile iconografiei puterii s-au intersectat în mod constant, dar acestea vor
prezenta o notă dominantă în fiecare dintre momentele cheie ale comunismului anilor 40 -
50. Cultul personalităţii lui Stalin începe să se dezvoltate odată cu momentul 1947.
Fundalul politic este favorabil acestui demers şi îl încurajează printr-o multitudine de
acţiuni adjuvante. Este epoca promovării asidue a prieteniei româno-sovietice şi a invaziei
unor structuri instituţionale hibride. În 1948 era creat Institutul Maxim Gorki, cu rol de
pregătire a cadrelor de învăţămînt ce urmau să predea limba rusă, proapăt introdusă de
reforma învăţămîntului din acelaşi an 133. În 1947, fusese deja infiinţat Institutul de Studii
Româno-Sovietic, cu rol de popularizare a ştiinţei şi tehnicii dăruite de marii fraţi
eliberatori. 134 Editura Cartea Rusă şi Asociaţia Română pentru strîngerea Legăturilor cu
Uniunea Sovietică 135 (A.R.L.U.S.) completau acest tablou cultural în plină recompunere.
Autoritatea tutelară a marelui Stalin era exploatată în toare registrele şi faţetele simbolice
ale comunismului local. Majoritatea covîrşitoare a textele ideologice sunt dominate de o
frazeologie rituală greoaie şi repetitivă. Unele construcţii semnificante devin obligatorii,
deformînd şi brutalizînd limbajul natural.

131 Elis Neagoe Pleşa, Reflectarea cultului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în presă, în Analele Universităţii
„Dunărea de Jos”, Galaţi, seria 19, Istorie, Tom. VI, 2007, p. 147.
http://www.istorie.ugal.ro/anale/6/610%20PLESA.pdf, data accesării 12 aprilie 2013.
132 Idem, p. 148.
133
Op. cit. Doina Bărcan, Bogdan Sterpu, Regimul Comunist în România, p. 40.
134 Idem, p. 40.
135 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 123.

61
 Cele mai multe din broşurile propagandistice ale anilor 50 foloseau formula
stereotipă – „Tovarăşul Stalin ne învaţă ..,.” 136. Imaginea părintelui popoarelor era însoţită
de referiri entuziaste la adresa unui personaj colectiv pe cale să devină un totem secundar –
„Glorioasa armată sovietică”:

„Eliberarea ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică a creat condiţiile favorabile
pentru ca proletariatul, condus de Partidul Comunist din România, să înfăptuiască alianţa de
luptă a clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, trecînd la desăvîrşirea revoluţiei ...” 137.

Iconografia este organizată într-o ecuaţie piramidală. Imaginea părintelui suprem

domină cu o forţă tutelară galeria portretistică a unor lideri de plan secund, cu rol
mediator. În imediată vecinătate a sa sunt plasaţi apostolii sovietici – Ana Pauker, Vasile
Luca, Teohari Georgescu. Gheorghiu-Dej ocupă o poziţie încă periferică în panteonul
puterii. Există două momente cu mare potenţial simbolic ce pot sluji ca barometru al
intensităţii simbolice a cultului lui Stalin în România. Aniversarea sa din 1949 (atunci cînd
Stalin împlinea 70 de ani) şi manifestările prilejuite de moartea sa, în 1953 (pe un fundal al
relaţiilor cu Moscova ce aveau să devină tot mai tulburi odată cu instalarea la conducerea
partidului a garniturii locale, după epurările din 1952). În 1949 Biroul Politic al PMR va
transmite secţiei de propagandă o serie de directive semnificative legate de cadrul de
manifestare al ceremoniilor de celebrare a marelui părinte eliberator. Aceste preparative
complicate ce ţin de o ritualizare cu nuanţe orientale 138 (o constantă a expresiilor puterii în
mediul local) vor intra în contradicţie cu manifestările destul de reţinute pe care partidul le
va avea în 1953, la dispariţia marelui erou sovietic. Momentul 1949 se va desfăşura sub
sloganul semnificativ – „I.V. Stalin, marele geniu al omenirii muncitoare, conducătorul

136
F. V. Constantinov, Despre forţele motrice ale desvoltării societăţii socialiste, Editura de Stat, Bucureşti,
1952, p. 11.
137 Rezoluţia sedinţei plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949, editura Partidului
Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 7.
138
Comunismul românesc a fost marcat de o ritualizare „bizantină” şi excesivă, Vladimir Tismăneanu, Despre
cultul lui Ceauşescu: Elefantiazisul servilismului, Institutul de investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului Românesc,
http://www.iiccr.ro/ro/presa/ecouri_in_presa/ecouri_in_presa_2012/despre_cultul_lui_ceausescu_elefantiaz
isul_servilismului/, data accesării 20 aprilie 2013.

62
oamenilor muncii din întreaga lume, eliberatorul şi prietenul poporului nostru” 139.
Conducerea partidului se va mobiliza în direcţia unui adevărat festival personalizat de
omagiere a marelui părinte de la Răsărit – se va decide punerea în practică a unui întreg
plan de reeditare a principalelor opere, se vor organiza expoziţii de fotografie, de artă
socialistă şi manifestări ştiinţifice dedicate evenimentului 140. Acest exerciţiu complex de
adorare simbolică avea să culmineze cu o cuvîntare a lui Gheorghiu- Dej, ţinută într-o
adunare solemnă la Ateneul Român, în ziua de 21 decembrie 1949 141.
Manifestările din 1949 vor intra într-o contradicţie ironică cu cele prilejuite de
ceremonialul funerar a lui Stalin, din 1953. Comuniştii români se temeau de declanşarea
unei dispute pentru putere în cercurile pline de intrigi ale Kremlinului dar, în acelaşi timp,
sperau ca noul lider al U.R.S.S să ofere un spaţiu de manifestare mai mare pentru formula
unor comunisme care se numeau, timid încă, „locale” (pînă la celebrul raport al lui
Hrusciov, ideea impunerii unei linii naţionale a comunismului părea greu de acceptat, chiar
dacă ea răspundea unor sensibilităţi certe ale garniturii organizate în jurul lui Dej).
Comuniştii români vor lansa şi de acestă dată un număr impresionant de mesaje, dar
substratul simbolic al acestora nu se mai concentra pe eroizarea şi mitizarea fostului
Părinte fondator. Intenţia subtilă a noii conduceri a PMR era aceea de a convinge că nu se va
produce nici o modificare esenţială a relaţiilor de putere. Chiar dacă se dau asigurări în
direcţia hotărîrii de „ a merge cu fermitate pe drumul ce ni l-a luminat geniul nemuritor” 142,
eternizarea memoriei lui Stalin se produce pe fondul unei mari şi neaşteptate eliberări.
Acesta va fi transferat tacit într-o zonă de fundal a puterii şi va pierde din contururile
hiperbolice, pînă la o scoaterea totală din panteonul simbolic, către anii 60.
Evoluţia cultului iconografic al lui Stalin între cele două momente cheie, 1949 şi
1953, se va dovedi complexă şi încadrabilă într-un model expansiv. După desfăşurarea
impresionantă de forţe din 1949 va urma un peisaj istoric extensiv, în care omagierea
figurii fondatoare va lua nuanţe hipertrofice şi excesive şi care nu vor mai fi egalate decît în
etapa comunismului dinastic, aproape două decenii mai tîrziu.

139
Hotărîrea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. privitoare la sărbătorirea a 70 de ani de la naşterea Tovarăşului
Stalin...”, apud. Eugen Denize, Propaganda comunistă în România, p. 157.
140 La muzeul Româno-Rus se va inaugura o sală specială „I.V. Stalin – prietenul şi eliberatorul nostru”, iar
Institutul Româno-Sovietic urma să editeze în colaborare cu Academia R.P.R. un volum dedicat operei
ştiinţifice a lui Stalin, Idem, p. 158.
141 Idem, p. 159.
142 Idem, p. 163.

63
Fig. 1 – 2. Sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Pucioasa, în 1947 143.

Cultul lui Stalin va determina în spaţiul românesc o hibridizare şi o extensie a

practicilor iconografice anterioare. Portretizarea puterii era potenţată şi de un demers de
capturare a lumii materiale. În perioada 1947 şi pînă la mijlocul anilor 50, numele
genialului învăţător al oamenilor de pretutindeni este adăugat în chip omagial unei
multitudini de artefacte, situaţie care duce la crearea unei autentice geografii simbolice.
Astfel, în 1950 oraşul Braşov primeşte numele de oraşul Stalin, titulatură care este extinsă
către întreaga regiune centrală a ţării, devenită sub valul emulaţiei sovietice – Regiunea
Stalin 144. Schimbarea denumirii oraşului Braşov s-ar fi produs în mod oficial ca urmare a
unei scrisori primite din partea oamenilor muncii reuniţi din mai multe întreprinderi.

143 Defilarea portretelor este suspusă unei logici simbolice stricte. Părinţii fondatori Marx şi Engels sunt
însoţiţi în prima linie de figura lui Lenin, şi el mitizat dar şi de cea a noului părinte ritual, Stalin. Portretul lui
Gheorghiu-Dej se profilează abia în rîndul următor, subliniind încă odată stratificarea puterii. Pe fundal se
distinge portretul Anei Pauker şi cel al lui Vasile Luca.
144
Stalin în România, în Revista istorie şi Civilizaţie, nr. 17 din 15 februarie 2011, http://www.isciv.ro/istorie-
si-civilizatie/articol-integral/stalin-in-romania, data accesării 12 aprilie 2013

64
Această formulă de repovestire în ramă a directivelor partidului era agreată tocmai pentru
că simula prezenţa unei adeziuni reale faţă de cultul şi ritualizarea sovietică:

„Comitetului central al Partidului Muncitoresc Român,

Guvernului Republicii Populare Române,
Dragi Tovarăşi,
La iniţativa C.F.R-iştilor, noi oamenii muncii din Braşov am hotărît să propunem ca numele
oraşului nostru să fie schimbat dîndu-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare,
scumpului şi iubitului prieten al poporului muncitor din ţara noastră, învăţătorul şi
eliberatorul nostru – marelui Stalin.
Oraşul nostru este unul dintre marile centre industriale ale ţării; marile sale întreprinderi, ca
uzinele de tractorare „Sovromtractor 145”, ca întreprinderea metalurgică „Steagul Roşu” şi
multe altele sunt binecunoscute oamenilor muncii din întreaga ţară. (....)
Noi ne angajăm în faţa partidului, a guvernului şi a marelui Stalin, să nu ne precupeţim
puterile a dobîndi noi succese în întărirea politică, economică şi culturală a patriei, în lupta
pentru pace, pentru socialism şi pentru a ne dovedi demni de această cinste.” 146

Sintagmele îngheţate ataşate figurii lui Stalin demonstrează încă odată denaturarea
clişeizantă a limbajului. Formulele oficiale de adresa sunt rigide şi vor fi conservate
aproape un deceniu, pentru a fi expuse ulterior unui proces de uitare curativă. Procesul de
resistematizare a simbolisticii urbane va deveni generalizat – toate oraşele beneficiază de
spaţii de comuniune rituală care poarte numele marelui părinte de la Răsărit. În Bucureşti,
parcul Herăstrău se transformă în Parcul de odihnă I. V. Stalin, Bulevardul Aviatorilor
devine Bulevardul Generalissimului Stalin. 147 Un caz plin de ironie istorică este cel al Pieţei
Jianu. Transformată în perioada dictaturii mareşalului Antonescu în Piaţa Hitler, aceasta va
deveni după 1947 Piaţa Stalin. 148 Inconografia puterii în formula sa vizuală era dublată de
două alte formule de portretistică derivată: iconografia spaţială (geografiei reale i se ataşa

145
Sovromurile au reprezentat întreprinderi economice mixte, româno-sovietice, care au funcţionat în
perioada 1947 – 1956 şi care ofereau U.R.S.S. un control absolut asupra zonei economice a României
comuniste.
146 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 179 / 1950. ff. 1 – 4, în Stalin în România. Revista Istorie
şi Civilizaţie.
147 Ibidem.
148 Ibidem.

65
o dimensiune simbolică) şi iconografia textuală (clişeele lingvistice generau o imagine
mentală steoreotipă).
Reprezentarea vizuală a puterii va rămîne un registru privilegiat în structurarea
unor noi cadre simbolice. Imaginea lui Stalin a devenit un reper inconografic obligatoriu
pentru toate spaţiile de comuniune şi reuniune. În afara impunerii unei onomastici
ideologice în cadrul geografiei urbane, procesul de inserare a noilor repere culturale
implica şi o ofensivă portretistică. Începînd cu universul infantil şi pînă la ultimele redute
ale birocraţiei comuniste, portretul părintelui fondator trona ca un simbol omniscient,
omniprezent şi care difuza o autoritate difuză. Portretele lui Stalin din epocă sunt marcate
de o sumă de trăsături definitorii şi care dau seamă de prezenţa unor specificaţii simbolice
stricte. Inconografia sa pesonalizată reia o mare parte din cadrele specifice iconografiei
religioase, exploatînd sensibilităţile locale legate de imaginea puterii.
O primă caracteristică a portretisticii asociate se refera la o cutumă de organizare
vizuală. Portretul lui Stalin era în mod obligatoriu plasat în registrul superior al expunerii.
Dimensiunea imaginii sale era în mod constant mai mare şi domina în mod opresiv
celelalte repere. Această practică a vexării privitorului prin supralicitarea proporţiilor
naturale va fi folosită în mod susţinut şi de promotorii cultului Ceauşescu, ajungînd inclusiv
la imagini frizînd absurdul 149. Una dintre puţinele excepţii în care portretul lui Stalin era
afişat într-o succesiune de alte imagini cu dimensiuni şi contururi similare se refera la
asocierea cu părinţii fondatori, Marx, Engels, Lenin. Această sensibilitate pentru forma
simbolică era justificată printr-o subtilă reiterare a clişeului religios. Marele părinte de la
Răsărit reprezenta un zeu laic, imaginea sa neputînd fi conectată decît unor figuri mitizate.
Izolarea ascensională a lui Stalin supralicita ideea unei superiorităţi care depăşea registrul
comun. Rolul său de totem fondator excludea posibilitatea unei relaţii de egalitate cu
oricare dintre figurile panteonului comunist (nici chiar ultra-fidela Ana Pauker nu a
beneficiat de permisiunea rituală de a i se afişa portretul în linie cu cel al eroului oamenilor
muncii de pretutindeni).

149
Imaginile apaărute în ziarul Scînteia după 1980 sunt puternic deformate. Imaginea lui Nicolae Ceauşescu
este mărită şi hiperbolizată, întrînd într-o contradicţie evidentă cu proporţiile cadrului compoziţional.

66
 Fig. 1 – 3. Portret clasic al lui Stalin din anii 50 150

O a doua caracteristică a cultului iconografic al lui Stalin se referă la la simplificarea

şi esenţializarea imaginii. Figura generalissimului era reprodusă într-o formulă idealizată,
în care trăsăturile fireşti erau sublimate pentru a lăsa loc unei expresii ultra tipizate a

150
Exista o galerie restrînsă de imagini aprobate oficial şi care făceau obiectul pavoazărilor festive şi a cultului
birocratic.

67
puterii. Imaginea era aplatizată, lipsită de nuanţari şi inflexiuni, transformată într-un
arhetip. Şi în acest caz este vorba de uzurparea modelului religios, în care icoana devine o
formulă vizuală comprimată a elementului divin.
O a treia caracteristică a portretisticii oficiale face trimitere la caracterul scizional al
imaginii. Marele Stalin reprezenta o formă superioară a autorităţii, plasată într-un univers
diferit. Directivele, mesajele, acţiunile şi sancţiunile sale erau traduse în planul concret de
grupul apostolilor sovietici (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu), cei din urmă
jucînd un rol de mediere şi de transpunere. Reacţiile moderate la adresa lui Stalin, inclusiv
în perioada denunţării oficiale a cultului său, sunt justificate în mare parte din perceperea
sa ca un element exterior, superior, intangibil. Sancţiunea colectivă mult mai violentă pe
care o va primi grupul Pauker este explicabilă astfel printr-o simbolistică a accesibilităţii.
Gruparea moscovită era văzută ca un grup de indivizi concreţi, tangibili, deci cu
posibilitatea de a fi oferiţi unei judecăţi colective. Desacralizarea mitului sovietic nu va fi
absolută. Cultul lui Stalin va fi moderat după 1952 (debarcarea triumviratului Pauker, Luca,
Georgescu), dar va persistă într-o formulă tolerată pînă către finalul deceniului 5.
Ascensiunea lui Gheorghiu-Dej se va produce printr-o detaşare treptată şi tacită faţă
de tutela sovietică şi nu prin intermediul unei fracturi radicale. Chiar şi după eliminarea
grupului moscovit, acuzat că este promotorul unui „oportunism de dreapta” 151, cultul
iconografic dedicat lui Stalin continuă să se menţină dominant. Iconografia puterii din
intervalul 1947 – 1953 este marcată de prezenţa a două tipuri de repere. Ofensiva
portretistică organizată în jurul noilor figuri fondatoare este dublată de o creştere a
reprezentărilor ideologice cu privire la colectivitate. Afişul politic al anilor 50 promova în
mod asiduu o nouă identitate, care avea rolul de a reforma vechile clişee vizuale. Dacă în
perioada interbelică afişul politic rămînea un produs vizual cu impact moderat, către
debutul anilor 50 iconografia înregistra o extensie efervescentă a funcţiilor acestuia 152.
Numărul afişelor politice şi tirajul acestora creşte şi crează un mecanism dublu de
legitimare şi de promovare a noilor relaţii de putere 153.
Fresca colectivă a perioadei de apogeu al cultului stalinist era dependentă, la rîndul
său, de respectarea unor cadre simbolice constante. În cadrul marilor tablouri industriale
sau chiar ale reprezentărilor dedicate universului infantil şi, mai ales, în spaţiul comprimat
al afişului politic proliferau mesajele dinamice. Colectivitatea era surprinsă în mişcare,

151
Op. cit. Eugen Denize, Propaganda comunistă în România, 1948 – 1953, p. 109.
152 Ion Tomoiagă, CONSIDERATIONS SUR LEVOLUTION DE LAFFICHE COMMUNISTE VERS LA
STANDARDISATION, în revista Codrii Cosminului, nr. 16, 2010, p. 110.
153 Ibidem, p. 51.

68
angrenată într-o acţiune continuuă, dominată de entuziasm şi de o dorinţă (aproape
obsesivă) de înaintare către viitor.
O altă caracteristică relevantă a reprezentărilor dedicate colectivităţii către finalul
anilor 40 se referă la impunerea unei portretistici de grup cu nuanţe idealizate şi selective.
Personajele surprinse în cadrul frescelor colective sunt întotdeauna viguroase, puternice,
cu deformări funcţionale (muncitorii au palme disproporţionate, copii sunt dezvoltaţi în
mod neverosimil, sunt lustraţi adesea de diferenţa genului), au aspect eroic şi sunt
dominate de o eternă pulsiune lucrativă. Rolul definitoriu al imaginii este acela de a crea
empatie, de a produce saltul către universul edenic pe care iconografia vizuală îl dezvăluie
în ferestre şi decupaje idilice. Tematica asociată iconografiei colective este direct corelată
repertoriul simbolic al puterii. Cultul marelui Erou de la Răsărit era construit prin apel la
cîteva roluri simbolice definitorii – calitatea sa de geniu militar (generallisimul), aura
paternă (părintele popoarelor, marele Stalin) şi vocaţia sa de învăţător şi educator 154
(recuperată şi pastişată în mare parte după iconografia dedicată lui Lenin).
Cele trei cadre tematice nu au beneficiat de o tratare uniformă. Fiecare sub-etapă a
fost definită de dominaţia uneia dintre ipostazele iconografice inventariate anterior. Primii
ani ai comunismului local au fost puternic marcaţi de tema liderului militar, secondat de
un personaj colectiv cu vocaţie eliberatoare - glorioasa Armată sovietică 155. Prin
corespondenţă, frescele colective evoluau într-un registru dinamic şi scizional. Diferenţele
de gen erau mult diminuate, la fel şi rolurile simbolice tradiţionale (sunt fresce în care
identitatea grupului o surclasează pe cea a individului, imaginile sunt schematice şi lipsite
de detalii umanizate).
La debutul deceniului 5, cultul lui Stalin suferă o reorientare a bazei iconografice.
Tema dominantă devine cea paternă, context în care imaginile dedicate colectivităţii intră
într-o nouă formulă de expresie. Se diminuează caracterul dinamic al reprezentărilor iar în
locul său se instalează o atmosferă de armonie edenică (colectivitatea intră astfel sub o
formulă de tutelă liniştitoare şi mai puţin scizională decît în primii ani ai sovietizării).
Ultima etapă a cultului dedicat lui Stalin este una de transfer şi de mascare a mutaţiilor
importante survenite în spaţiul puterii. După 1953 iconografia se reorganizează în jurul

154 Barbara Walker, cap. Iosif Stalin, our Teacher dear în Ed. Klauss Heller, Jan Pampler, Personality cult in
Stalinism, V&R unipress, Göttingen, 2004, p. 45
155 Mitul Armatei Roşii neînvinse poate fi considerat un mit adjuvant şi care avea rolul de a masca primele
stadii de hiperbolă ale cultului stalinist, Geoffrey Roberts, Stalins Wars: From World War to Cold War 1939 –
1953, Yale University Press, 2006, p. 72.

69
vocaţiei sale educative şi formative. Treptat, imaginea sa îşi pierde forţa coercitivă şi este
plasată în galeria marilor părinţi fondatori – Marx, Engels, Lenin. Ascensiunea cultului lui
Gheorghiu-Dej se va produce odată cu diminuarea şi schematizarea portretisticii omagiale
dedicate lui Stalin.
Ecuaţia comunismului naţional va implica şi o renovare a imageriei colective.
Iconografia reia astfel o serie de cadre reprezentaţionale pre-moderne şi se cantonează
într-o formulă care va deveni expreia unei durate istorice lungi. Frescele devin atemporale
şi dependente de ideea unei armonii paradisiace. Totodată, mijlocul anilor 50 poate fi
considerat punctul de apogeu al iconografiei colective. Începînd cu ultimii ani ai epocii Dej
şi odată cu debutul epocii Ceauşescu, aceasta va suferi un regres şi o comprimare
constantă, pentru ca la finele anilor 80 să fie anihilată în favoarea unui cult cvasigeneralizat
al liderului. Un caz special al cultului stalinist al etapei 1947 – 1953 este legat de
personalitatea Anei Pauker. Imaginea sa a fost promovată ca o formulă derivată a Părintelui
fondator de la Răsărit. Cultul Anei Pauker reprezintă un experiment inconografic cu atît mai
provocator cu cît aceasta a reuşit să se detaşeze din galeria apostolilor sovietici, pe care şi i-
a subordonat într-o ecuaţie de totemism secund 156. Cariera Anei Pauker în interiorul
panteonului comunist începe în 1944, cînd este repatriată de tancurile sovietice. Presa de
partid îi va dedica mai multe articole omagiale, la doar 3 luni de revenirea sa în ţară fiind
deja considerată o eroină comunistă. Născută la Vaslui în 1893 157, Ana Pauker se va alătura
mişcării comuniste în 1915 158, fiind apropiată facţiunii pro-bolşevice 159 din partid. La
mijlocul anilor 20 este arestată de mai multe ori pentru activităţile sale politice. Va primi 3
condamnări succesive – 10 ani în 1925 şi 1936, şi încă o sentinţă de 20 de ani în 1928 160.
Nu va executa decît o mică parte din anii de detenţie primiţi şi după 1926 va lua calea
exilului. Va rămîne un membru activ al Cominternului 161 (căruia i se alăturase încă din

156 Relaţiile apropiate pe care Ana Pauker le întreţinea cu Stalin şi Lavrenti Beria I-au oferit acesteia un
ascendent notabil în faţa celorlalţi lideri ai grupului moscovit. Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.
175.
157 Idem, p. 168.
158
Idem, p. 168.
159 A manifestat un ataşament direct faţă de tutela sovietică şi pe întreg parcursul carierei sale politice a
exclus varianta comunismului naţional. Confruntarea sa cu Gheorghiu Dej va fi însă decisă de circumstanţele
complicate ale interacţiunilor cu Moscova şi de valul de antisemitism care marca politicile staliniste ale
decadei anilor 50.
160 Ibidem, p. 169.
161 Comintern-ul a fost înfiinţat în 1919 ca o organizaţie internaţională ostilă „claselor dominante” şi aservită
direct intereselor clasei muncitoare. Va funcţiona, pînă 1943 cand este desfiinţată, ca un vîrf de lance al

70
1915), făcînd mai multe stagii în structurile acestuia din Paris, Viena şi Moscova. Prezenţa
sa la Moscova la finele anilor 20, în cadrul elitei comuniste, poate fi considerat punctul de
emergenţă al mitului său.
Deşi nu executase decît 4 din cei 40 de ani cumulaţi din diferite sentinţe, Ana Pauker
beneficia de aureola unei legende vii. Capacitatea sa de a supravieţui valului de epurări
politice din anii 30 (în care soţul său Marcel Pauker va cădea victimă 162) şi ascensiunea
lentă, dar constantă în cercurile puterii de la Moscova, au făcut la începutul anilor 40 ca Ana
Pauker să fie cel mai important reper de autoritate livrat de tancurile glorioasei Armate
Sovietice eliberatoare. Există dovezi ale unui plan iniţial de impunere a Anei Pauker la
vîrful partidului, dar tabloul complicat şi neclar în care evolua România a făcut ca în locul
său să fie folosit unul dintre puţinii lideri locali, Gheorghiu-Dej. Chiar dacă Gheorghiu-Dej
va fi nominalizat în fruntea partidului în 1945, referinţa simbolică a comunismului
românesc va rămîne pînă 1952, Ana Pauker.
După revenirea sa în ţară în 1944, Ana Pauker va face obiectul unui cult „ad hoc” 163.
Acest cult va fi în mare parte susţinut prin intermediul aparatului de propagandă şi va fi
acceptat mai curînd ca o cedare faţă de marele frate de la Răsărit şi nu ca un reflex de
mitizare natural (mentalul local era refractar la ideea unui lider femeie, cu origini semitice
şi jucînd rolul vector de mesaj coercitiv pe axa Moscova – Bucureşti). Imaginea sa va fi
constant promovată alături de cea a “marelui Stalin”, asimetria evidentă faţă de ceilalţi
lideri comunişti transformîndu-se după momentul 1952 într-un handicap. Odată eliberat
de presiunea garniturii moscovite, Gheorghiu-Dej o va transforma pe Ana Pauker într-un
vinovat ritual al tuturor exceselor produse în perioada 1947 – 1952. Benenficiind de un
cult al personalităţii extins şi de o legendă simbolică bine articulată, sacrificarea Anei
Pauker îi va oferi lui Dej o nouă pîrghie de legitimare. Epoca dominaţiei sovietice generase
suficiente derapaje (de la valul de teroare generalizată al anilor 50 şi pînă la drama
colectivizării) pentru ca lustrarea curativă a principalului său reper funcţional să producă
un catharsis simbolic.

intereselor şi politicilor sovietice. În cadrul structurilor sale vor fi pregătiţi un număr consistent de viitori
lideri ai democraţiilor populare est-europene. Duncan Hallas, The Comintern, Haymarket books, Chicago,
2008, p. 165.
162 Ana Rabinovici se căsătorise cu Marcel Pauker, un membru al mişcării comuniste de “primă generaţie” în
1921, în Eleveţia. Vor divorţa în 1930, acesta fiind executat în 1938, în timpul Marii Terori staliniste. Op. cit.
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 168 – 172.
163 Idem, p. 174.

71
 În perioada de apogeu al cultului său, Ana Pauker a beneficiat de atributele unei
divinităţi secunde. „Tovarăşa Ana” 164, supranumită „Femeia-comisar”, reprezenta braţul
înarmat al voinţei staliniste. Coperta pe care revista Time i-o dedică în 1948 surprinde în
mod concentrat mitul personalizat care se dezvolta în jurul său. 165 Era descrisă ca fiind
„cea mai puternică femeie în viaţă” 166, „un ministru autentic” 167. Această aureolă pozitivă
era iluzorie. Dominaţia Anei Pauker în interiorul iconografiei mentale şi vizuale s-a
desfăşurat într-un registru istoric concentrat. Ocupînd funcţia de Ministru de Externe între
1947 şi 1952, Ana Pauker a reuşit să se menţină cu dificultate în spaţiul puterii. După 1952
aceasta va deveni o imagine ultra-negativizată a autorităţii. Mitul său era puternic marcat
de alte două naraţiuni simbolice derivate. Ana Pauker a rămas în spaţiul imaginarului ca
principala vinovată pentru teroarea stalinistă a anilor 50, dar şi vîrful de lance al grupării
străine de la conducerea partidului. Pre-existenţa unei mitologii locale izolaţioniste au făcut
ca mitul Anei Pauker să fie unul dual, chiar şi în epoca sa de glorie, de la finalul decadei
anilor 40.
Iconografia dedicată acesteia a fost incomparabil mai săracă decît cea a marelui
părinte fondator dar, în mod neaşteptat, în ciuda graniţei genului, cadrele de reprezentare
sunt similare. Tovarăşa Ana este exponenta unui celibat simbolic, joacă rolul unui element
tutelar, expune posibilitatea sancţiunii legitime şi violente, este sursă de normativitate şi
de control. Iconografia vizuală era frustră şi restrictivă. Sunt folosite o galerie restrînsă de
portrete, cu nuanţe simplificatoare şi arhetipale. Latura umană şi chiar reperul genului sunt
dizolvate într-o încercare transparentă de a reitera modelul totemului suprem (începînd
cu orientarea ascendentă a privirii şi pînă la paleta coloristică severă şi lipsa oricăror
inflexiuni senzoriale, „temuta Ana” se transforma într-o imagine degradată a marelui
părinte sovietic).

164 Idem, p. 177.

165 Robert Levy, The rise and fall of a Jewish Communist, University of California Press, 2001, p. 1.
166 Idem, p. 1.
167 Idem, p. 1.

72
1. 4. Finalul protectoratului sovietic şi cultul lui Dej

Epoca dominaţiei sovietice şi promovarea asiduă a cultului lui Stalin au mascat într-o
oarecare măsură profilarea unui nou reper de putere în interiorul partidului. Cultul lui
Gheorghiu-Dej a reprezentat atît o modalitate de rezistenţă a grupării comuniştilor locali în
faţa pretenţiilor de hegemonie absolută a facţiunii Pauker, dar şi o reacţie naturală a
mentalului local în faţa unei figuri pe care a perceput-o ca fiind mai apropiată de propriile
sale clişee şi cadre simbolice. Ascensiunea lui Dej în interiorul Partidului Comunist şi
ulterior către cercurile puterii din PMR se înscrie în orizontul unei durate lungi. Gheorghe
Gheorghiu se născuse într-o familie de muncitori din Bîrlad şi lucrase ca ucenic la mai
multe ateliere 168. Era atras de mesajele muncitoreşti şi, în timp ce era angajat la atelierele
C.F.R. din Galaţi, este acuzat de „agitaţie comunistă” 169. Va fi mutat disciplinar la atelierele
C.F.R. din Dej, de unde îşi va atrage un apelativ care treptat va deveni inseparabil faţă de
nume 170.
Un moment crucial al carierei sale este reprezentat de grevele muncitorilor ceferişti
de la Griviţa din 1933. La acel moment secretar al Comitetului Central de Acţiune al C.F.R.
pe ţară, Gheorghiu-Dej va fi arestat şi judecat, mai întîi la Bucureşti şi apoi la Craiova. În
boxa acuzaţilor se vor regăsi şi alte nume importante din viitorul panteon comunist –
Chivu Stoica (cel care îl va înlocui formal pe Dej la conducerea partidului într-o perioadă în
acesta era acuzat de concentrarea absolutistă a puterii), dar şi Dumitru Popescu, Gheorghe
Vasilichi şi Constantin Doncea 171. Procesul din 1933 poate fi considerat punctul de
emergenţă al mitului Griviţa, legendă simbolică prin intermediul căreia Gheorghiu-Dej va
deveni liderul informal al comunişilor din închisori. Autoritatea sa era bazată atît pe
relaţiile apropiate pe care reuşea să le întreţină cu grupul „activiştilor sovietici” (cel mai
important nume este probabil cel al lui Pantelimon Bodnarenko – devenit după 1944
Gheorghe Pintilie 172), dar şi pe vocaţia sa de lider al comuniştilor români, mult mai divizaţi
şi mai puţin organizaţi decît facţiunea sovietică. Întreaga carieră a lui Gheorghiu-Dej a fost
marcată de acestă pendulare între atitudinea de colaborare faţă de Moscova şi tendinţele
sale de eliminare şi contestare radicală a protectoratului sovietic.

168
Op. cit. Elis Pleşa, Camarila lui Gheorghiu-Dej, p. 1.
169 Idem, p. 1.
170 Idem, p. 1.
171
Idem, p. 1.
172 Idem, p. 1.

73
 În august 1944, Dej va evada cu sprijin sovietic din lagărul de la Târgu-Jiu şi se va
pregăti pentru a coordona acţiunile PCR 173. Venirea de la Moscova a grupului Pauker va
determina o retragere în plan secund a grupului comuniştilor locali. Este o cedare
strategică pe care Gheorghiu-Dej o va face sub presiunea unor circumstanţe presante.
Gruparea Pauker se întorcea la Bucureşti sub imperativul unui mandat garantat de Stalin,
iar orice conflict cu facţiunea comuniştilor locali se putea finaliza doar cu o anatemă
aruncată asupra celor din urmă si eliminarea acestora. În epoca severei tutele staliniste,
între 1944 şi începutul anilor 50, Gheorghiu-Dej va opta pentru pentru o carieră publică
aparent discretă şi va aştepta uzura garniturii sovietice pentru a se impune ca unic reper al
puterii comuniste.
Din cauza unor dificultăţi de natură contextuală, facţiunea moscovită coordonată de
Ana Pauker a considerat ca fiind riscantă folosirea unui nume cu rezonanţă vădit străină la
conducerea PCR. În aceste condiţii Gheorghe Gheorghiu-Dej este investit ca secretar
general al partidului, în urma Conferinţei Naţionale din octombrie 1945 174. După instalarea
sa la conducerea PCR, Dej va începe un parcurs ascensional lent către cercurile puterii
absolute. Capacitatea sa de a elimina celelalte centre de autoritate care bulversau structura
încă deficitară a partidului se leagă de exploatarea inspirată a mai multe momente
simbolice.
Mitul lui Gheorghiu Dej este unul de natură fracţionară – aceasta suportă o
compoziţie tematică complicată şi uneori conflictuală. A fost etichetat atît ca lider stalinist
dur şi intransigent, obedient în faţa directivelor venite de la Moscova, dar ca şi un
eliberator şi un promotor esenţial al drumului „comunismului naţional”. Mitul lui
Gheorghiu Dej se confruntă cu mai multe vîrste ale inconografiei sale şi care, prin extensie,
pot fi considerare ca fiind tablouri esenţializate ale epocilor comunismului local. Imaginea
lui Gheorghiu-Dej a fost construită prin raportare la două mari registre istorice: perioada
1945 – 1956 (o epocă a supunerii tacite faţă de protectoratul sovietic) şi stadiul 1956 –
1964 (cînd se trasează cadrele semnificative a ceea ce avea să devină comunismul naţional).
Cele două peisaje istorice distincte şi aparent antagonice vor genera şi două direcţii
independente de evoluţie ale inconografiei proprii.
În 1948 Gheorghiu-Dej era considerat ca fiind prototipul liderului comunist legat de
o fidelitate necondiţionată faţă de Moscova şi plasat într-o penumbră voluntară faţă de

173 Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 194.

174 Idem, p. 194.

74
mult mai activa Ana Pauker. Declanşarea „schismei titoiste” 175 în 1948 îi va da lui Dej şansa
de a-şi confirma încă odată ataşamentul faţă de „ortodoxia stalinistă” 176. Gheorghiu-Dej va
condamna direct atitudinea independentă afişată de Tito şi va mima un ataşament absolut
faţă de politicile Moscovei. După instalarea sa la conducerea PCR, Gheorghiu Dej va
beneficia de o promovare moderată, dar constantă. Rămîne important de menţionat că
iconografia dedicată se plasa într-un registru concurent cu cel al facţiunii sovietice. Dacă
triumviratul Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu era claustrat într-o ecuaţie
rituală coercitivă, severă, subtil ameninţătoare, Dej era expresia comunistului umanizat.
Surprins de presa vremii într-o comuniune constantă cu foştii săi camarazi, ataşat mai
curînd de revendicările concrete ale clasei muncitoare decît de complicatele directive
ideologice ale Kremlinului, Gheorghiu Dej nu reprezenta imaginea puterii absolute, dar
făcea un joc de balans interesant faţă de mult mai puternica grupare moscovită.
Iconografia textuală care i se dedica nu relua clişeele imperiale acordate temutei
tovarăşe Ana, ci gravitau într-o gamă mult mai apropiată de simbolistica locală. Astfel,
presa vremii îl numea pe Gheorghiu Dej „cel mai iubit fiu al clasei muncitoare”, „luptător
pentru pace şi popor”, „încercat fruntaş al luptei comuniste” 177. Deşi nu reprezenta
imaginea unică a puterii, Dej reuşea să se profileze ca o alternativă umanizată a cultului
revoluţionar şi intransigent al Anei Pauker. Nu se putea vorbi despre o concurenţă reală
faţă de cultului generalissimului Stalin (nici măcar faţă de cel al Anei Pauker). Marele
părinte de la Răsărit se plasa într-un registru iconografic superior şi, tocmai de aceea,
izolat. Dej va exploata cu multă subtilitate acestă situaţie şi va reuşi să îşi construiască
ascensiunea în umbra marelui Stalin (a cărui statuie nu o va profana în mod direct nici
după denunţarea cultului acestuia după 1956).
Strategia separatistă a lui Dej va da roade încă de la debutul decadei 50, dar punctul
de maxim al cultului său va fi atins la începutul anilor 60, pe un fundal de uşoară relaxarea
a presiunii politice. Locul lui Gheorghiu Dej în iconografia puterii anilor 40 – 50 este unul
complementar. Portretul său insoţeşte constant triumviratul moscovit dar îi adaugă
acestuia o notă de firesc şi de uman. Activismul său constant şi menţinerea unui contact

175
Idem, p. 195, Schisma titoistă reprezenta o oficializare a conflictului dintre Stalin şi liderul iugoslav Iosif
Broz Tito. Cel din urmă va fi acuzat de deviaţionism de dreapta şi va face obiectul unor presiuni constante
venite din partea Moscovei. Specificitatea cazului iugoslav va face însă ca ameninţările lui Stalin să fie
ineficiente, cazul Tito fiind doar primul semnal al desprinderii din corpusul sovietic al viitoarelor comunisme
naţionale.
176 Idem, p. 195.
177 Op. cit. Elis Pleşa, Reflectarea cultului lui Gheorghiu-Dej în presă, p. 156.

75
perceptibil cu mulţimea îi oferea liderului PMR şansa unei duble ipostaze iconografice.
Gheorghiu Dej beneficia şi de o imagine derivată, o portretistică dinamică.
Imaginile sale preluate de ziarul oficial al partidului, Scînteia, arată un lider cu
figură deschisă, zîmbitoare, voit accesibilă. Tovarăşul Dej era perceput ca o expresie
individualizată a mulţimii, aflat într-o stare de identitate şi continuitate cu cea din urmă.
Această conexiune va deveni punctul de agregare a viitoarei mitologii naţionale a
comunismului românesc, mai ales în condiţiile în care grupul moscovit a rămas o facţiune
străină, rodul unui implant artificial. (apostolii sovietici erau figuri tutelare, temute,
adulate, dar niciodată acceptate ca fiind proprii). Cele două cadre iconografice majore prin
intermediul cărora s-a constituit prima etapă a cultului lui Gheorghiu Dej au rămas totuşi
interconectate. Chiar dacă în cadrul pavoazărilor festive portretul său este unul puternic
clişeizat, cu trăsăturile naturale aplatizate, marcat de o standardizare voită faţă de ceilalţi
membri ai „democraticei conduceri colective”, Dej continuă să se individualizeze în faţa
grupării sovietice.
Contrabalansul oferit, deopotrivă de iconografia textuală („cel mai iubit fiu al
neamului” se opune „temutei tovarăşe Ana”), cît şi de cea dinamică (figura zîmbitoare a lui
Dej înconjurat de ceferişti devenea antagonică rictusului ameninţător al femeii-comisar),
va duce la declanşarea unui mecanism de acumulare. Dej îşi consolidează popularitatea şi
forţa în interiorul partidului mimînd obedienţă faţă de gruparea sovietică şi îndeplindu-şi
cu mult devotament rolul de mediator între facţiunile concurente. (Aparent, Dej ignorase
pactul de colaborare născut între Pauker şi liderul intelectual al partidului – Lucreţiu
Pătrăşcanu. Răzbunarea sa va fi una tîrzie. Pătrăşcanu va fi condamnat şi executat peste
cîţiva ani, iar Pauker va sfîrşi în dizgraţie 178.)

178
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 199.

76
Fig. 1 – 4. Discurs al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din anii 50 179

Creşterea de popularitate a lui Dej este, în mod paradoxal, potenţată de atitudinea grupului
sovietic. Marcaţi de un complex al minoritarului, membrii triumviratului moscovit vor
încerca să exploateze carisma autentică a liderului local. Se vor face investiţii masive
pentru promovarea sa, un punct de apogeu fiind reprezentat de campania electorală din
1950.

179
Fundalul este ocupat de portretul lui Stalin, plasat central, cu proporţii clar dominante şi de cel al lui Dej şi
al Anei Pauker.

77
Şi de această dată ziarul Scînteia rămîne principalul promotor al imaginii clişeizate a
puterii:

„Zîmbind şi răspunzînd aplauzelor mulţimii, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu Dej intră în

localul secţiei de votare. (...) Din stradă uralele mulţimii nu mai contenesc. (...). Afară e primit
cu urale de sutele de alegători ce îşi aşteaptă rîndul. Copiii se urcaseră pe garduri sau pe
pomii din apropiere ca să vadă mai bine pe cel care conduce cu dragoste şi înţelepciune
sforţările poporului muncitor din ţara noastră, pentru a le asigura o copilărie şi o tinereţe
fericită.” 180

Iconografia puterii generează astfel o ruptură simbolică treptată. Gheorghiu-Dej

devine o imagine a unui totem local, în directă conexiune şi identitate cu mulţimea, în timp
ce marele zeu sovietic şi apostolii săi sunt expresii ale unor structuri tutelare exterioare şi
conflictuale. Este vorba de o dispută a părinţilor fondatori ai acestei epoci de efervescenţă
simbolică. Portretistica lui Dej stimulează conexiunea cu arhetipul Vîrstei de aur (imaginile
mulţimii edenice, plasată într-un echilibru adorator faţă de lider şi marcată de atributul
atemporalităţii), în timp ce cultul inconografic al lui Stalin şi galeria derivată a
triumviratului moscovit aduc în discuţie arhetipul sciziunii şi al Conflictului. Structura
simbolică locală o va favoriza pe prima, totemisul sovietic fiind expulzat lent din registrul
memoriei colective. Un moment esenţial în retrasarea universului iconografic se leagă de
eliminarea facţiunii moscovite în 1952. După vizita secretă la Moscova din ianuarie 1952,
patru luni mai tîrziu, în cadrul şedinţei plenare a CC a PMR, din 26-27 mai, Gheorghiu Dej
execută facţiunea Pauker, după ce în prealabil obţinuse acordul lui Stalin. 181
Privarea grupării sovietice din cadrul PMR de sprijinul lui Stalin se produce pe
fondul unei uzuri generale a imaginii partidului. Valul de teroare al anilor 50 precum şi
contradicţiile flagrante dintre linia dură instituită de Pauker şi mentalul local (refractar la
nou, izolaţionist, cu o mitologie mai degrabă negativă faţă de imaginea străinului) au
motivat această schimbare de strategie a Kremlinului. Gheorghiu Dej foloseşte pretextul
unor eşecuri economice mai mult sau mai puţin fictive, pentru a-i pune sub acuzare pe cei
trei grei ai grupării sovietice – Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Natura
acuzaţiilor este stereotipă şi reia într-un arc peste timp clişeele marii terori a anilor 30 din
U.R.S.S..

180 Scînteia, 4 decembrie 1950, p. 1, apud. Elis Pleşa, Reflectarea cultului lui Gheorghiu Dej în presă, p. 159.
181 Ibidem, p. 201.

78
 Vasile Luca este acuzat că „a pierdut simţul de clasă”, „s-a rupt de partid” şi „s-a
înconjurat de elemente duşmănoase”, iar Teohari Georgescu va trebui să dea socoteală
pentru tolerarea devierii de dreapta a lui Vasile Luca 182. Ca o subliniere suplimentară a
caracterului ritualic al execuţiei, Ana Pauker va primi o sentinţă de o simetrie absurdă şi
inspirată de cel mai pur stil stalinist - „sprijinirea devierii de dreapta” şi „săvîrşirea unor
abateri de stînga” 183. Lustrarea grupării moscovite va elibera un spaţiu vital în iconografia
puterii. După plenara din 1952, în Comitetul Central vor intra ca membri suplenaţi cîţiva
dintre fidelii lui Dej, organizaţi în jurul său încă din perioada detenţiei. Panteonul comunist
îşi schimba treptat din repere şi adopta noi figuri, dintre care cele mai importante sunt
Gheorghe Stoica şi foarte tînărul Nicolae Ceauşescu 184. Şefia ministerului de interne şi
postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri le vor reveni altor fideli ai lui Gheorghiu
Dej, Alexandru Drăghici şi Gheorghe Apostol 185.
Portretistica omagială înregistrează cu multă rapiditate mutaţiile operate în sfera
puterii. Executarea rituală a grupării Pauker echivalează şi cu expulzarea sa definitivă din
spaţiul iconografic. Moartea lui Stalin în 1953 şi reacţiile moderate pe care le are grupul
comuniştilor lui Dej, rămaşi singuri la putere, dau semnalul unei corecţii subtile de curs. În
acelaşi an cu lustrarea facţiunii Pauker, Gheorghiu-Dej primise un semnal negativ din
partea Moscovei. Liderului de la Bucureşti i se reproşa excesul de vizibilitate şi
supralicitarea popularităţii proprii. Drept răspuns Dej iniţiază o critică abilă şi aparent
sinceră a propriului cult. În cadrul şedinţei din 2 iulie 1952 186 acesta trasează noi directive
către presa de partid, indicaţii care vor opera inclusiv în cîmpul portretisticii.
Gheorghiu-Dej înţelegea importanţa conservării propriei poziţii şi va alege folosirea
unei formule de autoritate colectivă. După denuţarea exagerărilor şi a exceselor textuale
(pe care de altfel le întreţinuse în mod voluntar), Dej propune revenirea la o formulă
triadică de conducere a partidului , cu un secretariat compus din 3 persoane şi cu un prim
secretar. Schimbările survenite în structura conducerii PMR erau simple butaforii, dar
efectele resimţite în sfera iconografiei vor fi notabile. După 1952 se produce o moderare a
cultului lui Gheorghiu Dej, deşi acesta rămîne principala figură de autoritate. Moartea lui
Stalin avea să diminueze din tonul sever al Moscovei, Dej încercînd să dezvolte un
parteneriat cu noul lider, Nichita Hrusciov. Atitudinea de colaborare cu U.R.S.S. pe care

182
Ibidem, p. 202.
183 Ibidem, p. 202.
184
Ibidem, p. 200.
185
Ibidem, p. 200.
186
Op. cit. Elis Pleşa, Reflectarea cultului lui Gheorghiu-Dej în presă, p. 160.

79
Gheorghiu-Dej o va avea în momentul Revoluţiei ungare din 1956 187 îi va spori acestuia
capitalul politic. Celebrul raport al lui Hrusciov din 1956 redeschidea calea unei
repovestiri a istoriei recente.
Prin denunţarea cultului lui Stalin se putea obţine şi o renegociere a panteonului
simbolic. Suspendarea cultului marelui erou sovietic, părinte ale popoarelor şi prieten al
oamenilor muncii de pretutindeni va lăsa loc pentru o re-evaluare a inconografiei altui
părinte fondator. Prin revirimentul lent al cultului lui Lenin şi prin promovarea unei alte
galerii inconografice secundare, Gheorghiu Dej urmărea să mascheze, cel puţin temporar,
proporţiile propriului mit. După 1952 pavoazările festive sunt marcate de inserţia unor noi
repere. Dej se înconjoară de portretele noilor apostoli ai comunismului local. Sunt
promovaţi în mod uniform toţi membrii biroului politic al PMR – Gheorghe Apostol, Emil
Bodnăraş, Petre Borilă, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Pârvulescu şi
Chivu Stoica. Componenţa acestei panoplii simbolice secundare se va păstra în mare parte
constantă în intervalul 1952 – 1960. Totuşi, există şi unele schimbări notabile – eliminarea
lui Iosif Chişinevschi şi cea a lui Miron Contantinescu către finalul deceniului 5. Ambii
încercaseră să îl acuze pe Dej de complicitate în promovarea hipertroficului cult stalinist,
după raportul iconoclast al lui Hrusciov 188. În ciuda ameninţării transparente la adresa
supremaţiei sale din partid, Dej va alege să îi scoată pe cei din jocurile puterii abia la
plenara din iunie 1957 189.
În ansamblu, inconografia se deschide din nou către o formulă extinsă şi
multinivelară, dar mult mai puţin rigid organizată decît în perioada protectoratului
sovietic. Portretistica omagială dedicată lui Gheorghiu Dej reintră pe o pantă ascendentă,
favorizată în principal de două elemente: disoluţia oricărei linii de opoziţie internă şi
relaxarea relaţiilor cu Moscova (prin doctrina „coexistenţei paşnice” Hrusciov lasa cale
liberă comunismelor naţionale). Între 1957 şi 1960 mitul lui Gheorghiu Dej îşi schimbă
punctele de tensiune. Iconografia vizuală şi cea textuală încep să îl prezinte ca pe un nou
părinte al naţiunii, liderul reper care a dus la încheierea întunecatei tutele sovietice, autorul
destalinizării. Delimitarea lui Dej faţă de epoca stalinistă şi aura sa de reformator au fost
create treptat 190 prin intermediul unui mecanism complex de reorganizare a iconografiei.
Paradoxal, cele două imagini, cea a liderului obedient, ataşat liniei dure impuse de Kremlin
187
Dej se aratăse întru totul obedient faţă de cererile Moscovei şi făcuse astfel un serviciu major lui Hrusciov
în izolarea cazului revoluţiei ungare. Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 198.
188
Idem, p. 206.
189
Idem, p. 207.
190
Ioana Dunea, Literatura reideologizării: 1957 – 1964, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, p. 9.

80
(revoluţia din Ungaria, dar şi reacţiile moderate de după raportul lui Hrusciov), şi cea a
totemului naţional nu intrau în contradicţie. Era vorba despre două epoci simbolice
diferite, iar memoria colectivă le percepea selectiv şi le elimina paradoxurile prin
intermediul unei exerciţiu de uitare curativă.
Între 1952 şi primii ani ai deceniului şase s-a vorbit despre existenţei unei
„destalinzări formale” 191 – schimbarea reală a punctului de gravitaţie a relaţiilor cu
Moscova se va produce mai tîrziu şi va viza în principal unele diferende de natură
economică şi strategică. Autonomizarea lui Dej în raporturile sale cu Hrusciov va însemna
doar începutul unui drum anevoios de construire a unei căi naţionale spre comunism. Un
moment cheie în stabilirea noii configuraţii iconografice îl reprezintă plenara CC a PMR din
decembrie 1960 192. În raportul său de deschidere, Gheorghiu Dej va ataca frontal disputa
legată de „istoria şi memoria partidului” 193. Se susţinea ideea conform căreia PMR nu era
presat să opereze reabilitări sau lustrări, odată ce procesul de destalinizare fusese
consfinţit de epurările din 1952. Gruparea Pauker este astfel împinsă într-o culpă istorică
extinsă şi pe care rememorarea va continua să o lărgească. Între cultul lui Stalin (şi al
apostolilor săi sovietici) şi cultul omagial dedicat lui Dej se creionează o opoziţie artificială
şi ironică. Dej uzurpă treptat rolul deţinut de Stalin în panteonul puterii şi se transformă
într-un reper simbolic tot mai mitizat. Eroizării naive a anilor 50 îi va urma o epocă de
maturizare şi extensie a cultului personal. Gheorghiu Dej devine astfel noul totem
fondator, unic, legitim, aparent atemporal. Este reluată inclusiv formula ierarhizată şi
izolaţionistă a anilor 50. Liderul este plasat într-un registru superior, ascensional şi devine
secondat de un grup de apostoli proprii.
Rediscutarea formulei iconografice surprindea în fapt o serie de mutaţii
importante survenite în structura comunismului local. După un peisaj istoric conflictual şi
marcat de arhetipuri scizionale (epoca sovietică desfăşurată între 1947 – 1952), urma o
nouă etapă a ascensiunii arhetipului Vîrstei de Aur (un peisaj istoric regresiv, între 1952 şi
1964). Iconografia puterii în cea de a doua vîrstă a epocii Dej este marcată de o perspectivă
edenică. Odată cu eliminarea elementului negativ şi instalarea unui nou reper de putere,

191
Idem, p. 10.
192
Ibidem, p. 217.
193 Ibidem, p. 217.

81
palierul simbolic se cantona într-un mult aşteptat repaos. Se dezvăluiau astfel contururile
unei durate istorice lungi 194.
Tot în cadrul plenarei din 1960 Dej hotărăşte îndepărtarea statuilor lui Stalin
(decizie amînată şi tardivă în condiţiile în care cultul dedicat generalissimului fusese
denunţat încă din 1956) şi reformarea onomasticii arhitecturale. Oraşul Stalin revine la
vechea sa denumire, Braşov, iar regiunea centrală îşi recuperează numele istoric de
Transilvania. Destalinizarea operată de Dej rămînea totuşi încadrată în tiparul unui
„conservatorism monolitic” 195. Numită şi „stalinism luminat” 196, politica lui Gheorghiu Dej
de la începutul decadei 60 va reuşi să exploateze cu succes diferendul ruso-chinez 197 şi va
oferi comunismului local şansa unei reorganizări de sistem. Desprinderea de Moscova nu
însemna şi o reformare a aparatului de partid sau o slăbire a practicilor sale coercitive.
Strategia lui Dej era cea a unei pseudomorfoze 198 – forma aparentă se modifică, dar
organismul însuşi rămîne acelaşi. Naţionalizarea structurilor şi instituţiilor continuă şi prin
desfiinţarea Institutului de limbă şi literatură rusă Marxim-Gorki, a Muzeului româno-rus şi
a reţelei de librării Cartea Rusă 199. Comunismul românesc înregistra astfel un interesant
parcurs invers către reperele simbolice ale structurilor fondatoare.
Perioada 1957-1964 poate fi considerată ca un punct de apogeu al omagierii
rituale. Portretistica dedicată lui Gheorghiu-Dej devine mult mai complexă şi mai bine
definită. După perioada de recluziune înregistrată după momentul 1952, imaginea lui Dej
redevenea principalul ax de organizare al iconografiei. Aniversarea sa din 1961 (împlinea
60 de ani) va deveni prilejul unor manifestări care ating din nou pragul hiperbolei. Se reia
mitul „Griviţa” şi se construieşte o adevărată istorie paralelă din care sunt ocultate şi
transmutate toate celelalte repere concurente. Iconografia textuală şi cea vizuală

194
Dominaţia paternalistă a liderului reprezintă o constantă a comunismului românesc. Tendinţa de a asocia
ideea de cult personal cu marca identitară a epocii Ceauşescu reprezintă doar un clişeu. Fenomenul
Ceauşescu este rezultatul unor acumulări şi evoluţii declanşate încă din epoca lui Dej, deşi celui din urmă
istoria i-a construit o nemeritată aură reformatoare. Ibidem, p. 193.
195
Ibidem, p. 218.
196
Ibidem, p. 218.
197
La finalul anilor 50, între Uniunea Sovietică şi China începuse să funcţioneze o axă conflictuală, motivată
ideologic şi strategic. Ţările comuniste vor opta treptat pentru sprijinirea uneia sau alteia dintre parti. Dej va
rămîne însă deschis dialogului şi va folosi schisma chineză ca o formulă de presiune la adresa Moscovei.
Ibidem, p. 218.
198
Op. cit. Ioana Dunea, Literatura reideologizării: 1957 – 1964, p. 8.
199
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 219.

82
recuperează treptat tematicile anilor 50, pe care le adaptează noului peisaj istoric.
Formulele rituale de adresare gravitează în registrul unor sintagme cheie:

„Poporul român, doritor de pace (...) a desemnat pentru conducerea delegaţiei române
pe fiul său iubit, pe conducătorul încercat, Gheorghe-Gheorghiu Dej. În glasul său va suna
glasul întregului popor, expresia dorinţei sale fierbinţi de pace şi prietenie între toate
popoarele. Îi dorim succes în istorica misiune.” 200

Frazeologia uzată aduce involuntar în discuţie stereotipurile cultului stalinist.

Totemul este inversat (dacă Stalin era părintele poporului, Gheorghiu Dej răstoarnă
raportul de filiaţie şi devine fiul iubit), iar baza de identitate colectivă este supusă unei
repetiţii simbolice. Reluarea excesivă a termenului „popor” subliniază ataşamentul mărit al
iconografiei faţă de arhetipurile colective. Ultima etapă a cultului lui Dej, de la debutul
decadei anilor 60, este marcată de reascensionarea tematicilor legate de Vîrsta de aur
(devenită un eden naţionalizat) şi de o esenţializare şi o comprimare a panteonului puterii.
Gheorghiu Dej joacă de acum rolul unui nou totem solitar, între sine şi ceilalţi lideri
secundari instalîndu-se o distanţă cu consecinţe semnificative. Simplificarea inconografiei
puterii şi diluarea reperelor alternative (anii conducerii colegiale sunt tot mai îndepărtaţi)
semnalau intrarea într-o formulă de echilibru a structurii simbolice. Un ultim punct de
ascensionare a figurii lui Gheorghiu Dej este reprezentat de declaraţia de independenţă a
PMR din aprilie 1964. Profitînd de acutizarea diferendului ruso-chinez şi de dificultăţile
întîmpinate de Moscova în faţa unor schisme naţionale tot mai evidente, Gheorghiu Dej
lansează un mesaj de autonomizare fără echivoc şi care va marca începutul unui nou stadiu
al comunismului local.

În cadrul Plenarei din 15 – 22 aprilie 1964, Dej puncta:

„Polemica publică la care participă numeroase partide frăţeşti se desfăşoară cu

intensitate crescîndă. În mişcarea comunistă internaţională s-a creat o situaţie deosebit de
gravă. Se ridică problema perspectivelor acestei situaţii în cazul în care nu se va pune capăt
polemicii publice şi ea va continua să încordeze raporturile între partidele comuniste şi

200
Demostene Botez, Scînteia, nr. 23 din 1960 în Op. cit. Elis Pleşa, Cultului personalităţii lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej în presă, p. 171.

83
muncitoreşti, între statele socialiste şi popoarele acestor state, mărind pericolul sciziunii în
mişcarea comunistă mondială, în lagărul ţărilor socialiste.
Examinînd această stare de lucruri, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc
Român consideră necesar să îşi expună mai pe larg punctul de vedere asupra (...) mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale, precum şi asupra căilor de salvgardare a unităţii
acesteia.” 201

Mesajul transmis către Moscova este transparent. După un interval de renegociere

şi distanţare treptată, comunismul românesc îşi declara în mod oficial independenţa.
Plasarea disidenţei chineze în raport de egalitate cu marea forţă tutelară a Moscovei nu
făcea decît să dovedească incapacitatea celei din urmă de a stăvili valul comunismelor
naţionale. Luarea de poziţie a lui Dej va genera o adevărată legendă a derusificării şi a
marelui gest de sciziune. Deşi adevărul istoric este ceva mai moderat (desprinderea era o
consecinţă a slăbirii forţei coercitive a colosului sovietic odată cu intrarea într-o epocă a
dominaţiei subtile), Dej a acumulat un ultim omagiu simbolic prin arogarea statutului de
eliberator. Prezenţa în cadrul mesajelor sale din 1964 şi a unui anumit „gramaj de
rusofobie” 202 potenţa unele sensibilităţi latente ale structurii simbolice locale. Calea
românească spre comunism 203 solicita şi identificarea unui punct de eliberare a presiunii şi
acumulărilor anterioare. Excesele anilor 50 şi imaginea activismului brutal erau
contrabalansate de ideea unui comunism renăscut şi lustrat de maladivul protectorat
sovietic 204.
Iconografia vizuală va reflecta din plin schimbările survenite în configuraţia
simbolică a puterii. Portretul lui Dej creşte în dimensiuni, dispar subtilele inflexiuni umane
(zîmbetul abia schiţat, care-l individualizase cu succes în faţa posomorîtei facţiuni
moscovite), galeria secundară se estompează discret. Sobrietatea lui Dej din anii 60 este
legată de noul său rol. Transformat în lider absolut, eliberat de orice presiune sau
contestare internă şi, mai ales, capabil de a pune condiţii Moscovei, Dej afişa o forţă

201
Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mişcării comuniste şi
muncitoreşti internaţionale adoptată de plenară lărgită a CC al PMR din aprilie 1964, editura Politică,
Bucureşti, 1964, p. 14.
202
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 220.
203
Idem, p. 220.
204
Demonizarea elementului străin, diferit, exterior oferea şansa exploatării unui arhetip extrem de influent.
Odată activată această logică duală, comunismul naţional propunea în rolul salvatorului pe un nou principe
providenţial.

84
protectivă şi liniştitoare. Ataşamentul colectiv real manifestat faţă de figura sa este rodul
unei răzbunări tîrzii al cultului iconografic. Între imaginea liderului stalinist şi obedient faţă
de directivele intransigente ale Kremlinului şi cea a conducătorului şi eliberatorului
naţional se instala un neaşteptat continuum.
Dacă imaginile anilor 40 – 50 prezentau un Gheorghiu Dej uman, accesibil,
înconjurat de muncitori, părind că se confundă cu masa lor anonimă, îmbrăcat în haine de
lucru şi cu un zîmbet a la proletaire 205, decada 60 descoperea un lider matur, eroizat,
superior, cu o autoritate liniştitoare şi difuză.

1.5. Epoca Ceauşescu – iluzii providenţiale şi revelaţia stalinismului tîrziu.

Problema succesiunii în cadrul regimurilor comuniste poate fi considerată ca fiind vitală,

nu doar prin prisma elementelor de natură funcţională (asigurarea unităţii partidelor,
eliminarea contestărilor), ci şi prin apel la palierul simbolic (problema legitimităţii noului
lider şi a recuperării de la predecesori a naraţiunilor fondatoare). Totodată, „autopsia
succesiunii” 206 politice poate oferi indicii relevante asupra mutaţiilor suferite în zona
structurilor simbolice. Iconografia joacă de această dată un dublu rol: de recuperare a
cadrelor anterioare şi de adaptare a acestora la noile realităţi precum şi de propagare a
unor noi imagini ale puterii care să realizeze un continuum faţă de cele vechi. Orice
schimbare în ecuaţia puterii solicită în mod direct şi o operaţie de renovare a „tradiţiei
inventate”. Succesiunea în cadrul regimurilor comuniste va implica deci şi un proces de
repovestire şi resemnificare a istoriei recente, astfel încît noua formulă a autorităţii să îşi
poate edifica legitimitatea pe ruinele (de multe ori profanate) ale celei vechi.
Dispariţia liderului poate fi pusă sub semnul a trei tipuri de scenarii – „moartea
naturală”, „moartea provocată” (o moarte naturală asupra căreia planează dubii) şi
„moartea politică” 207 (cea din urmă formulă poate precede sau anticipa moartea naturală,
dar în unele cazuri nu o implică în mod direct). Cele trei tipuri de fenomene determină la
rîndul lor consecinţe majore asupra mecanismului de transmitere a puterii. Primele două
categorii ale taxonomiei sunt adesea corelate cu cea de a treia, dînd naştere unor ecuaţii
specifice de re-structurare a puterii. Moartea naturală (aşa cum sunt considerate cele ale

205
Ibidem, p. 222.
206
Ibidem, p. 384.
207
Taxonomie inspirată de Myron Rush, How Communist States Change their Rulers, apud. Adrian Cioroianu,
Pe umerii lui Marx, p. 384.

85
lui Lenin şi Stalin) implică în general un rit de trecere neproblematic. Noul lider îşi asumă
moştenirea simbolică prin intermediul unei relaţii de filiaţie şi îşi generează astfel o
legitimitate proprie în exercitarea puterii. În primii ani de la moartea lui Stalin, succesorul
său Hrusciov a jucat rolul unui continuator şi a unui descendent natural al marelui părinte
dispărut. Gestul iconoclast din 1956 va veni doar pe fundalul unei consolidări şi a unei
stabilizări a puterii proprii.
Hrusciov s-a delimitat de tutela lui Stalin în condiţiile în care forţa simbolică a celui
din urmă se diminuase şi fusese absorbită de imaginea noului lider. În acest caz, moartea
politică este ulterioară celei naturale. Dispariţia marelui Stalin din iconografia puterii se
produce tardiv, după ce moartea naturală îşi consumase deja implicaţiile fondatoare. Cel de
al doilea caz al succesiunii este reprezentat de „moartea provocată” şi aduce în discuţie un
altfel de tipar de transmitere a autorităţii. Existenţa unei suspiciuni legate de cauza şi
contextul dispariţiei fostului lider va face necesar un set suplimentar de justificări.
Mecanismul filiaţiei este de această dată insuficient. Noul părinte ritual are nevoie de
simularea unei linii de sciziune faţă de reperul de putere anterior. Fostului lider i se delegă
de multe ori un rol negativ, iar noul totem încearcă să îşi distribuie din oficiu funcţia de
salvator şi de eliberator. Moartea politică se produce de acestă dată într-un orizont de timp
similar dispariţiei naturale. România deceniului 60 se confrunta cu un proces succesoral
dificil. Multă vreme s-a considerat că ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat
rezultatul unui scenariu pregătit şi validat chiar de defunctul lider, Gheorghiu Dej 208. Totuşi
relaţiile dintre cele două paradigme ale puterii, cea trecută şi cea pe cale de formare, erau
mult mai sinuoase, aşa cum aveau să dovedească evoluţiile ulterioare.
Transmiterea puterii în cadrul comunismului românesc se produce într-o formulă
hibridă. Nicolae Ceauşescu se instalează la conducere prin intermediul unui mecanism
dublu – de filiaţie şi de crimă rituală. Era deopotrivă urmaşul lui Dej dar şi cel care îi va
denunţa vocaţia dictatorială şi il va supune unei crime fondatoare. Moartea politică a lui Dej
va veni către finalul decadei anilor 60, atunci cînd reformatorul Ceauşescu va devoala cu un
aplomb tardiv intervenţiile anti-democratice ale acestuia în structura partidului şi în cea a
statului. Formula duală prin intemediul căreia Nicolae Ceauşescu se va instala la putere va
genera o modificare profundă a cadrelor de reprezentare şi a iconografiei. În ansamblu,
Ceauşescu va prelua soluţia segmentară folosită de predecesorul său în cazul abjurării
simbolice a lui Stalin. Într-un prim stadiu va absorbi cadrul de legitimare instaurat de

208
Ibidem, p. 382.

86
Gheorghiu-Dej. Se va declara un continuator al politicilor acestora şi va simula prezenţa
unei durate istorice lungi.
În istoria partidului se produce doar o modificare de onomastică ceremonială (noul
lider copia ritualizarea anterioară şi se substituia fostului totem într-un mod discret şi plin
de deferenţă). După recuperarea capitalului simbolic şi după consolidarea proprii imagini
devenite reper în panteonul puterii, Nicolae Ceauşescu va declanşa un proces de execuţie
simbolică a vechiului părinte fondator.
Epoca Ceauşescu va cuprinde două mari vîrste ale iconografiei – o vîrstă a iluziilor
providenţiale, în care Nicolae Ceauşescu va fi perceput ca un lider revoluţionar, modern,
salvator şi un stadiu al stalinisimului tîrziu, perioadă în care cultul său va relua într-o
formulă hipertrofică cadrele simbolice excesive ale intervalului anilor 50 – 60. Glisarea
reperelor iconografice între cele două mari formule de succesiune – filiaţia şi abjurarea
simbolică - vor influenţa în mod direct evoluţiile comunismului local. Prima etapă a epocii
Ceauşescu se va plasa sub dominaţia unui model al sciziunii şi a unui milenarism naţional
(arhetipul dominant este cel al Vîrstei de aur), pentru ca ultima vîrstă a comunismului
naţional să se regăsească sub semnul unei obsedante dictaturi a Tatălui.
Moartea lui Gheorghiu Dej a reprezentat un moment funerar fondator – totuşi, axele
de structurare ale noii formule de autoritate rămîneau neclare. Numirea tînărului Nicolae
Ceauşescu la conducerea PMR poate fi interpretată şi ca o soluţie de echilibrare temporară
a vidului de autoritate 209. Garda veche organizată în jurul lui Dej căuta un reper nou şi care
să răspundă cu fidelitate indicaţiilor primite din fundalul puterii. Există două ipoteze
majore cu privire la impunerea lui Ceauşescu la conducerea partidului după moartea
neaşteptată a lui Dej (primele semnale legate de boala sa au apărut în presă la mijlocul lunii
ianuarie, pentru ca pe 19 martie 1965 acesta să înceteze din viaţă la reşedinta sa din
Bulevardul Aviatorilor).
O primă teză, promovată inclusiv de istoriografia comunistă, este cea a transmiterii
proiective a puterii. Gheorghiu Dej l-ar fi ales astfel pe Nicolae Ceauşescu ca succesor
legitim la cîrma PMR. Datele recente oferite de studierea raporturilor dintre Ceauşescu şi
Dej pare să infirme totuşi această ipoteză. Nu există o documentare ne-echivocă a
moştenirii simbolice a puterii. O altă explicaţie, mai puţin privilegiată de istoriografie, este
cea a unei tranzacţii succesorale produse între membrii camarilei lui Dej 210. Nicolae
Ceauşescu beneficia de o imagine pozitivă, activase cu multă obedienţă sub directivele lui

209 Idem, p. 393.

210 Idem, p. 393.

87
Gheorghiu Dej şi părea că va răspunde cu promptitudine cererilor garzii supravieţuitoare
din partid. Acest ultim pariu politic al vechilor ilegalişti se va dovedi perdant. După 1965
Ceauşescu va declanşa un proces de epurare şi lustrare simbolică, care va relua printr-o
ironie istorică practicile cripto-staliniste 211 ale grupului lui Dej.
Totuşi, peisajul istoric inaugurat de moartea părintelui fondator al comunismului
naţional oferea imaginea unui înşelător echilibru. Blestemul bizantin 212 al luptei subterane
pentru putere se menţinea înclusiv la mijlocul anilor 60. În planul autorităţii Ceauşescu
suporta, în principal, concurenţa lui Gheorghe Apostol şi pe aceea a lui Alexandru Drăghici.
Dacă primul se remarcase ca om de încredere al lui Dej, cel de al doilea rămînea un lider
tînăr şi pe cale de afirmare (prin conducerea temutului Minister de Interne 213). Dacă faţă de
Gheorghe Apostol, Ceauşescu va manifesta o rezervă evidentă, în relaţiile cu Drăghici va
menţine o aparentă şi preventivă cordialitate. Un moment esenţial, acela al reconfigurării
relaţiilor de putere din cadrul partidului, va fi reprezentat de programaticul Congres al IX
lea, din iulie 1965. Implicaţiile Congresului din 1965 sunt majore pentru evoluţiile
ulterioare ale comunismului intrat sub tutela lui Nicolae Ceauşescu.
Strategia sa de capturare şi personificare a puterii, fragmentată şi contradictorie
după dispariţia lui Dej, va fi corelată cîtorva idei centrale – conducerea colegială, revenirea
partidului la formula sa combativă şi marxistă (PMR redevine PCR într-un exerciţiu istoric
de recuperare şi simulare a schimbării), normalizarea relaţiilor externe 214.Ceauşescu făcea
astfel un joc abil uzurpînd imaginea unui lider moderat şi gata să se delimiteze de excesele
autoritariste ale predecesorului. Moartea politică a lui Dej se produce într-un registru
subtil şi sugerat, pentru a culmina cu o execuţie rituală definitivă la finele anilor 60. Pentru
Ceauşescu, principala provocare a Congresului al IX-lea o reprezenta consolidarea propriei
poziţii în faţa lui Apostol, a lui Drăghici şi a mult mai enigmaticului Emil Bodnăras. Pe
fondul unor mesaje progresiste şi prin mascarea abilă a propriei formaţii staliniste, Nicolae
Ceauşescu reuşeşte să producă o reformare radicală a structurii birocratice a prospăt

211 Desprinderea de tutela sovietică operată de Gheorghiu Dej nu a echivalat cu o relaxare a practicilor
coercitive din interiorul partidului. Dej va rămîine un lider stalinist, autoritar, interesat de formula unei
autorităţi personalizate unice şi nu un democrat.
212
Vladimir Tismăneanu apud. Adrian Cioroianu, Ibidem, p. 395.
213 Ibidem, p. 395.
214
Vladimir Tismăneanu, Ceauşescu şi Congresul al IX-lea, jurnalul.ro, 23 iulie 2005,
http://jurnalul.ro/editorial/ceausescu-si-congresul-al-ix-lea-al-pcr-40725.html, data accesării 1 mai 2013.

88
redenumitului PCR. Principalul organism de conducere, Biroul Politic, este înlocuit cu un
Comitet Executiv 215.
Scopul acestei butaforii organizaţionale era acela de a permite avansarea discretă a
unei garnituri de fideli, care să poate face concurenţă grupării încă puternice care
supravieţuise din epoca Dej. Prezenţa succesorului lui Hrusciov, Leonid Brejnev şi a
liderului chinez Deng Xiaoping i-a oferit lui Ceauşescu o neaşteptată legitimitate prin
asociere 216. Congresul al IX-lea va deveni un moment mitizat şi transformat într-o piatră de
hotar a unei epoci de iluzorie liberalizare. Relaţiile intreţinute de Ceauşescu cu vechea
gardă sunt unele de tatonare. După moartea naturală a lui Gheorghiu-Dej va urma o lentă
execuţie rituală. Ca un stadiu intermediar al morţii politice, Ceauşescu va declanşa
reconstrucţia panteonului simbolic prin eliminarea galeriei liderilor secundari.
La scurt timp după funerariile lui Gheorghiu Dej, Biroul Politic 217 al partidului va
lua o serie de decizii legate de folosirea şi expunerea portretului defunctului lider 218.
Iconografia puterii înregistra astfel în timp real marea schimbare produsă în axele puterii
şi în identitatea comunismului românesc. Moştenirea simbolică lăsată de Gheorghiu Dej
este repudiată prin denunţarea cultului personal. Chiar dacă dezbaterea din cadrul Biroului
Politic va rămîne pentru multă vreme un document de arhivă, efectele sale asupra
iconografiei omagiale vor fi imediate. În cadrul şedinţei Biroului Politic din 6 aprilie 1965
se va opera un transfer al memoriei lui Gheorghiu Dej în zona eterică a clasicilor marxism –
leninismului 219. Prin intermediul acestei eroizări, Ceauşescu urmărea să inducă o stare
adormire cultului fostului lider, pegătindu-i ulterior adevărata moarte politică.
În cadrul aceleiaşi dezbateri se va opta pentru înlocuirea portretului lui Dej cu o
formula extinsă a noii garnituri a puterii. Acestă mutaţie majoră a iconografiei, de la
reperul unei portretizări tutelare către o o entitate colectivă şi aparent democratică,
subliniază încă odată caracterul ritual al execuţiei. După Congresul din 1965 România va fi
condusă într-o formulă triadică: Nicolae Ceauşescu cu funcţia de secretar general al
partidului, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat şi Gheorghe Maurer premier 220.
Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş şi Alexandru Bîrlădeanu primesc funcţia de vice prim-

215
Idem.
216
Idem.
217
Structură care va desfiinţată doar cîteva săptămîni mai tîrziu.
218
Ed. Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Istoria comunismului din România, Vol II, Documente
Nicolae Ceauşescu, (1965 – 1971), Editura Polirom, Bucureşti, 2012, p. 7.
219
Idem, p. 7.
220 Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 395.

89
miniştri 221. Marota conducerii colegiale este folosită de Ceauşescu pentru a masca mişcările
subterane de reorganizare a polilor de putere din PCR.
Nicolae Ceauşescu îşi promovează treptat o galerie proprie de apostoli politici,
cărora le distribuie poziţii de putere mai puţin vizibile în scenografia de ansamblu a
birocraţiei de partid. Prin intermediul unei Plenare a CC care avea loc la scurt timp după
încheierea Congresului, este introdusă în cercurile autorităţii o altă echipă. Gruparea nouă
de la vîrful PCR cuprindea printre altii pe Paul Niculescu Mizil, Ilie Verdeţ, Virgil Trofin 222.
Iconografia puterii reintra astfel într-o ecuaţie stabilă şi care va dăinui, cu unele modificări
subtile de compoziţie, pînă la începutul anilor 70. Portretistica oficială miza pe folosirea
unui corpus unitar, avînd contururi echilibrate şi similare. După 1965, pavoazările oficiale
cuprindeau portretele membrilor noilor structuri edificate la vîrful PCR. Formula puterii
extinse îi reunea pe Nicolae Ceauşescu, Paul Niculescu Mizil, Ion Gheorghe Maurer, Chivu
Stoica, Ilie Verdeţ, Alexandru Bîrlădeanu, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Virgil Trofin şi
Alexandru Drăghici.
În ciuda aspectului său declarat democratic (bazat pe principiul „conducerii
colegiale” supralicitat de Ceauşescu odată cu momentul Congresului din 1965), ecuaţia
extensivă a puterii ascunde falii şi contradicţii adînci. Membrii fostei gărzi a lui Dej
(Apostol, Bodnăraş, Stoica, Bîrlădeanu) erau nevoiti să accepte ascensiunea noilor lideri
organizaţi în jurul lui Ceauşescu (Ilie Verdeţ, Virgil Trofin şi Paul Niculescu Mizil). Strategia
ascunderii în masa unei puteri cu multiple referinţe avea rolul de a-i oferi lui Ceauşescu
timpul necesar suprimării prudente a principalilor săi contestatari.
Absenţa unui totem fondator vizibil şi izolat într-o logică ascensională reprezenta o
premieră iluzorie. Nicolae Ceauşescu se va evidenţia treptat din acest panteon simbolic cu
false valenţe democratice, folosind un mecanism similar celui uzat de Dej în lunga sa
confruntare cu triumviratul sovietic. Oamenii de curte ai lui Gheorghiu Dej vor fi înlăturaţi
prin intermediul unui şir de epurări mascate. Încă din noiembrie 1965, Comitetul Executiv
al CC va desemna o comisie de anchetă menită să redeschidă „cazul Pătrăşcanu” 223.
Investigarea cazului fostului lider comunist, eliminat de Dej la finele unui proces de factură
stalinistă, va deveni o armă de răzbunare pentru Nicolae Ceauşescu. Cruciada legată de
numele lui Pătrăşcanu îşi dovedea utilitatea mai ales într-un context în care devenea tot
mai necesară o renovare a reperelor fondatoare.

221 Idem, p. 395.

222
Ibidem, p. 6.
223
Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 396.

90
 Prin sancţionarea postumă a lui Dej şi prin reabilitarea unui număr important din
foştii ilegalişti, Ceauşescu încerca să se prezinte pe sine ca un lider liberal şi plasat în
contratimp cu autoritarismul despotic al predecesorului 224. Anul 1967 va deveni un punct
cheie al strategiei lui Nicolae Ceauşescu de monopolizare a puterii. Primul nume vizat este
cel alui Chivu Stoica. Alegea noului Consiliu de Stat de către Marea Adunare Naţională îl va
impune pe Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă, marginalizarea lui Stoica fiind justificată
destul de vag, prin apel la argumentul tradiţiei 225 (conducătorul partidului era în mod
uzual şi reperul principal de autoritate la nivelul statutului). Tot în 1967 Gheorghe Apostol
este eliberat din funcţia de prim-vicepremier, consfinţind ascensiunea unui alt fidel al lui
Ceauşescu, Ilie Verdeţ. O victimă cu un traseu mult mai sinuos este Alexandru Drăghici.
Îndepărtat de la conducerea Ministerului de Interne şi înlocuit cu Cornel Onescu, Drăghici
va mai beneficia deocamdată de o prezenţă mai mult decorativă în cadrul Comitetului
Executiv 226. Acest război subteran pe care Ceauşescu îl duce faţă de vechea gardă a lui Dej
avea rolul de a-i furniza o nouă bază legitimatoare şi fondatoare. Afacerea Pătrăşcanu
constituia un mobil de circumstanţă, dar care oferea pîrghiile de statuare şi evidenţiere a
unui nou totem politic.
Epurările interne ciclice erau direct conectate unei mitologii primare a proiectului
comunist. Constant se promova ideea unei degradări a parcursului revoluţionar şi a
intervenţiei unor elemente negative care împiedicau realizarea imediată a echilibrului
paradisiac. Partidul trebuia deci curăţat, adus înapoi către „vigoarea şi unitatea sa
monolitică” 227 prin eliminarea fizică şi definitivă a elementelor disturbatoare. Strategia în
sine nu era una nouă pentru experienţa comunismului – fusese folosită de Hrusciov pentru
a determina moartea simbolică a lui Stalin dar şi de Gheorghiu Dej pentru a lustra gruparea
moscovită. Elementul inovator adus de Ceauşescu se referă la derularea întregului proces
într-un peisaj istoric mult mai extins. Procesul de eliminare al oamenilor lui Dej a reuşit să
imprime iluzia unui demers natural, firesc, legitim şi, mai ales, declanşat de acţiuni oneste
şi fără a avea un caracter vindicativ. Plenara CC din aprilie 1968 va reprezenta un punct
culminant al demersului de revizuire a panteonului puterii 228. Prin intermediul unei ultime
secţiuni a ordinii de zi, întitulată - În legătură cu reabilitarea unor activişti de partid –
Ceauşescu va declanşa un atac frontal asupra a trei figuri – cea a lui Iosif Chişinevshi
224
Ed. Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Istoria comunismului din România, Vol II, p. 7.
225 Ibidem, p. 396.
226
Ibidem, p. 397.
227
Ed. Vladimir Tismăneanu, Stalinism revisited, Central European University Press, 2009, p. 33.
228 Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 398.

91
(eliminat din jocurile puterii de la debutul anilor 60), cea a lui Gheorghiu Dej (plenara din
1968 marchează instalarea deplină a morţii politice) şi cea a lui Alexandru Drăghici.
Prezenţa lui Drăghici în cadrul acestei triade de „personaje politice moarte” avea un
caracter premonitoriu. Procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu beneficiaseră de o vizibilitate
majoră în epocă. În ciuda eforturilor lui Dej de a aneantiza memoria lui Pătraşcanu, cel din
urmă avea să îi supravieţuiască prin intermediul unui paradox al morţii politice.
Pătraşcanu îi va întoarce lui Dej favorul şi îi va provoca o execuţie rituală postumă. Soarta
lui Alexandru Drăghici va fi pecetluită de un şir de acuzaţii inspirate de cea mai pură
retorica stalinistă – „s-a încărcat de o gravă răspundere prezentînd Biroului Politic al CC al
PMR date false”, faptele îl acuză „ca organizator şi înfăptuitor al acestor crime”.Concluziile
plenarei CC se concentrau asupra caracterului contrafăcut al acuzaţiilor din procesului lui
Lucreţiu Pătraşcanu, asupra erorilor săvîrşite în afacerea Foriş şi în procesul „sabotorilor
de la Canal” 229. Lui Pătraşcanu i se fabricase o acuzare neverosmilă şi bazată în mare parte
pe declaraţiile lui Alexandru Drăghici. Suspectat că reprezină interesele anglo-americane şi
că urmăreşte distrugerea partidului, Pătrăscanu va fi executat la 17 aprilie 1954 la
închisoarea Jilava 230.
Detalierea epurărilor interne declanşate de Plenara din aprilie 1968 se prezintă
importantă cu atît mai mult cu cît acest exerciţiu de „teroare” stalinistă se produce în
vecinătatea unui alt eveniment fondator – criza cehoslovacă. Deşi în mod uzual, mijlocul
deceniului 6 este considerat un stadiu de pozitivare şi legitimare al comunismului local,
evenimentele interne care preced invazia Cehoslovaciei îndeamnă către o perspectivă ceva
mai nuanţată. Încă din 1960 Nicolae Ceauşescu recupera din panoplia stalinistă arma
epurărilor, iar problema cehoslovacă îi dădea şansa unei mascări a propriilor tendinţe
autoritariste sub formula unui atitudini progresiste. Evenimentele externe au avut darul de
a amîna judecata colectivă legată de renovarea majoră pe care o sufera panteonul puterii şi,
odată cu acesta, expresia sa materială, iconografia. Cultul lui Ceauşescu poate fi localizat în
acest moment de maximă expansiune a mitului său personal şi pe care va încerca să îl
reediteze fără succes pînă la căderea regimului, in 1989. Efectele fondatoare ale anului

229
Cele două evenimente invocate, afacerea Foriş şi procesul „sabotorilor de la canal”, constituiau subiecte
cunoscute în epocă. Comunistul Foriş fusese asasinat în anii 50 la comanda cercurilor puterii, iar procesul
sabotorilor de la canalul Dunăre – Marea Neagră a fost fabricat pentru a masca erorile de concepţie ale
planului impus de sovietici (conflictul dintre viziunea proiectanţilor sovietici şi realizările inginerilor români
a fost astfel soluţionată prin mitul „sabotorilor burghezi”).
230
Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate: Coercition and Dissent in Romania: 1965 – 1989, M. E.
Sharpe, 1995, p. 77.

92
1968 sunt duble – instalarea unei morţi politice definitive pentru vechea gardă a lui Dej şi
ieşirea din umbră a noului totem fondator, perceput ca o revelaţie a problemei naţionale.
Atitudinea lui Ceauşescu în ceea ce priveşte criza cehoslovacă poate fi reunită sub
formula generică a unui antisovietism natural şi care îl va însoţi pe parcursul întregii sale
cariere politice. Sursele acestui conflict simbolic sunt multiple, dar două ipoteze tind să se
detaşeze ca fiind centrale. O primă motivaţie a opoziţiei violente pe care Ceauşescu o va
face Moscovei se leagă de strategiile de legitimare ale predecesorului său Gheorghiu Dej 231.
Perioada de apogeu a cultului lui Dej şi saltul major pe care acesta reuşise să îl impună
iconografiei erau corelate cu exploatarea sentimentul naţional. Redefinirea proiectului
comunist prin înglobarea reperului naţiunii avea să fie argumentul esenţial al funcţionării
sale în interiorul unei durate istorice lungi. Cel de al doilea argument al distanţării lui
Ceauşescu faţă de Moscova se referă la vulnerabilităţile de sistem cu care ultimii lideri de
la Kremlin infestaseră comunismele de pretutindeni. Pornind de la raportul iconoclast al lui
Hrusciov din 1956, comunismul era expus unore revizuiri şi denunţări constante.
Dezgheţul promovat de Hrusciov distrugea magia infailibilităţii şi stabilităţii universului
comunist 232 şi ameninţa direct planurile de hegemonie ale lui Nicolae Ceauşescu (memoria
lui Dej era încă proaspătătă, iar Ceauşescu înţelegea vulnerabilitatea propriei persoane în
faţa unui scenariu similar).
Cele două axe de justificare ale sovietofobiei 233 lui Nicolae Ceauşescu pun în lumină
fundalul paradoxal pe care se produce intervenţia sa publică legată de problema
cehoslovacă. Deşi va fi percepută ca o mişcare politică de independenţă şi cu un profund
caracter reformist, gestul său era unul de enclavizare şi de izolare în matricea unui
stalinism tîrziu (tutela Mosocovei era refuzată pentru că deţinea germenii unui reformism
letal). Anacronismul strategiei lui Ceauşescu va fi sesizat abia la debutul dramaticului
deceniu 8. Invazia ţărilor tratatului de Varşovia în Cehoslovacia nu reprezenta o surpriză –
Ceauşescu însuşi estimase deja o posibilă finalitate violentă a Primăverii de la Praga 234,
condiţii în care atitudinea sa anti-sovietică se dovedeşte a fi din nou rodul unui calcul

231
Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 402.
232
Idem, p. 402.
233
Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 403.
234
Ceauşescu menţinuse o relaţie apropiată cu liderul partidului comunist cehoslovac, Alexander Dubcek şi
cunoştea presiunea pe care sovieticii o făceau la adresa sa în vederea stopării reformelor interne. Valul de
schimbări aduse de Dubcek în Cehoslovacia s-au dovedit premature, proiectul său politic fiind înăbuşit de o
violentă intervenţie militară. România nu fusese invitată să participle, mai ales în condiţiile în care Brejnev
nutrea rezerve importante la adresa stilului politic al lui Ceauşescu. Idem, p. 405.

93
strategic. Marea victorie a lui Ceauşescu în 1968 nu era reprezentată doar de imensul
capital de imagine dobîndit, ci şi de naşterea unei relaţii privilegiate faţă de subiectul
naţional.

Fig. 1 – 5. Nicolae Ceauşescu alături de Alexander Dubcek

Discursul său programatic rostit la marşul de susţinere din 21 august din Piaţa
Palatului va rămîne o mostră istorică a capturării şi vicierii argumentaţiei naţionale:

„Dragi tovarăşi, cetăţeni ai Ţării Româneşti,

În aceste momente grele pentru poporul frate cehoslovac (...) mă adresez

dumneavoastră, exprimînd încrederea nostră deplină în hotărîrea poporului român de a
asigura construcţia paşnică a socialismului în patria noastră.
Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare
greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soara socialismului în lume.

94
 (....)Am hotărît ca începînd de astăzi, să trecem la constituirea gărzilor patriotice
înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei
nostre socialiste.
(...) Noi pornim în activitatea noastră, de la răspunderea pe care o avem faţă de popor,
faţă de toţi oamenii muncii, fără deosebire de naţionalitate.
(...) S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate
mîine unii, care să spună că şi aci, în această adunare, se manifestă tendinţe
contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să
încalce teritoriul patriei noastre!” 235.

Principalul efect al exerciţiului retoric practicat de Ceauşescu s-a regăsit în

identificarea sa fatidică cu „românitatea” 236. Episodul din 1968 devine cu atît mai relevant
cu cît acesta va influenţa configurarea relaţiile dintre colectivitate şi putere pentru un
peisaj istoric extins. Începînd cu 1968 şi pînă către mijlocul anilor 70 noul lider a jucat rolul
unui totem fondator cu vocaţie providenţială. În această etapă relaţiile dintre portretistica
puterii şi imaginile şi reprezentările colective înregistreză o neobişnuită potenţare şi
extensie. Ceauşescu va fi promovat prin intermediul unui repertoriu iconografic tot mai
complex şi care va invada sfere de expresie anterior imune (se revine în mod paradoxal la
cultul hiperbolic şi la ritualizările imperiale ale primei vîrste a sovietizării). Frescele
colective cunosc deasemenea o extensie şi o hibridizare fără precedent.
Portretistica este supusă, începînd cu 1968, unui nou ciclu de simplificare şi
esenţializare. Apostolii puterii sunt de acum plasaţi într-o penumbră simbolică. Totodată,
universul iconografic devine subiectul unei organizări simetrice între două tipuri de repere
– noul părinte fondator şi marea masă idealizată a naţiunii. Transferarea într-un plan
secund a formulei extinse de conducere (intitulată încă colegială) şi izolarea liderului într-
un raport privilegiat cu mulţimea aveau să producă efecte profunde. Arhetipurile
fondatoare se intersectau cu cele ale reperelor temporale ideale, dînd naştere unui corpus
simbolic extrem de influent. Natura raporturilor dintre portretistica liderului şi imaginile
dedicate naţiunii nu va fi rămîne una democratică. După 1970, imaginile colective vor
scădea de pondere şi relevanţă pentru a lăsa loc unui cult totemic tot mai acut.

235
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, editura Politica, Bucureşti, 1969,
Cuvînt la adunarea populaţiei din capitală în Piaţa Palatului Republicii. p. 415 - 416.
236
Op. cit, Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 403.

95 95
 Scurta relaxare de la mijlocul deceniului 6 se va finaliza brutal odată cu anul
1971 237. Vizita lui Nicolae Ceauşescu în China, Coreea de Nord, Vietnam şi Mongolia va
deveni sursa de inspiraţie a unei noi linii ideologice. Există mai multe ipoteze legate de
geneza cultului personal hipertrofic de care Ceauşescu se va bucura după debutul
deceniului 7. O primă explicaţie transformă vizita asiatică în punctul de emergenţă al noii
viziuni. Totuşi, unele gesturi şi evenimente anterioare tind să propună o altă perspectivă.
Ceauşescu lansase deja o serie de semnale subtile ale interesului său de a se transforma în
unic reper al puterii. Pornind de la execuţiile simbolice ale anului 1968 şi pînă la anti-
sovietismul său ultra-calculat, Ceauşescu îşi calibrase o ascensiune clară către postura de
lider absolut. Călătoria asiatică a adăugat probabil o nuanţă de exotism viitoarelor
manifestări ale cultului personal dar, în mod cert, nu poate fi considerată ca fiind sursa
unică.
Conceptul „revoluţiei culturale” va fi recuperat cu succes de Ceauşescu din
experienţa comunismului asiatic şi va da naştere în spaţiul românesc unui corpus simbolic
hibrid. Tezele din iulie vor deveni documentul programatic al noii linii politice. Acestea se
vor tranforma într-un prim reper al unui peisaj istoric pe cale de acutizare. Comunismul
intră sub dominaţia unei epoci regresive, în care sunt redescoperite practicile uitate ale
întunecatului deceniu 5.

Tezele din iulie impuneau un cadru restrictiv şi subtil coercitiv:

„Cu toate succesele mari obţinute pînă în prezent, în munca politico-ideologică şi

cultural educativă continuă încă să persiste o serie de lipsuri, deficienţe şi neajunsuri a căror
înlăturare constituie o necesitate imperioasă a mersului înainte al societăţii noastre.
Ţînînd seama de cerinţele actuale ale construcţiei socialiste, de marile obiective care
stau în faţa partidului şi a poporului, în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate,
este necesar să se ia măsuri pentru ridicarea nivelului combativităţii revoluţionare şi a
spiritului militant (...).
Hotărîtor în îndeplinirea acestor obiective este ridicarea continuă a rolului
conducător al partidului în toate domeniile vieţii politico-educative ... 238”

237
Idem, p. 499.
238
Nicolae Ceauşescu, Pe drumul construirii societăţi socialiste multilateral dezvoltate, editura Politică,
Bucureşti, 1972, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, p. 185 – 186.

96
 Momentul 1971 poate fi considerat un vector amorsat pentru evoluţia ulterioară a
cultului personalităţii şi a practicilor iconografice. Acesta va pregăti marea reformă
simbolică instituită de Congresul XI al PCR din 1974. Aşa cum pentru Gheorghiu Dej anul
1964 devenise un moment cheie în definirea cultului personal, ironia istorică va face ca
doar un deceniu mai tîrziu, Nicolae Ceauşescu să îl reediteze într-o noua forma. Congresul
al XI-lea va consfinţi instituirea unei ecuaţii ultra-simplificate şi esenţializate a puterii. Dacă
în etapa cuprinsă între 1968 şi 1974, Ceauşescu continuase să uzeze de marota conducerii
colegiale (congresul al X-lea desfăşurat în 1969 îl păstrase în conducere pe influentul
Gheroghe Maurer), după consumarea celui de al XI-lea Congres, personalizarea puterii
primeşte o formulă instituţională şi ne-echivocă. Efectele Congresului din noiembrie 1974
vor fi mai curînd unele de organizare şi statuare a noilor direcţii iconografice, decît o
formulă de impunere a acestora din urmă. Prin intermediul unui simulacru de reformă
legislativă, la 28 martie Nicolae Ceauşescu devenise deja primul preşedinte al României
socialiste 239.
Ceremonialul asociat acestui moment de eroizare tutelară este relevant pentru
exotismul hibrid al noii epoci. Fotografiile vremii îl surprind pe Nicolae Ceauşescu însoţit
de două artefacte simbolice si contradictorii: eşarfa tricoloră, făcînd trimitere la ideea de
republică revoluţionară şi sceptrul puterii, recuperat din recuzita unei regalităţi ale cărei
surse ulterior le va căuta în mod obsesiv.

239
Ibidem, p. 489.

97
Fig. 1 – 6. Nicolae Ceauşescu şi Ştefan Voitec

Congresul din 1974 reprezenta o încununare a demersului de capturare şi

resemnificare a întregului spaţiu de discurs. Încă din 1973 fusese deja editat primul volum
de omagii adus noului părinte ritual 240, iar directivele din 1971 creionau cadrul teoretic a
ceea avea să devină mişcarea protocronistă. Fenomen cultural deviant, protocronismul va
asuma tezele istorice promovate de Congresul al XI-lea. Filonul patriotic-naţionalist va fi
exploatat pînă la paroxism, directivele instituite în 1974 propagîndu-şi efectele maladive
pînă la final, in 1989. Exista o preocupare constantă pentru promovarea unei mitologii
izolaţioniste şi care transformă istoria în instrumentul predilect al legitimării şi justificării
proiectului comunist.

240 Op. cit. Doina Bărcan, Bogdan Steripu, Regimul comunist în România, p. 63.

98
Congresul al XI lea joacă rolul unui al doilea moment fondator:

Stimaţi tovarăşi,
Congresul al XI-lea va rămîne în istoria milenară a patriei noastre în primul rînd prin
faptul că el va adopta Programul Partidului Comunist Român, Carta fundamentală
ideologică, teoretică şi politică a partidului care deschide perspectiva unei epoci noi ... 241”

Pentru prima dată în istoria prolificului corpus programatic al comunismului local, volumul
dedicat Congresului se încheie cu descrierea unor manifestări euforice ale mulţimii.

„Piaţa Republicii cunoaşte atmosfera caracteristică marilor evenimentelor de seamă

din viaţa poporului şi a ţării. Aici se desfăşoară o impresionantă adunare populară (...).
Toate privirile se îndreaptă cu nemărginită dragoste, spre balconul clădirii Palatului
Republicii unde-şi fac apariţia tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi ceilalţi tovarăşi din conducerea
partidului ...” 242

Textul este modulat de prezenţa unor didascalii simbolice care dezvăluie o

scenografie care se va impune ulterior în toate registrele discursului politic – Aplauze
puternice, urale! Se scandează „Ceauşescu şi poporul!”, Urale, ovaţii, se scandează „Ceauşescu
PCR!” 243. Cultul noului lider îşi statutase astfel axele fundamentale de dezvoltare. Evoluţia
sa pe parcursul decadei 70 – 80 va continua în interiorul aceluiaşi model sincretic şi
expansiv. Cultul lui Nicolae Ceauşescu reuşea în premieră să recupereze elemente
simbolice din panoplia tuturor celorlalte rituri omagiale anterioare, pe care le va
recombina şi reorganiza într-o formulă hipertrofică şi excesivă.După 1974 iconografia
vizaulă va suportă o serie de mutaţii relevante. Portretistica omagială dedicată liderului
devine reperul principal şi îşi subordonează toate celelalte planuri de reprezentare.
Portretul creşte în dimeniuni şi este din nou izolat într-o logică ascensională. Galeria
derivată a puterii dispare într-un fundal îndepărtat şi nu se mai poate vorbi despre un
principiu democratic al simbolisticii autorităţii.

241
Nicolae Ceauşescu, Programul Partidului Comunist Român – carta fundamentală ideologică, teoretică şi
politică a partidului, programul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al înaintării patriei
noastre spre communism, în Congresul al XI lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1975,
p. 79.
242
Idem, p. 849.
243 Idem, p. 848.

99
 Chiar dacă numele celor care îl secondează pe Nicolae Ceauşescu la conducerea
partidului se schimbă pe parcursul anilor 70, dispariţia acestora nu este inregistrată ca un
eveniment major al iconografiei. Nu se mai reeditează execuţiile rituale publice ale anilor
60 (lustrările politice sunt de acum mult mai discrete iar efectul acestora se reduce, în
principal, la dizgraţia funcţională 244). Congresul al XII-lea din 1979 generase modificări
consistente ale ecuaţiei de conducere la vîrful PCR. Din formula conducătoare folosită în
1969, vor supravieţui în cercurile puterii doar un nucleu dur organizat în jurul cuplului
Ceauşescu (Elena Ceauşescu devenise membră în forul suprem al partidului din 1974).
Portretistica înregistrează în acelaşi timp o expansiune a spaţiul de manifestare – se
depăşeşte astfel mediul pavoazărilor festive şi al birocraţiei vizuale instituţionale şi se
ajunge la o omniprezenţă tutelară. Portretul lui Nicolae Ceauşescu tronează pe pagina de
gardă a tuturor manualelor editate după 1974, este impus inclusiv în spaţiul publicisticii, şi
chiar în acela al textelor tehnice. Arborarea sa rituală face ca imaginea liderului să devină
arhetipală, dezumanizată, clişeizată în mod extrem.
Ofensiva acestei portretistici restrictive şi unilaterale este dublată de un demers
complex de reorganizare al tuturor reperelor. Epoca inagurată după 1974 poate fi
considerată ca un punct de apogeu al „tradiţiilor inventate”. Pornind de la filiaţia mitică
care îi este creionată lui Nicolae Ceauşescu şi pînă la pervertirea domeniului ştiinţific 245,
cultul personalităţii calchiază într-o formulă hiperbolică toate cadrele simbolice anterioare.
Nu este vorba de un demers inovativ în esenţa sa ci de o regrupare maladivă a unei
moşteniri iconografice precedente. Cultul dedicat lui Nicolae Ceauşescu după 1974 este
foarte asemănător în liniile sale fundamentale cu omagierea stalinistă a anilor 50.
Iconografia textuală va avea darul de a confirma încă odată vocaţia sincretică a cultului lui
Nicolae Ceauşescu. Faţetele mitice asociate figurii sale sunt multiple şi se concentrează pe
sublinierea mai multor faţete simbolice.

244
Lupta pentru putere rămînea cantonată într-un demers mai puţin spectaculos decît în primii ani ai epocii
Ceauşescu. Nu există posibilitatea reală a unei concurenţe de rol cu noul lider, iar disputa se derula doar cu
privire la poziţiile de servitute din jurul acestuia.
245
presupusa descoperire în apropierea satului său natal, Scorniceşti a unui nou tip de schelet uman şi
sărbătorirea în 1979 a peste patru secole de atestare documentară a aceleiaşi localităţi. Chiar dacă cele doup
descoperiri pseudo-ştiinţifice erau neverosmile, propaganda acţiona concertat în direcţia impunerii lor ca
adervăruri absolute. Anneli Ute Gabayani, The Ceauşescu cult: propaganda and power policy in communist
Romania, Romanian Cultural Foundation, Bucureşti, 2000, p. 36.

100
 Astfel, există un mit al „revoluţionarului prin excelenţă” 246 (istoria ilegalismului lui
Ceauşescu este rescrisă prin exagerări şi contradicţii flagrante), un mit al „teoreticianului
noii ordini modiale” 247 şi al „luptătorului pentru pace” 248, un mit hibrid şi contradictoriu al
„părintelui naţiunii şi al fiului cel mai iubit” 249 şi o mitologie eterogenă a omului
providenţial, al trimisului istoriei şi al creatorului de eră (sintagma fatidică epoca de aur
exprimă tocmai această invazie a simbolisticilor arhetipale în interiorul unor ritualizări ce
se întorc treptat către sfera unei religiozităţi pervertite). Universul de discurs multivalent
în care se încadra iconografia textuală nu lăsa loc pentru instituirea unei grile de
ierarhizare. Dacă în interiorul cultului stalinist s-a menţinut o gradaţie evolutivă a imaginii
(a dominat iniţial mitul conducătorului militar providenţial, pentru ca în final de epocă să
se marjeze către promovarea laturii sale formative şi educative), omagierea rituală a lui
Nicolae Ceauşescu la debutul anilor 80 rămîne expresia unui demers fragmentat.
În paralel cu intensificarea ceremonialului dedicat portretului, iconografia puterii
va înregistra şi o reforma a imaginilor dedicate colectivităţii. Marile fresce eroice şi
tablourile istorice sunt treptat invadate de imaginea liderului fondator. Procedeul în sine
nu era nou – Gheorghiu Dej folosise la rîndul său ideea comuniunii cu mulţimea ca
modalitate de legitimare. Elementul inovator era reprezentat de intensitatea şi frecvenţa
acestor suprapuneri. În mod gradual, după 1980, frescele colective plătesc un tribut tot mai
pregnant portretului. Cultul personalităţii urmează, în continuare, un scenariu expansiv şi
ale cărui contururi negative sunt mascate şi moderate de imaginea externă. Viza
preşeditelui american Richard Nixon din 1969, urmată de cea a Gerald Ford in 1975 aveau
darul de a menţine aparenţa unei utile respectabilităţi internaţionale 250. Cele trei deplasări
oficiale pe care Ceauşescu le face la rîndul său la Washington în 1973, 1975 şi 1978 vor
menţine mitul liderului frecventabil şi reformist 251.
Desigur, este greu de crezut că Occidentul nu remarca derapajele exotice ale
regimului de la Bucureşti, dar presiunea Războiului Rece făcea ca etichetele şi valorizările
să fie ceva mai permisive. Emblematică rămîne vizita lui Ceauşescu in Marea Britanie din
iunie 1978. Imaginea sa în caleaşca regală va deveni un stindard al recunoaşterii şi validării
interne şi internaţionale. Justificările acestui episod surprinzător sunt complexe – către

246
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 490.
247 Idem, p. 490.
248
Idem, p. 490.
249
Idem, p. 490.
250
Idem, p. 413.
251
Idem, p. 413.

101
finalul anilor 70 Nicolae Ceauşescu reprezenta idealul liderului rebel 252, capabil să pună
condiţii Moscovei şi care putea să ofere o formulă de mediere în relaţia cu imperiul sovietic.
Declinul relaţiilor lui Ceauşescu cu lumea occidentală va debuta la mijlocul anilor
80, atunci cînd antagonismul său faţă de reformatorul Mihai Gorbaciov avea să schimbe
punctele de agregare ale geopoliticii est-europene. Un prim semnal al crizei mitologiei
providenţiale a lui Nicolae Ceauşescu va veni, în mod paradoxal, din interiorul partidului. În
cadrul Congresului al XII-lea din noiembrie 1979, Constantin Pîrvulescu (vechi militant
comunist, membru în forurile de conducere) îi va adresa lui Ceauşescu o interpelare
critică 253. Pîrvulescu denunţa cultul excesiv al proaspăt realesului secretar general,
clientelismul, lipsa de democraţie internă, trucarea alegerilor pentru noua conducere a
PCR. Discursul lui Pîrvulescu relua în mod ironic acuzele aduse de Ceauşescu în 1968
predecesorului său Gheorghiu-Dej. Reacţiile grupării de la vîrful PCR vor fi temperate.
Pîrvulescu va fi marginalizat, iar episodul în sine trecut sub tăcere. Momentul 1979 a
reprezentat un semnal proiectiv al unor evoluţii care aveau să se acutizeze pe parcursul
deceniului 8 254. După 1981, sub pretextul achitării importantei datorii externe (acumulate
în mare parte prin creditele făcute pentru industrializare, una dintre fixaţiile de program
ale comunismului, încă de la debutul preluării puterii), Nicolae Ceauşescu impune un set de
politici sociale deosebit de austere.
Se încearcă plata datoriei externe prin controlarea raporturilor dintre balanţa
exporturilor şi cea a importurilor. România exportă o gamă largă de produse dar ajunge în
mod paradoxal să se confrunte cu o penurie alimentară cronică. Economia internă este
supusă unui proces accelerat de depreciere. După 1982 produsele sunt raţionalizate şi se
reintroduc cartelele pentru bunurile elementare. Recesiunea economică este dublată de o
acutizare a practicilor coercitive. Cenzura fusese reintrodusă încă din 1971 dar către
mijlocul deceniului 8 aceasta începe să vizeze toate spaţiile de expresie.

252
Idem, p. 413.
253
Idem, p. 486.
254
Greva minerilor din 1977 generase deja o primă falie tensională în interiorul PCR, dar efectele acestor
prime ciocniri ale anilor 70 nu vor fi făcute publice.

102
 Fig. 1 – 7. Portretul lui Nicolae Ceauşescu din 1984 (ultra-finisat şi clişeizat)

În paralel cu aceast peisaj social în plină descompunere, iconografia înregistrează o

monstruoasă încremenire în proiect. Congresul al XIII-lea al din noiembrie 1984 îl confirmă
încă odată pe Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului şi, implicit, a ţării. Echipa
coagulată în jurul său devine expresia unui clan clientelar, care beneficiasă de o expunere

103
publică tot mai redusă. În 1984 Biroul Politic al Consiliului Politic Executiv îi avea ca
membri pe Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Nicolae Ceauşescu, Manea Mănescu, Constantin
Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Rădulescu şi Ilie Verdeţ (cel din urmă va dispărea
din aparatul de conducere in 1986). Pavoazările festive de după 1984 sunt dominate de o
iconografie comprimată şi personalizată. Devin omniprezente portretele cuplului
prezidenţial care se transformă într-un totem multifaţetat şi izolat. Portretistica
nomenclaturii se pierde în fundal, arareori fiind folosită în registrele secunde ale
expunerilor.
Iconografia textuală este supusă unor exagerări hiperbolizante – se promovează în
mod constant un discurs proiectiv şi angajat în simbolistica unei durate istorice lungi. Epoca
contemporană primeşte denumirea de „epoca Ceauşescu”, celebrele planuri de dezvoltare
cincinale suportă etapizări şi detalieri care confiscă viitorul în favoarea unei dinastii
politice pe cale de eternizare. Excesivitatea portretisticii rituale a dus în final la un proces
de biologizare a puterii. Cuplul Ceauşescu îşi delegase deja succesiunea prin mecanismul
filiaţiei naturale 255, încercînd să depăşească marea provocare a conservării puterii politice.
Finalul anilor 80 este o perioadă de tatonare în vederea legitimării viitorului lider
providenţial. Cuplul Ceauşescu se află în centrul unei omagieri generalizate, hipertrofice şi
care contrasta flagrant cu un univers social măcinat de crize şi penurii cronicizate.
Excesul de stimuli lansat de iconografia puterii după 1980 a determinat o reacţie
colectivă care va răsturna raporturile anterioare. Ofensiva portretistică, represivă,
coercitivă şi aparent insurmontabilă este dublată de o contracultură. Universul social este
supus unor curente scizionale. Între metaforele absurde şi alegoriile butaforice promovate
de putere şi lumea individului anonim se crează o falie. Anti-iconografia decadei 80
cuprinde o multitudine de paliere de manifestare: umorul cu nuanţă contestatară, mesajele
literare sau artistice cu cheie, scrierile samizdat, ironia reformatoare şi deformatoare la
adresa clişeelor vizuale, textuale şi potretistice. Principalul mecanism de funcţionare ale
acestui fenomen derivat este cel al reluării în oglindă. Totemismul agresiv şi pictural al
ultimilor ani ai epocii Ceauşescu generase inclusiv o recluziune a textului scris. Mesajele
scripturale erau dublate de reluarea obsesivă a portretului, care ajungea să se deformeze

255
Ipoteza transmiterii puterii către Nicu Ceauşescu este plauzibilă, mai ales în condiţiile în care acesta
înregistra deja o ascensiune politică graduală, prin intermediul unor funcţii vizibile în cadrul nomeclaturii
comuniste.

104
pe sine într-o multitudine de ipostaze contradictorii 256. Ca o contrapondere a acesti
dictaturi vizuale, mişcarea de rezistentă a mulţimii anonime se va formula prin intermediul
unei culturi a verbalizării. Contra-miturile adresate puterii erau reluate în cercuri
concentrice şi dădeau naştere unei zvonistici anti-sistemice. Pe un fundal de solidaritate
tăcută, imaginarul informaţional 257 şi revendicativ al anilor 80 va reuşi o premieră de
natură istorică şi simbolică. Aneantizarea regimului Ceauşescu într-un orizont de timp
comprimat şi dispariţia inexplicabilă a tuturor resurselor sale birocratice şi funcţionale se
poate explica prin intermediul unei execuţii rituale anticipate. Anti-iconografia reuşise să
declanşeze în mod proiectiv moartea simbolică a totemului fondator.
După 1985 tensiunea colectivă începe să provoace o serie de fenomene de
contestare graduală. Cu ocazia alegerilor locale din noiembrie 1987, muncitorii de la Uzina
Steagul Roşu din Braşov încep un protest spotan 258. Baza nemulţumirilor este generală şi
se îndreaptă în mod direct către contestarea unei autorităţi cu imagine tot mai izolată.
Finalitatea acţiunii este violentă – arestări, deportări şi anchete extinse. Soluţia folosită de
regim pentru justificarea acestor erori de sistem din cadrul marelui marş revoluţionar va
deveni emblematică. Manifestările de la Braşov vor fi etichetate ca simple „acte huliganice”,
patologii ale unor medii infracţionale 259. Metafora organismului 260, unul dintre clişeele
esenţiale ale limbii de lemn, îşi arată din nou vocaţia explicativă. Naţiunea era victima unor
maladii locale care trebuiau aseptizate violent, pentru a asigura supravieţuirea
ansamblului. Către finalul deceniului 8, sistemul îşi devoala într-un ritm accelerat
articulaţiile profunde. Ameninţările mecanismului represiv devin tot mai transparente şi se
canalizează în special către limitarea capacităţii de comunicare şi solidarizare a mulţimii.
Elementele contestatare şi cele duşmănoase sunt plasate sub diagnosticul patologiilor
mentale, supralicitînd încă odată mitul marelui construct social ameninţat de infestarea cu
un element negativ 261.

256
Fotografiile care surprind desfăşurarea celui de al XIV-lea congres, din noiembrie 1989 sunt marcate de
omniprezenţa portretului cuplului Ceauşescu. Identitatea mulţimii anonime este astfel urzupată de o lume de
micro-portrete, expresie a unei alienări profunde.
257
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 474.
258 Idem, p. 487.
259 Idem, p. 487.
260 “Metafora cea mai pregnantă este cea a organismului, care se află la originea multiplelor ticuri de limbă şi
gîndire”, Francoise Thom, Limba de lemn, editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 52.
261
Ibidem, p. 487.

105
 Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989 este precedat de un gest public de
contestare venit din parte unor vechi partizani comunişti. “Scrisoarea celor şase” era
semnată de Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu,
Grigore Răceanu şi Gheorghe Apostol 262. Lansată în martie 1989, scrisoarea deschisă
adresată lui Nicolae Ceauşescu denunţa compromiterea ideiilor şi proiectului comunist, dar
şi descentrarea axelor de referinţă ale evoluţiei României în context european 263.
Printre acuzaţiile lansate de vechii partizani se număra şi cea a eliminării României
din context european: „România rămîne o ţară Europeană”, geografia locală poate fi
schimbată (aluzie la obsesia resistematizării deopotrivă rurale şi urbane), dar aceasta „nu
poate fi mutată în Africa” 264. Politicile culturale promovate de regimul Ceauşescu pot fi
astfel analizate şi din unghiul unei alte tradiţii inventate – totemismul tribal al
comunismelor africane (pe care Ceauşescu le cunoaştea îndeaproape) probabil că a slujit în
egală măsură, alături de experienţa asiatică, ca o sursă morbidă de inspiraţie a cultului
personal. Impactul scrisorii celor şase în contextul inflamant al anului 1989 a fost unul cu
nuanţă retroactivă. Importanţa gestului unei contestări interne a sistemului a devenit
relevantă abia după căderea acestuia. Sursa marii rupturi istorice a anului 1989 va rămîne
valul de furie colectivă generat de acumularea şi supralicitarea privaţiunilor de natură
economică, socială, psihologica şi simbolică.
Congresul al XIV-lea al PCR se desfăşoară astfel într-o atmosferă de alienare şi
sciziune istorică. În faţa unor reacţii colective tot mai violente şi a unor contestări interne
fără precedent, Nicolae Ceauşescu îţi menţine o strategie izolaţionistă şi tributară unui
autism politic cert. Congresul al XIV-lea rămîne cantonat într-o formulă programatică
extinsă. Sunt lansate proiecţii ale unor cincinaluri glorioase, citirea raportului referitor la
realizările petrecute de la finalul precedentului congres ocupînd nu mai puţin de şase ore.
În cadrul acestui discurs fluviu, unul dintre ultimele momente de vizionarism proiectiv ale
lui Nicolae Ceauşescu, sunt inventariate marile cuceriri ale ultimei decade comuniste.
Ecourile create de Congresul al XIV-lea în presă sunt reprezentative pentru gradul de
deformare şi brutalizare a realului pe care îl trăia comunismul ultimului stadiu:

262
Ibidem, p. 487
263
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescus Romania,
University of California Press, 1995, p. 1.
264 Idem, p. 1.

106
 Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, document programatic fundamental, de
excepţională valoarea teoretică şi practică, se înscrie într-o inestimabilă contribuţie la
tezaurul gîndirii şi practicii revoluţionare a partidului nostru, la tezaurul gîndirii şi practicii
revoluţionare mondiale. (...)
Ctitoria Marelui Bărbat al Ţării, ale cărui energii nestăvilite au declanşat imense
energii populare, conferind valori cu totul noi timpului ardent pe care îl trăim, se dovedeşte
prin tot ceea ce a înfăptuit pe pămîntul românesc, cea mai strălucită din cîte a cunoscut
poporul nostru. (...)
Ţara care reprezintă cabinetul de lucru al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, îl ştie şi îl
simte mereu şi mereu al ei pe gloriosul nostru ctitor.” 265

Iconografia textuală este hipertrofică şi supralicitează o mitologie a tatălui ritual

care devine tot mai transparentă. Extensia atemporală şi providenţială a vocaţiei
constructive a lui Nicolae Ceauşescu este dublată şi de o ultimă reformă iconografică, care
va trece puţin observată odată cu apusul violent şi neaşteptat al regimului. Anul 1989
găzduise o reformă tacită a cadrelor portretisticii omagiale – imaginea lui Nicolae
Ceauşescu devine clişeizată în extrem, sfidează norma fotografică pentru a se instala într-
un panteon paralel al puterii. Celebrele fotografii din cadrul vizitelor de lucru ale Marelui
Bărbat al ţării sunt modulate tot mai des cu fresce picturale idealizate. Între iconografia
puterii şi cadrele sale idilice şi anti-iconografia colectivă, conflictul se tranşase anticipativ.
Revoluţia declanşată în decembrie 1989, la doar o lună de la consumarea ultimului Congres
al PCR, se va finaliza printr-o execuţie rituală. Pentru a relua taxonomia prezentată la
începutul secţiunii, comunismul românesc îşi rezolvase spinoasa problemă a succesiunii
prin intermediul unei „morţi provocate”.

265
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, genial ctitor de ţară şi de eră nouă în Almanahul Oştirii, editat de Ministerul
Apărării Naţionale, Consiliul Politic Superior, noiembrie 1989, p. 6 – 7.

107
 Fig. 1 – 8. „Tinereţe revoluţionară”, tablou de Eugen Palade 266

Elementul paradoxal al acestui final de eră comunistă îl reprezenta caracterul

amorsant al morţii politice. Disoluţia accelerată a sistemului in interiorul unui peisaj
temporal concentrat (comunismul se va aneantiza în decursul a cîteva zile) este explicabilă
şi prin moartea sa graduală desfăşurată pe parcursul întregii perioade a anilor 80.
Revoluţia violentă a anului 1989 a reprezentat un eveniment funerar fondator. Setul
de semnificaţii pe care „trupul politic mort” 267 al comunismului îl oferea ca bază de
legitimare a noii lumi nu reflecta o formulă statică. Moştenirea comunismului a fost
construită şi reconstruită constant în funcţie de necesităţile de legitimare şi explicare ale

266
Cadrul compoziţional este emblematic pentru noua formulă a iconografiei. Chipul fiului celui mai iubit este
singurul care deţine trăsături bine definite, mulţimea reducîndu-se la un cadru amorf, subordonat,
insignifiant.
267
Katherine Verdery, The political Lives of Dead Bodies: Reburial and Postsocialist Change, Columbia
University Press, 1999, p. 46.

108
noilor formule ale puterii. Ritul de trecere al societăţii de la formula unei societăţi închise
către cea deschisă rămîne în mare parte unul fragmentar. Cultura politică şi reprezentările
asupra sa vor păstra enclave simbolice rezistente şi care se vor perpetua inclusiv după
dispariţia ultimilor actori ai sistemului. Caracterul violent şi provocat al morţii ultimului
lider comunist lăsa deschisă calea unei succesiuni simbolice complicate.
Iconografia puterii a înregistrat cu multă fidelitate vîrstele comunismului românesc
şi poate sluji ca ecuaţie paralelă in decriptarea structurii sale simbolice. In cadrul
prezentului studiu au fost privilegiate ca detaliere şi explicitare evoluţiile iconografiei din
prima perioadă a epocii Ceauşescu. Această tratare asimetrică este justificată de clişeele
ataşate uzual perioadei 1965 – 1971 şi care militează pentru existenţa unui climat
progresist şi pozitiv, plasat în contradicţie cu istoria întunecatei perioade de dupa 1980.
Analiza perioadei menţionate relevă existenţa unor trăsături maladive şi care fac posibile,
printr-un exerciţiu de acumulare, evoluţiile finale şi restauraţia stalinismului în ecuaţie
naţională. Peisajele aparent duale ale comunismului românesc, scindate în mod tradiţional
în epoci de relaxare sau de aucutizare a presiunii ideologice coercitive sunt astfel înlocuite
de spectrul unei durate istorice lungi, plasată sub semnul constant al unor dictaturi
manifeste sau mascate.

109
1. 6. Portretul, între nostalgie şi iconoclasm

Căderea regimului comunist în decembrie 1989, la doar o lună de la ultimul său congres
programatic, a declanşat un val de reacţii simbolice. Vechile repere şi reprezentări ale
puterii – artefacte vizuale, texte clasice, mărci de cultură lingvistică – au fost recuzate prin
intermediul unui exerciţiu violent de exorcizare a trecutului 268. În ciuda valului generalizat
de iconoclasm ce a vizat un corpus complex – pornind de la operele clasice ale marxism-
leninismului şi pînă la banale produse periferice (vandalizarea manualelor şcolare) –
portretul a rămas ţinta predilectă a execuţiilor rituale. Această concentrare a furiei
colective asupra dimensiunii portretistice constituie dovada persistenţei unor clişee
reprezentaţionale. Deşi imaginea reală şi materială a puterii fusese ţinta unei morţi
provocate, portretul suporta o continuare a ceremonialului eliberator.
Identificarea esenţei sistemului cu imaginea clişeizată a portretului a generat o
sumă de consecinţe majore asupra reorganizării structurilor simbolice ulterior colapsului
comunist. Metafora organismului devine şi de această dată o sursă explicativă a
comportamentelor colective. Între corpul naţiunii şi cel liderului se instalase un continuum
care excludea toate celelalte paliere intermediare. Portretului defunctului lider i se ataşa o
culpă generalizată şi difuză. În acelaşi timp, dimensiunea birocratică şi funcţională a puterii
era ignorată sub presiunea unor sentinţe simplificatoare. Declinul reprezentărilor colective
din ultimii ani ai comunismului românesc, precum şi ascensiunea morbidă a unui cult
portretistic cu valente primitive au dat şansa unei ironice deturnări de proiect.
Comunismul final nu putea fi redus la imaginea dominantă şi patristică a liderului său.
Chiar dacă etapele finale ale comunismului local au fost puternic marcate de existenţa unei
personalizări şi concentrări a puterii, beneficiarii săi nu putea fi izolaţi prin intermediul
unei logici de excluziune.
În ciuda iluziei picturale oferită de dominaţia portretului, comunismul îşi justifica
existenţa prin intermediul unor cercuri invizibile de propagare a directivelor puterii.
Clientelismul segmentar şi operaţiile de tranzacţionare ale autorităţii şi protecţiei erau
ocultate de imaginea simplificată şi butaforică a inconografiei. În spatele portretului
totemului dual reprezentat de cuplul Ceauşescu îşi desfăşura existenţa o reţea de totemuri
intermediare dar care vor rămîne ascunse în umbra marelui cuplu fondator. Dacă în epoca
cultului lui Stalin, chiar în cea a conturării cultului lui Dej, galeria reperelor de autoritate
secundă îşi exprima în mod manifest existenţa, ultima etapă a epocii Ceauşescu produsese

268 Valentin Mureşan, Apusul unei filosofii, Alternative, Bucureşti, 1995, p. 4.

110
o voalare a figurilor intermediare. Complicatul mecanism al succesiunii simbolice este
datorat în mare parte şi prezenţei unor tranzacţii ascunse în spatele cercurilor de putere ce
au supravieţuit funerariilor sistemului.
Deficitul de legitimitate al succesorilor nu a putut fi atenuat în ciuda exploatării
celor două pîrghii clasice ale modificării de paradigmă a puterii. Deşi în mod aparent s-a
încercat folosirea exclusivă a riturilor contestatare şi scizionale la adresa trecutului recent,
într-un plan secundar s-a declanşat şi un neaşteptat mecanism de recuperare. Iconografia
a rămas şi de această dată un cîmp privilegiat de manifestare al restructurărilor simbolice.
Ecuaţia vizuală comprimată şi simplificată a ultimei decade comuniste a produs un val de
nostalgie, modulată în mod paradoxal de o tendinţă iconoclastă. Odată cu contestarea
violentă a imaginii fostului părinte fondator se căuta în mod prestant o nouă figură ale cărei
contururi să suplinească nevoia de coerenţă şi stabilitate. Cele două coordonate,
contestarea şi nostalgia nu se excludeau, deşi implicau pulsiuni contradictorii.
Problema succesiunii comunismului românesc se va înscrie în interiorul unei durate
istorice lungi. Moştenirea comunismului va ajunge astfel să fie tranşată prin intermediul a
două tipuri de peisaje distince. Există un prim model de reorganizare simbolică a
percepţiilor legate de putere, în care trecutul este demonizat în ansamblu şi transformat
într-o eră incapsulată, izolată şi căreia prezentul i se opunea în mod violent. Un al doilea
peisaj îi va succeda primului, fiind caracterizat de o nostalgie tot mai evidentă la adresa
unui ere ce va deveni mitizată, simplificată şi tratată prin apel la o serie de distorsiuni ale
memoriei colective. Succesiunea comunismului românesc poate fi considerată o operaţie
simbolică incompletă. Lipsa unei rupturi autentice faţă de eşafodajul birocratic şi funcţional
al vechiului regim a fost potenţată şi de iluzia oferită de iconografie. Personificarea vizuală
a puterii şi claustrarea implicaţiilor sale maladive în graniţele portretului au dus la o
degrevare de responsabilitate a structurilor adjuvante.
Cadrele funcţionale ale vechiului sistem (inclusiv cercurile secunde de
tranzacţionare ale autorităţii şi privilegiilor) vor supravieţui într-o formulă criptică.
Simultan, lipsa imaginii părintelui fondator se încerca a fi suplinită printr-o gamă de figuri
intermediare dar care se acomodau cu dificultate în universul eterogen şi nesistematizat,
inagurat de revoluţiile anului 1989. Nostalgia la adresa figurii liderului providenţial va
rămîne expresia unor evoluţii istorice care pun în evidenţă o tradiţie simbolică continuată.
Evoluţia iconografiei în cadrul comunismului românesc poate fi corelată unei metafore
spaţiale. Interacţiunile apărute între cele două repere fundamentale ale sale – portretul şi
fresca colectivă - corespund unor ecuaţii distincte înregistrate în vîrstele şi epocile care se

111
succed în istoria comunismului local. Se poate astfel vorbi despre un mecanism pulsativ de
interacţiune între cele două tipuri de cadre simbolice. Imaginea liderului şi cea a mulţimii
sunt organizate în planul iconografiei în virtutea unei arhitecturi concentrice. Tehnica
structurării universului vizual conform unei relaţii de distribuţie graduală, pornind de la un
element central şi cu rol dominant reprezintă o constantă a iconografiei vizuale generale a
proiectului comunist. Cultul vizual iniţial dedicat lui Stalin în Uniunea Sovietică stabileşte
configuraţia de ansamblu a viitoarelor curente iconografice locale. Şi de această dată pre-
existenţa unui influent fundal al imageriei religioase va influenţa direct demersurile de
structurare ale reprezentărilor vizuale.
Organizarea societăţii în jurul unui lider, privit ca element central şi fondator, este
direct corelată ideii autorităţii patrimoniale 269, investite cu rol protectiv şi dominant
asupra colectivităţii. Universul social este organizat sub forma unui repertoriu concentric,
între liderul suprem şi marea masă anonimă fiind instalată o galerie mediatoare – cultul
micilor lideri 270 (miniaturi simbolice ale marelui părinte ritual). O materializare clasică a
acestui dispoziţii simbolice a cîmpurilor iconografice este reprezentată de tabloul lui
Alexandr Gherasimov, Stalin şi Voroshilov la Kremlin (1939) 271. Poziţia centrală deţinută de
Stalin în interiorul compoziţiei picturale subliniză încă odată calitatea sa de ax coercitiv al
lumii reprezentate. Postura lui Voroshilov, de mediere între peisajul de fundal al Moscovei
în reconstrucţie şi conturul personajului fondator explică gradaţiile de difuzare a puterii şi
graniţele intermediare prin care aceasta se propagă asupra identităţii mulţimii.

269
Jan Pampler, The spatial poetics of the Personality Cult, Circles around Stalin, în ed. Evgeny Dobrenko, E. A.
Dobrenko, Eric Naiman, The Landscape of Stalinism: the art and ideology of the soviet space, University Of
Washington Press, 2011, p. 20.
270
Idem, p. 20.
271
Idem, p. 20.

112
Fig. 1 – 9. Alexandr Gherasimov, Stalin şi Voroshilov la Kremlin (1939)

Modelului centripetic 272 materializat de tabloul lui Gherasimov corespunde direct

configuraţiei iconografiei în prima etapă a comunismului românesc. Între 1947 şi mijlocul
deceniului 5 se poate vorbi despre o iconografie izolaţionistă, dominată de o ierarhizare
strictă şi care reitera în asamblu clişeul religios. Chiar şi în condiţiile în care totemul
fondator constituia un reper nespecific simbolismului local (refractar la nou şi cu o imagine
prepoderent negativă la adresa elementelor exterioare), dominaţia sa va fi una absolută.
Prima parte a deceniului 5 va rămîne tributară unul cult hipetrofic şi unei omagieri
excesive a figurii mitizate a generalissimului Stalin. Între forţa sa supremă şi imaginile
colective se inserau în cercuri concentrice „liderii mediatori”, care reluau în forme reduse
la scară tematicile cultului central.

272
Idem, p. 21.

113
 Mulţimea beneficia de o schiţare schematică şi fragmentară, elementul director al
identităţii sale fiind legate de mirajul schimbării şi marşului dinamic spre un viitor edenic.
Formula concentrică a epocii sovietice va fi păstrată inclusiv ulterior procesului de
naţionalizare a comunismului. Între 1956 şi 1965, cultul lui Gheorghiu Dej va menţine cheia
esenţială a structurii concentrice – este vorba doar de înlocuirea elementelor
compoziţionale ale peisajului iconografic. Locul părintelui popoarelor este luat de un
părinte al naţiunii, iar galeria sovietică este expulzată din spaţiul iconografic cedînd locul
apostolilor comunismului local. Identitatea vizuală a mulţimii rămîne difuză, neclară, cu
accentuări locale şi circumstanţiale (epoca Dej porneşte de la o glorificarea picturală a
muncitorului pentru a se sfîrşi în interiorul unui demers susţinut de mitizarea imaginii
noului univers rural, bază de identitate şi de prosperitate a comunismului cu valenţe
naţionale).
Schiţa lui Alexandr Gherasimov pare astfel să surprindă un model recurent de
organizare a palierului iconografic. Reforma radicală şi desprinderea esenţială de cadrele
semnificante ale iconografiei ideologice clasice se va produce în epoca Ceauşescu. După o
etapă de stabilizare şi recuperare a tematicilor fondatoare, noua etapă a comunismului
local va declanşa un proces de comasare al reperelor iconografice. Excesivitatea ritualizării
omagiale a perioadei anilor 70 - 80 a implicat şi un efect de spargere a ecuaţiei concentrice.
Obsedantul deceniu opt a dus la o dizolvare a reprezentărilor colective în imaginea
liderului. Centrul universului iconografic devora astfel marginile în interiorul unui demers
dual – funerar şi deopotrivă fondator. Dispariţia reprezentărilor autentice ale mulţimii în
ultimele două decenii ale comunismului românesc şi mascarea sferelor intermediare de
propagare a puterii au generat un set de patologii asociate. Prelungirea riturilor de trecere
şi pendularea constantă între cele două repere concurente – idealizarea trecutului şi
demonizarea sa in corpore – au fost direct influenţate şi de specificul culturii iconografice
locale. Moştenirea simbolică asimetrică transmisă de comunism implică în sine o
vulnerabilitate esenţială. Deficitul de identitate colectivă nu poate fi suplinit prin
intervenţia unui lider providenţial şi fondator, ci solicită un travaliu mult mai complicat de
asumare a trecutului recent. Nostalgia şi iconoclasmul violent se încadrează în aceeaşi
clasă de reacţii simbolice viciate, depăşirea lor fiind posibilă doar prin demistificarea
tradiţiilor inventate.

114
O istorie paralelă – Abecedarul

„întregul tineret care vrea să treacă la comunism, trebuie să înveţe comunismul” 273
V. I. Lenin, Opere alese

„Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”

V. I. Lenin

“Da, a fost copil şi Lenin

Da, fost şi el şcolar
Şi-n ghiozdanul lui pe vremuri
A purtat abecedar!

Un ceai şi o coajă de pîine

Ruga să-i aducă grăbit
La masa între cărţi adîncit
Stă Lenin cu gindul la tine!”

Poezie proletcultistă, Grigore Vieru

2. 1. Şcoala sub zodia ideologiei

„Într-o ţară analfabetă nu se poate construi o societate comunistă” 274 - dictonul lansat de I.
V. Lenin sublinia rolul esenţial al educaţiei în materializarea proiectului comunist.
Comunismul nu era posibil în afara unui fenomen de inserţie culturală – ideologia însăşi
trebuia învăţată, decriptată, asumată în interiorul unui demers generalizat de capturare şi
anulare a tuturor sistemelor de referinţă. Într-un alt text programatic, Nikolai Ivanovich
Bukharin aminteşte că „orice instrucţie are în mod cert un caracter de clasă 275”. Astfel,
„educaţia socială a copiilor trebuie realizată din motive independente de cele ale

273 V. I. Lenin, Opere alese, editura Politică, Bucureşti, 1970, pag. 673.
274 Idem, p. 694.
275 Nikolai Ivanovich Bukharin, Evgenii Alekseevich Preobrazhensky, The ABC of communism, Penguin Books,
1969, p. 224.

115
pedagogiei 276”, pentru că „şcoala trebuie să unifice, să şteargă graniţe, să abolească toate
celelalte restricţii. 277”
Una dintre mizele fundamentale ale comunismului se referea la crearea omului nou.
Revoluţia culturală era direct dependentă de mijloacele de instituţionalizare ale valorilor.
Învăţămîntul de partid era insuficient pentru inocularea ideologiei şi „trebuia dublat de
învăţămîntul public, de stat" 278. Din acest motiv instituţia şcolii va fi supusă unei
contaminări ideologice fără precedent. Pentru cazul specific al comunismului românesc,
relaţia dintre ideologie şi educaţie reprezintă una dintre sursele istorice mai puţin uzate şi
care pot oferi indicii legate de stadiile de manifestare ale dimensiunii simbolice. O altfel de
istorie a comunismului românesc ar putea fi scrisă prin analizarea reprezentărilor şi
cadrelor impuse de şcoală asupra viitorilor cetăţeni ai marii republici a „umanismului
revoluţionar 279”. Deşi s-a marjat constant pe analizarea universului totalitar din perspectiva
interacţiunilor dintre grupurile sociale adulte, adevăratul laborator în care era construită
noua matriţa identitară a individului era şcoala.
Primul dintre obiectivele ofensivei ideologice asupra invăţămîntului era excluderea
şi anularea realului şi înlocuirea sa 280 cu o lume din lozinci şi imagini prefabricate. Copilul
comunist era educat să vadă numai ceea ce trebuie şi să înţeleagă ceea ce deja ştia. Relaţiile
cu ceilalţi, raportarea la structurile de valori sau chiar existenţa cotidiană erau marcate de
o sumă de clişee şi stereotipuri care aveau rolul de a imuniza şi elimina posibilitatea
oricărei contradicţii. În viziunea teoreticienilor comunişti, crearea omului nou se reducea la
un experiment de laborator, cu reguli şi etape prestabilite 281. Noul membru al societăţii
ideale trebuia deci standardizat, uniformizat, transformat într-un artificiu mecanic prin
intermediul unor fabrici de adevăruri, dublate de adevărate uzine de devorare a
memoriei 282. Şcoala a constituit o ţintă predilectă a atacurilor încă din etapele

276 Idem, p. 219.

277 Idem. p. 227.
278 Eugen Denize, Propagandă comunistă în România (1948-1953), editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009,
p. 66.
279 Sintagmă comună în frazeologia epocii şi care viza sublinierea caracterului reformator şi pozitiv al
sistemului, prin comparaţie cu trecutul burghez, negativizat şi demonizat in extremis.
280 Gheorghe I. Florescu, Manualul şcolar, un ghid al „Omului nou” în coord. Stela Cheptea, Marius Cîrstea,
Horia Dumitrescu, Istorie şi societate, vol II, editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 38.
281 Idem. p. 38.
282 „găurile memoriei” învocate în lucrarea lui George Orwell, 1984, nu repezentau doar o supralicitare a
imaginarului utopic. Comunismul reuşea treptat să rescrie şi să repovesteasca întreaga realitate într-un joc
continuu al mistificării. „when memory failed and any written were records were falsified – when that

116
premergătoare instituirii oficiale a comunismului. Şcoala românească a beneficiat de o
atenţie sporită din partea ocupantului sovietic chiar înainte de impunerea controlului său
absolut asupra celorlalte instituţii – Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944
instituia cenzura, un prim pas cu repercursiuni subtile asupra procesului de învăţămînt 283.
Vor urma o serie de etape şi vîrste ale pedagogiei ideologizate, în interiorul cărora vor
funcţiona unele teme şi dominante specifice. Se pot delimina trei secvenţe majore ale
evoluţiei sistemului de învăţămînt între cele două borne istorice simbolice – 1948 şi
1989 284. Aceste trei faze sunt deschise de o etapă de tatonare şi de infuzie ideologică
treptată, între anii 1944 -1948.

1. Învăţămîntul sub presiunea modelului sovietic, dominat de tema luptei de clasă (din
1945 pîna la debutul anilor 60).
2. Învăţămîntul reorientat către valorile naţionale şi spre „unele tradiţii româneşti 285” (din
1962 pînă către mijlocului decadei anilor 70).
3. Învăţămîntul sub modelul revoluţiei culturale şi al reideologizării violente cu trimitere
la imaginea liderului (începînd cu 1977, 1978 şi pînă la căderea regimului, în 1989).

Decupajul celor trei etape fundamentale de impunere a structurii simbolice

corespunde unui şir de trei reforme operate de statul comunist: Legea învăţămîntului din
1948 (cu prevederi inspirate şi induse de dominaţia sovietică), Legea învăţămîntului din
1968 (primul semnal al unei liberalizări vremelnice) şi Legea învăţămîntului din 1978
(marcată de o reascensionare virulentă a factorului ideologic şi de personalizarea acută a
imaginii puterii). Cele trei reforme comuniste ale învăţămîntului au generat un impact
covîrşitor asupra instituţiilor tradiţionale şi a şcolii. Cele mai afectate domenii au fost, cu
siguranţă, istoria şi limba română, deşi efectele infestării ideologice s-au propagat în doze
mai mult sau mai puţin morbide în toate spaţiile tehnice sau umaniste 286.

happened, the claim of the Party to have improved the conditions of human life had got to be accepted, because
there did not exist, and never again could exist, any standards against wich it could be tested”, George Orwel,
1984, World Publishing, 2004, p. 117.
283 Ibidem, p. 38.
284 Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între anii 1948 şi 1989, Dizertaţie susţinută cu ocazia
ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova, 22 noiembrie 2011
http://cis01.central.ucv.ro/relatii_internationale/dhc_files/68.pdf, data accesării 25 februarie 2013, p. 4.
285 conform Legii învăţămîntului din 1968, Idem. , p. 4.
286 Op. cit., Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între anii 1948 şi 1989. p. 8.

117
 Un caz aparte în tabloul general de colonizare ideologică îl reprezintă abecedarul –
devenit un prim codex de comunizare infantilă, un ghid de structurare valorică a tuturor
experienţelor formative ulterioare. Analizarea acestui prim artefact educaţional se
prezintă cu atît mai provocatoare cu cît în interiorul său pot fi identificate liniile de forţă
ale fiecărei etape, reduse la o formă esenţializată, arhetipală. Abecedarul reprezenta o
formulă de introducere în sensul şi logica unei epoci 287. Capacitatea sa de a funcţiona ca şi o
„paraliteratură politică” 288, un basm ideologic fondator, era potenţată de mai multe aspecte.
Odată prizonier într-un univers referenţial viciat, viitorul cetăţean nu deţinea şansa de a-şi
importa sau fabrica noi repere. Instituţiile adjuvante în procesul de educare şi formare erau
supuse unor limitări drastice. Nici familia şi nici factorul religios nu mai puteau acţiona
generînd mutaţii în universul reprezentaţional al copilului comunist.
Aceasta era plasat într-un prizonierat simbolic, era încadrat, înregimentat,
uniformizat încă din primele sale stadii de agregare a identităţii şi personalităţii. Toate
imaginile relevante şi miturile semnificante ale fiecărei etape a comunismului sunt
prezente în abecedar sub forma grafică sau narativă. Comunismul se învaţa astfel prin
imaginare, prin empatie şi prin sfidarea realităţii, pentru că manualul contribuia ..la
modelarea memoriei colective a unei generaţii şi a unei naţiuni” 289.

287 Op. cit, Gheorghe I. Florescu, Manualul şcolar, un ghid al „Omului nou” p. 43.
288 Ion Manolescu, Abecedarele – o paraliteratură politică (I), în Observatorul cultural, numărul 138, octombrie
2002, http://www.observatorcultural.ro/Abecedarele-o-paraliteratura-politica-(I)*articleID_5584-
articles_details.html, data accesării: 7 februarie 2013.
289 Ibidem p. 43.

118
2. 2. Etapa sovietică

Capturarea abecedarului şi transformarea sa în prima matriţă de ştanţare a contururilor

omului nou se înscrie într-un traseu gradual. Începînd cu anul 1945 sunt interzise mai
multe manuale 290. Se răspunde astfel unor doleanţe şi obsesii mult mai vechi privind
reformarea sistemului de educaţie. România zorilor comunizării intuia deja potenţialul
periculos al spiritului umanist şi al educaţiei tradiţionale. În 1946 erau folosite mai multe
tipuri de abecedare, unele dintre ele bazate pe principii occidentale 291. Marii fraţi
eliberatori întîmpinau o rezistenţa colectivă greu de combătut într-un orizont de timp
concentrat. România interbelică găzduise o societate profund tradiţionalistă, patriarhală, cu
instituţii şi cadre de interacţune rigide şi osificate. Ocupantul sovietic, deşi iniţial îşi
organizase ofensiva culturală într-un proiect de stalinizare rapidă 292, era obligat să îşi
temporizeze strategia. Impunerea noii grile de valori şi semnificaţii se va realiza mai întîi
discret şi prin imagini aparent benigne, pentru ca în etapele ulterioare să se uzeze de un
instrumentar simbolic mult mai violent.
În perioada interbelică abecedarele erau scindate în două ediţii, pentru mediul rural
şi pentru cel urban şi vizau perspective complementare de formare a copilului. Încercările
comunismului de a impune un manual unic se soldează în primă instanţă cu rezultate
hibride. Artizanii grefei sovietice mizau pe promovarea unei schisme esenţiale pentru noul
edificiu educaţional: „noua şcoală insuflă naţiunii << noua etică>>, ceea ce înseamnă, pur şi
simplu, că tot ceea ce promovează comunismul este moral şi tot ceea ce îl stînjeneşte pe
acesta devine criminal 293”. Abecedarele din 1944, 1945 şi 1946 se deschideau cu
portretele regelui Mihai şi al reginei Elena. Totuşi, sunt operate unele modificări discrete
ale imaginilor şi temelor de referinţă. În mod întîmplător sau nu, într-unul din abecedarele
editate în 1945, la pagina 35 este reprezentat un şcolar îmbrăcat într-o uniformă de
inspiraţie rusească 294. În acelaşi manual, elevilor li se adresa la pagina 52 o întrebare
aparent nevinovată „Ştiţi voi cine a făcut tractorul, trenul, trăsura şi telefonul? 295”.
Răspunsul era impus de comandamentele ideologice ale momentului. Se declanşase un
proces de resemnificare şi repovestire a întregii istorii recente. Copiii aflau că toate

290 Ibidem, p . 47.

291 Ibidem, p. 50.

292 Ibidem, p. 43.
293 Reuben H. Markham, apud. Gheorghe I. Florescu, Ibidem, p. 44.
294 Abecedar, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii poporului, 1945. p. 35.
295 Idem, p. 52.

119
descoperirile tehnice şi ştiinţifice au fost făcute de bravul popor rus, că înainte de venirea
glorioasei armate sovietice ţara se afla într-o stare de înapoiere şi, mai ales, că viitorul nu se
putea construi decît sub oblăduirea simbolică a marelui vecin de la răsărit. Tractorul, trenul
şi telefonul erau deci rezultatul unui mare salt progresist produs prin intervenţia unor
străini providenţiali. În acelaşi manual, la pagina 45, lecţia de la litera M este surprinde un
tablou bucolic şi care nu face dovada vreunei infestări ideologice evidente:

„Mă duc la moară, spune mama Mariei. Măcinăm porumb. Mîine o să facem o bună
mămăligă cu unt şi brînză.
Mamă, ia-mă şi pe mine la moară, se roagă Maria.
Mergînd spre moară, Maria a găsit un melc. Îl ia în mînă şi îi cîntă: Melc, melc,
codobelc ?” 296

Fig. 2 - 1. Lecţia de la litera M din abecedarul din 1945 297

296 Idem, p. 45.

297 Idem, p. 45.

120
 Mesajele ideologizate pregnant erau astfel alternate cu unele construcţii narative şi
vizuale fireşti, făcînd şi mai dificil procesul de delimitare şi rezistenţă. Rusificarea
învăţămîntului se opera treptat, într-o pedagogie infantilă subversivă. Chiar dacă presiunile
politice se dovedeau încă moderate, şcoala răspundea cu multă fidelitate stimulilor lansaţi
sub protectoratul rus. Anul 1947 a reprezentat ultimul stadiu intermediar în impunerea
modelului sovietic. Abecedarul din 1947 păstra încă lecţii legate de sărbătorile religioase şi
în unele ediţii erau reproduse portretele regelui şi reginei. Odată cu anul 1948 evoluţia
procesului de ideologizare şi rusificare a învăţămîntului a intrat într-un ritm accelerat.
Abecedarele şi manualele din 1948 înlocuiesc portretele tradiţionale cu o stemă de
inspiraţie sovietică. Totodată, toate textele legate de regalitate sau cele cu impact religios
sunt interzise şi în locul lor îşi vor face apariţia mesaje pastişate după revoluţia culturală
rusă. Universul infantil era marcat de imaginea unei societăţi transformate într-o „cazarmă
uriaşă” 298. Întregul manual este dominat de chipul „bravului ostaş rus”, al părinţilor
transformaţi în „oameni ai muncii” sau „tovarăşi” şi guvernată de simbolul omniprezent al
steagului roşu 299.
Scopul acestui tabloul artificial, care elimina orice fereastră către real, era
impunerea crezului unei noi lumi. Textul abecedarului era organizat în jurul unor termeni
cheie precum: soldat, muncă, zidar, tovarăş, conducător. Unele dintre aceste mărci
lingvistice îşi vor construi în timp adevărate constelaţii asociate care vor difuza în spaţiul
infantil o sumă de clişee şi cadre derivate. Una dintre fixaţiile comunismului timpuriu se
referea la tratatea copilului ca un adult în miniatură – ziarul putea prezenta interes şi
pentru micul comunist care îşi ruga bunicul să îi citească din noua presă revoluţionară,
idealurile sale proiective erau legate doar de universul productiv şi de colectivitatea
extinsă. Relevanţa cadrului familial scade şi acesta este înlocuit de noi repere. Muncitorii,
tovarăşii şi chiar bravii soldaţi sovietici deveneau personaje apropiate copilului, cu forţă
tutelară.
Mai mult, copiii comunişti nu se joacă, nu fac greşeli, nu au dorinţe fireşti, nu îşi
exprimă afecţiunea decît în faţă simbolurilor (steagurile roşii văzute în vizita de la uzină
sau uniforma ostaşului rus, un fel de totem multiplicat şi generalizat). Simbolismul bucolic
şi patriarhal al manualelor interbelice este înlocuit de un nou model istoric, care va afecta
direct şi ireversibil reprezentările şi structurile valorice. În abecedar îşi fac apariţia inclusiv
mici povestiri legate de părinţii fondatori ai noului univers. Despre Lenin se spune că

298 Op. cit. , Gheorghe I. Florescu, Manualul şcolar, un ghid al „Omului nou” , p. 72.
299 Idem, p. 72.

121
„iubea copiii”, iar despre Stalin că este „cel mai bun prieten al copiilor” 300. Poezii astăzi
uitate încheiau aproape toate manualele de ciclu primar.
Saltul violent operat de ideologie se justifică, în principal, prin consfinţirea politică
a dominaţiei sovietice. Odată consumate evenimente din cursul anului 1947, abolirea
monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, noul regim declanşează o operaţie
de instituţionalizare a noilor sale politici educaţionale. Legea învăţămîntului din 1948
reprezintă în acest context o radiografie a noilor linii de forţă care vor guverna şi
restructura nu doar şcoala, ci şi o sumă de alte instituţii tradiţionale. Declanşarea unei
reforme ample şi generale asupra sistemului de învăţămînt într-un calendar concentrat
dovedeşte interesul crescut al noii puteri politice de a controla acest spaţiu vital pentru
crearea valorilor şi identităţilor. Legea din 1948 impunea în mod oficial o „revoluţie
culturală” 301 totală şi ale cărei comandamente şi cadre semnificante vor rămîne active pînă
la mijlocul anilor 60.

Principalele prevederi ale legii din 1948 se referau la:

1. naţionalizarea învăţămîntului – „învăţămîntul este organizat exclusiv de stat” 302 (art. I)

2. eliminarea tuturor şcolilor confesionale
3. combaterea analfabetismului
4. „educarea tineretului în spiritul democraţiei populare” 303
5. pregătirea cadrelor din învăţămînt pentru „a corespunde nevoilor consolidării
democraţiei populare” 304.

Totodată se produce o unificare şi uniformizare a conţinuturilor educaţionale

pentru toate treptele de învăţămînt – „manualele sunt unice” şi „obligatorii” 305. Printre
puţinele aspecte pozitive ale proiectului se pot enumera: extinderea învăţămîntului

300 Idem, p. 72.

301 Termenul devine sintagmă oficială odată cu articolul lui Mihai Roller, Pe drumul revoluţiei noastre
culturale, editura Scânteia, Bucureşti, 1949.
302 Decretul nr. 175 pentru reforma învăţămîntului emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale la 3 august
1948, apud. Dinu G. Giurăscu, p. 7.
303 Idem. p. 7.
304 Idem. p. 7.
305 Idem. p. 7.

122
gratuit şi creşterea alfabetizării pentru mediul rural. Decretul nr. 175 consfinţea pentru
prima dată un control absolut şi complet al statului asupra întregului univers şcolar.
Reorganizarea învăţămîntului a fost dublată de un proces se epurare şi distrugere
controlată – domenii întregi devin indezirabile şi sunt interzise, în timp ce pentru materiile
cu potenţial ideologic sporit (literatura, istoria naţională) sunt întroduse specificaţii şi
directive clare. Limba rusă devine obligatorie pentru elevii din primul ciclu de învăţămînt,
iar majoritatea manualelor sunt importate pe filieră sovietică. Procesul de rusificare a
educaţiei în epoca stalinismului timpuriu va fi organizat în jurul sintagmei esenţiale a luptei
de clasă 306. Omul nou şi conflictul de clasă, cele două fixaţii ale primei vîrste a comunismului
românesc, vor afecta toate dimensiunile procesului educaţional, cel mai expresiv caz
rămînînd cel al abecedarului.
Ediţia din 1948, deşi direct subordonată vectorului ideologic, va rămîne o variantă
de tatonare. Sovietizării prin inducţie culturală, specifică intervalului 1945 – 1948, îi va
succeda un stadiu de aculturaţie conflictuală. Abecedarele anterioare momentului 1948
mizau pe propagarea unor imagini edenice, armonizante, care să asigure un transfer
treptat către noua sferă de valori. După 1948 infestarea ideologică se va produce prin tuşe
groase, adesea caricaturale. Importanţa instaurării ireversibile a „revoluţiei culturale” este
evidenţiată şi de efortul susţinut depus pentru popularizarea sa. Demersurile publiciste ale
lui Mihai Roller, un nou profet al umanismului sovietic, subliniză tocmai această
preocupare accentuată a statului comunist pentru capturarea şcolii şi transformarea sa în
creuzetul alchimic al omului nou. Principala sarcină a istoriografiei româneşti a devenit
aceea a rescrierii şi reorganizării reperelor fondatoare. Sursa fundamentală de inspiraţie a
acestui demers de reformare a trecutului o constituia doctrina marxistă a intepretării
istorice 307. Legile sale decisive implicau: creionarea etapelor istorice în funcţie de tipologia
relaţiilor de producţie, edificarea unor perspective simplificate şi bazate pe conflictul
dintre clasele dominante şi cele oprimate, inventarea de momente revoluţionare care să
supraliciteze teza luptei continue a proletariatului pentru edificarea societăţii
comuniste 308.

306 Idem. p. 8.
307 Anamaria Dutceac, Myth, Identity and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and Serbian Textbooks,
Lexington Books, 2011, p. 22.
308 Idem, p. 22.

123
 La întrebarea fundamentală „Care sunt cerinţele cărora trebuie să le corespundă
această reformă? 309”, Roller enumeră concentrat cîteva dinte obiectivele noului stat
comunist:

1. „educarea noii generaţii şi ridicarea nivelului cultural al claselor muncitoare 310”, pentru
angrenarea activă a acestora în „lupta pentru construirea socialismului 311”.
2. pregătirea de cadre tehnice „necesare conducerii şi desvoltării producţiei în toate
ramurile ei 312”.
3. pregătirea corpului didactic, pentru a uşura „prin consecvenţă politică revoluţionară”
schimbarea „compoziţiei sociale a masei de elevi şi studenţi” 313.

Un alt scop declarat al procesului de sovietizare al învăţămîntului se referea la

eliminarea clivajului puternic dintre stat şi oraş. Instituţiile tradiţionale erau dizolvate şi
excluse treptat din algoritmul de socializare infantilă. Prin eliminarea familiei din spaţiul
formativ statul comunist încerca să producă cetăţeni tip, eliberaţi de normativitatea şi
valorile anterioare.Pornind de la ideea că „o complectă cooperare a ţăranilor nu este cu
putinţă fără o întreagă revoluţie culturală” 314, şcolii nu îi rămînea alt rol decît acela de a
produce „bolşevici-specialişti în metal, textile, mine, chimie, economie agrară, transport
…” 315. Pentru că era nevoie de „grupuri întregi, sute de mii de cadre de noi bolşevici, care
ştiu să stăpînească munca în toate domeniile de cunoştinţe” 316. Întregul sistem educaţional
se va conforma acestor directive, abecedarul nefăcînd excepţie. Deşi prima ediţie unică a
manualului apărea în 1949, cele mai virulente formule ale sale vor fi introduse în educaţie
după anul 1950.
Astfel în ediţia din 1952 lecţia intitulată sugestiv, La magazinul de stat, constituie un
exemplu paradigmatic pentru noua viziune. Din textul abecedarului aflăm că la magazinul
de stat „se găsesc de toate: unt, zahar, carne, peşte, fructe” 317. „Tovarăşul Tudor” 318 vinde.

309 Mihai Roller, Pe drumul revoluţiei noastre culturale, editura Scânteia, Bucureşti, 1949, p. 10.
310 Idem. p. 10.
311 Idem. p. 10.
312 Idem. p. 10.
313 Idem. p. 10.
314 V. I. Lenin, apud. Mihai Roller, Idem, p. 14.
315 I. Stalin, apud. Mihai Roller, Idem, p. 11.
316 Idem. p. 11.
317 Abecedar, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1952, p. 38.

124
Cei doi copii, Florea şi Petru vorbesc mecanic şi nenatural, reluînd de fiecare dată formula
rituală de adresare. Textul în sine induce iluzia unei abundenţe curative – în mod evident,
în magazinele de stat nu se găseau „de toate” şi, mai ales, multe dintre produsele
enumerate de textul manualului. Dar copiii trebuiau să înveţe să judece dual şi să se
adapteze la decorurile prefabricate ale paradisului comunist. La pagina 51 a aceluiaşi
abecedar apare o nouă frescă culturală care va deveni clasică pentru structura simbolică a
epocii - viaţa feerică a minerilor:

„Tata e miner. De dimineaţă coboară în mină. În mină sunt mulţi cărbuni. Toţi minerii
sunt la muncă. E mare nevoie de cărbuni. După muncă toţi minerii se adună.

Seara cînd se adună,

Ei cîntă de răsună,
Cîntec de veselie,
Cîntec de bucurie. 319”

Ideologizarea infantilă se producea în special prin inserarea unor cadre simbolic

concentrate. Întregul abecedar supralicita o mitologie tehnicistă, a cărui principal punct de
gravitaţie era omul nou, urbanizat forţat, angrenat într-un marş constructiv şi animat de
pulsiuni afective absurde. Insistenţa cu care se sublinia armonia colectivă avea darul de
înfrînge orice rezistenţă. Apărea astfel un fenomen gradual de alienare. Copiii învăţau să
vadă universul comunist într-o formulă simplificată, redusă la imagini arhetipale şi
fondatoare – tatăl miner (un reflex al mitului stahanovist 320, importat din patria revoluţiei,
U.R.S.S.) şi o mamă muncitoare, copie masculinizată şi productivă a primului părinte.
Realitatea externă, contradictorie cu acest univers de lozinci şi cadre naive, era ignorată şi
supusă unor decupaje menite să menţină funcţional crezul ideologic.

318 Idem., p. 38.

319 Idem. p. 51.
320 termen creat prin substantivizarea numelui lui Aleksei Stakhanov, miner sovietic care a devenit celebru în
epocă prin capacitatea sa de a stabili recorduri de eficienţă în muncă. Va fi decorat cu mai multe distincţii
sovietice, dintre care cea mai importantă rămîne cea de „Erou al muncii socialiste”.

125
 Un alt tablou relevant pentru structura simbolică a epocii este oferit de lecţia de la
litera X:

„Xenia şi Alexe sunt lucrători la o fabrică mare. (...) Seara lucrătorii se adună cu toţii în sala
de adunare. Acolo ei se sfătuiesc cum să muncească mai mult şi mai bine” 321.

Diferenţa de rol este atenuată, la fel şi cadrele culturale tradiţionale. Nu mai există
femei sau bărbaţi, ci o masă uniformă, coezivă, devoratoare de identităţi – muncitorii.
Preocuparea pentru instaurarea ideii obligativităţii comuniunii rituale nu este
întîmplătoare. Obsesia reuniunii, a sedinţei, a adunării se leagă de un demers mult mai
amplu de invadare a universului individual. Comunismul educa viitorul cetăţean în direcţia
unei supuneri preventive în faţa unui stat invaziv, omniprezent, tutelar.

Un ultim exemplu relevant pentru axele simbolice ale epocii:

„Moş Chiriac citeşte ziarul în fiecare dimineaţă. În ziare scrie cum se întrec muncitorii
în muncă. Ochii lui Moş Chiriac sunt slăbiţi. Îşi pune ochelarii. Citeşte. Ochii i se luminează.
- Bravo băieţi! Munciţi cît mai bine! Ce păcat că nu mai sunt tînăr ca voi! Aş munci şi
eu cu drag pentru Republica Democrată Română. 322”

Există astfel o perpetuare a unor clişee lingvistice – muncitor, muncă, steaguri, ziar,
şedinţă. Sunt menţinute toate celelalte elemente compoziţionale specifice erei inducţiei
culturale, dar elementul de noutate îl reprezintă invazia ideologică în sfera faptului aparent
benign. În cazul manualelor din anii pregătitori ai instalării comunismului vectorul
ideologic era prezent în tandem cu o sumă de cadre fireşti, tradiţionale, liniştitoare. Poeziile
dedicate marelui Lenin sau înţeleptului Stalin 323 nu intrau în contradicţie cu tabloul bucolic,
specific României interbelice. Dacă în ediţiile din primii ani ai experimentului sovietic
(1945, 1946, 1947) supravieţuiau rudimente ale universului rural, în abecedarul deceniului
50 lumea satului este comprimată, incapsulată şi subordonată unui univers urban,
industrializat, răsărit din neant.

321 Op. cit., Abecedar,,1952, p. 72.

322 Idem. p. 89.
323 Clişee lingvistice constante în frazeologia educaţională a epocii.

126
 Se poate spune că urbanizarea societăţii româneşti şi unificarea sa au debutat mai
întîi în spaţiul simbolic şi în imaginar, înainte de a fi transpuse în materia realului. Etapa
cuprinsă între anii 1948 şi debutul deceniul 6 poate fi considerată ca fiind înscrisă în logica
unui peisaj istoric 324 atipic. Structura simbolică a reprezentărilor se prezintă dependentă de
două mari coordonate: o mitologie dinamică, tehnicistă, specifică unui milenarism
secularizat şi o mitologie nouă, legată de o renovare a cadrelor fondatoare. Ambele
perspective intrau în contradicţie cu liniile de forţă ale mentalului local, situaţie care le va
obliga la o existenţă efemeră. Mitologia dinamică primea cele mai curente exemplificări în
caracterul productiv şi continuu al imaginilor. Muncitorii nu se opresc niciodată, ei rămîn
împreună şi la finalul zilei, îşi abandonează universul casnic şi familial pentru a se „sfătui
cum să lucreze mai mult şi mai bine” 325. Minerii rămîn şi ei prizonieri într-o comuniune
opresivă şi îşi petrec seara „cîntînd de bucurie” 326.
Întreaga societate este transmutată în clişeul fabricii, al uzinei, al marşului
constructiv motivat de atingerea unui paradis terestru viitor. Mitul colectivităţii
unificatoare şi dezindividualizante nu avea cum să nu producă rezistenţă, la fel ca şi cel al
rupturii faţă de instituţiile tradiţionale (dintre care cea mai influentă va rămîne familia).
România interbelică era puternic marcată de o ritualizare agricolă a calendarului. Era
vorba de o perspectivă aparent statică, repetitivă, izolaţionistă. Impunerea ideii unui marş
revoluţionar, tehnicist, dizolvant avea darul de a crea doar o empatie superficială. Chiar
dacă accepta grefa simbolică impusă de sovietizare, societatea românească îşi conserva în
subteran arhetipurile proprii, aşa cum vor dovedi stadiile ulterioare.
Mitul minerului şi al muncitorului în general vor fi treptat naturalizate şi adaptate
unor ipostaze autohtone. Totodată, motivul colectivităţii tratată ca principală entitate de
referinţă a individului se înscrie în tiparul simbolic al structurilor fondatoare. Tema
comuniunii rituale poate fi cu uşurinţă conectată arhetipului Unităţii, aducînd în discuţie un
al element inovator în peisajul epocii, deformarea imaginii Totemului fondator. Dacă în
perioada interbelică şi în anii premergători primei conflagraţii mondiale, societatea
romînească era tributară unor reprezentări ultra-tradiţionale asupra puterii (domina mitul
liderului providenţial, salvator), procesul de sovietizare încerca să impună o nouă
paradigmă. „Fratele mai mare de la Răsărit” devenea noul Părinte ritual, sursa

324 Sintagmă folosită în sensul operei lui Alain Corbin şi definită ca etapă istorică cu caracter specific şi bine
delimitat, guvernată de un set predilect de structuri simbolice.
325 Op. cit.,,Abecedar, 1952, p. 72.
326 Idem. , p. 51.

127
normativităţii, echilibrului şi armoniei colective. În ciuda presiunii ideologice violente
societatea românească rămînea guvernată de o structură simbolică refractară la nou,
închisă, rezistentă, modelul patriarhatului sovietic dovedindu-se trecător.

128
2. 3. Debutul comunismului naţional

Structura simbolică caracteristică epocii sovietice va persista pînă către mijlocul anilor 60.
Chiar dacă destalinizarea insituţiilor şi, implicit, a şcolii va începe în mod oficial abia după
moartea lui Gheorghiu Dej în 1965, unele semnale ale modificării arhetipurilor
educaţionale apar încă din anii 60. Ediţiile Abecedarului de după 1958 sunt lipsite de
clasicele poezioare dedicate părinţilor fondatori, Lenin şi Stalin, iar sintagmele brutale ale
comunismului timpuriu sunt înlocuite de formule mai apropiate de limbajul natural. Un
exemplu elocvent îl oferă Abecedarul din 1960. La lecţia devenită emblematică, La
magazinul de stat 327, tovarăşul Tudor este eliminat din peisaj. În continuare, sintagma
fatidică „se găsesc de toate” 328 este conservată, dar textul primeşte un caracter mai firesc.
Manualul păstrează unele tematici clasice ale aculturaţiei sovietice, dar ponderea şi
intensitatea acestora este mult diminuantă. Treptat abecedarul reia frescele rurale şi
temporizarea duală, industrial - agricol, dînd semnalul unei modificări esenţiale a
geografiei simbolice.
Ediţia din 1965 a Abecedarului (care va persista pînă la noua Reforma a
învăţămîntului operată în 1968) exprimă cu oarecare anticipaţie noile linii de tensiune care
începeau să guverneze reprezentările infantile. Exista un reviriment tot mai evident al
tematicii agrare, dublat de un regres şi de o moderare a motivelor industriale. Principala
dovadă a reintrării universului rural în zona canoanelor simbolice dezirabile o constituie
multitudinea de tablouri şi texte dedicate. Începînd cu lecţia La seceriş 329 şi continuînd cu
un exemplu de naraţiune infantilă care va face carieră „Nicu ară! Maria e cu mama! Mama,
Nicu ară cu tractorul. Ura! Ura! 330” lumea satului revenea în mentalul şi arhetipurile
educaţiei.

327 Abecedar, Editura de Stat, Didactică şi Pedagogică, 1960, p. 40.

328 Idem. p. 40.
329 Abecedar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 22.
330 Idem, p. 30.

129
 Fig. 2 - 2. Lecţia de la litera M din abecedarul din 1965 331

Desigur aceasta perspectivă era mult diferită de expresia sa interbelică – fusese

hibridizată şi îmbogăţită de vectorul ideologic. Noul ţăran este descoperitorul agriculturii
mecanizate şi continuă acelaşi entuziasm patologic şi aburd al muncitorului stahanovist
(chiar dacă manualul nu îl mai descrie ca prizonier al unui avînt colectivist continuu,
petrecîndu-şi serile sfătuindu-se cum să muncească mai mult şi mai bine). Textul Lanul 332
sau lecţia La horă 333 subliniază încă odată glisarea reperelor.

331 Idem. p. 33.

332 Idem, p. 36.
333 Idem. p. 50.

130
 Fig. 2 - 3. Lecţia Uzina abecedarul din 1965 334

Noul simbolism agricol şi rural se încearcă a fi reconciliat timid cu fosta mitologie

industrială. Marele mit al societăţii devenită fabrică sub directivele fraterne ale
eliberatorilor sovietici este lent destructurat. Textul La uzină 335 constituie o dovadă
grăitoare a acţiunii noilor comandamente simbolice ale epocii.

„(....) Nenena Zaharia lucrează în uzină. El lucrează de zor. În uzină se lucrează

tractoare. Tractoarele sunt trimise la sate. Cooperativele agricole lucrează ogoarele cu
tractorul. Ele adună recolte bogate. 336”.

334 Idem, p. 61.

335 Idem, p. 61.
336 Idem. p. 61.

131
 Uzina devine treptat subordonată universului rural şi agricol. Cel din urmă rămîne
un topos profund tradiţionalist în ciuda infestării ideologice constante. Mitul „marelui frate
de la răsărit” a fost dizolvat în mai puţin de un deceniu şi jumătate, dovedind încă odată
capacitea structurii simbolice de a-şi perpetua doar arhetipurile şi cadrele autentice şi
proprii. Etapa 1958 – 1960 se caracterizează prin eliminarea treptată a mitologiei de
sorginte sovietică şi prin intrarea în zona activă a unei noi ecuaţii privind universul rural.
Expulzarea din zona reperelor simbolice a ultimele artefacte ale rusificării va afecta
inclusiv cadrul esenţial al structurilor fondatoare. Pentru acest deceniu şi jumătate de
liberalizare, Totemul, Părintele ritual, constituie o figură discretă, disipată în asocieri cu
alte motive fondatoare.
Lumea satului se transformă lent în expresia unui paradis terestru pe cale de
actualizare. Mitul Vîrstei de aur, tratat anterior într-o manieră tehnicistă şi industrializantă
este reinterpretat într-un registru bucolic. Cîmpul de semnificaţii este puternic marcat de o
serie de elemente tip: tractorul, lanul (deşi comunismul se află în plin avînd industrializant,
cea mai puternică frescă culturală rămîne, în mod paradoxal, cea a holdelor atemporale,
garantînd o prosperitate edenică), ţăranul lucrînd pămîntul (muncitorul devine o prezenţă
mai puţin atractivă şi, într-o răzbunare peste timp, subordonată agricultorului). Cuvintele
cheie ale noului peisaj simbolic nu mai sunt – steag, cazarmă, soldat, cărbuni, mineri
(supralicitarea mitului stahanovist a dus la unele rezerve şi reprezentări negative care s-au
perpetuat pînă la căderea sistemului), ci grîu, cules, cîmp, car, seceriş.
Totodată instituţia familiei este recuperată şi folosită în noua muncă ideologică.
Chiar dacă bunicul nu se mai dedică neverosimil educării revoluţionare a nepotului, aşa
cum se întîmpla în anii rusificării violente, tatăl, fratele, mama sau rudele apropiate devin
brusc angrenate în mitul agricol. Cele mai influente constructe tematice ale acestei etape de
graniţă sunt, fără îndoială, cele ale armoniei bucolice, revenirea către universul agrar,
(renovat, adaptat marşului milenarist) alături de unitatea şi coeziunea magică şi stabilă a
tuturor grupurilor sociale. Se poate spune despre perioada 1949 – 1965 că reprezintă o
durată istorică medie. În interiorul său se menţin o sumă de cadre simbolice constante
(obsesia marşului productiv, invadarea tuturor sferelor de referinţă ale individului), dar
coexistă şi două peisaje istorice distincte avînd o logică independentă.

132
Astfel se pot identifica:

1. un stadiu al sovietizării agresive şi al impunerii unei noi structuri simbolice, localizat cu

aproximaţie între 1947 şi finalul decadei anilor 50 caracterizat de o mitologie
dinamică (marşul spre viitor), colectivistă (mitul marii mase de muncitori reuniţi în
noua patrie ideologică – uzina) şi scizională (mitul luptei de clasă, al războiului cu
forţele retrograde) şi

2. un stadiu al pre-naţionalizării şi hribrizării comunismului, în care începe să îşi facă

simţită prezenţa o mitologie regresivă (mitul paradisului bucolic, al revenirii către
reperele ancenstrale), ciclică, repetitivă (mitologia peisajului rural şi a temporalităţii
agricole) şi care debutează odată cu anii 60 şi se va conserva, cu unele accentuări
maladive, pînă la disoluţia proiectului, aproape 30 de ani mai tîrziu.

Reforma învăţămăntului din 1968 are darul de a confirma noile direcţii de

organizare a mesajului educaţional. Legea numărul 11, din 13 mai 1968 privind
Învăţămîntul în Republica Socialistă România 337, stipula printre altele:

1. autorii manualelor din toate domeniile sunt expres menţionaţi ca fiind români 338 (o
primă delimitare radicală de tradiţiile educaţionale sovietice care, deşi au fost
diminuate constant pe parcursul decadei 60, încă subzistau în unele spaţii):
2. se revine la „valorasele tradiţii ale învăţămîntului românesc şi la experienţa înaintată a
pedagogiei universale 339”.
3. se admite ca în unele unităţi „pregătirea să se desfăşoare şi în una dintre limbile de
circulaţie internaţională 340” Art. 10 (o revoluţie simbolică de proporţii care marca o
deschidere şi o liberalizare vremelnică).
4. învăţămîntul rămîne în continuare gratuit, laic şi în intregime de stat 341;

337 "Buletinul oficial", partea I, nr.62, 1968, p.484-505. în Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între anii
1948 şi 1989, p. 16.
338 Idem. p. 16.
339 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1968,
p. 53.
340 "Buletinul oficial", partea I, nr. 62, 1968, p. 484-505. în Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între
anii 1948 şi 1989, p. 16.

133
5. limba rusă nu mai este disciplină obligatorie, iar studiul său va fi înlocuit cu alte limbi
de circulaţie europeană (engleză, franceză, germană) 342.

Efectele Reformei din 1968 vor fi de scurtă durată. Majoritatea manualelor, inclusiv
ediţiile următoare ale abecedarului, vor conserva perspectiva inaugurată la debutul
deceniului 6. Rămîne puternic şi activ simbolismul rural, tematicile edenice şi armonice,
racordate sferei agricole, dar se conservă şi unele mituri genuin ideologice: cel al
muncitorului, al marşului constructiv către viitor şi al anulării oricăror tensiuni structurale
ale societăţii. Aparent „existau de toate” (şi nu numai la magazinul de stat), oamenii lucrau
cu plăcere, universul rural era reconciliat cu cel urban într-un parteneriat simbolic pentru
crearea viitoare societăţi comuniste. În 1969 apărea abecedarul comunist clasic 343, care va
supravieţui în linii mari aproape 30 de ani. Dincolo de poeziile ideologice devenite
obişnuite, Partidul şi Patria noastră, manualul se menţine într-o ecuaţie simbolică cu
nuanţe stabile – fresce rurale sau casnice modulate discret de vectorul ideologic (rolul
stereotip al tatălui rămîne acela de muncitor, în timp ce mama este şi ea angrenată în
producţie, de preferinţă filatoare 344). Acest repaos al asaltului ideologic asupra educaţiei în
general şi al pedagogiei înfantile în mod special se va încheia odată cu decada anilor 70.

341 Idem. p. 16.

342 Op. cit., Doina Barcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 54.
343 Op. .cit. Abecedar, 1969.
344 Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

134
2. 4. Etapa comunismului personalizat

La doar 6 ani de la Reformă, la Congresul al XI-lea al PCR din 25 noiembrie 1974, se

formulează noi principii în învăţămînt:

1. „şcoala trebuie să asigure o pregătire unitară, o cultură generală şi profesională, în

concordanţă cu cerinţele economiei naţionale” 345.
2. va creşte „ponderea liceelor de specialitate, îndeosebi a celor industriale şi agricole,
care urmează să cuprindă cel puţin 70% din numărul total de elevi” 346.
3. trebuie redus drastic numărul liceelor cu profil „umanist”, care vor fi înlocuite cu unele
cu profil tehnic 347.

Se poate spune despre debutul anilor 70 că reprezintă începutul unui proces de

restalinizare a învăţămîntului. Deşi în mod curent, prin apel la clişeul istoric, se consideră
ca începutul epocii dedicate „cultului personalităţii” 348 îşi găseşte principala sursă în vizita
pe care viitorul preşedinte al RSR, Nicolae Ceauşescu o face în China şi Coreea de Nord
(1971) există unele semnale care dovedesc existenţa unui curs mult anterior al accentuării
mesajului politic personalizat. Astfel, încă din timpul perioadei de relativă liberalizare
(1965), Nicolae Ceauşescu puncta în unul dintre discursurile sale programatice:

„unul dintre obiectivele importante ale politicii partidului şi al statului nostru îl

constituie dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a învăţămîntului de toate gradele. Aşezat pe
temelia concepţiei înaintate despre natură şi societate, folosind tradiţiile progresiste ale şcolii
româneşti şi experienţa pedagogică universală, strîns legat de cerinţele mereu crescînde ale
construcţiei socialiste, învăţămîntul din ţara noastră joacă un rol de seamă în formarea
tinerelor generaţii şi în educarea omului nou, în ridicarea nivelului cultural de conştiinţă al
întregului popor în spiritul înaltelor idei ale umanismului socialist” 349.

345 Op. cit., Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între anii 1948 şi 1989, p. 18.
346 Nicolae Ceausescu, Raportul Comitetului Central în România pe drumul construirii societăţii socialiste
multilateral dezvoltate, apud. Dinu G. Giurăscu, idem. P. 18.
347 Idem, p. 18.
348 Op. cit., Doina Barcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 58.
349 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1968,
p. 53.

135
 Dincolo de cadrul general al mesajului viitorului preşedinte al RSR se pot identifica
o sumă de linii pregătitoare. Vidul de reprezentare simbolică cu trimitere la imaginea
liderului înregistrat în anii 60 constituia în fapt doar o etapă de reorganizare a
repertoriului comunist. Abia evadat de sub tutela „părintelui popoarelor”, Stalin, a cărui
moarte în 1953 deschidea noi orizonturi de manifestare în direcţia „comunismelor
naţionale” 350, structura simbolică a comunismului local avea să aducă la lumină o serie de
axe atemporale.
În mod surprinzător, în acest orizont bulversat de modificări majore ale cadrului şi
directivelor educaţionale, abecedarul se menţine într-o formulă stabilă. Manualul editat în
1969 va fi folosit inclusiv după momentul 1974, atunci cînd debutează oficial comunismul
personalizat, însoţit de o sumă de alte fenomene culturale maladive – protocronismul,
reideologizarea agresivă a tututor formelor de instituţii, revenirea la cenzură. Modificările
de substanţă sunt reduse (se păstrează inclusiv paginaţia primei ediţii). Singurul semnal
simbolic care avertizează asupra intrării într-o nouă etapă istorică se referă la heraldica
portretului. În ediţiile de după mijlocul anilor 70, portretul lui Nicolae Ceauşescu tronează
pe pagina de garda, însoţind imnul Republici Populare Române. Abecedarul din 1975
menţine o scenografie preponderent rurală, organizată în jurul universului şi temporalităţii
agricole. Lecţia Bun venit, vară constituie un exemplu relevant:

„A venit vara. Ea a dus zile cu cer senin şi soare arzător. În livadă fructele au început să se
coacă. În grădini fructele sunt din belşug. Pe cîmp lanurile de grîu aşteaptă secerătorii” 351.

Deşi comunismul deceniului 70 se definea în plan real printr-o obsesie a urbanizării

şi tehnicizării, universul simbolic rămîne, în mod aparent inexplicabil, tributar unei
mitologii pre-moderne. Persistă deci temele fondatoare şi legitimante care fac apel la ideea
unei vîrste de aur, cu poziţionare istorică incertă. Satul devine o matrice edenică de care
comunismul nu se poate desprinde.

350 În 1956, la cel de al XX-lea Congres al Partidului Comunist din URSS, Hrusciov propunea doctrina
coexistenţei paşnice şi recunoştea în acelaşi timp, dezvoltările naţionale ale socialismului, op. cit, Doina
Barcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 44.
351 Op. cit., Abecedar, 1975, p. 106.

136
 Chiar şi lirica ideologică (poezia Şoimii Patriei) asumată îşi importă metaforele din
orizontul agrar:

„Fetiţe şi băieţei
suntem şoimii patriei
Harnici şi ascultători
În grădina ţării flori! 352”

Fig. 2 - 4. Lecţia Şoimii Patriei din abecedarul din 1975 353

352 Op. cit., Abecedar, 1975, p. 107.

353 Idem. p. 107.

137
Lecţia de la litera Ă, îşi schimbă doar numele proprii:

„Lică e mare. Mălina e mică. Ea e cu mama. - Mamă, Lică ară! 354”

Tablourile urbane sunt clar depăşite ca frecvenţă şi intensitate de frescele rurale.

Inclusiv textele de lectură suplimentară gravitează în acelaşi orizont de semnificaţii bucolic.
Simpla enumerare a titlurilor confirmă teza unei simbolisticii agrare militante – Găinuşa
harnică, Puişorii, Vin berzele, Neghiniţă.

Fig. 1 - 5. Lecţile Puişorii şi Găinuşa harnica din abecedarul din 1975 355

354 Idem. p. 44.

355 Idem, p. 70.

138
 Acolo unde totuşi este prezentă, panorma urbană este supusă unor clişee rezistente
încă din stadiul 1958 – 1968. Abecedarul deceniului 70 promovează în continuare
stereotipurile anilor 50. Astfel, sunt menţinute mitul fabricii 356 (fabrică de pîine, modificare
de substrat care poate fi considerată ca o altă cedare subtilă în faţa simbolisticii agrare),
mitul muncitorului harnic (al căruie entuziasm lucrativ a mai pierdut din contururile
hiperbolice din era sovietizării timpurii), mitul construcţiei şi producţiei continue - „ţara
întreagă e un şantier” 357. Mitul uzinei şi cel al minerului pierd din statura impresionantă cu
care fuseseră investite în etapa 1949 – 1958 şi sunt invocate fracţionar: „Tata străjuie în
uzină marile cuptoare, fierbe în vatră cu oţelul bulgării de soare” 358 sau „Tatăl meu
coboară-n mină ca să smulgă fierul, dar pe seară mult îi place să privească cerul” 359. Ambele
cadre semnificante sunt în acest mod adaptatate simbolisticii agrare (prin intermediul
racordurilor metaforice - cuptoare – soare, fierul – cerul).
Noile direcţii de organizare ale politicilor educaţionale vor fi consfinţite printr-o
nouă reformă a învăţămîntului, în 1978. Impus la distanţă de doar un deceniu de la
precedenta Lege a învăţămîntului (1968), noul cadru legislativ va marca în mod oficial
încheierea perioadei de liberalizare şi revenirea către un stalinism tîrziu 360. Perioada 1968
– 1978 poate fi considerată ca reprezentînd un piesaj istoric regresiv. Structura simbolică a
reprezentărilor din pedagogia infantilă va suferi o simplificare şi o acutizare. Sunt
eliminate, limitate şi hribridizate tematicile industriale, care supravieţuiseră după
momentul 1968 şi se produce în acelaşi timp o creştere hiperbolică a universului rural şi a
mitologiei agrare. Deşi unele tendinţe erau deja clare înainte de reforma din 1968
(eliminarea treptată a miturilor stahanoviste şi a proletcultismului de inspiraţie rusă), anii
70 aduc o sumă de mutaţii provocatoare.
Miturile agrare (mitul agricultorului, mitul prosperităţii edenice comuniste, mitul
echilibrului bucolic) încep să le domine pe cele industriale şi chiar să le devoreze. Arhetipul

356 La fabrica de pîine, Idem. p. 39.

357 Idem, p. 117.
358 Idem p.111.
359 Idem, p. 111.
360 După relaxarea anilor 60, în care România experimenta cadrele comunismului naţional, a urmat întunecata
decada 70, cînd îşi face apariţia stalinismul naţional. Comunismul naţional poate fi interpretat ca o formulă de
individualizare şi de autonomizare faţă de Moscova, implicînd şi o anumită liberalizare, în timp ce stalinismul
naţional reprezintă un model regresiv, intolerant la schimbare, definit de o obedienţă cavsi-mistică faţă de
figura liderului. Vladimir Tismăneanu, Stalinism for all seasons, University of California Press, 2003, p. 32.

139
anterior al muncitorului este subtil modificat şi începe să fie tot mai asemănător cu cel al
lucrătorului rural. Frescele cotidiene curente sunt importate din calendarul şi spaţialitatea
agrară. Textul La televizor 361 ne prezintă o ţărancă privind cu cei doi copii prestaţia păpuşii
Vasilache, venirea verii nu poate fi descrisă decît prin imaginea lanului auriu, sărbătorile de
iarnă, deşi în mare parte ocultate şi transmutate într-un al registru, sunt asociate cu riturile
arhaice – lecţia La horă 362.
Mărcile lingvistice tip ale epocii sunt cîmp, tractor, lan, seceriş, cules, holdă, belşug,
soare, cer, steag, veselie, sărbătoare şi, abia într-un registru secund, muncitor, macarale,
şantier, miner, muncă. Cît de îndepăratate par astfel cadrele simbolice ale primei vîrste a
sovietizării – soldatul, cazarma, glorioasa armată eliberatore rusă, uzina, brigadierii,
intrunirile, şedinţa. O privire de ansamblu asupra evoluţiilor cadrelor simbolice din
educaţia primară, pornind de la momentul 1968 şi pînă la reforma din 1978 dezvăluie
contururile unei durate istorice lungi şi care se va extinde inclusiv pînă la prăbuşirea
regimului, 20 de ani mai tîrziu. Ascensionează astfel lent o mitologie fondatoare,
tradiţionalistă şi cu repere ancestrale – mitul agricol, mitul izolaţionist al grupului, mitul
prosperităţii şi auto-suficienţei. Miturile legate de caracterul dinamic al reperelor îşi pierd
din influenţă. În ciuda menţinerii metaforei picturale a şantierului, a fabricii şi a mitului
producţiei şi evoluţiei continue, obsesia productivă a epocii sovietice ţine de registrul
trecutului.
Durata lungă înregistrată între 1968 şi 1978 pune în discuţie relaţia dintre două
tipuri de tipare simbolice fundamentale – structuri fondatoare (Liderul, Părintele naţiunii,
Salvatorul, extensie personalizată a mitului Unităţii) şi motivele paradisului terestru
(devenit dintr-o utopie tehnicistă, un eden bucolic şi pastoral). Rezultatul interacţiunilor
dintre cele două cîmpuri istorice şi efectele lor asupra modelelor şi reprezentărilor
educaţionale vor fi vizibile în ultimele formule cunoscute de abecedarul comunist. Reforma
învăţămîntului din 1978 se produce pe fondul unei presiuni tot mai coercitive a statutului
asupra întregii societăţii. Cenzura fusese reintrodusă în 1971 363, iar cultul personalităţii va
lua contururi megalomanice odată cu anii 1973 - 1974 364. După anul 1975 politica oficială
a partidului comunist mergea în direcţia unei industrializări forţate. Erau anulate toate
formele de propietate private şi erau scoase în afara legii toate formele de acţiune

361 Idem, p. 90.

362 Idem. p. 56.
363 Op. cit., Doina Barcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 58.
364 Idem. p. 61.

140
economică independentă 365. Ultima reformă a educaţiei va reflecta din plin noua
perspectivă ideologică şi va genera o etapă de stalinizare tîrzie e şcolii.

Astfel, legea educaţiei din 1978 366 stipula printre altele:

1. „Programul Partidului Comunist de edificare a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate (...) stabileşte ca obiective fundamentale ale învăţămîntului, pregătirea
multilaterală a cadrelor necesare (...) în strînsă legătură cu cerinţele producţiei” 367.
2. Necesitatea pregătirii tinerilor în vederea „exercitării unor profesii utile societăţii” 368
(un atac mascat la adresa domeniilor puse la index de noua elită comunistă).
3. Disciplinele sunt organizate conform unei gradaţii valorice după cum urmează:
a. „ştiinţele fundamentale exacte – matematică, fizică, chimie, biologie” 369;
b. „însuşirea concepţiei revoluţionare despre lume” 370;
c. „cunoaşterea istoriei şi culturii patriei” 371.

Dincolo de terminologia oficială redundantă şi absconsă, ultima reformă comunistă

a învăţămîntului readucea în prim plan vectorul ideologic şi impunea o „industrializare” a
educaţiei, pentru a satisface nevoile producţiei. Efectele sale asupra tematicii şcolare
generale au fost devastatoare, în special pentru disciplinele umaniste. Pedagogia infantilă
avea să beneficieze de o neaşteptată încremenire în proiect. Abecedarul din 1980 372 nu
reflecta încă nici una dintre mutaţiile profunde produse în sfera educaţiei. Pagina de garda
era în continuare tributară unei inconografii a puterii instalate încă de la debutul
deceniului 70 373, urmată de Imnul Republicii Populare Române şi de deja cunoscutele
fresce agricole, modulate de tablouri industriale idilice.

365 Idem. p. 60.

366 Legea nr. 28 din 22 decembrie 1978, emisă de Marea Adunare Naţională, publicată în buletinul oficial nr.
113 din 26 decembrie 1978.
367 Preambul la Legea nr. 28 din 22 decembrie 1978, emisă de Marea Adunare Naţională, publicată în
buletinul oficial nr. 113 din 26 decembrie 1978.
368 Idem.
369 Op. cit., Dinu G. Giurăscu, Învăţămîntul în România, între anii 1948 şi 1989, p. 20.
370 Idem. p. 20.
371 Idem. p. 20.
372 Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
373 Clasicul portret „într-o ureche” al lui Nicolae Ceauşescu, care va fi reprodus în toate manualele şcolare,
pînă la căderea regimului.

141
 Simbolistica rurală este intactă – la pagina 44 textul clasic Lică ară 374 sfidează
directivele tehniciste, la fel ca şi lecţile La vie 375, Iedul lui Tudor 376, La moară 377 sau La
Horă 378. Abecedarul părea să nu colaboreze în direcţia promovării „ştiinţelor fundamentale
exacte” şi nici nu oferea o reflecţie reală a presiunii ideologice a epocii. Unul dintre textele
cu profunde semnificaţii simbolice – La magazinul de stat, fusese înlocuit încă din ediţia din
1975 cu o lecţie cu un titlu mult mai natural şi firesc – La cumpărături 379. În mod
neverosimil, abecedarul perioadei întunecate a comunismului nu mai constituia în
aparenţă un barometru funcţional în elucidarea structurii simbolice a epocii. Ediţia din
1982 lansa totuşi un semnal al instalării unei noi paradigme. La pagina 6. imediat după
clasicul portret al Conducătorului, este introdusă o poezie, urmată de o etichetă
reprezentativă „Din cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la grandioasa adunare
populară de la 5 decembrie 1981, consacrată dezarmării şi păcii 380”:

„Hai să ne unim popoare,

În luptă cu mic cu mare,
Să trăim liberi sub soare,
Fără arme nucleare.
..............................................
Să facem din tun tractoare,
Din atom lumini, izvoare,
Din rachete nucleare
Pluguri de arat ogoare”. 381

Dincolo de nuanţa contradictorie şi uşor absurdă a metaforelor, exerciţiul liric de la

pagina 6 este singura compoziţie care tulbură structura osificată a abecedarului. Puseul
industrializării nu dă semne să se fi inserat în universul pedagogiei infantile, care rămîne
populat de fresce bucolice şi temporalităţi agrare.

374 Ibidem, p. 44.

375 Ibidem, p. 50.
376 Ibidem, p. 56.
377 Ibidem, p. 62.
378 Ibidem, p. 66.
379 Ibidem, p. 97.
380 Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. p. 6.
381 Idem, p. 6.

142
 Fig. 2 - 6. Lirică ideologică dedicată lui Nicolae Ceauşescu în abecedarul din 1982 382

Puţinele materializări ale mitologiei industriale rămîn şi ele fracţionate şi moderate

de monopolul simbolic al universului rural. Fabrica, muncitorul, minerul, chiar şi
steagurile roşii atît de prezente în epoca pedagogiei sovietizate sunt umbrite de cadrul
pictural al unui paradis imaginar cu nuanţe pastorale.
Abecedarul anilor 80 va rămîne astfel un artefact suspendat în timp, care îşi va
perpetua simbolistica anacronică pînă la disoluţia regimului.

382 Idem, p. 6.

143
 Fig. 2 - 7. Lecţiile Ţara mea şi Partidul din abecedarul din 1982 383

Mesajele ideologice de la finalul Abecedarului păstrează aceiaşi logică simbolică

surprinzătoare. Poezia Partidul 384 îşi imprumută metaforele tot din universul agrar,
contrazicînd flagrant tezele tehniciste lansate după 1975:

„Oriunde merg,
În tot ce simt
Alături eşti,
Iubit Partid!

Eşti şcoala nouă,

Cartea frumoasă,
Eşti pîinea caldă

383 Idem, p. 101.

384 Idem. p. 101.

144
 Ce-avem pe masă.

Eşti cîmpul verde,

Ziua senină,
Hidrocentrala ce dă lumină. 385”

Ideologia refugiată într-un topos pastoral idilic este reflectată şi de cadrele

definitorii stabilite în lecţia Ţara mea 386:

„Eşti atît de frunoasă

Ţara mea,
Pentru tine am să muncesc
An de an să înfloreşti,
Ţara mea”

Timpul continuu instituit („an de an”) şi plasat în directă corelaţie cu ideea

ciclicităţii agricole („să înfloreşti”) demonstrează încă odată cantonarea simbolisticii
comuniste într-o formulă simplificată. Explicaţiile pentru această reacţie neaşteptată de
izolare a manualului în faţa asaltului violent al ideologiei se pot încadra în două tipuri de
ipoteze. Poate fi vorba de o discordanţă de stadiu ultim, în care regimul în plină criză nu
mai reuşeşte să îşi propage mesajele în mod unitar. O atare idee trezeşte totuşi suspiciuni
dată fiind promptitudinea cu care abecedarul a răspuns directivelor ideologice, de la timida
de-rusificare de la finalului anilor 50 şi pînă la redescoperirea universului rural după
deceniul 60. Deci rezistenţa şi conservarea unor cadre de reprezentare ale abecedarului pe
perioada comunismului dinastic 387 pare să solicite totuşi un alt tip de justificare.

385 Idem, p. 101.

386 Idem. p. 101.
387 Dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de a impune o continuitate transpersonală puterii (proiectul transmiterii
familiale a puterii) a făcut ca ultima formulă de manifestare a comunismului românesc să primească şi
eticheta de „dinastic” (sintagma în sine este oximoronică şi dezvăluie caracterul contradictoriu al tezelor
regimului). Ultimii etapa a comunismului românesc poate fi considerată mai curînd o dictatură personalizată
şi mai puţin un totalitarism cu bază ideologică. Vladimir Tismăneanu, Cine a fost Nicu Ceauşescu ? Ispita
comunismului dinastic, http://www.iiccr.ro/pdf/ro/ecouri_in_presa/2011/ecouri_in_presa_ceausescu.pdf. data
accesării, 26 februarie 2013.

145
 Cea de a două ipoteză de lucru ia în calcul posibilitatea unei complementarităţi.
Mitologia maladivă a liderului, hiperbolizată şi extensivă nu apare doar ca un simplu
răspuns la presiunea violentă a regimului. Aceasta este rodul unui proces de evoluţie şi de
completare a mitologiei arhaice şi pre-moderne pe care comunismul o redescoperise în
încercarea sa de a fabrica şi edifica noi repere. După eliminarea grefei sovietice, intrarea
sub dominaţia tematicii Vîrstei de aur avea să faciliteze reactivarea altui cadru simbolic
influent – Părintele ritual.
Dictatura personalizată a epocii Ceauşescu nu poate fi explicată prin simpla evoluţie
şi acutizare a unor structuri simbolice dar, în mod cert, acestea au deţinut un rol subteran
în stimularea şi conservarea anumitor fenomene colective. În ciuda discursului oficial care
milita pentru ruptura violentă cu trecutul şi instituirea unei noi ere glorioase (perioada de
apogeu a comunismului dinastic a generat o obsesie a demolării, a sistematizării şi
reorganizării, dublată de cultul pentru arhitectura simbolică 388), ultimul stadiu al
comunismului românesc rămînea în fapt un fenomen regresiv şi primar. Dominaţia
omnivalentă a liderului, care constituia singurul reper funcţional, este specifică societăţilor
arhaice. Menţinerea formei vechi a Abecedarului şi neinfuzarea sa decît parţială cu noi
structuri ideologice se poate explica prin complementaritate. Regimul Ceauşescu
empatiza cu atmosfera bucolică, edenică, suspendată în timp a manualului, iar imaginea
liderului putea domina din umbră acest paradis dăltuit în hîrtie.

388
Mariana Celac, O analiză comparată a limbajului totalitar în arhitectură, în Miturile comunismului
românesc, ed. Lucian Boia, editura Universităţii Bucureşti, 1995, p. 181.

146
2. 5. Istoria abecedarului - Spectrul unei durate lungi

Evoluţia abecedarului în comunism dezvăluie prezenţa a trei stadii succesive de agregare a

unor configuraţii simbolice: o etapă plasată sub semnul sovietizării (1947-1958), o etapă a
redescoperirii tematicii naţionale (finalul decadei 50 pînă la mijlocul anilor 70) şi o
perioadă de personificare a puterii (după 1973, pînă la căderea regimului). Cele trei vîrste
ale comunismului şi reflectarea lor în sfera simbolisticii infantile nu se încadrează într-o
schemă simetrică. Perioada de debut a comunismului şi cea de maximă ascensiune a
tematicilor sovietice pot fi subsumate unui peisaj istoric concentrat. Chiar orizontul
temporal în care fenomenul se încadrează facilitează o atare etichetare. Epoca sovietică
ocupă doar un deceniu pe parcurscul căruia reuşeşte să îşi impună un număr limitat de
imagini şi cadre narative. Comunismul de inspiraţie sovietică este promotorul unei
mitologii dezvoltate în jurul a două tipare fundamentale – cel al caracterului dinamic al
reperelor (mitul marşului tehnicist către viitor) şi cel al renovării structurilor fondatoare
(mitul părintelui ritual este reconstruit în jurul imaginii „fratelui eliberator”, care asigură
în acelaşi timp un nou vector de unificare, identitatea productivă).
Abecedarul anilor 50 se concentrează în jurul mitologiei specifice unui milenarism
secularizat – este vorba de instituirea unui timp continuu şi a unor formule de comuniune
opresivă. Lecţiile emblematice rămîn cele dedicate vieţii minerilor sau muncitorilor într-o
scenografie care militează constant pentru comuniunea rituală. Personajele promovate de
abecedar sunt exonerate de rolurile naturale şi sunt expulzate într-o colectivitate cu rol
adoptiv. Familia îşi pierde rolul de matrice fundamentală şi este transformată într-un
adjuvant ideologic. În acelaşi timp, universul de referinţă dominant devine cel urban,
reprezentările rurale fiind comprimate şi încapsulate. Peisajul istoric asociat epocii
sovietice va produce o structură simbolică efemeră. Mitul muncitorului, cel al societăţii
transformate în uzină şi, mai ales, cel al fratelui eliberator vor avea o influenţă scăzută în
interiorul modelului de ansamblu.
La începutul decadei 60 se va asista la o revenire către un univers simbolic apropiat
de cel anterior rusificării. Ediţiile abecedarului de după 1958 îşi vor renova cadrele
tematice, abandonînd o mare parte din mitologia tehnicistă şi anti-tradiţionalistă din prima
etapă a comunismului. Odată cu intrarea în epoca comunismului naţional, punctele de
tensiune ale simbolisticii infantile vor suporta o redimensionare şi o adaptare. Miturile
importate pe filiera sovietică vor fi treptat marginalizate sau supuse unui mecanism de

147
sinteză. Este vorba de începutul unei durate istorice lungi şi care, în mod paradoxal, va
excede graniţele aparente ale proiectului comunist.
Din cuprinsul noilor abecedare vor fi eliminate motivele sovietice clasice care vor
ceda locul unor structuri hibride. Ediţiile de după 1960 sunt definite de o revenire către
spaţiul de referinţă rural şi către simbolistica agricolă. O imagine sintetică a cuprinsului
abecedarului confirmă această mutaţie regresivă. Printre lecţiile noului manual se numără:
Lanul 389, Joiana 390, La horă 391, Elevii seamănă grîu 392, Pe ogor 393. Universul urban este
claustrat în limita a cîteva clişee ce supravieţuiesc cu dificultate din stadiul sovietic. Lecţiile
Uzina 394 şi Mama lui Florin 395 sunt clar depăşite în forţa simbolică de avalanşa de fresce
rurale şi temporalităţi agricole. Mitologia celei de a doua vîrste a comunismului românesc
este puternic marcată de rediscutarea reperelor şi a structurilor fondatoare. Cadrul narativ
cheie al momentului rămîne cel al Vîrstei de aur. Marşul tehnicist al etapei sovietice este
abandonat în favoarea unui excurs invers către originile idealizate al naţiunii.
Decada 60 confirmă instalarea unei configuraţii simbolice rezistente. Stadiul
comunismului personalizat, conturat după mijlocul anilor 70, va propaga în mare parte un
cadru tematic stabilizat. Începînd cu 1969 va apărea ediţia clasică a abecedarului 396. Din
cuprinsul său sunt eliminate şi ultimele rudimente picturale sau lingvistice ale epocii
sovietice, universul rural devenind dominant şi multivalent. Printre lecţiile noului abecedar
se numără: La moară 397, La horă 398, Găinuşa harnica 399, Puişorii, 400 la Fabrica de pîine 401.
Dispare subtil tema uzinei şi a mamei medaliate în muncă şi este promovată o peisagistică
pastorală şi statică. Caracterul dinamic al mitologiei asociate universului infantil suferă un
regres cert. Noul abecedar este tributar unor fresce cu nuanţă ideologică mai discretă şi,
tocmai de aceea, mai eficientă.

389 Op. cit., Abecedar, 1965, p. 36.

390 Idem, p. 47.
391 Idem, p. 51.
392 Idem, p. 56.
393 Idem. p. 57.
394 Idem, p. 61.
395 Idem, , p. 63.
396 Op. cit., Abecedar, 1969.
397 Idem, p. 62.
398 Idem, p. 56.
399 Idem, p. 70.
400 Idem, p. 71.
401 Idem, p. 39.

148
 Odată cu dispariţia formulelor rituale de adresare şi cu diminuarea ponderii
conţinuturilor ideologice explicite, abecedarul îşi dezvăluie vocaţia duratei istorice lungi.
Între ediţia din 1969, plasată într-un cadru istoric încă echilibrat şi cea din 1989, apărută
într-un moment de paroxism al obedienţei rituale, diferenţele sunt minore. Osificarea
abecedarului şi cariera sa de peste trei decenii dovedeşte atingerea unui punct de echilibru
în spaţiul simbolisticii. Cadrele narative şi picturale promovate din 1969 şi pînă în 1989
răspundeau unor solicitări colective profunde.
Prin redescoperirea şi resemnificarea unor tematici arhetipale, comunismul reuşea
să creeze o meta-mitologie, care dubla şi potenţa o sumă de clişee reprezentaţionale mult
anterioare. Repercursiunile moderate ale cultului personalităţii asupra abecedarului sunt
explicabile tocmai prin caracterul său complet şi coerent. S-a spus despre ultima decada a
comunismului local că a reprezentat cea mai virulentă formă a pedagogiei ideologizate. O
privire comparativă cu deceniul 50 ar contrazice totuşi această teza. Dictatura
personalizată de după 1973 nu a reuşit să inducă abecedarului decît o modestă lirică
introductivă 402, faţă de ediţiile sovietice în care existau exerciţii prolifice de adorare a
părinţilor fondatori, Lenin şi Stalin. Evoluţia abecedarului, din 1969 şi pînă 1989,
dovedeşte existenţa unui model istoric cu vocaţie expansivă. Tematica sa centrală rămîne
cea a Vîrstei de aur şi a instituirii paradisului terestru. Există o diferenţă subtilă de nuanţă
între mesajele decadei 60 şi ultimii ani ai proiectului, de după 1980. Prima etapă a
comunismului naţional se caracterizează prin dominaţia explicită a mesajelor regresive şi
prin idealizarea trecutului, în timp ce imaginea puterii este încă difuză. După 1970 se
produce o ascensionare a liderului ca element referenţial absolut, în timp ce mitul
paradisului terestru i se subordonează treptat.
Durata lungă înregistrată între 1960 şi 1989 este modulată de prezenţa a două
peisaje istorice distincte - primul este definit de persistenţa anumitor remanenţe
tehniciste şi de lentă redescoperire a universului agrar (decada 60 pînă la începutul anilor
70), în timp ce al doilea rămîne marcat de tutela simbolică a noului Părinte ritual. Istoria
comunismului românesc, aşa cum este ea reflectată în codexul pedagogiei infantile, se
prezintă nuanţată. Etapa sovietică şi peisajul simbolic asociat pot fi percepute mai curînd ca
o formulă nespecifică şi izolată, în timp ce durata lungă instaurată după 1960 tinde să
dovedească o neaşteptată capacitate de metamorfoza.

402 Din 1965 şi pînă în 1989, textul abecedarului nu îi dedică lui Nicolae Ceauşescu decît un portret de
deschidere şi, după 1982, o poezie tip manifest.

149
 Odată cu prăbuşirea sistemului în 1989, edificiul simbolic al comunismului părea
sortit unei dizolvări ireversibile. Instituţia şcolii a demonstrat, totuşi, că o mare parte a
artefactelor reprezentaţionale şi a mitologiei asociate sistemului deţin capacitea de a
supravieţui. Ediţia Abecedarului din 1992 păstrează autorii canonici ai epocii
comuniste 403. Textele şi imaginile vechii lumi sunt şi ele conservate, singura operaţie de
lustrare simbolică referindu-se la eliminarea sintagmelor ideologice evidente şi a
portretului „iubitului conductor”. Lecţia programatică şi devenită clasică încă de la ediţia
din 1965 – Lică ară, este intactă, la fel şi textul Vreau să am o meserie 404. Din conţintul celui
din urmă dispare însă termenul macaragiu, înlocuit cu o vocabulă mult mai frecventabilă –
medic. Celelalte repere ale scenografiei comuniste sunt neclintite - „Tata e miner. Mama e
filatoare” 405.
Copilul anilor 90 era prizonier într-un univers anacronic. Poeziile dedicate
Partidului şi Şoimilor patriei sunt înlocuite de o lirică infantilă inofensivă dar care coexistă
în vecinătatea unor clişee genuin comuniste. Limba de lemn a abecedarului este
neschimbată, la fel şi ilustraţii prolecultiste. Epurarea şi lustrarea ideologică erau
minimale, generînd o ironică victorie a defunctului sistem. Deşi părea a fi o soluţie
contextuală, pînă la edificarea unui nou cadru al educaţiei primare, abecedarul comunist, va
fi ajustat şi supus unor decupaje minore, fiind folosit pînă 1995. Reacţia deafazată a şcolii la
adresa abecedarului se explică prin mecanismul unei maladii autoimune. Comunismul
viciase întrega paletă de repere iar noua lume, declarat liberă, nu reuşea să îşi edifice o altă
bază. Perpetuarea simbolismului dincolo de graniţele fenomenului istoric căruia îi fusese
corelat avertizează asupra forţei ascunse a proiectului. Societatea post-comunistă rămînea
prizonieră în cadrul expansiv al unei durate lungi, confirmînd una dintre profeţiile
părinţilor fondatori - „Daţi-ne copii de 8 ani şi vor fi bolşevici pentru totdeauna!” 406.

403 Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
404 Idem. p. 77.
405 Idem, p. 77.
406 V. I. Lenin.

150
Imaginea femeii în comunism

„Mămica mea , lucrezi în uzină.

Lucrezi şi acasa, eşti ca o albină ...!”

Abecedar comunist (1980)

„E chipul României, în chipul ei firesc,

E fiica României în fiece privire
În fiecare vorbă e chipul omenesc
Al ţării care urcă mereu spre nemurire.
..........................................
Pe bolta tricoloră se înalţă chipul ei,
Alături de Eroul acestui neam străbun
În calendarul vieţii şi al marilor idei,
Fără de ei, nici timpul n-aş mai putea s-adun.

Istoria întreagă, milenii-a aşteptat,

Să se infiripe ochii acestei eroine,
Şi atîta nemurire spre astăzi a urcat,
În ochii ei luminii pe veci, să i se închine.”

Din sentimente înalte 407 (odă închinată Elenei

Ceauşescu)
Ion Văduva-Poenaru

3. 1. Imaginea femeii şi vîrstele ideologiei

Comunismul debutează în plan istoric pe un fundal marcat puternic de trei noi

vectori, care modelau societăţile în contextul postbelic: modernizarea, industrializarea şi
urbanizarea 408. Toate cele trei axe fundamentale de schimbare erau direct corelate cu ceea

407 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, 1986, p. 15.

408 Elizabeth A. Wood, The Baba and the Comrade, Gender and Politics in Revolutionary Russia, Indiana
University Press, 1997, p. 1.

151
ce avea să se numească în mod generic, „problema femeii”.Emanciparea femeii a constituit
un punct important în agenda teoreticienilor comunişti, dovadă stînd unul dintre textele
clasice ale lui Friedrich Engels, Origina familiei, a propietăţii private şi a statului:

„Emanciparea femeii va fi cu putinţă numai cînd şi ea va putea lua parte socială într-o
mare măsură la producţiune şi cînd munca casnică îi va răpi un timp neînsemnat. Lucrul
acesta se poate realiza numai prin marea industrie modernă, care nu numai că primeşte
munca femeiască pe o scară întinsă, dar chiar o caută şi tinde să prefacă din ce în ce mai mult
munca privată din casă într-o industrie publică 409”.

Interesul comunismului pentru retranşarea statutului femeii era justificat de

presiunea celor trei vectori enunţaţi anterior. Modernizarea implica o laicizare a
instituţiilor şi disoluţia unor relaţii de autoritate simbolică specifice societăţilor
tradiţionale. Intrarea femeii în sfera productivă ducea la crearea unui orizont favorabil
mutaţiilor culturale majore. Urbanizarea nu se putea realiza decît prin spargerea tiparelor
anterioare şi prin modificarea rolurilor şi servituţilor asociate genului. Virtuţile
eliberatoare ale ideologiei comuniste s-au dovedit, totuşi, limitate. Modernitatea pe care
aceasta o promova ascundea enclave valorice cvasi-medievale, dintre care cea mai
evidentă va rămîne dominaţia mistică a liderului şi intruziunea puterii tutelare în sfera
valorilor individuale 410.
Emanciparea femeii şi redefinirea sa ca „element productiv” determina două tipuri
majore de consecinţe. Prima, şi cea mai vizibilă, se referă la uniformizarea cîmpului social
şi la construirea unei noi identităţi colective. Prin anularea relevanţei genului comunismul
instituia o omogenitate cu efecte directe în relaţia dintre indivizi şi putere. Identitatea
productivă şi supunerea uniformă faţă de directivele lansate de statul comunist încadrau
astfel indivizii într-un marş organizat către o nouă eră. Cel de al doilea efect al noilor
politici privind genul implica extensia relaţiilor economice în spaţii anterior amorfe.
Implicarea femeii în producţie genera o amplificare numerică esenţială a clasei proletare şi,
mai mult, asigura perpetuarea unei noi formule de identitate a grupului. Menirea celei din
urmă era să înlocuiască normativitatea clasică şi patriarhală a familiei.

409 Friedrich Engels, Origina familiei, a propietăţii private şi a statului, ediţia a II a, traducere şi cuvînt
introductiv de S. Emil, editura Partidului Social-Democrat, Bucureşti, 1945, p. 176.
410 Choi Chatterjee, Celebrating Women: Gender, Festival Culture and Bolshevik Ideology, 1910 – 1939,
University of Pittsburg Press, 2002, p. 138.

152
 Revoluţia genului a reprezentat, în aparenţă, una dintre articulaţii fundamentale
ale proiectului comunist. „Munca glorioasă a femeilor sovietice lucrătoare în industria
socialistă, în agricultura colectivă sau în cultura socialistă va marca istoria pentru
totdeauna 411”. Cu această frază programatică îşi începea în 1923 Stalin declaraţia dedicată
Zilei internaţionale a femeii. Mesajul lansat de părintele poarelor marca instalarea unei
puternice mitologii, care va avea rolul de masca o falsă liberalizare. Emanciparea
comunistă rămînea un proces duplicitar – rolurile reale ale femeii rămîneau asociate
servituţilor tradiţionale, dar erau îmbogăţite cu noi presiuni de natură lucrativă şi
simbolică. Revoluţia stalinistă şi, ulterior, revoluţiile populare din celelalte state eliberate
de glorioasa armată sovietică implicau în mod esenţial o modificare discursivă şi nu o
reformă reală a statutului femeii 412.
Comunismul nu reuşea să rezolve în mod autentic problema femeii, aşa cum aceasta
începea să se definească în complicatul context al anilor 40 şi a optat în schimb pentru un
panaceu cultural. Eroizarea femeii, mai întîi în patria revoluţiei, Rusia şi ulterior în
majoritatea societăţilor comuniste, se va produce sub presiunea unei agende ideologice şi
economice bine definite. Stadiile de restructurare şi re-formare a reperelor simbolice
asociate genului vor fi direct influenţate de vîrstele locale ale diferitelor comunisme, dar vor
păstra şi unele trăsături comune. Primul stadiu de difuzarea al comunismilui în România
va fi puternic marcat de prezenta unor cadre şi tipuri importate din modelul sovietic.
Acestă aculturaţie pe filieră ideologică va influenţa direct şi mitologia genului. Evoluţiile
ulterioare vor depinde de interacţiunile apărute între noile mituri şi reprezentări
ideologice şi cadrele, arhetipurile locale.
Spaţiul românesc prezenta mai multe caracteristici importante: distribuţia
preponderent rurală, laicizare incompletă şi reminiscenţe puternice ale legitimării Stat-
Biserică, mentalitate izolaţionistă. Toate aceste aspecte vor contribui la crearea unui
parcurs particular pentru reprezentările legate de imaginea femeii. Chiar dacă în primă
instanţă modelul sovietic va impune o egalizare mecanică şi accelerată a relaţiilor de gen, în
etapele următoare simbolismul premodern şi modelele tradiţionaliste vor avea cîştig de
cauză. Istoria femeilor în comunism se poate suprapune, în linii generale, peste cronologia
comunismului în ansamblu, deşi pentru cazul specific al acestui univers paralel se pot

411 Ed. Lawrence & Wishart, Women and communism: selections from the writings of Marx, Engles, Lenin, and
Stalin, London, 1950, p. 85.
412 Op. cit., Choi Chatterjee, Celebrating Women: Gender, Festival Culture and Bolshevik Ideology, 1910 – 1939, p.
135.

153
invoca o serie de epoci şi peisaje particulare de o violenţă simbolică mult mai mare 413. În
mod uzual comunismul românesc tinde să fie secţionat în trei etape majore: o epocă
sovietică, care cuprinde perioada 1947 şi pînă la finele decadei anilor 50, o perioadă
naţională (numită justificat sau nu, de uşoară liberalizare şi relaxare a presiunii ideologice),
începînd cu deceniul 6 pînă în primii ani ai decadei 70 şi un comunism personalizat, de la
mijlocul anilor 70 şi pînă la căderea sistemului, în 1989.
Istoria femeilor sub comunism se încadrează într-un parcurs istoric mult mai
comprimat şi dominat de mai puţine nuanţe. Începînd cu anul 1947 şi pînă la momentul
1958 414 există o epocă sovietică a politicilor de gen care impune femeilor din România mai
curînd o paradigmă opresivă decît una egalitaristă. Noul stat socialist emancipa femeile în
interiorul unui model hibrid, nu le elibera de rolurile tradiţionale, ci le obliga să accepte
noi seturi de datorii ideologice. Acestea erau transformate în „mame-muncitoare” 415 a
căror vocaţie productivă şi maternă devenea propietatea statutului. Pierderea „autonomiei
propriului corp” 416 şi a propriei persoane se va înscrie într-un proces accelerat.
Femeile din România vor deveni victimele unui „genocid cultural” 417. Dacă definiţia
termenului este extinsă către o formulă care să vizeze toate operaţiunile avînd ca intenţie
distrugerea parţială sau integrală a unei colectivităţi sau a unui grup etnic, naţional sau
religios 418, se poate susţine teza conform căreia femeile din România au fost victimele unui
proces de agresiune instituţionalizată. (Chiar dacă finalitatea acestor politici nu era
întotdeauna echivalentă cu moartea victimelor, traumele implicate de geneogeanism 419
rămîn foarte apropiate de cele ale altor forme de genocid etnic sau rasial). Dacă în celelalte
spaţii ale ansamblului social ideologia va cunoaşte şi perioade de relaxare sau modulare a
presiunii, politicile comuniste de gen vor rămîne caracterizate de o virulenţă şi de o
intensitate unică în tabloul general al lagărului socialist. Perioada sovietică va însemna
pentru existenţa femeilor sub comunism un stadiu pregătitor instalării unei epoci
întunecate. Cea de a doua etapa a istoriei paralele a genului debutează, în mod paradoxal,

413 Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, în Miturile comunismului românesc,
ed. Lucian Boia, editura Universităţii din Bucureşti, 1995, p. 22.
414 Retragerea Armatei Roşii şi finalul dominaţiei absolute a modelului sovietic, idem. p. 22.
415 Barbara Einhorn, Cinderella goes to market: citizenship, gender and womens movements in East Central
Europe, Verso, 1993, p. 40.
416 Idem. p. 64.
417
Gheorghe Boldur Lăţescu, The communist genocide in România, Nova Publishers, 2005, p. 117.
418 Idem, p. 117.
419
Termen definit ca formă de procreaţie forţată, Vladimir Trebici, apud. Gheorghe Boldur Lăţescu, p. 117.

154
într-un context de aparentă destructurare a represiunii ideologice. Mijlocul anilor 60 a
echivalat pentru istoriografia oficială cu intrarea într-o fază de reconfigurare şi de fragilă
liberalizare a statului comunist.
Pentru politicile de gen se conturează debutul unei epoci sumbre caracterizată de o
teroare segmentară, a cărei principală victimă rituală vor rămîne femeile. În 1966, la doar
un an de la preluarea puterii de la predecesorul său Gheorghiu-Dej, noul lider al statului
comunist Nicolae Ceauşescu interzice prin lege întreruperile deliberate de sarcină.
Concomitent, se elaborează un întreg corpus legislativ menit să stimuleze o natalitate
forţată şi justificată ideologic. Consecinţele acestor mutaţii asupra istoriei femeilor sub
comunism au fost dramatice. Decretul din 1966 a marcat începutul unei durate lungi de
represiune asupra genului feminin şi care se va suspenda doar 30 de ani mai tîrziu. Epoca
stalinismului de gen, instaurată la mijlocul deceniului 6, va cunoaşte şi o sub-etapă marcată
de inserţia unui set suplimentar de privaţiuni şi presiuni ideologice. Odată cu intrarea în
era comunismului dinastic, în tandem cu figura Liderului providenţial, se declanşează şi un
proces de mitificare şi eroizare a tovarăşei sale de luptă revoluţionară.
„Sindromul Elena Ceauşescu” 420 se va propaga în toate spaţiile şi palierele sociale,
generînd o mutilare a reprezentărilor feminine şi o introducere a unor clişee deformante.
Promovarea arhetipului tovarăşei supreme va induce adevărate falii culturale, care vor
continua să acţioneze în mentalul colectiv, inclusiv după disoluţia sistemului 421. Astfel,
intervalul 1974 – 1989 poate fi considerat ca unul dintre cele mai brutale experimente
contemporane asupra genului feminin. Istoria femeilor sub comunism poate fi încadrată
într-un model triadic: un stadiu sovietic (1947-1958), marcat de o grefă culturală de import
şi care va încerca să anexeze genul feminin unei mecanici a producţiei, un stadiu al
comunismului regresiv (1958-1966) în care femeia este reproiectată treptat într-o sumă de
clişee premoderne, dar resemnificate ideologic şi un stadiu al comunismului personalizat
(care se va acutiza şi contura progresiv, de la debutul anilor 70 şi va culmina cu decada 80).
Intervalul 1966 – 1970 poate fi considerat o etapă de tranziţie, între mitologia regresivă a
etapei post-sovietice şi noua paradigmă a feminităţii eroizante şi personificate, a anilor 70-
80.

420 ed. John Hash Harvey, Perspectives on loss, A sourcebook, Brunner, Matzel, Taylor and Francis, London,
1998, p. 240.
421 Idem. p. 241.

155
 Fiecărei epoci îi vor corespunde imagini şi tipare feminime autonome dar şi o sumă
de cadre simbolice constante, dintre care cele mai semnificative, probabil că sunt cele ale
anulării sferei private, al intruziunii şi omniprezenţei statului tutelar.

156
3. 2. Epoca sovietică şi revoluţia genului

Debutul comunismului în România s-a produs pe un fundal socio-cultural complex. Primul

lider al noului regim, Gheorghiu-Dej, a intuit miza esenţială a atragerii şi angrenării
femeilor motivată de trei argumente majore: creşterea masei electorale (creştere formală şi
butaforică), lărgirea bazei de producţie (cu stimularea unei noi identităţi de clasă) şi
legitimarea egalitaristă, eliberatoare a comunismului (femeile deveneau în aparenţă
cetăţeni egali, activi ai marii republici a umanismului revoluţionar). Pentru atingerea
acestor deziderate au fost mobilizate forţe importante. Încă din 1946, cu un an înainte de
preluarea violentă a puterii, comuniştii investeau deja puternic în operaţiuni de
propagandă adaptate genului. Acestea aveau menirea de a exploata situaţia precară a
femeilor din România de după război 422. Prozelitismul „femeilor agitator” şi al „femeilor
propagandiste” a generat un impact notabil în epocă 423, motivat mai ales de mentalităţile
profund patriarhale ale României postbelice şi de existenţa unor presiuni reale în direcţia
unei liberalizări a interacţiunilor de gen. Prima vîrstă a comunismului va valorifica din plin
acest complex local şi va reuşi să creeze un val de adeziune autentic. Constituţia din 1948
se înscrie în aceiaşi logică a egalitarismului şi a disoluţiei limitărilor şi rolurilor
tradiţionale atribuite femeii. Noua lege fundamentală, instituită sub dominaţie sovietică la
13 aprilie 1948, stipula:

Art. 16 „Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură, sunt egali în faţa legii 424” şi
Art. 21 „Femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic,
social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală femeia are drept de salarizare egală
cu bărbatul. 425”

Aceste prevederi intrau într-un contrast acut cu mentalităţile şi clivajul valoric al

etapelor premergătoare instalării comunismului. Deşi în plan european mişcările privind

422 Jill M. Massino, Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist Romania, ProQuest,
2007, p. 51.
423 Idem, p. 51.
424 Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, publicată în Monitorul oficial nr. 87 bis,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/constitutia-republicii-populare-romane-emitent-marea-adunare-
nationala-publicat-n-monitorul-oficial-nr-87-bis-din-13-14931.html, data accesării 17 martie 2013
425 Idem.

157
emanciparea femeilor generaseră rezultate palpabile, cadrul juridic autohton rămasese
unul refractar. Pentru prima dată în 1929 femeilor li se acceptă dreptul de a vota, doar în
alegerile municipale şi doar dacă au depăşit vîrsta de 29 de ani 426. Acest prim semn de
deschidere către atmosfera europeană rămîne singular în peisajul epocii. Pînă la momentul
1932 Codul civil continuă să limiteze drastic drepturile femeilor în chestiunile legate de
reprezentare, moştenire, proprietate sau custodie asupra copiilor 427.
Constituţia din 1938 va acorda drept de vot femeilor, dar contextul politic dificil va
amîna o echilibrare reală a interacţiunilor politice de gen. Reforma legislativă comunistă
operată asupra statutului femeii nu avea în acest context cum să nu producă impresia unui
salt pozitiv. Prin intermediul său se aboleau în acelaşi timp şi educaţia segregată pe criterii
de gen şi se ofereau drepturi protective pentru mame şi copii 428. Noua abordare contrasta
profund cu patriarhatul juridic al anilor 30. Emanciparea femeii în comunism a fost
stimulată şi prin intermediul unor mecanisme de asociere şi organizare care au desfăşurat
o muncă de ideologizare voalată. În acelaşi an 1948, proaspăt înfiinţata Uniune a Femeilor
Democrate din România o alege pe Ana Pauker în funcţia de preşedinte de onoare.
Calchiată după predecesoarea sa din Uniunea Sovietică, Zhenotdel 429, noua structură milita
pentru implicarea femeilor în activităţile sociale şi politice, pentru activismul ideologic şi,
mai ales, pentru transformarea politicilor de gen în politici productive. Asaltul asupra
rolurilor tradiţionale atribuite femeii era unul concertat şi motivat de două presiuni subtile
– interesul noii puteri de a stimula o urbanizare forţată şi nevoia nivelării clivajelor
reprezentaţionale şi culturale în vederea inducerii unor noi repere de identitate.
UFDR va juca un rol central în promovarea politicilor de gen ale partidului şi va
funcţiona în acestă primă formă pînă în 1957, cînd va fi transformată în Consiliul Naţional
al Femeilor. Activitatea Uniunii este direct legată şi de apariţia revistelor Femeia şi
Săteanca, adevărate barometre ale evoluţiei directivelor ideologice în diferitele stadii ale
comunismului de gen. Rolul formator al revistei Femeia a fost puternic potenţat şi de
hibridizarea şi mascarea tematicilor ideologice într-un univers de discurs empatic feminin.
Inserţia noii identităţi de gen se realiza astfel de o manieră progresivă şi a fost organizată
în jurul mai multor axe simbolice primare.

426 Op. cit., Jill M. Massino, Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist Romania, p.
43.
427 Idem. p. 43
428 Idem. p. 50
429 Idem. p. 52

158
 Proiectul comunist de capturare şi dirijare a identităţii de gen a uzat de două clase
majore de motive: un set de cadre recurente, perene, rezistente pe întregul parcurs al
proiectului şi o altă clasă, de cadre simbolice complementare, care s-au succedat şi au
evoluat pe parcursul diferitelor epoci. Subiectele predilecte ale primei categorii se referau
în principal la probleme precum: cetăţenie, activism civic (în mod obligatoriu dominat de
vectorul ideologic), „fraternitate socialistă” 430, luptă pentru pace, bunăstare generală,
eliminarea opresiunii.
Dincolo de caracterul aparent progresist al acestui program, se ascundea un set de
semnificaţii dual – dublul limbaj îşi exercita funcţia inclusiv în universul benign al
publicisticii feminine. Ideologia impune anumite accepţiuni particulare pentru fiecare din
temele invocate – fraternitatea socialistă, de exemplu, implică şi o repudiere violentă a
oricăror alte alternative valorice, lupta pentru pace, o sintagmă oximoronică cu vocaţie
ironică, obliga la un activism brutal, cetăţenia aducea prea puţine drepturi pentru femei şi
un set epuizant de noi obligaţii. Cea de a doua clasă de tematici, adaptată spiritului epocii,
se caracterizează printr-o proliferare a modelului sovietic. În perioada 1947 şi pînă către
mijlocul deceniului 5 a existat o supralicitare a imaginii femeii – muncitor, devenită un
adevărat artefact productiv. „Egalitatea mecanică a sexelor” 431 miza pe o eroizare a
femeilor practicînd roluri profesionale asociate în mod tradiţional bărbaţilor. Stadiul
sovietic va echivala cu instalarea unei adevărate iconografii a femeii sudor, a femeii
tractorist, a femeii muncitoare în mină sau a femeii activist. Etalonul cheie al epocii rămîne
„femeia comisar” 432, o încarnare apoteotică a procesului de destructurare a genului.
Identitatea feminină este mutilată, lipsită de repere valorice fireşti 433, masculinizată pînă la
paroxism. Noile modele de reprezentare invadau în mod agresiv universul tradiţional, atît
prin portretistică oficială cît şi prin noile curente culturale puternic impregnate ideologic.

430 Idem., p. 55.

431 Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, op. cit., Miturile comunismului
românesc, ed. Lucian Boia, p. 26.
432 Idem. p. 27.
433 “îmbătrînită înainte de vreme”, deformată, jefuită de atributul frumuseţii, redusă la vocaţia productivă, Op.
cit., Barbara Einhorn, Cinderella goes to market: citizenship, gender and womens movements in East Central
Europe, p. 64.

159
 Fig. 3 -1. Portret oficial al Anei Pauker 434

Personajul reper al momentului este Ana Pauker, încarnare absolută a noului ideal
feminin. Promotoare a unui celibat simbolic 435, direct inspirat din solitudinea
revoluţionară a marelui Stalin, „femeia comisar” descentrează universul de reprezentări şi
434 Pentru perioada 1947 – 1952, cînd a ocupat funcţia de Minstru de Externe
435 Op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, p. 28.

160
induce o schismă cu consecinţe majore pentru rolul şi statutul femeii sub comunism.
Pentru a putea accede la funcţii, pentru a putea primi gratitudinea şi recunoaşterea
sistemului, pentru a se putea transforma în cetăţean, femeia trebuia să suporte un proces
de lustrare biologică. Transgregarea genurilor constituie principala strategie de creare a
variantei feminine a omului nou, uniform, nediferenţiat, anexat în identitatea sa fizică şi
mentală de marele proiect revoluţionar.
Modelele feminine ale epocii erau distribuite conform unei axe temporale
excentrice – erau fie adolescente adrogine, eroine sacrificate pe altarul cauzei
revoluţionare, fie femei claustrate într-o maturitate „stătută” 436. Femeia tînără era
repudiată constant şi atunci cînd aceasta îşi făcea totuşi apariţia în peisajul narativ al
epocii era plasată sub tutela preventivă a unui personaj mai în vîrstă 437. Perioada sovietică
dezvoltă astfel o mitologie prolifică – sunt promovate constant mitul femeii-muncitor,
angajată într-un pionierat eliberator al marilor profesii masculine, mitul femeii activist,
jefuită de atributele sale fireşti, aceasta devine o dublură a partenerului de cauză, femeia
stîlp familial, care distruge clişeul „respectabilităţii burgheze” 438. Principalul scop ale
acestei ofensive generale asupra identităţii de gen se referea la pulverizarea culturii
tradiţionale şi la crearea condiţiilor necesare unui salt istoric către un nou tip de
comuniune rituală. Editată între 1946 şi 1948 sub titlul de Femeia muncitoare, iar după
1948 sub titulatura simplă de Femeia, principala revistă ideologică dedicată genului
reprezintă un exemplu concludent al materializării acestei mitologii. Astfel, coperta
numărului 11 din 1948 439 reprezintă o femeie muncitor feroviar, cu mîinile încordate în
jurul unui racord mecanic, îmbrăcată într-o salopetă tipic masculină. Cu vîrstă incertă,
această eroină a macazului avea rolul de a consfinţi disoluţia tiparelor feminine anterioare.

436 Idem, p. 38.

437 Idem. p. 30.
438 Op. cit., Jill M. Massino, Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist Romania, p.
34.
439 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 11, 1948.

161
 Fig. 3 - 2. Coperta revistei Femeia, nr. 7, 1948 440

Numărul 8 al aceleiaşi reviste din anul de graţie 1948 441 prezintă o altă frescă ce
surprinde în mod remarcabil simbolistica epocii. Un grup de soldaţi sovietici sărbătoresc
alături de mulţime marea eliberare. Nu sunt prezente decît două personaje feminine,

440 Idem .
441 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 8, 1948.

162
copleşite de o avalanţă de steaguri muncitoreşti şi de zîmbete neverosimile. Cea mai
reprezentativă copertă rămîne probabil cea a numărului 12 din 1948 442, dedicată
aniversării părintelui popoarelor. Sub portretul clasic al liderului sovietic tronează lozinca
stereotipă – „Trăiască Iosif Vissarionovici Stalin !” 443.

Fig. 3 - 3. Coperta revistei Femeia, nr. 12 din 1948 444

442 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 12, 1948.
443 Idem.
444 Idem.

163
 Noua mitologie a feminului este promovată, impregnată, legitimată şi prin
intermediul unei serii prolifice de broşuri propagandistice:

„Ţie, fată tînără şi voinică, cu soare în priviri şi cu soare în zîmbet, ce fireşti ţi se par
multe: să lucrezi la strungul tău, să conduci tractorul tău, să fii inovatoare, să ajungi chirurg
şi nimeni să nu se teamă să se lase pe mîna ta, să primeşti decoraţii şi premiul de stat ..”. 445

„Ştii tu, femeie, care stăpîneşti zece, douăsprezece războaie în fabrica în care esti
fruntaşă, că pentru dreptul tău de a munci (...) că pentru acest drept la muncă, odihnă, la
cuvînt şi la hotărîre, au murit în închisoare femei tinere şi pline de înţeleciune ? Femei care
făceau parte din partidul comunist şi răspîndeau cuvîntul cu preţul vieţii lor ?” 446

Roluri feminine devin astfel restrictive şi orice refuz al acestora instituie o culpă
simbolică. Această mitologie mecanică devorează treptat identităţile anterioare şi îşi
impune propria normativitate. O mare parte din mitologia feminină a stadiului sovietic este
pastişată şi adaptată după corpusul central al proiectului. O atare ipoteză este sprijinită şi
de următorul fragment, extras din unul dintre textele propagandistice cele mai uzitate în
primii ani ai comunismului românesc:

„În oraşul Ivanovo (...) lucrătorii din industria textilă au trimis Comisiei electorale
centrale pe muncitoarea Taisia Ivanovna Şuvandina. Ea e cunoscută în tot oraşul, în toată
regiunea. A devenit celebră dînd exemplul unei munci cu abnegaţie şi de spirit de iniţativă. Ea
a bătut recordul lucrînd singură la douăzeci de războaie de ţesut. Prin munca ei, ea, simplă
muncitoare, a fost răsplătită cu înalta decoraţie sovietică, ordinul Lenin.” 447

Vajnica lucrătoare din oraşul Ivanovo este, de fapt, o formulă feminizată a mitului
stahanovist. Incredibila sa capacitate de a depăşi cotele de producţie se încadrează tot într-
o obsesie a maşinii şi a caracterului superior al omului nou. Noul Homo sovieticus,
aclimatizat şi feminizat poate fi considerat o expresie simbolică particulară a arhetipurilor
fondatoare. Imaginea femeii masculinizate, de-personalizate, încadrată într-o logică

445 Lucia Demetrius, De vorbă cu alegătorii – Şi tu hotărăşti, Frontul Democraţiei Populare, Bucureşti, 1957, p.
5.
446 Idem. p. 11.
447 D. Zaslavski, Democraţia sovietică, ediţia a II a, editat de către Asociaţia Română pentru strîngerea
legăturilor cu URSS, A.R.L.U.S, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1948, p. 48.

164
mecanică a idealului revoluţiei, implică ideea unei altfel de mitologii a Unităţii. Muncitorii
sunt noua clasă de oameni aleşi, pe care marşul revoluţiei îi conduce către o nouă Vîrstă de
aur. Mitologia feminină a acestei prime etape a comunismului românesc se prezintă
deopotrivă: scizională (sunt mituri de ruptură şi de opoziţie, femeia tradiţională se opune
noii femei), fondatoare (femeia, devenită dublul egalitar al bărbatului joacă rolul de Totem
intermediar, de punct de emergenţă a unei noi ordini), milenaristă (comunismul sovietic,
inclusiv în varianta sa adaptată genului rămîne puternic dependent de mirajul construcţiei
unui eden terestru).

165
3 . 3. Imaginea femeii în epoca comunismului naţional - Pronatalism şi productivitate

Arhetipul feminin sovietic va avea o carieră efemeră în experienţa comunismului

românesc, iar tendinţe egalitariste şi anti-tradiţionaliste specifice anilor 47-50 vor lăsa
locul unor vechi clişee autohtone. Cea de a doua Constituţie comunistă din 1952 448, care o
abroga pe cea din 1948, lansa deja semnalele unei corecţii subtile de curs. Erau păstrate
ariticolele legate de garantarea egalităţii de drepturi şi şanse, dar acestora li se adăugau şi
noi prevederi protective:

Art. 83 „Femeia în Republica Democrată Română are drepturi egale cu cele ale bărbatului, în
toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale.
Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială şi
învăţămînt.
Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi ale copilului. Statul acordă
ajutor mamelor cu mulţi copii şi mamelor singure, concedii cu plată, salariu femeilor
însărcinate; organizează maternităţi, creşe şi cămine de copii.” 449

Politicile de gen ale statului comunist înregistrau astfel o schimbare treptată de

curs. Rolul tradiţional al femeii era resemnificat şi recuperat în favoarea unui proiect care
avea să îşi arate latura morbidă abia către mijlocul decadei anilor 60. Noua Constituţie din
1952 va fi urmată, în 1954, de o nouă completare a practicilor judiciare – Noul Cod al
Familiei 450 milita pentru o egalizare şi o echilibrare a raporturilor dintre sexe, în interiorul
uneia dintre instituţiile cele mai refractare la schimbare – căsătoria. Prin intermediul noii
legislaţii femeile erau eliberate de o serie de limitări privind mobilitatea profesională,
custodia minorilor şi propietatea asupra bunurilor.

Art. 1 „În Republica Populară Romînă, statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele
mamei şi ale copilului. Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. În relaţiile

448 Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a
Republicii Democrate Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952, http://www.constitutia.ro/const1952.htm. data
accesării 18 martie 2013.
449 Articolul 83 din Constituţia Republicii Populare Române, Idem.
450 Codul Familiei, publicat în Monitorul Oficial, nr. 1 din 4 ianuarie 1954.
http://lege5.ro/en/Gratuit/g42tqnbv/codul-familiei-from-1953-al-republicii-populare-romine, data
accesării 19 martie 2013.

166
dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi
egale.” 451

În aparenţă, statul comunist continua procesul de liberalizare al statutului şi

rolului social al femeii. După modelul emancipării radicale din primii ani ai sovietizării,
reluarea unor tematici tradiţionale, mai apropiate de cultura locală a genului, a creat un
teren favorabil pentru viitoarele politici pronataliste. Comunismul româneasc se
desprindea lent de clişeul sovietic şi începea să îşi producă o nouă mitologie şi
simbolistică feminină. Uniunea Femeilor Democrate din România este transformată în
1957 în Consiliul Naţional al Femeilor. 452 Noua structura era plasată într-o dependenţă
ierarhică şi organizatorică mult mai pregnantă faţă de partid şi va reprezenta în continuare
principala pîrghie de promovare şi inserare a noilor directive ideologice în cultura de gen.
Încă de la debutul anilor 50, revista Femeia confirmă glisarea punctelor de referinţă
ale modelului feminin. Coperta numărului 2 din 1950 453 reprezintă o tînără mamă, cu o
constituţie gracilă şi feminină, privind cu încredere către viitor, în timp ce de braţul său
stîng se sprijină un mic copil muncitor. Există o fractură vizibilă între noul arhetip feminin,
reconstituit prin recuperarea unor cadre şi imagini tradiţionaliste şi mitologia „femeii
comisar”, atît de acerb promovată în primii ani ai comunismului. Chiar dacă personajul
simbol, Ana Pauker, va fi epurată de Gheorghiu-Dej abia în 1952, modelul sovietic al
feminităţii se află deja într-un declin ireversibil. Inconografia feminină a anilor 50 va
continuă să evolueze către statuarea unui nou model. Publicistica ideologică va contribui
din plin la stabilizarea şi difuzarea noii imagini, un exemplu relevant fiind constituit de
noile faţete ale genului reflectate de revista Femeia.
Astfel, numărul din ianuarie 1955 suprinde o frescă cu mesaj subtil – două fetiţe se joacă cu
o păpusă-bebeluş în atmosfera feerică a unui piesaj de iarnă 454. Sensul ideologic al tabloului
transpare discret – maternitatea devine un ciclu continuu, pregătirea pentru asumarea
acestui rol fiind demarată inclusiv din stadiul socializării infantile. În aparenţă, copii patriei
comuniste erau pe cale să edifice un nou univers, izolat, perfect, atemporal.
Începînd cu primii ani ai deceniului 6 comunismul românesc întră într-o etapă de
reasamblare a punctelor sale de referinţă. Autonomizarea faţă de modelul sovietic va

451 Idem. Art. 1.

452 Op. cit., Jill M. Massino, Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist Romania, p.
52.
453 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1950.
454 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 1, 1955.

167
produce efecte inclusiv în dimensiunea culturală şi ideologică a genului. Mitologia feminină
devine extrem de activă în direcţia promovării unor noi clişee, dintre care cel mai influent
şi multivalent va rămîne cel al „femeii – mame”. Potenţialul simbolic al maternităţii era
explotat în virtutea mai multor axe. Femeia devenea astfel o forţă de generare şi regenerare
a clasei proletare, un punct de conexiune a tradiţiei cu viitorului, o imagine privilegiată a
unei noi structuri simbolice pe cale de agregare – comunismul sub zodia naţională.
Finalul epocii Dej va aduce pentru condiţia femeii sub comunism şi o vremelnică
liberalizare a legislaţiei privind reproducerea. În intervalul 1948-1957 avortul era
restricţionat prin lege, singurele cazuri în care era permisă întreruperea sarcinii fiind cele
motivate de starea de sănătate a mamei sau de maladiile asociate fătului 455. În ciuda
restricţiei legislative, caracterul sancţiunilor era moderat, situaţie care a dus la o tolerare
tacită din partea autorităţilor. În 1957 avortul este liberalizat, situaţie care va persista pînă
în 1966.
Relaxarea presiunilor normative şi coercitive în politicile de gen se explica în
principal prin intenţia statului comunist de a stimula angrenarea femeilor în procesul
productiv prin pîrghii mai eficiente decît prozelitismul sovietic. Distorsiunile de rol ale
genului deveneau mai puţin pregnante, deşi persistau într-un registru subtil – femeia
continua să fie şi mamă şi muncitoare şi se confrunta cu serie de dileme culturale, sociale şi
economice determinate de evoluţiile unei urbanizări forţate. Perioada 1958 – 1965 poate fi
asociată cu o epocă regresivă a reprezentărilor şi modelelor feminine. Există un melanj
între vechi şi nou, între miturile şi clişeele feminităţii interbelice (supralicitarea vocaţiei
materne, eroizarea femeii în registrul familial) şi noile stereotipuri ideologice (femeia-
productivă, parteneră de marş revoluţionar, completare egalitară a bărbatului şi purtătoare
de mesaj al noilor generaţii).
Panteonul feminin este şi el supus unui proces de selecţie şi epurare discretă –
arhetipul masculinizat şi „devorator” 456 al femeii comisar este marginalizat iar în locul său
ascensionează o mitologie cu tente tradiţionaliste. În aceste context se poate spune că cea
de a două vîrstă a comunismului plasează mitologia feminină în strînsă corelaţie cu cadrul
simbolic al Vîrstei de aur. Femeia – mamă devine astfel mai curînd un reper constructiv al
viitorului paradis comunist şi mai puţin o imagine mutilată a Totemului fondator.

455 Gail Kligman, The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus Romania, University of
California Press, Berkeley, 1998, p. 23.
456 Op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, p. 27.

168
 Oficiosul de gen al partidului, revista Femeia, va înregistra aceste mutaţii şi
modificări de cadru cu multă fidelitate. Imaginii maternităţii edenice, specifice ultimilor ani
ai deceniului 5 îi vor urma un set de noi clişee, organizate în jurul unei mitologii tot mai
productive. Astfel, coperta numărului din iunie 1960 457 prezintă imaginea unei fetiţe
zîmbitoare. Copilul îmbrăţişează matern păpuşa pe un fundal în care se profilează victorios
noile blocuri comuniste, expresia arhitecturală a anulării şi vexării spaţiului privat.

457 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 6, 1960.

169
Fig. 3 - 4. Coperta revistei Femeia, nr. 5, iunie, 1960 458

458 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 6, 1960.

170
 La venirea sa la putere, în 1965, Nicolae Ceauşescu se va confrunta cu o sumă de
consecinţe contradictorii ale liberalizării legislaţiei privind reproducerea 459. Mobilizarea
crescută a populaţiei determinată de procesul de migrare către urban, precum şi disoluţia
modelului familiei tradiţionale generaseră o scădere dramatică a sporului demografic. Era
un preţ plătit pentru emanciparea femeii şi pentru atragerea sa în zona productivă.
Activismul cultural şi promovarea constantă a imaginii femeii duale, deopotrivă
muncitoare şi mamă, nu reuşiseră să stopeze această evoluţie din interior. În mod
paradoxal, statul comunist avea nevoie de o creştere constantă şi sustenabilă a populaţiei.
Politicile demografice anterioare se dovediseră inconsistente şi, în mare parte ineficiente,
motiv pentru care noul lider va impune în 1966 o nouă legislaţie pro-natalistă şi anti-avort.
Decretul 770 din 1966 interzicea avortul şi impunea sancţiuni penale pentru orice
abatere de la prevederile sale. Primele reacţii ale femeilor au fost moderate – prohibiţia
anterioară din perioada 1948 -1957 deţinuse un caracter formal. Constituţia din 1965 460,
promulgată de Nicolae Ceauşescu imediat după instalarea sa la putere, continuă să menţină
o serie de prevederi care în aparenţă protejau statutul femeii. Nu se oferea deci nici un
indiciu asupra operaţiunii de anexare a corpului şi a identităţii feminine, care avea să se
producă doar un an mai tîrziu:

Art. 23 „În Republica Socialistă România, femeia are drepturi egale cu bărbatul. Statul
ocroteşte familia şi căsătoria şi apără interesele mamei şi ale copilului” 461.

Decretul 770 din 1966 a echivalat cu o ruptură brutală în interiorul unui peisaj
istoric care simula o efemeră liberalizare 462. Noua legislaţie comunistă stipula:

„Avînd în vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave

consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalităţii şi sporului natural al
populaţiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:

Art. 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

Art. 2 În mod cu totul excepţional înreruperea cursului sarcinii va fi autorizată (...):

459 Op. cit., Gail Kligman, The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus Romania, p. 24.
460 Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 65 din 29 octombrie 1965.
461 Idem.
462 Op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, p. 33.

171
 a. sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat prin alt
mijloc;
b. unul dintre părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar sau care
determină malformaţiuni congenitale grave;
c. femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale;
d. femeia este în vîrstă de peste 45 de ani;
e. femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;
f. sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.” 463

Argumentul cu care se deschide actul legislativ este unul tipic dublei măsuri a
umanismului revoluţionar. Nu „gravele consecinţe asupra sănătăţii femeii” erau cele care
motivau politici demografice represive, unice în întregul tablou al lagărului socialist, ci
intenţia declarată de a stimula natalitatea şi sporul natural. Puţinele excepţii invocate de
noul act legislativ aveau menirea de a evita orice disfuncţionalitate sau eroare în
producerea in serie a noii clase muncitoare. Istoria femeilor sub comunism înregistra în
acest mod o lovitură premonitorie, care avea să anunţe noile practici ale obsesivei decade
ale anilor 80. Operaţiunea de „rechiziţionare a corpului feminin” 464 în beneficiul politicii de
stat se înscria într-un proiect cu graniţe mult mai extinse. Politicile demografice instaurate
odată cu epoca Ceauşescu erau direct corelate cu noile teze ale „ideologiei naţionale sub
socialism” 465.
Particularizarea şi izolarea noii formule a experienţei comuniste era dependentă de
crearea unui ansamblu social uniform şi care să răspundă cu fermitate solicitărilor
sistemului. Politicile demografiei forţate deveneau o modalitate de industrializare a operei
biologice de creare a omului nou. Începînd cu 1966 statul comunist încerca să îşi fabrice
noi cetăţeni prin angrenajul unui sistem represiv adaptat ecuaţiei stalinismului de gen.
Prohibiţia impusă de noile politici sociale privind reproducerea au stimulat un nou tip de
teroare – difuză, nespusă, aparent fracţionară, deşi prin consecinţele sale se extindeau
dincolo de graniţele genului 466. Un întreg corpus instituţional brutal invada universul intim,

463 Decretul nr. 770 din 1966, publicat în Buletinul Oficial la 1 octombrie 1966,
http://www.comunismulinromania.ro/Legislatie-comunista/1966-decret-770-intreruperea-sarcinii.html,
data accesării, 22 martie 2013.
464 Op. cit., Gail Kligman, The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus Romania, p. 33.
465 Idem, p. 20.
466 Op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, p. 34.

172
anula sfera privată şi genera scenarii dramatice. Noua imagine a femeii se dezvolta astfel
sub presiune violentă a unei noi vocaţii impuse ideologic – maternitatea forţată.
Perioada 1966 – 1970 poate fi considerată un stadiu intermediar, de transfer şi de
acumulare în sfera reprezentărilor privind genul. Noile arhetipuri feminine supralicitau
contururile şi cadrele reprezentărilor anterioare. În etapa 1958-1965, mitul femeii mamă,
cu vocaţie duală, de muncitoare şi de garant al echilibrului familial ancestral păstra
aparenţa unui construct pozitiv, legat de perspectiva unui echilibru paradisiac. Noua
viziune impusă coercitiv după 1966 produce o deformare şi o hiperbolizare patologică a
cadrelor anterioare.
Cele două roluri fundamentale ale femeii, de producere şi de reproducere, trebuiau
să se înscrie într-un algoritm mecanic, dezumanizant, excesiv. Multitudinea de distincţii şi
remunerări simbolice pe care statul comunist le ofereau femeilor atrase pe cîmpul
stahanovismului maternal 467 dovedeau instalarea unui fenomen de alienare. Relaţia
firească dintre structura familială şi sfera instituţională era anulată. Funcţia productivă şi
cea reproductivă deveneau propietatea unui stat care uzurpa funcţiile tradiţionale 468.
Paternalismul instituţional se suprapunea peste clişeele premoderne ale României
interbelice. Principiul omniscienţei paternale era supralicitat şi de persistenţa unei
influente inconografii de inspiraţie religioasă. Epoca Ceauşescu reuşea astfel să producă un
fenomen de comprimare al cadrelor simbolice anterioare sub forma unei dictaturi a
Tatălui 469. Noua mitologie feminină instalată odată cu atmosfera generală de „legiferare şi
confiscare a biologicului” 470 este dominată de imagini scizionale. Persistă arhetipul femeii
lucrătoare, integrată egalitarist în procesul de producţie, dar acesta este dublat de
imaginea mamei depersonalizate, aflate într-o relaţie de dependenţă faţă de un stat
abuzator.
Tiparul simbolic dominant al noii epoci este cel al unui milenarism reinfuzat cu
elemente de mistică religioasă. Imaginea femeii este destructurată, în ciuda exacerbării
rolului matern.

467 Distincţia de mamă eroină acordată femeilor care reuşeau să aducă pe lume un număr de peste 10 copii
consfinţea noile idealuri ale statului comunist.
468 Op. cit., Gail Kligman, The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus Romania, p. 30.
469
Principiul Tatălui servea ca o abrogare a responsabilităţii individuale, David A. Kideckel, The Undead:
Nicolae Ceauşescu and paternalist politics in Romanian Society and culture, în, ed. John Borneman, Death of the
Father: An Antropology of the end of Political Authority, Berghahn Books, 2004, p. 132.
470 Ibidem. p. 22

173 173
 În ansamblu, toţi cetăţenii statului comunist sunt împinşi într-o stare de
infantilizare şi de supunere, pregătind inagurarea noii epoci a totalitarismului personalizat.
Se crează astfel o extensie a mitului Unităţii (toţi cetăţenii marii republici revoluţionare
sunt egali, similari, dependenţi şi obedienţi faţă de stat) şi o combinare a arhetipului
fondator (statul devine Totem, Tată ritual, reper unic) cu cel al reperelor temporale ideale.
Este vorba de un cadru simbolic dinamic, cu noi nuanţe tehniciste (producţia ca şi
reproducerea trebuiau să fie definite de o eficienţă mecanicistă) şi care se plasează sub
tutela unui reper pe cale să înglobeze şi să devoreze toate celelalte mituri – puterea
personificată.
Prozelitismul ideologic al publicistii feminine va intra într-o formulă agresivă. Astfel,
noile numere ale revistei Femeia cedau spaţii extinse unor materiale propagandistice tot
mai rudimentare şi cu nuanţă coercitivă tot mai transparentă 471. Statul presa identitatea şi
imaginea femeii pentru a se încadra în noile sale comandamente. Lipsa de plauzibilitate a
naraţiunilor care glorificau mamele eroine, producătoare stahanoviste, păstratoare a
tradiţiilor familiale, dar şi factor de progres şi entuziasm revoluţionar, determinau lent o
fracturare între universul feminin real şi cel oficial. Femeia care supravieţuia în
comunismul anilor 60 continuă să fie epuizată de dublarea obligaţiilor casnice cu cele
lucrative, se vedea constant ameninţată de spectrul unei maternităţi involuntare, continuă
să joace rolul „fracţiunii dominate a clasei dominante” 472.

471 Op. cit., Jill M. Massino, Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist Romania, p.
57.
472 Pierrre Bourdieu apud. Gail Kligman, Op. cit., The politics of duplicity, Controlling Reproduction in
Ceauşescus Romania, p. 25.

174
3. 4. Femeia anonimă şi „mitul Elena Ceauşescu”

Pînă la finalul deceniului 6, mitologia feminină promovată oficial a rămas încadrată într-
un curent cu un singur sens – cel al dizolvării într-o masă informă şi uniformă de artefacte
productive. Debutul decadei anilor 70 va echivala cu instalarea unei noi paradigme privind
simbolistica şi mitologia productivă şi va consfinţi o mişcare cu dublă direcţie. Prototipul
femeii anonime 473 este pus în concurenţă cu cel al femininului eroic, mitizat şi proiectat în
sfera publică.
Încă de la Congresul al IX-lea al PCR din 1965 se contura o nouă doctrină a politicilor
de gen:

„Femeile, reprezentînd peste jumătate din populaţia ţării, constituie un factor de

seamă în viaţa economică, politică şi culturală a ţării noastre. Organele şi organizaţiile de
partid sunt datoare se se preocupe în mai mare măsură de promovarea femeilor în munci de
răspundere, de partid, de stat, în toate domeniile de activitate ..” 474.

Noile directive vor prinde formă abia în anii 70, sub influenţa cultului personalităţii
în varianta sa feminină. Ascensiunea fulminantă a Elenei Ceauşescu va marca profund
reprezentările şi cadrele simbolice ale epocii. Tentativele ostentative de promovare a
femeilor aveau rolul de a legitima şi susţine noul reper al puterii personalizate. „Cote
cantitative” 475 de tovarăşe erau transferate din cîmpul producţiei în cel al activismului
public, pentru a masca mutaţiile vicioase care se produceau în panteonul comunist. De la
debuturile sale şi pînă la graniţa deceniului 7, comunismul se insera în sfera
reprezentărilor simbolice prin intermediul unor clişee, cadre, tipuri. Marea reformă a
mitologiei comuniste se referea la instanţierea şi personificarea modelelor. După 1970,
Elena Ceauşescu va deveni în sine un arhetip al feminităţii viciate, care va duce la
marginalizarea sau înglobarea treptată a celorlalte prototipuri ideologice ale genului.
Înainte de 1970 rolul public al Elenei Ceauşescu a fost unul secund, aceasta fiind invocată
cu precădere în postura sa de „tovarăşa credincioasă de luptă” sau „soţia iubitului

473 Ibidem, p. 91.

474 Nicolae Ceauşescu, Pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 79.
475 Op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, p. 37.

175
conducător” 476. Plasarea sa în fundalul simbolic al puterii nu părea să justifice fulminantă
carieră politică de după anul 1974 477. Primele semnale ale extensiei de rol al Elenei
Ceauşescu aveau să vină pe parcursul anului 1971, cînd prezenţa sa devine obişnuită în
vecinătatea noului Preşedinte al RSR. În 1972 este aleasă membru cu drepturi depline în
Comitetul Central, cu ocazia Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român. În cadrul
aceleiaşi conferinţe Nicolae Ceauşescu anunţa noile linii directoare ale programului PCR:

„În socialism suntem martorii formării unei concepţii unice despre lume şi viaţă,
derivată din materialismul dialectic şi istoric. (...) Este vorba de formarea unei noi ştiinţe şi a
unei noi culturi, cristalizarea unei noi şi avansate etici, care vor contribui la formarea unui
nou om” 478.

Noul curs al proiectului comunist era puternic marcat de obsesiile uniformizării,

omogenizării şi unificării societăţii. Graniţele şi clivajele anterioare trebuiau anulate şi
dizolvate. Era imperios necesar „ca satul să înceapă să semene tot mai mult cu oraşul” 479, ca
diferenţele dintre „munca fizică şi cea mentală să fie gradual eliminate” 480 şi, în final,
„clasele sociale să dispară” 481. Identitatea de gen reprezenta şi ea o ţintă subtilă a noilor
obiective ale comunismului personalizat, după cum aveau să o dovedească anii următori.În
1973 Elena Ceauşescu devine membru al Comitetului Executiv al PCR, recunoaştere care va
declanşa o serie ulterioară de noi roluri publice şi o treptată individualizare faţă de
imaginea lui Nicolae Ceauşescu 482. Totuşi, pînă către debutul deceniului 8, imaginea Elenei
Ceauşescu rămîne una complementară şi accesorie. După 1975 numele Elenei Ceauşescu
începe să apară alaturi de cel al lui Nicolae Ceauşescu în majoritatea titlurilor din Scînteia,
marcînd o oficializare a puterii într-o formulă partenerială 483. Deşi reprezenta o premieră
în istoria manifestării puterii comuniste, intrarea în scenă a Elenei Ceauşescu a generat în
primă instanţă reacţii pozitive.

476 Cornelia Les, The emergence of Elena Ceauşescus cult,

http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/the_emergence_of_elena_cea.htm, data accesării, 23 martie 2013.
477 Atunci cînd Nicolae Ceauşescu ocupa funcţia abia înfiinţată de Preşedinte al Republicii Socialiste România.
478 Nicolae Ceauşescu, apud. Kligman, Op. cit., The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus
Romania, p. 33.
479 Idem, p. 33.
480 Idem, p. 33.
481 Idem, p. 33.
482 Op. cit., Cornelia Les, The emergence of Elena Ceauşescus cult.
483 Idem.

176
 După epoca dejistă, marcată de o ritualizare greoie şi de ocultare a relaţiilor de
familie, imaginea noului cuplu conducător semnala o normalizare şi o relaxare în
iconografia puterii. Glisarea imaginii Elenei Ceauşescu de la arhetipul tovarăşei de luptă
revoluţionară către cel al liderului autonom a determinat modificări, inclusiv în spaţiul
reprezentărilor şi clişeelor propagandistice feminine. După 1970, publicistica ideologică de
gen începe să aducă în prim plan noi clişee. Rămîn influente tiparele femeii lucrătoare
devotată, ale ţărăncii colectiviste şi ale mamei eroine, dar acestea sunt dublate de o nouă
mitologie feminină. Revista Femeia începe să promoveze şi imaginea femeii actriţă,
intelectual, profesor, student, tehnician, pe cale să se desprindă de sub tutela masculină şi
care îşi pune treptat în umbră limitările rolurilor anterioare 484.
Coperta Almanahului Femeia, din 1970 485 propune imaginea unei tinere elegante,
copiind stilul actriţelor din filmografia franceză. Coperţile din 1971 486, şi 1972 487 sunt
ocupate de ipostaze ale aceleiaşi feminităţi redescoperite. În contrapondere, revista Femeia
continua să promoveze tiparele devenite clasice: coperta numărului 6 din 1972 488 este
ocupată de imaginea unor tinere muncitoare în industria chimică, numărul 2 din 1973 489
foloseşte ca imagine de copertă o ţărancă îmbrăcată în costum popular, iar numărul 9 din
1974 490 reeditează un tablou idilic – un grup de pioneri, oferind flori unui personaj feminin
invizibil.
Se poate vorbi în acest context de o revenire moderată către epoca emancipării
sovietice şi de o remasculinizare discretă a statutului feminin. Un salt important în
vizibilitatea şi influenţa publică a Elenei Ceauşescu se produce în 1979. Cu ocazia împlinirii
a „60 de ani de viaţă şi a 40 de ani de luptă revoluţionară” 491, Elena Ceauşescu este
decorată cu ordinul „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa I. Ziarul Scînteia îi dedică
două numere festive, în majoritatea imaginilor Elena Ceauşescu apărînd singură. Detaşarea
sa faţă de figura lui Nicolae Ceauşescu este consfinţită şi de titlurile cu nuanţă mult
personalizată. Ziarul oficial al partidului titra cu litere roşii un set de sintagme şi expresii

484 Idem.
485 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1970.
486 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1971.
487 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1972.
488 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 6, 1972.
489 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1973.
490 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 9, 1974.
491 Cristina Liana Olteanu, Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80, în Despre femeii şi istoria lor în România, ed. Alin
Ciupală, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/cultuleneceausescu.htm, data accesării, 23 martie 2013.

177
care vor invada limbajul epocii: „exemplu de devoţiune şi pasiune revoluţionară” 492,
„luptătoare pentru destinul glorios al României” 493, „contribuţii prestigioase la evoluţia
ştiinţei româneşti, pentru cauza păcii şi a cooperării internaţionale” 494.
În mod gradual imaginea Elenei Ceauşescu se separă de orizontul familial. Însoţită
de o titulatură care va deveni particulă obligatorie şi stereotipă, „Tovarăşa academician
doctor inginer ...”, Elena Ceauşescu nu mai reprezintă prototipul femeii-mamă şi nici pe cel
al femeii parteneriale, complementare simbolismului dominant masculin. Deşi frescele
ideologice ale momentului o prezintă înconjurată de copii oferindu-i buchete de trandafiri
roşii, identitate sa nu este aceea de mamă a naţiunii şi nici de expresie privilegiată a femeii
anonime. Masculinizarea şi autonomizarea imaginii Elenei Ceauşescu o transforma pe
aceasta într-o dublură publică a partenerului său de cauză revoluţionară. Cuplul Ceauşescu
devenea astfel un binom multifaţetat care se imprima în mentalul colectiv ca o formulă
mitică, treptat atemporală (exista un cult constant al proiecţiilor de durată lungă, care
ignorau orice posibilă finalitate biologică sau istorică a comunismului personalizat).
Relaţia de identificare nu intra paradoxal în contradicţie cu procesul de separaţie al
celor două imagini. Elena Ceauşescu beneficia deja de un cult al personalităţii propriu, dar
care se afla într-o stare de potenţare şi acordare cu cel al lui Nicolae Ceauşescu. Se poate
spune despre decada anilor 80 că reprezintă un moment de fractură al mitologiei feminine.
Arhetipului femeii producătoare, deopotrivă aservită în cîmpul matern şi în cel lucrativ, îi
este opus tiparul unui feminin eroic, revenit la o postură masculinizată. Independenţa
militantă afişată de Elena Ceauşescu nu va genera mutaţii reale în politicile de gen ale
ultimului deceniu comunist. Publicistica ideologică feminină va marja pe o construcţie
duală şi aparent contradictorie. În paralel cu mitul „tovarăşei academician doctor inginer”
vor continua să subziste deja clasicile naraţiuni dedicate femeii anonime, angrenate în
universul casnic şi cel productiv dar apăsată de privaţiunile economice tot mai presante
ale finalului de eră comunistă.
Între 1979 şi 1981 cultul Elenei Ceauşescu continuă să modeleze discursurile şi
mesajele oficiale, aparatul de propaganda fiind nevoit să fabrice o legendă asociată cu cea a
„conducătorului iubit”. Frazeologia rituală rămîne imcomparabil mai săracă decît cea
dedicată lui Nicolae Ceauşescu. Referirile la personalitatea Elenei Ceauşescu gravitează în

492 Ziarul Scînteia 8 ianuarie 1979, apud. Cornelia Les, Op. cit., The emergence of Elena Ceauşescus cult.
493 Idem.
494 Idem.

178
sfera unei competenţe tehnocrate 495 şi oarecum derivate din aura mitică a partenerului de
cauză revoluţionară. Publicistica ideologică dedicată genului reflectă direct baza simbolică
arondată acestui nou model. Revista Femeia găzduieşte, începînd cu 1984, în mod
frecvent imaginea cuplului prezidenţial. Coperta numărului din decembrie 1984 496 îi
prezintă pe Nicolae şi Elena Ceuşescu la tribună, înconjuraţi de şoimi ai patriei şi pioneri.
Fundalul este ocupat de sigla celui de al XIII Congres al PCR. Coperta din luna februarie 497
a aceluiaşi an propune o tînără zîmbitoare, îmbrăcată în port popular. Mitologia feminină
se păstra astfel într-un balans echilibrant. Arhetipului „tovarăşei revoluţionare” i se opune
preventiv cel al tinerei lucrătoare agricole, capabile să asigure prosperitatea maternală şi
productivă a ţării. Anul 1985 marchează o noută etapă în structurarea mitului Elenei
Ceauşescu. După participarea sa la Congresul al XIII al PCR unde prezidează o intreagă
secţiune, în 1985 este editat volumul „Ştiinţa şi progresul societăţii. Cuvîntări 1974-1984”,
Elena Ceauşescu fiind elogiată ca „cel mai prestigios exponent al ştiinţei româneşti
contemporane, cu o autoritate ştiinţifică şi politică, stimată, admirată şi preţuită pe toate
meridianele lumii” 498.

495 Op. cit., Cristina Liana Olteanu, Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80.
496 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 12, 1984.
497 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1984.
498 Ziarul Scînteia, 6 ianuarie 1985, apud. Cristina Liana Olteanu, Op. cit., Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80.

179
Fig. 3 - 5. Coperta revistei Femeia, nr. 12, 1984 499

După 1986, în imaginea şi simbolistica asociată cultului personalităţii în varianta sa

feminină, se produce o mutaţie interesantă. Elena Ceauşescu nu mai este reprezentată

499 Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 12, 1984.

180
doar ca o tehnocrată, ci devine mult mai strîns legată de mitologia naţiunii şi a reperelor
fondatoare:

„Demn patriot în spirit, în faptă şi-n visare

Cutezătoare minte şi eminent savant
Suflet în pieptul ţării, purtînd în suflet ţara
Şi dînd azi în lume sclipiri de diamant
Muncind, gîndind, visînd pentru partid şi ţară
Cu inima bătînd puternic pentru popor
Alături de eroul ce-i este ţării în frunte
Gîndindu-i împreună un falnic viitor.” 500

Ediţia din 1986 a Almanahului Femeia 501 îi oferă Elenei Ceauşescu spaţii ample.
Primele pagini ale publicaţiei sunt ocupate de imaginea cuplului prezidenţial. Nicolae
Ceauşescu apare singur în doar cinci din cele peste şaisprezece fotografii şi tablouri. După o
primă secţiune întitulată „Erou între eroii neamului 502”, Elenei Ceauşescu i se oferă un
articol de omagiere proprie – „O viaţă dedicată fericirii poporului, idealurilor nobile ale
socialismului 503”. Publicistica feminină, confiscată în proporţii tot mai mare de mesajele
ideologice explicite, realizează un istoric comprimat al evoluţiei şi rolului providenţial al
Elenei Ceauşescu:

„În toate transformările înnoitoare inaugurate de Congresul al IX-lea al PCR,

activitatea politică, ştiinţifică şi organizatorică desfăşurată de tovarăşa academician doctor
inginer Elena Ceauşescu s-a impus în mod deosebit, exercitînd o influenţă decisivă asupra
progresului general al ţării. Aceiaşi dăruire şi militantism revoluţionar le aflăm şi în
impresionanta operă ştiinţifică a tovarăşei Elena Ceauşescu (...)” 504
„Strălucitul exemplu al vieţii şi activităţii revoluţionare a tovarăşei Elena Ceauşescu,
eminent activist al partidului şi statului, savant de renume mondial, constituie pentru toate

500 Ziarul Scînteia, 7 ianuarie 1976, apud. Cristina Liana Olteanu, Op. cit., Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80.
501 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, 1986.
502 Idem, p. 3.
503 Idem, p. 9.
504 Idem, p. 12.

181
femeile ţării un îndemn spre continua auto-depăşire, perfecţionare şi participare, profund
responsabilă la făurirea viitorului de aur al naţiunii române” 505.

Fig. 3 - 6. Portret omagial dedicat Elenei Ceauşescu în anii 80

Elena Ceauşescu intră astfel într-o nou stadiu de agregare al cultului personal.
Eroizarea sa în directă corelaţie cu miturile naţiunii şi cele ale viitorului providenţial vor
marca o nouă separaţie faţă de identităţile şi simbolismul feminin real. Conţintul
Almanahului Femeia, din acelaşi an 1986, constituie o dovada concludentă a sciziuni dintre
cele două tipuri de repere feminine.

505 Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, 1986, p. 14.

182
 În contrapondere cu modelul femeii-savant, individualizată şi particularizată de
realizările şi menirea revoluţionară proprie, continuă să existe o promovare asiduă a
prototipurilor femeii claustrate în sfera maternă şi a productivităţii. Articolul „Satul care a
dat ţării sute de vagoane de cereale” 506 este ilustrat cu imaginea a două lucrătoare agricole,
cu vocaţie colhoznică, sortînd porumb. Anuarul femin de la pagina 45, elogiază cu
precădere femei maistru-constructor, conductoare de tren, preşedinte de C.A.P, meştere
populare şi mame eroine 507. Printr-un mimetism transparent faţă de modelul primei
doamne a ţării este totuşi pomenit şi cazul unei „reputate cercetătoare şi inventatoare,
doctor chimist şi cercetător ştiinţific” 508.
Articolele „Copiii, coloana infinită a existenţei noastre” 509 şi „Mama, izvor şi modelator
de viaţă” 510, completează directivele ideologice referitoare la imaginea reprezentărilor de
masă sugerate genului. Exista, în fapt, o duplicitate asumată. Rolul de eroină masculinizată,
sacrificîndu-şi sinele pe altarul cauzei revoluţionare era rezervat unui nou totem feminin şi
unui grup restrîns de copii-surogat 511, în timp ce femeia comună era obligată să se menţină
în universul matern şi productiv. Dacă pînă 1979 şi imediat după debutul decadei anilor 80
imaginea Elenei Ceauşescu se lega, în primul rînd, de prototipul tehnocratului, după 1982
acesta intră într-un proces de eroizare treptată. Punctul culminant al parcursului său va fi
înregistrat în 1988, cînd i se aroga titulatura simbolică de „Înaltă doamnă a ţării” 512. În
ianuarie 1989 primeşte distincţia de „Erou al Republicii Socialiste România”, recuperînd în
mare masură avansul de autoritate simbolică deţinut pînă atunci de Nicolae Ceauşescu 513.
Pînă la disoluţia sistemului, doar cîteva luni mai tîrziu, Elena Ceauşescu îşi va
menţine mitologia proprie la un grad de expansiune şi complexitatea unic în istoria
lagărului socialist, cu atît mai surprinzător cu cît cele mai multe dintre statele comuniste
încercau să se înscrie pe drumul liberalizator al perestroikăi. Ultima etapă a comunismului
românesc este astfel puternic marcată de o revenire a dominaţiei simbolice a Totemului.
Imaginea femeii este construită prin apel la două tipuri de repere. Există un tipar anonim,

506 Idem, p. 43.

507 Idem. p. 44.
508 Idem, p. 46.
509 Idem, p. 50.
510 Idem, p. 51.
511 „Înalte doamne ale ceauşismului, cu taioarele lor de supraelastic roz pembe sau prăzuliu, cu cocurile lor
ţuguiate şi cu steatopigia lor obligatorie şi greoaie”, op. cit., Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre
destructurarea sexului feminin, p. 37.
512 Op. cit., Cristina Liana Olteanu, Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80.
513 Idem.

183
omogen, tradiţionalist care solicita un arhetip matern şi productiv şi un model autonom,
derivat din eroizarea şi personificarea ipostazei feminine a puterii.

3. 5. Comunismul românesc şi dubla dictatură asupra genului

Istoria femeilor în comunismul românesc se prezintă ca fiind dependentă de două

coordonate majore. Prima se referă la persistenţa unui rol simbolic secund, pastişat şi
adaptat după retorica masculină a omului nou, cea de a doua făcînd trimitere la menţinerea
vizibilă şi mai puţin nuanţată a unor cadre de reprezentare tradiţională cu origini mult
anterioare. În spatele multitudinii de peisaje istorice asociate politicilor comuniste ale
genului, se profilează deci un model rezistent şi care poate aduce în discuţie ipoteza unei
durate lungi. Chiar dacă între şablonul feminin al anilor 50, puternic marcat de o
masculinizare şi de o alienare a identităţii naturale a femeii şi cel al decadei anilor 70,
organizat în jurul unei mitologii maternale obsesive există unele diferenţe notabile, se pot
identifica şi unele axe constante.
Construirea identităţii feminine prin intermediul unui exerciţiu de recuperare din
sfera masculinului, precum şi cariera comprimată a modelului sovietic pun în discuţie
ipoteza simplei infestări ideologice, susţinută prin intermediul unei mecanism represiv.
Evoluţia imaginii femeii în comunism a fost potenţată şi de exploatarea unor cadre de
semnificaţii şi a unor clişee sedimentate în mentalul colectiv şi pe care comunismul nu face
decît să le reorganizeze conform unei logici proprii. Rejectarea modelului sovietic la un
deceniu de la impunerea sa (din 1947 şi pînă 1958 directivele ideologice privind genul au
promovat cu dificultate sau chiar cu unele rezerve noua mitologie) şi reintrarea în sfera
unei simbolisticii agrare, puternic dependente de reperul matern, dezvăluie acţiunea unui
parcurs regresiv. Imaginea femeii în comunism se compune din două tipuri mari de tipare
simbolice, subsumate unui model de ansamblu. Prima etapă a comunismului de gen ocupă
perioada cuprinsă între 1947 şi finalul anilor 50. Tematica dominantă a acestui peisaj
istoric atipic este cea a unui feminin dislocat din cadrul său natural şi transformat într-un
artefact mecanic, a cărui singură vocaţie este producţia. Egalizarea relaţiilor dintre sexe se
produce astfel prin impunerea unei tutele opresive şi nu prin accesarea unui nou set de
drepturi şi libertăţi. Femeia comunistă este egală cu bărbatul pentru că celui din urmă i se

184
sustrag o serie de drepturi şi intra într-un minorat similar cu cel pe care femeia îl trăia în
perioada interbelică 514.
Mitologia feminină a etapei sovietice este organizată în jurul arhetipul Totemului
fondator. Imaginea femeii este masculinizată şi degrevată de rolul şi funcţiile sale fireşti,
aceasta transformîndu-se într-o articulaţie mecanică. Este un element dezindividualizat şi
prizonier în marele marş al cauzei eliberatoare. Suspendarea reperelor naturale şi
impunerea unei transgregări a genului era necesară pentru ca marele proiect al revoluţiei
comuniste să reuşească să spargă cadrele de referinţă anterioare. Prin vexarea şi limitarea
rolului familiei şi prin folosirea unei noi formule de identitate, comunismul reuşea să
impună o fractură aparentă în faţa trecutului. Epuizarea rapidă a modelului sovietic şi
înlocuirea sa cu un prototip foarte similar cu cel uzat înainte de 1940, demonstrează
capacitatea structurii simbolice locale de a elimina elementele străine, de a-şi regenera şi
reorganiza esenţele proprii. Către finalul decadei anilor 50 se produce inserţia celui de al
doilea tipar simbolic major. Între 1958 şi 1989 se poate vorbi despre un peisaj istoric extins,
în interiorul căruia subzistă două perioada marcate de unele diferenţierii şi mutaţii ale
punctului de gravitaţie al modelului feminin. Argumentul în favoarea păstrării unei tratări
unitare asupra acestei perioade tumultoase vizează caracterul înrudit al celor două sub-
etape. Între comunismul de gen al anilor 60, puternic marcat de mitul stahanovismului
productiv-reproductiv şi cel al anilor 80, plasat sub semnul obsedantei instanţieri a
totemului feminin, diferenţa este una de intensitate a pulsiunilor şi nu una de organizare a
structurii simbolice.
Între 1958 şi 1970 mitologia feminină este dependentă de arhetipul Vîrstei de aur.
Este vorba de o epocă ideală, recuperată în cadrele sale constitutive din materia unui
simbolism precedent. Comunismul etapei naţionale se prezintă sub forma unui milenarism
secularizat şi reinfuzat cu elemente recuperate din mistica creştina. Vocaţia sincretică a
comunismului de gen (şi nu numai) este dovedită încă odată prin capacitatea sa de a
reorganiza şi de a resemnifica o sumă de paliere simbolice cu origini diferite. Mitul femeii
privite ca punct de emergenţă al paradisului terestru şi cel al mamei tutelare constituie
clişee recuperate din mitologia rurală şi patriarhală a României interbelice. Simbolistica
bucolică a femininului făcea obiectul unei resemnificări. Dacă femeia interbelică era supusă
unei dominaţii opresive mai subtile, noua mamă comunistă era victima unei dublări a

514 Lipsite de drepturi şi făcînd subiectul unor abuzuri constante, femeile din România au suportat o formă de
opresiune prelungită. Comunismul nu echivala cu o ruptură brutală în cîmpul practicilor legate de gen ci mai
curînd acutiza o serie de cadre şi stereotipuri ale feminităţii tradiţionale.

185
represiunii. Obligaţiile sale casnice rămâneau neschimbate, în ciuda marii eliberări a
genului proclamate de umanismul revoluţionar şi erau îmbogăţite de un set de noi roluri
simbolice, legate de statutul său productiv.
Femeia muncitoare şi femeia mamă rămîn expresii secundare, subordonate şi
dependente de indicatorul masculin. Comunismul românesc nu numai că nu a rezolvat
problema genului, ci a dus la o accenturare maladivă a discrepanţelor simbolice dintre
sexe. Politicile pro-nataliste impuse la mijlocul anilor 60 şi care vor persista pînă la căderea
regimului au echivalat cu statutarea unui stalinism de gen, ale cărui efecte în sfera
reprezentărilor simbolice vor depăşi cu mult graniţa istorică a fenomenului comunist.
Peisajul ultim al comunismului de gen ocupă perioada cuprinsă între debutul deceniului 7 şi
annus mirabilis 1989. Tematica anilor 60 este transmutată într-un nou registru, dînd
naştere unei mitologii scizionale şi duale. Arhetipul Vîrstei de aur este hirbidizat cu cel al
Totemului fondator, rezultatul fiind un simbolism feminin contradictoriu şi multinivelar.
Modelul feminin al anilor 70 – 80 se construia prin raportare la două tipuri de clişee. Era
vorba atît de o recuperare a imaginii femeii eroice, independente, de-sexuate şi
masculinizate, specific comunismului anilor 50, dar şi de o supralicitare de fundal al
prototipului femeii tradiţionale, redusă la rolul său matern şi productiv.
Cele două ipostaze ale femininului beneficiau de un univers de discurs radical
diferit. Dacă modelul eroic era construit în jurul unui totem feminin instanţiat şi
personificat (Elena Ceauşescu), femininul maternal era proiectat asupra unei mase
anonime. Expresia femininului morbid, încarnat de „tovarăşa supremă” şi modelul
femininului subordonat constituie faţete complementare ale aceluiaşi corpus simbolic,
ajuns la o formă de expresie primară şi regresivă. Peisajul final al comunismului de gen este
rezultatul acutizării tematicilor lansate în anii 60. Arhetipul Vîrstei de aur şi miturile sale
asociate (cel al revenirii către matricea bucolică şi către imaginea mamei idealizate, plasată
într-o maternitate continuă) şi cel al Totemului feminin fondator sunt interdependente şi
se auto-implică. Astfel, între comunismul pastoral specific anilor 60 şi cel al obsedantului
deceniu 8, definit printr-un cult al personalităţii violent şi primitiv, există doar o diferenţă
de nuanţă şi nu una de esenţă simbolică. În concluzie, istoria femeilor sub comunism se
poate subsuma unui structuri duale:

a. Un tipar simbolic nespecific şi cu o existenţă comprimată (1947 – finalul deceniului 5).

Modelul sovietic încearcă să impună o mitologie a femininului dezindividualizat, lustrat
biologic, transformat într-o anexă productivă. Principalele mituri şi cadre narative

186
 evoluează în jurul clişeelor femeii – muncitoare, care uzurpă rolurile şi repertoriul
masculin, într-o tentativă de egalizare mecanică. Arhetipul fundamental este cel al
Totemului fondator, pe care simbolistica feminină încearcă să îl integreze prin
intermediul unui proces de destructurare a genului 515.

b. Un tipar simbolic integrativ şi care se suprapune peste experimentul comunismului

naţional (1960 – 1989). Modelul specific al acestei perioade este cel al femininului
redescoperit şi investit cu o vocaţie simbolică duală, de producere şi reproducere a
lumii ideale. Comunismul transformă universul feminin într-o zonă de creaţie a
principalei sale opere simbolice, omul nou, violenţa politicilor de gen reflectînd tocmai
caracterul obsesiv al acestei demers. Peisajul istoric inregistrat între 1960 şi 1980 este
dominat de arhetipul Vîrstei de aur (cu o mitologie feminină uniformă, germinativă şi
bucolică), în timp ce etapa ultimă a comunismului este, prin definiţie, un peisaj regresiv
pus sub semnul unei simbolistici alienante. Totemismul tribal 516 al cultului Elenei
Ceauşescu se opune unei mitologii feminine încremenite în proiect şi care rămîne
racordată tematicilor maternale şi edenice ale anilor 60.

Cele două tipare simbolice majore prezente în experimentul comunismului de gen

sunt plasate sub logica istorică a unei durate lungi. Reluînd argumentul lansat la începutul
secţiunii, se poate susţine că istoria femeilor sub comunism rămîne claustrată în cadrele
unui model secundar. Pornind de epoca marii eliberări sovietice şi pînă la etapa
comunismului personalizat, imaginea femeii este construită prin raportare, imitare şi
preluare a clişeului masculin. Aceasta este mai întîi tovarăşă de luptă revoluţionară, apoi
mamă eroină şi muncitoare stahanovistă, pentru ca în final să devină doar o componentă a
unei mase anonime, prizonieră într-un marş opresiv către viitor. Comunismul nu a rezolvat
problema genului, ci i-a adăugat noi componente maladive. Acutizarea clişeelor valorice
tradiţionale (exacerbarea rolului matern, eliminarea autonomiei propriului corp,
expunerea în faţa unui autorităţi tutelare) a fost dublată de inserarea unei noi categorii de
privaţiuni (cotele de producţie, activismul de partid, obligativitatea comuniunii rituale).
Istoria femeii sub comunism devine astfel istoria unei duble dictaturi – cea a rolurilor
515
Masculinitatea militantă a Anei Pauker reflecta o tentativă de imitare simbolică a marelui Părinte de la
Răsărit. Între mantaua cenuşie a generalissimului Stalin şi vestimentaţia frustră şi vădit antifeminină a
tovarăşei comisar exista deci mai mult decît o coincidenţă de cromatică.
516
Supralicitarea imaginii puterii în forma sa personificată şi particulară reprezintă o coordonată specifică
societăţilor primare.

187
patriarhale, impuse ca formă de identitate dominantă şi cea a clişeului ideologic, la rîndul
său cu o vocaţie de discriminare selectivă.

188
Secţiunea a III a.

Documentele programatice ale comunismului românesc – o analiză simbolică

“Crearea partidului Comunist din România este rezultatul luptelor seculare ale poporului
romîn, pentru eliberare socială şi naţională, pentru care şi-au dat viaţa în fruntea
răsculaţilor, Gheorghe Doja, Horia, Cloşca si Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu” 517

“Cine nu ştie că între socialiştii revoluţionari şi social-democraţii, există divergenţe de ordin

principial ?” 518
Stalin, Anarhie sau socialism

“Este oare criza generală a capitalismului mondial numai o criză politică sau numai o criză
economică?” 519
Stalin, Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.

1. Congresele partidului comunist – o cronologie

Istoria comunismului românesc poate fi scindată în două etape majore. Prima vîrstă a
comunismului local începe în anii 20, odată cu înfiinţarea oficială a PCR în urma unui act
scizional. Partidul Comunist Român ia naştere prin fragmentarea Partidului Social
Democrat. Statutul său de forţă radicală, în comparaţie cu mult mai moderatul curent
social-democrat, îi va aduce o existenţă interbelică sinuoasă. Primul stadiu se va încheia în
1947, atunci cînd PCR, revenit din ilegalitate, se va transforma prin intermediul intervenţiei
sovietice, în unic reper al scenei politice. Între 1947 şi 1989 se dezvoltă cea de a două vîrstă
a comunismului românesc. Definitoriu pentru acest interval este procesul de hibridizare a
partidului, care va ajunge treptat să se suprapună şi să se identifice cu întregul eşafodaj
instituţional al statului.

517
Crearea P.C.R., victorie istorică a leninismului asupra oportunismului şi reformismului în mişcarea
muncitorească din Romînia, (1917 – 1922), Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 32.
518
Stalin, Anarhie sau socialism, Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1953, p. 56.
519
Stalin, Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S., Editura pentru literatură politică, Bucureşti,
1952, p. 129.

189
 Între comunismul de idei, al etapei 1921 – 1947 şi comunismul de stat al celui de al
doilea stadiu, 1947 – 1989, există o diferenţă majoră de orizont teoretic şi de fundal
legitimator şi simbolic. Deşi în mod uzual istoria comunismului românesc tinde să fie
asociată cu perioada de monopol opresiv al partidului, derulat între 1947 şi 1989, evoluţia
din umbră a comunismului local, constituie un palier esenţial în explicarea dezvoltărilor
morbide ale proiectului.
Între cele două repere simbolice, 1921 şi 1989, comunismul românesc a înregistrat
o serie de momente programatice decisive. Primele cinci congrese ale PCR, sunt marcate de
o tendinţă de fracţionare şi disputare violentă a puterii. Perioada infantilă a comunismului
românesc este totodată şi o etapă de subordonare directă şi absolută faţă de forţa tutelară a
Cominternului 520. Dominaţia sovietică va influenţa direct rezultatul confruntărilor interne,
alegînd în final personajele supravieţuitoare şi viitoarele formule de autoritate care vor
conduce către epoca comunismului de stat. Primul Congres al PCR se va desfăşura în 1921 la
Bucureşti, fiind urmat la doar un an diferenţă de un al doilea. Momentul de geneză al PCR
este unul complicat – primul congres al partidului a fost marcat de dispute violente şi
întrerupt de un val de arestări 521. Congresul din 1922 se va desfăşura la Ploieşti, din
dorinţa de evita presiunile tot mai transparente ale statului la adresa organizaţiilor
comuniste. În 1924 partidul este trecut în ilegalitate în urma unor acuzaţii legate de
acţiunile sale „anti-româneşti” şi „anti-statale”. Existenţa în umbră a comunismlui
românesc va dura două decenii, pînă în 1944.
În perioada de ilegalitate, cuprinsă între 1924 şi 1944, PCR va organiza trei
momente programatice. Congresul al III-lea se va defăşura chiar în anului scoaterii
partidului în afara legii, 1924, la Viena. Va fi urmat de cel de al IV –lea Congres, ţinut la
Harkov şi de Congresul al V – lea, ultimul din ilegalitate, desfăşurat la Gorikovo, in URSS.
Între 1944 şi 1947 se va profila un palier intermediar. Comunismul de idei se transformă,
într-un orizont de timp concentrat, în comunism de stat prin intermediul unui proces
gradual de acumulare şi subordonare a tuturor celorlalte repere.

520 Structura organizaţională şi ciclicitatea momentelor programatice i-au fost impuse partidului comunist
prin intermediul unei liste de solicitări imperative venite din parte organizaţiei tutelare a Cominternului.
Structura, înfiinţată în 1919, avea rolul decisiv de a asigura unitatea, obedienţa şi funcţionalitatea „celulor
comuniste” implantate în statele vizate de interesele sovietice. Deşi măcinat de lupta dintre facţiuni, abia
înfiinţatul PCR va răspunde cu promptitudine acestor cereri. Dennis Deletant, Communist terror in Romania:
Gheorghiu-Dej and the police state, 1948 – 1965, Hurst & Co. Publishers, London, 1999, p. 5.
521
Idem, p. 4.

190
 Momentul 1947 va marca debutul celei de al doilea stadiu al comunismului local.
Revenirea din ilegalitate nu rezolva gravele probleme de identitate cu care partidul se
confrunta încă de la înfiinţarea sa. În aceste condiţii, Congresul al VI-lea din 1948, primul
ţinut în ţară după douăzeci de ani, va marca o schimbare interesantă de politică discursivă -
Partidul Comunist Român se transformă în Partidul Muncitoresc Român. Vechea cronologie
a istoriei comuniste este modificată – Congresul al VI –lea devine astfel Congresul I al PMR.
Noua titulatură, mai apropiată ca rezonanţă de fundalul simbolic local (prea puţin
sensibil la revendicările pur ideologice ale partidului şi permeabil mai curînd la aparent
progresista sa agendă socială), avea rolul de a marca o ruptură faţă de identitatea
interbelică. Congresul din 1948 reprezintă o piatră de hotar în istoria comunismului local
şi prin schimbarea legată de notorietatea şi forţa liderului. În perioada interbelică la
conducerea PCR s-au succedat un şir lung de secretari generali. Slaba reprezentativitate a
partidului era, în mod paradoxal, dublată de o luptă permanentă şi violentă pentru putere.
Totuşi, numele celor care au deţinut în mod oficial conducerea fragilului Partid Comunist
Român erau puţin cunoscute în afara cercurile restrînse ale stîngii 522. Pentru publicul larg
fenomenul comunist rămînea în mare parte o mişcare izolată şi încapsulată.
Reconfigurarea violentă a scenei politice prin intervenţia sovietică a creat premisele
necesare şi unui salt de notorietate pentru garnitura aflată la conducerea PCR şi care
reuşise să supravieţuiască cu greu turbulenţelor cronice ale comunismului local. În acest
context, impunerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în funcţia de secretar general al PCR a
reprezentat rezultatul unei politici de cedare a Moscovei. Deşi o mare parte a puterii va fi
delegată către unul dintre cei mai influenţi agenţi ai Cominternului în spaţiul românesc,
vechea militantă comunistă Ana Pauker, conducerea oficială a partidului va fi transmisă
unui lider perceput ca fiind mai apropiat de valorile şi specificul naţional. Gheorghe
Gheorghiu Dej va veni la conducerea PCR în 1945 şi va deţine această funcţie, cu unele
întreruperi strategice, pînă la moartea sa, în 1965. Pe parcursul epocii Dej, PCR transformat
în 1948 în PMR, va traversa trei momente decisive: în 1948, 1955 şi în 1960. Dacă
Congresul din 1948 s-a desfăşurat sub directivele intransingente ale Moscovei, cel al II –lea
Congres al PMR din 1955 va marca o desprindere simbolică faţă de tutela sovietică.
PCR îşi edifica treptat o marcă identitară 523 proprie şi îşi dezvolta timid un proiect
paralel cu cel al vechiului internaţionalism cominternist. Istoria comunismului local se

522
Freedom House, Romania: A case of dynastic communism, New York, 1989, p. 14.
523
„romanian brand of communism”, Tom Gallagher, The Theft of a Nation: Romania since communism, C.
Hurst & Co. Publishers, New York, 2005, p. 51.

191
înscria astfel într-un peisaj istoric extensiv şi care se va menţine pînă către moartea lui
Gheorghiu Dej, în 1965. Cel de al III lea Congres al PMR, desfăşurat în iunie 1960, va
consfinţi noile axe simbolice ale comunismului local. Regimul începea lent să se indentifice
cu un fundal naţional pregnant, lăsînd în umbră vocaţia internaţionalistă şi pro-sovietică a
primelor sale etape de existenţă. La finalul epocii Dej, în 1965, comunismul românesc
atinsese un punct de echilibru. Eliminarea practicilor coercitive violente şi slăbirea
presiunii ideologice simulau ideea unei efemere liberalizări. Nominalizarea lui Nicolae
Ceauşescu în fruntea partidului a generat în primă instanţă iluzia unei continuităţi de
proiect. Congresul al IX – lea 524, desfăşurat chiar în anul preluării puterii, va marca un
exerciţiu simbolic de recuperare. Partidul se întorcea la vechea sa titulatură de comunist,
sintagma muncitoresc fiind abandonată odată cu amintirea întunecatei decade a anilor 50.
Congresul al IX – lea va deveni o graniţă semnificativă pentru ceea ce avea să reprezinte
epoca Ceauşescu. În cadrul său, noul lider al PCR, va confirma vocaţia naţională a
comunismului şi va trasa o serie de axe semnificative pentru obsesiile tîrzii al
totalitarismului local. Congresului din 1965 va rămîne înregistrat în istoriografia comunistă
ca punctul de emergenţă al unui nou proiect. În ciuda acestei vocaţii scizionale şi
întemeietoare, analiza stadiilor anterioare va dezvălui menţinerea unei durate istorice
lungi. Comunismul românesc al epocii Ceauşescu era rezultatul unor acumulări realizate pe
parcursul epocii Dej.
Cel de al doilea congres al epocii Ceauşescu se va defăşura în 1969. Congresul al X lea
va marca punctul de apogeu al validării şi legitimării exterioare a comunismului intrat în
zodia naţională. Contestarea violentă a politicilor Moscovei şi luarea de poziţie fermă în
chestiunea cehoslovacă (1968) îi conferiseră lui Nicolae Ceauşescu o nemeritată aură
reformatoare. Congresul al X lea al PCR va exploata din plin această conjunctură simbolică
pozitivă şi va continua agenda programatică conturată în 1965. Dezgheţul inaugurat la
sfîrşitul epocii Dej se va finaliza la mijlocul anilor 70. Congresul al XI al PCR din 1974 va
constitui un punct de ruptură şi de izolare a comunismului românesc faţă de evoluţia de
ansamblu a celorlalte state ale lagărului socialist. Cadrul lansat în cadrul celui de al XI lea

524
Se revenea, deci, la vechea cronologie a congreselor, care includea şi istoria interbelică a partidului.
Congresele din epoca Dej, respectiv cele ale PMR, vor fi renumerotate – Congresul I al PMR devenind în
istoriografia oficială Congresul al VI lea comunist (se evita astfel, cu multă abilitate, contradicţia de termeni şi
explicaţiile la adresa acestei pendulări identitare a partidului).

192
Congres va deveni baza teoretică pentru una dintre cele mai virulente formule de
personalizare a puterii 525.
Procesul de restalinizare inaugurat odată cu Congresul din 1974 şi anunţat
premonitoriu de un text intermediar, Tezele din iulie 1971, va culmina cu practicile
obsedante ale deceniului 80. Comunismul românesc, încadrat după 1974 în ecuaţia unei
dictaturi dinastice, va fi marcat de o trilogie nefastă. Comunismul ultimului stadiu va mai
înregistra trei momente programatice majore în: 1979, în 1984 şi în 1989. Congresul al XII
lea din 1979 oferă primele semnale ale unei crize structurale insolvabile. Realegerea lui
Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului este formală, întregul mecanism instituţional şi
birocratic fiindu-i subordonat treptat, încă de la debutul anilor 70. Contestările autorităţii
sale sunt trecute sub tăcere (cazul Pîrvulescu), iar comunismul românesc se înscrie în
logica unui peisaj istoric regresiv. Congresul al XIII lea al PCR din 1984 va reitera
ansamblul maladiv conturat în 1974. Nicolae Ceauşescu acumulează în mod oficial toate
pîrghiile puterii, pe care o personalizează în mod absolut. Comunismul românesc îşi va
încheia existenţa la doar o lună de ultimul său eveniment programatic. Congresul al XIV lea
al PCR din 1989 va marca finalul istoric al comunismului local. În mod ironic, acest ultim
corpus teoretic al regimului Ceauşescu implica o proiecţie istorică extinsă, ce organiza
viitorul posibil pe o durată de nu mai puţin de două decenii. Disoluţia regimului a făcut ca
liniile sale directoare să nu mai producă efecte concrete.
Evoluţia comunismului românesc nu implică o naraţiune liniară – dezvoltarea sa s-a
produs prin apel la planuri şi paliere multiple, stadiile diferitelor etape făcînd de multe ori
obiectul unor defazări sau suprapuneri. Comunismul dinastic era deja anunţat de tezele
Congresului al X-lea (chiar dacă fundalul istoric continua să simuleze continuarea
liberalizării), iar Congresul al XII lea denunţa premonitoriu criza regimului (în ciuda unui
mecanism coercitiv ajuns la cote paroxistice). În acelaşi timp, Congresul al XIV lea dezvăluia
o armonie edenică a proiectului comunist, căreia realitate colectivă îi opunea o logică
proprie, violentă şi contestatară. O analiză a documentelor programatice ale comunismului
românesc poate deveni în aceste condiţii un instrument util în decriptarea modificărilor

525
Contextul în care se naşte cultul personalităţii şi se pun bazele comunismului dinastic este unul disputat.
Deşi, în mod uzual, originea cultului dedicat lui Nicolae Ceauşescu este explicată prin vizitele sale în zona
comunismului asiatic, există şi unele ipoteze intermediare. Cultul personalităţii poate fi considerat şi ca un
reflex natural de supralicitare a unor vulnerabilităţi moştenite din epoca Dej, dar şi ca o modalitate de izolare
şi îngheţare a sistemului în faţa valului de revizionism al Moscovei. Adam Tolnay, Ceauşescus journey to the
East, p. 4, http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/TolnayPAPER.pdf, data accesării, 2 iunie 2013.

193
sale tematice şi organizaţionale precum şi în explicarea mecanismului de geneză şi
adaptare a influentei sale structuri simbolice.

194
2. Comunismul de idei

2. 1. Naşterea comunismului românesc – Congresele I şi II ale PCR

Istoria oficială a Partidului Comunist Român menţionează ca moment fondator al

său scindarea produsă în interiorul Partidului Socialist, în urma Congresului organizat în
mai 1921 526. Motivaţia desprinderii grupului comunist radical era legată în principal de
raporturile sale cu Internaţionala a III a Comunistă cu sediul la Moscova. Cominternul, care
va prelua rolul de element director al mişcării comuniste mondiale, adoptase încă de la cel
de al doilea congres al său un set de condiţii obligatorii ce urmau a fi satisfăcute de toate
organizaţiile afiliate. Natura acestor obligaţii avea să producă o serie de falii conflictuale în
interiorul şi aşa instabilului Partid Socialist din România. Cominternul exercita o dominaţie
transparentă asupra tuturor structurilor comuniste care se raliau proiectului său.
Comitetul său executiv era responsabil cu implementarea unei strategii generale de acţiune
şi cu transplanetarea unui model structural coerent şi controlabil, care să permită
propagarea eficientă a directivelor venite de le Kremlin 527.
Rolul organizaţiilor satelite era stipulat în interiorul unui codex de 21 de condiţii.
La punctul 12 se anunţa o teză esenţială – toţi membrii grupurilor comuniste erau obligaţi
să îndeplinească în mod deschis sau camuflat acţiuni necesare sau solicitate în vederea
promovării intereselor locale sau generale ale Cominternului 528. Singurul aliat acceptat era
guvernul bolşevic de la Moscova, guvernele naţionale fiind considerate inamici direcţi ai
cauzei. Afilierea necondiţionată la lista de directive a Cominternului a generat reacţii
contradictorii în interiorul mişcării de stînga din România. Deşi istoriografia comunistă va
vorbi despre momentul 1921 ca despre un început fulminant de epocă revoluţionară,
realitatea istorică era mult mai nuanţată şi traversată de multiple contradicţii. Congresul
din mai 1921 nu se soldase cu o decizie definitivă privind afilierea la Comintern, dar oferise
şansa unei individualizări fracţionare a nucleului dur care va deveni baza experimentului
istoric al PCR 529. Fundalul ideologic propagat de tezele Cominternului viza în subsidiar o
politică anti-naţională evidentă. Pornind de la principiul leninist al “autodeterminării
provinciilor” şi pînă la tema “autodeterminării popoarelor”, viziunea cominternistă era una

526 Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 20.

527 Idem, p. 20.
528 Idem, p. 21.
529Idem, p. 21.

195
puţin favorabilă unui stat cu graniţe recente aşa cum era România anilor 20. Slaba
integrare a minorităţilor şi diferenţele majore înregistrate în vechile regiuni făceau ca
proiectul României Mari să nu beneficieze de susţinere generală şi să genereze chiar reacţii
adverse în cercurile contestatare ale stîngii.
Pe acest fundal general tensionat, cererile Cominternului acţionau ca un vector
amorsant. “Tezaurul strategic şi ideologic” 530 al extremei stîngi româneşti era influenţat şi
de revoluţia maghiară a lui Bela Kun. Ofensiva armatei române în Transilvania anulase
planurile eliberatoare ale parintelui partidului Comunist Maghiar (înfiinţat în 1918) 531 şi
instalase un val de animozităţi suplimentare între tradiţia comunistă şi ecuaţia
multinaţională extinsă a României create după prima conflagraţie mondială. Astfel,
Congresul socialiştilor din 1921 nu va reuşi să ofere o soluţie tranşantă şi definitivă cu
privire la relaţiile sale cu formula dominatoare a Cominternului. Atmosfera generală era
una tensionată - sediul Clubului Socialist din strada Sf. Ionică nr. 12 era sigilat în urma
marii mişcări greviste din 1920, iar prima parte a lucrărilor Congresului s-au desfăşurat în
redacţia ziarului Socialismul 532. Delegaţilor socialişti din peste 27 de fililale li se alăturaseră
şi reprezentanţi ai diferitelor cercuri de stînga – compoziţia eterogenă a acestei mase
reunite a stimulat în mod direct atitudinea fracţionară a nucleului dur 533. În urma
presiunilor evidente ale autorităţilor, după prima zi de dezbateri s-a încercat chiar
strămutarea congresului la Ploieşti, dar această propunere a fost respinsă în urma unui vot
destul de strîns.
În cea de a treia zi de lucrări, pe 10 mai, Ministerul de Interne a acceptat desigilarea
sediului din strada Ionică al Clubului socialist, dezbaterile congresului fiind mutate pentru
a doua oară. Conflictul conturat între nucleul dur şi cel moderat din cadrul Partidului
Socialist a fost influenţat direct şi de presiunile exercitate de autorităţi. De teama unor
arestări, mai mulţi reprezentaţi ai curentului socialist centrist au absentat din plenul
Congresului, lăsînd cale liberă unei “demonstraţii de forţă” a facţiunii radicale 534. Una
dintre cele mai controversate teme de dezbatere a rămas cererea Cominternului cu privire
la admonestarea liderilor comunişti care participaseră la actul de unire a Transilvaniei cu
România. Sancţiunea Cominternului era justificată de caracterul “imperialist” al acestui act,
ce intra in conflict direct cu perspectiva sa revoluţionară şi fracţionară.

530
Idem, p. 21.
531
Idem, p. 22.
532
Idem, p. 22.
533
Idem, p. 22.
534
Idem, p. 24.

196
 Delegaţii se scindaseră deja în două tabere – o grupare care milita pentru afilierea
condiţionată la formula Cominternului şi o alta, radicală, ce dorea adoptarea integrală şi
imediată a politicilor Moscovei. Confruntarea dintre cele două grupuri se va finaliza în mod
neaşteptat în cea de a cincea zi a Congresului socialist. Votul decisiv legat de afilierea la
structura Cominternului fusese amînat pentru orele serii, tocmai din dorinţa de reuni cît
mai mulţi dintre delegaţii celor două grupuri. După intervenţia delegatului pro-Comintern
din Tîrgu Mureş, Elek Köblös, sedinţa a fost întreruptă de intervenţia unui comisar regal 535.
Colonelul Georgescu, însoţit de un pluton de soldaţi a declanşat un val de arestări 536. Vizaţi
au fost doar cei care votaseră afilierea necondiţionată la Comintern şi care astfel făceau
obiectul unor acuzaţii legate de politici anti-româneşti şi anti-statale 537.
Suspendarea lucrărilor Congresului socialist lăsa în suspensie disputa dintre
facţiunea centristă şi nucleul dur, pro-moscovit. Deşi nu se lansase o rezoluţie oficială care
să consfinţească spargerea partidului şi înfiinţarea PCR, istoriografia comunistă va
transforma congresul din 1921 în actul său fundamental de constituire. Comunismul
românesc se confrunta astfel cu un act de geneză post-factum 538. Infiinţarea oficială a PCR şi
structurarea sa ca entitate politică va veni mult mai tîrziu dar, pentru legitimarea
parcursului revoluţionar, memoria partidului va opera unele corecţii simplificatoare şi
salvatoare ale evenimentelor. Ameninţat cu dizolvarea, chiar din momentul creării sale,
nucleul comunist reuşise totuşi o victorie incompletă. Afilierea la Comintern a fost
considerată ca fiind îndeplinită din punct de vedere formal. Totuşi, moştenirea pe care
stînga o lăsa comunismului românesc era discutabilă. Partidul Socialist din România
număra puţin peste 45 000 de membri 539. În ciuda încercărilor sale de a trasa o mişcare de
filiaţie între mult mai puternica mişcare sindicală şi programul socialist, identificarea era,
cel mult, una declarativă. Cei peste 200 000 de membri ai sindicatelor interbelice 540 nu
erau antemergători autentici ai cauzei stîngii, iar asocierea lor cu aceasta era o mistificare
unilaterală.
Dificultăţile nucleului comunist de a-şi creiona o identitate funcţională vor primi un
paradoxal impuls adjuvant prin acţiunile guvernului liberal. Încarcerarea grupului
cominternist va deveni baza viitorei mitologii revoluţionare şi ilegaliste a comunismului

535
Idem, p. 26.
536
Idem, p. 26.
537
Idem, p. 26.
538
Idem, p. 26.
539
Idem, p. 27.
540
Idem, p. 27.

197
românesc şi care va facilita impunerea unei versiuni diferite a momentului de geneză a
proiectului local.
Votarea forţată a afilierii la Comintern adusese în discuţie şi titulatura de ansamblu
a noului partid autentic revoluţionar. Deşi istoriografia oficială va oculta din motive de
strategie prima denumire, nucleul comunist propusese ca noua forţă să se intituleze
Partidul Socialist Comunist 541. Afilierea la Comintern a fost votată, cel mai probabil, în ziua
de 11 mai 1921, dar rezultatul zdrobitor al votului favorabil Moscovei era rodul unui
artificiu contextual (428 de mandate în favoarea afilierii faţă de 111 voturi impotriva) 542.
Victoria internaţionalismului în cadrul mişcării de stînga din România fusese negociată cu
anticipaţie, Delegaţii reprezentînd elementele socialiste ale dreptei nu participaseră la
Congres şi toţi cei ostili afilierii fuseseră victima unor tracasări cu efecte evidente.
Momentul fondator al comunismului românesc era în fapt unul nebulos şi ale cărui
linii teoretice vor fi trasate ulterior, în urma unor demersuri concertate de legitimare şi
reorganizare a memoriei colective. Deficitul iniţial de identitate şi coerenţă va constitui
sursa unui complex istoric persistent. Două decenii mai tîrziu, în 1945, în cadrul
Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român, secretarul general al PCR, Gheorghiu
Dej puncta:

După o lungă şi aspră experienţă, dobîndită în cei 20 de ani de adîncă ilegalitate şi în

timpul scurtei perioade scurse de la 23 august 1944 şi pînă azi, partidul nostru a devenit
principala forţă politică (…).
Născut în condiţii istorice ce nu se deosebesc în fond de cele în care au luat naştere
toate partidele comuniste din ultimele decenii şi abia desprins din frămîntările vechii mişcări
muncitoreşti, tînărul Partid Comunist Român îşi luă asupra sa măreaţa şi totodată istorica
sarcină de a restabili unitatea politică şi de acţiune a clasei muncitoare, de a organiza şi de a
conduce lupta muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, pentru ridicarea stării lor materiale,
politice şi culturale. (…).
Intrunind majoritatea membrilor vechiului partid muncitoresc, hotărît să rupă cu
reformismul şi metodele pasive (…), tînărul partid muncitoresc, partidul comunist, s-a impus

541
Idem, p. 27.
542
Idem, p. 27.

198
încă de la primii paşi făcuţi în arena luptei politice ca o forţă politică independentă,
producînd o serioasă deplasare în cursul vieţii politice a ţării noastre. 543

Transformarea facţiunii dure a socialiştilor într-o structură unitară şi condusă de un

crez decisiv se producea postum. Filiaţia forţată a „tînărului partid comunist”, ce reunea
„,majoritatea membrilor vechiului partid muncitoresc” era dincolo de entuziasmul
declarativ, una trucată. Comunismul românesc nu se instalase după Congresul din 1921 în
zona entităţilor politice relevante, iar dimensiunea sa teoretică şi programatică avea să fie
definitivată ceva mai tîrziu. O altă versiune interesantă cu privire la geneza PCR o oferă
materialele propagandistice de după 1950. În broşura Crearea P.C.R., victoria istorică a
leninismului asupra oportunismului şi reformismului în mişcarea muncitorească din Romînia
(1917 – 1922), zorii comunismului românesc şi naşterea marelui partid revoluţionar sunt
descrise prin apel la un peisaj istoric subtil resemnificat:

Grupurile comuniste introduceau o linie de luptă revoluţionară, care arătau oamenilor

muncii singura cale pentru cucerirea drepturilor lor. (...) conducătorii partidului socialist se
opuneau cu mai multă înverşunare orientării revoluţionare, fiind slugi credincioase ale
burgheziei şi moşierimii române. (...).
Dacă conducerea oportunistă trăda interesele clasei muncitoare, în schimb membrii
de rînd ai partidului socialist protestau împotriva acestei conduceri. (...).
Conducătorii trădători, tot mai urîţi de mase deveneau curînd slugi bine plătite, foarte
apreciate de siguranţa burghezo-moşierească ... 544

Comuniunea dintre noile facţiuni comuniste şi masele populare face subiectul unei
tradiţii inventate. Cercurile comuniste nu erau doar puţin cunoscute şi apreciate în
rîndurile muncitorilor, dar se confruntau şi cu incapacitatea de a produce mesaje coerente,
constante şi articulate. Grupul dur din interiorul Partidului Socialist nu constituia în
orizontul tulbure al anilor 20 o avangardă a clasei muncitoare, ci se reducea la o mişcare
fracţionară profund ataşată de crezul ideologic al Moscovei. Justificarea rupturii era în

543
Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, ediţia a III a, editura pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1952, p.
10.
544
Op. cit., Crearea P.C.R. …, p. 21.

199
principal legată de angrenarea directă în politicile Cominternului şi nu venea pe fondul
unor autentice solicitări populare.
Repovestirile tîrzii ale contextului de creare a PCR sunt relevante mai ales prin
prisma identificării bagajului simbolic care se ataşa decorativ unui moment istoric marcat
de multiple eşecuri şi incertitudini. Congresul din 1921 era expresia unei victorii
incomplete a facţiunii moscovite şi care, initial, a produs un ecou public neglijabil. Lupta
îndîrjită a tînărului partid comunist rămînea, pe fond, expresia unei confruntări interne
pentru putere şi nu dovada unei modificări relevante a raporturilor politice. Demersurile
tardive ale PCR în direcţia renovării istoriei sale fondatoare au darul de a evidenţia o serie
de axe legitimatoare. Substanţa programatică a primului Congres al PCR (un fals istoric de
colecţie, pentru că partidul nu beneficia la acel moment nici de titulatura şi nici de
identitatea ulterior asumată) a fost creionată într-o formă definitivă abia trei decenii mai
tîrziu. Istoriografia oficială a partidului oferă şi de această dată un exemplu edificator:

Grupurile comuniste au dus o puternică muncă de clarificare ideologică. Ca urmare a

acestei lupte majoritatea secţiilor partidului socialist, au aderat la ideea afilierii la
Internaţionala comunistă. (…) se cerea convocarea congresului pe ţară al partidului socialist
în scopul de a transforma partidul socialist în partid comunist. Conducătorii oportunişti de
dreapta şi mai ales centriştii se opuneau cu înverşunare pregătirii congresului … 545.
Exprimînd voinţa marii mase a muncitorilor, la 8 mai 1921, s-a convocat congresul
partidului socialist, la care marea majoritate a delegaţilor avea mandate de a vota pentru
făurirea partidului comunist.
Congresul a votat o serie de moţiuni (…): solidaritatea clasei muncitoare cu
proletariatul rus, salutul trimis internaţionalei a III a, lupta împotriva războiului, pentru
apărarea păcii, salvarea luptătorilor închişi în temniţele regimului burghezo-moşieresc. 546

Recuperarea istoriei fondatore a PCR se concentra astfel pe trei registre simbolice

majore: simularea majorităţii şi a unităţii noului partid revoluţionar, identificarea unor
elemente maladive interne şi externe, responsabile pentru toate dificultăţile şi tramele
ulterioare ale partidului şi căutatea unei filiaţii extinse, care să prezinte mişcarea
comunistă ca pe o continuatoare naturală şi firească a unei tradiţii istorice providenţiale.

545
Idem, p. 30.
546
Idem, p. 31.

200
 Structura simbolică a acestei prime vîrste a comunismului românesc este direct
corelată unor arhetipuri ce vor dezvolta o carieră prolifică în toate celelalte etape şi stadii
ale proiectului. Ideea majorităţii extinse – „exprimînd voinţa marii mase a muncitorilor”,
„solidaritatea clasei muncitoare” poate fi direct conectată arhetipului Unităţii. Istoria
rescrisă a PCR avea nevoie să prezinte partidul ca fiind o extensie naturală a voinţei unei
mase dominante şi totalizatoare. Cea de a doua temă ce se manifestă influent în materialele
programatice ataşate ulterior Congresului din 1921 se referă la identificarea şi izolarea
elementului negativ.
Denunţarea violentă a oportunişitilor ce „trădau interesele clasei muncitoare” şi „se
opuneau cu înverşunare” idealurilor comuniste constituia o formulă de legitimare prin
ricoşeu. Noul partid era ameninţat de o entitate bine delimitată dar, în acelaşi timp, difuză.
Contururile duşmanului intern şi extern erau comprimate sau extinse în funcţie de
solicitările strategice ale momentului. În atmosfera neclară a anilor 20 adversarii PCR
înglobau o multitudine de sub-categorii, pornind de la clasele exploatatoare şi pînă la
artizanii politicilor liberale şi naţionale, ce spoliau ţara 547 şi sabotau înaltele idealuri
revoluţionare. Arhetipul Conflictului rezolva astfel o multitudine de contradicţii şi tensiuni
structurale, asigurînd proiectului revoluţionar o uniformitate şi o coerenţă ce nu putea fi
realizată decît prin intervenţia unui mecanism de natură simbolică.
În ansamblu, noul partid comunist beneficia de o scenografie ce îngloba toate
reperele clasice ale unui milenarism secularizat. Se propunea delimitarea violentă a
elementului pozitiv (noul partid aflat într-o comuniune organică cu voinţa populară) faţă
de cel negativ (duşmanul fără faţă, dar descris printr-o serie abundentă de metafore
negative) şi se lansa un parcurs scizional ce avea să ducă la instalarea unui paradis terestru
imediat (importarea modelului sovietic garanta în aparenţă o armonie edenică 548). Peisajul
simbolic se prezenta incomplet. Melanjul simbolic specific momentului de geneză al P.C.R.
nu oferea şi un totem fondator neechivoc. Se invoca, desigur, o filiaţie istorică extinsă 549 şi
se făcea trimitere la identificarea cu mulţimea, dar elementul tutelar se contura
deocamdată discret. Absenţa părintelui ritual asumat într-o formă manifestă va fi rezolvată
în etapele următoare de structurare ale PCR, procesul real de coagulare a identităţii
partidului fiind unul sinuos.
547
“Lupta oamenilor muncii şi dorinţa lor de a declanşa greva generală s-au lovit de duşmănoasa împotrivire
a conductătorilor oportunişti”, Idem, p. 27.
548
„comuniştii din Romînia vedeau în proletariatul rus avangarda luptei revoluţionare internaţionale; ei
chemau clasa muncitoare din Romînia să urmeze exemplul eroic al acestuia”, Idem, p. 31.
549 „crearea Partidului Comunist din Romînia e rezultatul luptelor seculare ale poporului romîn ..”, Idem, p. 32.

201
 După arestările din mai 1921, gruparea activiştilor comunişti pro-Comintern va fi
pusă sub acuzare pentru „crimă de complot contra siguranţei statului” 550 şi va fi judecată în
cadrul unui proces ce va trezi un mare interes în epocă. „Monstruosul proces din Dealul
Spirii” 551 nu a constituit un moment de prigoană efectivă şi violentă a comuniştilor români.
În ciuda istoriei inventate a partidului, care prezintă procesul militanţilor comunişti în linii
hiperbolice şi dramatice, opinia publică a manifestat empatie faţă de soarta celor arestaţi.
Printre semnatarii protestelelor s-au numărat nume ilustre: Nicolae Iorga, Virgil Madgearu,
C. Rădulescu Motru 552. În mod ironic, regimul instalat după 1947 nu le va întoarce favorul
apărătorilor săi, Virgil Madgearu si C. Rădulescu Motru suferind din plin în urma prigoanei
comuniste.
Procesul militanţilor comunişti va începe abia în 23 ianuarie 1922, boxele
acuzaţilor fiind populate nu doar de activiştii arestaţi cu ocazia congresului din 1921 ci şi
cu o serie de alte personaje importante ale mişcării care ajunseseră în detenţie între 1920
şi 1921 553. Amînarea cu peste 8 luni a momentului procesului este justificată, în mare
măsură, de atmosfera tensionată a epocii. Comuniştii beneficiau de o anumită simpatie
publică şi regimul liberal dorea să evite o martirizare a acestora. Cele mai cunoscute figuri
din banca acuzaţilor erau Gheorghe Cristescu (primul secretar general al PCR), Al.
Dobrogeanu Gherea, David Fabian, Elek Köblös (viitor secretar general al partidului, între
1924 şi 1927) şi Boris Ştefanov 554. Acuzaţii au beneficiat de o apărare compusă din nume
cu notorietate, fapt care va contribui încă odată la intărirea percepţiei pozitive cu privire la
nou creata cauza comunistă. Prezenţa publicistului N. D. Cocea, a lui Dem. I. Dobrescu şi a
lui Take Dobrescu în galeria apărătorilor militanţilor comunişti au favorizat crearea unei
aure eroice pentru cei încarceraţi.
Principalele capete de acuzare în cadrul procesului din Dealul Spirii au rămas cele
de „crimă contra siguranţei statului” şi „îndemn la revoltă” 555. Afilierea la Comintern
reprezenta o acuzaţie secundară şi un caracter derivat. Condamnarea militanţilor
comunişti putea beneficia de o bază legală reală, dar simpatia publică declarată şi dorinţa
de a evita un eventual val de emulaţie au împins guvernul liberal către un gest de

550 Idem, p. 32.

551 Idem, p. 32.
552 Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 28.
553 Idem, p. 29.
554
Idem, p. 29.
555
Idem, p. 29.

202
compromis. În iunie 1922 premierul I. I. C. Brătianu a înaintat regelui Ferdinand o
propunere de amnistie, care va duce la punerea în libertate a peste 200 de militanţi 556.
Întradevăr, unele arestări erau menţinute, dar numele cu rezonanţă ale facţiunii comuniste
erau în marea lor majoritate în libertate.
Finalul neaşteptat al Congresului din 1921 lăsase PCR în situaţia paradoxală de a nu
deţine o structură de conducere unanim acceptată. Episodul detenţiei nu facilitase
decantarea unor relaţii de autoritate, situaţie în care, după amnistia din 1922, în interiorul
grupului comunist (încă puţin structurat şi fără calităţile unui partid politic autentic) va
reincepe o luptă violentă pentru putere. Înfiinţarea reală a PCR se va produce în urma celui
de al doilea congres al grupului radical, ţinut în octombrie 1922, la Ploieşti. Congresul al II
lea al PCR, din 3 – 4 octombrie 1922 va reprezenta adevăratul punct de creionare al
structurii partidului, construită în strînsă legătură cu directivele sovietice. În paralel,
fragmentele moderate ale Partidului Socialist se reorganizaseră în urma unui congres ţinut
în mai 1921, imediat după arestarea garniturii pro-cominterniste. În urma congresului din
iunie 1921, ţinut tot la Ploieşti, rezulta Federaţia Partidelor Socialiste din România
(FPSR) 557. Noua formulă de organizare a nu a reuşit să stopeze tendinţa de fragmentare şi
de dispersie a socialiştilor, care se vor mai confrunta cu o serie de evenimente scizionale.
Din corpul abia refăcut al FPSR se va despride o noua aripă – Partidul Socialist din
România, în conducerea sa aflîndu-se şi cîţiva dintre combatanţii care dobîndiseră
notorietate în urma procesului din Dealul Spirii – Ilie Moscovici şi Constantin Popovici 558.
Identitatea politică a stîmgii la mijlocul anilor 20 continua să fie una neclară şi
traversată de multiple linii concurente. Între nucleul dur al viitorului PCR şi celelalte
entităţi ce gravitau în jurul ruinelor fostului Partid Socialist nu existau diferenţe clare de
percepţie şi valorizare. Istoria ulterioară a PCR va exploata din plin complexul acestei stîngi
nebuloase şi va prezenta partidul ca pe unicul element director al viitorelor mutaţii politice
ce vor bulversa iremediabil scena politică românească.
Între congresul incompletat al anului 1921 şi cea de a doua tentativă de înfiinţare
formală a PCR din 1922, partidul a purtat denumirea de Partidul Socialist-Comunist 559.
Congresul al II lea din octombrie 1922 va schimba denumirea în Partidul Comunist din

556
Idem, p. 30.
557
Idem, p. 31.
558
Idem, p. 31.
559
Idem, p. 32.

203
Romînia, secţie a Internaţionalei Comuniste 560. Între cel de al III lea Congres al
Cominternului din iunie 1921 şi Congresul al II lea al PCR, afilierea comuniştilor români a
rămas doar declarativă. Chiar dacă actul adeziunii la structura Cominternului devenise
mărul discordiei în interiorul vechiului Partid Socialist, participarea reală a comuniştilor
români a fost lăsată în suspensie pînă în 1922 cînd au fost îndeplinite şi formalităţile
organizatorice cu privire la recunoaşterea externă 561. Schimbarea de titulatură a partidului
se producea pe fondul acestor restanţe structurale şi constituia o tentativă de depăşire a
retardului instalat în relaţiile cu patronatul politic sovietic.
Raportul de activitate al facţiunii radicale a comuniştilor, pe cale să devină în sfîrşit
partid, este prezentat de Marcel Pauker. Activist cu un destin marcat de numeroase
incertitudini, Marcel Pauker va reprezenta una dintre primele generaţii de comunişti locali.
Soţul Anei Pauker va rămîne o prezenţă efemeră pe firmamentul comunismului românesc,
activitatea sa intrînd în declin odată cu debutul perioadei de ilegalitate 562. Tezele enunţate
de Marcel Pauker în cadrul celui de al doilea congres al PCR din 1922 vor reprezenta un
capitol complicat pentru istoriografia matură a comunismului local 563. Viziunea lui Pauker
cu privire la problema naţională va intra într-un conflict direct şi structural cu viitoarele
politici dejiste şi peste timp cu marele proiect istoric al erei Ceauşescu. Perspectiva lui
Marcel Pauker şi a celorlalţi membri marcanţi ai nucleului comunist era direct dependentă
de o abordare fracţionară – România reprezenta un „judeţ al Balcanilor”, iar problema
revoluţiei nu putea fi rezolvată decît prin asumarea acestui aspect 564. Alte două figuri cu
greutate din cadrul abia constituitei garnituri comuniste, Eugen Roznovan şi Boris Ştefanov
vor aduce în discuţie problema agrară şi posibilele sale căi de rezolvare.
Dimensiunea programatică a celui de al doilea Congres era una neclară şi vag
conturată. Comunismul românesc nu îşi rezolvase problema identităţii în ciuda adeziunii
sale entuziaste la idealurile marxist-leniniste ale Cominternului. Probabil cea mai
importantă poziţie asumată în cadrul congresului al doilea al PCR se referă la rezoluţia

560
Idem, p. 32.
561
Idem, p. 32.
562
După 1930 Marcel Pauker va fi marginalizat în interiorul PCR şi acuzat de devianţă ideologică şi de
promovarea “indisciplinei şi a muncii neorganizate”, M. C. Stănescu, Stînga politică în România în anii crizei,
1929-1933, editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 64.
563
Ibidem, p. 33.
564
Ibidem, p. 33.

204
pentru chestiunea naţionalităţilor 565. Pentru militanţii anilor 20, naţionalităţile subjugate
nu îşi puteau dobîndi libertatea decît prin intermediul unui act revoluţionar 566. Între
proiectul României Mari şi idealurile comuniste se instala astfel un conflict insolvabil.
Luarea de poziţie iniţială va solicita ulterior o retorică complicată în vederea
reinterpretării şi temperării acestui episod incomod al comunismului de idei.
Chestiunea naţională va fi acutizată şi de evoluţii impuse de cel de al IV lea Congres
al Cominternului, desfăşurat la Petrograd în 1922. PCR va fi reprezentat la lucrări de un
triumvirat din care vor face parte Lucreţiu Pătrăşcanu, Elek Köblös şi Marcel Pauker 567.
Prin participarea la Congresul al IV lea al Cominternului comuniştii români intrau în
contact cu teza Federaţiei Comuniste Balcanice (o structură zonală a Cominternului) şi care
ar fi permis Internaţionalei Comuniste să dirijeze direct şi în mod coercitiv activitatea
partidelor comuniste din trei ţări – România, Iugoslavia şi Bulgaria 568. Reacţiile
comuniştilor români în faţa acestui nou ultimatum privind supunerea necondiţionată faţă
de Comintern sunt fracţionare şi vor duce la declanşarea unor noi tensiuni interne.
După Congresul din 1922, conducerea PCR va fi delegată către un Birou politic cu o
compoziţie triadică – Gheorghe Cristescu (care în final va primi şi funcţia de secretar
general), Elek Köblös (cel de al doilea conducător oficial al PCR, după încheierea
mandatului lui Cristescu) şi Marcel Pauker 569. Divergenţele din cadrul formulei de
conducere vor afecta partidul din plin, astfel încît în 1923, la doar un an de la momentul
genezei funcţionale a PCR, Biroul politic este dizolvat. Pentru o scurtă perioada conducerea
partidului va fi delegată către un personaj astăzi uitat – Nicolae Marian 570 – şi care va face
tranziţia către perioada de maturizare a partidului – existenţa din ilegalitate. Traseul
programatic pe care se înscrisese comunismul românesc şi angajamentul său faţă de
soluţiile anti-naţionale propuse de Comintern nu au facilitat transformarea nucleului
comunist într-un actor politic veritabil. Chiar dacă graniţele extinse ale României Mari
generaseră şi numeroase probleme privind integrarea vechilor grupuri minoritare şi
bulversase structura economică şi socială a anumitor regiuni, subiectul unirii continua să
producă o adeziune pozitivă si sustinere majoritară.

565
Ibidem, p. 33.
566
Ibidem, p. 33.
567
Ibidem, p. 33.
568
Ibidem, p. 34.
569
Ibidem, p. 34.
570
Ibidem, p. 34.

205
 Atitudinea radical scizională promovată de comuniştii români nu doar că nu a trezit
ecouri favorabile, dar a şi dus la o izolare şi o marginalizare acută a acestora. Ideologia
leninistă era puţin cunoscută în România interbelică iar eforturile comuniştilor locali de a o
promova erau neglijabile. PCR era definit şi perceput mai curînd printr-o logică de
excluziune decît prin identificarea cu dezideratele valorice ale anumitor clase sociale.
Se poate spune astfel despre comunismul anilor 20 că era claustrat în identitatea
tentaculară a Cominternului şi nu reuşea să îşi asume alt rol decît acela de portavoce a
intereselor sovietice în zonă. În aceste condiţii, permisivitatea şi empatia iniţială cu privire
la comunismul romantic se vor transforma într-o respingere manifestă din cauza
subiectului naţional. În cadrul celei de a VI a conferinţe a Federaţiei Comuniste Balcanice
problema României devine tot mai presantă. Prin formularea principiului „luptei pînă la
despărţire” a provinciilor şi prin prezentarea României ca „stat imperialist tipic, alcătuit din
mai multe naţiuni şi mai multe provincii legitimate să lupte pentru independenţa lor” 571,
comuniştii români erau puşi în faţa unui fapt implinit. Şansa acestora de a reconcilia
subiectul naţional cu linia directoare a Cominternului era inexistentă. Radicalizarea
politicilor Moscovei avea să aducă pentru comuniştii români nu doar disensiuni şi dispute
interne, ci va deveni şi baza interzicerii partidului. Cele două decenii de ilegalitate pe care
PCR le va traversa cu mari costuri sunt cauzate, în mare parte, de imposibilitatea partidului
de a se sustrage politicilor anti-naţionale ale Cominternului.
Între baza programatică reală proclamată de PCR după cel de al doilea congres al
său din 1921 şi istoria oficială a mişcării comuniste se va instala o interesantă schimbare de
nuanţă. În raportul politic al C.C. citit cu ocazia Conferinţei Naţionale din 1945, Gheorghe
Gheorghiu-Dej va eluda cu multă abilitate acest episod complicat din istoria PCR. Primul
lider al comunismului de stat va simplifică şi uniformiza de o manieră confortabilă istoria
partidului. Deşi Congresul de infiinţare a PCR beneficiază de nu mai puţin de 3 pagini de
descriere, despre congresul din 1922 nu se spune nici un cuvînt. Între infiinţarea PCR şi
momentul interzicerii sale se instalează astfel un fenomen de uitare curativă. Amneziei
asumate promovate de PCR în primii ani ai comunismului de stat, de după 1945, îi va urma
o etapă de repovestire şi restructurare a istoriei partidului. Astfel, într-o broşură editată în
1956, cel de al doilea Congres comunist din 1922 este descris astfel:

571
Ibidem, p. 35.

206
 În octombrie 1922 s-a ţinut Congresul al II lea al PCR. Convocat la început ca o
conferinţă, el s-a transformat în timpul lucrărilor, ca urmare a hotărîrii delegaţiilor, în
Congresul al II lea al partidului. Congresul a dezbătut probleme deosebit de importante:
situaţia economică şi politică a ţării, chestiunea sindicală, naţională, agrară, a ales forurile de
conducere şi a votat Statutul provizoriu al partidului.
În rezoluţia asupra situaţiei interne din ţară s-a dat o apreciere a situaţiei politice.
Rezoluţia a înfierat teroarea dezlănţuită de guvernul Averescu. (...). A fost demascată reforma
agrară din 1921 ca o manevră menită să înşele ţărănimea (...). Un alt capitol al rezoluţiei s-a
ocupat de demascarea politicii de trădare naţională a partidului liberal. (...).
Rezoluţia cu privire la problema naţională a arătat că burghezia şi moşierimea
romînă au căutat să îşi menţină şi să îşi întărească dominaţia lor, atîţînd naţionalităţile
conlocuitoare unele împotriva altora, cu scopul de a dezbina unitatea de luptă a clasei
muncitoare. 572

Diferenţa dintre cele două straturi narative este evidentă. După trei decenii de la
consumarea adevăratului Congres fondator al PCR, dimensiunea programatică era rescrisă
şi adaptată noilor solicitări ideologice. Întradevăr, în cadrul congresului din 1922 se
adusese în dezbatere problema agrară, dar acest punct de agendă este singurul care va fi
păstrat. Programul iniţial al partidului şi tezele sale privind autodeterminarea popoarelor,
spargerea României imperaliste şi susţinerea rezoluţiilor Federaţiei Comuniste Balcanice
erau ocultate şi transmutate într-o serie de cadre contradictorii. Astfel, ideea conform
căreia în cadrul celui de al doilea Congres comunist, militanţii partidului erau preocupaţi de
„demascarea politicii de trădare naţională” şi de conservarea „unităţii de muncă a clasei
muncitoare” reprezintă o mitologie cultă, care va fi adăugată istoriei reale a partidului.
Dacă primul Congres al PCR a beneficiat de o salvatoare deficienţă de program, liniile
teoretice enunţate cu ocazia celei de a doua tentative de organizare a nucleului comunist
vor solicita o susţinută muncă de reinterpretare. Şi în ceea ce priveşte mecanismul de
repovestire şi recuperare a istoriei fondatoare a PCR se pot observa două stadii
independente. În 1945, proximitatea evenimentelor făcea riscantă o răstălmăcire brutală şi

572
Op. cit., Crearea P.C.R. …, p. 36.

207
recomanda, mai curînd, o formulă de eschivă. După 1952 573, odată cu slăbirea forţei
coercitive a Moscovei, partidul primea mînă liberă pentru a-şi restructura naraţiunile
fondatoare.
Se poate vorbi în aceste condiţii despre două tipuri de peisaje simbolice pe care le
traversează comunismul românesc în primii săi ani de existenţă. O configuraţie istorică
autentică, dar cu durată de existenţă redusă şi suprimată ulterior din memoria colectivă şi
un tablou istoric inventat, cu geneză tîrzie. Suprapunerea celor doua imagini dezvăluie
totuşi unele recurenţe, ce se pot dovedi relevante pentru înţelegerea structurii simbolice
profunde a fenomenului comunist, atît în forma sa veridică istoric, cît şi în cea a mitologiei
fondatoare.
Punctul de gravitaţie al proiectului comunist în 1922 se referea la ideea declanşării
revoluţiei violente. Perspectiva lui Marcel Pauker, principalul ideolog al PCR în anii 20 era
considerată exotică nu doar prin prisma reacţiilor colective, dar trezise atitudini rezervate
şi din partea militanţilor comunişti. Pauker considera că România Mare nu poate deveni
gazda revoluţiei şi că singura şansa pentru amorsarea mecanismului de schimbare a
regimului o constituie fracţionarea teritorială. Era, aşadar, vorba de o formă de milenarism
vag infuzat ideologic, pentru că tezele lui Pauker nu reluau decît în linii mari argumentaţia
mult mai rafinată a Cominternului cu trimitere la problema naţională. Programul oferit de
către Marcel Pauker în 1922 prevedea o schimbare radicală şi imediată a condiţiilor de
structurare ale societăţii şi proiectarea clasei muncitoare la conducerea noilor provincii
eliberate din graniţele României imperialiste. Noile entităţi teritoriale aveau să îşi urmeze
drumul către comunism sub tutela ocrotitoare a Moscovei.
Arhetipul fundamental era deci cel al conflictului şi sciziunii, încadrat într-un tipar
simbolic dinamic. Galeria adversarilor ireductibili ai regimului era una complexă şi pe cale
de a fi constant extinsă – de la reprezentaţii tuturor celorlalte forţe politice şi pînă la clasele
„duşmănoase” şi „exploatatoare”. Reperul fondator rămîne difuz, ca şi în primele texte ale
comunismului local. Autoritatea tutelară sovietică este invocată direct, dar încă nu există
revelaţia unui părinte ritual cu figură bine creionată. Acestei schiţe concentrate şi
dominate aparent de un un singur ax simbolic, cel al conflictului dinamic, i se adaugă totuşi
un fundal pe cale de conturare. Ideea societăţii comuniste victorioase, reorganizate într-un

573
Gheorghiu Dej declanşează în 1952 o operaţiune de eliminare a vechii garnituri moscovite care deţinuse
puterea începînd cu 1947. Cele mai importante figuri expulzate din zona puterii vor fi – Ana Pauker (fosta
soţie a ideologului PCR din anii 20), Vasile Luca şi Teohari Georgescu.

208
arhipelag regional tutelat de Moscova avea şi conotaţii edenice, făcînd trimitere la arhetipul
Vîrstei de aur.
Configuraţiei simbolice iniţiale a comunismului local i se adaugă, după 1950, o serie
de cîmpuri semnificative. La o primă privire s-ar putea susţine ideea conform căreia noua
istorie a PCR este în contradicţie flagrantă cu cea primară. În 1956 momentele de geneză
ale partidului sunt prezentate ca fiind în strînsă legătură cu ideea naţională, mizează mai
curînd pe promovarea unor tematici legate de arhetipul Unităţii (coeziunea indestructibilă
a clasei muncitoare) şi evită orice referire la ideea scizuiunii regionale, atît de acerb
invocată în anii 20. Totuşi, chiar dacă substanţa compoziţională se modifică radical, logica
simbolică este intactă.
Repovestirea comunismului de idei din perspectiva experienţei comunismului de
stat conservă structura simbolică iniţială. Arhetipul conflictului este păstrat, doar că de
această dată galeria figurilor negative este orientată după dihotomia intern – extern,
naţional – antinaţional, iar tiparul dinamic este exacerbat şi se vorbeşte constant despre
lupta partidului de a atinge stadiul ultim revoluţionar. O schimbare interesantă de accent
se produce în zona arhetipului Vîrstei de aur. Odată cu trecerea timpului, însăşi istoria
tulbure a partidului din perioada sa timpurie devine o epocă mitizată – „Crearea Partidului
Comunist din România e rezultatul luptelor seculare ale poporului romîn pentru eliberare
socială şi anţională, pentru care şi-au dat viaţa, în fruntea răsculaţilor, Gheorghe Doja, Horia,
Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi mulţi alţii. 574”
Această geneză extinsă marchează transmutarea reperelor fondatoare. Dacă în anii
20 PCR părea rodul unei mişcări de tip nou şi generată în mod exclusiv de lupta de
eliberare a unor clase oprimate, prin intervenţia acestui nou orizont istoric, proiectul
comunist va accesa o structura simbolică mult mai complexă. Grefarea mitologiei naţionale
pe corpusul iniţial al proiectului va da naştere unei structuri simbolice hibride şi care se va
manifesta în forme hiperbolice, în etapele de apogeu al comunismului local, după 1970.
Marea inovaţie a istoriografiei tîrzii a comunismului se referă la menţinerea teoriei
duşmanului intern.

Congresul al II lea al PCR n-a reuşit însă să zdrobească complet rămăşitele

duşmănoase, oportuniste, de dreapta şi de stînga, deoarece în partid existau încă confuzii în
probleme politice, organizatorice şi ideologice moştenite de la vechiul partid socialist şi

574
Op. cit., Crearea P.C.R. …, p. 32.

209
pentru faptul că în organele de conducere se găseau şi unele elemente nestabile, aventuriste,
cu mentalităţi şi concepţii mic burgheze. 575

Prin intermediul acestui artificiu simbolic istoria partidului va fi constant renovată,

propunîndu-se o eternă reîntoarcere către o epocă ideală, ale cărei repere istorice vor
deveni tot mai îndepărtate. Astfel între istoria comunismul de stat, purtînd marca naţională
şi etapa plină de incertitudini a comunismul de idei se instala o neaşteptată continuitate.

575
Op. cit., Crearea P.C.R. …, p. 37.

210
2. 2. Comunismul în umbră – trilogia din ilegalitate

Tensiunile apărute în interiorul PCR urmau a fi rezolvate prin intermediul unui al

treilea congres al partidului, ce ar fi trebuit să se desfăşoare în februarie 1924.
Inadvertenţele apărute între diferitele facţiuni cu trimitere la problema naţională făceau ca
unitatea partidului să fie ameninţată în continuare. Încercările constante ale Moscovei de a
media acest conflict in nuce, ce punea în discuţie însăşi existenţa comunismului
românesc 576, au generat o amînare a rezultatului final şi au reuşit să producă doar un
consens temporar. În aceste condiţii, Congresul al III lea al PCR urma să deţină o
importanţă majoră, prin prisma liniei programatice pe care urma să o asume facţiunea dură
a comuniştilor locali.
Tabloul politic al României interbelice va suferi unele mutaţii importante. Odată cu
radicalizarea mesajelor militanţilor comunişti şi pe fondul unor acumulări anterioare, la 19
decembrie 1924, guvernul liberal interzice activitatea PCR 577. Legea Mîrzescu venea ca un
răspuns în urma evenimentelor de la Tatar Bunar 578. Tratativele româno-sovietice de la
Viena din martie 1924 încercau să reglementeze problema Basarabiei. Sovieticii contestau
legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar nucleul dur al comuniştilor locali
manifestase susţinere faţă de poziţia Cominternului. Evenimentele produse în sudul
Basarabiei, sub un patronaj sovietic cvasi-transparent, au avut darul de a pune PCR într-o
postură dificilă. Cominternul încercase să organizeze la Tatar Bunar o revoluţie bolşevică
la scară mică, care ar fi trebuit să faciliteze proclamarea unei Republici Sovietice
Moldoveneşti 579. Intervenţia în forţă a armatei române în 17 septembrie şi reprimarea
„revoltei bolşevice” induseseră o stare tensională majoră pe axa Bucureşti – Moscova.
Eşecul planului sovietic de separare a Basarabiei va echivala cu o condamnarea fără
echivoc a PCR. Partidul era acuzat de activităţi anti-statale şi va trece în ilegalitate, fără să
mai apuce să îşi consume cel de al treilea congres.
În perioada existenţei sale din umbră, PCR va traversa trei momente programatice
notabile. Cronologia şi frecvenţa congreselor din ilegalitate va fi direct dictată de interesele

576
Disputa dintre Marcel Pauker şi primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu a solicitat de mai multe ori
intervenţia comunistului bulgar B. Ştefanov. Stefanov era considerat o voce importantă a Cominternului, dar
autoritatea sa simbolică nu avut un efect de durată asupra turbulentului partid comunist roman. Op. cit.,
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 34.
577 Idem, p. 36.
578
Idem, p. 36.
579
Idem, p. 36.

211
Moscovei şi nu va exprima decît parţial viziunea comuniştilor locali obligaţi, în marea lor
majoritate, la căutatea unui refugiu extern. Primul Congres al perioadei de clandestinitate
se va desfăşura la Viena, în august-septembrie 1924 580. Reacţiile dure ale guvernului
liberal şi presiunile directe ce se exercitau asupra nucleului comunist au făcut ca cel de-al
treilea Congres să fie organizat cu o întîrziere de peste 7 luni. Cîştigarea unui timp
suplimentar de negociere nu diminuase contradicţiile dintre faliile interne. Congresul al III-
lea nu se va solda cu identificarea unui punct de consens, meţinînd în linii mari punctele de
tensiune anterioare.
Astfel, Congresul al IV - lea al PCR, desfăşurat în intervalul 28 iunie – 7 iulie 1928 la
Harkov, găsea partidul într-o formulă de conflict cronicizat. Un exemplu concludent al
atmosferei ce domnea în cadrul facţiunii comuniste se referă la absenţa liderului desemnat,
Elek Köblös în prima zi a lucrărilor 581. Secretarul general al partidului va ajunge la Harkov
abia în a doua zi. Întîrzierea sa este premonitorie, pentru ca reuniunea se va finaliza cu
alegerea unui alt lider în fruntea PCR. Vitali Holostenko este noul secretar general al
partidului, fiind secondat de o echipă în interiorul căreia se regăsea şi Vasile Luca, viitorul
membru al triumviratului moscovit ce va conduce destinele comunismului de stat, după
1948. Vechea galerie fondatoare, dominată de figura de autoritate a lui Gheorghe Cristescu
căzuse victimă luptei necontenite pentru putere din interiorul PCR. Nici ideologul de debut
al partidului, Marcel Pauker, nu reuşeşte să supravieţuiască crizei interne, fiind treptat
marginalizat în urma conflictului deschis cu noul secretar general, Vitali Holostenko. Cel
din urmă a rămas o figură nesemnificativă în istoria comunismului românesc. Etnic
ucrainean, Holostenko nu avea cum să înţeleaga complicata realitate cu care se confrunta
comunismului românesc şi va rămîne doar o soluţie de compromis impusă de Comintern la
cîrma inprevizibilului PCR.
Pe acest fundal dominat de tuşe contradictorii, comunismul românesc îşi continua
drumul către etapa sa de maturizare şi stabilizare. Ultimul Congres din ilegalitate, cel ţinut
la finele lui 1931, în împrejurimile Moscovei, va marca impunerea unei linii de compromis
în interiorul partidului. Cel de al V- lea Congres al PCR, găzduit la Moscova, va beneficia de
o galerie impresionantă de invitaţi din partea structurii gazdă a Cominternului. Vor
participa la lucrările congresului personaje precum Bela Kun (liderul experimentului
maghiar al sovietelor) şi Gheorghi Dimitrov, unul dintre cei mai vechi agenţi ai

580
Idem, p. 37.
581
Idem, p. 36.

212
Cominternului în spaţiul balcanic 582. Dimensiunea programatică a Congresului din 1931
rămîne dependentă de primele teze ale comunismului românesc. Este vorba de logica unei
durate istorice lungi, în interiorul căreia, comunismul local, deşi schimbase numeroase
formule de conducere, nu îşi identificase încă un program funcţional.
Problema naţională rămîne un subiect dificil şi pe care puţinii membri ai PCR
continuă să îl abordeze dintr-un unghi deficitar. Sunt menţinute tezele legate de caracterul
„imperialist” şi „colonialist” al României Mari, precum şi ideea conform căreia principala
sarcină a partidului rămîne aceea de a funcţiona ca o avangardă eliberatoare pentru
naţiunile subjugate. Astfel, PCR reprezenta „unicul partid care luptă pentru adevărata
eliberare naţională” 583 şi care promovează idealul leninist al autodeterminării naţiunilor
asuprite. Cel de a al V lea Congres al PCR şi ultimul al stadiului clandestin se soldează cu o
nouă şi previzibilă schimbare a ecuaţiei de conducere.
Cominternul impune la cîrma comunisnului românesc un alt nume cu rezonantă
străină şi suferind de acelaşi complex al inadecvării ca şi predecesorul său. Alexander
Danieluk Ştefanski Gorn, membru al partidului comunist polonez, devine astfel noul
secretar general al unui partid fragil şi tributar unei mentalităţi sectariste şi fracţionare.
Comuniştii români se dovedeau mai preocupaţi de obţinerea susţinerii logistice şi
funcţionale a Moscovei decît de promovarea propriei doctrine în faţa unor mase populare
care nu doar că o ignorau, dar manifestau şi rezerve serioase faţă de soluţiile sale anti-
naţionale. Schimbările profunde petrecute în cercurile puterii tutelare de la Moscova,
declanşate după moartea lui Lenin în 1924, vor afecta direct istoria de parcurs a
comunismului local. După Congresul al III-lea, primul desfăşurat în umbră, comunismul
românesc va rămîne constant marcat de obsesia epurărilor şi devierilor, reale sau fictive.
Lupta violentă pentru putere declanşată de Stalin după 1924 va avea reverberaţii şi în
interiorul fragilulului PCR. După cel de al treilea Congres se amorsează un mecanism de
devorare şi înlocuire perpetuă a formulelor de autoritate. Impunerea unor nume
„exterioare” problemei româneşti a reprezentat cu siguranţă o soluţie de compromis a
Cominternului. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii execepţionale, comunismul românesc a
rămas un fenomen incontrolabil şi dominat de „criminale lupte fracţioniste fără
principii” 584.

582
Idem, p. 38.
583
Idem, p. 39.
584
Idem, p. 41.

213
 Menţinerea unei atmosfere de incertitudine conflictuală între 1924 şi 1931 va face
ca substanţa programatică a celor trei Congrese din ilegalitate să fie una mult diluată şi în
multe puncte abia schiţată . Intervenţionismul dur al Moscovei, dublat de instabilitatea şi
contradicţiile inerente apărute în politica Cominternului, vor marca direct parcursul
teoretic al comunismului de idei.
Deşi în mod oficial există o continuitate în susţinerea tezelor fracţionare şi
separatiste, acestea suportă totuşi o uşoară modulare, survenită pe fundalul noilor revelaţii
ale politicilor staliniste. Ideea revoluţiei într-o singură ţară va elibera treptat comunismul
românesc de spinoasa problemă naţională şi va da PCR şansa unei transformări pline de
consecinţe. Încă puternic marcat de tezele autodeterminării, Congresul al V-lea al PCR a
constituit un final de epocă. Ultimul Congres al comunismului de idei va deveni un episod
ultra-mitizat şi o sursă de legitimare a comunismului de stat. Repovestirea şi resemnificarea
acestui moment de cotitură al comunismului românesc este relevantă pentru mutaţiile
survenite în structura simbolică a proiectului. Şi de această dată este vorba de
suprapunerea mai multor straturi narative. O prima etapă în resistematizarea memoriei
colective este reprezentată de istoriografia oficială a partidului de după 1940. La conferinţa
naţională a partidului din 1945, unul dintre primele momente programatice relevante ale
PCR după cel de al doilea Război Mondial, secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej
puncta:

Congresul al V-lea are marele merit nu numai de a fi reuşit să pună ordine în viaţa
internă de partid, ci mai cu seamă de a fi luat poziţie faţă de problemele fundamentale de
partid.
Congresul a stabilit obiectivul strategic în faţa căruia se găseşte partidul (...), a
lămurit poziţia partidului faţă de problema ţărănească, privită din punctul de vedere al
necesităţii stabilirii unei alianţe trainice între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (...).
Călăuzit de principiul marxist că „un popor nu poate fi liber dacă asupreşte alte
popoare”, Congresul al V-lea a fixat ca o sarcină de bază a partidului lupta împotriva
asupririi naţionale, pentru egalitatea complectă în drepturi a naţionalităţilor
conlocuitoare. 585

Modificările de substanţă programatică sunt subtile. Dacă proiectul teoretic iniţial al

comunismului de idei se concentrase în perioada de ilegalitate pe doar două teme decisive

585
Op. cit. Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, 1952, p. 15.

214
– dizolvarea statului imperialist şi crearea condiţiilor unei unei regionalizări federative sub
tutelă sovietică – repovestirea preia selectiv din bagajul ideologic primar. Comunismul de
idei a fost dominat în cele două decenii de ilegalite de cîteva tematici simbolice stabile –
este vorba, în principal, de o mitologie scizională, anti-tradiţioanalistă şi conflictuală. Cele
mai relevante arhetipuri folosite sunt cele ale Conflictului şi Sciziunii şi cel al Vîrstei de aur.
Comunismul românesc propunea o revoluţie eliberatoare care să disloce din corpul opresiv
al României Mari toate naţionalităţile asuprite. Astfel, ar fi rezultat o confederaţie
regională, condusă de clasa muncitoare, luminată de “nobilele idealuri leniniste”. Cele două
repere simbolice, al fragmentării şi al instituirii epocii ideale sunt puse în umbră de obsesia
duşmanului intern şi extern.
Comunismul românesc al celor două decenii de ilegalitate este puternic marcat de o
mitologie a forţei malefice, informe, cu o capacitate perpetuă de metamorfoză şi care va
alimenta un corp simbolic parazitar. Simbolistica derivată a ultimei etape a comunismului
de idei este puternic marcată de cîteva construcţii specifice – mitul deviaţiei ideologice
(obsesia purităţii doctrinare va deveni o constantă a comunismului românesc, chiar dacă
manifestările sale vor avea forme contradictorii), mitul colaboraţionismului (intransigenţa
liderilor comunişti era abil dirijată de la Moscova, asigurînd o succesiune convenabilă a
formulelor de conducere) şi, nu în ultimul rind, mitul revoluţiei violente iminente. În mod
paradoxal, în cea mai fragilă etapă de existenţă a sa, comunismul românesc a dat dovadă de
un proiect simbolic entuziast. Ideologul de debut al comunismului local, Marcel Pauker,
considera România ca fiind intru totul potrivită pentru declanşarea unei revoluţii bolşevice
autentice.
Epoca romantică a comunismului românesc beneficia de o dimensiune programatică
restrînsă şi dependentă vizibil de tutela doctrinară a Moscovei. Succesiunea rapidă şi
forţată a ecuaţiilor de conducere şi lipsa unui reper de autoritate funcţional au făcut ca
identitatea PCR, în intervalul 1924 – 1944 să rămînă una difuză. Cele două mărci simbolice
dominante, cea a Conflictului şi cea a Paradisului viitor, vor fi recuperate şi resemnificate
odată cu maturizarea proiectului local şi cu trecerea către stadiul comunismului de idei.
Căutările şi incertitudinile comunismului de idei erau deja corectate prin adăugarea unui
prim strat narativ încă din 1945. Argumentaţia anti-naţională violentă a comunismului
interbelic era corijată discret în istoriografia comunismului de stat. Din unghiul în care se
plasează discursul rememorant ţinut de Gheorghiu Dej în 1945, comunismul epocii de
ilegalitate pare preocupat de cu totul alte aspiraţii teoretice decît cele descrise de
evenimentele istorice autentice.

215
 Discursul din 1945 aminteşte de rolul director al partidului în coordonarea luptei
„ţărănimii muncitoare” şi a clasei muncitoare 586, subliniză unitatea dintre clasele asuprite
şi rezolvă problema autodeterminării provinciilor printr-o soluţie integrativă.
Naţionalităţile conlocuitoare au drepturi egale, dar nu se pomeneşte nici un cuvînt despre
sciziunea teritorială şi despre caracterul imperialist şi asupritor al României Mari.
Comunismul de idei făcea astfel subiectul unei rediscutări a cadrului simbolic. Celor
două arhetipuri dominante iniţial, Conflictul şi Vîrsta de aur, li se succede o nouă marcă
simbolică. Mitul Unităţii şi cel al continuităţii luptei revoluţionare pun în umbră vechile
repere istorice ale comunismului romantic. Mitul omniprezenţei duşmanului intern este şi
acesta moderat şi adaptat noilor exigenţe ale memoriei colective. Începînd cu 1945 se
poate vorbi despre o ecuaţie radială – istoria PCR este constant modificată şi dusă către o
formulă uniformă. În mod suprinzător, anii ilegalităţii par să prevestească revelaţiile
comunismului matur, ajungînd să confirme, prin intermediul unui fals profetism, revelaţiile
etapei naţionale. După 1950, istoria timpurie a comunismului românesc era reflectată
astfel:

Congresul al V lea al PCR a avut loc în decembrie 1931. El a constituit un eveniment de

importanţă istorică în viaţa partidului nostru. (...) Congresul al V lea a dat răspuns la
problemele fundamentale ale mişcării revoluţionare din ţara noastră. Pe ordinea de zi au
figurat următoarele probleme: 1) situaţia economică şi politică a Romîniei şi sarcinile
Partidului comunist, 2) problemele construcţiei de partid, 3) luptele economice, sarcinile şi
tactica partidului în mişcarea sindicală, 4) criza agrară şi activitatea partidului în ţară, 5)
problema naţională şi sarcinile partidului în mişcarea naţional revoluţionară. 587

Cel de al doilea strat narativ adăugat după 1950, pe fundalul programatic initial, are
darul de a marca o nouă restructurare a ecuaţiei simbolice. Repovestirea istoriei partidului
în epoca Dej face ca imaginea comunismului de idei să graviteze în vecinătatea paradoxală
a problemei naţionale. Aşa cum este prezentat Congresul al V-lea după 1950, acest ultim
episod al comunismului din umbră, pare dedicat apărării idealurilor unei republici
revoluţionare cu niste contururi unitare. Tezele fracţinare ale autodeterminării provinciilor

586
Idem, p. 15.
587
Lupta Partidului Comunist din Romînia în perioada crizei economice 1929-1933, Editura de stat pentru
literatură politică, Bucureşti, 1956, p. 24.

216
sunt nu doar trecute sub tăcere ci şi reconvertite într-o argumentaţie pro-naţională
susţinută:

Congresul a subliniat că în vederea atingerii scopului revoluţiei “sarcina strategică cea

mai importantă a partidului în lupta lui pentru guvernul muncitoresc ţărănesc este crearea
alianţei de luptă a muncitorilor, ţăranilor şi a maselor muncitoare ale naţiunilor asuprite, sub
hegemonia proletariatului şi a Partidului comunist. 588

Idealul revoluţionar solicita un vector de structurare şi organizare – comunismul

matur intuise potenţialul major al subiectului naţional, context în care îl folosea ca soluţie
retroactivă pentru renovarea istoriei sale fondatoare. Unitatea de clasă, ce pune în umbră
diferendele de natură etnică sau apartenenţa regional, avea să prevestească regîndirea
problemei naţionale. Comunismul de stat va recupera această matrice şi o va infuza cu
propriile sale nuanţe simbolice. Transmutarea comunismului de idei în ecuaţia
comunismului de stat se realiza tîrziu şi avea rolulul instituirii unei baze de legitimare
iniţiale. Structura simbolică a acestei ultime fresce idealizate a trecutului PCR rămîne deci o
imagine calchiată şi inspirată de atmosfera specifică a decadei anilor 50. Apetenţa
comunismului matur pentru repovestire şi resemnificare îşi găseşte şi o explicaţie de
natură subtilă. Orizontului simbolic primar al comunismului interbelic, populat cu
precădere de tematici şi arhetipuri cu nuanţă colectivă (mitul unităţii clasei muncitoare,
adversarul intern şi extern, multifaţetat şi difuz, paradisul terestru ce avea să asigure o
dictatura a proletariatului), trebuia să pregătescă descoperirea arhetipului personalizat.
Deficitul de lideri vizibili, memorabili, fondatori făcea ca prima vîrstă a comunismului
românesc să solicite un adevărat travaliu recuperator. Interesul comunismului matur în a
impune o filiaţie mitică a proiectului său este motivat şi de această stranie absenţă a unui
părinte ritual iniţial.
O atare teorie este susţinută şi de prezenţa următorului fragment în cadrul uneia
dintre broşurile anilor 50, dedicate istoriei idealizare a PCR din ultimii săi ani de ilegalitate.
La finalul ultimei secţiuni, intitulate Luptele eroice ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din
februarie 1933. Însemnătatea lor este istorică 589, istoriografia oficială descrie procesul
ceferiştilor din 1933 astfel:

588
Idem, p. 28.
589
Idem, p. 34.

217
 În cuvinte pline de pasiune revoluţionară, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a arătat
tăria de neînvins a proletariatului revoluţionar: „chiar dacă ar fi să plătesc cu viaţa cele ce
spun, trebuie să declar aici deschis că grevele din ianuarie – februarie 1933, ale muncitorilor
ceferişti şi petrolişti, ca şi toate grevele de solidaritate care au izbucnit în acest răstimp, au
fost iniţiate, organizate şi conduse de Partidul Comunist Romîn”. 590

Într-un arc peste timp, PCR îşi reinventa istoria şi îşi fabrica o autoritate tutelară cu
figură distinctă şi personalizată. Adevărul istoric ceda astfel locul unui adevăr resemnificat
şi adaptat exigenţelor prezentului. Comunismul anilor 30 se plasa într-un echilibru
simbolic perfect cu realitatea comunismului de stat al decadei 50. Partidul era omniprezent
şi gestiona marile forţe revoluţionare (pentru atmosfera tumultoasă a etapei interbelice
afirmaţia este vădit falsă, PCR fiind atunci o forţă modestă şi cu o imagine publică
deficitară), părintele ritual, conducătorul providenţial – Gheorghe Gheorghiu-Dej patrona
direct marşul către epoca ideală. Impresia generală este aceea a unei atemporalităţi şi a
unei continuităţi simbolice. Comunismul de idei fusese în final devorat de comunismul
matur, osificat, instituţionalizat, care îl reclădise după chipul şi asemănarea sa. Structura
simbolică autentică a acestei etape romantice a comunismului românesc va rămîne pentru
multă vreme uitată, dar forţa sa subterană va continua să acţioneze. O mare parte a crizelor
constante şi a complexelor tîrzii ale comunismului de stat îşi au originea în substanţa
contradictorie a comunismului romantic. Axele sale conflictuale se vor propaga într-o
formă criptică şi îşi vor dovedi vocaţia sincretică în epoca comunismului dinastic.

590
Idem, p. 44.

218
3. Comunismul de stat

3. 1. Momentul 1944 – comunismul de tranziţie

Istoria PCR după ultimul său congres din ilegalitate, cel din 1931, este una sinuoasă. Pînă la
următorul moment programatic, cel din 1948, comunismul românesc suferă o schimbare
spectaculoasă de paradigmă. Trecerea de la comunismul de idei către comunismul de stat
implică o serie de paliere intermediare, cele mai multe din acestea fiind rodul unor
conjuncturi ce vor fi în mare parte ocultate de istoriografia oficială. De la înfiinţarea sa în
1921 şi pînă la ultimul Congres al comunismului de idei, PCR a traversat un şir succesiv de
etape pregătitoare. Schimbările survenite în marca identitară a partidului sunt cel mai bine
ilustrate de modificările alerte operate în interiorul formulelor de autoritate. Prima
structură oficială a partidului îi menţionează pe: Gheorghe Cristescu, Alexandru
Constantinescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, Ana Pauker, Elek Köblös. Primul
secretar general al partidului era Gheorghe Cristescu 591.
Un comunist romantic, Gheorghe Cristescu nu va beneficia de susţinerea autentică a
partenerilor sovietici, destinele comunismului românesc fiind în continuare conduse de o
gamă de formule surogat. Cominternul nu reuşea să identifice o soluţie funcţională pentru
complicatul context politic românesc, situaţie în care şirul secretarilor generali ce se succed
la cîrma PCR va rămîne unul dominat de nume obscure. Elek Köblös, Vitali Holostenko şi
Alexander Ştefanski Gorn vor rămîne figuri cunoscute doar cercurilor comuniştilor aflaţi în
exil şi parţial acceptate de celulele comuniste din închisori. Conflictul latent conturat între
aceste două entităţi: PCR–ul din exil, intelectualizat şi ataşat organic de directivele
Cominternului şi PCR–ul carceral, al militanţilor din ţară, va deveni baza de organizare a
comunismului matur.
Schimbarea majoră de paradigmă a comunismului de idei este strîns legată şi de
evoluţiile declanşate în cercurile puterii de la Moscova. Moartea lui Lenin în 1924 (la doar
doi ani de la naşterea comunismului românesc) şi violenta luptă pentru succesiune vor lovi
direct în fragilulul partid al comuniştilor români. După Congresul al III-lea din 1924
intervenţionismul Cominternului în cadrul PCR va lua nuanţe tot mai acute 592. Disputa
apărută între Stalin şi Troţki, precum şi conturarea unei noi viziuni asupra „revoluţiei
mondiale permanente” (înlocuirea sa cu idealul „revoluţiei într-o singură ţară”) vor impune

591
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 39.
592
Idem, p. 40.

219
o primă schismă majoră în identitatea comunismului românesc. Lustrările interne apărute
odată cu cel de al treilea Congres al PCR, din 1931, reflectă la scară redusă tabloul
conflictual generat de lupta pentru succesiune. Gheorghe Cristescu şi Alexandru Ştefanov
sunt eliminaţi din organismele de conducere ale PCR sub acuzaţia de „oportunism de
dreapta”, în timp ce Al. Dobrogeanu-Gherea şi Marcel Pauker cad victime unei sentinţe mai
mult formale – „atitudine troţkistă”. Lipsa unei culturi ideologice reale a comuniştilor
români şi aderarea acestora la un ideal revoluţionar schematic şi simplificat făcea ca
disputa teoretică să fie înlocuită de o luptă personalizată pentru putere.
Această caracteristică va deveni perenă în cadrul comunismului de stat. Etapele ce
se înlănţuiesc în istoria fenomenului comunist local sunt marcate în mod dominant de
personalitatea tutelară instalată la conducere partidului. Astfel, istoria comunismului
românesc va deveni istoria unor autoritarisme puţin justificate programatic şi nu evoluţia
unui model ideologic coerent. Clivajul ce se instituie astfel între comunismul de idei
(dominant teoretic) şi comunismul instituţionalizat, matur, va rămîne evident, în ciuda
unor demersuri intense de recuperare şi resemnificare. Eliminarea în 1924 a primei
generaţii a comuniştilor români, în frunte cu ideologul Marcel Pauker, marca o schimbare
importantă în substanţa identitară a PCR. Succesorul lui Gheorghe Cristescu, Elek Köblös,
va deveni şi acesta o victimă rituală a modificărilor de strategie ale Moscovei 593.
Rediscutarea chestiunii naţionale va face ca atitudinea să vădit secesionistă să devină o
povară imposibil de înlăturat. Congresul al IV-lea din 1928 folosise o soluţie de amînare –
solidificarea şi coerentizarea matricei identitare a PCR se producea lent, sub conducerea
unui lider exterior întru totul comunismului românesc – Vitali Holostenko. Cel de al V-lea
Congres al PCR dezvăluie o schimbarea fundamentală de generaţie. Odată cu momentul
1931 se conturează pentru prima dată în mod ne-echivoc o formulă duală. Vremea vechii
elite intelectuale a PCR, subordonată într-un entuziasm romantic şi unitar directivelor
Cominternului trecuse.
Facţiunea comuniştilor din exil este dublată de o nouă generaţii de comunişti locali.
Cel de-al doilea moment de geneză al PCR este cel din mediul carceral – celulele comuniste
din închisori vor reprezenta matricea reală de construire a comunismului de stat. Ultimul
act programatic desfăşurat în clandestinitate rămîne esenţial pentru istoria comunismului
românesc, pentru că odată cu 1931 în forurile superioare ale partidului se afirmă o nouă
generaţie de lideri. Structura de conducere aleasă la Harkov la debutul anilor 30 îi

593
Idem, p. 40.

220
menţionează pe lîngă veteranii Boris Ştefanov, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi pe noua
generaţie de militanţi locali – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Bîrlădeanu şi pe foarte
tînărul Nicolae Ceauşescu 594.
Schimbarea de generaţie din interiorul PCR va fi stimulată de evoluţiile şi
contorsiunile declanşate de teroarea stalinistă. Garnitura de lideri refugiată la Moscova va
cădea jertfă pe altarul revoluţiei – dispar astfel Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu
Gherea, fostul secretat general Alexander Ştefanski Gorn 595. Generaţia fondatoare a PCR
lăsa locul unei structuri bipolare. Între noua facţiune a liderilor pro-moscoviţi (dintre care
cele mai importante nume vor fi cele ale Anei Pauker şi Vasile Luca) şi cea a comuniştilor
locali (grupurile din închisori) se va declanşa un conflict manifest care va deveni actul
fondator al noii paradigme de identitate a PCR. Odată cu ieşirea din scenă a primilor săi
partizani, partidul se confruntă şi cu un proces de schimbare a axelor sale reprezentative.
Primele cinci Congrese ale PCR sunt dominate de o agendă programatică cu nuanţe
teoretice şi care reproduce cu mai multă sau mai puţină fidelitate crezul ideologic al
Moscovei. Perioada de tranziţie, de la epoca de „adîncă ilegalitate” la cea a „comunismului
de stat” este o epocă de dez-intelectualizare a PCR. Actele programatice ulterioare
Congresului din 1931 vor fi marcate de o premieră simbolică. Dincolo de tematicile
fondatoare sau edenice, substanţa programatică este treptat organizată în jurul reperului
liderului.
Pauza istorică impusă între 1931 şi primul Congres al comunismului de stat din
1948 reprezintă o etapă de tranziţie şi de reconfigurare. Se poate aduce în discuţie inclusiv
mecanismul unei morţi provocate. Între PCR-ul interbelic şi partidul impus la putere de
„glorioasa Armată Roşie eliberatore” nu există o filiaţie reală. Comunismul de idei a făcut
subiectul unei morţi simbolice şi care a asigurat apariţia comunismului de stat. Evoluţia
partidului între cele două borne simbolice 1931 şi 1948 rămîne una complicată şi marcată
de multiple incertitudini. După ce conducerea indisciplinatului PCR era delegată între 1936
şi 1940 vechiului cominternist Boris Ştefanov, între 1940 şi 1944 liderul PCR va deveni un
militant al noii generaţii – Ştefan Foriş 596. Pe perioada războiului PCR va rămîne sub tutela
unei conduceri triadice – Ştefan Foriş, Victoria Sîrbu şi Remus Koffler 597. În ciuda unei
fidelităţi declarate şi dovedite faţă de Moscova, troica din 1940, va fi înlocuită de un alt

594
Idem, p. 41.
595 Idem, p. 44.
596
Idem, p. 44.
597
Idem, p. 44.

221
grup compus din Emil Bodnăraş, Iosif Ragheţ şi Constantin Pîrvulescu 598 şi care va dăinui
pînă în 1945. Conferinţa naţională a PCR din 1945 va reprezenta un prim act programatic
care va schiţa axele esenţiale a ceea ce avea să devină comunismul de stat.
Anii conflagraţiei mondiale vor reprezenta etapa de maturizare a comunismului
românesc. Decupajul tot mai pregnant al cercurilor de putere şi diferenţele de viziune
dintre liderii încă informali ai acestor facţiuni se vor repercuta direct asupra dimensiunii
simbolice a actelor programatice postbelice. La debutul anilor 40, PCR găzduia nu mai
puţin de trei centre de influenţă – un centru al comuniştilor în exil, (dominaţi de figura
tutelară a Anei Pauker), un centru al comuniştilor români în libertate, (legatarii
testamentari ai primei generaţii de comunişti locali) şi o grupare atipică, a comuniştilor
din închisori (organizaţi în jurul lui Gheorghiu Dej) 599. Prezenţa acestor falii multiple şi
evident contradictorii în interiorul PCR va face ca transformarea partidului în marşul său
către obţinerea puterii să fie una plină de stagii de purificare şi lustrare. Deşi în lumina
dominaţiei sovietice absolute nu părea a fi unul dintre grupurile favorite, comunismul
românesc concentraţionar va fi principalul cîştigător al schimbării de paradigmă operate
după 1944. Istoria interbelică sinuoasă cu care se confruntase PCR, dublată de existenţa
unui fundal colectiv resentimentar şi rusofob, au făcut ca Moscova să fie nevoită să apeleze
la acest grup naţional, ca o posibilă soluţie în transformarea comunismului de idei în
comunism de stat.
PCR revine în legalitate în 1944, după semnarea Convenţiei de armistiţiu dintre
România şi Puterile Aliate. Contextul politic în care România se plasa la finalul celui de al
doilea Război Mondial părea să recomande revenirea la condiţiile constitutive ale
democraţiei interbelice. În ciuda sprijinului manifest primit din partea Armatei Roşii, PCR
rămîne un actor politic modest şi care ar fi putut cu greu face faţă concurenţei reale a
vechilor partide istorice. Faliile şi clivajele interne din interiorul proiectului comunist local
supravieţuiseră în ciuda, sau tocmai din cauza schimbărilor de generaţie. Diferendele de
natură doctrinară ale anilor 20 fuseseră de această dată înlocuite cu mize mult mai
concrete şi mai apropiate de tezele pragmatice ale comunismului de stat. Între facţiunea
moscovită a Anei Pauker şi grupul comuniştilor din închisori asperităţile erau mai puţin
grave decît cele resimţite faţă de „leninistul romantic”, Lucreţiu Pătraşcanu. Coaliţia
vremelnică din Pauker şi Dej va duce la eliminarea lui Pătrăşcanu şi va lăsa cale liberă

598
Acest partizan al primilor ani ai comunismului pe cale de instituţionalizare va fi cel care îl va critica pe
Nicolae Ceauşescu în cadrul celui de al XIII lea Congres al PCR, patru decenii mai tîrziu.
599 Ibidem, p. 44.

222
transformării comunismului românesc, din ideologie în politică de acţiune. Tranziţia PCR de
la stadiul de entitate politică disfuncţională şi cvasi-dependentă de tutela armatei sovietice
către cea de partid dominant se produce gradual. În guvernele postbelice comuniştii devin
iniţial prezenţe discrete 600.
Odată cu obţinerea mai multor posturi ministeriale, PCR încearcă să îşi rezolve
deficitul de identitate şi de popularitate printr-un artificiu cumulativ. Partidul devine
exponentul unei politici a frontului comun, reunind în jurul său o serie de corpusculi ai
stîngii, pe care îi va coordona în interiorul unei structuri denumite Frontul Naţional
Democrat. FND cuprindea printre alţii – Partidul Comunist din România, Partidul Social
Democrat, Frontul plugarilor, Partidul Socialist Ţărănesc, Uniunea Patrioţilor, Partidul
Ţărănesc Popular, Frontul Unic Muncitoresc 601. Panoplia eterogenă a entităţilor politice
reunite în jurul PCR sublinizaă încă odată o anumită glisare a reperelor. Dacă în perioada
interbelică partidul comunist român era expresia intereselor unor segmente sociale
restrînse (muncitorii pe cale să îşi edifice o destul de rudimentară cultură sindicală), PCR
postbelic încerca să creeze un orizont general reformist. Reunirea partidelor cu nuanţă
agrară alături de cele cîteva structuri autentic muncitoreşti vor genera contururile viitoarei
identităţi a comunismului local. Aceste relocări de discurs şi de referinţă simbolică se vor
materializa într-o formă programatică abia după Conferinţa din 1945. Totuşi, rămîne
important de menţionat faptul că schimbarea de paradigmă istorică a PCR nu s-a produs
printr-un salt fondator, ci reprezintă rezultatul unui mecanism de acumulare.
Ascensiunea PCR către cercurile puterii absolute continuă prin impunerea, ca
urmare a unei comenzi sovietice imperative, a primului guvern cu nuanţă comunistă
dominantă. Guvernul Petru Groza îşi începe activitatea la 6 martie 1945 şi îi păstrează în
componenţa sa pe miniştrii comunişti care cîştigaseră notorietate încă din timpul
guvernelor Sănătescu – Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu 602. Victoria
simbolică pe care comuniştii o repurtează asupra partidelor tradiţionale prin impunerea
guvernului Groza nu era de natură a stabiliza peisajul conflictual al stîngii româneşti, aflată
în pragul unei mari unificări devoratoare.

600
Primele două guverne Sănătescu (1944) au în structură ca miniştri comunişti socialistul Constantin Titel
Petrescu, foarte curînd renegatul Lucreţiu Pătrăşcanu, Teohari Georgescu şi viitorul secretar general al PCR,
Gheorghe Gheorghiu Dej. Guvernele generalului Sănătescu sunt urmate de un guvern Rădescu, cu o
compoziţie similară celor precedente (1944 – 1945), Ibidem, p. 55.
601
Ibidem, p. 55.
602
Ibidem, p. 55.

223
 Prin folosirea politicii frontului comun şi prin mascarea asperităţilor şi conflictelor
interne, PCR încerca sa uzeze de o iluzie picturală. Partidele tradiţionale erau puternic
marcate de stigmatul colaboraţionismului, iar comunismul local încerca să se prezinte pe
sine ca o alternativă nouă, revoluţionară, empatică faţă de orizontul de revendicări
colective (preponderent sociale). Proiectul FND viza folosirea unei sensibilităţi locale
specifice - România postbelică moştenea în continuare o problemă agrară complicată iar
una dintre puţinele şanse de creştere ale PCR se lega de captarea electoratului rural.
Această dependenţă de universul ultra-tradiţional şi pre-modern a satului va deveni
principala obsesie, dar şi recurenţă simbolică a comunismului românesc. Mitul
industrializării şi modernizării va fi constant dublat de un mit contradictoriu, al echilibrului
bucolic şi paradisiac. Începînd cu epoca comunismului naţional, abia descoperit sub
conducerea lui Gheorghiu Dej şi pînă la vîrsta comunismului dinastic, identitatea agrară şi
cea tehnicistă a proiectului comunist au încercat a fi reconciliate şi acordate. Originile
acestui binom simbolic antitetic se regăsesc într-un fals rit de trecere, de la comunismul de
idei către cel de stat. Din comunismul anilor 20, comunismul matur nu va prelua decît
titulatura şi o istorie constant repovestită şi adaptată exigenţelor prezentului.
În aceste condiţii, deschiderea identitară operată de PCR la mijlocul decadei anilor
40 reprezenta nu doar o strategie de supravieţuire, ci şi eliminarea ultimelor teze
programatice ale comunismului de idei. Ideologii anilor 20, precum Marcel Pauker tratau
problema agrară ca fiind esenţială în coordonarea claselor oprimate dar nu intuia
capacitatea sa de a subsuma o mare parte a celorlate tematici esenţiale pentru comunismul
interbelic. Comuniştii guvernului Groza au manifestat un interes susţinut pentru problema
agrară, reuşind astfel să capteze interesul ţărănimii. Micilor propietari li se garantase deja
menţinerea dreptului propriu asupra pămîntului şi fuseseră dezminţite orice posibile
acţiuni de colectivizare 603. În paralel cu degradarea imaginii partidelor tradiţionale
(puternic afectate de prestaţia din timpul războiului), PCR cîştiga o acceptare benevolentă
din partea opiniei publice, schimbare de perspectivă ce se va dovedi esenţială pentru
evoluţiile ulterioare ale comunismului local.
Presiunile tot mai evidente pe care frontul coalizat în jurul PCR le exercita asupra
celorlalţi actori politici tradiţionali îl determină pe rege să ceară demisia guvernului pro-
comunist condus de Petru Groza. Reacţia de refuz a „tovarăşului de drum” 604 al PCR vine pe

603
Ibidem, p. 55.
604
Cariera politică lui Petru Groza începuse încă din timpul lui Carol al II lea. Trecerea sa de partea
comuniştilor a reprezentat un gest adaptativ şi este greu de crezut că acesta nutrea o adeziune sinceră faţă de

224
fondul unei susţineri directe din parte reprezentaţilor sovietici. Suveranul încearcă să
forţeze debarcarea garniturii comuniste şi refuză să mai semneze legile elaborate de
guvernul Groza 605. Greva regală din 1945 nu va produce efectele scontante, regele fiind
împins într-un joc de excluziune.
În acest context politic tensionat se desfăşoara Conferinţa Naţională a Partidului
Comunist, primul eveniment programatic major înregistrat după revenirea din
clandestinitate. Între ultimul conclav al PCR de la debutul anilor 30 şi această prima
reuniune programatică a comunismului pe cale de maturizare, se produsese o mutaţie
identitară majoră. Conferinţa din 1945 va anunţa în linii generale programul central al
partidului şi se va constitui într-un exerciţiu pregătitor al congresului din 1948. În planul
conducerii, la cîrma PCR va fi impusă o ecuaţie de autoritate extinsă. Triada Pîrvulescu –
Bodnăraş – Rangheţ va lăsa locul unui cvartet, avîndu-l în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-
Dej 606. Liderul comuniştilor din închisori va ocupa funcţia de secretar general, fiind
secondat de grupul celor trei militanţi moscoviţi – Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu. Folosirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ca lider stindard al comunismului
românesc era motivată în principal de capacitatea sa de a exploata unele sensibilităţi
naţionale şi de a mai tempera din rusofobia unei societăţi încă tradiţionale şi refractare la
nou. Deşi autoritatea sa era clar dependentă în primele stadii de directivele „aspostolilor
sovietici” – Pauker, Luca, Georgescu – Dej va reuşi să cumuleze treptat întreaga putere,
făcînd posibilă revelaţia naţională a comunismului, de după 1950.
Conferinţa PCR din octombrie 1945 reprezintă un reper istoric important prin
prisma a două argumente – în cadrul său se conturează pentru prima dată noua substanţă
programatică a comunismului matur (radical diferită de tezele scizionale şi conflictuale ale
comunismului de idei) şi, în acelaşi timp, se reconfigurează vizibil cercurile de presiune din
interiorul noului filon comunist. Exerciţiul strategic din 1945 anunţa imaginea şi
contururile comunismului de stat. În interiorul partidului, complicatele facţiuni concurente
sunt reorganizate în două fronturi aparent partenere. În cadrul Plenarei ce va urma
Conferinţei Naţionale, liderul comuniştilor din închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej,
împreună cu autoritatea neoficială a partidului, pro-sovietica Ana Pauker, vor declanşa
execuţia rituală a liderului intelectual al PCR, Lucreţiu Pătrăşcanu. Eliminarea lui

programul PCR. Totuşi. comuniştii vor manifesta recunoştinţă faţă de serviciile aduse de Petru Groza, acesta
fiind un beneficiar ar regimului instalat după 1947, Ibidem, p. 59.
605
Ibidem, p. 61.
606
Ibidem, p. 62.

225
Pătrăşcanu din structurile de conducere ale partidului avea rolul de a marca un final de
epocă. Comunismul românesc se organiza într-o matrice identitară stabilă şi care va admite
ca puncte de tensiune doar doi poli: unul sovietic, şi unul naţional. Soarta sa va fi pecetluită
în 1946. Condiţiile obscure ale execuţiei sale vor fi folosite de Nicolae Ceauşescu, printr-o
ironie istorică, pentru eliminarea, două decenii mai tîrziu, a ultimilor membri ai gărzii lui
Dej.
Devenit liderul oficial la partidului, Gheorghe Gheorghiu Dej va prezenta în 1945 un
program politic complex, dominat de două tematici esenţiale – cea a industrializării şi cea a
modernizării şi reformei sub stindard democratic. Schiţa programatică lansată cu ocazia
conferinţei naţionale va rămîne un şablon stabil al comunismului românesc, inclusiv după
moderarea tutelei sovietice la debutul decadei 50. Structura simbolică ce lua contur în
cadrul proiectului PCR va traversa o multitudine de peisaje istorice, impunîndu-se în logica
unei durate lungi. Raportul politic al Comitetului Central prezentat de Gheorghiu Dej în
cadrul Conferinţei Naţionale se compunea din trei secţiuni. O prima parte era dedicată
rememorării istoriei fondatoare a partidului (discret resemnificată şi adaptată noilor
cerinţe strategice ale partidului), o a doua inventaria relizările şi dificultăţile guvernului
comunist, în timp ce ultima parte se transformă într-un exerciţiu proiectiv – Sarcinile
noastre pentru reconstrucţia ţării 607. Toate cele trei paliere ale discursului sunt structurate
prin apelul la o configuraţie simbolică unitară. Istoria comunismului de idei era retrasată
astfel încît să răspundă unui mecanism de filiaţie forţată (sunt trecute sub tăcere tezele
autodeterminării şi strategia virulent anti-naţională), prezentul era descris prin
intermediul unor referinţe selective, iar viitorul era prezentat ca fiind rezultanta unui salt
ştiinţific şi reformator major.
Cadrul programatic inaugurat de Conferinţa din 1945 se organizează în jurul a două
idei majore – cea a modificării radicale a societăţii româneşti şi cea a impunerii unei noi
paradigme economice. Teme industrializării reprezintă un pivot simbolic al comunismului
de stat, care va face din acest subiect o soluţie cavsi-universală pentru retardul istoric cu
care se confrunta România postbelică:

De existenţa unei industrii dezvoltate se leagă existenţa clasei muncitoare, care reprezintă
garanţia democratizării vieţii noastre publice, garanţia lichidării feudalismului şi moşierimii.
(…) numai prin dezvoltarea industriei grele se pot pune în valoarea toate bogăţiile
pămîntului ţării noastre, bogăţii exploatate astăzi doar într-o măsură redusă. În jurul

607
Op. cit., Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, 1952, p. 59.

226
industriei grele, de pe urma dezvoltării ei şi în legătură cu ea, vor putea lua dezvoltarea
necesară industriile existente şi vor putea lua naştere noi industrii. (…) numai prin
dezvoltarea industriei grele şi metalurgice şi a industriilor anexe (…) se va da posibilitatea ca
sectorul atît de important al economiei noastre - agricultura – să fie înzestrat cu toate acele
maşini, unelte, produse şi instalaţii de prelucrare care să îi ridice atît productivitatea, cît şi
rentabilitatea, aceasta este singura cale de a consolida reforma agrară înfăptuită şi singura
cale de a ridica nivelul de viaţă al plugărimii. 608

Cele două capitole programatice esenţiale ale Conferinţei din 1945 sunt în ansamblu
dominate de subiectul industrializării. Toate celelalte paliere îi sunt subordonate acestei
teme centrale, care treptat va deveni un laitmotiv ce se va menţine în toate celelalte stadii
ale comunismului românesc. Industrializarea şi accentul major pe investiţiile în industria
grea reflectă şi prezenţa unui fundal simbolic subtil. Comunismul românesc se confrunta cu
o societate patriarhală, dominant agricolă. Nu se putea vorbi despre o “mare masă a
muncitorilor”, activă şi bine structurată. Proletariatului românesc, avangarda revoluţiei
comuniste, reprezenta astfel mai curînd o verigă lipsă. Acest viciu structural se încerca a fi
compensat prin două tipuri de soluţii – impunerea unui proiect economic masiv, care să
alimenteze cu noi membri masa muncitoare şi recuperarea “plugărimii”. Tandemul
industrie – agricultură părea, în acest prim moment de retrasare a axelor programatice ale
comunismului românesc, o soluţie conjuncturală. Masa muncitorilor urma să dizolve
treptat acest univers agricol ce avea să fie mecanizat, eficientizat, industrializat într-o
manieră particulară. Deşi prognoza referitoare la schimbarea spectaculoasă a paradigmei
economice a României părea încurajantă, comunismul local va menţine dualitatea
industrial-agricol în toate vîrstele sale.
Crearea unui motiv dominant în primele acte programatice ale comunismului
românesc va crea efecte cu propagare pe parcursul unei durate istorice lungi. Tema
industrializării şi, mai ales, cea a investiţiei în zona industriei grele poate fi corelată cu două
tipuri de cîmpuri simbolice. Este în primul rînd vorba de declanşarea unui mecanism de
schimbare profundă a tuturor resorturilor sociale. Prin intermediul tehnicii se promitea
inducerea unei viitoare stări pozitive, eliminarea discrepanţelor şi nedreptăţilor economice
şi sociale, obţinerea unui punct de echilibru. Vîrsta de aur viitoare, pe care comunismul
promitea că o va instaura, motiva deci un marş tehnicist. Impunerea unui dinamism major
în interiorul tuturor actelor programatice va deveni o altă constantă specifică a

608
Idem, p. 63.

227
comunismului românesc. Temporalitatea patriarhală şi aparent repetitivă a României
interbelice era înlocuită cu un timp consumat în ritm accelerat şi care făcea ca edenul
comunist să pară tangibil. Tema industrializării, conturată pentru prima dată la o scară atît
de extinsă în 1945 a avut darul de a trezi o empatie locală puternică. Fundalul patriarhal şi
dominat încă de o influentă imagerie religioasă a devenit o bază adjuvantă pentru acest
simbolism de tip nou.
Ideea modificării radicale a societăţii pentru inducerea unei armonii ultime aduce în
scenă şi un alt cîmp simbolic primar – arhetipul Unităţii. Pentru prima dată în istoria sa
sinuoasă proiectul comunismului local încerca să creeze o bază de identitate extinsă. Prin
cumularea universului agricol celui industrial se lăsa în urmă una dintre marile fixaţii ale
comunismului de idei. Tematicile scizionale, fragmentare, conflictuale, erau eliminate
pentru a lăsa loc unei ecuaţii unitare:

Desvoltînd industria grea metalurgică, se deschid posibilităţile cele mai largi pentru
utilizarea întregii forţe de muncă a poporului nostru şi pentru crearea acelor bogăţii care
sunt necesare refacerii ţării, refacerii ei şi a ridicării condiţiilor de viaţă la oraşe şi la sate,
precum şi indeplinirea acelui rol economic important, pe care ţara noastră poate şi trebuie să
îl joace în această parte a Europei. 609

Comunismul românesc al anilor 40 se reorganiza astfel în jurul a două linii simbolice

esenţiale: un milenarism corelat arhetipului Vîrstei de aur (societatea fără clase, eliminarea
conflictelor sociale structurale, obţinerea unei stări de echilibru paradisiac) şi o mişcare de
unificare şi armonizare a identităţii (proiectul comunist nu se mai adresa unui segment
strict delimitat – clasa muncitoare, ci devenea o opţiune pentru „întreaga forţă de muncă a
poporului nostru”). Comunismul matur încerca să îşi depăşească deficitul de identitate
printr-o simplificare programatică şi prin supralicitarea motivului Unităţii. Complicatele
teze ideologice ale anilor 20 erau abandonate în favoarea unui program accesibil, deschis,
gata să mobilizeze noi straturi sociale. Perioada interbelică nu reprezentase o epocă de
triumf a democraţiei româneşti. Menţinerea unei discrepanţe violente între mediul rural şi
cel urban, precum şi imposibilitatea soluţionării unei probleme agrare tot mai acute a făcut
ca soluţia comunistă să trezească un interes autentic. Comunismul interbelic fusese
impregnat de o obsesie a fracţionării şi a devianţelor. În pragul schimbării sale majore de
paradigmă, comunismul pe cale maturizare optase pentru o mitologie corectivă. Folosirea

609
Idem, p. 63.

228
constantă a unei grile programatice unificante avea rolul de a pune în umbra arhetipul
Conflictului, ce dominase întreaga epocă a comunismului de idei.
Desprinderea de propria istorie fondatoare reclama un travaliu simbolic complicat. Pentru
a consfinţi această ruptură, primul congres oficial al partidului, desfăşurat în 1948 va
impune o schimbare de titulatură, naşterea PMR putînd fi considerat ca un al doilea punct
de geneză al comunismului local.

3. 2. Congresele PMR – între pro-sovietism şi desprinderea de Moscova

După consumarea Conferinţei din 1945, PCR îşi va continua traiectul ascensional. Pentru a
reuşi să depăşească complexele sale interbelice, facţiunea comunistă avea nevoie să
menţină în jurul său un conglomerat de forţe care să sugereze ideea unei majorităţi
autentice. În direcţia consolidării politicii de “front comun”. PCR devine interesat de
absorbirea tuturor celorlate entităţi ce populau spaţiul încă dezorganizat al stîngii
româneşti. O primă mişcare se referă la recuperarea Partidului Social Democrat. În mod
paradoxal PCR se întorcea la matca sa iniţială. Dacă în 1921 comuniştii români se rupeau
de grupul moderat al Partidului Socialist, la mijlocul anilor 40 nucleul dur al PCR devenea o
nouă marcă de organizare a stîngii. Uniunea cu socialiştii lui Constantin Titel Petrescu se va
produce în primă instanţă în vederea participării la alegerile din 1946 610. Deşi unele
grupuri socialiste s-au opus vehement mişcării de contopire (fie ea şi în context electoral),
în urma votului din februarie 1946 susţinătorii alianţei sub tutelă comunistă au avut cîştig
de cauză. Solidificarea stîngii româneşti sub autoritatea coercitivă a PCR 611 este dublată de
scoaterea din scenă a partidelor istorice. Pe parcursul anului 1947 Partidul Ţărănesc şi cel
Liberal sunt supuse unor presiuni majore. Pentru ţărănişti momentul execuţiei simbolice se
leagă de “afacerea Tămădau” 612, în urma căreia cei mai importanţi membri ai partidului
sunt arestaţi. Prin condamnarea liderilor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, în cadrul unui
proces a cărui sentinţa se va pronunţa pe 11 octombrie 1947, PNŢ dispare.

610
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 93.
611
Rolul partenerilor de drum ai PCR va deveni unul mai mult decorativ – un exemplu concludent este
reprezentat de evoluţia partidului socialist patronat de Constantin Titel Petrescu. Acesta se dizolvă în
structurile PCR la mai puţin de un de la semnarea alianţei., Idem, p. 94.
612
La 14 aprilie 1947 liderii ţărănişti sunt arestaţi pe platoul satului Tămădău. Aceştia fuseseră victimele unei
înscenări, promitîndu-le ca li se vor oferi mijloacele necesare pentru a părăsi ţara controlată de comunişti.
Idem, p. 95

229
 Partidul Naţional Liberal va împărtăşi o soarta similară, alegînd totuşi calea auto-
dizolvării. Facţiunea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu este şi aceasta expulzată din
galeria “tovarăşilor de drum” ai noului front comunist, în urma disensiunilor conturate încă
de la finalul alegerilor din 1946 613. Prin eliminarea din guvern a miniştrilor giraţi de
Tătărescu, Petru Groza anunţa atacul asupra ultimei instituţii ce bloca expansiunea puterii
comuniste – Monarhia română. După episodul tensional constituit de greva regală, relaţiile
dintre instituţia monarhică şi noua putere comunistă erau unele de tatonare. Finalul
acestui război de poziţii va veni la finalul anului 1947. Pe 30 decembrie Petru Groza se
prezintă la intîlnirea cu regele insoţit de liderul oficial al PCR (membru al guvernului,
ocupînd fotoliul de ministru al Economiei Naţionale), Gheorghe Gheorghiu Dej şi îi solicită
abdicarea 614. Proclamarea Republicii Populare Române se produce în urma unor
confruntări prelungite cu actorii politici tradiţionali. La 4 februarie 1948 noua republică
democrată română semna deja Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu
U.R.S.S..
Cel de al VI-lea conclav programatic al comunismului românesc se consumă astfel
într-o atmosferă traversată încă de contradicţii. Eliminarea monarhiei şi aneantizarea
partidelor istorice nu rezolvau întru totul criza funcţională şi identitară a PCR. Strategia
frontului comun practicată după 1945 avusese darul de a mai masca din deficitul de
program al comunismului autohton dar se dovedea insuficientă pentru instalarea
comunismului de stat. Primul act programatic major al comunismului ieşit din ilegalitate,
Congresul din 1948, va relua în ansamblu axele deja schiţate în cadrul exerciţiului
pregătitor al Conferinţei Naţionale din 1945. Elementul inovator al Congresului din 1948 se
referă la materializarea logicii de incluziune a comunismului românesc şi la proclamarea
noii titulaturi sub care partidul va evolua pînă 1965. Astfel, secretarul general al partidului
şi unul dintre principalii artizani ai loviturii de palat din 1947, Gheorghe Gheorghiu Dej
anunţa în Raportul Politic al Comitetului Central la Congresul Partidului Muncitoresc
Romîn:

Tovarăşi şi Tovarăşe,
Congresul nostru desăvîrşeşte ceea ce am realizat înainte de congres în domeniul unificării
politice şi organizatorice. Crearea partidului unic al clasei muncitoare nu este o simplă

613
Tovarăş vremelnic al cauzei PCR, Tătărescu va fi sancţionat şi eliminat din jocurile puterii odată cu
încercările sale de a-şi negocia sprijinul acordat guvernului pro-comunist a lui Petru Groza, Idem, p. 97.
614
Idem, p. 99.

230
hotărîre, care abia urmează să fie tradusă în viaţă, într-un viitor mai mult sau mai puţin
apropiat. (…) Unitatea organizatorică pe care am înfăptuit-o (…) s-a închegat în munca şi în
lupta dusă în comun. (…).
Nu numai faptul în sine al creării unui partid muncitoresc unic, dar şi felul în care s-a făcut
unificarea reprezintă o mare izbîndă a muncitorimii din România. De aici înainte suntem cu
toţii membri ai aceluiaşi partid, iar clasa muncitoare are un singur partid, avangarda sa
marxist – leninistă – Partidul Muncitoresc Român! 615

Actul fondator al PMR continuă să se înscrie în aceiaşi logică simbolică anunţată de

tezele Conferinţei Naţionale din 1945. Principala preocupare a comunismului românesc pe
cale de instituţionalizare şi birocratizare era aceea a unificării şi suprapunerii sale peste
imaginea generică a autorităţii. Transformarea de titulatură urmăreşte un proces de
deschidere a identităţii – PMR trebuia privit ca expresia organizată şi structurată a
frontului democratic comun. Odată eliminaţi adversarii istorici ai comunismului local,
partidele tradiţionale, PMR dorea să se comporte ca exponentul unei majorităţi legitime.
Identificarea sa cu dezideratele clasei muncitoare şi eliminarea oricăror clivaje simbolice
(după Conferinţa din 1945 tema duşmanului intern este mult moderată şi transferată într-
un registru exterior 616) consfinţea începutul unei epoci dominate de arhetipul Unităţii.

Principiul unităţii organice - aceasta este a doua idee ce ne-a călăuzit în acţiunea de
realizare a Partidului Muncitoresc Romîn. (…) Unitatea organică a rîndurilor partidului
nostru muncitoresc este astăzi un fapt. Datoria noastră primă este de a o consolida (…). 617

După o primă parte dedicată situaţiei internaţionale, Raportul politic prezentat de

Gheorghiu-Dej continuă o secţiune mediană, intitulată Realizările Regimului Democratic 618
şi care se constituie într-un exerciţiu recapitulativ al istoriei recente a partidului.
Constituirea Republicii Populare Române este descrisă ca un act revoluţionar colectiv:

615
Op. cit, Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, 1952, p. 122.
616
Elementele duşmănoase şi rămăşiţele fostelor clase exploatatoare urmau a fi eliminate pentru totdeauna
din societatea umanismului revoluţionar şi mai pot reprezenta o ameninţare reală pentru victoria proiectului
comunist.
617 Idem, p. 155.
618
Idem, p. 132.

231
 Reacţiunea din ţara noastră a simţit curînd vigoarea acestei voinţe de luptă a
masselor muncitoare. Schimbarea (…) hotărîtoare pentru soarta democraţiei noastre, n-a fost
obţinută prin petractări, ci smulsă prin luptă populară regelui şi reacţiunii grupate în jurul
lui. 619

Istoria fondatoare a partidului se insera astfel într-o formulă simbolică de tip nou.
Continuumul realizat între “popor” văzut ca entitate colectivă unitară şi omogenă şi
avangarda clasei muncitoare – PMR, dădea naştere unor noi configuraţii reprezentaţionale.
Partidul se identifica cu acest personaj colectiv şi pregătea o nouă revelaţie în structura
simbolică a comunismului românesc. Arhetipul unităţii prevestea apariţia unui reper
fondator personificat şi ascensiunea în premieră a unei figuri tutelare individualizate.
Congresul din 1948 rămîne profund ataşat de substanţa programatică a Conferinţei din
1945. Temele dominante sunt cele ale schimbării şi prefacerii sociale radicale, ale
democratizării şi impunerii voinţei “populare” şi, nu în ultimul rind, al înscrierii pe un
traiect evolutiv cu finalitate edenică. Programul comunist reprezenta primul pas al
marşului către o vîrstă de aur ce avea să ducă la dizolvarea tuturor tensiunilor şi
discrepanţelor sociale, economice şi valorice. Odată cu Congresul fondant al PMR istoria
partidului face şi ea subiectul unei repovestiri mitizante. Anii ilegalităţii sunt descrişi în
termeni generali şi care favorizează o reinterpretare în cheie naţională. Întregul discurs al
al liderui Gheorghiu Dej prezintă marcă recurentă ataşamentul faţă de subiectul naţional:

Politica naţională a regimului nostru democratic reprezintă o realizare a democraţiei

populare din ţara noastră, de care ne putem mîndri. Forţele muncitoreşti sunt iniţiatoarele
liniei democratice consecvente în politica naţională. 620

Ascensiunea, deocamdată discretă, a unui mit al legitimării naţionale a

comunismului românesc se va dovedi decisivă pentru stadiile ulterioare de evoluţie ale
proiectului. Ataşamentul pentru marea forţă tutelară de la Răsărit rămîne unul manifest,
dar internaţionalismul fragmentar al anilor 20 este depăşit pentru totdeauna. În locul
tezelor secesioniste ale Cominternului, noua politică a Moscovei promova ideea unui
arhipelag de naţiuni supuse directivelor sale dar încă coerente şi coezive în interiorul
graniţelor proprii.

619 Idem, p. 132.

620
Idem, p. 139.

232
 O importanţă deosebită reprezintă pentru ţara noastră tratatul de prietenie,
colaborare şi asistenţă mutuală încheiat între Republica Populară Română şi Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. Relaţiile de prietenie româno-sovietice contribuie la
consolidarea suveranităţii noastre, ne ajută să ne dezvoltăm economia, ne ajută să ne întărim
independenţa noastră politică şi economică. 621

Cea de a IV secţiune a consistentului program enunţat de PMR în 1948, intitulată

Sarcinile noastre în domeniul economiei 622 marchează o interesantă nuanţare a tezelor din
1945. Principala sarcină a partidului în munca sa de modernizare şi lichidare a înapoierii
rămîne industrializarea, dar aceasta devine secondată şi hibridizată de tematica agricolă:

Avem tot ceea ce ne trebuie pentru indeplinirea misiunii istorice pe care şi-a luat-o regimul
nostru democratic, forţele noastre democratice: lichidarea înapoierii noastre economice,
transformarea României într-o ţară industrial-agrară înaintată şi asigurarea unui nivel de
trai ridicat maselor muncitoare. 623

Prin acceptarea acestei dualităţi agrar – industriale, comunismul românesc îşi

identifica, odată cu Congresul din 1948, o matrice programatică stabilă. Caracterul său
complex şi multitudinea de constructe derivate vor fi supuse treptat unei simplificări şi
concentrări, dar straturile simbolice bazale se vor dovedi rezistente pînă la finalul
proiectului. În ansamblu, cadrul programatic instaurat în 1948 se compunea din două
straturi simbolice independente:

a. O mitologie dinamică şi tehnicistă, care milita pentru anularea temporalităţii

patriarhale şi înscrierea pe un traiect evolutiv accelerat care să asigure un salt istoric
către o societate fără clase (un eden secularizat şi idilic). În acest context, arhetipul
Vîrstei de aur era reconstruit într-o formă mecanicistă şi scizională (se promova ruptura

621
Idem, p. 140.
622 Idem, p. 144.
623 Idem, p. 148.

233
 violentă faţă de trecut, eliminarea elementelor retrograde, reconstruirea într-un act
creaţionism a tuturor condiţiilor de existenţă anterioare 624) şi

b. Un alt doilea strat simbolic, mai profund, legat de o mitologie ce viza reconstruirea
reperelor fondatoare. Arhetipul Unităţii era de această dată corelat discret matricei
naţionale. Identitatea de clasă nu o excludea pe cea naţională, această toleranţă fiind
baza mutaţiilor simbolice ulterioare ale comunismului românesc.

Primul strat invocat s-a constituit în mare parte prin intermediul unui import
ideologic pansovietic. Mitul industrializării şi al marşului tehnic către societatea
umanismului revoluţionar reprezenta o premieră în universul de reprezentări ultra-
tradiţionale şi parţial ermetice ale României postbelice. Această mitologie dinamică era
dublată de o altă structură simbolică nespecifică - acceptarea unei tutele străine şi
transmutarea reperelor fondatoare în zona unui părinte ritual extern. Toate aceste mutaţii
solicitau un travaliu justificativ complicat. Cedarea strategică făcută de Stalin în impunerea
unui lider acceptat ca fiind mai apropiat de aşteptările mentalului local (victoria lui
Gheorghiu-Dej în faţa Anei Pauker) este o dovada în plus a prudenţei cu care se instala
noul protectorat sovietic. Din panoplia simbolică a acestei mitologii impuse coercitiv nu vor
supravieţui decît unele formule aclimatizate. Comunismul românesc va rămîne ataşat de
ideea mitică a progresului prin industrializare şi va păstra o fascinaţie esenţială pentru
tehnicizare. Dar toate aceste constructe ce ţin de derivatele mitice ale ideologiei vor fi
trecute prin filtrul naţional.
Cel de al doilea nivel simbolic prezent în cadrul programatic al Congresului din 1948
îşi va dovedi ulterior vocaţia expansivă. Tema unităţii şi armonizării omogene va pregăti
ascensiunea unui alt construct simbolic influent. Tema părintelui fondator extern va intra
foarte curînd în declin. În orizontul istoric dens pe care comunismul românesc îl
traversează pînă la următorul său moment programatic, mitologia părintelui ritual va
deveni în mod exclusiv una locală. Specific acestui moment de debut al comunismului de
stat este dominanta arhetipului Unităţii şi al Vîrstei de aur. Imaginea tutelară este una

624
“marele plan stalinist pentru transformarea naturii” adoptat în octombrie 1948 prevedea capacitatea noii
lumi comuniste de a deveni popriul demiurg. Condiţiile geografice avea să fie depăşite de ştiinţa sovietică,
seceta învinsă, anotimpurile controlate. Toate aceste teze ambiţioase erau deja promovate ca o dovada a
victoriei ştiinţifice şi incontestabile a comunismului. Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, editura
Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 189.

234
difuză şi va rămîne în această ecuaţie multinivelară 625 pînă la finalul anilor 40. Congresul I
al PMR şi cel de al şaselea al comunismului românesc rămîne marcat de un pro-sovietism
manifest. Acesta inaugurează un peisaj istoric concentrat şi in interiorul căruia comunismul
românesc va mai cunoaşte o prefacere identitară esenţială, confirmată odată cu
consumarea următorului său moment programatic, în 1955.
După primul conclav al PMR şi după consfinţirea axelor semnificative ale
comunismului de stat, istoria comunismului local traversează o serie de contorsiuni şi
turnante decisive. Astfel, cel de al doilea Congres al PMR va aduce la lumină un partid
radical diferit de cel instituit de momentul fondator al anului 1948. Pe parcursul a mai
puţin de un deceniu comunismul românesc se transformă profund, găzduind nu mai puţin
de trei etape esenţiale în restructurarea identităţii sale. După Congresul din 1948
conducerea proaspăt redenumitului Partid Muncitoresc Romîn era delegată, cel puţin
formal, liderului comunismului carceral, Gheorghiu-Dej. Impunerea sa la conducerea noii
entităţi comuniste era justificată atît de capacitatea sa de a crea o zonă de consens şi
mediere între principalele facţiuni ce supravieţuiseră în interiorul partidului 626, cît şi de
manifestările de fidelitate constantă la adresa Moscovei. Totuşi, acesta va asigura
conducerea PMR dintr-o postură cel puţin incomodă. Deşi reprezenta autoritatea de jure a
partidului, Dej se află într-o inferioritate plină de consecinţe în faţa garniturii moscovite a
Anei Pauker. Considerată ca fiind un mesager privilegiat al politicilor Kremlinului, Pauker
îşi anexase majoritatea pîrghiilor de autoritate din interiorul PMR, plasîndu-l pe Dej într-o
izolare evidentă. Comitetul Central al PMR era împărţit astfel după 1948 într-o formulă
asimetrică, autoritatea triadei Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca rămînînd
inconstestabilă pînă în primii ani ai decadei 50.
În ciuda exilării sale temporare în umbra influentului grup al apostolilor sovietici,
Gheorghe Gheroghiu Dej reuşeşte să acumuleze treptat o forţă ce se va dovedi decisivă
pentru evoluţiile neaşteptate înregistrate după 1952. Atitudinea sa în chestiunea „schismei

625
Chiar dacă textul Congresului din 1948 se dovedeşte moderat şi prudent în explicitarea raporturilor cu
Mosova, autoritatea Kremlinului va fi indiscutabilă pînă la debutul decadei anilor 50. Puterea absolută în
interiorul PCR rămîne apanajul „apostolilor sovietici” , ascensiunea lui Gheorghiu Dej producîndu-se în umbra
acestor totemi internediari.
626
Încă din timpul detenţiei de la Caransebeş, Gheorghiu-Dej era recunoscut ca un lider cu autoritate.
Capacitea sa de a dezvolta relaţii cordiale cu ceilalţi comunişti români din închisori, dar şi cu cei mai
importanţi rezidenţi moscoviţi (cel mai important nume va fi cel al lui Pantelimon Bodnarenko – Emil
Bodnăraş). Op. cit. Vladimir Tismăneanu, Stalinism for all seasons, p. 123.

235
titoiste” 627 şi susţinerea devotată a triumviratului delegaţilor moscoviţi îi vor sluji lui Dej
pentru crearea unei identităţi paralele 628. Intervalul 1948 – 1952 a echivalat cu o etapă de
sovietizarea acută a societăţii româneşti. Noile politici economice şi culturale puternic
marcate de tutela simbolică a Moscovei vor trezi o empatie superficială în spaţiul încă
tradiţionalist al României postbelice. Excesivitatea practicilor coerctive şi rusificarea
violentă vor declanşa un mecanism de acumulare vindicativă 629. Mutaţiile survenite în
cercurile puterii tutelare a Moscovei se vor dovedi încă odată a fi vectorul declanşator al
unor schimbări majore în interiorul comunismului local. Steaua politică a grupării
patronate de Ana Pauker apune în 1952. Gheorghiu Dej reuşeste să obţină acordul tacit al
lui Stalin în vederea producerii unei noi rocade a autorităţii. Gruparea pro-sovietică
acumulase o uzură inevitabilă în urma evoluţiilor acute din perioada 1948 – 1952 iar
înlăturarea sa avea să producă eliminarea unui balast simbolic negativ. Obsesia
ortodoxismului doctrinar şi marota purificării continue a partidului vor sluji şi de această
dată ca fundal explicativ al debarcării din 1952. Dej va face din Ana Pauker şi ceilalţi foşti
eroi ai sovietizării o galerie de vinovaţi rituali pentru exagerările primei vîrste a
comunismului românesc. Demonologia ideologică inaugurată în perioada interbelică este
astfel recuperată – caracterul clişeizant al acuzaţiilor aduse grupului Pauker reiau în linii
mari execuţiile staliniste ale anilor 30. Plenara PMR din 1952 va deveni astfel borna
simbolica unui nou peisaj istoric.
Gheorghiu Dej inaugura astfel o durată istorică lungă. Distanţarea de Moscova se
produce prin intermediul unei abile strategii concentrice. După scoaterea din jocurile
puterii a grupării Pauker, Dej continuă să se manifeste obedient şi fidel faţă de directivele
Kremlinului. Considerat a fi mai curînd un stalinist prin intuiţie, Gheorghiu Dej va contura o
discretă modificare de parcurs a politicii sale, abia după dispariţia marelui parinte
fondator. Moartea lui Stalin 1953 crea condiţiile necesare afirmării unui nou curs al
627
Condamnarea violentă a deviaţionismului iugoslav îi va aduce lui Dej o creştere majoră de încredere din
partea Stalin. Acest cec în alb va fi ulterior convertit într-o susţinere tacită în eliminarea fraticidă a tovarăşilor
de cauză revoluţionară din grupul moscovit.
628
În perioada carcerală Gheorghe Gheorghiu-Dej era cunoscut şi sub numele de Bătrînul. Acest nomme de
guerre era justificat de autoritatea sa recunoscută în rîndul multiplelor facţiuni ce populau comunismul
românesc. Aura patronală a lui Dej se va menţine şi în timpul protectoratului sovietic, fiind alimentată de
atitudinea sa moderată şi radical diferită de excesul de zel al delegaţilor sovietici. Ibidem, p. 123.
629
În ciuda unor investiţii propagandistice masive, modelul sovietic a rămas o matrice simbolică tolerată şi nu
a trezit o empatie colectivă autentică. Dispariţia accelerată a ultimelor artefacte simbolice ale rusificării, la
mai puţin de un deceniu de la epoca de glorie a prieteniei româno-sovietice, constituie o dovadă în plus a
caracterului segmentar şi nespecific al acestei etape istorice.

236
evoluţiei lagărului socialist. Succesorul său, Hrusciov, lansase deja semnalul unei subtile
corecţii atitudinale a Moscovei faţă de statele vasale. Dezgheţul se află încă la debut, dar
efectele sale se vor resimţi şi în interiorul de acum osificatului Partid Muncitoresc Romîn.
Caruselul revizuirii politice deschis de Moscova era de natura a trezi nelinişti şi
incertitudini în rîndurile comuniştilor români. Lucrările celui de al II lea Congres al PMR au
fost amînate de trei ori, succesiv, în aşteptarea conturării unui tablou politic definitiv 630. În
România anilor 50 se profila deja un nou ax evolutiv – motivul pivot al comunismului de
marcă sovietică, industrializarea, nu generase mult aşteptatul salt economic. Curentul
comunismului local resimţea nevoia unei noi teme stindard, dar aceasta se detaşa cu
dificultate pe un fundal politic nebulos. În lumina acestor consideraţii, cel de al doilea
Congres al PMR era îndelung aşteptat şi privit ca o posibilă soluţionare a crizei de proiect
pe care începea să o traverseze comunismul local. Anunţat iniţial pentru luna martie a
anului 1954, cel de al doilea conclav programatic al PMR va ajunge să se consume abia la
finele lui 1955. Motivaţia acestei amînări prudente se referă la planurile complicate ale lui
Dej cu privire la reconfigurarea de program a PMR. Odată cu reformismul destabilizator al
lui Hrusciov, Gheorghiu Dej intuia necesitatea unei schimbări a formulei de autoritate în
cadrul comunismului românesc. În 1954, se desfinţează vechea ecuaţie piramidală a puterii
şi se revine la soluţia „conducerii colegiale”. Chiar dacă renunţarea lui Dej la funcţia de
secretar general 631 reprezintă o cedare simbolică, autoritatea de facto rămînînd în mîinile
sale, în ansamblu, comunismul local oferea germenii unei deschideri.
Cel de al II lea Congres al PMR se desfăşoară într-un moment de cumpănă în istoria
comunismului românesc. Deşi axele sale programatice majore rămîn cantonate în zona
unor proiecţii generale şi aparent ne-contradictorii cu viziunea enunţată în 1945,
infrastructura simbolică a comunismului românesc va suporta o restructurare subtilă.
Rămas unic reper de autoritate în proaspăt purificatul PMR, Gheorghe Gheorghiu Dej îşi
începe astfel discursul de la deschiderea Congresului din 1955:

Tovarăşi,
În cei 8 ani care au trecut de la primul congres al Partidului Muncitoresc Român s-au
produs în lume transformări ce au avut profunde consecinţe în viaţa popoarelor şi în relaţiile
dintre state. (...).

630
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 204.
631 Oficial, noul lider al partidului devine Gheorghe Apostol, Gheorghiu Dej retrăgîndu-se în funcţia de prim
ministru, de unde însă continuă să controleze direct destinele PMR. Idem, p. 204.

237
 Rolul determinant în dobîndirea acestor succese l-a avut lagărul păcii, democraţiei şi
socialismului, în frunte cu Uniunea Sovietică a cărui politică externă are ca scop să nu admită
ca distrugerea barbară de vieţi omeneşti şi de valori materiale să fie folosită drept mijloc de
rezolvare a problemelor internaţionale litigioase. 632

Menţinerea unui ataşament programatic major faţă de tutela sovietică reprezenta o

strategie abilă de mascare a desprinderii pe care Dej o declanşase încă din 1952, odată cu
lustrarea facţiunii Pauker. Mitul marii forţe tutelare a URSS era conservat din dorinţa
evitării unei schimbări a formulei de autoritate în cadrul destul de ameninţatului PMR 633.
Raportul CC al PMR din 1955 marchează totuşi unele modificări relevante de substanţă
programatică. Gheorghiu Dej îşi reitera în 1952, cu doar 3 ani înainte de consumarea celui
de al doilea Congres, susţinerea faţă de tezele constitutive ale comunismului românesc:

Încă de la Conferinţa naţională din 1945, partidul nostru a stabilit că cheia dezvoltării
economice a României este industrializarea şi în primul rînd dezvoltarea industriei grele. 634

Totuşi, schiţa proiectivă din 1955 se încadra într-un registru sensibil diferit. Din cele peste
150 de pagini ale raportului prilejuit de Congresul al II lea al PMR, mai puţin de jumătate
sunt dedicate tezelor economice şi detalierii planurilor cincinale viitoare. Schimbarea de
paradigmă este evidentă. Industria nu mai constituie o temă simbolică pivot, în jurul căreia
se reconfigura întreaga mitologie a progresului şi a edenului egalitar viitor. Comunismul
matur îşi nuanţa tematica programatică şi opta pentru o variantă mai apropiată de
exigenţele concrete ale României aflate în proximitatea revelaţiei naţionale.

În politica sa partidul se călăuzeşte neabătut după principiul fundamental leninist al alianţei

muncitoreşti - ţărăneşti, al asigurării rolului conducător al clasei muncitoare în această
alianţă. Alianţa muncitorească ţărănească este baza de neclintit a puterii statului democrat-
popular, chezăşia rezolvării cu succes a sarcinii reconstrucţiei socialiste a agriculturii, a
creării unei economii socialiste unitare la oraşe şi sate. 635

632
Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, 1955 – 1959, editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 5 – 6.
633
Retragerea lui Dej din fruntea partidului, fie ea şi formală, avea rolul de a mai modera criticile lui Hrusciov,
care nu uita obedienţa stalinistă autentică de care dăduse dovada comunismul românesc pînă în 1953.
634
Gh. Gheorghiu Dej, Întărirea continuă a regimului democrat - popular în Republica Populară Romînă,
Editura pentru literatură politică, Bucureşti 1953, p. 15.
635
Idem, p. 28

238
 În locul mitologiei exclusiv tehniciste, racordate motivului industrializării, se profila
de acum o structură duală. Agricultura nu mai constituie un motiv accesoriu, subordonat
obiectului industrializării, ci reflexia sa inerentă şi obligatorie:

(…) este exprimată orientarea partidului şi guvernului spre dezvoltatea necontenită a

producţiei industriale a ţării, indeosebi a îndustriei mijloacelor de producţie, asigurînd în
acelaşi timp dezvoltatea proporţională a agriculturii şi a industriei bunurilor de consum.
Proporţia principală în privinţa repartiţiei investiţiilor pe ramuri constă în prioritatea
dezvoltării industriei faţă de celelalte ramuri ale economiei naţionale, iar în cadrul industriei,
a industriei grele faţă de industria bunurilor de consum. 636

Rezistenţa marotei industrializării ca vehicul privilegiat al saltului progresist este

motivată paradoxal de ascensiunea unui nou fundal simbolic. Dacă în anii 40 mitul
industrializării forţate prezenta o construcţie narativă calchiată după crezul ideologic
sovietic, în zorii comunismului naţional, industrializarea oferea primele speranţe ale unei
autonomizări de proiect. În ciuda adeziunii entuziaste declarate la adresa vocaţiei
eliberatoare a patriei sovietice, comunismul românesc începea să cunoască o mitologie
izolaţionistă. Mitul autosuficienţei şi rezistenţei în faţa ingerinţelor externe va cunoaşte
dezvoltări paroxistice abia în epoca succesorului lui Dej, dar primele sale contururi se fac
simţite dupa Congresul din 1955. O altă reformă importantă a proiectului comunist local
poate fi identificată în zona reperelor temporale. Dacă primul Congres al PMR din 1948
anunţa un marş ardent şi accelerat către societatea egalitară, cel de al doilea moment
programatic al comunismului matur viza un calendar evolutiv ceva mai temperat.
Arhetipul dominant rămîne cel al Unităţii, secondat de cel al Vîrstei de aur.
Diferenţele de substanţa programatică modifică raporturile prezente anterior între aceste
două axe simbolice. Armonia şi unitatea sunt temporizate – marşul către societatea
egalitară perfectă nu mai constituie un proces iminent, presant, entuziast. Este de acum
vorba de conturul unei durate istorice lungi – comunismul românesc nu îşi abandonează
vocaţia milenaristă, dar plăteşte un tribut consistent unei temporalităţi redevenite
patriarhale. Slăbirea presiunii coercitive şi dispariţia figurilor simbol ale stalinizării
determinaseră o eliberare a tematicilor locale şi un regres al mitologiei pan-sovietice culte.

636
Idem, p. 73.

239
 Congresul al II lea al PMR părea să instaleze un piesaj istoric echilibrat în spaţiul
românesc. Dezgheţul hrusciovist avea să producă un nou cutrem simbolic asupra edificiului
abia stabilizat al comunismului local. Congresul al XX lea al PCUS desfăşurat la Moscova în
februarie 1956 aduce o premieră simbolică decisivă. Denunţarea de către Nikita Hrusciov
în cadrul unui Raport secret a cultului personalităţii lui Stalin avea să pună partidele
partenere în faţa unei provocări revizioniste. Delegaţia românească fusese condusă de
Gheorghiu Dej, secondat de Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevski 637. Schisma provocată
de modificarea discursivă a Moscovei avea să producă disensiuni vii în rîndul comuniştilor
români. Pentru a evita propagarea unor efecte incontrolabile ale valului reformist
inaugurat de Congresul al XX lea al PCUS, Gheorghiu Dej convoacă în martie 1956 o Plenară
de trei zile 638.
În cadrul acestei reuniuni programatice intermediare, liderul de facto al PMR îşi
impune propria viziune asupra „epocii staliniste”. Facţiunea Pauker, eliminată încă din
1952 devine legatara testamentată a culpei staliniste. Printr-un exerciţiu retoric marcat de
o remarcabilă capacitate de armonizare a contrariilor, Dej îl numeşte pe Stalin „marxist de
seamă”, dar denunţă cultul personalităţii datorat în totalitate „grupului de deviatori
fracţionişti”, format din Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca 639. Moştenirea
simbolică a primilor ani ai comunismului de stat era astfel transferată către victimele
rituale ale anului 1952. Dej identificase în revizionismul lui Hrusciov o modalitate de
externalizare a propriului balast fondator, Plenara din 1956 marcînd un punct esenţial în
repovestirea şi resemnificarea istoriei partidului. La doar un an de la raportul iconoclast al
lui Hrusciov, se produce un alt eveniment esenţial pentru evoluţia comunismului în cea de
a două etapă a epocii Dej. În cadrul unei Plenare consumate în vara lui 1957, Gheorghiu Dej
îi elimină pe doi dintre contestatarii săi ce mai vehemenţi. Lustrarea lui Iosif Chişinevski şi
Miron Contantinescu îi va lăsa cale liberă pentru recuperarea tuturor pîrghiilor puterii,
direct ameninţată de evoluţiile declanşate după 1956 640.
Consfinţirea autorităţii simbolice absolute a lui Dej asupra PMR a fost urmată de
continuarea desprinderii faţă de Moscova. Procesul de distanţare debutase subtil odată cu

637
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 206.
638
Idem, p. 206.
639
Elisabeta Neagoe, Raportul secret al lui Nikita Hrusciov şi efectele sale în România, Analele Universităţii
Dunărea de Jos, Galaţi, p. 140, http://www.istorie.ugal.ro/anale/2/208%20NEAGOE.pdf , data accesării 20
iunie 2013.
640
Revoluţia ungară crescuse valul de suspiciuni cu care Moscova privea zona Balcanică, pentru care şi-ar fi
dorit probabil noi repere de putere, mai apropiate ca ton şi proiect cu noul curs politic sugerat de la Kremlin.

240
eliminarea grupului Anei Pauker la debutul anilor 50, dar autonomizarea comunismului
românesc se produce prin paşi bine calculaţi. Unul dintre primele semnale ale schimbării
esenţiale de paradigmă relaţională se referă la independenţa economică. Refuzul constat al
liderului PMR de a participa la susţinerea “planificării supra-naţionale” şi a planului de
diviziune strategică economică marca un prim gest de frondă în istoria pînă atunci foarte
disciplinatului partid comunist local. Intenţia Moscovei de a transforma spaţiul balcanic
într-o zonă eminamente agricolă lovea direct în sensibilităţile comunismului românesc.
Gheorghiu Dej rămăsese ataşasat de mitul transformator al industrializării 641 şi, în mod
paradoxal, transformase acest rudiment al simbolismului stalinist într-un construct pe cale
să servească idealul comunismului naţional. Dej vedea în continuarea politicilor de
industrializare nu numai o modalitate de evita o dependenţă economică cronică, ci şi şansa
obţinerii unei atutosuficienţe care să garanteze pentru prima dată un proiect comunist
independent. Conturarea tot mai acută a diferendului sovieto-chinez îi oferă lui Dej un
prilej în plus pentru afirmarea unui naţionalism conservator 642 şi, aparent surprinzător,
încă foarte ataşat de revelaţiile ideologice ai primilor ani de stalinism.
Chiar dacă semnele manifeste ale dezacordului economic românesc sunt formulate
abia la cea de a XVI ea sesiune CAER de la Moscova din 1962, în momentul consumării celui
de al III lea Congres al PMR în 1960, noua identitate discursivă a comunismului românesc
era deja coerent asamblată. Pentru Dej, corecţia de curs a comunismului românesc ţinea de
un acordaj fin. Liderul PMR nu era interesat de schimbări doctrinare majore, ci de
consolidarea principiilor şi tezelor deja osificate în cadrul comunismului local 643. Marea
reformă programatică a congresului din 1960 se referea, în fapt, la refuzul schimbării.
Moscova se angrenase într-un parcurs de acum paralel comunismului românesc, iar
Gheroghiu Dej refuza acceptarea acestei turnante decisive. Opţiunea lui Dej se poate
încadra în definiţia unui conservatorism monolitic 644. Derusificarea operată de acesta odată
cu cel de al III lea Congres al PMR (ultimul consumat sub această titulatură), sugera o
aparentă liberalizare. Această deschidere era iluzorie. În ultima sa etapă de exercitare a
puterii, Gheorghiu Dej naţionaliza definitiv comunismul românesc fără a-i elimina o serie
de recurente simbolice moştenite din epoca marelui părinte fondator, dispărut în 1953.

641
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 212.
642 Idem, p. 213.
643
Idem, p. 218.
644
Idem, p. 218.

241
 Congresul al III lea al PMR îşi începe lucrările la finele lunii iunie 1960. Gheorghe
Gheorghiu Dej îşi începe astfel Raportul C.C. Al P.M.R. cu privire la activitatea partidului în
perioada dintre Congresul al II lea şi Congresul al III lea al partidului, cu privire la planul de
dezvoltare al economiei naţionale pe anii 1960 – 1965 şi la schiţa planului economic de
perspectivă pe 15 ani 645:

Congresul al III lea al Partidului Muncitoresc Romîn constituie un eveniment de

importanţă deosebită în viaţa partidului şi poporului nostru. Prin realizările obţinute în
cinstea Congresului, oamenii muncii din fabrici, uzine şi şantiere şi de pe ogoare îşi manifestă
dragostea şi încrederea neţărmurită faţă de partid, convingerea lor că hotărîrile Congresului
vor deschide noi perspective luminoase pentru înfăptuirea năzuinţelor poporului spre
progres, bunăstare şi înflorirea continuă a patriei noastre socialiste. (…)
Ceea ce caracterizează politica partidului nostrum este ofensiva neîntreruptă a
socialismului, înfăptuirea consecventă a industrializării, a transformării socialiste a
agriculturii, a revoluţiei culturale. 646

Registrul discursiv în care se plasează mesajul celui de al III lea Congres al PMR
rămîne unul puternic marcat de mitologia progresului şi a transformării. Totuşi, acest marş
către edenul comunist continuă să fie unul moderat şi etapizat. Arhetipul Vîrstei de aur
rămîne o marcă directoare a acestei structure simbolice pe cale de clasicizare, dar
elementul de noutate îl constituie insinuarea imaginilor idilice în prezent. Perspectivele
luminoase pentru infăptuirea năzuinţelor poporului, par din nou tangibile, mai ales în
condiţiile postulării unui continuum între partid şi oamenii muncii de pretutindeni. După
Arhetipul Vîrstei de aur, cel de al doilea tipar simbolic recurent este cel al Unităţii. Întreaga
schiţă programatică a ultimului congres al PMR gravitează în jurul ideii de unificare şi
armonizare a societăţii, organizate în jurul idealului comunist. Tematicile scizionale şi
conflictuale sunt în declin:

Chiaburimea – ultima clasă exploatatoare – a fost lichidată; odată cu aceasta s-a pus
capăt pentru totdeauna în ţara noastră a exploatării omului de către om. (…) Eroica clasă
muncitoare s-a dovedit la înălţimea misiunii sale istorice de conducere a tuturor oamenilor
muncii în lupta pentru construirea societăţii socialiste; alianţa muncitoresc-ţărănească s-a

645
Congresul al III lea al Partidului Muncitoresc Romîn, editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 14.
646
Idem, p. 14.

242
întărit încontinuu; statul democrat popular îşi îndeplineşte cu succes rolul de instrument
principal al clasei muncitoare în înfăptuirea unei noi orînduiri; poporul romîn, oamenii
muncii de toate naţionalităţile muncesc umăr la umăr pentru prosperitatea patriei. 647

Mitologia duşmanului intern şi a luptei continue pentru menţinerea purităţii

doctrinare reprezintă un construct simbolic depăşit pentru comunismul românesc ajuns la
o nesperată stare de echilibru 648. Axul simbolic fundamental al schiţei programatice din
1960 rămîne cel al marşului constructiv către viitor şi al obţinerii unei independeţe cvasi-
izolaţioniste. Chiar dacă mitul patriei primejduite va fi formulat abia în epoca comunismului
dinastic, acest ultim congres al experimentului PMR va oferi componentele simbolice
necesare ansamblării ulterioare a acestei naraţiuni. Sarcinile planului de dezvoltare a
economiei naţionale pe anii 1960 – 1965 rămîne tributar unei tematici industriale
dominate dar, în umbra acestui mit sursă al comunismului de stat, se profilează şi alte
ramuri hibride. Creşte astfel exponenţial interesul acordat agriculturii, dovedind încă odată
victoria fondului simbolic local asupra mitologiei exterioare a proiectului. Naţionalizarea
programatică a comunismului românesc nu se realizase printr-o declaraţie de
independenţă violentă, ci urma mai curînd o linie simplificatoare şi vechilor repere
dogmatice ale comunismului de stat.

647
Idem, p. 14.

648
“Partidul nostru este astăzi mai omogen şi mai unit în jurul Comitetului său Central, cum n-a fost niciodată
în cei aproape 40 de ani de existenţă.” Idem, p. 78.

243
 3. 3. Revelaţia comunismului naţional - Congresele al IX lea şi al X lea

Congresul al III lea al PMR anunţa punctul de apogeu al politicilor naţionale la finalul epocii
Dej. Dacă pînă la debutul decadei anilor 60 PMR a păstrat o atitudine reverenţioasă la
adresa forţei tutelare a Moscovei, după 1960 sunt dezvăluite adevăratele contururi ale
clivajului ce despărţea comunismul local de politicile Kremlinului. Într-un prim stadiu, baza
primară a autonomizării lui Gheorghiu Dej a fost reprezentată de latura economică. După
consumarea celui de al treilea Congres programatic al PMR, încep se se profileze şi alte
aspecte mai profunde ale “căii româneşti spre comunism” 649. Declaraţia Plenarei lărgite a
Partidului Muncitoresc Romîn din aprilie 1964 consfinţeşte noua configuraţie simbolică în
jurul căreia comunismul românesc gravita încă de la mijlocul anilor 50. Declaraţia de
independenţă din 1964 a reprezentat în sine un moment fondator intermediar. Efectele
sale au fost esenţiale nu doar prin prisma angajamentului, pentru prima dată manifest, în
direcţia instituirii unei căi naţionale spre comunism. Declaraţia din aprilie marca într-un
plan mai profund intenţia comunismului local de a se menţine în interiorul unei paradigme
închise, conservatoare. PMR formula o critică aspră la adresa intenţiei Moscovei de a tranşa
definitiv conflictul ideologic cu Beijingul. Conturarea unui centru de putere concurent şi
slăbirea hegemoniei Kremlinului oferea comunismului românesc şansa unei evadări.
Declaraţia din aprilie viza, în aparenţă, salvgardarea unităţii şi coeziunii mişcării comuniste
internaţionale:

Divergenţele din mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională s-au adîncit, iar

polemica publică a căpătat o ascuţime deosebită. În locul unei dezbateri animate de
străduinţa de a se apropia poziţiile şi de a se găsi soluţii pe baza ideologiei marxist leniniste –
în desfăşurarea polemicii publice s-au adoptat forme şi metode care înveninează considerabil
relaţiile dintre partide, se recurge la aprecieri jignitoare, acuzaţii şi procese de intenţii. 650

În fapt, comuniştii români organizaţi în jurul lui Gheroghiu Dej doreau o stabilizare
şi o îngheţare monolitică a doctrinei 651. Această atitudine venea ca o corecţie simbolică la
adresa valului reformator şi revizionist promovat de Moscova. PMR intuia pericolul

649
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 220.
650 Op. cit. Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mişcării comuniste şi
muncitoreşti internaţionale ... aprilie 1964, p. 51.
651 Idem, p. 220.

244
scizional major pe care dezgheţul lui Hrusciov îl conţinea in nuce. Gheorghiu Dej a rămas, ca
formaţie, un stalinist ce îşi vedea supremaţia ameninţată de rediscutările istoriei recente
provocate prin denunţările din 1956. Profanarea imaginii părintelui fondator putea fi
reiterată în oricare dintre statele comuniste, încă foarte dependente de axele simbolice
enunţate de la Kremlin. La mijlocul anilor 60 comunismul românesc opera o mişcare cu
dublu sens: îşi afirma o vocaţie naţională şi se decupla de traseul evolutiv al Moscovei.
Anti-sovietismul lui Gheroghiu Dej era în plan subsidiar un anti-reformism dur. Relativa
stabilizare a identităţii comunismului local se realizase astfel prin simplificarea şi
comasarea panopliei sale simbolice elementare şi prin infuzarea sa cu vectorul naţional.
Consecinţele declaraţiei din 1964 sunt relevante mai ales pentru evoluţiile
comunismului românesc în epoca Ceauşescu. Marşul invers, către o formulă programatică
primară, inchisă, ultra – esenţializată nu sunt apanajul succesorului lui Gheorghiu Dej. Noul
părinte fondator al comunismului românesc moştenea această substanţă programatică
concentrată, pe cale să devineă arhetipală, de la predecesorul său. În lumina acestor
consideraţii, mutaţiile survenite în interiorul proiectului comunismului local nu reprezintă
un fenomen scizional, ci intervenţia unui mecanism de potenţare a unor cadre anterioare.
Istoriografia oficială tinde să asocieze epoca Dej cu o perioadă de dezgheţ şi liberalizare
autentică, plasată într-un antagonism evident cu evoluţiile înregistrate la debutul anilor 70.
Analiza fundalului programatic de la care se revendică această vîrstă mediană a
comunismului românesc dovedesc contrariul. Finalul experimentului PMR 652 coincidea cu
statuarea unui fundal tematic rigic şi care va supravieţui, cu unele modulări, pînă la căderea
regimului, trei decenii mai tîrziu.
Moartea lui Gheorghiu Dej la doar un an de la „declaraţia de independenţă” din 1964
deschidea din nou problema succesiunii în cadrul comunismului românesc. În 1965 Dej
lăsa un testament teoretic matur, în virtutea căreia comunismul local avea şansa unei
extensii majore de proiect. Înlocuirea tutelei sovietice cu o formă de dominaţie ideologică
mult mai subtilă şi, în ansamblu, mai moderată era dublată de o deschidere către noii poli
de putere. Dubla identitate a comunismului românesc, cea internă şi cea exterioară,
mitizată, vor deveni în timp sursa unui complex istoric deviant - mitul comunismului
progresist. Aceasta se va transforma într-o bază de legitimare esenţială pentru succesorul
lui Dej. Moartea vechiului lider deschidea o dispută internă complicată pentru identificarea
unui nou reper de autoritate. Concursul de împrejurări care a dus la desemnarea lui

652
Partidul revine la vechea sa denumire de PCR odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în
1965.

245
Nicolae Ceauşescu nu este unul definitiv clarificat, dar principala ipoteză de lucru rămîne
cea a unui acord între membrii camarilei lui Dej 653. Foarte tînărul Nicolae Ceauşescu
deţinea profilul unui activist fidel şi echilibrat, iar alegerea sa părea să promită conservarea
vechilor cercuri interne de putere. Principalul contracandidat al lui Nicolae Ceauşescu
pentru ocupare fotoliul vacant de la cîrma PMR era Alexandru Drăghici. Vechea gardă de
fideli ai lui Dej au considerat o atare opţiune ca fiind riscantă, mizînd pe mult mai
moderatul Nicolae Ceauşescu. Problema succesiunii în cadrul comunismului local putea
avea şi altă soluţie, ultra-conservatoare. Înainte de moartea sa, Gheorghiu Dej încercase
fără succes să îl impună la cîrma PMR pe vechiul său tovarăş de arme, Gheorghe Apostol.
Decizia Biroului Politic va fi negativă, voturile decisive venind din partea celor doi favoriţi,
Ceauşescu şi Drăghici. Comunismul românesc suporta astfel o nouă schimbare de
paradigmă.
Cel de al IX lea Cogres programatic al partidului se va desfăşura în iulie 1965 şi se va
transforma într-un nou moment fondator. Aşa cum comunismul epocii Dej se întorcea
constant la evenimentul întemeietor al Conferinţei din 1945, comunismul naţional al epocii
Ceauşescu va transforma Congresul din 1965 într-un reper mitizat. Această reuniune
programatică va aduce unele mutaţii importante în structura ierarhică a partidului.
Modelului piramidal, cu un primus inter pares folosit de către Dej după 1960, este înlocuit
din nou cu „formula conducerii colective” 654. Astfel, din 1965 şi pînă în 1967 la cîrma
comunismului românesc se află un triumvirat forma din Nicolae Ceauşescu (deţinînd
funcţia de secretar general al partidului), Chivu Stoica (preşedinte al Consiliului de Stat) şi
I. Gh. Maurer, ocupînd funcţia de premier 655. Schimbările de la vîrful partidului trec mai
puţin observate şi sunt umbrite de modificările radicale produse în identitatea
comunismului local. În cadrul Congresului din 1965 se hotărăşte recuperarea vechii
titulaturi ai partidului - Partidul Muncitoresc Român redevine Partidul Comunist Romîn.
La distanţă de două decenii de ultimul său moment întemeietor, comunismul românesc îşi
renegocia istoria fondatoare. Schimbarea de titulatură nu echivala cu o revenire în bloc la
identitatea abandonată în 1948. Comunismul românesc al anilor 60 se confrunta cu alte
condiţii structurale decît comunismul primilor ani ai sovietizării. Prin recuperarea istoriei
primare a proiectului, noul lider Nicolae Ceauşescu spera să impună un dublu mesaj
simbolic. Dorea pe de o parte să se delimiteze de imaginea de predecesorului său, rămas în

653
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 220.
654 Idem, p. 395.
655 Idem, p. 395.

246
memoria colectivă ca un lider intransigent, autoritar şi, în acelaşi timp, încerca să îşi
legitimeze propria viziune prin apel la memoria de acum ultra-mitizată a comunismului
iniţial.
Se întîlneau astfel două partide – o entitate comunistă matură, revenită la o etichetă
mai mult comemorativă – noul PCR şi o entitate fictivă, conturată post - factum, un partid
imaginar, din seva căruia se hrănea noua istorie fondatoare. Cel de-al XIX–lea Congres al
partidului va produce o mutaţie esenţială în axele simbolice ale comunismului local. În mod
paradoxal, nu este vorba despre impunerea unor elemente noi ci de reconfigurarea
spectaculoasă a unor teme ce deveniseră deja inseparabile de matca identitară a
comunismului matur. În 1965, Nicolae Ceauşescu îşi începea astfel discursul dedicat
deschiderii celui de al nouălea Congres din istoria partidului şi cel de a patrulea al
comunismului de stat:

Dragi Tovarăşi,
După cum este cunoscut, Comitetul Central a hotărît în unanimitate să supună
aprobării Congresului propunerea ca partidul nostru să poarte denumirea de PARTIDUL
COMUNIST ROMÂN. (Aplauze, urale puternice, întreaga sală în picioare, aclamă îndelung).
Făcînd această propunere Comitetul Central s-a călăuzit de faptul că această denumire
corespunde cel mai bine schimbărilor care au avut loc în societatea noastră, stadiul actual de
dezvoltare al partidului, scopul său final – construirea societăţii comuniste. (Aplauze
puternice). 656

Schimbarea de titulatură a comunismului local era justificată aşadar de nevoia unei

delimitări. Sintagma - stadiul actual de dezvoltare al partidului – crea o opoziţie esenţială
cu peisajul epocii Dej, abia încheiat. Noul lider al comunismului românesc încearcă să pună
bazele unei noi mitologii fondatoare. În aceste condiţii, cea mai accesibilă pîrghie era cea a
filiaţiei mitice şi a revendicării din corpul comunismului originar, considerat de acum pur şi
edenic. Trecerea timpului şi constanţa revizuirilor şi repovestirilor istorice făceau ca primii
ani ai comunismului românesc să se dezvăluie idilici. Trecutul era infuzat şi cu o serie de
straturi narative ulterioare, ce aveau rolul de a garanta încă odată evoluţia neîntreruptă şi
perfectă a comunismului local. Această tehnică a restructurării memoriei într-o formulă
concentrică avea darul de a realiza un fals simbolic de colecţie. Comunismul interbelic era
regîndit astfel încît să corespundă întru totul caracteristicilor comunismului matur de la

656
Congresul al IX lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 16.

247
mijlocul anilor 60, iar comunismul tutelar al epocii Dej era trecut într-o penumbră
simplificatoare. Prima mare reformă programatică a Congresului al IX lea se referă deci la
restructurarea tiparelor simbolice spaţio-temporale. Experimentul PMR devine izolat şi
oarecum evitat în descrirea comemorativă, pentru a fi înlocuit de o filiaţie istorică extinsă,
pornind de la primii ani ai comunismului de idei. Deschiderea istoriei fondatoare în cadrul
primului congres al epocii Ceauşescu marca şi un reviriment al milenarimsmului iniţial.
Întreaga construcţie argumentativă stimulează ideea unei reaccelerări a marşului
către societatea ideală care nu mai reprezintă un reper îndepărtat. În anii de existenţă ai
PMR, tematica programatică a partidului suferise o anumită moderare. Entuziasmului
dinamic al primilor ani ai sovietizării îi succedase astfel o temporalitate ceva mai moderată.
Noul program al PCR retrezea sensibilitatea comunismului local pentru un univers egalitar
tangibil. Este vorba de redescoperirea mitologiei dinamice şi revoluţionare a primilor ani ai
comunismului de stat. Discursul noului secretar general al PCR este, în întregime, tributar
acestei reporniri a mecanismului schimbării. Mitul Vîrstei de aur şi al atingerii societăţii
comuniste nu mai reprezintă o construcţie de fundal, condiţionată de prezenţa unor serii
extinse de stadii intermediare. Prin noua tematică enunţată de Congresul al IX lea,
societatea comunistă se anunţa ca o realitate proximă şi ca o finalitate garantată a societăţii
comuniste prezente.
Reamorsarea mitologiei dinamice este direct dependentă de resemnificarea unui alt
construct esenţial al primelor stadii ale comunismului local. Mitul industrializării redevine
un element pivot, structurant şi dominant în cîmpul noii dimensiuni programatice.

Şi în viitor, în centrul politicii partidului nostru rămîne industrializarea ţării,

dezvoltarea cu precădere a industriei grele, în special a industriei constructoare de maşini,
fără de care nu sunt posibile ridicarea patriei noastre la un grad înalt de civilizaţie şi
bunăstare, înaintarea spre comunism. (…). Industria asigură mecanizarea şi chimizarea
lucrărilor agricole – condiţie esenţială pentru creşterea producţiei – crează condiţii pentru
valorificarea superioară a producţiei agricole.
Industrializarea în ritm susţinut a ţării atrage în sectoarele industriale şi în celelalte
sectoare neagricole marea majoritate a populaţiei active. aceasta fiind o premisă a
desăvîrşirii construcţiei socialiste şi a creării condiţiilor pentru trecerea la comunism. 657

657
Idem, p. 34.

248
Se ajunge astfel la o eliminare a vechii ecuaţii industrial – agrare. Mitologia productivă şi
mecanicistă redevine un ax esenţial care justifică revirimentul tiparului milenarist dinamic.
Scoaterea din scenă a mitului agrar sau, mai bine spus, împingerea sa într-o stare de
adormire pînă la mijlocul anilor 70, era justificată de nevoia noului lider de a se delimita de
proiectul programatic al epocii Dej. În subsidiar, prin readucerea la lumină a entuziasmului
revoluţionar al anilor 40, Nicolae Ceauşescu spera să asigure un val de susţinere autentic la
adresa comunismului naţional. O schimbare interesantă de perspectivă se produce şi prin
intermediul reasocierii mitului industrializării cu istoria naţională. Deşi aceasta reprezenta
un construct derivat din mitologia cultă de sorginte sovietică, Congresul al IX lea încearcă
să ofere o punte simbolică peste timp, care să ducă la aclimatizarea şi naţionalizarea acestei
teme – sursă:

Încă din secolul trecut numeroşi patrioţi, animaţi de idealuri progresiste, de grija pentru
soarta ţării, s-au preocupat să găsească soluţiile care să schimbe situaţia social-economică
deosebit de grea a României din vremea lor. Ei au atras atenţia că aceasta nu se poate
înfăptui fără dezvoltarea puternică a industriei. Combătînd concepţiile înguste, unilaterale cu
privire la economia României, istoricul A. D. Xenopol scria: “A rămîne dedaţi numai
agriculturii este a ne osîndi pe noi înşine la producerea numai de lucruri brute (…). Este
pentru a ne constitui pentru totdeauna robii străinătăţii. 658

Combinarea mitologiei dinamice şi mecaniciste a industrializării cu mitologia fondatoare şi

cu abia conturata tematică naţională aducea în scena o serie de construcţii simbolice
derivate. Astfel, se conturau o serie de mituri esenţiale pentru etapele ulterioare de
dezvoltare ale comunismului în epoca Ceauşescu – mitul progresului independent şi auto-
susţinut, mitul ameninţării externe continue (robii străinătăţii), mitul caracterului
privilegiat al comunismului naţional (acesta era anunţat profetic de tezele progresiste ale
întregii istorii mai mult sau mai puţin recente).

De la primele sale începuturi, mişcarea muncitorească şi socialistă din România,

reprezentanţii săi de seamă au văzut în industrie condiţia vitală a dezvoltării ţării noastre.
(…) Dar aceste idei înaintate care întrezăreau căile propăşirii ţării noastre, n-au putut fi
realizare în orînduirea burghezo-moşierească. (…).

658
Idem, p. 35.

249
Calea pentru lichidarea acestei stări de lucruri, pentru industrializarea ţării, a deschis-o
victoria revoluţiei socialiste. 659

Se punctează astfel decisiv rolul întemeietor şi deopotrivă declanşator al revoluţiei

comuniste – atingerea edenului terestru şi al idealului societăţii egalitare nu se putea
produce în absenţa marii revoluţii socialiste, dar această evoluţie era inevitabilă, anunţată
şi, în concluzie, legitimă. Prin mecanismul dublei mitizări, a trecutului şi, deopotrivă, a
viitorului, comunismul îşi plasa propria existenţă între două ecuaţii ale Vîrstei de aur. Acest
tip de situare va deveni, pe parcursul decadei anilor 80, una dintre sursele favorite ale
noilor mituri fondatoare ale comunismului dinastic 660. Marea descoperire a celui de al IX
lea Congres rămîne legată de matricea simbolică a naţiunii. Încercările aparente de
reconciliere ale tezelor internaţionaliste cu acest nou proiect, segmentar, local şi izolat sunt
în mare parte exerciţii de retorică. Naţiunea era noua formulă dominantă în orizontul
programatic al comunismului românesc:

Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii
socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întărirea statului socialist, corespund cerinţelor obiective ale
vieţii sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului
socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarităţii internaţionale a
oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea şi înflorirea fiecărei naţiuni
socialiste, a fiecărui stat socialist egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă
esenţială de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrîuririi lor
asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi communism. 661

Subiectul naţional constituia totodată şi o pîrghie de afirmare a independenţei şi a

parcursului autonom al comunismului românesc. Reiterarea adeziunii la adresa intereselor
internaţionalismului reprezenta mai mult o aceptare a unei tutele simbolice şi excludea
pentru prima dată în istoria comunismului matur, orice ingerinţă deschisă a Moscovei.
Drumul către societatea egalitară se desfăşura sprijinit de o formulă programatică
concentrată şi care pregătea instaurarea unui nou reper patronal şi fondator. Distanţarea
de Moscova implica declanşarea unei morţi simbolice. Comunismul românesc îşi disputa

659
Idem, p. 36.
660 Interesul constant manifestat de Nicolae Ceauşescu în vederea identificării unei genealogii istorice care să
îi confere o aură mesianică a fost motivată şi de mirajul acestei mitologii paradisiace cu dublu sens.
661 Ibidem, p.69.

250
astfel problema succesiunii în cadrul mitologiei sale fondatoare. Ascensiunea mitului
părintelui naţiunii, ca nou reper întemeietor, este strîns legat de declinul protectoratului
sovietic. Chiar dacă Congresul din 1965 se desfăşoară sub deviza manifestă a conducerii
democratice 662 , acesta pregăteşte cadrul tematic al revelaţiilor de la debutul decadei anilor
70 663. Disoluţia protectoratului sovietic solicită şi o reacţie asigurativă din partea de acum
autonomului PCR. Prin promovarea mitul luptei pentru pace şi prin invocarea constantă a
nevoii de unitate şi coeziune în relaţiile frăţeşti dintre partidele blocului mondial socialist 664,
comunismul românesc încerca să îşi impună o echidistanţă profilactică în faţa conflictului
de acum cronicizat pe axa Moscova – Beijing.

Politica internaţională a ţării noastre are ca temelie trainică, permanentă, principiile

suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile
interne, avantajului reciproc. 665

Situarea externă a României la mijlocul anilor 60 era una de mediere între două blocuri
comuniste cu istorii şi trasee teoretice tot mai diferite. Chiar dacă intenţia lui Nicolae
Ceauşescu de a dezvolta un parteneriat strategic faţă de comunismul asiatic se va
materializa abia un deceniu mai tîrziu, Congresul din 1965 va rămîne un punct esenţial în
care se oficializează desprinderea de Moscova. Evoluţiile radical diferite pe care le
înregistrează cele două comunisme, cel românesc, naţionalizat şi reinfuzat cu o serie de
constructe simbolice specifice orizontului antebelic şi cel sovietic înscris deja pe calea unui
revizionism profund, sunt explicabile prin acest complex al situării în timp. Comunismul
românesc rămîne puternic marcat de substanţa programatică a primelor stadii, în timp ce
comunismul sovietic se supune unui travaliu constat de restructurare şi modificare a
propriei doctrine întemeietoare. Este vorba de lupta a două paradigme simbolice - una pe

662
„să nu admitem sub nici o formă încălcarea sau ştirbirea principiului muncii şi al conducerii colective”,
Idem, p. 79.
663 Deschiderea aparent reformistă a comunismului românesc se întinde pe parcursul a două cicluri
programatice. Linia enunţată în 1965 va mai fi păstrată doar la cel de al doilea congres programatic al epocii
Ceauşescu, Congresul al X lea al PCR; Congresul al XI lea, desfăşurat la doar un deceniu de la marele moment
reformist al anului 1965, va marca începutul unui proces denumit generic „stalinism tîrziu”.
664
Ibidem, p. 101.
665
Ibidem, p. 101.

251
cale de extensie şi permeabilizare şi o alta, închisă, ermetică, făcînd trimitere la structura
simbolică a societăţilor primare.

În concluzie, se poate spune că mutaţiile operate în sfera programatică a comunismului

românesc, odată cu consumarea Congresului al IX lea, se referă la:

a. Redescoperirea unei mitologii dinamice şi rediscutarea tiparelor temporale –

comunismul românesc devine exponentul unei durate istorice lungi, piesajele anterioare
fiind repovestite şi armonizate astfel încît să pară a veni într-o continuitate legitimă cu
prezentul.
b. Revirimentul mitului industrializării şi revenirea la postura de temă-pivot – dualismul
dejist axat pe ideea binomului industrie-agricultură este de domeniul trecutului; noua
schiţă programatică vede în industrializare o soluţie de tip providenţial şi mitic în
asigurarea saltului către societatea comunistă viitoare.
c. Inserţia unui filtru mitizat cu trimitere la subiectul naţional şi consfinţirea
continuumului dintre naţiune şi comunism; subiectul naţional nu se comporta ca o temă
autonomă, ci ca un element de reconversie şi reorganizare a tuturor celorlalte axe
simbolice anterioare. Astfel, iau naştere: mitul industrializării şi autosuficienţei care are
rolul de a asigura continuitatea patriei primejduite, mitul evoluţiei atemporale a
comunismului (reperele arhetipale ale înaintaşilor sunt de fapt semnale ale revelaţiei
viitoare) şi mitul totemului colectiv (naţiunea, poporul se suprapun peste marca
identitară a partidului şi împreună asigură o unitate legitimatoare)
d. Abandonarea mitologiei tutelare sovietice şi conturarea unor teme de contracarare.
Mitul luptei pentru pace reprezenta o tematică profilactică la adresa tendinţelor
intervenţioniste pe care Moscova le va menţine şi după declaraţia de independenţă din
aprilie. Din acest mit al rolului de arbitru deţinut de comunismul local se vor alimenta
mai tîrziu alte constructe derivate precum mitul validării externe a comunismului
românesc 666.
e. crearea unui gol în palierul reperelor patronale – declinul cvasi-definitiv al mitului
părintelui fondator extern şi a fratelui mai mare de la Răsărit nu era compensat cu
identificarea unui nou element fondator. Naţiunea juca deocamdată rolului unui totem
colectiv, din contururile căruia avea să se producă revelaţia comunismului personalizat.

666
Nicolae Ceauşescu a încercat să facă din tema luptei pentru pace o pîrghie de legitimare externă şi de
capacitare a valului de aşteptare al Occidentului cu privire la reformarea blocului socialist.

252
Congresul din 1965 plasa comunismul românesc în interiorul unei noi paradigme. Efectele
relocării şi reconfigurărilor tematice produse în cadrul celui de al IX lea Congres îşi vor
face simţite efectele pe parcursul tumultoasei decade 60. După victoria programatică
înregistrată în 1965 şi, mai ales, după ce a reuşit să îşi creeze aura unui lider reformator şi
democrat, Nicolae Ceauşescu putea să declanşeze o ofensivă internă pentru recuperarea
tuturor pîrghiilor reale ale puterii. Chiar dacă alegerea sa la conducerea partidului fusese
cel mai probabil rezultatul unor negocieri între legatarii testamentari din garda lui Dej,
noul lider al PCR nu era interesat de menţinerea parteneriatului cu fidelii predecesorului
său. La doi ani după consumarea Congresului al IX lea, Nicolae Ceauşescu a demarat o
amplă cruciadă internă. Noul val de lustrări nu reia clişeul stalinist al marilor procese de
grup, Ceauşescu optînd pentru executarea graduală a adversarilor din interiorul PCR. Într-
un complex de împrejurări detaliat anterior 667, Ceauşescu reuşeşte să îi elimine succesiv pe
Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi pe vechiul său rival, Alexandru Drăghici.
Redeschiderea cazului Pătrăşcanu avea rolul de masca o serie de „epurări politice
mascate” 668. Nicolae Ceauşescu obţine astfel un dubu succes – îi demonizează pe principalii
săi adversari, Drăghici şi Iosif Chişinevski dar, în acelaşi timp, aruncă o umbră negativă
asupra întregii epoci patronate de Gheorghiu Dej. Interesul său pentru cazul Pătrăşcanu nu
era nou, dar Nicolae Ceauşescu alege să declanşeze eliminările din 1967 după ce îşi
stabilizase şi consolidase un cerc propriu de fideli în forurile superioare ale PCR.
Principalul efect al Plenarei convocate sub o titulatură aparent reconciliantă – În legătură
cu reabilitarea unor activişti de partid 669 – este acela de a simplifica puternic distribuţia
puterii în interiorul partidului. Afacerea Pătrăşcanu avea să producă şi unele ecouri
simbolice – ameninţarea ce plana asupra vechilor vîrfuri ale PMR era transparentă, motiv
în virtutea căruia se vor retrage din conducere şi Alexandru Bîrlădeanu, Petre Borilă şi
vechiul militant Alexandru Moghioroş 670. Evoluţiile înregistrate la Moscova vor deveni un
nou factor adjuvant pentru ascensiunea şi validarea internaţională a lui Nicolae Ceauşescu.
Înlocuirea reformatorului Hrusciov cu ultra-conservatorul Brejnev avea să readucă în
discuţie problema suveranităţii şi autonomiei comunismelor locale. Contextul în care se
produce invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia este unul
complicat, iar reacţiile lui Nicolae Ceauşescu nu pot fi delimitate de prezenţa mai multor

667
Cap. Iconografia puterii, secţiunea Epoca Ceauşescu - iluzii providenţiale şi revelaţia stalinismului tîrziu.
668
Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 399.
669
Idem, p. 398.
670 Idem, p. 400.

253
elemente de fundal. Unul dintre principalele argumente ale gestului său de contestare la
adresa acţiunilor sovietice se referă la situaţia deja excentrică a României 671. Leonid
Brejnev deţinea rezerve majore la adresa nuanţelor pe care începea să le cunoască
comunismul românesc. Relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu era clar una disfuncţională, motiv
pentru care România nici măcar nu fusese invitată să participe la înăbuşirea Primăverii de
la Praga. Apărea astfel un contrast major între politicile epocii Dej, atunci cînd Revoluţia
Ungară din 1956 generase o reacţie de stalinism – ortodox şi strategiile externe ale epocii
Ceauşescu, ce ofereau imaginea unei autonomii remarcabile. Momentul din august 1968 va
declanşa cristalizarea unei mitologii esenţiale pentru evoluţiile tîrzii ale comunismului
românesc. Mitul independenţei externe a lui Nicolae Ceauşescu, coroborat cu cel al
patriotismului său, vor da naştere unui val de recunoaştere şi apreciere în lumea
occidentală. Şansa lui Nicolae Ceauşescu de a se detaşa ca lider al unui comunism reformist,
umanizat, opus direct doctrinei Brejnev 672, a fost exploatată din plin. Antisovietismul pe
care îl cunoaşte comunismul românesc după evenimentele din 1968 crează bazele unei
legitimări masive a proiectului. Adeziunea de care partidul şi liderul său se bucură la
mijlocul decadei 60 este autentică şi va începe să se degradeze abia la începutul anilor 70.
Cel de al X lea Congres al PCR, desfăşurat în august 1969 se suprapune peste un orizont
intern şi extern favorabil noii căi spre comunism, enunţate în 1965. Cadrul programatic
rămîne stabil, dar se remarcă o ascensiune discretă, dar constantă a unui nou ax simbolic.
Dacă textul Congresului din 1965 era tributar unui angajament manifest în direcţia
„democraţiei de partid”, „garantarea schimbului de opinii” şi al caracterului esenţial al
„conducerii colective”, noua schiţă programatică începe să plătească un tribut evident unui
nou reper fondator:

671
O imagine mai detaliată asupra subiectuul se regăseşte în cap, Iconografia puterii, secţiunea Epoca
Ceauşescu - iluzii providenţiale şi revelaţia stalinismului tîrziu.
672 Doctrina Brejnev inaugura o nouă etapa a ingerinţelor sovietice directe asupra comunismelor locale. Teza
„suveranităţii limitate” conform căreia orice evoluţie nefastă în interiorul unui stat comunist le afectează pe
toate celelalte”, ofera Moscovei o nouă pîrghie intervenţionistă. Efectele doctrinei Brejnev se vor concretiza şi
în cazul Primăverii de la Praga, unde intervenţia Moscovei este justificată tocmai de această dorinţă de a
proteja „sistemul socialist mondial”, Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet
Foreign Policy, University of North Carolina Press, 2003, p. 66.

254
Puternice aclamaţii au sunat în sala Congresului în momentul în care s-a anunţat că
TOVARĂŞUL NICOLAE CEAUŞESCU A FOST ALES ÎN UNANIMITATE ÎN ÎNALTA FUNCŢIE DE
SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN. 673
La finalul şedinţei de închidere cei prezenţi în sala Congresului scandau la unison
„Ceauşescu!”, „Ceauşescu!”, „PCR”, „PCR”, „PCR”. 674

În ansamblu, sunt conservate toate tematicile deja statuate în cadrul Congresului al IX lea.
Industrializarea rămîne o temă – sursă ce îşi subordonează toate celelalte paliere ale
proiectului şi sunt în continuare accentuate motivele proiective. Este vorba de accelerarea
marşului progresist, argumentat de o revoluţie tehnică constantă şi care promitea, în
virtutea unor legităţi ştiinţifice, să asigure instalarea viitoarei societăţi egalitare. Arhetipul
Vîrstei de aur rămîne deci dominant în interiorul unui tipar simbolic dinamic. Elementul de
noutate îl reprezintă extensia referinţelor: PCR şi liderul său devin indisolubil legaţi de
vocaţia internaţională şi mondială a comunismului românesc:

Împreună cu întregul popor, milioane de membri ai sindicatelor acordă întreaga lor adeziune
activităţii desfăşurate pe plan internaţional de Partidul Comunist Român şi de guvernul
Republicii Socialiste România. 675

Motivul liderului providenţial ascensionează lent odată cu consumarea celui de al X lea

Congres. În cadrul celui de al doilea Congres al epocii Ceauşescu se produsese o reformă
esenţială a reperelor fondatoare. Totemizarea lui Nicolae Ceauşescu şi redescoperirea
mirajului Tatălui ritual reprezentau o premieră simbolică în ultimul deceniu ale
comunismului românesc. După moartea lui Gheorghiu Dej, comunismul local îşi construise
identitatea prin asumarea unui reper colectiv - „fiinţa naţională”. În aceste condiţii,
disoluţia tutelei sovietice făcea ca forţa patronală a noului lider să fie exponenţial mai mare
decît cea a predecesorului său. Totuşi, aura de reformator pe care abia o cîştigase Nicolae
Ceauşescu va masca pentru încă un deceniu tendinţele sale de a personaliza traseul
comunismului românesc. Transformarea comunismului de stat în comunism dinastic debuta
odată cu momentul legitimant al anului 1968, dar efectele acestei mutaţii de proiect se vor
face simţite abia în următorul ciclu programatic, consumat la mijlocul anilor 70.

673
Congresul al X lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 750.
674
Idem, p. 751.
675
Idem, p. 288.

255
3. 4. Restalinizarea: de la Congresul al XI lea pînă la trilogia finală

La începutul deceniului 7 comunismul românesc se plasa într-o paradigmă ce sugera

menţinerea unei atmosfere de deschidere şi liberalizare. Naţionalizarea proiectului
produsese un impact pozitiv, imaginea comunismului de stat beneficiind de o legitimare
fără precedent în istoria sa. În ciuda debutului premonitoriu al anumitor mecanisme cu
potenţial represiv, aşa cum era noua legislaţie pro-natalistă impusă în 1966, identitatea
partidului şi a noului lider continua să se menţină într-un registru pozitiv. Epoca Ceauşescu
oferea un peisaj istoric aparent echilibrat şi încadrat într-un demers ireversibil de
distanţare faţă de practicile întunecatului deceniu 5. Desprinderea de Moscova era
interpretată, atît în interior cît şi în exterior, ca o fracturare majoră faţă de comunismul de
inspiraţie stalinistă. Episodul Primăverii de la Praga fusese urmat de un şir de alte
evenimente ce au potenţat consolidarea mitului comunismului reformator. Vizitele
întreprinse în România de către unii dintre cei mai importanţi lideri ai lumii 676 între 1968
şi 1970 asiguraseră un fundal extern favorabil dar care va fi contrazis flagrant de evoluţiile
anului 1971. Între cel de-al X lea Congres al PCR şi următorul moment programatic din
1974, comunismul românesc suporta o nouă rediscutare a axelor sale fundamentale. Anul
1969 oferise deja primele semnale ale ascensiunii forţei tutelare a noului lider. Proporţiile
şi implicaţiile acestei reforme nu erau pe deplin relevate. Contactele lui Nicolae Ceauşescu
cu experienţa comunismului asiatic vor duce la o accelerare a cultului personal, care
începea să se profileze încă de la mijlocul echilibratului deceniu 6.
Tezele din iulie 1971 devin un document programatic intermediar ce anunţă
apariţia unei turnante decisive în interiorul comunismului românesc. Discursul cunoscut
sub titulatură oficială de Propunere de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politice
ideologice, de educaţie marxist leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii 677
marchează debutul perioadei de “restalinizare” 678 a comunismului local. Cultul liderului era

676
Charles de Gaulle în 1968, Richard Nixon în 1969, op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 412.
677
Op. cit., Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6,
p. 185.
678
Termenul de Stalinism face trimitere la un cîmp tematic vast. În cadrul istoriografiei oficiale, comuniste
sau post-comuniste, acesta a fost folosit ca o sintagmă definitorie pentru un cadru înrudit de teme. Deşi există
o dezbatere largă cu privire la sfera corectă de extensiune a termenului, în ansamblu acesta este corelat
paradigmei politice şi economice cunoscute de URSS după moartea lui Lenin şi pînă în 1953. Stalinismul ar fi
definit astfel de cultul hiperbolic al unei personalităţi tutelare, de existenţa unor practici represive violente şi
de controlul absolut al liderului asupra tuturor mecansimelor decizionale ale instituţiilor statului. Henry

256
dublat de revirimentul unui mecanism represiv ce urmărea suprimarea oricărei forme de
contestare şi eliminarea oricărui reper concurent de putere. Tezele din iulie vor juca rolul
unui factor amorsant – marea reformă programatică a anului 1974 îşi are principala sursă
în acest prim exerciţiu de radicalizare. În cadrul discursului din 1971, Nicolae Ceauşescu
puncta:

Munca politică trebuie să acţioneze hotărît împotriva oricăror manifestări de indisciplină, de

încălcare a normelor de convieţuire socială, în direcţia dezvoltării respectului faţă de avutul
obştesc, faţă de legile ţării, pentru întărirea legalităţii socialiste şi a ordinii publice. (…) . În
realizarea acestor sarcini un rol important trebuie să îl îndeplinească, sub conducerea
partidului, sindicatele, organizaţiile de tineret şi femei, toate organizaţiile de masă şi obşteşti
din patria noastră. 679

Recurenţa expresiilor legislatoare avea rolul de a marca caracterul indiscutabil al noii

normativităţi. Comunismul de stat se transforma în comunism dinastic prin comprimarea şi
suprapunerea a două matrici fondatoare. Pe de o parte se producea o redescoperire a
tematicilor conflictuale şi puternic coercitive ale primilor ani ai sovietizării, acestui strat
narativ adăugîndu-i-se o serie de motive inspirate din noua mitologie naţională. Reforma
programatică abia schiţată în 1971 este urmată de o serie de măsuri adjuvante în procesul
de instalare a ceea ce avea să se numească etapa “stalinismul tîrziu” 680. În acelaşi an este
reintrodusă cenzura şi se reiau practicile coercitive abandonate la mijlocul anilor 50. Sunt
interzise difuzarea sau publicarea materialelor scrise ce ar putea “prejudicia imaginea

Reichman, Reconsidering “Stalinism”, Theory and Society, nr. 17, Kluver Academic Publishers, Dordrecht,
1988, p. 57 – 59.
http://penuelashistory.pbworks.com/f/Reconsidering++Stalinism.pdf, data accesării, 15 iunie 2013.
Conceptul de restalinizare echivalaează cu reiterarea acestor practici într-un orizont temporal ulterior, după
ce perioada stalinismului autentic a fost depăşită.
679
Idem, p. 187.
680
Conceptul de stalinism tîrziu poate fi diferenţiat de cel de neo-stalinism. Ecuaţia uzată de Ceauşescu era cea
a unei întoarceri în timp şi a unei calchieri fidele a vechiului cult stalinist. Formei anacronice folosite de
Ceauşescu i se opune o variantă aparent reformatoare – neo-stalinismul este în fapt un post-stalinism, o
încercare de depăşire a variantei excesive şi violente a formei iniţiale. Doctrina dezgheţului folosită de
Hrusciov a fost etichetată ca o variabilă neo-stalinistă. George Novack, From Lenin to Khrushchev,
Internaţional Socialist Review, nr. 3, vol. 22, 1961,
http://www.marxists.org/archive/novack/works/1961/x04.htm, data accesării 15 iunie 2013.

257
statului” 681. Se anunţă astfel practicile obsedantului deceniu 80, atunci cînd simpla posesie
a unei maşini de scris va fi considerată o formă de lezare a siguranţei statului. Congresul al
XI-lea al PCR se desfăşoară într-o atmosferă cu nuanţe maladive. Schimbarea profundă pe
care o va produce nu se referă la generarea unui nou corpus doctrinar, ci la restructurarea
şi hiperbolizarea temelor şi motivelor anterioare. Nicolae Ceauşescu îşi începe discursul
dedicat deschiderii Congresului din 1974 cu anunţarea rolului întemeietor al noului act
programatic:

Stimaţi tovarăşi,
Congresul al XI –lea al partidului îşi defăşoară lucrările într-o ambianţă de entuziasm şi
muncă avîntată a întregului popor, care obţine victorii remarcabile în realizarea înainte de
termen a planului cincinal. Bilanţul activităţii în cei 5 ani care au trecut de la Congresul al X
lea demonstrează că, sub conducerea partidului, întregul nostru popor a obţinut mari succese
în toate domeniile de activitate, în dezvoltarea liberă a României, in ridicarea ei pe noi culmi
de progres şi civilizaţie socialistă. (…).
Însemnătatea istorică epocală a acestui Congres constă în faptul că el va adopta primul
Program al Partidului Comunist Român, carta ideologică fundamentală a partidului,
programul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al înaintării patriei noastre
spre comunism. 682
Aceste doncumente dau poporului o perspectivă măreaţă, prefigurează dezvoltarea viitoare a
ţării, ridicarea bunăstării şi fericirii întregii noastre naţiuni socialiste. 683

Congresul din 1974 devenea astfel o nouă bornă istorică, similară celei fabricate de Dej în
urma Conferinţei Naţionale din 1945 sau cele creionate anterior de Nicolae Ceauşescu în
cadrul Congresului din 1965. Principala mutaţie doctrinară operată la mijlocul decadei 7 se
referă la supralicitarea mitologiei progresului. Reperele temporale erau deformate dînd
naştere unei adevărate cruciade a depăşirii planificărilor iniţiale. Reperele fondatoare
anterioare erau trecute în umbră. Noul lider, al cărui cult începuse să se manifeste plenar
după exerciţiul declarativ al anului 1971, devine un astfel de ax central, în jurul căruia se
structurează celelalte motive programatice. Interesul lui Nicolae Ceauşescu pentru
fabricarea unui început de epocă nou, scizional, era justificat prin prisma unor fixaţii mai

681
Op .cit. Doina Bărcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 58.
682
Op. cit., Congresul al XI lea al Partidului Comunist Român, p. 15.
683
Idem, p. 16.

258
vechi ale comunismului local. Ideea purităţii doctrinare şi a ortodoxismului teoretic făcea
tentantă această formă de tabula rasa. Nicolae Ceauşescu dorea impunerea unui proiect
radical diferit care să se delimiteze de erorile şi încercările precedente şi care să ofere acea
imagine edenică a comunismului ajuns la plenitudinea realizărilor sale. Tema unităţii
fusese deja uzurpată în favoarea legitimării funcţiei patronale a noului totem fondator.
Sensibilitatea comunismului matur pentru subiectul naţional a fost în principal una de
justificare genealogică. Liderul PCR se prezenta pe sine ca o imagine esenţializată a naţiunii
şi, deopotrivă, a partidului. Acest dublu rol va deveni baza de reorganizare semantică a
comunismului românesc. Autoritatea şi competenţa cvasi-generală, multitudinea de
directive şi teze anunţate, omniprezenţa picturală şi textuală deveneau atribute ale unui
personaj pe cale de mitificare.
Congresul al XI-lea determină un mecanism de compresie a bazei simbolice. Mitul
liderului le devorează şi le înglobează treptat pe toate celelalte şi le subordonează într-o
logică hipertrofică şi excesivă. Corpusul doctrinar îşi conservă, în ansamblu, temele cheie
enunţate încă de la mijlocul decadei anilor 60, dar toate motivele sunt marcate de o
creştere şi supralicitare a proporţiilor. Industrializarea rămîne o temă – sursă, dar pierde
din expunere în favoarea unui subiect aparent neaşteptat. Congresul al XI-lea inaugurează
o puternică mitologie externă. Este vorba de demonstrarea rolului esenţial şi echilibrant al
României în relaţiile internaţionale şi de dezvăluirea vocaţiei de mediator, reformator şi
luptător pentru pace a liderului său. Din cele 86 de file ale discursului lui Nicolae Ceauşescu
din 1974, peste jumătate sunt ocupate de detalierea rolului deţinut de Activitatea şi Politica
internaţională a partidului şi statului între cele două congrese, liniile directoare ale politicii
viitoare a României pe arena mondială. 684 Externalizarea punctului de gravitaţie al
comunismului românesc avea să producă rezultate paradoxale. Ascensiunea spectaculoasă
a miturilor luptei pentru pace şi a vocaţiei internaţionale a comunismului local vor duce la
o eroare decisivă de proiect. Politicile economice maladive ale decadei 80 sunt rezultatul
acestei obsesii a independenţei şi autonomiei, pe care Ceauşescu o va promova în contra-
timp cu internaţionalismul său pacificator. Cu ocazia reuniunii programatice din 1974 se
produce şi o reformă instituţională esenţială pentru explicarea parcursului viitor al
comunismului local. Nicolae Ceauşescu îşi arogă funcţia de preşedinte şi restructurează
drastic aparatul instituţional. Vechiul Prezidiu al partidului este înlocuit cu un Birou

684
Idem, p. 20.

259
Permanent al Comitetului Executiv format din cinci membri: Nicolae Ceauşescu, M.
Mănescu, Gh. Oprea, I. Păţan şi Ştefan Andrei. 685
În ansamblu, Congresul al XI lea dezvăluie două formule simbolice contradictorii –
un fundal anacronic, de reascensionare a unui cult personal de inspiraţie stalinistă şi o
mitologie externă, care viza extinderea patronajului fondator şi mediator al noului părinte
ritual. (deşi Ceauşescu va folosi din plin mitul patriotismul sacrificial, marea sa dorinţa era
aceea de a fi recunoscut la scară mondială pentru activitatea sa reformatoare şi
pacificatoare). Mitul autorităţii externe şi cel al caracterului privilegiat al cazului românesc
vor sucomba către debutul anilor 80, atunci cînd Occidentul va sancţiona cu severitate
derapajele extotice ale comunismului local. În ansamblu, principalele elementele ale noii
configuraţii programatice statuate de Congresul al XI –lea se refereau la:

a. Deformarea acută a cadrelor temporale – după 1974 ia naştere o adevărata obsesie a

excederii planului cincinal, a creşterii hiperbolice a realizărilor, a impunerii unei
continuităţii şi eficienţe excesive. Mitul progresului devine pregnant, chiar dacă
argumentaţia şi demonstraţiile aduse în sprijinul său sunt mult mai modeste decît cele
prezente în actele programatice ale deceniului 6.

Se poate deci afirma că cincinalul 1976 – 1980 va marca ridicarea României pe o treaptă
superioară de dezvoltare, parcurgîndu-se astfel o pare însemnată a drumului de făurire a
societăţii socialiste multilateral dezvoltate în România. 686

b. Inserţia motivului liderului în interiorul tuturor celorlalte teme – arhetipul Unităţii şi

cel al Vîrstei de aur gravitează în jurul unui element dominant, imaginea noului Tată
ritual. Totemizarea comunismului românesc debuta astfel prin intermediul unui
exerciţiu de comasare şi simplificare. Unitatea poporului şi a naţiunii nu se putea obţine
decît prin intermediul Conducătorului, un exponent privilegiat al ambelor repere
colective, iar Vîrsta de aur şi (Epoca de aur) reprezentau rezultatul aplicării crezului
impus de către “genialul creator de eră”.
c. Declinul mitologiei tehniciste şi împingerea în fundal a temei industrializării, dublate de
ascensiunea unei forme de milenarism supra-naţioanal. Mitul rolului providenţial al lui
Nicolae Ceauşescu în evoluţiile scenei politice mondiale şi în subiectul luptei pentru

685
Op. cit. Doina Bărcan, Bogdan Sterpu, Regimul comunist în România, p. 58.
686 Ibidem, p. 45.

260
 pace constituiau o inovaţie narativă. Acestă mitologie hibridă, rezultată din
suprapunerea mai multor cadre anterioare 687 va duce la schimbarea accentelor
tematice în interiorul cultului personal. Nicolae Ceauşescu îndeplineşte o multitudine
de roluri, tot mai puţin diferenţiate şi deţine o panoplie rituală luxuriantă – este
deopotrivă marele fiu şi părinte al naţiunii, un mare reformator şi teoretician al ordinii
mondiale, îşi manifestă competenţele şi puterea de creaţie în toate domeniile umaniste
sau tehnice.
d. Decretarea rolului conducător al partidului şi a scopului său tutelar şi coercitiv. Noua
mitologie fondatoare implica şi un mecanism de infantilizare normativă. Individului i se
ofereau prescripţii comportamentale riguroase şi stricte pe care le asuma în urma unei
obedienţe afective. Supunea faţă de dogmă devenea tot mai mult un act credinţă şi nu
unul de convingere 688.

Fiecare activist, fiecare comunist se va preocupa permanent de creşterea rolului politic

conducător al partidului, va face totul pentru a merita titlul de onoare de comunist, va milita
pentru întărirea unităţii partidului şi îşi va pune întreaga capacitate şi putere de muncă în
slujba înfăptuirii cu succes a Programului pe care îl va adopta Congresul al XI –lea. 689

e. Apariţia unei mitologii creaţioniste şi demiurgice. Era recuperată marota ideologică a

omului nou şi prezentată într-o formulă aclimatizată. Transpus în postura de ctitor al
societăţii ideale, Nicolae Ceauşescu avea nevoie de exercitarea vocaţiei sale fondatoare
şi în plan biologic, nu doar în cel economic sau politic. Mitul omului nou, adaptat
comunismului, mecanism solidar cu proiectul, uniform, dedicat, incoruptibil se leagă tot
de o fixatie simbolică anterioară. Pentru universul său perfect pe cale de edificare, noul
lider avea nevoie de garanţia unei purităţi originare, care putea fi obţinută doar prin
scindarea de trecut.

Este necesar să intensificăm munca politico-educativă în rîndul maselor largi populare, ale
tinerei generaţii, de formare a omului nou – debarasat de mentalitatea retrogradă, de egoism

687
În acest caz, mitul naţiunii privilegiate, cu rol decisiv în promovarea mondială a păcii şi a prieteniei se
suprapune peste o mitologie internaţionalistă reziduală – tematica responsabilităţii universale faţă de toţi cei
asupriţi şi datoria întrajutorării şi intervenţiei împotriva elementelor exploatatoare.
688
Definirirea ultimului stadiu al comunismului românesc ca formă de logocraţie porneşte tocmai de la
această supralicitare oraculară a proiectului, op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 414.
689 Op cit. Congresul al XI le ..., , p. 75.

261
şi alte manifestări negative, rămăşite ale vechii orînduiri - să milităm pentru formarea unui
om animat de spiritul prieteniei şi întrajutorării în muncă şi în viaţă. 690

f. Reinfuzarea ideologică a palierului educaţional, artistic şi conturarea unui mit al

optimismului social şi al obligativităţii celebrării măreţelor realizări ale poporului şi
naţiunii. Autismul final al comunismului românesc îşi avea sursa primă în această artă
naivă, care ajungea să dubleze realul. (ultimii ani comunismului dinastic sunt
caracterizaţi de un val fulminant de creaţii cu nuanţă edenică, contrastînd cu un peisaj
istoric devenit sumbru 691)

Partidul nostru porneşte consecvent de la principiul că literatura şi arta, ca părţi

componente ale conştiinţei sociale, constituie o expresie a procesului dezvoltării generale a
societăţii. În noile condiţii ale dezvoltării patriei noastre socialiste literatura şi arta sunt
chemate să dea expresie activităţii tumultoase desfăşurate de poporul roman în toate
domeniile de activitate, să înfăţişeze marile realizări, entuziasmul, optimismul şi hotărîrea sa
de a merge neabătut înainte. (…) slujitorii artei şi literaturii nu-şi vor precupeţi munca şi
talentul pentru a crea noi opera valoroase, pătrunse de umanism revoluţionar, de un robust
optimism social, care să redea (…) aspiraţiile poporului nostru, încrederea sa nestrămutată
în ziua de mine, în viitorul de libertate şi independenţă al naţiunii noastre, în viitorul
comunist. 692

Cadrul programatic instaurat în 1974 se va menţine funcţional pînă la disoluţia regimului,

la finele anilor 80. Axele sale definitorii vor suporta unele deformări şi hiperbolizări dar
logica compoziţională va rămîne intactă. Ultimele două decenii ale epocii Ceauşescu vor
rămîne puternic dependente de tematica Vîrstei de Aur şi de cea ale marşului susţinut către
viitor. Următoarele trei conclavuri programatice, Congresele din 1979, 1984 şi cel din 1989
vor reitera tezele majore ale momentului 1974, elementul de diferenţiere regăsindu-se
doar în creşterea constantă şi hiperbolică a motivului liderului. Efectele reformei teoretice
declanşate după consumarea celui de-al XI lea Congres al PCR vor rămîne puţin vizibile. În

690
Idem, p. 77.
691 Imaginea cuplului Ceauşescu este prezentată după 1980 în tuşe tot mai schematice şi mai apropiate de
cadrele inconografiei religioase. Înconjuraţi de nimburi, cu proporţii deformate funcţional pentru a sublinia
măreţia şi forţa, binomul tutelar este expulzat din spaţiul concret şi transpus în lumea sa ideală. Victoria
comunismului şi atingerea Vîrstei de aur de produseseră întradevăr, însă numai în registrul artistic.
692 Ibidem, p. 77.

262
ciuda unor semnale certe ale conturării unui parcurs involutiv 693. Nicolae Ceauşescu va fi în
continuare etichetat ca lider progresist. Vizita preşedintelui Gerald Ford în 1975 şi
prezenţa lui Ceauşescu la Washington în 1973, 1975 şi 1978 694 potenţează această
defazare, între imaginea autentică a comunismului românesc şi percepţia sa exterioară,
mult romanţată. Episodul vizitei în Anglia din 1978 aduce în schimb o ipoteză
provocatoare în explicarea toleranţei cu care Occidentul privea regimul de la Bucureşti 695.
Acceptarea lui Nicolae Ceauşescu şi promovarea sa ca partener strategic în medierea
raporturilor cu imperiul sovietic era justificată şi de unele resorturi economice.
“Respectabilitatea internaţională” 696 a liderului roman era rezultatul unor tranzacţii ce
avantajau direct Occidentul, puternic marcat de costurile tot mai ridicate ale Războiului
Rece. Izolarea majoră survenită după 1980 este explicabilă şi prin diminuarea capacităţii
României de a sluji ca intermediar economic, nu doar prin prezenta unei revelaţii autentice
cu privire la natura maladivă a comunismului local.
Cel de al XII lea Congres al PCR, consumat în 1979, se desfăşura într-un peisaj
istoric de tranziţie. Realegerea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea PCR este formală şi
însoţită de o serie de manifestări de omagiere disproporţionate. Totuşi, Congresul din 1979
va găzdui un incident neaşteptat. Vechiul militant comunist, Constantin Pîrvulescu îi
adresează o interpelare critică lui Nicolae Ceauşescu, în cadrul căreia denunţă vicierea
rezultatelor votului, “sustragerea faţă de controlul partidului” şi încălcarea normelor
democratice 697. Este primul semnal important al crizei structurale ce avea să se instaleze
pe parcursul deceniului 8. Totodată, tema pivot a industrializări,i care marcase puternic
proiectul comunismului românesc la începutul anilor 70, începe să impună costuri
neaşteptate. Imprumuturile contractate în vederea realizării marelui salt progresist nu
ofereau modificarea de paradigmă economică aşteptată. Modelul de organizare planificată
nu genera profitul estimat, iar împrumuturile externe ale României creşteau în ritm

693 Comunismul românesc se îndrepta către o formă se stalinism anacronic, care îl izola inclusiv faţă de
evoluţiile din lagărul socialist, în intregime traversat de un val reformist şi liberalizator.
694 Op. cit., Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p. 413.
695
Vizita la Londra a fost acceptată în principal datorită intenţiei lui Nicolae Ceauşescu de a semna un
memorandum economic privind industria aeronautică. Economia britanică se confrunta cu dificultăţi notabile
la mijlocul anilor 70, context în care acordul cu România oferea o soluţie reală. Idem, p. 413.
696
Idem, p. 413.
697
Înregistrarea discursului lui Constantin Pîrvulescu din cadrul Congresului din 1979,
http://www.youtube.com/watch?v=UXjlz5S0JGQ, data accesării 20 iunie 2013.

263
accelerat 698. La finalul anilor 70 problema datoriei externe începe să influenţeze decisiv
evoluţia comunismului local. Congresul din 1974 enunţase deja ideea independenţei şi
autonomiei economice, dar noua direcţie programatică era obligată să plătească devizul
primilor ani de industrializare. În ciuda acestei sincope evidente, Congresul al XII-lea
conservă configuraţia argumentativă şi proiectivă a congresului anterior. Tema
industrializării este în continuare prezentată ca o soluţie esenţială în asigurarea
prosperităţii şi modernizării. Deşi rezultatul acestor politici economice era unul negativ,
Congresul din 1979 proclamă continuarea marşului revoluţionar către viitor:

Dispunem astăzi de o industrie modernă, dotată cu mijloace de producţie avansate, capabile

să rezolve cele mai complexe probleme ale progresului tehnic contemporan (...). 699

Subiectul naţional rămîne o latură privilegiată, dar acesta este în întregime subordonat
imaginii părintelui fondator. Comunismul continuă să clameze instalarea unei noi epoci şi
iminenţa transformării societăţii prezente, dar punctele sale de referinţă glisează tot mai
adînc în trecut:

Revoluţia de eliberare naţională şi socială, care a deschis o epocă nouă în istoria patriei –
epoca îndeplinirii idealurilor de dreptate şi libertate pentru care au luptat şi s-au jertfit
numeroase generaţii de înaintaşi, a afirmării depline a dreptului sacru al poporului român de
a fi liber şi suveran în ţara sa, stăpîn deplin pe bogăţiile naţionale, făuritor conştient al
propriului său viitor. 700

Motivul autonomiei şi al autosuficienţei devine tot mai pregnant, mai ales în condiţiile în
care Nicolae Ceauşescu îşi menţine interesul disproporţionat pentru alimentarea mitologiei
sale externe. Mitul luptei pentru pace şi cel al rolului providenţial al comunismului
românesc surclasează toate celelalte constructe şi se transformă într-un paradoxal
naţionalism inversat. Deşi Nicolae Ceauşescu îşi reclama legitimitatea din substanţa
providenţială a unei genealogii mitizate, acesta îşi căuta confirmarea puterii şi a rolului
simbolic în spaţiul extern. Acest dublu complex al comunismului tîrziu, al izolării şi
enclavizării şi, deopotrivă, al încercării de transformare în vîrf de lance al “luptei pentru

698
Op. cit. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, , p. 468.
699 Congresul al XII lea al PCR, editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 21.
700
Idem, p. 18.

264
dezarmare şi pace” 701, va genera efecte contradictorii. Comunismul românesc pierde
recunoaşterea şi susţinerea ţărilor partenere şi surori tocmai în momentul declanşării
acestei cruciade a pacifismului internaţionalist. Cel de al XII lea Congres semnala instalarea
unui peisaj istoric pe cale de acutizare. Debutul anilor 80 marchează începutul unui declin
economic profund. În încercarea de a rambursa datoria externă acumulată în urma
investiţiei masive pentru industrializare, regimul optează pentru stimularea forţată a
exporturilor şi pentru diminuarea drastică a importurilor. Efectele reducerii importului de
alimente şi ale măsurilor drastice de austeritate sunt imediate. Începînd cu 1982 sunt
reintroduse cartelele şi se promovează un “plan de alimentaţie raţională”. Crizele
alimentare cronice şi revirimentul practicilor coercitive abandonate în anii 50 conduc către
sedimentarea unui orizont tensional. Imaginea partidului şi a liderului său se degradează
accelerat.
Cel de al XIII lea Congres al PCR îşi începea lucrările în noiembrie 1984. Izolarea
externă a României se manifesta deja pregnant, iar proiectul comunismului local urma să
se reorienteze către temele sale primare: motivul naţional şi rolul tutelar şi director al
partidului şi al conducătorului. Criza structurală pe care o traversa comunismul românesc
se încearcă a fi mascată prin exacerbarea cadrului simbolic. Chiar în anii declinului
economic, programul PCR proclama înscrierea pe calea grandioasă a atingerii societăţii
multilateral dezvoltate şi a eliminării discrepanţelor dintre clase. Profilarea unui univers
contestatar pe cale de agravare a generat şi o serie de măsuri preventive – se înăspreşte
controlul asupra presei şi cresc presiunile asupra tuturor mediilor de expresie 702. Cadrul
programatic enunţat în cadrul celui de al XIII lea Congres al PCR este în mare parte mascat
de exerciţiile luxuriante de adulare dedicate cuplului Ceauşescu. După 1975 mitul liderului
suportă o extensie semantică şi se transformă în mitologia unei “sfinte familii” – cuplul
Ceauşescu devine un totem bicefal, investit cu o funcţie patronală. Tema Vîrstei de Aur şi a
edenului egalitar sunt supralicitate şi aduse la proporţii hiperbolice. Epoca contemporană
primeşte titulatura de “epoca Ceauşescu”, iar marşul către societatea comunistă viitoare
este descris într-o abundenţă metaforică. Mitologia unităţii devine un nou semnificant,
textele Congresului din 1984 fiind marcate de reluarea obsedantă a cîtorva termeni:

701
Idem, p. 21.
702
La mijocul decadei anilor 80 Televiziunea naţională devine un mediu controlat strict, programele sale
reducîndu-se constant pînă la emisia simbolică de 3 ore înregistrată în 1989. op. cit., Adrian Cioroianu, Pe
umerii lui Marx, p. 463.

265
unitate, popor, naţiune. 703. Tema industrializării şi a marşului tehnicist către viitor
supravieţuiesc în interiorul cadrului programatic dar sunt clar surclasate de secţiunile
dedicate rememorării istoriei fondatore şi de cele arondate subiectului naţional. Cel de al
XIII lea Congres al PCR rămîne definitoriu pentru fenomenul de alienare şi fracturare a
referinţei ce se va instala către finalul anilor 80. Istoria PCR se separă astfel de istoria reală
şi se înscrie pe traiectul unei evoluţii paralele. Criza comunismului românesc este
accentuată şi de mutaţiile survenite odată cu preluarea de către Mihail Gorbaciov, în 1985,
a conducerii U.R.S.S. Cele două axe reformatoare majore enunţate de noua politică sovietică
lovesc direct în modelul izolaţionist al comunismului dinastic. Prin Perestroika şi
Glasnost 704 Gorbaciov declanşa un proces de disoluţie ireversibilă a vechilor cadre ale
comunismelor naţionale. Semnalul acestui ultim val de liberalizare este primit cu mari
rezerve.
Reacţiile lui Nicolae Ceauşescu la adresa doctrinei Gorbaciov sunt unele de
delimitare expectativă. Vizita lui Gorbaciov din 1987 nu are darul de a genera deschiderea
comunismului românesc, puternic marcat de politicile de austeritate instalate încă de la
debutul deceniului 8. La cea de a doua prezenţa a sa la Bucureşti 705, Mihail Gorbaciov
declara: “suntem bucuroşi cînd ţările frăţeşti găsesc ceva util pentru ele în activitatea
creatoare care se desfăşoară la noi în ţară” 706. Încercarea noului lider al URSS de a-l atrage
pe Nicolae Ceauşescu pe direcţia unei evoluţii reformiste se soldează cu un refuz
intransigent. Restructurarea internă, pe care deja o asumase URSS, reprezenta o
ameninţare clară pentru comunismul românesc, blocat într-o formulă anacronică. Nicolae
Ceauşescu nu putea accepta oferta lui Gorbaciov decît asumînd cedarea puterii absolute,
capturată cu mult efort pe parcursul ultimelor două decenii. Incursiunea reformatorului
Gorbaciov în peisajul stalinismul local nu produce efectele scontate. La două luni de la
prezenţa acestuia la Bucureşti se declanşează mişcarea muncitorească de la Braşov.

703 „unirea forţelor poporului pentru înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului”, Nicolae Ceauşescu,
Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului Comunist Român, între Congresul al XII lea şi
Congresul al XIII lea, editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 62.
704
Noul slogan al politcii lui Gorbaciov se traducea prin Restructurare şi Transparenţă, op. cit., Doina Bărcan,
Bogdan Sterpu, Regimul Comunist în România, p. 64.
705
Prima întîlnire dintre Gorbaciov şi Ceauşescu se produsese în 1985, Gorbaciov la 80 de ani: de la
încăierarea cu Ceauşescu la destrămarea URSS,
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/gorbaciov-80-ani-incaierarea-ceausescu-destramarea-
urss#, data accesării 20 iunie 2013.
706
Idem.

266
Evenimentele din noiembrie 1987 determină o acutizare a practicilor coercitive. Între cel
de-al XII lea Congres al PCR şi ultimul conclav din noiembrie 1989 situaţia internă se
degradează considerabil. Fenomenul disidenţei cîştigă notorietate, momentul de apogeu
fiind reprezentat de Scrisoarea celor şase 707. Congresul al XIV lea al PCR îşi va deschide
lucrările la 20 noiembrie 1989. Atmosfera în care se desfăşura ultima reuniune
programatică a comunismului românesc era una tensională, loviturile pe care Occidentul le
aplica lui Nicolae Ceauşescu 708 generînd în contrapondere o campanie agresivă de
popularizare a realizărilor regimului. Congresul al XIV –lea era anunţat ca un moment de
menţinere “fermă” a ataşamentului faţă de “opera de construcţie a socialismului” şi de
reînnoire a angajmentului de a aduce naţiunea pe “culmile progresului şi civilizaţiei” 709.
Ideea reformismului era exclusă ab initio. Tezele anunţate de Scînteia spre dezbatere în
cadrul celui de-al XIV lea Congres înlăturau orice îndoială cu privire la menţinerea
orizontului dogmatic şi închis al comunismului românesc:

P.C.R. consideră că întoarcerea la sistemul multipartid în sistemul socialist este complet

greşită şi dăunătoare, pentru că netezeşte drumul pentru o revenire la formele anacronice ale
sistemului capitalist. (…) existenţa unui singur partid al clasei muncitoare şi consolidarea
unităţii poporului în jurul partidului este o necesitate obiectivă. 710

Cadrul programatic devenise osificat, rigid încă de la experienţa anului 1979. Ultimul
congres comunist rămînea traversat de motivele obsedante ale unităţii şi ale atingerii
paradisului terestru, sub patronajul tutelar al marelui cuplu fondator. Mitologia conflictuală
suportase un reviriment motivat de experienţa izolării şi recuzării externe a comunismului
românesc. Mitul complotului imperialist şi al patriei ameninţate reprezentau pîrghia de
justificare a mecanismului represiv devenit omniprezent. Suspiciunea generalizată se
traducea în impunerea unor măsuri de securitate excepţionale. Congresul al XIV lea nu
aducea nici un element de noutate în cadrul unui corpus doctrinar ce repeta în formule tot
mai degradate marele moment întemeietor al anului 1974. În discursul său Nicolae

707
Şase demnitari ai partidului printre care se numărau: Silviu Brucan, Constantin Pîrvulescu şi Gheorghe
Apostol adresează o scrisoase deschisă de protest către Nicolae Ceauşescu în martie 1989, Ibidem, p. 66.
708
Acesta era acuzat de încălcarea drepturilor omului şi asimilarea forţată a minorităţilor naţionale, Ioan
Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, editura Mica Valahie, Bucureşti, 2010, p. 65.
709
Idem, p. 65.
710
Ziarul Scînteia, 18 octombrie 1989, apud. Ioan Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu,
p. 65.

267
Ceauşescu încerca să acrediteze ideea progresului economic constant şi nevoia menţinerii
procesului de industrializare, ca soluţie esenţială pentru asigurarea independenţei şi
autonomiei comunismul românesc. Punctele de referinţă uzate în justificarea marşului
victorios către societatea prosperă şi multilateral dezvoltată sunt mistificate. Nicolae
Ceauşescu alege să compare evoluţia economică a anului 1989 cu cea înregistrată în 1945,
atunci cînd ţara era grav afectată de război 711.
Mitul progresului este exemplificat, în continuare, printr-o serie de false
demonstraţii, punctul de gravitaţie al întregului demers argumentativ fiind acela al
iminenţei instalării epocii ideale. Chestiunea externă beneficiază de un interes deosebit,
Nicolae Ceauşescu continuînd să clameze calitatea de luptător pentru pace şi de teoretician
cu vocaţie mondială: În faţa ţărilor socialiste, a tuturor popoarelor se pun noi şi noi întrebări
şi probleme cu privire la calea progresului economico-social, a lichidării inegalităţilor şi
asupririi, a înlăturării pericolului nuclear. 712 Nicolae Ceauşescu lansa un atac concertat la
adresa URSS, axat în principal pe două teme – caracterul incorect al graniţelor rezultate în
urma celei de a doua conflagraţii mondiale şi evoluţiile viciate amorsate de doctrina
Gorbaciov: Numai socialismul reprezintă viitorul, iată de ce, criticînd ce este rău, nu trebuie
să aruncăm socialismul, ci pe cei care au făcut în aşa fel încît să aducă daune socialismului. 713.
Sistemul însuşi era personificat într-o notă autohtonistă : trebuie să avem permanent în
vedere pentru a face totul ca acest minunat voinic, socialismul – acest Făt Frumos al omenirii
- să triumfe nu numai în România, ci şi în intreaga lume. 714
Raportul dedicat Congresului înregistra o serie de didascalii şi indicaţii
scenografice ce demonstrau clişeizarea şi derapajul actului programatic 715. Ultimul Congres
al PCR îşi găsea principala funcţie în reconfirmarea blocajului sistemic înregistrat de
comunismul dinastic, dimensiunea sa proiectivă fiind absentă. În ciuda tentativelor de
menţinere a unei structuri tematice convergente, comunismul românesc se confrunta cu o
identitate în dispersie. Singurul element consecvent în evoluţia ultimului stadiu istoric al
proiectului se referă la ataşamentul ceremonial faţă de figura marelui fondator. Nicolae
Ceauşescu era în continuare numit: cel mai stimat şi iubit fiu al naţiunii noastre, ctitorul de
geniu al României socialiste moderne, strălucit conducător de partid şi ţară, personalitate de

711
Idem, p. 66.
712
Nicolae Ceauşescu, Discurs la Congresul al XIV lea al PCR, apud. Ioan Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I
la Nicolae Ceauşescu, p. 67.
713
Idem, p. 67.
714
Idem, p. 67.
715
Sunt menţionate peste 100 de întreruperi determinate de ovaţii şi de aplauze, Idem, p. 67.

268
înalt prestigiu a vieţii politice contemporane ce s-a impus în conştiinţa întregii omeniri ca
mare Erou al păcii, al înţelegerii şi colaborării între toate naţiunile lumii. 716 Acest potpuriu
de atribute demonstrau încă odată dizolvarea teoretică a comunismului românesc.
Congresul se va încheiea cu realegerea în unamitate a lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de
secretar general, dar şi cu trasferarea aproape integrală a familiei sale în interiorul noii
structuri de conducere 717. Comunismul românesc demonstra că nu se poate reforma.
Aneantizarea sa la doar o lună de la consumarea ultimul moment programatic dezvăluie
existenţa unui act fondator inversat. Prin auto-devorarea propriei identităţi teoretice şi
prin înlocuirea sa cu imaginea deformată şi hipertrofică a liderului, comunismul local se
condamna la o finalitate intempestivă. Între comunismul anilor 40, organizat în jurul unui
corpus doctrinar complex, multinivelar şi comunismul dinastic al finalului de deceniu 8 nu
exista decît o filiaţie inventată. Mutaţiile suportate de proiectul local începînd cu Congresul
al XI lea (1974), consfinţeau un epilog violent şi profund contrastant cu fenomenul
revoluţiilor de catifea 718. Comunismul românesc nu se putea angaja pe calea schimbării şi
nici nu putea experimenta o formulă de tranziţie. Ca realitate sistemică şi doctrinară,
comunismul românesc dispăruse la mijlocul anilor 70.

716
Idem, p. 67.
717 Idem, p. 69.
718
Denumire generică dată fenomenului de tranziţie non-violentă de la comunism către o societate liberă.
Sintagma a fost pentru prima dată folosită pentru descrierea mişcării pacifiste prin care regimul comunist din
Cehoslovacia a renunţat la monopolul puterii.

269
Încheiere

Orice republică adevărată nu este şi nici nu poate fi altceva decît un sistem reprezentativ al
poporului, constituit în numele acestuia, spre a-i apăra drepturile 719
I. Kant

Nicolae Ceauşescu îşi începea expunerea dedicată Stadiului actual al dezvoltării societăţii
socialiste româneşti, etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, din cadrul
şedinţei comune a Plenarei Comitetului Central a PCR din 1988 astfel:

La începutul anilor 80, o dată cu trecerea la cel de al 7 – lea şi al 8 – lea cincinal, România a
intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale economico-sociale – etapa făuririi societăţii
socialiste multilateral dezvoltate şi creării condiţiilor de trecere treptată spre comunism. (...).
În deceniul 1981-1990 s-a trecut la dezvoltarea intensivă a industriei şi a celorlalte sectoare
de activitate, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. (...). Suntem la jumătatea
celui de 8 - lea cincinal. Ne pregătim pentru Congresul al XIV-lea al partidului, care urmează
să adopte cel de al 9-lea plan cincinal şi orientările generale ale dezvoltării României pînă în
anul 2000 şi, în unele domenii, inclusiv în primul deceniu al celui de al XXI-lea secol. 720

Doi ani mai tîrziu comunismul românesc să prăbuşea în urma unei revoluţii violente.
Predicţiile sale privind iminenta instalare a societăţii fără clase şi atingerea unui punct de
armonie şi progres istoric nu aveau să se împlinească vreodată. Dispariţia aparent
neaşteptată a comunismului crea o inevitabilă criză de proiect. În ciuda prăbuşirii
eşafodajului birocratic şi al execuţiei rituale a liderului, dimensiunea profundă a proiectului
migra în forme hibride dincolo de graniţa istorică. În expresiile sale ultime, comunismul
epocii Ceauşescu îşi dezvăluia în mod manifest componenta simbolică. Pornind de la
reforma temporală (instituirea unui calendar paralel, o cronologie cincinala menită să
disloce vechile repere religioase sau agrare) şi pînă la manifestările ceremoniale de
adoraţie a figurii patronale, comunismul dinastic era subjugat de un simbolism hiperbolic.

719
I. Kant, Scrieri moral politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 191.
720 Nicolae Ceauşescu, Expunere la şedinţa comună a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist
Român, a organismelor democratice şi a organizaţiilor de masă şi obşteşti, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p.
31.

270
Prin comparaţie cu imaginea comunismului sovietic al anilor 50 sau cu cea a
comunismului naţional de la finalului epocii Dej se contura ideea unor diferenţieri clare.
Experimentarea unui şir succesiv de comunisme impunea impresia unei continuităţii.
Demersul de explorare dezvoltat în paginile anterioare tinde însă să acrediteze o viziune
diferită. Fenomenul istoric înregistrat între 1947 şi 1989 a avut o structură compozită.
Fiecare epocă a deţinut o configuraţie simbolică proprie şi care s-a manifestat uniform
într-o multitudine de registre. Analiza artefactelor iconografice, a culturii textuale şi a
mediilor aparent excentrice ideologiei, precum cultura de gen sau politicile educaţionale
infantile, demonstrează existenţa unui set de recurenţe simbolice. Comunismul românesc a
avut epoci distincte, dominate de configuraţii simbolice unitare şi coerente. Aceste cîmpuri
de organizare tematică se dovedeau convergente într-o diversitate de spaţii, dar nu
solidare cu întregul parcurs istoric. Din acestă observaţie decurge prima concluzie majoră a
actualului demers de cercetare. O dată ce s-a demonstrat prezenţa unor fenomene istorice
individualizate cu formule structurale şi simbolice proprii, raportarea la acestea nu se mai
poate face în virutea unui steoreotip general. Derapajele morbide ale epocii Ceausescu nu
pot da seama de anti-sovietismul, probabil autentic, al lui Gheorghiu Dej, de reformele
educaţionale echilibrate produse la mijlocul anilor 60 sau de emanciparea statutului femeii
la începutul anilor 50. Asumarea unei epoci inseamna tratarea sa prin acceptarea
conditiilor sale constitutive. Există intrebări cărora nu li se poate oferi o soluţionare
univocă: Ce se putea face pentru soarta Romaniei după 1944? Exista o altă soluţie în afara
acceptării patronajului sovietic? Gheorghiu Dej poate fi numit un patriot sau doar un stalinist
preocupat de conservarea propriei puteri? Toate reformele operate de statul comunist în cele
4 decenii de existenţa sunt integral maladive sau au existat şi aspecte pozitive incontestabile ?
Raspunsurile sunt nuanţate si contrazic flagrant varianta unor sentinţe simplificatoare.
Cea de a doua concluzie generală care se desprinde în urma demersului de cercetare
este aceea a conservării unor vicii structurale în interiorul societăţii româneşti, La
momentul declanşării fenomenului totalitar, România anilor 40 deţinea deja o cultură
autoritară. Democraţia interbelică nu reuşise se edifice un corpus instituţional funcţional şi
nici să elimine o serie de clivaje sociale şi culturale profunde. În aceste condiţii se
profilează un spectru al continuităţii. Dispariţia comunismului nu a echivalat şi cu
eliminarea vulnerabilităţilor şi maladiilor anterioare. România post-totalitară avea şi încă
are nevoie de construirea unui nou cadru valoric şi normativ. Acesta nu poate fi importat
din trecutul idealizat al perioadei interbelice şi nici poate fi obţinut printr-o formă de
recuperare a vechilori idealuri ale „umanismului revoluţionar”. În absenţa declanşării unui

271
proces de transformare al resorturilor profunde ale societăţii, post-comunismul poate
deveni doar un interval istoric între două patologii locale. În afara celor două teze de
ansamblu enunţate anterior, din corpul lucrării se mai pot desprinde un set de idei ce au
darul de a reflecta şi alte aspecte care se desprind într-o formă subsidiară:

1. Problema raportării la comunism şi tentaţia demonizării sale in corpore - Discursul

legat de comunism este încă marcat de o serie de filtre incorecte. Printre cei mai
virulenţi contestatari ai regimului s-au numărat, în mod aparent paradoxal, figuri şi
nume care s-au bucurat de privilegii şi de notorietate în epoca precedentă. Această
delimitare post-faptică aduce în discuţie şi unele aspecte etice. Kant însuşi avertizează
asupra apariţiei unei erori de concepţie. Chiar dacă personajele invocate pot fi
considerate vicioase, prin caricaturizarea şi demonizarea lor, chiar cel ce îşi asumă
perpectiva critica este expus unei degradări morale:

A-i dispreţui pe alţii, adică a nu le acorda respectul cuvenit oamenilor în genere este, în
toate cazurile, contrar datoriei; căci ei sunt oameni. Prin comparaţie cu alţii este uneori
inevitabil să le arătăm o desconsiderare interioară, însă manifestarea exterioară a
desconsiderării este, totuşi, o insultă. (...). Nu mai puţin, eu însumi nu pot să îi refuz viciosului,
ca om, tot respectul, care lui, cel puţin în calitatea lui de om, nu poate să nu îi fie acordat. 721

2. Apariţia nostalgiei şi a mitului epocii de aur – Odată cu trecerea timpului comunismul a

fost supus şi unui exerciţiu de resemnificare. Dispariţia reperelor concrete şi
hiperbolizarea unor rudimente ale fostei mitologii naţionale au transformat amintirea
totalitarismului în iluzia unei foste Vîrste de aur. Condiţiile de geneză ale nostalgiei
comuniste în societatea românescă sunt strîns legate şi de tendinţa de a oculta şi evita o
dezbatere deschisă legată de moştenirea lăsată de l’ancien regime. Printre cele mai
frecvente mituri invocate rămîn cele ale dreptăţii sociale, ale patriotismului vechilor
conducători, ale siguranţei şi ale certitudinii. Supralicitarea acestei mitologii retroactive
poate produce efecte perfide. Reconsiderarea opţiunii autoritariste şi mirajul soluţiilor
providenţiale pot constitui factori adjuvanţi ai unor derapaje anti-democratice.

3. Falsul mecanism al sciziunii – În foarte multe cazuri comunismul a fost etichetat ca un

simplu „accident istoric”, iar efectele generate de cei peste 40 de ani de existenţă au fost

721
Op. cit, I. Kant, Scrieri moral-politice, p. 303 – 304.

272
 trecute sub tăcere. Cea mai eficientă terapie în vederea delimitării de trecut părea a fi
omisiunea şi decupajul istoric. Totuşi, rămîn a fi luate în calcul o serie de variabile ce se
pot dovedi esenţiale pentru înţelegerea dificultăţilor cu care se confruntă societatea
românească în marşul său către normalitate. Modernizarea României este rezultatul
comunismului - cultura urbană este una de sorginte comunista, cadrele educaţionale
majore rămîn unele de tip comunist, o multitudine de experienţe formative decisive
pentru identitatea colectivă s-au produs în comunism. Toate aceste aspecte nu pot fi
expulzate în uitare, ignorate, suspendate, condamnate. Pentru a putea construi o cultură
democratică autentică este nevoie mai întîi de decriptarea, înţelegerea şi analiza onestă
a ceea ce a reprezentat comunismul.

În încheiere, se poate spune că fundalul simbolic autohton a învins comunismul,

transformîndu-l într-o dictatură cu nuanţe regresive. Totuşi, aceeaşi configuraţie simbolică
a rămas activă şi după dispariţia violentă a sistemului. În concluzie, societatea românească
trebuie să îşi asume nu doar istoria comunismelor sale, ci şi pe cea a viciilor sale cronice,
ante şi post – totalitare.

273
Bibliografie:

Volume şi articole:

ANDERSON, Benedict, Imagined communities, Introduction, British Library, London, 2006.

BĂRCAN, Doina, STERPU, Sterpu, Regimul comunist în România, editura Institutului

European, Iaşi, 2003.

BECANÇON, Originile intelectuale ale leninismului, editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

Ed. BERINDEI, Mihnea, DOBRINCU Dorin, GOŞU, Armand, Istoria comunismului din

România, Vol. II, Documente Nicolae Ceauşescu, (1965 – 1971), Editura Polirom, Bucureşti,

2012.

BOIA, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

Ed. BOIA, Lucian, Miturile comunismului românesc, editura Universităţii Bucureşti, 1995.

LE BON, Gustave, Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, editura Anima, Bucureşti,

1992.

BONNEL, Victoria E., Iconography of Power: Political posters under Lenin and Stalin,

University of California Press, 1999.

Ed. BORNEMAN, John, Death of the Father: An Antropology of the end of Political Authority,

Berghahn Books, 2004.

BRAUDEL, Fernand, On Hystory, University of Chicago Press, 1982.

BUKHARIN, Nikolai Ivanovich, PREOBRAYHENSKY, Evgenii Alekseevich, The ABC of

communism, Penguin Books, 1969.

CASTORIADIS, Cornelius, The imaginary institution of Society, Polity Press, Cambridge,

1986.

CEAUŞESCU, Nicolae, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol 2, Editura

Politică, Bucureşti, 1968.

274
CEAUŞESCU, Nicolae, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 3, editura

Politica, Bucureşti, 1969.

CEAUŞESCU, Nicolae, Pe drumul construirii societăţi socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6,

editura Politică, Bucureşti, 1972.

CEAUŞESCU, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului

Comunist Român, între Congresul al XII lea şi Congresul al XIII lea, editura Politică, Bucureşti,

1984.

CEAUŞESCU, Nicolae, Expunere la şedinţa comună a Plenarei Comitetului Central al

Partidului Comunist Român, a organismelor democratice şi a organizaţiilor de masă şi

obşteşti, Editura Politică, Bucureşti, 1988.

CHATTERJEE, Choi, Celebrating Women: Gender, Festival Culture and Bolshevik Ideology,

1910 – 1939, University of Pittsburg Press, 2002.

coord. CHEPTEA, Stela, CÎRSTEA Marius, DUMITRESCU Horia, Istorie şi societate, vol II,

editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011.

CIOROIANU, Adrian, Pe umerii lui Marx, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

COHN, Norman, The puirsuit of the Millenium,Oxford University Press, 1970.

COMTE, Auguste, Social Physics From the Positive Philosophy, Calvin Blanchard, New York,

1856.

CONSTANTINOV, F. V., Despre forţele motrice ale desvoltării societăţii socialiste, Editura de

Stat, Bucureşti, 1952.

CORBIN, Alain, The lure of the Sea: The Discovery of the Seaside in Western World 1750 –

1840, University of California Press, 1994.

DELETANT, Dennis, Communist terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the police state, 1948

– 1965, Hurst & Co. Publishers, London, 1999.

DELETANT, Dennis , Ceauşescu and the Securitate: Coercition and Dissent in Romania: 1965

– 1989, M. E. Sharpe, 1995.

275
DEMETRIUS, Lucia, De vorbă cu alegătorii – Şi tu hotărăşti, Frontul Democraţiei Populare,

Bucureşti, 1957.

DENIZE, Eugen, Propagandă comunistă în România (1948-1953), editura Cetatea de Scaun,

Târgovişte, 2009.

DETIENNE, Marcel, Inventarea mitologiei, editura Symposion, Bucureşti, 1997.

DUBY, George, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, editura Meridiane, Bucureşti,

1998.

DUNEA, Ioana, Literatura reideologizării: 1957 – 1964, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012.

DOBRENKO, ed. Evgeny, DOBRENKO E. A., NAIMAN, Naiman, The Landscape of Stalinism:

the art and ideology of the soviet space, University Of Washington Press, 2011.

DURAND, Gilbert, Structura antropologică a imaginarului, trad. de Marcel Aderca, editura

Univers, Bucureşti, 1977.

DURKHEIM, Emile, Les Formes elementaires de la vie religieuse, P.U.F., Paris, 1960.

DUTCEAC, Anamaria, , Myth, Identity and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and

Serbian Textbooks, Lexington Books, 2011.

EINHORN, Barbara, Cinderella goes to market: citizenship, gender and womens movements in

East Central Europe, Verso, 1993.

ENGELS, Friedrich, Origina familiei, a propietăţii private şi a statului, ediţia a II a, traducere

şi cuvînt introductiv de S. Emil, editura Partidului Social-Democrat, Bucureşti, 1945.

FRAZER, James, The Golden Bough, Cambridge University Press, 2012

Ed. FREEDOM HOUSE, Romania: A case of dynastic communism, New York, 1989.

FREUD, Sigmund, Totem and Taboo, Routledge, London, 1999.

FREUD, Sigmund, La psychopathology de la vie quotidienne, Payot, Paris, 1922

GABAYANI, Anneli Ute, The Ceauşescu cult: propaganda and power policy in communist

Romania, Romanian Cultural Foundation, Bucureşti, 2000.

276
GALLAGHER, Tom, The Theft of a Nation: Romania since communism, C. Hurst & Co.

Publishers, New York, 2005.

GHEORGHIU-DEJ, Gh., , Articole şi cuvîntări, ediţia a III a, editura pentru Literatură Politică,

Bucureşti, 1952.

GHEORGHIU-DEJ, Gh. , Articole şi cuvîntări, 1955 – 1959, editura Politică, Bucureşti, 1959.

GHEORGHIU-DEJ, Gh., Gh. Gheorghiu Dej, Întărirea continuă a regimului democrat- popular

în Republica Populară Română, editura pentru literatură politică, Bucureşti 1953.

GIRARDET, Raoul, Mituri şi mitologii politice, editura Institutului European, Iaşi, 1997.

GIURĂSCU, Dinu G., Învăţămîntul în România, între anii 1948 şi 1989, Dizertaţie susţinută cu

ocazia ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din

Craiova, 22 noiembrie 2011.

LE GOFF, Jacques, The medieval imagination, University of Chicago Press, 1988.

LE GOFF, Jaques, Naşterea Purgatoriului, editura Meridiane, Bucureşti, 1995.

GOUX, Jean Joseph, Symbolic economies: after Marx and Freud, Cornell University Press,

1990.

HALAS, Duncan, The Comintern, Haymarket Books, Chicago, 2008.

ed. HARVEY, John Hash, Perspectives on loss, A sourcebook, Brunner, Matzel, Taylor and

Francis, London, 1998.

ed. HELLER, Klauss, PAMPLER, Jan, Personality cult in Stalinism, V&R unipress, Göttingen,

2004.

HISTORIA, Gorbaciov la 80 de ani: de la încăierarea cu Ceauşescu la destrămarea URSS,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/gorbaciov-80-ani-incaierarea-

ceausescu-destramarea-urss#.

HOBSBAWM, Eric, RANGER, Terence, The invention of tradition, Cambridge University

Press, 2012.

KANT, I., Scrieri moral politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

277
KLIGMAN, Gail, The politics of duplicity, Controlling Reproduction in Ceauşescus Romania,

University of California Press, Berkeley, 1998.

Ed. LAWRENCE & WISHART, Women and communism: selections from the writings of Marx,

Engles, Lenin, and Stalin, London, 1950.

LENIN, V. I., Opere alese, editura Politică, Bucureşti, 1970.

LEŞ, Cornelia, The emergence of Elena Ceauşescus cult,

http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/the_emergence_of_elena_cea.htm.

LEVY-STRAUSS, Claude, La pensee sauvage, Plon, Paris, 1962.

LEVY-STRAUSS Claude, The raw and the cooked, University of Chicago Press, 1983.

LEVY-STRAUSS Claude, Antropologia structurală, editura Politică, Bucureşti, 1978.

JUNG, Carl, The Archetypes of collective unconscious, Princeton University Press, 1969.

JUNG, Carl, The symbolic life: Miscellaneous Writings, Routledge, London, 1977.

LACAN, Jaques, Ecrits, Routledge Classics, London, 2001.

LAWSON, Thomas, Carl Jung, Darwin of the mind, Karnac Books, London, 2008.

LĂŢESCU, Gheorghe Boldur , The communist genocide in România, Nova Publishers, 2005.

LEVY, Robert, The rise and fall of a Jewish Communist, University of California Press, 2001.

MANOLESCU, Ion, Abecedarele – o paraliteratură politică (I), în Observatorul cultural,

numărul 138, octombrie 2002.

MASSINO, Jill M., Engedering Socialism: a history of women and everyday life in socialist

Romania, ProQuest, 2007.

MULLER, Max, Essays on Mythology, Traditions and Customs, Longmans, Green, 1867.

MUREŞAN, Valentin, Evoluţie şi progres în ştiinţă, editura Alternative, Bucureşti, 1996.

MUREŞAN, Valentin, Apusul unei filosofii, Alternative, Bucureşti, 1995.

NEAGOE, Elisabeta, Raportul secret al lui Nikita Hrusciov şi efectele sale în România, Analele

Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi,

http://www.istorie.ugal.ro/anale/2/208%20NEAGOE.pdf.

278
NEAGOE PLEŞA, Elis, Camarila lui Gheorghiu-Dej, în Annales Universitas Apulensis, seria

Historica, 10 – I, 2006.

NEAGOE PLEŞA, Elis, Reflectarea cultului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în presă, în Analele

Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, seria 19, Istorie, Tom. VI, 2007.

NOVACK, George, From Lenin to Khrushchev, Internaţional Socialist Review, nr. 3, vol. 22,

1961

http://www.marxists.org/archive/novack/works/1961/x04.htm.

OLTEANU, Cristina Liana, Cultul Elenei Ceauşescu în anii 80, în Despre femeii şi istoria lor în

România, ed. Alin Ciupală,

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/cultuleneceausescu.htm.

OUIMET, Matthew J., The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy,

University of North Carolina Press, 2003.

ORWEL, George, 1984, World Publishing, 2004.

POPPER, Karl, Conjectures and refutations: the growth of scientific knowledge, Routledge,

London, 2004.

REICHMAN, Henry, Reconsidering “Stalinism”, Theory and Society, nr. 17, Kluver Academic

Publishers, Dordrecht, 1988, p. 57 – 59

http://penuelashistory.pbworks.com/f/Reconsidering++Stalinism.pdf.

ROBERTS, Geoffrey, Stalins Wars: From World War to Cold War 1939 – 1953, Yale

University Press, 2006.

ROLLER, Mihai, Pe drumul revoluţiei noastre culturale, editura Scânteia, Bucureşti, 1949.

ROMANATO, Gianpaolo, LOMBARDDO, Mario G., CULIANU, Ioan Petru, Religie şi Putere,

editura Nemira, Bucureşti, 1996.

TAYLOR, Charles, Modern social imaginary, Duke University Press, 2004.

THOM, Francoise , Limba de lemn, editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism for all seasons, University of California Press, 2003.

279
Ed. TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism revisited, Central European University Press, 2009.

TISMĂNEANU, Vladimir, Cine a fost Nicu Ceauşescu ? Ispita comunismului dinastic, 2011

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-nicu-ceausescu-ispita-

comunismului-dinastic-ii/.

TISMĂNEANU, Vladimir, Despre cultul lui Ceauşescu: Elefantiazisul servilismului, Institutul

de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

TISMĂNEANU Vladimir, Ceauşescu şi Congresul al IX-lea, jurnalul.ro, 23 iulie 2005.

TOLNAY, Adam, Ceauşescus journey to the East,

http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/TolnayPAPER.pdf.

TOMOIOAGĂ, Ion, CONSIDERATIONS SUR LEVOLUTION DE LAFFICHE COMMUNISTE VERS

LA STANDARDISATION, în revista Codrii Cosminului, nr. 16, 2010.

TYLOR, Edward Burnet, Primitive Culture: Researches into the development of Mythology,

Philosophy, Religion, Art and Custom, London J Murray, 1903.

SANDACHE, Cristian, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej, Mica Valahie,

Bucureşti, 2006.

SANDACHE, Cristian, Literatură şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu, Mica Valahie,

Bucureşti, 2008.

SCURTU, Ioan, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, editura Mica Valahie,

Bucureşti, 2010.

SEAGAL, Robert, Theorizing About Myth, University of Massachusetts Press, 1999.

STALIN, I. V., , Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S., Editura pentru literatură

politică, Bucureşti, 1952.

STALIN, I. V., Anarhie sau socialism, Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1953.

STĂNESCU, M. C. , Stînga politică în România în anii crizei, 1929-1933, editura Mica Valahie,

Bucureşti, 2002.

280
VERDERY, Katherine , National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in

Ceauşescus Romania, University of California Press, 1995.

VERDERY, Katherine , The political Lives of Dead Bodies: Reburial and Postsocialist Change,

Columbia University Press, 1999.

WOOD, Elizabeth A., The Baba and the Comrade, Gender and Politics in Revolutionary Russia,

Indiana University Press, 1997.

WUNENBURGER, J.J., Imaginariile politicului, editura Paideia, Bucureşti, 2005.

WUNENBURGER J.J., Antropologia del imaginario, Ediciones del Sol, Buenos Aires, 2000.

ZASLAVSKI, D., Democraţia sovietică, ediţia a II a, editat de către Asociaţia Română pentru

strîngerea legăturilor cu URSS, A.R.L.U.S, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1948.

Manuale şcolare:

Abecedar, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii poporului, 1945.

Abecedar, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii poporului, 1946.

Abecedar, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1952.

Abecedar, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1953.

Abecedar, Editura de Stat, Didactică şi Pedagogică, 1960.

Abecedar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.

Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1969.

Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975.

Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1980.

Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1982.

281
Abecedar, Maria Giurgea, Maria Georgescu Boştină, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1992.

Reviste:

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 8, 1948.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 11, 1948.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 12, 1948.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1950.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 1, 1955.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 6, 1960.

Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1970.

Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1971.

Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, Bucureşti, 1972.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 6, 1972.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1973.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 9, 1974.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 12, 1984.

Revista Femeia, editată de Uniunea Femeilor Democrate din România, nr. 2, 1984.

Almanahul Femeia, editat de redacţia revistei Femeia, 1986.

Almanahul Oştirii, editat de Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Politic Superior,

noiembrie 1989.

Texte juridice:

Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis, din 13

aprilie 1948.

282
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Buletinul Oficial al Marii Adunări

Naţionale a Republicii Democrate Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952.

Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 65 din 29

octombrie 1965.

Decretul nr. 770 din 1966, publicat în Buletinul Oficial la 1 octombrie 1966.

Legea nr. 28 din 22 decembrie 1978, emisă de Marea Adunare Naţională, publicată în

buletinul oficial nr. 113 din 26 decembrie 1978.

Texte programatice:

Rezoluţia sedinţei plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949, editura

Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951.

Crearea P.C.R., victorie istorică a leninismului asupra oportunismului şi reformismului în

mişcarea muncitorească din Romînia, (1917 – 1922), Editura de Stat pentru literatură

Politică, Bucureşti, 1956.

Lupta Partidului Comunist din Romînia în perioada crizei economice 1929-1933, Editura de

stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1956.

Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mişcării

comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de plenară lărgită a CC al PMR din aprilie

1964, editura Politică, Bucureşti, 1964.

Congresul al III lea al Partidului Muncitoresc Romîn, editura Politică, Bucureşti, 1960.

Congresul al IX lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1965.

Congresul al X lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1969.

Congresul al XI lea al Partidului Comunist Român, editura Politică, Bucureşti, 1975.

Congresul al XII lea al PCR, editura Politică, Bucureşti, 1981.

283
View publication stats