Limba Romînă Contemporană

Limba Romînă Contemporană
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
1. Vocabularul – material constructiv al gramaticii . Lexicul de bază al limbii române. Criterii de

organizare a vocabularului, mijloace de îmbogăţire: derivarea, compunerea, conversiunea.
Vocabularul este format din totalitatea cuvintelor care există în limba, este cel mai supus schimbării
și el se mai numește și lexic.
El este alcătuit din două părți: Vocabularul fundamental și Masa vocabularului.
I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1.500 de

cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română şi este format din:
a) cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi);
b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;
c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);
d) cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii române.
Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc:
- părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braţ etc;
- alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc;
- obiecte de strictă necesitate şi acţiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a merge, a face, a respira, a sta,
a locui etc.
- păsări şi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc, vacă, oaie, cal etc;
- arbori şi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr -pere,nuc - nucă, cais - caisă etc;
- grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc;
- zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc;
- momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaţa,iarna, iunie etc;
- culori folosite des: alb, negru, roşu, verde etc;
- conjuncţii, prepoziţii, numerale: dar, şi, peste, trei,mie etc.
II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) şi este
compusă din:
- arhaisme;
- regionalisme;
- elemente de jargon şi de argou;
- neologisme;
- termeni tehnici şi ştiinţifici.
1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale şi construcţii sintactice care au
dispărut din limba comună şi sunt de mai multe feluri:
• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai există, fie
că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam, paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc.
• arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul
etc;
• arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite:
* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;
* sintactice: Gazeta de Transilvania;
2. Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: barabulă
(cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb);
• regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz general: bărbat (bărbat),
deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;
3. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu
intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală: bonjour, madam', O.K.,
week-end, look.
Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea
snobismului personajelor.
4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu
scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare),
mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urat) etc.
5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:
• limba latină savantă: colocviu, biblic, literă, fabulă, pictură etc;
• din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;
• din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;
• din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;
• din limba engleză: star, derbi, penalii etc
Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism; amănunt -
detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces;
prăpastie - abis etc
6. Limbajul tehnic cuprinde cuvinte şi expresii specifice unui domeniu al tehnicii: bielă, bară de direcţie,
cheie franceză;
7. Limbajul ştiinţific cuprinde cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale ştiinţei: bisturiu,
catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc.
1. Cuvantul de baza si radacina

Se pot forma cuvinte noi pe baza celor existente in limba.
Cuvantul de baza serveste ca element fundamental pentru formarea altor cuvinte.
Radacina este alcatuita din sunetele comune cuvantului de baza si tuturor cuvintelor obtinute
de la acesta.
Uneori, sunetele din radacina sunt diferite in raport cu cele din cuvantul de baza:
Ex.: tanar – tinerete
2. Sufixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete la sfarsitul unei radacini. Aceste
sunete sau grupuri de sunete adaugate la sfarsitul radacinii pentru a forma un cuvant nou se numesc
sufixe.
Exemplu de sufixe:
-oi; -araie; isoara; -uleana; -arime; - uca; -ica; -ita; -uta; -atura; -ulita; -et; -ar; -oaie.
Observatie:- de la un cuvant de baza se pot forma si substantive proprii.
Ex.: Frunzescu
Frunzeanu
Frunzila
Frunzoiu
3. Prefixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete inainte de radacina.Aceste sunete
sau grupuri de sunete adaugate inaintea unei radacini pentru a forma un cuvant nou se numesc prefixe.
Ex.: (a) desfrunzi
Observatii:-se pot adauga in acelasi timp sunete inainte si dupa radacina.
4. Cuvintele derivate
Cuvintele derivate sunt cuvintele formate cu ajutorul sufixelor si al prefixelor.
Observatie:-unui cuvant derivate i se pot adauga alte sufixe sau prefixe pentru a forma
cuvinte noi.
Ex.: lapte
laptar
laptic
laptisor
laptareasa
5. Familia lexicala
Familia lexicala sau familia de cuvinte cuprinde toate cuvintele obtinute prin derivare
sau prin alte procedee de la un cuvant de baza. Aceste cuvinte sunt inrudite ca sens.
Ex.: frunza
frunzos
infrunzit
nedesfrunzit
desfrunzit
Campul lexical
1. Campul lexical cuprinde toate cuvintele care apartin aceluiasi domeniu is care au trasaturi de
sens commune.
Ex.: tata
mama
sora
frate
bunic
2. Largirea campului lexical
In campul lexical intra, pe langa cuvintele care apartin aceluiasi domeniu si au trasaturi
de sens comune, si : - sinonimele lor;
- derivatele lor;
- expresiile care le cuprind.
3. Partile de vorbire din care este alcatuit un camp lexical
Campul lexical este alcatuit din aceleasi parti de vorbire (substantive, adjective, verbe).
Mijloace de îmbogățire al vocabularului
Mijloacele de îmbogățire a vocabularului sunt INTERNE și EXTERNE.

Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului sunt Derivarea Compunerea Schimbarea valorii
gramaticale (conversiunea).
DERIVAREA este procedeul prin care se formeaza cuvinte noi cu ajutorul sufixelor lexicale si
al prefixelor.
Imbinarile de sunete (chiar un singur sunet) care se ataseaza la sfarsitul unui cuvant de baza
pentru a forma cuvinte noi, se numesc sufixe lexicale, iar formarea de cuvinte noi cu ajutorul sufixelor se
numeste derivare.
Sufixele, cu ajutorul carora se formeaza prin derivare cuvinte noi, sunt destul de numeroase in
limba romana.
Derivarea cu sufixe este o derivare foarte productiva (sunt circa 500 de sufixe in limba romana).
a) Dupa intelesul derivatelor, sufixele sunt:
augmentative: -an (baietan); -andru (baietandru); -oi (pietroi);
diminutivale: -as (copilas); -ioara (aripioara); -us (purcelus);
sufixe pentru denumirea agentului: -easa (croitoreasa); -ist (tractorist); -tor (muncitor);
sufixe pentru denumirea insusirii unor obiecte: -esc (tineresc); -as (fruntas);
sufixe pentru denumiri abstracte: -atate (singuratate); -inta (staruinta); -ime (istetime);
b) Dupa rezultatul morfologic al atasarii sufixului la tema, sufixele sunt:
substantivale: -ar (bucatar); -ita (ladita); -us (albus);
adjectivale: -esc (tineresc); -iu (portocaliu);
verbale: -a (a brazda); -i (a inflori); -ui (a biciui);
adverbiale: -este (romaneste); -is (furis);
Prefixele sunt mai putin frecvente decat sufixele.
Imbinarile de sunete asezate la inceputul unor cuvinte pentru a crea altele noi, cu sensuri
diferite de primele se numesc prefixe.
Prefixele se impart in trei: foarte vechi, vechi si noi.
Prefixele foarte vechi sunt mostenite din latina, cele vechi sunt luate din slava, iar cele noi din
limbile moderne si se folosesc mai ales in limbajul tehnico-stiintific.
a) Prefixe foarte vechi: des- (descoase, desprinde); stra- (stramos, strabunic, stranepot);
b) Prefixe vechi: ne- (necasatorit, necinste, nedemn); ras- (rascroi);
c) Prefixe noi: ante- (anterior, antevorbitor, antebrat); anti- (antirazboinic, antistiintific); con-
(consatean, convietui); contra- (contratimp, contrasemnatura); extra- (extrascolar, extraurban); inter-
(interbelic, interregional); pre- (precuvanta, prestabili); supra- (supraproductie, supraomenesc); ultra-
(ultrasunet);
COMPUNEREA
Este procedeul lexical care consta in unirea a doua sau mai multe cuvinte pentru
alcatuirea unui cuvant nou. Ea poate fi facuta din cuvinte intregi sau din abrevieri.
a) Substantivele comune sau proprii compuse pot fi alcatuite din doua substantive. Ele
pot fi contopite (scriindu-se intr-un singur cuvant): untdelemn, bunavointa sau necontopite (se
scriu cu cratima sau in cuvinte separate): caine-lup, rochita randunicii, Drumul tarii, Muntii
Sebesului.
b) Adjectivele compuse pot fi alcatuite din doua sau trei adjective, dintr-un verb si un
adjectiv, dintr-un substantiv si un adjectiv, dintr-un adverb si un participiu sau din alte
cuvinte: atotstiutor, asa-zis.
c) Pronumele compuse (de politete, unele demonstrative sau
nehotarate): dumnevoastra, celalalt, oricare.
d) Numeralele compuse: cardinale (de la 10 in sus): doisprezece, o suta cincizeci;
distributive: cate patru; adverbiale: de doua ori.
e) Verbele compuse: a binevoi, a binemerita.
f) Adverbe compuse: astfel, niciodata.
g) Prepozitiile compuse: de langa, de la.
h) Conjuctiile compuse: ca sa, cum sa.
i) Interjectiile compuse: tic-tac.
Dupa modelele din unele limbi straine, franceza, engleza, rusa, s-au creat si in limba
romana cuvinte compuse din abrevieri. Unele cuvinte compuse din abrevieri sunt alcatuite din
parti ale cuvintelor componente: TAROM (Transporturile Aeriene Romane).
Altele sunt formate prin alaturarea literelor initiale ale cuvintelor componente: C.F.R. (Caile
Ferate Romane).
SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE

Este un procedeu care consta in trecerea unui cuvant de la o parte de vorbire la alta sau
dintr-o clasa lexico-gramaticala la alta.
Astfel, unele adjective, adverbe, pronume, verbe la participiu sau supin, in anumite
imprejurari, au valoare de substantive: Bolnavul s-a vindecat. Iti vreau numai binele. Ce si-o fi
zis in sinea lui? Cititul si scrisul se invata in primele clase.
Pronumele posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotarate, negative (nici unul,
nici una) cand lamuresc substantive (sau substitute ale lor) au valoare de
adjective: Caietul meu; Caietul acesta.
Si gerunziile acordate au valoare de adjective: Am scris numerele in ordine crescanda.
Adjectivele au valoare de adverbe. Sa se compare: Ele canta frumos. (adverb), cu: Ele
sunt frumoase (adjectiv).
Substantivele care denumesc anotimpuri, nume de zile pot avea valoare de adverbe:
Vara plec la munte. (adverbe), cu: Vara a venit foarte devreme (substantiv).
Mijloacele externe de îmbogățire a limbii române sunt Împrumuturile și Neologismele.

În limba română, unele cuvinte sunt moștenite din limba latină, altele sunt împrumutate din
diverse limbi, iar altele sunt formate în interiorul limbii.
Neologismele sunt cuvinte noi împrumutate din alte limbi sau create în interiorul limbii prin derivare
sau compunere având obligatoriu un component neologic.
Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite dar care au acelaşi sens. Ele sunt folosite pentru a nuanţa şi
a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalenţǎ între ele. În
general nu existǎ echivalenţǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.
Sinonimele pot fi clasificate în trei categorii:
 sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată sfera lor de
înţelesuri.
 sinonime parţiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se suprapun în mod
absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi şi polisemantice:
 sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind apropieri sau
coincidenţe de termeni, atribuind valori, semantice figurate, metaforice cuvintelor uzuale
mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin conotaţii imprevizibile cu o mare expresivitate.
Antonime
Un antonim este un cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un sens contrar
Antonimele pot fi:
 cu radical diferit: cald-rece, curajos-laş;

 cu acelaşi radical, prefixat: corespunzător-necorespunzător, vizibil-invizibil, pur-impur, tipic-
atipic.
 Exemple:
 Verbe: a intra-a ieşi
 Substantive: noapte-zi
 Adjective: mic-mare
 Adverbe: înainte-înapoi
Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă dar cu înţeles diferit
Drept paronime sunt considerate următoarele trei tipuri de cupluri: [3]
1. cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar deosebite prin metateza a cel mult două
dintre ele: aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-barbotin, cardan-cadran,
manej-menaj;
2. cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-adopta, eminent-
iminent, fard-fart, oral-orar;
3. cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre membrii cuplului: abac-abacă, calmar-calemar,
simula-stimula, spic-aspic.
Omonimia şi polisemia reprezintă două categorii de sensuri ale cuvintelor, care, îmbinate
în comunicări diferite, conduc spre descoperirea adevăratului înţeles al acestora.
Omonimul este un cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţie cu alt cuvânt sau cu
alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine.[1]
Omonimele se pot clasifica astfel:[2]
 Omonime lexicale - aceeaşi clasă morfologică, sens diferit:

o broască - substantiv, cu sensul de batracian;
o broască - substantiv, cu sensul de mecanism.
 Omonime gramaticale - acelaşi sens, aceeaşi parte de vorbire, dar persoane diferite:
o vin - verb, timpul prezent, persoana I, numărul singular;
o vin - verb, timpul prezent, persoana a III-a, numărul plural.
 Omonime lexico-gramaticale - clasă morfologică diferită, sens diferit:
o sare - substantiv, cu sensul de aliment;
o sare - verb, cu sensul de a sări.
2. Fonetică şi fonologie. Sistemul fonologic, alternanţe fonetice, silaba, accentul, modificări

fonetice condiţionate.
Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unităţile fonice segmentale (şi
suprasegmentale) ca producere, recepţie, caracteristici fiziologice, acustice, modificări produse prin
influenţă în segmentul fonic şi combinaţiile de unităţi fonice. Ca unităţi materiale, aceste unităţi fonice
sunt componentele vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca o concretizare a elementelor sistematice
specifice limbii române. Studiul cu mijloace tehnice ale acestor aspecte reprezintă obiectul foneticii
experimentale (fonetică instrumentală).
Fonologia este o subramură a foneticii care studiază latura funcțională a sunetelor (de
aici denumirea ei de fonetică funcțională) și stabilește sistemul (inventarul) de foneme al unei
limbi și caracterul variantelor acestora.
Diferența dintre fonetică și fonologie constă în faptul că prima disciplină studiază
sunetele din perspectivă fizică sau fiziologică, în timp ce a doua le studiază ca realitate
lingvistică. O altă diferență semnificativă între cele două constă în unitățile lor fonice minime.
Pentru fonetică unitatea este sunetul, pentru fonologie este fonemul. Obiectul de studiu al
fonologiei constă în inventarierea unităților fonologice și întocmirea sistemului fonologic al
limbii române.
Sistemul fonologic al limbii române
Sistemul fonologic al limbii române înseamnă totalitatea unităților fonologice (reducția
variantelor), stabilite printr-o operație de segmentare și relațiile dintre ele.
Distingerea tuturor unităților fonologice a fost o operațiune complicată și a cunoscut mai
multe etape. În fapt, de-a lungul timpului au fost întocmite mai multe sisteme fonologice pentru
limba română. Sistemul acceptat în prezent cuprinde 7 vocale, 4 semivocale și 22 de consoane.
Unitățile fonologice sunt de două feluri: unități segmentale (fonemele) și unități
suprasegmentale.
Unități segmentale
Unitățile segmentale (fonemele) sunt unitățile care contractează relații doar în cadrul silabei
(homosintagmatice) și au fost grupate în subcategoriile vocale, semivocale și consoane.
Deci, gruparea fonemelor sistemului fonologic al limbii române formează:
 sistemul vocalic ‒ format din 7 unități a, ă, â(î), e, i, o, u
 sistemul semivocalic ‒ format din 4 unități e, o, i (notat și j) și u (notat și w)
 sistemul consonantic ‒ format din 22 de unități b, k, k’, č, d, f, g’, ğ, g, h, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, ț,
v, z
Unități suprasegmentale
Unitățile suprasegmentale sunt unitățile care pot contracta relații de dependență între silabe
(heterosintagmatice) și sunt de două feluri: intensive (accentul) și extensive (intonația).
Alternanțele fonetice, o particularitate a limbii române, reprezintă modificarea regulată a
unor foneme în radicalul cuvântului sau în tema cuvântului (terminația de după radical). Aceste
modificări au loc în procesul flexiunii nominale, verbale sau în timpul derivării.
 carte / cărți (alternanța în radical între a și ă)
Alternanțele fonetice au apărut de-a lungul evoluție istorice a limbii române, influențate fiind de
sunetele învecinate sau de accent.
În funcție de natura sunetelor implicate în procesul de realizare, alternanțele fonetice se împart în:
Alternanțe fonetice vocalice
Alternanțele vocalice implică vocale și pot avea loc între:
 vocale: mare / mări (a ∼ ă); masă / mese (a ∼ e); văr / veri (ă ∼ e)
 o vocală și Ø: usuc / uscăm(u ∼ Ø)
 o vocală și un diftong: merge / meargă (e ∼ ea); port / poartă (o ∼ oa); mână / mâini (â ∼ âi)
 între diftongi: piatră / pietre (ia ∼ ie)
Alternanțe fonetice consonantice
Alternanțele consonantice implică consoane și pot avea loc între:
 consoane: frate / frați (t ∼ ț); urc / urci (c ∼ č); fragă / fragi (g ∼ ğ); urs / urși (s ∼ ș); cad /
cazi (d ∼ z); tăiat / tăiați (t ∼ ț)
 o consoană și Ø: rămân / rămâi (n ∼ Ø)
 grupuri de consoane: cunosc / cunoști ( sc ∼ șt); citesc / citești (sc ∼ șt); pușcă / puști (șc ∼
șt); acest / acești (st ∼ șt)
Alternanțe fonetice mixte
Alternanțele mixte implică atât vocale cât și consoane:
 stradă / străzi (ad ∼ ăzi), cunosc / cunoaște (sc ∼ aște), vale / văi(l ∼ ă)
SILABA este un segment fonetic superior fonemului, alcătuit dintr-o vocală sau un grup
de sunete (având ca centru sonor o vocală), care se rosteşte print-o singură emisiune a aerului expirat.
În limba română, la stabilirea limitei dintre silabe, se face apel la criterii de natură articulatorie și de
natură distribuțională, întrucât pe traseul suflului fonator mișcările organice se leagă între ele
neîntrerupt, fără vreo pauză, până în momentul încetării emisiunii.
În dependenţă de numărul de silabe, din care sunt alcătuite cuvintele, distingem
cuvinte monosilabice (de exemplu: pom, dor, drum, car) și cuvinte polisilabice (de exemplu: fluier,
geamgiu, ticsit, alee, face, urmare, diurnă, relevant, indulgent, exagerat, caritate, aerisit, ingenios).
În corelație cu sunetul final al silabei, aceasta poate fi deschisă (de exemplu: ea, ma-re,
sa-re, re-gu-lă, so-ră, moa-ră, sea-mă-nă, cre-mă, pla-să, stra-nă, stri-gă, lu-poai-că) sau închisă (de
exemplu: cor, arc, astm, sfinx, istm, strig, sclav, unt, por-tar, mun-tos, dun-gat, mun-cit, con-tur).
ACCENTUL (lat. accentus „ton”) este o unitate suprasegmentală, care presupune
pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-o
frază.
În dependență de unitatea în cadrul căreia este atestat, distingem accent al cuvântului
și accent sintactic. Accentul cuvântului (lexical) în limba română este liber și poate ocupa diferite poziții,
silaba accentuată fiind, în același timp, cea mai intensă și cea mai inaltă (ascuțită) din grupul fonic.
Accentul sintactic scoate în evidență un cuvânt dintr-o frază. Prezentăm câteva exemple relevante:
Azi vom pleca la teatru (nu mâine). Azi vom pleca la teatru (nu în excursie). Ion Druță n-a scris
numai versuri (anume că versuri nu a scris). Ion Druță n-a scris numai versuri (corect, el a scris proză,
publicistică etc.).
În dependență de natura accentului, distingem accent de intensitate (dinamic),
accent muzical (tonic), accent cantitativ și accent combinat. Accentul de intensitate (dinamic)
contribuie la evidenţierea unei silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea ei cu o intensitate mai
puternică, fiind caracteristic limbilor indoeuropene, semito-hamitice, turco-tătare, ugro-fine,
iberocaucaziene. Accentul muzical (tonic) evidenţiază silaba din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai
ridicat (mai acut), fiind atestat în limbile vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică,
vechea slavă), dar și în chineză, vietnameză, coreiană, japoneză, dungană, birmană. Accentul cantitativ
distinge o silabă din cuvânt prin durata emisiei sunetului, fiind propriu englezei, francezei, germanei,
finlandezei etc. În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură, încât e
greu a deosebi ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi (cum ar fi sârbo-croata,
norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, germana) se numesc limbi cu accentul dinamic-muzical,
muzical-dinamic sau limbi cu accent mixt ori combinat.
MODIFICARILE CONDITIONATE sunt motivate de prezenta alaturata sau la distanta a unor
sunete care le influenteaza (si le determina ca tip).
*Schimburile datorate propriu-zis coarticulatiei sunt numite si schimbari fonetice combinatorii.
Influenta dintre sunete prin contact direct sau la distanta este evidenta frecvent in
cazul alternantelor fonetice, vocalice sau consonantice (de pilda, (vb.) port / poarta, (adj.) inchis /
inchisi, (subst.) mar / meri s.a.m.d.), alternante intalnite in flexiune si derivare.
Modificarile fonetice pot fi urmarite diacronic si/sau sincronic. De exemplu, rostirea schimbata a
unui sunet la un moment dat (= sincronic), daca se mentine in timp, poate fi evaluata apoi si din
perspectiva diacronica (fapt reflectat sugestiv de legile fonetice).
Tinand seama de valoarea posibilelor schimbari la nivelul limbii, se pot distinge:
(I) Schimbari care afecteaza sistemul fonologic al limbii;
(II) Schimbari care nu modifica sistemul fonologic al limbii.
Fiecare din cele doua categorii, la randul lor, includ modificari cu caracter general sau particular
si, respectiv, modificari eliminate in timp si modificari care reprezinta doar variante in pronuntie fara
afectarea unitatilor fonematice propriu-zise (de ex. rostirea palatala, cea labiala, velara s.a.).
*Un factor important in aparitia si evaluarea unei schimbari se leaga de forta sunetului,
dependenta de mai multi factori, esentiale fiind: pozitia sunetului in segmentul fonic al cuvantului si
valoarea acestuia in sistemul fonematic (sugerata si de frecventa cu care apare in structura cuvintelor).
Pentru o imagine cat mai elocventa asupra modificarilor intalnite in limba romana, inclusiv din
perspectiva evolutiei ei, enumeram si astfel de schimbari, chiar daca acestea nu functioneaza in romana
standard-literara de azi:
o asimilare (cu varianta acomodare)
o disimilare (cu varianta diferentiere) etc.
*O modificare anume, in functie de particularitatile fonetice ale sunetului implicat, de pozitia lui
in segment, de conditiile de realizare, efect obtinut s.a., poate avea denumiri diferite (vezi, asimilare /
acomodare, epenteza / anaptixa s.a.).
Asimilarea, considerata accident fonetic, este intalnita frecvent, definirea fenomenului prin care
doua sunete alaturate sau la mica distanta primesc caracteristici acustico-fiziologice comune sau chiar
identice (prin pierderea unor trasaturi proprii si adoptarea altora, apartinand sunetului vecin care
realizeaza asimilarea).
Asimilarea poate fi caracterizata in functie de:
a) natura sunetelor:
vocalica (ex. director > derector)
consonantica (ex. subsol > supsol)
b) gradul de apropiere sau departare a sunetelor:
in contact (= organica) (ex. subsol > supsol)
la distanta (= armonica) (ex. bilet > belet)
c) gradul de asimilare:
totala (ex. inmuia > immuia)
partiala (= acomodare) (ex. in+paduri > impaduri)
d) directia asimilarii:
progresiva (ex. multami > multumi)
regresiva (ex. inbogati > imbogati)
Disimilarea este un accident fonetic opus asimilarii si poate fi caracterizata prin aceleasi criterii;
prin disimilare, din doua sunete asemanatoare, unul pierde din trasaturile articulatorii comune,
devenind diferit de celalalt.
Disimilarea poate fi caracterizata dupa:
a) natura sunetelor:
vocalica (ex. rostogoli > rastogoli)
consonantica (ex. manunt > marunt)
b) gradul de apropiere sau departare a sunetelor:
in contact (= diferentiere) (ex. tat'tu > tac'tu)
la distanta (= armonica) (ex. rostogoli > rastogoli)
c) gradul de disimilare:
totala (sunetul disimilat dispare) (ex. fereastra > fereasta)
partiala (sunetul disimilat se modifica, dar nu dispare) (ex. Grigore > Gligore)
d) directia disimilarii:
progresiva (ex. fereastra > fereasta)
regresiva (ex. printre > pintre)
3. Cuvântul ca unitate lexicală . Sensul cuvintelor. Sinonime. Antonime. Omonime. Paronime .

Monosemie. Polisemie.
Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului). Totalitatea unităților
lexicale formează vocabularul (lexicul) limbii.
Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în:
 simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și

 derivate: preșcolar, neștiutor
 compuse: doisprezece, bunăvoință, dreptunghi, binefăcător, bună-credință, bun-simț, floarea-
soarelui, pasărea-paradisului, redactor-șef
 îmbinări stabile de cuvinte (combinații de cuvinte), dar care din punct de vedere al înțelesului se
comportă „ca un singur cuvânt”
O serie de lingviști consideră că în categoria unităților lexicale intră nu doar cuvintele
simple și compuse sau locuțiunile, dar și îmbinările stabile de cuvinte (construcții complexe
precum expresiile, zicătorile sau proverbele. Din punct de vedere lexicologic, construcțiile
complexe funcționează în vorbire ca entități distincte și au o structură care nu poate fi
modificată, în schimb poate fi analizabilă sintactic. Modificarea componentelor acestor structuri
atrage după sine anularea caracterului de unitate distinctă.
 locuțiune: de treabă, a băga de seamă, din când în când, prin urmare
 expresii: se face luntre și punte, cum te văd și cum mă vezi
 zicători: are zile cu carul, a dat în mintea copiilor, na-ți-o frântă că ți-am dres-o
 proverbe: Prietenul la nevoie se cunoaște. Cine se scoală de dimineață departe ajunge.
Sensul lexical reprezintă imaginea obiectelor reflectată în mintea noastră sau, cu alte cuvinte,
înțelesul pe care vorbitorii unei limbi îl atribuie unui cuvânt.
Sensurile cuvintelor sunt studiate de semantică, o ramură a lexicologiei.
Natura sensului
Natura sensului poate fi noțională, logică sau de identificare.
Sensul noțional este rezultatul abstractizării, adică eliminarea aspectelor neesențiale ale
cuvintelor care fac parte din același grup și păstrarea aspectelor comune și relevante. În această
categorie intră și sensul cuvintelor onomatopeice, deoarece ele exprimă ideea unei colectivități
lingvistice despre acele sunete.
Sensul de natură logică este întâlnit în cazul prepozițiilor, conjuncțiilor, negațiilor. Aceste cuvinte
se referă la categorii de relații între cuvinte cu sens noțional.
Natura sensului cuvintelor substantive proprii este de identificare. Spre exemplu, în cazul
numelui unei persoane, substantivul propriu are funcția de a deosebi acea persoană de altă persoană.
Numele lui nu este atribuit pe baza unor trăsături specifice ale individului.
Cuvinte monosemantice și polisemantice
Atunci când este considerat izolat, cuvântul poate avea unul sau mai multe sensuri. În
schimb, într-un anumit context, cuvântul nu poate avea decât o singură semnificație, rezultată din
relațiile pe care le stabilește cu celelalte unități lexicale.
Spre exemplu, cuvântul casă, privit izolat, poate însemna „clădire care folosește omului
drept locuință”, „cameră” (ca regionalism), „locul în care jucătorul de table își duce piesele”,
„instituție de cultură”, „ghișeu sau încăpere unde se fac plăți”, „bilanțul încasărilor unei zile” etc.
În schimb, în enunțul „Am intrat în Casa Domnului.”, datorită contextului, are doar înțelesul de
„biserică”.
Atunci când un cuvânt are mai multe sensuri spunem despre el că este polisemantic, iar
atunci când are un singur sens spunem că este monosemantic.
Delimitarea sensurilor cuvintelor polisemantice
Alte două chestiune la fel de dificile ca cea a definirii sensului sunt delimitarea sensurilor
și oferirea unei descrieri a sensului pentru fiecare cuvânt în parte. Deoarece cele mai multe
cuvinte dintr-o limbă sunt polisemantice, delimitarea sensurilor cuvintelor se face prin raportarea
contexte în care apar cuvintele la reprezentarea generală a obiectelor denumite de acele cuvinte.
Spre exemplu, cuvântul apă poate fi întâlnit în următoarele grupe de contexte, cărora le
corespund sensurile:
grupă de contexte sensuri
1. „apă proaspătă, apă rece” 1. „lichid potabil”
2. „apă lină, apă repede” 2. „întinderea de apă (râu, mare)”
3. „apă oxigenată, apă
3. „soluție apoasă”
distilată”
4. „substanță lichidă parfumată din
4. „apă de toaletă, apă de
alcool”
colonie”
Tipuri de sens lexical
Atunci când cuvintele sunt monosemantice prezintă exclusiv un sens denotativ. Când sunt
polisemantice, prezintă tot un singur sens denotativ, dar, spre deosebire de cele monosemantice,
dezvoltă și alte sensuri conotative.
În funcție de punctele de vedere din care privim sensul, avem de-a face cu diferite tipuri de
sens.
 când vorbim despre apariția sensurilor la un cuvânt polisemantic, avem un sens primar
(etimologic) și sensuri derivate
 când privim sensul din perspectiva importanței funcționale a sensurilor, avem sens principal și
sens secundar
 când ținem cont de natura sensului avem sens denotativ și sens conotativ
 când ținem cont de legătura dintre sensul cuvântului și obiectul pe care-l denumește, avem sens
propriu și sens figurat
Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite dar care au acelaşi sens. Ele sunt folosite pentru a nuanţa şi
a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalenţǎ între ele. În
general nu existǎ echivalenţǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.
Sinonimele pot fi clasificate în trei categorii:
 sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată sfera lor de
înţelesuri.
 sinonime parţiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se suprapun în mod
absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi şi polisemantice:
 sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind apropieri sau
coincidenţe de termeni, atribuind valori, semantice figurate, metaforice cuvintelor uzuale
mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin conotaţii imprevizibile cu o mare expresivitate.
Antonime
Un antonim este un cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un sens contrar
Antonimele pot fi:
 cu radical diferit: cald-rece, curajos-laş;

 cu acelaşi radical, prefixat: corespunzător-necorespunzător, vizibil-invizibil, pur-impur, tipic-
atipic.
 Exemple:
 Verbe: a intra-a ieşi
 Substantive: noapte-zi
 Adjective: mic-mare
 Adverbe: înainte-înapoi
Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă dar cu înţeles diferit
Drept paronime sunt considerate următoarele trei tipuri de cupluri: [3]
4. cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar deosebite prin metateza a cel mult două
dintre ele: aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-barbotin, cardan-cadran,
manej-menaj;
5. cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-adopta, eminent-
iminent, fard-fart, oral-orar;
6. cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre membrii cuplului: abac-abacă, calmar-calemar,
simula-stimula, spic-aspic.
Omonimia şi polisemia reprezintă două categorii de sensuri ale cuvintelor, care, îmbinate
în comunicări diferite, conduc spre descoperirea adevăratului înţeles al acestora.
Omonimul este un cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţie cu alt cuvânt sau cu
alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine.[1]
Omonimele se pot clasifica astfel:[2]
 Omonime lexicale - aceeaşi clasă morfologică, sens diferit:

o broască - substantiv, cu sensul de batracian;
o broască - substantiv, cu sensul de mecanism.
 Omonime gramaticale - acelaşi sens, aceeaşi parte de vorbire, dar persoane diferite:
o vin - verb, timpul prezent, persoana I, numărul singular;
o vin - verb, timpul prezent, persoana a III-a, numărul plural.
 Omonime lexico-gramaticale - clasă morfologică diferită, sens diferit:
o sare - substantiv, cu sensul de aliment;
o sare - verb, cu sensul de a sări.
4.Morfologia şi sintaxa – părţi componente ale gramaticii. Criterii de clasificare a părţilor de
vorbire. Părţile de vorbire flexibile şi neflexibile. Categorii nominale şi verbale.
Gramatica este știința care studiază regulile după care se modifică forma cuvintelor și regulile
după care cuvintele se îmbină în propoziții și fraze.
Privită din perspectiva regulilor, gramatica are două feluri de reguli: un ansamblu de reguli
asupra formei cuvintelor și modificările ei și un alt ansamblu de reguli care privesc îmbinarea cuvintelor
în procesul comunicării. Aceste două tipuri de reguli reprezintă totodată și părțile constitutive ale
gramaticii: morfologia și sintaxa.
La fel ca și gramatica, morfologia și sintaxa pot fi privite atât ca părți ale limbii, dar și ca părți de
studiu ale acesteia. Între morfologie și sintaxă există o legătură strânsă care rezultă chiar din definiția
lor: cuvintele își modifică forma (morfologie) și intră obligatoriu în relații/îmbinări unele cu altele
(sintaxa). Legătura între cele două părți este atât de strânsă, practic o parte nu poate fi studiată fără a
face referire la cealaltă. Cu toate acestea, între cele două părți există o distincție metodologică, astfel
încât fiecare tratează chestiunile dintr-un punct de vedere specific.
Merită menționat și faptul că morfologia și sintaxa se servesc reciproc. Sintaxa se folosește de
morfologie prin utilizarea modificărilor formale ale cuvintelor pentru a realiza îmbinări cu alte cuvinte și
pentru exprimarea raporturilor între îmbinări. Morfologia se folosește de sintaxă prin utilizarea în
flexiune a îmbinărilor de cuvinte.
Părțile de vorbire sunt cuvinte sau locuțiuni care se grupează în funcție de sensul lor
lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. ele pot fi clasificate în părți
de vorbire flexibile și părți de vorbire neflexibile.
Părți de vorbire flexibile își modifică forma în vorbire
Substantivul
Substantive proprii Italia, Ion Luca Caragiale, Venus
Substantive comune apa, casa, flori
Substantive simple alimente, băutură, haine
Substantive compuse cal-de-mare, carte de credit, untdelemn, Mircea cel Bătrân
Articolul
Articol hotărât l, a, e, i
„un”, „o”, „niște”(caz nominativ, acuzativ) „unui”, „unei”, „unor” (caz

Articol nehotărât
genitiv, dativ)
Articol posesiv al, ai, a, ale, alor
Articol
cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor
demonstrativ
Adjectivul
Adjective simple bun, rău, frumos, deștept
Adjective compuse multifuncțional, binemeritat
Adjective variabile roșu, verde, înalt
Adjective invariabile grena, kaki, crem
Adjective propriu-zise pătrat, oval, cinstit
Adjective pronominale fratele meu, acel om
Pronumele
Pronumele personal eu, tu, el, ea, voi
Pronumele personal de politețe dumneata, dumnealui, dumneavoastră
Pronumele reflexiv mă, se, sine, își
Pronumele de întărire însumi, însuți, însele, înșivă
Pronumele posesiv a mea, a ta, a noastră, a voastră
Pronumele demonstrativ acesta, ăsta, aceea, același
Pronumele interogativ ce?, cine?, care?
Pronumele relativ ce, cine, care, ceea ce
Pronumele negativ nimeni, nimic
Pronumele nehotărât oricare, vreunul, unul, unii, cineva, altul
Numeralul
Numeral cardinal trei, cinci, opt, zece, douăzeci
Numeral ordinal al treilea, al zecelea, al treisprezecelea
Numeral simplu unu, doi, trei
Numeral compus patruzeci, unsprezece
Verbul
Verb personal a citi, a dormi, a bea
Verb impersonal a ploua, a ninge, a viscoli, a tuna

Verb unipersonal a lătra, a necheza, a se întâmpla
Verb tranzitiv (permit asocierea cu un complement direct: a mânca, a suna, a citi)
Verb intranzitiv a merge, a alerga, a sta, a exista
Verb regulat a dormi, a ridica, a rupe
Verb neregulat a avea, a da, a sta, a fi
Verb defectiv a deceda, a divide, a transcede
Verb auxiliar a avea, a vrea, a fi
Verb predicativ verbele la moduri predicative
Verb copulativ a deveni, a ajunge, a fi
Părți de vorbire neflexibile nu își modifică forma în vorbire
 Adverbul: așa, după-amiază, târziu, acolo, departe;

 Prepoziția: pe, de pe, la, în afară de, în caz de;
 Conjuncția: dar, iar, însă, încât, fiindcă, deoarece;
 Interjecția: vai!, of!, tic-tac!, miau!, ham!;
Predicatul nominal atribuie subiectului o însușire, o identitate sau o calitate și

este format din două componente: un verb copulativ (un verb care nu are înțeles de sine
stătător, la un mod personal) și un nume predicativ (exprimat prin diverse părți de
vorbire).
Întrebări pentru predicatul nominal: ce este? Cine este? Cum este?
Cartea este frumoasă. (cum este? – este frumoasă; este – verb copulativ; frumoasă –
nume predicativ )
Meseria este brățară de aur. (ce este? – este brățară; este – verb copulativ; brățară –
nume predicativ)
El este profesorul nostru. (cine este? – este profesorul; este – verb copulativ;
profesorul – nume predicativ)
! Verbul copulativ cel mai des folosit în construcția unui predicat nominal este a fi.
Mașina este roșie. (este roșie – predicat nominal; este – verb copulativ; roșie –
nume predicativ)
Mașinile acestea sunt de pompieri. (sunt de pompieri – predicat nominal; sunt – verb
copulativ; de pompieri – nume predicativ)
Predicatul verbal atribuie subiectului o acțiune sau o stare, arată ce face subiectul sau ce

se spune despre subiect. Este exprimat printr-un verb cu înțeles de sine stătător
(verb predicativ), la un mod personal sau printr-o locuțiune verbală.
Întrebări pentru predicat verbal: ce face? Ce se spune despre?
Copilul citește o carte. (citește – predicat verbal, verb predicativ; ce face
copilul?)
Numai bagă de seamă la vorbele lui. (bagă de seamă – predicat verbal, locuțiune verbală)
Vorbește apăsat 1/ și privește în același timp spre elev.2/ (ce face? – vorbește, privește)
5. Structura morfologică a cuvântului: Conceptul de morfem, morf, alomorf. Tipuri de morfeme.

Tipuri de flexiune.
Structura morfematică a cuvântului înseamnă prezentarea structurii cuvântului din perspectiva

formei și identificarea unităților minimale cu conținut (semnificație) din alcătuirea cuvintelor,
numite morfeme. Identificarea morfemelor pune în evidență structura morfematică a cuvintelor.
Termenul „morfem” a fost introdus în lingvistică de către structuraliști ca denumire a unui
element abstract, teoretic, valabil în domeniul limbii văzută ca abstracțiune. În vorbire, domeniu
văzut ca realizare concretă a limbii, morfemul se realizează prin elementul numit „morf” [1][5][6].
Acesta este imediat izolabil ca segment într-un enunț, fiind reprezentantul morfemului[2].
Unui morfem poate să-i corespundă un singur morf, de exemplu în cazul en prefixului un- „ne-”,
al cuvântului black „negru, neagră” sau al sufixului -ize „-iza”. Alteori, unui morfem îi corespund mai
mulți morfi, aceștia fiind numiți variante ale morfemului sau „alomorfi”.
Există și morfi omonimi, adică o anumită secvență de foneme poate constitui morfii unor
morfeme diferite, de exemplu, în limba română, -ă constituie o desinență de
nominativ feminin singular, dar și o desinență de persoana I singular, indicativ prezent a verbelor
de conjugarea I, ceea ce este bine ilustrat de cuvintele omonime ceartă substantiv și (el/ea)
ceartă verb[4]. Un exemplu în engleză este sufixul en -er al gradului comparativ de
superioritate (harder „mai tare”) și sufixul -er formator de substantive nume de
agent: worker „muncitor”[1].
În unele limbi, care au ortografie preponderent etimologică, există și morfeme care cel mai
adesea se realizează numai în scris, precum în franceză morfemul de plural -s al substantivelor și
adjectivelor[2]. Legat de acest fenomen este cazul morfemului articol hotărât plural les. Acesta are
un alomorf [le] înaintea cuvintelor care încep cu consoană (les parents „părinții”), și unul [lez]
înaintea celor cu inițială vocalică: les enfants „copiii”[7].
Tipuri de morpheme
Morfemele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: după cum constituie cuvinte
autonome sau nu (independente sau dependente), după sensul lor (lexical sau gramatical), după
cum sunt constituite dintr-un singur segment sau din mai mult de unul (continue sau
discontinue), după cum fac sau nu parte dintr-un cuvânt (segmentale și suprasegmentale), după
cum fac sau nu corp comun cu termenul la care se atașează (sintactice sau analitice).
Un morfem independent, numit și liber, este unul care poate constitui un cuvânt
de sine stătător, fiind totdată o rădăcină, de exemplu ro șal, copil, cânt,
face[4], en book „carte”, red „roșu/roșie”, fast „rapid/repede”[1].
Un morfem dependent, numit și legat, nu există în calitate de cuvânt autonom. De cele
mai multe ori este un afix, ca segmentele cu caractere aldine din
cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface[4], dar poate fi și o rădăcină,
ex. en typ- (în type „tip”, typical „tipic”)[1], hu gugg- în guggol „stă pe vine”[5].
Sensul pe care îl are un morfem este unul lexical sau unul gramatical, unele morfeme
fiind purtătoare de sensuri de ambele tipuri. Un morfem lexical poate fi o rădăcină independentă
(copil, face) sau dependentă (hu gugg-), ori un element care participă la formarea de cuvinte,
adică un afix, de exemplu în copilaș, copiliță, copilandru, copilărie, reface, preface[4], sau un
element de cuvânt compus, ex. cele două componente ale cuvântului en blackbird „mierlă”
(< black „neagră” + bird „pasăre”). Morfemele lexicale fac parte dintr-o clasă deschisă[2].
Un morfem gramatical poate un afix care exprimă o categorie gramaticală, eventual și
un raport sintactic. Cele nominale sunt sufixe care exprimă, în funcție de limbă, numărul, cazul și
genul la substantive, adjective și pronume, ex. case, acestei(a). Cele verbale sunt afixe care
exprimă, în funcție de limbă, modul, timpul, persoana, numărul, aspectul: cânta (sufixul timpului
imperfect), cântam (desinența de persoana I singular la imperfect), cântând (sufixul
modului gerunziu), hr popiti „a bea” (unul din prefixele aspectului perfectiv), obećavati „a
promite” (unul din sufixele aspectului imperfectiv)[11]. Tot morfeme gramaticale sunt și așa-
numitele cuvinte gramaticale sau funcționale, de exemplu prepozițiile și conjuncțiile[6].
Morfemele gramaticale constituie o clasă închisă[2].
Unele morfeme sunt în același timp gramaticale și lexicale, de exemplu unele prefixe
care exprimă aspectul și totodată schimbă sensul lexical al verbului:
ex. hu bemegy „intră”, kimegy „iese”, felmegy „urcă”, lemegy „coboară”, elmegy „pleacă”, odam
egy „merge acolo”, visszamegy „se întoarce”[12].
Un morfem continuu se constituie dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme (vezi toate
exemplele de mai sus), pe când un morfem discontinuu este format dintr-o succesiune întreruptă
de foneme, de pildă, în română, cel al modului infinitiv, alcătuit din elementul formant al
infinitivului, a, și sufixul infinitivului (ex. a admira)[4], sau în limba germană,
morfemul participiului, format dintr-un prefix și un sufix, ex. geliebt[1].
Un morfem segmental este un segment fonic, deci este un cuvânt sau face parte dintr-un
cuvânt ca rădăcină sau ca afix, iar unul suprasegmental este un element prozodic care însoțește
un morfem segmental. În română, un asemenea morfem este accentul pe desinența de persoana a
III-a singular la perfectul simplu al verbelor de conjugarea I, în opoziție cu lipsa accentului pe
desinența de aceeași persoană la indicativ prezent (cântă [kɨn'tǝ] vs. cântă ['kɨntǝ]),
sau intonația și intensitatea accentului, care diferențiază cazul vocativ de cel nominativ chiar la
substantive care sunt alcătuite din aceeași secvență fonică la ambele cazuri.
Un morfem sintactic face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează.
Astfel sunt afixele. Dimpotrivă, un morfem analitic nu face corp comun cu termenul la care se
atașează, precum, în română, prepoziția de din structura modului supin, conjuncția să din
structura modului conjunctiv, prepoziția pe a complementului direct nume de persoană, verbele
auxiliare morfologice din structura formelor modale și temporale etc.
În gramatică, flexiunea (< fr flexion < la flexio „îndoire”) este, în unele limbi, un
procedeu de exprimare a categoriilor gramaticale proprii limbilor respective, prin asocierea la o
bază a unor morfeme gramaticale. Dincolo de această definiție generală, la diverși autori se
găsesc viziuni diferite despre flexiune.
După unii autori, flexiune este numai procedeul care schimbă
forma cuvântului prin afixe care fac corp comun cu baza la care se adaugă. Alți autori consideră
flexiune și folosirea unor cuvinte gramaticale nealipite la bază, precum articole, verbe
auxiliare, prepoziții etc., în care văd afixe mobile. În această viziune ar exista o
flexiune sintetică (prin afixe alipite la bază), o flexiune analitică (prin afixe mobile) și o flexiune
mixtă, concomitent sintetică și analitică.
Flexiunea se deosebește de altă operație care constă în adăugarea de afixe,
anume derivarea, prin faptul că acesta este un procedeu de formare de cuvinte noi.
6. Clasa substantivelor: Clasificarea substantivelor. Categoriile gramaticale ale

substantivelor. Funcţiile sintactice ale acestora.
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte
(ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații
dintre oameni). De ex. mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare,
iubire, ură, îngrijorare
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul
lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații, se
poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru corespunde lucrurilor
neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin numărarea
respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri
În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin

analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele
două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină
Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal
Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea denumesc
nume de meserii.
pilot, chirurg
Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau cele care

formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se numesc substantive mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect sau
mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la numărul plural.
În mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și
o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)
Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții
sintactice, substantivul își schimbă forma casa, casei, al casei, pe casă – primește în construcția
sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție
diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea de forme
cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui
substantiv.
Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea
gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.
Din punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini funcția de subiect al
propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca determinant un atribut și să servească drept atribut sau
drept complement al unui verb.

Cazul NOMINATIV
Funcția sintactică: subiect
Întrebări: cine? ce?
Exemplu:
 Maria aleargă.
 Casa este spațioasă.

Funcția sintactică: nume predicativ
Întrebări: cine este? ce este? cum este?
Exemplu:
 Comisarul acela este Mihai.
 Asta este banca Mirelei.

Funcția sintactică: atribut apozițional
Întrebări: care? ce fel de?
Exemplu:
 Sora ei, Mirela, este profesoară.
 Prietena mea, cartea, îmi este mereu alături.

Cazul ACUZATIV
Funcția sintactică: complement direct
Întrebări: pe cine/ce?
Exemplu:
 Pe Maria am sunat-o ieri.
 Am văzut un film de acțiune.

Funcția sintactică: complement indirect
Întrebări: despre cine/ce? cu cine/ce? la cine/ce? pentru cine/ce?
Exemplu:
 Am vorbit cu profesoara despre nota de la test.
 Mă gândesc la furtuna de ieri.

Funcția sintactică: complement circumstanțial de loc
Întrebări: unde? de unde? până unde? încotro?
Exemplu:
 Mâine merg la Claudia acasă.
 Tata se întoarce de la serviciu.

Funcția sintactică: complement circumstanțial de mod
Întrebări: cum? în ce fel? în ce mod?
Exemplu:
 Am mâncat cu poftă.
 Mă voi îmbrăca precum Mircea.

Funcția sintactică: complement circumstanțial de timp
Întrebări: când? de când? până când? cât timp?
Exemplu:
 Petrec până la răsărit.
 Ninge de zile întregi.

Funcția sintactică: complement de agent
Întrebări: de către cine?
Exemplu:
 Casa este construită de George.

Funcția sintactică: atribut prepozițional
Exemplu:
 Despărțirea de iubită nu i-a prins bine.
 Mesele de lemn îmi plac.

Întrebări: cine este? ce este? cum este? (cu prepoziții)
Exemplu:
 Masa este de lemn.
 Eroii sunt de piatră.

Cazul DATIV
Întrebări: cui?
Exemplu:
 I-am dat lui Radu cele cinci cărți.
 Am dat profesorilor câte un cadou.

Întrebări: cum? în ce fel? în ce mod?
Exemplu:
 Am rezolvat problema asemenea lui Ștefan.
 Am rezolvat problema aidoma elevilor celorlalte clase.

Exemplu:
 Este de preferat comportamentul asemenea părinților.

Întrebări: cine este? ce este? cum este? (cu prepoziții)
Exemplu:
 Băiatul este asemenea bunicilor.

Cazul GENITIV
Funcția sintactică: atribut genitival
Întrebări: al (a, ai, ale) cui?
Exemplu:
 Caietul lui Radu este rupt.
 Pozele albumului sunt frumoase.

Întrebări: unde? de unde? până unde? încotro?
Exemplu:
 A ascuns cheia deasupra dulapului.
 Vecinul locuiește deasupra lui Popescu.

Exemplu:
 Lupta împotriva drogurilor este una aprigă.

Întrebări: a/al cui este? ai/ale cui sunt?
Exemplu:
 Haina este a tatălui meu.
 Ochelarii sunt ai lui Ștefan.

Întrebări: când? de când? până când? cât timp?
Exemplu:
 Am ajuns la școală înaintea Mariei.

Cazul VOCATIV
❗ Nu are funcție sintactică.
Exemplu:
 Copilule, nu mai vorbi urât!
 Maria, fii cuminte!
 Hei, tu, fetițo, ai grijă!
7. Clasa articolelor: Tipuri de articole. Articolul ca formant al structurilor gramaticale.

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce
măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument
gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului.
Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.
copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu
substantive, adjective, pronume sau numerale.
 un, o, niște stau înaintea unui substantiv un câine, o pisică, niște animale sau înaintea unei părți
de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.
 -l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul, înalta, pronume altul,
alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze obiectul
denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe care a mâncat-o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una oarecare)
Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după poziția
pe care o au față de cuvântul articulat.
Articole după gradul de individualizare

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit, articolul
poate fi hotărât sau nehotărât.
Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3 feluri:
 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori,
articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.
După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia, după el
sau poate avea poziții diverse.
Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt
independent, un câine, o pisică, niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele
nehotărâte sunt întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu forma lui la G și D .
Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit enclitic câinele,
câinii, pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise, la toate formele cu
excepția formei lui.
Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ
(adjectival).
8. Clasa adjectivelor: Clasificarea adjectivelor. Categoriile gramaticale ale adjectivelor.

Funcţiile sintactice ale acestora.
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul
determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)
În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă),
dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea
substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită
accentuarea însușirilor unui anumit obiect (mândrul soare, dulce grai).
Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun,
rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin
contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic,
multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-
politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).
Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:
 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea
(nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-română,
româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții în acest caz, atunci când adjectivul
se referă la următoarele dialecte (dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb ( înainte-
mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).
(detalii Flexiunea adjectivelor)
Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează locuțiunile
adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de
superioritate – mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin mare),
superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai puțin
mare, absolut – foarte mare).
Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care
reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).
Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement circumstanțial
de cauză.
Cazul NOMINATIV
Funcția sintactică: atribut adjectival
Întrebări: ce fel de?
Exemplu:
 Pisicle frumoase se joacă cu șoricelul.
 Copacul auriu strălucea în lumina soarelui.
Întrebări: cum este?
Exemplu:
 Mama este frumoasă.
 Sticla era spartă.

Cazul ACUZATIV
Întrebări: de ce? din ce?
Exemplu:
 Din roșu s-a făcut portocaliu.
Întrebări: de când?
Exemplu:
 De mic iubea animalele.
Întrebări: cum? în ce mod?
Exemplu:
 Maria era mult mai harnică decât leneșă.
Funcția sintactică: complement circumstanțial de cauză
Întrebări: din ce cauză?
Exemplu:
 S-a culcat devreme de supărată ce era.
Întrebări: ce fel de? care?
Exemplu:
 Am mângâiat pisica flămândă.
Cazul DATIV
Întrebări: cui?
Exemplu:
 I-am dat prietenei sale un cadou.
Cazul GENITIV
Întrebări: a/al/ai/ale cui?
Exemplu:
 Sacoșa femeii frumoase a căzut.
⚠️A nu se confunda adjectivul cu adverbul!
Ea scrie frumos. (adverb)
El este frumos. (adjectiv)
9. Clasa numeralelor: Clasificarea numeralelor (cardinale, ordinale, colective, multiplicative ş.a.

Funcţiile sintactice ale acestora.
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),

numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.
Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul
obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al
doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, patruzeci),
numerale colective (amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu),
numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale
fracționare (jumătate, sfert).
Funcțiile sintactice ale numeralului
subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de loc.
Cazul NOMINATIV
Funcția sintactică: subiect
Exemplu:
 Doar jumătate au câștigat concursul.
 Amândoi au cumpărat același tricou.
Exemplu:
 El este al treilea din clasă.
Exemplu:
 Marius, al doilea din clasament, este un băiat chiar talentat.
Cazul ACUZATIV
Funcția sintactică: atribut substantival preprozițional
Exemplu:
 Vestea primită de la cei trei m-a pus pe gânduri.
Funcția sintactică: complement direct
Exemplu:
 Cunosc un sfert din oamenii cu care lucrez.
Funcția sintactică: complement prepozițional (indirect)
Exemplu:
 Ea, atunci când a intrat în această afacere, se gândea la două treimi din profit. Acum vrea totul
sau nimic.
Exemplu:
 Ești întocmai ca a doua mea fiică.

Exemplu:
 Ne vom întâlni la cei trei acasă.
Exemplu:
 Vorbești la fel de tare ca primul.
Exemplu:
 Voi veni după al treilea.
Exemplu:
 Nu mai vreau a treia porție, mi-e rău de la a doua.
Funcția sintactică: complement circumstanțial de scop
Exemplu:
 Am făcut acest sacrificiu pentru amândoi.
Cazul GENITIV
Funcția sintactică: atribut substantival genitival
Exemplu:
 Casele a trei dintre ei au apărut pe prima pagină a revistelor.
Exemplu:
 Am mâncat intenționat bomboanele lor, ale amândurora.
Exemplu:
 Hoțul de poșete s-a năpustit asupra amândurora.
Exemplu:
 Obiectul pierdut este al primului.
Exemplu:
 Suntem în spatele celor trei dacă ne cauți.
Exemplu:
 Întârzii sau ajungi înaintea primului?
Exemplu:
 Din cauză a trei dintre voi, astăzi nu se vor mai face cursuri.
Funcția sintactică: complement circumstanțial de scop
Exemplu:
 În vederea celor cinci atacuri, vom face o investigație amănunțită.
Cazul DATIV
Funcția sintactică: atribut substantival datival
Exemplu:
 Mircea este șeful celor trei.
Exemplu:
 Le-am dat cartea tustreilor.
Exemplu:
 Sunteți asemenea primilor mei copii.
Exemplu:
 Vorbești asemenea celui de-al doilea.
Exemplu:
 Datorită a jumătate dintre ei, mâine vom sărbători.
10. Clasa pronumelor şi adjectivelor pronominale. Clasificarea pronumelor: personale,

reflexive, posesive, demonstrative, relative, interogative ş.a.
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își
schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.
Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?
(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul
substantivului cartea)
Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu
forme personale și pronume fără forme personale.
Pronumele cu forme personale
Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).
Pronumele fără forme personale
Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași
... cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).
Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui
! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le înlocuiesc.
În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:
 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect,
complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement
circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial de
loc, complement circumstanțial de timp
Adjectivele pronominale (determinative) sunt adjectivele care aduc altfel de precizări în afara
celor care exprimă însușirile unui substantiv.
Avem:
 adjective pronominale de întărire: ea însăși, ei înșiși, ele însele, eu însumi, tu însuți (masc), tu
însăți (fem)
 adjective pronominale posesive: exemple: calul meu, oaia ta, haina ei
 adjective pronominale demonstrative: acest copac, această fată
 adjective pronominale interogativ relative: care copac, care fată, ce om
 adjective pronominale nehotărâte: orice copac, oricare fată, vreo fată
 adjective pronominale negative: niciun om, nicio fată
Adjectivul pronominal nu are grad de comparație, însoțește și determină substantivul și se acordă cu
acesta.
11. Clasa verbelor. Semantica verbelor, particularităţi structurale. Clase flexionare. Verbe
predicative vs nepredicative. Verbe personale şi impersonale. Categorii verbale: mod, timp,
persoană. Tranzitivitatea verbelor.
Verbul este partea de vorbire principală și flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau, pur și
simplu, existența. Din punctul de vedere al capacității de flexiune, verbul este cea mai complexă
parte de vorbire, întrucât poate lua forme variate și numeroase.
Prezintă categorii gramaticale caracteristice, care cer o flexiune proprie verbului,
numită conjugare. Fiind o parte de vorbire independentă, verbul poate forma o propoziție de
unul singur.
În funcție de referirea la persoană, această parte de vorbire poate fi:
Verb personal
Are forme pentru toate persoanele. El permite existența unui subiect cu care se va acorda
întotdeauna în persoană și număr, conjugându-se la toate persoanele.
Exemplu: a dormi (eu dorm, tu dormi, el/ea doarme, ei/ele dorm)
Verb impersonal
Are numai o formă, pentru persoana a III-a, numărul singular. Acțiunea exprimată prin
verbul în cauză nu poate fi atribuită unei persoane. Un exemplu care aparține acestei categorii
este cel utilizat în comunicarea referitoare la datele meteo: ninge, plouă, se întunecă etc. În
situația în care verbele impersonale sunt întâlnite alături de un subiect gramatical, avem de-a face
cu formulări de tipul „verbul predicativ a fi + subiect”.
Exemplu: E luni și este frig afară.
În cazurile în care verbul unipersonal are drept subiect o propoziție subordonată
subiectivă, construcția în cauză se va realiza îndeosebi cu verbe de tipul: trebuie, se întâmplă, se
face, se obișnuiește etc.
Exemplu: Se întâmplă/ să nu avem de ales.
Verb unipersonal
Are doar forme pentru persoana a III-a (singular și plural).
Exemple: a se uza, a mieuna, a oua etc.
În funcție de capacitatea de a primi un complement direct, verbele se clasifică în:
Verb tranzitiv
Verbele tranzitive permit asocierea cu un complement direct. Altfel spus, verbul tranzitiv
denumește o acțiune care se răsfrânge în mod direct asupra unui element.
Exemple:
L-am sunat pe Andrei.
Cânt o melodie lentă.
Nu sunt tranzitive verbele precum: a se baza, a se supăra, a se înfuria, a conta, a se
sprijini (pe...).
Verb intranzitiv
Verbele intranzitive nu permit asocierea cu un complement direct. Astfel, acest tip de
verb acceptă numai relația cu un complement indirect sau circumstanțial.
În această categorie sunt incluse: verbele de mișcare (a pleca, a sosi, a merge), verbele
reflexive (a se gândi, a se teme, a se trezi), precum și verbele care exprimă o stare (a sta, a
dormi).
În funcție de felul în care își modifică rădăcina în timpul conjugării, verbele se clasifică
în:
Verb regulat
Verbul regulat nu își modifică niciodată rădăcina în timpul conjugării.
Exemple: a dormi, a ridica, a rupe, a dansa etc.
Verb neregulat
Verbul regulat își poate modifica rădăcina în timpul conjugării.
Exemple: a fi, a dori, a bea, a vedea etc.
Verb defectiv
Verbele defective au o conjugare incompletă, lipsindu-le formele flexionare pentru unele
moduri, timpuri, persoane.
Exemple: a rage, a divide, a deceda, a se sinucide, a consta.
În funcție de rolul sintactic și morfologic:
Verb auxiliar
Verbele auxiliare sunt acelea care ajută la formarea modurilor și a timpurilor compuse,
precum și la cea a diatezei pasive.
Exemplu: a fi, a vrea, a avea
Drumul a fost plăcut, dar aș fi vrut să dureze mai puțin.
Verb predicativ
Acesta poate forma singur predicatul dacă se află la un mod predicativ. Astfel, de obicei,
verbul predicativ îndeplinește de unul singur funcția sintactică de predicat verbal.
Exemplu: Bărbatul mănâncă.
Verb copulativ
Acesta nu poate îndeplini de unul singur funcția de predicat verbal, astfel încât, împreună
cu numele predicativ, devine predicat nominal. Verbul copulativ este intranzitiv și acceptă
însoțirea cu un adjectiv (ex. El este inteligent.).
Verbele copulative fac conexiunea dintre subiect și numele predicativ, având rolul unor
instrumente de legătură. Ele pot lipsi din context, întrucât sensul lor lexical nu este unul puternic
(exemplu: Eu sunt pictor, el – tâmplar.).
Exemple de verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieși, a rămâne, a
părea, a însemna
DIATEZELE VERBALE
Diateza indică relația dintre acțiunea exprimată prin verb și participanții la aceasta (altfel
spus, relația dintre agent – autorul acțiunii – și pacient – cel asupra căruia se răsfrâng
consecințele acțiunii). Depinzând de definiția diatezei și de criteriile care decurg din aceasta, în
limba română regăsim între două și șase diateze. Cele mai semnificative dintre acestea sunt:
diateza activă, pasivă și reflexivă.
Diateza activă
Un verb aflat la diateza activă indică faptul că acțiunea este făcută de către subiectul
gramatical (care poate fi exprimat sau nu în propoziție). Această diateză este cel mai des întâlnită
în limba română.
Exemplu: Băiatul patinează pe gheață.
Diateza pasivă
Un verb la diateza pasivă arată faptul că asupra subiectului gramatical (exprimat sau nu)
se răsfrâng consecințele acțiunii făcute de către altcineva. Diateza pasivă se construiește cu
ajutorul unui verb auxiliar și al participiului verbului de conjugat. De cele mai multe ori, verbele
la diateza pasivă sunt acompaniate de un complement de agent, astfel încât se indică cine
realizează acțiunea.
Exemplu: Regele este îmbrăcat de către supușii săi.
O modalitate bună de a diferenția între un verb la diateza pasivă și un verb copulativ +
nume predicativ este prezența unui complement de agent alături de verb.
Exemplu:
Mama este plecată la serviciu. (verb copulativ + nume predicativ)
Mama este văzută la serviciu. (diateza pasivă)
Diateza reflexivă
Această diateză indică faptul că acțiunea nu este doar realizată de către subiectul
gramatical, ci este și suferită de acesta. Verbul de conjugat se află întotdeauna alături de
pronume reflexive sau pronume personale neaccentuate utilizate ca pronume reflexive. Aceste
pronume nu vor avea funcție sintactică, fiind doar indici gramaticali ai diatezei reflexive.
Exemplu: Eu m-am supărat pe Anca.
Există și cazuri în care un verb însoțit de un pronume reflexiv nu se află la diateza
reflexivă. În situațiile în care pronumele reflexiv are propria funcție sintactică, verbele sunt
la diateza activă pronominală. O bună modalitate de a testa aceste cazuri este următoarea: se
verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal. Dacă răspunsul este
afirmativ, atunci înseamnă că pronumele nu face parte din structura verbului.
Exemplu: Și-au aruncat hârtiile la coșul de gunoi. (au aruncat – verb la diateza activă
pronominală; și – complement indirect)
TIMPURILE VERBALE
Timpul unui verb indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de către acesta.
Forma verbului arată dacă acțiunea se petrece în prezent, trecut sau viitor.
Timpul prezent
Verbul aflat la timpul prezent indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul
acestuia se petrece în momentul vorbirii.
Exemplu: Alina mănâncă un măr.
Timpul trecut
Verbul aflat la timpul trecut indică faptul că acțiunea exprimată de acesta se petrece
înaintea momentului vorbirii. Există mai multe timpuri ce aparțin de cel trecut, după cum
urmează:
Imperfect
Timpul imperfect exprimă o acțiune începută în trecut, dar neîncheiată.
Exemplu: Priveam pe fereastră.
Perfect simplu
Timpul perfect simplu indică o acțiune realizată în trecut și încheiată recent. Acest timp
verbal este specific mai degrabă comunicării orale decât celei scrise.
Exemple:
Privii pe fereastră.
Făcui o prăjitură.
Perfect compus
Timpul perfect compus arată o acțiune făcută și încheiată în trecut. Se construiește cu
ajutorul verbului „a avea” (ex. Am privit, ai privit, a privit, au privit).
Exemplu: Am privit pe fereastră.
Mai mult ca perfect
Timpul mai mult ca perfect indică o acțiune care a fost atât începută, cât și încheiată într-
un moment trecut, înaintea unei alte acțiuni trecute.
Exemplu: Privisem pe fereastră.
Timpul viitor
Timpul viitor indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul verbului va avea loc în
viitor, după momentul vorbirii.
Exemplu: Eu voi privi pe fereastră.
Viitorul anterior: Timpul viitor anterior reprezintă o nuanță a viitorului și arată o acțiune
care va avea lor înaintea unei alte acțiuni viitoare.
Exemplu: Eu voi fi privit pe fereastră înainte ca el să intre în casă.
Viitorul popular
Exemplu: verbul a fi: oi fi, îi fi, o fi, om fi, îți fi, or fi
Viitorul simplu - se formează cu ajutorul verbului „a vrea” + infinitivul verbului de
conjugat
Exemplu: verbul a fi: voi fi, vei fi, vor fi, vom fi, veți fi, vor fi
MODURILE VERBALE
Modul unui verb este forma pe care acesta o ia pentru a indica perspectiva vorbitorului
asupra acțiunii. Aceasta poate fi reală (scriu), posibilă (să scriu), dorită sau condiționată (aș
scrie) sau ordonată (scrie!). Modurile verbului se împart în două mari categorii:
Moduri personale (predicative)
Modurile personale se numesc astfel deoarece își modifică forma în funcție de persoană.
Ele se mai numesc „predicative”, întrucât, aflate în aceste moduri, verbele îndeplinesc funcția
sintactică de predicat. Modurile personale (predicative) sunt următoarele:
Indicativ
Modul indicativ arată o acțiune reală exprimată la timpuri bine delimitate: prezent,
imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect și viitor.
Exemple:
Mănânc. (prezent)
Mâncam. (imperfect)
Mâncai. (perfect simplu)
Am mâncat. (perfect compus)
Mâncasem. (mai mult ca perfect)
Voi mânca. (viitor)
Voi fi mâncat. (viitor anterior)
Conjunctiv
Modul conjunctiv se construiește cu ajutorul conjuncției „să” și indică o acțiune posibilă,
aplicându-se următoarelor timpuri verbale:
Prezent: să mănânc
Perfect: să fi mâncat
Condițional-optativ
Modul condițional-optativ indică o acțiune a cărei realizare este condiționată de unul sau
mai mulți factori. La timpul prezent, modul condițional-optativ se formează cu ajutorul
infinitivului verbului de conjugat, căruia i se adaugă una dintre formele verbului auxiliar „a
avea” (aș, ai, ar etc.). Acest mod se aplică următoarelor timpuri verbale:
Prezent: aș mânca
Perfect: aș fi mâncat
Imperativ
Acest mod verbal poate exprima: o rugăminte, un îndemn, un ordin sau o urare. El
prezintă atât forme afirmative, cât și negative, însă numai pentru persoana a II-a (singular și
plural).
Exemple:
Mănâncă!
Nu mâncați!
Moduri nepersonale (nepredicative)
Modurile nepersonale nu își schimbă forma în funcție de persoană, neîndeplinind nici
funcția sintactică de predicat (motiv pentru care se numesc „moduri nepredicative”). Modurile
nepersonale sunt următoarele:
Infinitiv
Infinitivul are o marcă proprie (prepoziția „a”) în forma lui scurtă. Acesta are și o formă
lungă, fiind aplicabil la timpurile prezent și perfect.
a) Prezent: a scrie
b) Perfect: a fi scris
a) Formă scurtă: a scrie
b) Formă lungă: scriere
Participiu
Modul participiu constituie forma caracteristică formării modurilor și timpurilor compuse
la diateza activă, pasivă și reflexivă. Acesta indică rezultatul acțiunii denumite de verb. O
trăsătură specifică a verbelor la participiu este faptul că se termină în „t” sau „s”.
Verbul la participiu are valoare adjectivală când se acordă cu substantivul determinat în
gen, număr și caz.
Exemplu: Poezia scrisă a fost apreciată de critici.
Verbul la participiu are valoare substantivală dacă este articulat cu articol enclitic sau
dacă este poziționat după un articol proclitic.
Exemplu:
Onoratul merită laudele primite.
Un rătăcit a fost găsit pe stradă.
Verbul la participiu are valoare adverbială atunci când determină un verb.
Exemplu: Am comunicat deschis cu profesorul.
Gerunziu
Modul gerunziu arată contextul în care se petrece acțiunea indicată de verb. Acest mod
verbal se construiește adăugând sufixele „ând” sau „ind” rădăcinii verbului.
Exemple: vorbind, tăcând
Supin
Acest mod verbal arată scopul acțiunii denumite de verb, precum și destinația și originea
unui obiect. Supinul se construiește pornind de la participiul verbului și adăugând acestuia o
prepoziție simplă sau compusă.
Exemple:
Microfonul este pentru cântat. (scopul acțiunii)
Am cumpărat niște cărți de citit. (destinația obiectului)
Bătăturile sunt de la săpat. (proveniența)
12. Categoria modului. Moduri personale vs impersonale. Aspectele indicativului,

valorile acestora. Modurile conjunctiv, condiţional, imperativ, prezumtiv : particularităţi
structurale şi funcţionale.
Modul este forma pe care o ia verbul, prin care este arătat cum consideră vorbitorul acțiunea:
reală (merg), realizabilă (să merg), dorită sau condiționată (aș merge), poruncită (mergi).
Modurile verbului se împart în două categorii: moduri personale și moduri nepersonale.
Moduri personale (predicative)
Modurile personale își schimbă forma după persoană. Totodată în aceste moduri verbele
au funcția sintactică de predicat, motiv pentru care sunt numite și moduri predicative. Modurile
personale sunt: indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ (pentru detalii vezi legăturile
anterioare).
PERS MODUL MODUL MODUL CONDIȚIONAL-
INDICATIV CONJUNCTIV OPTATIV
eu mănânc să mănânc aș mânca

tu mănânci să mănânci ai mânca
el/ea mănâncă să mănânce ar mânca
noi mâncăm să mâncăm am mânca
voi mâncați să mâncați ați mânca
ei/ele mănâncă să mănânce ar mânca
Modurile nepersonale (nepredicative)
Modurile nepersonale nu-și schimbă forma după persoane și nu pot avea funcția

sintactică de predicat. Mai sunt numite și moduri nepredicative. Modurile nepersonale
sunt: infinitiv, participiu, gerunziu, supin (pentru detalii vezi legăturile anterioare).
MODUL INFINITIV MODUL PARTICIPIU MODUL GERUNZIU
a mânca mâncat mâncând

a părea părut părând
a scrie scris scriind
a veni venit venind
Modul indicativ este acel mod al verbului care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată
de către vorbitor ca reală. Acest mod poate exprima o acțiune, o întâmplare sau o stare prezentată
de vorbitor ca un fapt fie realizat în trecut, fie care se realizează în momentul vorbirii ori care
urmează a se realiza. Indicativul poate fi folosit și în propoziții interogative, fapt care presupune
că realizarea acțiunii sau a întâmplării urmează a fi verificate. De asemenea, verbul la modul
indicativ poate fi negat.
 Timpul prezent:eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, noi scriem, voi scrieţi, ei/ele scriu.
 Timpul imperfect: eu scriam, tu scriai, el/ea scria, noi scriam, voi scriaţi, ei/ele scriau.
 Perfect compus: eu am scris, tu ai scris, el/ea a scris, noi am scris, voi aţi scris, ei/ele au scris.
 Mai mult ca perfect:eu scrisesem, tu scrisesei, el/ea scrisese, noi scriseserăm, voi scriseserăţi,
ei/ele scriseseră.
 Perfect simplu: eu scrisei, tu scriseşi, el/ea scrise, noi scriserăm, voi scriserăţi, ei/ele scriseră.
 Viitor I: eu voi scrie, tu vei scrie, el/ea va scrie, noi vom scrie, voi veţi scrie, ei/ele vor scrie.
 Viitor II: eu o sa scriu, tu o sa scrii, el/ea o sa scrie, noi o sa scriem, voi o sa scrieţi, ei/ele o sa
scrie.
 Viitor anterior:eu voi fi scris, tu vei fi scris, el/ea va fi scris, noi vom fi scris, voi veţi fi scris, ei/ele
vor fi scris.
 Viitor popular:eu oi scrie, tu îi scrie, el/ea o scrie, noi om scrie, voi oţi scrie, ei/ele or scrie.
Modul conjunctiv este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune posibilă, realizabilă.
Modul conjunctiv poate fi recunoscut ușor datorită conjuncției să, care se află în componența verbului.
Conjunctivul are două timpuri: prezent și perfect.
 Timpul prezent: eu să scriu, tu să scrii, el/ea să scrie, noi să scriem, voi să scrieţi, ei/ele să scrie.
 Timpul perfect:eu să fi scris, tu să fi scris, el/ea să fi scris, noi să fi scris, voi să fi scris, ei/ele să fi
scris.
Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită (optativ
își are originea în latinescul „optare“, care înseamnă a dori) sau o acțiune realizabilă dacă este
îndeplinită o anumită condiție. Atunci când exprimă o acțiune realizabilă, modul condițional-optativ este
folosit în general în frază, condiția fiind o altă propoziție. Când exprimă o acțiune dorită, condiționalul-
optativ este folosit în propoziții independente sau în propoziții principale.
 Aș merge și eu la munte. (aș merge – verb la modul condițional-optativ, exprimă o acțiune
dorită, propoziție independentă)
 Aș merge și eu la munte, 1/ dar nu am timp. 2/ (aș merge – verb la modul condițional-optativ,
exprimă o acțiune dorită, propoziția principală 1/)
 Dacă aș mai sta 1/ aș ajunge prea târziu.2/ (aș ajunge – verb la modul condițional-
optativ, 1/ condiție)
Modul condițional-optativ are două timpuri: prezent și perfect.
 Timpul prezent:eu aş scrie, tu ai scrie, el/ea ar scrie, noi am scrie, voi aţi scrie, ei/ele ar scrie.
 Timpul perfect:eu aş fi scris, tu ai fi scris, el/ea ar fi scris, noi am fi scris, voi aţi fi scris, ei/ele ar fi
scris.
Modul imperativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă (imperativ își are
originea în latinescul “imperare”, care înseamnă a porunci), un îndemn, o rugăminte sau un sfat. Prin
verbele la acest mod, vorbitorul cere unei persoane sau unui grup de persoane să îndeplinească o
acțiune. Imperativul are forme doar pentru persoana a II-a singular și plural. ( vino tu, veniți
voi; mănâncă tu, mâncați voi)
Modul imperativ-are forme doar pentru persoana a II-a singular si plural:tu scrie!, voi scrieţi!
13. Moduri impersonale: structuri, valori, funcţii sintactice. Sinonimia cu alte moduri.
Verbe nepersonale (Modurile nepersonale/nepredicative)
Modurile nepersonale nu-și schimbă forma după persoană și nu pot avea funcția

sintactică de predicat.
Modurile nepersonale mai sunt numite și moduri nepredicative.
Modurile nepersonale sunt: infinitiv, participiu, gerunziu, supin.
Modul infinitiv– denumeşte acţiunea.
Exemple: a scrie, a fi scris, a mânca, a veni, a părea, a vorbi, a citi.
Modul gerunziu– acţiune în desfăşurare.
Exemple: scriind, mâncând, venind, părând, vorbind, citind.
Modul participiu– acţiune terminată.
Exemple: scris, mâncat, venit, părut, vorbit, citit.

Modul supin– scopul acţiunii.
Exemple: de scris, de mâncat, de vorbit, de citit.
MODUL INFINITIV este un mod nepersonal (nepredicativ) care exprimă numele acțiunii sau al
stării. Infinitivul, prin rădăcina verbului, este o formă de bază pentru formarea celorlalte moduri și
timpuri. Stabilește și caracteristica conjugării verbului. Modul infinitiv intră în alcătuirea viitorului,
condiționalului-optativ prezent, imperativ negativ.
În propoziție, verbele la infinitiv, dacă nu intră în alcătuirea timpurilor compuse, sunt precedate
de prepoziția „a“.
Modul infinitiv prezintă două forme: forma scurtă și forma lungă. Forma scurtă este precedată
de prepoziția „a“. (a citi, a învăța) Forma lungă, o formă folosită în limba veche, era obținută prin
adăugarea sufixului „-re“ (a citire, a învățare). În limba actuală se folosește forma substantivată a
infinitivului lung (citire, citirea, învățare, învățarea).
Infinitivul cunoaște două timpuri: infinitiv prezent (a citi, a învăța) și infinitiv perfect. Infinitivul
perfect se formează din infinitivul prezent al verbului a fi și participiul. (a fi citit, a fi învățat)
! Deoarece infinitivul este un mod nepersonal, verbele la acest mod nu pot avea funcția
sintactică de predicat verbal.
Funcțiile sintactice ale infinitivului
 subiect, nume predicativ, atribut verbal, complement direct, complement indirect, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de scop, complement circumstanțial de mod
MODUL GERUNZIU este un mod nepersonal (nepredicativ) care exprimă împrejurarea în care se

desfășoară acțiunea sau cum se desfășoară acțiunea. Se formează prin adăugarea sufixului -ând sau -
ind la rădăcina verbului. (a cânta – cântând, a mânca – mâncând, a ieși – ieșind, a croi – croind)
 Mergând pe drum m-am întâlnit cu un coleg. (gerunziul exprimă împrejurarea în care se
desfășoară acțiunea)
 Tot drumul am călătorit dormind. (gerunziu exprimă cum se desfășoară acțiunea)
Atunci când se rostesc împreună cu o formă neaccentuată de pronume, verbele la gerunziu primesc
la sfârșit vocala u. (văzând – văzându-l, vânzând – vânzându-mi-l, aducând – aducându-și) Excepția de la
această regulă o face rostirea împreună cu pronumele o (văzând – văzând-o, vânzând – vânzând-o,
aducând – aducând-o).
! Deoarece gerunziul este un mod nepersonal, verbele la acest mod nu pot avea funcția sintactică de
predicat verbal.
Valoare gramaticală a gerunziului
Atunci când determină un substantiv are valoare adjectivală, situație în care se acordă în gen, număr
și caz cu substantivul determinat. Are funcția sintactică de atribut adjectival.
 Şi-a dus mâna tremurândă la buzunar.
 În urma incendiului au rămas case fumegânde.
Funcțiile sintactice ale gerunziului
 atribut verbal, atribut adjectival, complement circumstanțial de mod, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de cauză
MODUL PARTICIPIU este un mod nepersonal (nepredicativ) care arată o acțiune trecută și

terminată. Verbele la participiu se termină în t (mâncat, citit, văzut, alergat)
sau s (spus, zis).
Participiul este o formă de bază pentru alcătuirea verbelor la timpurile compuse, la diateza
activă, care exprimă acțiuni trecute: perfect compus, conjunctiv perfect, condițional-optativ
perfect, infinitiv perfect. Este folosit și la formarea viitorului anterior și a verbelor la diateza
pasivă.
! Deoarece participiul este un mod nepersonal, verbele la acest mod nu pot avea funcția
sintactică de predicat verbal.
Valori gramaticale ale participiului
Participiul poate fi folosit cu valoare adjectivală (film văzut, carte citită), iar în aceste cazuri se
acordă în gen număr și caz cu substantivul pe care îl determină. Ca orice adjectiv, participiul cu valoare
adjectivală poate fi articulat (apreciat - apreciatul film, cel mai apreciat film, foarte apreciat).
Prin substantivare, participiul devine un substantiv, iar atunci nu mai însoțește un substantiv. În
aceste situații participiul poate fi articulat enclitic sau proclitic. (rănit - participiu; rănitul, cel rănit)
Participiul poate avea și valoare adverbială, atunci când determină un verb. (A spus răspicat ce
avea pe suflet.)
Forma negativă a participiului
Forma negativă a participiului se formează cu ajutorul prefixului -ne. (neauzit, neîncercat,
neobișnuit, neînchipuit) Uneori între prefixul ne și participiu poate fi intercalat și
adverbul mai (nemaiauzit, nemaivăzut, nemaipomenit).
Funcțiile sintactice ale participiului
 valoare adjectivală: atribut adjectival, nume predicativ
 valoare adverbială: complement circumstanțial de mod.
MODUL SUPIN este un mod nepersonal (nepredicativ) care arată scopul sau numele unei
acțiuni. Este format din forma invariabilă a participiului, precedat de una din prepozițiile: de, la, pentru,
spre, după (de făcut, la șofat, pentru calculat, la cules)
! Deoarece supinul este un mod nepersonal, verbele la acest mod nu pot avea funcția sintactică
de predicat verbal.
Funcțiile sintactice ale supinului
 subiect, nume predicativ, atribut verbal, complement direct, complement indirect, complement
circumstanțial de scop, complement circumstanțial de cauză
14. Clasa adverbelor: Clasificarea adverbelor. Categoria comparaţiei la adverbe.

Funcţiile sintactice, ortografia acestora.
Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb,
un adjectiv sau un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni
sau stări (Face bine ceea ce face.), caracteristica unei însușiri (Are o
mașină destul de mare.), împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va
pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este
compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).
Clasificarea adverbelor
După formă, adverbele pot fi de două feluri: adverbe simple (abia, așa,
bine, destul, azi, mâine, aici, acolo) sau adverbe compuse (azi-noapte,
mâine-seară, ieri-dimineață, astă-vară, după-masă).
După înțeles, adverbele se împart în trei categorii: adverbe de loc (acasă,
aici, acolo, deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde,
undeva), adverbe de timp (acum, atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme,
odată, îndată, totdeauna, când, deocamdată), adverbe de mod (abia, așa,
alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă, românește, vitejește,
uneori).
În funcție de substituirea unor cuvinte care exprimă împrejurările, adverbele
pot fi: adverbe demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum,
atunci, atunci când, acolo unde), adverbe nehotărâte (oriunde, undeva,
oricând, cândva, oricum, oarecum, fiecum, cumva, câtva, oricât), adverbe
negative (niciodată, nicicând, nicăieri, nicicum, nicicât, nicicând),
adverbe interogative (unde, cum, când, cât).
Gradele de comparație ale adverbului
Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași cu cele ale adjectivului și
au rolul de a exprima gradarea caracteristicilor sau a împrejurării.
Adverbele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (repede), comparativ

(de superioritate – mai repede, de egalitate – la fel de repede, de inferioritate
– mai puțin repede), superlativ (relativ de superioritate – cel mai repede,
relativ de inferioritate – cel mai puțin repede, absolut – foarte repede).
Funcțiile sintactice ale adverbului
 Atribut adverbial
 Nume predicativ
 Complement circumstanțial de loc
 Complement circumstanțial de mod
 Complement circumstanțial de timp
15. Clasa prepoziţiilor: Clasificarea prepoziţiilor. Utilizarea prepoziţiilor cu diferite

cazuri. Rolul prepoziţiilor la redarea valorilor cazuale pe cale analitică.
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau

complement de partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu
are un înțeles de sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică. (de,
la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)
Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu
despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.
 Am învățat să merg pe bicicletă.

 Am învățat să merg pe această bicicletă.
Clasificarea prepozițiilor
Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără,
sub, în, prin, pentru, către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe
la, de lângă, fără de, dinspre, despre, de către).
O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul,
împotriva, înaintea). Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu
substantive sau pronume în genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ
(deasupra mesei, înaintea lor, împotriva noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt
construite cu pronume personale neaccentuate (împotrivă-mi).
Regimul cazual al prepoziției
Întrucât sunt poziționate înaintea unor cuvinte care se pot declina,

prepozițiile presupun ca acestea să ia anumite forme, depinzând de cazurile
lor. Luând în considerare acest regim cazual al prepozițiilor, acestea se pot
clasifica și astfel:
Prepoziții cu regim de acuzativ: primare (despre, la, înainte etc. – cu

excepția prepozițiilor asupra și contra) și compuse (cu excepția
prepoziției deasupra – până la, fără de, de către etc.)
Pentru a identifica mai ușor aceste prepoziții se pot pune întrebările

specifice acuzativului: pe cine?, ce?, cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce?, despre
cine?, despre ce etc.
Prepoziții cu regim de genitiv: cuprind prepozițiile formate în urma

conversiunii adverbelor (ex. înaintea, împrejurul, înapoia, îndătărul etc.),
precum și prepozițiile asupra, deasupra și contra (care constituiseră
excepțiile în cazul categoriei regimului de acuzativ)
Prepoziții cu regim de dativ: grație, mulțumită, datorită etc.
Locuțiunile prepoziționale
Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte (expresii) formate

dintr-una sau mai multe prepoziții alături de o altă parte de vorbire, alături de
care vor îndeplini rolul unei prepoziții. Locuțiunile prepoziționale pot fi:
 de loc: de-a lungul, din afara, în/din afara, în/din spatele, în stânga,

în mijlocul, în jurul etc.
 de timp: în cursul, în/pe timpul, la începutul, înainte de, odată cu etc.
 de mod: asemănător cu, contrar cu, în conformitate cu, în
funcţie/depinzând de, la fel cu, potrivit cu, altfel decât etc.
 de cauză: din pricina, din cauza, întrucât etc.
 de scop: în vederea, cu scopul etc.
 condiționale: în cazul, în caz de etc.
 concesive: în pofida, în ciuda, chiar dacă etc.
 sociative: împreună cu, cu tot cu etc.
 instrumentale: cu ajutorul, prin intermediul etc.
 de relație: referitor la, cât despre, relativ la, în ceea ce privește etc.
 opoziționale: în locul, în loc de etc.
 cumulative: în afară de..., pe lângă etc.
 de excepție: cu excepția, în afară de... etc.
Funcții sintactice
Prepozițiile nu îndeplinesc funcții sintactice în mod independent. Cu

toate acestea, împreună cu partea de vorbire pe care o introduc în cadrul unei
propoziții, ele se comportă ca o singură parte de propoziție. Cel mai adesea,
prepozițiile introduc un atribut sau un complement.
Exemplu: Fata se îndepărtează de lac. (complement circumstanțial de

loc)
16. Clasa conjuncţiilor: Clasificarea conjuncţiilor. Cuvinte conjunctive. Conjuncţii

coordonatoare şi subordonatoare. Întrebuinţarea conjuncţiilor în frază.
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care face legătura între părți de propoziție de același
fel sau două propoziții. Conjuncția nu are funcție sintactică, este un cuvânt ajutător (instrument
gramatical). Următoarele conjuncții sunt cele mai des folosite: și, nici, de, sau, ori, dacă, fiindcă, iar, dar,
însă, ci, deci, că, să, ca să, căci, deși, încât, deoarece.
 Andrei și Ioana au plecat la cumpărături. (conjuncția și face legătura între subiectele Andrei și
Ioana)
 Am plecat la librărie 1/ și am cumpărat mai multe cărți. 2/ (conjuncția și face legătura între
propozițiile 1 și 2)
! De reținut este că legătura între propoziții se poate face și prin alte părți de vorbire: pronume
relative (care, cine, ce, cât) sau prin adverbe relative (unde, de unde, până unde).
Spre deosebire de celelalte conjuncții, care au rolul de a face legătura între două propoziții,
conjuncția să este un semn distinctiv al modului conjunctiv.
 A venit spre mine 1/ să-mi arate 2/ că am greșit. 3/ (conjuncția să este semnul modului conjunctiv
– să arateși face legătura între propozițiile 1 și 2, conjuncția că face legătura între propozițiile 2 și 3 )
Clasificarea conjuncțiilor
După formă conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi de două feluri: simple (și, nici, dar,
iar, însă, ci, ba, deci, că, să, căci, de, fie) sau compuse (ca să, încât să, cum că).
După funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi: conjuncții
coordonatoare (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și, sau, ori, fie, dar, iar, însă, ci așadar, deci, prin
urmare) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, ca ... să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă, pentru că,
pentru ca să, pentru ca ... să, fără să, după cum, deși, măcar să, măcar de, încât).
Conjuncții coordonatoare
Conjuncțiile coordonatoare leagă două părți de propoziție sau două propoziții care nu depind una de
alta (care stau pe același plan).
 Cartea și caietul sunt pe birou. (conjuncția și leagă două subiecte)
 Cartea este pe birou, 1/ dar caietul este în geantă.2/ (conjuncția dar leagă propozițiile principale
1 și 2)
 Să-mi spui 1/ce dorești 2/ și cum dorești.3/ (conjuncția și leagă două propoziții secundare 2 și 3,
determină verbul să spui)
Raportul stabilit între părți de propoziție sau propoziții, exprimat cu ajutorul conjuncțiilor
coordonatoare, se numește raport de coordonare, iar acele părți de propoziție sau propozițiile
sunt coordonate.
Există patru feluri de conjuncții și locuțiuni conjuncționale: copulative (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și,
nu numai, precum și), adversative (dar sau da, iar, însă, ci, în schimb), disjunctive (sau, ori, fie,
ba), conclusive(deci, prin urmare, așadar, în concluzie).
Conjuncții subordonatoare
Conjuncțiile subordonatoare leagă două propoziții: una secundară și alta principală. Propoziția
secundară se află într-un raport de subordonare față de propoziția pe care o determină.
 Am mâncat atât de mult, 1/ încât mi-a fost rău. 2/(conjuncția încât face legătura între propoziția
secundară 2 și principala 1)
Punctuația conjuncțiilor
Atunci când părțile de propoziție sau propozițiile se află într-un raport de coordonare, introduse prin
conjuncțiileși, sau, ori, nu se despart prin virgulă.
 Am fost la supermarket 1/ și am cumpărat pâine și lapte.2/ (conjuncția și exprimă un raport de
coordonare între propozițiile 1 și 2, dar și între complementele pâine și lapte)
Se despart prin virgulă părțile de propoziție sau propozițiile atunci când sunt legate prin conjuncțiile
sau locuțiunile conjuncționale coordonatoare: nici, dar, iar, însă, ci, ci și, dar și, precum și, deci, prin
urmare, așadar, în concluzie.
 Nu am cumpărat lapte, 1/ însă am cumpărat pâine. 2/ (conjuncția însă leagă două propoziții
principale)
Se despart prin virgulă părțile de propoziție coordonate, legate prin conjuncția și, repetată înaintea
tuturor părților de propoziție din coordonare.
 Am cumpărat lapte, și pâine, și fructe. (pâine, fructe se află într-un raport de coordonare; fac
parte dintr-o enumerare)
Se despart prin virgulă părțile de propoziții sau propozițiile coordonate, atunci când conjuncția se
află între elementele coordonate dar și înaintea primului element al coordonării.
 Şi eu citesc, 1/și eu scriu.2/ (conjuncția și este prezentă în primul termen al coordonării și face
legătura între propozițiile coordonate)
17. Clasa interjecţiilor: Clasificarea interjecţiilor, sfera funcţională a acestora.
Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească ( ah!, vai!, uf!,
oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!, uite!, înainte!,
liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură – onomatopee ( buf! boc! trosc! zdup!
cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).
CLASIFICAREA INTERJECȚIILOR
În funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:

a. Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.
b. Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.
După interjecții se pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula, pentru a sugera în acest
fel intonația caracteristică acestora.
Exemple:
Pisica face „miau!”.
Măi, unde te-ai ascuns?
Dacă interjecțiile sunt formate din elemente identice și sinonime (sau elemente ce rezultă
într-o unitate), acestea se scriu cu cratimă.
Exemplu: Ceasul sună „tic-tac!”.
O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se desparte
de acesta prin nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).
Exemplu: Ia te uită ce frumos se vede marea!
În cazul repetării mai multor interjecții, acestea se despart prin virgulă sau prin linia de
unire. La sfârșit se poate utiliza, după caz, virgula sau semnul exclamării.
Exemplu: Ha-ha-ha! Mă amuză la culme glumele tale!
Funcțiile sintactice ale interjecției

În general interjecțiile nu au funcție sintactică. Cu toate acestea, există anumite construcții în care
interjecțiile pot avea funcție sintactică.
 Hai la masă! (predicat)
 Iată o pisică! (predicat)
 Iepurele atunci țuști! (predicat)
 Deodată se aude în ușă: cioc! cioc! (subiect)
 Era vai de ea. (nume predicativ)
 În receptor, am auzit: alo, alo! (complement direct)
 Din colțul camerei se aude un sunet enervant: Bâz! Bâz! (atribut)
 Câinele lătra cât îl ținea gura: ham-ham-ham! (complement circumstanțial)
Punctuația interjecțiilor
În funcție de intonația exclamativă, mai înaltă sau mai puțin înaltă, după interjecție se folosește,
după caz:semnul exclamării sau virgulă. În general, semnul exclamării se pune după o interjecție care
exprimă stări sufletești precum: entuziasm, spaimă, durere mare etc
 Ura! Am câștigat concursul!
 Ah! Cred că mi-am luxat mâna!
 Uau! Ce aproape de sol zboară acel avion!
Când sunt folosite precum un vocativ, interjecțiile folosite pentru adresare se despart prin
virgulă de restul cuvintelor, dacă nu sunt însoțite de un substantiv.
 Măi, vino aici!
 Măi Vasile, vino aici!
 Măi oameni buni, ascultați-mă!
După interjecțiile care exprimă o poruncă sau un îndemn, dacă sunt urmate de un complement. În
celelalte cazuri, aceste interjecții se despart prin virgulă sau semnul exclamării, în funcție de intonația
folosită.
 Hai cu noi!
 Na-ți banii înapoi!
 Hai, că întârziem!
 Hai! mișcă-te că e târziu!
Interjecția ia, urmată de un verb la conjunctiv sau imperativ, nu se desparte de verb prin virgulă.
 Ia să văd ce ai acolo.
 Ia ascultă și tu!
Dacă mai multe interjecții identice sunt repetate, se despart prin virgulă sau prin liniuță de unire. La
final se poate pune virgulă sau semnul exclamării după caz.
 Ha-ha-ha! Ce glumă bună!
 He, he, dacă eram mai tânăr.
18. Sintaxa. Unităţi sintactice. Topică. Relaţii sintactice . Propoziţia. Clasificare. Raporturi
sintactice în propoziţie .
Sintaxa este ramura gramaticii care studiază propoziția, fraza, unitățile de propoziție, regulile de
îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în frază, precum și raporturile dintre părțile de
propoziție și raporturile în frază.
Vorbirea se realizează prin unitățile sintaxei: enunț, propoziție și părți de propoziție, frază.
Enunțul este o comunicare întreagă, de sine stătătoare, ce poate fi înțeleasă sau doar
percepută (dacă ascultătorul/cititorul nu înțelege lexical toate cuvintele comunicării). Pentru ca
un șir de cuvinte să constituie un enunț, el trebuie să fie organizat gramatical și să respecte reguli
exacte de combinare.
Enunțul poate reprezenta:
 o informație Nu am găsit pe internet ce am căutat.

 o constatare Mașina este tot mai murdară.
 un ordin Du-te la școală!
 un sfat Cred că ar fi bine să citești.
 o rugăminte Te rog să mă suni.
 un îndemn Nu ceda atât de ușor.
 o întrebare Mergem la film?
 un răspuns la întrebare — Mergem la film? — Da.
Fraza este un enunț format din două sau mai multe propoziții. Cele mai multe enunțuri
iau forma frazelor. Frazele lungi și complexe, întâlnite în limba literară, poartă denumirea
de perioade.
Din punct de vedere sintactic, fraza este o unitate sintactică independentă care are în
componența ei două sau mai multe predicate, a doua sau mai multe propoziții, legate prin
conținut. Prezența propoziției principale este obligatorie într-o frază. [vezi mai multe detalii
despre fraze]
Fraza poate fi formata din: doua sau mai multe propoziții principale sau mai multe
propoziții principale și una sau mai multe propoziții secundare.
! Ca excepție, în limba literară, prin procedeul stilistic numit izolare, sunt construite fraze
fără propoziții principal.
Propoziția este cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o comunicare cu
înțeles deplin și care are un singur predicat.
Gramatica modernă definește mai cuprinzător propoziția: o unitate de bază a sintaxei,
care are însușirea de comunica (predica) idei cu caracter informativ, afectiv sau de voință prin
intermediul unui predicat (verbal, nominal, adverbial și interjecțional) sau intonație predicativă.
De regulă, propoziția are un singur predicat. Excepție face propoziția lipsită de verbe la modurile
personale (propoziția nominală).
Eu mănânc un măr. (propoziția are un singur predicat mănânc)
Părțile de propoziție
Partea de propoziție este cea mai mică unitate sintactică a unei propoziții, care nu are
autonomie și poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu parte sintactică.
Eu mănânc un măr mare. (părți de propoziție: eu – subiect, mănânc – predicat, un măr
– complement, mare – atribut)
Părțile de propoziție au fost grupate în două categorii:
părți principale de propoziție: predicatul, subiectul
părți secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predictiv suplimentar
Clasificarea propozițiilor
În funcție de existența sau inexistența unor relații gramaticale cu alte unități sintactice
asemănătoare, propozițiile se împart în:
Propoziții neintegrate în frază

Propozițiile neintegrate în frază sau propozițiile independente au înțeles propriu și nu
sunt în relație cu alte propoziții.
De studierea acestor tipuri de propoziții și de îmbinarea cuvintelor în propoziții se
ocupă sintaxa propoziției. Vezi mai multe detalii despre clasificarea propozițiilor.
Propoziții integrate în frază
Propozițiile integrate în frază sau propozițiile dependente se află în alte relații
gramaticale cu alte propoziții din frază.
Eu mănânc un măr/ pe care l-am cules din pom,/ dar pe care nu l-am
spălat./ (cuvintele subliniate sunt predicate)
De studierea acestor tipuri de propoziții și de relațiile dintre ele în frază se ocupă sintaxa frazei
19. Sintaxa și logica. Unitățile de bază ale sintaxei. Îmbinarea de

cuvinte/sintagma.Tipologia îmbinărilor de cuvinte.Propoziția ca unitate
fundamentală a sintaxei. Trăsăturile propoziției.
Sintaxa propoziției este partea sintaxei care studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziții.
Obiectul de studiu al sintaxei propoziției:
 propoziția independentă de relațiile ei cu celelalte unități sintactice asemănătoare

 clasificarea propozițiilor independente, unitățile sintactice specifice propoziției ‒
părțile de propoziție (subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ
suplimentar și apoziția)
 tipurile de raporturi existente între părțile de propoziție (coordonare, subordonare,
predicație și apoziționale)
 construcțiile sintactico-stilistice din structura propoziției (elipsa, subînțelegerea,
includerea, suspensia, izolarea, repetiția.
Propoziţia logică este forma elementară care are valoare de adevăr. Analizând conceptele
fundamentale, categoriile filosofice (substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, poziţie, posesie,
timp, acţiune, pasiune), Aristotel conchide: „Nici unul dintre aceşti termeni nu implică, în şi prin
sine, o afirmaţie sau o negaţie; numai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţii
afirmative sau negative, căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie, să fie ori
adevărată, ori falsă, pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi
nici adevărate, nici false”.
Informaţiile nu pot identificate, modificate şi transmise fără a avea forma unor enunţuri.
Sub influenţa logicii simbolice, analizei logice a limbajului, „în ştiinţele cognitive se consideră
că unitatea semantică minimală este aserţiunea, nu conceptul. Aserţiunea este un „atom” de
cunoştinţă, o cunoştinţă atomară, care constă în asertarea unui predicat logic (ex.: proprietate,
relaţie) despre un subiect logic.
Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Logica contemporană operează cu mai mult
de două valori de adevăr, deci este polivalentă. De exemplu, logica trivalentă utilizează trei
valori de adevăr:
1. adevăr;
2. fals;
3. indeterminat (nesigur, probabi,l necunoscut ş. a.).
Exemple:
1. Avocaţii sunt jurişti (propoziţie adevărată).
2. Criminalii sunt oamenii oneşti (propoziţie falsă).
3. Manualele şi tratatele de logică conţin un număr par de pagini (propoziţie
indeterminată).
Sintagma este, în lingvistică, o îmbinare de cel puțin două cuvinte ce reprezintă cea mai

mică unitate în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic. Sintagma care conține numai
două cuvinte este una minimală, ea putând fi constituentul unei sintagme mai mari. De exemplu,
propoziția L’enfant du voisin avait lancé le ballon dans le carreau de la cuisine „Copilul
vecinului aruncase mingea în geamul bucătăriei”[3] se constituie din:
 l’enfant du voisin „copilul vecinului” – sintagma nominală subiect, compusă din:
 sintagma nominală l’enfant „copilul” și
 sintagma prepozițională du voisin „vecinului”;
 avait lancé le ballon dans le carreau de la cuisine – sintagma

verbală predicat, constituită din:
 verbul avait lancé „aruncase”;
 sintagma nominală le ballon „mingea”;
 sintagma prepozițională dans le carreau de la cuisine „în geamul
bucătăriei”, formată la rândul ei din:
– prepoziția dans „în”;
– sintagma nominală le carreau „geamul”;
– sintagma prepozițională de la cuisine „bucătăriei”, divizibilă mai departe în:
– prepoziția de și
– sintagma nominală la cuisine.
Propoziția este cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o comunicare cu
înțeles deplin și care are un singur predicat. Gramatica modernă definește mai
cuprinzător propoziția: o unitate de bază a sintaxei, care are însușirea de comunica (predica) idei
cu caracter informativ, afectiv sau de voință prin intermediul unui predicat (verbal, nominal,
adverbial și interjecțional) sau intonație predicativă.
Partea de propoziție este cea mai mică unitate sintactică a unei propoziții, care nu are
autonomie și poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu parte sintactică.
Eu mănânc un măr mare. (părți de propoziție: eu – subiect, mănânc – predicat, un măr –
complement, mare – atribut)
Părțile de propoziție au fost grupate în două categorii:
părți principale de propoziție: predicatul, subiectul
părți secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predictiv suplimentar.
20. Relațiile sintactice în propoziție. Tipurile de raporturi sintactice

între cuvinte în propoziție(acordul,recțiunea,aderarea). Coordonarea și
subordonarea.
Relaţia sintactică este un factor de coeziune, care asigură îmbinarea unităţilor sintactice
inferioare în unităţi sintactice superioare, şi anume îmbinarea părţilor de propoziţie în propoziţie
şi a propoziţiilor în frază. Prin raporturi sintactice înţelegem relaţiile/ legăturile- marcate
lingvistic- ce apar la nivelul unităţilor sintactice ( propoziţia, partea de propoziţie, fraza,
substitutul de propoziţie/ frază, textul)
Raporturile sintactice înseamnă legăturile sintactice între unitățile

sintactice (fraze, propoziții, părți de propoziție). În limba română, există patru feluri de raporturi
sintactice: raportul de coordonare, raportul de subordonare, raportul apozițional (apozitiv) și
raportul predicativ (de inerență).
Tipurile de raporturi sintactice între cuvinte în propoziție:

acordul,recțiunea,aderarea.
Acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia

forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat. În cazul acordului, cuvîntul determinat
întotdeauna este un substantiv, iar cel determinativ poate fi un adjectiv (roman interesant), 16 un
pronume demonstrativ, posesiv sau nehotărît (casa aceasta, casa mea, fiecare casă), un numeral
ordinal (copacul al doilea), un participiu sau gerunziu (luna răsărită, luna răsărindă). Deosebim
trei feluri de acord: a) gramatical (total şi parţial), b) semantic şi c) prin atracţie. Acordul
gramatical este o astfel de relaţie sintactică cînd cuvîntul determinativ ia forma de gen, număr şi
caz a cuvîntului determinat. Acordul gramatical total se stabileşte cînd cuvîntul determinativ se
acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat: buze tremurînde, crengi înflorite; poveştile
acestea). Acordul gramatical parţial se stabileşte între subiect şi predicat. Predicatul verbal se
acordă cu subiectul în număr şi persoană. Iar copilaşii veseli cu pieptul dezgolit. Aleargă-i sar în
cale şi-i zic: Bine-ai sosit!
Recţiunea este relaţia sintactică cînd un cuvînt cere de la determinantul său o anumită
formă de caz oblic cu sau fără prepoziţie. În dependenţă de categoria morfologică a cuvîntului
determinat, deosebim: a) recţiune verbală: cînd cuvîntul (determinat) este verb: a intra în casă, a
rezolva o problemă. b) recţiune nominală: cînd cuvîntul (determinat) este un nume: pornirea
trenului, o lecţie de gramatică. Din punct de vedere al gradului de subordonare dintre cuvîntul
determinat şi determinativ deosebim: a) recţiune puternică, cînd cuvîntul determinant se leagă de
cel determinat numai cu o anumită prepoziţie sau fără prepoziţie: a se îmbrăţişa cu cineva, a da
fratelui o scrisoare etc. b) recţiune slabă, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat
numai cu ajutorul prepoziţiilor: a cădea din, pe, de pe, peste ceva etc. Datorită naturii
morfologice a cuvîntului determinat, recţiunea poate fi: 17 - substantivală: gîndul mamei, viitorul
copilului - pronominală: nimeni din noi, fiecare dintre ei; - adverbială: departe de tine, veşnic în
mişcare; - numeralică: nici unul din patru; - verbală: povesteşte adevărul, scrie cărţi. Din punct
de vedere al formei elementului determinativ, recţiunea poate fi: a) neprepoziţională (casa
vecinei) b) prepoziţională (casă de piatră).
Aderarea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinativ se leagă de cel
determinat numai după sens, fără a-şi modifica forma gramaticală. Cuvîntul determinat poate fi
un substantiv, un verb, un adjectiv (uşor de zis; greu de făcut; maşină de spălat; plăcerea de a
dormi etc.), iar determinativul este un adverb (a umbla repede, a scrie frumos), un infinitiv
(dorinţa de a învăţa), gerunziu (merge şchiopătînd, venea plîngînd), supin ( a terminat de scris)
Coordonarea este relaţia ce se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă,

care nu depind nici semantic, nici structural una de cealaltă. De exemplu: zîmbete şi flori;
frumoasă, dar tristă; ba un vers, ba un cîntec etc. Relaţia de coordonare se poate stabili: a) la
nivel propoziţional: - între elementele constitutive ale părţilor de propoziţie multiple (subiecte
multiple, nume predicative multiple, atribute multiple). Raportul de coordonare se realizează
prin:
 Juxtapunere ( virgula): Merge, dansează, cântă.
 Conjuncții cordonatoare:
1. Copulative: și, nici.
2. Adversative:dar, iar, însă, ci, ba.
3. Disjunctive: sau, ori, fie.
4. Conclusive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie.
În gramatică, subordonarea este unul dintre raporturile sintactice. Se stabilește între

două entități lingvistice cu funcții sintactice diferite, dintre care unul este determinat (regent), iar
celălalt determinant sau subordonat.
Raportul de subordonare se realizează prin:

 Conjuncții subordonatoare: că, ca, să să, ca….să, să, dacă, de, deoarece,căci,
încât, fiindcă.
 Pronume relative: care, cine, ce cât, câtă, câți, câte, cui, cel ce, cei ce, cele ce.
 Adverbe relative: unde, de unde, până unde, când, de când, până când, cum.
 Pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice,oricui.
 Adverbe nehotărâte: oriunde, oricum, oricând.
21. Părțile principale de propoziție : Subiectul- parte principală de
propoziție. Tipologia subiectului. Predicatul- parte principală de propoziție.

Tipologia predicatului.
Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată
de predicatul verbal, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat verbal pasiv sau cine are o
anumită caracteristică exprimată de numele predicativ. Altfel spus, subiectul este partea
principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
Subiectul răspunde la întrebările : Cine? Ce?
În fața casei latră voios un cățel. (cățel ‒ subiect, face acțiunea exprimată de predicatul
verbal; cine latră?)
Cărțile sunt aranjate în bibliotecă. (cărțile ‒ subiect, are caracteristica exprimată de numele
predicativ; cine sunt aranjate?)
În funcție de prezența sau absența subiectului în propoziție, subiectele sunt de două

feluri: exprimate sau neexprimate. Subiectul exprimat poate fi simplu, multiplu sau dezvoltat,
iar cel neexprimat poate fi inclus, subînțeles, nedeterminat sau impersonal. Părțile de vorbire
prin care poate fi exprimat un subiect sunt: substantiv, locuțiune
substantivală, numeral, pronume, verb, interjecție.
Subiectul poate fi de patru feluri într-o propoziție: simplu, multiplu, inclus și
subînțeles.
Subiect simplu, exemplu: În camera alăturată se aud bubuituri.
Subiect multiplu, exemplu: Sorin, Claudiu și Ana fac lecțiile la limba română.
Subiect inclus (dedus din desinențele de persoana I și a II-a, singular și plural, ale
verbului predicat), exemplu: Am învățat să ascult mai bine. (Cine a învățat? Răspuns: eu).
Subiect subînțeles (dedus din propozițiile anterioare), exemplu: Olguța răsuci cheia,
apăsă clanța și răsări în prag. (în propozițiile 2 și 3 subiectul e subînțeles din propoziția 1: cine
apasă? cine răsări? – Olguța, ea).
Predicatul este partea principală de propoziție care indică acțiunea făcută de către
subiect. Astfel, însuși sensul unei propoziții și existența ei depind de predicat, drept pentru care
analiza unei propoziții începe mereu cu identificarea acestuia. Această parte de propoziție indică
fie o acțiune, fie o trăsătură, fie o stare a subiectului.
Întrebările la care răspunde predicatul sunt următoarele: Ce face? Cine este?

Ce este? Cum este?
Exemple: Iulia pleacă bucuroasă în excursie. Acest apartament este spațios.
În funcție de tipul de verb prin care este exprimat, predicatul poate fi predicat verbal sau
predicat nominal.
Predicatul verbal este exprimat printr-un verb la un mod personal, o locuțiune verbală, o

interjecție predicativă sau un adverb predicativ. Predicatul verbal răspunde la întrebările: Ce
face? Ce se spune despre? Exemplu: Alex aleargă patru kilometri.
Predicatul nominal atribuie subiectului o identitate sau o însușire (îl califică) și arată

cine este, ce este sau cum este subiectul. Acesta răspunde la întrebările: Cine este?, Ce este?,
Cum este? adresate subiectului. Exemplu: Soția ta este frumoasă.
Poziția predicatului în cadrul unei propoziții
Într-o propoziție, predicatul se poate afla fie la începutul, la mijlocul sau la finalul
acesteia, neavând un loc bine determinat.
Exemple: Fata citește o carte.
Ce parte de vorbire este predicatul?
De cele mai multe ori, cuvântul care îndeplinește funcția de predicat este ca parte de vorbire
verb. Totodată, predicatele pot fi exprimate și prin alte părți de propoziție (locuțiune verbală,
verb copulativ, adverb, locuțiune adverbială predicativă, interjecție predicativă).
Predicatul este partea de propoziție căruia subiectul îi deteremină persoana și numărul. În unele
cazuri, îi determină și genul, ceea ce este valabil numai pentru unele limbi, iar în acestea pentru
anumite forme ale predicatului verbal și pentru predicatul nominal cu numele predicativ
exprimat prin anumite părți de vorbire.
22. Părțile secundare de propoziție: Atributul și felurile acestuia.
Apoziția și tipurile ei. Complementele circumstanțiale și necircumstanțiale.
Atributul este partea secundară de propoziție care determină fie un substantiv, fie o
locuțiune substantivală, fie o parte de vorbire care are rolul de a înlocui un substantiv (un
pronume sau un numeral). Atributul răspunde la următoarele întrebări: Care? Ce fel de...? Al,
a, ai, ale cui? Cât (sau câtă, câți, câte) ? Al câtelea/ a câta?
Poziția atributului într-o propoziție poate varia, astfel încât el se poate afla fie înainte, fie
după substantivul determinat. Un substantiv poate avea mai mult de un singur atribut, caz în care
acestea vor putea fi determinate de alte atribute.
Exemple: Am cumpărat fructele și legumele proaspete.
Atributul poate fi de mai multe tipuri, felul acestuia depinzând de partea de vorbire prin
care este exprimat. Astfel, există următoarele tipuri de atribute: Atribut adjectival, Atribut
substantival, Atribut pronominal, Atribut verbal , Atribut adverbial, Atribut
interjectional.
Atributul adjectival este partea secundara de propozitie definindu-se ca atributul care se

exprima printr-un adjectiv, determinand un substantiv sau un substitut al acestuia: pronume,
numeral cu valoare substantivala. Exemple: Nimeni destept nu a raspuns la ora.
Atributul substantival este atributul care determină
un substantiv, pronume sau numeral și care poate fi exprimat printr-un substantiv (locuțiune
substantivală) la toate cazurile sau printr-un numeral (cardinal, ordinal, colectiv, distributiv) cu
valoare substantivală. Mașina fratelui meu este roșie. (atributul fratelui determină
substantivul mașina)
Atributul pronominal este atributul care determină un substantiv, pronume și numeral și

se exprimă prin pronume personale, de politețe, reflexive, posesive, interogative, relative,
demonstrative, nehotărâte, negative. Atributele pronominale se împart în: atribute pronominale
genitivale, atribute pronominale cu prepoziție (prepozițional), atribute pronominale în dativ,
atribut pronominal apozitiv (apoziție pronominală).
Atributul verbal se exprimă prin verb și locuțiune verbală la modul infinitiv, supin

și gerunziu. Exemple: Dorința de a învăța nu există.(atribut verbal exprimat prin verb la
infinitiv) Textul de citit este interesant.(atribut verbal exprimat prin verb la supin) Am întâlnit
elevi râzând.(atribut verbal exprimat prin verb la gerunziu) Dorința de a o lua la sănătoasa îl
caracterizează.(atribut verbal exprimat prin locuțiune verbală).
Atributul adverbial este atributul care se exprimă prin adverbe. De obicei, adverbele sunt

precedate de prepozițiile de, din sau de locuțiuni adverbiale.
 Casa de acolo este a bunicilor mei.
 Mașina din față este a părinților mei.
Atributul interjecțional este atributul care se exprimă prin interjecții sau o locuțiuni
interjecționale.
 Ultimul cuvânt Adio! m-a întristat.
 Cuvintele Slavă Domnului! le-a rostit cu multă umilință.
În sintaxa tradițională, complementul circumstanțial (prescurtat CC) este o specie

de complement format dintr-un ansamblu eterogen de subspecii definite în primul rând semantic[1].
Conform definiției tradiționale, acestea exprimă diferite circumstanțe (împrejurări) de realizare a
acțiunii, de producere a stării sau a calității.
Complemente circumstanțiale
Precum sugerează denumirea acestora, complementele circumstanțiale indică împrejurarea în
care are loc acțiunea exprimată de către verbul determinat. Această categorie se împarte în varii
categorii, astfel încât complementele circumstanțiale pot fi: De loc ,De timp De mod, De cauză
, De scop , Condiționale, Concesive, Consecutive.
Complemente necircumstanțiale аceste complemente indică obiectul asupra căruia se
revarsă consecințele acțiunii exprimate prin verb, sau obiectul căruia i se acordă ceva anume.
Complementele necircumstanțiale pot fi: Directe, Indirecte, De agent
Într-o propoziție, complementul se află, de regulă, după termenii determinați. În unele

situații, complementul stă înaintea termenului determinat.
Exemple: Pe Marius l-am văzut la școală. La școală l-am văzut pe Marius.
Complementele aflate în raport de coordonare se pot despărți între ele sau nu prin virgulă,
depinzând de regulile de punctuație aplicate conjuncțiilor.
Complementele necircumstanțiale
Complementul direct Complementul direct indică elementul asupra căruia se exercită

acțiunea exprimată de termenul determinat. Această parte de propoziție poate determina un verb,
o interjecție sau o locuțiune verbală și răspunde la următoarele întrebări: Pe cine? Ce?
Exemple: Am întâlnit-o pe Maria în oraș. – Pe cine am întâlnit în oraș?
23. Clasificarea propozițiilor după structura gramaticală, după scopul

cu care sunt folosite în comunicare, după aspectul lor pozitiv sau negativ și
după afectivitate. Propoziții principale și secundare.
Clasificarea propozitiilor dupa scopul comunicarii propozitiile sunt: Propozitii

enuntiative
Propozitiile enuntiative sunt cele care transmit o informatie, o contestare si pot fi exclamative
sau neexclamative.In asemenea cas distinctia se poate face prin semnele de punctuatie din limba
romana, prin intonatie sau si prin starea afectiva a vorbitorlui.Ex: El rosteste frumos! – El
rosteste frumos. In cadrul propozitiilor enuntiative (exclamative sau neexclamative) se disting
mai multe tipuride propozitii:
Propozitii enuntiative propriu-zise (arata o constatare): Ex. Pamantul se invarte in

jurul Soarelui
Propozitii enuntiative optative (arata o dorinta): Ex. As pleca la munte.
Propozitii enuntiative imperative(exprima un indemn, un sfat sau rugaminte)
1.Ex.Pleaca acum de aici! (prin verb la imperativ);
2.Sa pleci acum de aici! (prin verb la conjunctiv cu nunanta de imperativ)

3.Vei pelaca acum de aici! (verb la indicativ, viitor cu sens de imperativ)
Propozitii enunatiative dubitative - Propozitiile enuntiative dubitative exprima oindoiala,
o banuiala, o nesiguranta cu privire la o actiune sau la cel care o savarseste. Ex.Ursul sa fi
fost cam la 30 de pasi de cort…
Propozitii enuntiative interogative
Propozitiile enuntiative interogative sunt acele propozitii care cer o informatie si care pot
fifie exclamative fie neexclamative. Ex.El recita expresiv? (Aici putem vedea semnul
intrebarii ceea ce denota caracterul pur interogativ)El recita expresiv?! (Aici exprima si
ironia si se folosesc doua semne de punctuatie)
In cadrul propozitiilor interogative putem distinge:
1.Interogative propriu-zise (care formuleaza o intrebare cu privire la o actiune

saustare reala si se construiesc cu verbe la modul indicativ). Ex: Ce admiri? Cat costa?
Mananci?
2.Interogative optative (care formuleaza o intrebare cu privire la o dorinta si

seconstruiesc cu modul optativ).
Propozițiile negative sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul copulativ din
predicatul nominal exprimă o negare, dezaprobă sau nu acceptă ceva. Semnul distinctiv al
acestor propoziții este adverbul nu. În unele cazuri adverbul este întărit prin adăugarea
adverbului nici. Ex.Câinele nu latră.
Propozițiile pozitive (afirmative) sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul copulativ
din din predicatul nominal afirmă, confirmă, aprobă ceva. Ex Câinele latră.
După afectivitate acest criteriu se referă la atitudinea vorbitorului față de ceea ce exprimă.
Astfel, propoziția poate fi neafectivă sau neexclamativă (care nu lasă să se vadă starea de spirit a
vorbitorului), ori afectivă sau exclamativă.
Propoziția principală este cea care are înțeles de sine stătător, fără a depinde de
propozițiile secundare. O frază poate include una sau mai multe propoziții principale, cărora li se
adaugă și propoziții secundare. Există și situații în care fraza se compune numai din propoziții
principale, aflate în raport de coordonare. Exemplu de propoziție principală: Eu beau apă.
Propoziția secundară, întâlnită și sub numele de „subordonată”, nu are înțeles de sine

stătător. Sensul acesteia depinde în întregime de o altă propoziție (principală). În cadrul unei
fraze, propoziția secundară îndeplinește rolul unei părți de propoziție a regentei. Chiar și
denumirile tipurilor de propoziții secundare sugerează această dinamică. Acestea sunt, după cum
urmează: Exemplu de frază ce conține o propoziție principală și una secundară: Eu citesc
cartea / pe care am cumpărat-o ieri. (Eu citesc cartea – propoziție principală; pe care am
cumpărat-o ieri – propoziție subordonată atributivă)
24. Subiectul și propoziția subordonată subiectivă.
Subiectul este partea principala de propozitie care arata despre cine/ce se vorbeste in
propozitie.
Intrebari : cine? ce?
Cazuri : Subiectul sta in cazul nominativ, neinsotit de prepozitii.
Clasificarea subiectelor : 1. Exprimat – simplu : Fetele merg in parc.
– multiplu : Fratii si surorile merg in parc.
2. neexprimat – subinteles (exprimat intr-o propozitie anterioara : Copiii au fost in
parc/si s-au jucat – in cea de-a doua propozitie subiectul este subinteles (copiii);
– inclus (cuprins in terminatia verbului): Au fost la scoala – subiect = ei
De retinut :
1. Subiectul se exprima prin diferite parti de vorbire
2. Verbele la infinitiv si participiu pot avea si ele subiect : El vazandu-ne, am fost nevoiti
sa plecam.
Propozitia subiectiva reprezinta in fraza o realizare propozitionala a subiectului.
Intrebari : cine? ce?
Termen regent: 1. verb personal predicativ : Cine invata (1)/ia note mari(2)
= 1. SB(subordonata subiectiva) 2. PP(propozitie predicativa)
2. verbe si constructii impersonale: – verbul impersonal a trebui : Trebuie(1)/sa invatam
mai bine(2)……..= 1. PP, 2.SB
– verbe reflexive impersonale : Nu se cuvine(1)/sa vorbesti urat(2)…..= 1. PP, 2. SB
Elemente de relatie : – pronume si adjective pronominale relative : Cine e
respectuos(1)/este apreciat de toti(2)……..= 1.SB, 2.PP
Care elev va sti(1)/va lua examenul(2)…..= 1.SB, 2.PP
– pronume si adjective pronominale nehotarate: Oricine vine(1)/va fi primit(2)…….1.SB,
2.PP
Oricarui elev i-am explicat(1)/a inteles(2)….= 1. SB, 2.PP
– conjunctii subordonatoare: Negresit(1)/ ca va veni primul(2)……= 1.PP, 2.SB
– adverbe relative: Nu conteaza(1)/cum a intrebat(2)….1.PP, 2.SB
Topica si punctuatia : SB poate sta inainte sau dupa regenta si nu se desparte prin
virgula de aceasta.
Observatie : Propozitia insuficienta este o regenta care cere obligatoriu un determinant(o
subordonata), fiind vorba de regentele subiectelor, predicatelor,etc: Poate ca va invata.
25.Predicatul şi propoziţia subordonată predicativă
Predicatul este partea principală de propoziție care indică acțiunea făcută de către
subiect. Astfel, însuși sensul unei propoziții și existența ei depind de predicat, drept pentru care
analiza unei propoziții începe mereu cu identificarea acestuia. Această parte de propoziție indică
fie o acțiune, fie o trăsătură, fie o stare a subiectului.
Întrebările la care răspunde predicatul sunt următoarele: Ce face?Cine este?Ce este?Cum

este? Exemple: Iulia pleacă bucuroasă în excursie.Acest apartament este spațios.
Clasificarea predicatelor În funcție de tipul de verb prin care este exprimat, predicatul
poate fi:
1. Predicat verbal
Acest tip de predicat indică fie o acțiune, fie o stare a subiectului. Verbul prin care se
exprimă predicatul verbal se poate regăsi într-o propoziție la toate cele trei diateze: activă, pasivă
și reflexivă. Predicatul verbal este exprimat, de regulă, printr-un verb cu înțeles de sine stătător,
răspunzând la întrebarea: ce face? Exemple: Anca citește o carte. – Ce face Anca? Anca citește o
carte și bea ceai.
2. Predicat nominal
Acest tip de predicat este exprimat printr-un verb care nu are înțeles de sine stătător. Spre
deosebire de cel verbal, predicatul nominal exprimă o caracteristică a subiectului și nu o acțiune
a acestuia.
Formula de construcție a predicatului nominal este următoarea: verb copulativ (la un

mod personal) + nume predicativ (fie simplu, fie multiplu). Cel mai des întâlnit verb
copulativ în formarea unui predicat nominal este a fi. Exemplu: Băiatul este leneș.
Numele predicativ reprezintă o componentă importantă a predicatului nominal,

exprimând o trăsătură a subiectului. Prin aceasta, el califică subiectul (ce este?, cum este?), îl
clasifică și îl identifică (cine este?). Astfel, numele predicativ oferă verbului copulativ sensul
care îi lipsește acestuia. Exemplu: Apa este de băut. (este – verb copulativ; de băut – nume
predicativ)
Numele predicativ poate fi:
a. Simplu – când este format dintr-un singur termeni. Exemplu: Fata este harnică.
b. Multiplu – când se compune din mai mulți termeni. Exemplu: Fata este harnică și
inteligentă.
Poziția predicatului în cadrul unei propoziții
Într-o propoziție, predicatul se poate afla fie la începutul, la mijlocul sau la finalul
acesteia, neavând un loc bine determinat. Exemple:Fata citește o carte.
Acordul predicatului cu subiectul Atât în cazul predicatului verbal, cât și în cel al

verbului copulativ care contribuie la formarea predicatului nominal, acordul cu subiectul se
realizează în număr și persoană. Exemple: Fetele mănâncă prăjituri. (fetele – persoana a III-a, nr.
plural; mănâncă – persoana a III-a, nr. plural)
Propoziția subordonată predicativă este aceea care, aflată lângă un verb

copulativ din regentă, înlocuiește numele predicativ în cadrul unei fraze.
Exemplu: Ea este/ cea care m-a ajutat.
Propoziția predicativă răspunde la întrebările: ce?cum?ce fel de?
Propoziția predicativă poate fi introdusă prin:
Pronume relativ
Nelămurirea este/ care dintre elevi a copiat.
 Pronume nehotărât
Poți lua/ orice poftești.
 Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de
Treaba ta este/ să supraveghezi clădirea.
 Adverbe și locuțiuni adverbiale
Vacanța este/ cum și-a imaginat-o ea.
Există o serie de verbe care cer propoziția predicativă. Acestea sunt, după cum urmează:
a deveni , a se naște, a fi, a ajunge, a se constitui, a ieși, a se numi, a rămâne, a se chema.
Reguli de punctuație
Propoziția subordonată predicativă nu se desparte niciodată prin virgulă de regenta sa, așa
cum nici între subiect și predicat nu se pune virgulă.
26. Elementul predicativ suplimentar (atributul circumstanțial)- propoziția

predicativă suplimentară.
Elementul predicativ suplimentar (EPS) este partea secundară de propoziție care însoțește
un verb exprimând o caracteristică sau o acțiune simultană cu acțiunea verbului.
EPS poate fi : de tip nominal – Copiii veneau bucuroși. – bucuroși se subordonează cu

verbul a veni cu care se grupează dar arată în același timp și o caracteristică
a substantivului copiii.
De tip verbal – Ea se întoarce la lucru cântând. – cântând determină o însușire a verbului a se
întoarce.
ESP SE EXPRIMĂ PRIN: 1. substantive – fără prepoziții S-a întors din armată bărbat.
– cu prepoziții: ca, de, drept, cu, etc. Ex. O alesese drept mireasă pe fiica cea
mică. Vânătorul stă la pândă cu pușca.
– construcții comparative cu adverbele ca sau cât. Ex. Ne uitam la bărbatul cât
casa.
2. adjective, participii și adjective provenite din gerunziu– fără prepoziții
Copiii se joacă zgomotoși. – cu prepoziții – de, drept
Ex. De vinovat nu ridica capul din pământ.
3. Pronume – fără prepoziții
Fetele s-au prezentat toate la concurs. Ex. Valiza o credeam a ei.
– cu prepoziții: ca, de, drept, cu, etc Ex. Drept cine mă iei?
Propoziția predicativă suplimentară este o subordonată care îndeplinește funcția

de element predicativ suplimentar al unui verb din propoziția regentă. Exprimă o acțiune
simultană, rar posterioară, a unei părți de propoziție exprimată printr-o parte de vorbire nominală
din regentă. Aceasta poate fi subiectul (Se aud clopotele cum sună), complementul
direct (Le aud cum sună), complementul indirect (M-am pomenit cu el că vine)
sau complementul de agent (A fost condusă de el cum l-a găsit).
Propoziția predicativă suplimentară se introduce prin:
 pronume relative, interogative sau nehotărâte, ori adjective
pronominale corespunzătoare acestora: Te știu cine ești[1], Te știe lumea ce poamă ești, Ba o
știu de câte e în stare (Mihail Sadoveanu)[2];
 adverbe relative: Te știu cum lucrezi[1], Te știu cât de bine ai răspuns (Vladimir
Beșleagă), Am găsit orașul precum mi-l imagina
 conjuncții: Te știu că ești muncitor, L-a făcut să înțeleagă[1], Se întorcea acasă
numai cu moș Nichifor, fără să se mai teamă de lup (Ion Creangă)[3].
Pronumele introductiv are funcție sintactică în propoziția subordonată, fiind la cazul și cu
eventuala prepoziție cerute de aceasta: Te știu cui îi duci dorul, Te știu la cine ți-e gândul.
Modul predicatului propoziției predicative suplimentare este de cele mai multe
ori indicativul, dar poate fi și condițional-optativul sau prezumtivul, cu toate cuvintele
introductive, în afară de să, care se folosește cu conjunctivul.
Predicativa suplimentară se plasează în general după regentă, dar poate fi scoasă în
evidență prin plasarea ei pe primul loc. În acest caz poate fi neizolată de regentă (Cum au
fost le-am lăsat)[1] sau izolată de aceasta prin pauză și intonație, marcate în scris prin virgulă: De
ce e în stare, numai eu o știu .
27. Atributul și propoziția subordonată atributivă.
Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv, o locuțiune

substantivală sau un înlocuitor al substantivului – pronume sau numeral.
Atributul răspunde la care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât (câtă)? câți (câte)? al
întrebările: câtelea? a câta?
Atributul poate fi de mai multe tipuri, felul acestuia depinzând de partea de vorbire prin
care este exprimat. Astfel, există următoarele tipuri de atribute: Atribut adjectival, Atribut
substantival, Atribut pronominal, Atribut verbal , Atribut adverbial, Atribut
interjectional.
Atributul adjectival este partea secundara de propozitie definindu-se ca atributul care se
exprima printr-un adjectiv, determinand un substantiv sau un substitut al acestuia: pronume,
numeral cu valoare substantivala. Exemple: Nimeni destept nu a raspuns la ora.
Atributul substantival este atributul care determină

un substantiv, pronume sau numeral și care poate fi exprimat printr-un substantiv (locuțiune
substantivală) la toate cazurile sau printr-un numeral (cardinal, ordinal, colectiv, distributiv) cu
valoare substantivală. Mașina fratelui meu este roșie. (atributul fratelui determină
substantivul mașina)
Atributul pronominal este atributul care determină un substantiv, pronume și numeral și

se exprimă prin pronume personale, de politețe, reflexive, posesive, interogative, relative,
demonstrative, nehotărâte, negative.
Atributul verbal se exprimă prin verb și locuțiune verbală la modul infinitiv, supin și

gerunziu. Exemple: Dorința de a învăța nu există.(atribut verbal exprimat prin verb la infinitiv)
Textul de citit este interesant.(atribut verbal exprimat prin verb la supin
Atributul adverbial este atributul care se exprimă prin adverbe. De obicei, adverbele sunt

precedate de prepozițiile de, din sau de locuțiuni adverbiale.
 Casa de acolo este a bunicilor mei.
Atributul interjecțional este atributul care se exprimă prin interjecții sau o locuțiuni
interjecționale. Ex. Cuvintele Slavă Domnului! le-a rostit cu multă umilință.
Propoziția subordonată atributivă îndeplinește funcția atributului în cadrul unei fraze,

determinând într-o altă propoziție un substantiv sau un substitut al acestuia.
Exemplu: Câinele 1/ care latră 2/ nu mușcă. 1/
Propoziția subordonată atributivă răspunde, în cadrul unei fraze, la următoarele întrebări:

care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât?
Propoziția atributivă poate fi introdusă în frază prin:
 Pronume relativ
Privesc fulgii de zăpadă/ ce alunecă treptat spre pământ.
 Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de și locuțiunea conjuncțională până să
Am impresia/ că te cunosc.
 Adverbele relative: unde, când, cum, cât (pot fi precedate de prepoziții)

Ajung în orașul/ unde ne-am cunoscut.
28. Complementul direct și propoziția subordonată completivă direct.
Complementul direct arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea exprimată

de cuvântul determinat. Determină un verb, o interjecție sau o locuțiune verbală.
Complementul direct răspunde la întrebările: pe cine? ce?
 L-am cunoscut pe fratele lui Vasile. (pe cine am cunoscut? – pe el, -l)
 Citesc cartea cumpărată online. (ce citesc? – cartea)
 Uite-l pe Mihai! (pe cine? – pe Mihai, -l)
 A luat peste picior un profesor și a fost pedepsit. (pe cine a luat peste picior? – un
profesor)
Propoziția subordonată completivă directă, aflată lângă un verb la mod personal sau
nepersonal (sau o locuțiune verbală tranzitivă, o interjecție cu valoare verbală tranzitivă) din
regentă, are rol de complement direct. Exemple:
Verb tranzitiv: Am văzut/ cum învață George.
Locuțiune verbală tranzitivă: Vânzătoarea a băgat de seamă/ că a plecat un client.
Interjecție cu valoare verbală tranzitivă: Uite/ că s-a rezolvat problema.
Propoziția completivă directă răspunde, în cadrul unei fraze, la următoarele întrebări:
 Pe cine?
 Ce?
Propoziția subordonată completivă directă poate fi introdusă prin:
Una dintre următoarele conjuncții: că, să, cum, ca să, ca…să, dacă, de
Exemplu: Andreea observase înainte/ că o incomoda aglomerația.
Pronume sau adjective pronominale relative sau nehotărâte. Exemplu: Spune-

mi/ cine a lipsit.
Adverbe relative Exemplu: Nu am aflat/ când pleacă trenul.
Observație:
Propoziția completivă directă nu poate fi cerută niciodată de un verb reflexiv.
Când propoziția subordonată completivă directă se află înaintea regentei, se desparte de
aceasta prin virgulă. Exemplu: Ce faci tu acum,/ eu fac de multă vreme.
Când completiva directă se află după regentă, ea nu se desparte prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Știu/ ce carte ți-a plăcut cel mai mult.
29. Complementul indirect și propoziția subordonată completivă indirectă.
Complementul indirect arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acţiunea

verbului determinat.
La ce întrebări răspunde complementul indirect?
Întrebările la care răspunde complementul indirect sunt:

– cui?
– la cine?, la ce?, despre cine?, despre ce?, de cine?, de ce?, cu cine?, cu ce?, pentru cine?,
pentru ce? etc.
Prin ce se exprimă complementul indirect?
Complementul indirect se exprimă prin:

– Substantiv în cazul dativ.
Exemplu: Îi dau băiatului.
În cazul acuzativ cu prepoziţie.

Exemplu: Se gândea la băiat.
– Pronume personal în cazul dativ.

Exemplu: Îi dau lui.
În cazul acuzativ cu prepoziţie.

Exemplu: Se gândea la el.
– Numeral cu valoare substantivală.

Exemplu: Se gândea la prima.
Propoziția subordonată completivă indirectă îndeplinește funcția de complement

indirect în cadrul unei fraze, când se află lângă un verb tranzitiv sau intranzitiv, un adjectiv, un
adverb, o locuțiune verbală sau o interjecție cu valoare verbală din regentă.
Propoziția completivă indirectă poate determina și substantive nearticulate.
Exemplu: Ce friptură reușită,/ felicitări cui a pregătit-o!
Completiva indirectă răspunde la următoarele întrebări: cui? despre cine/ ce? de cine?
cu cine/ ce? la cine/ ce? pentru cine/ ce? împotriva cui? asupra cui?
Propoziția completivă indirectă poate fi introdusă prin:
Conjuncție
Exemplu: Nu își amintește/ că a plecat din cameră.
Pronume sau adjective pronominal nehotărât sau relativ
Exemplu: Am răspuns/ oricui m-a întrebat.
Adverb relativ (poate fi, sau nu, precedat de prepoziție)
Exemplu: Nu știa/ unde dorea să plece.
Când propoziția subordonată completivă indirectă se află înaintea regentei, se desparte de

aceasta prin virgulă.
Exemplu: Să spun ceva cu sinceritate, / mi-am dorit întotdeauna.
Când completiva indirectă se află după regentă, ea nu se desparte prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Mă mir/ că ai ajuns atât de repede.

30. Complementul de agent – propoziția subordonată de agent.
Complementul de agent Este partea secundară de propoziție care arată de cine este făcută
acțiunea unui verb la diateza pasivă.Complementul de agent indică autorul unei acțiuni
exprimate de verbul predicativ, el fiind subiectul logic al propoziției.
Pisica a fost îngrijită de copii.
REGENTUL COMPLEMENTULUI DE AGENT Complementul de agent determină:
1.un verb la diateza pasivă
Cartea a fost citită de mine.
2. verb la diateza reflexivă cu valoare pasivă
S-a observat ușa deschisă de vecini.
3. participiu cu sens pasiv
Cărțile vechi scrise de călugări sunt în muzeu.
PRIN CE SE EXPRIMĂ UN COMPLEMENT DE AGENT
1.substantiv în Ac, precedat de prepoziția de/ de către
Pădurea a fost tăiată de pădurari.
2. pronume cu prepoziția de/de către
Florile au fost culese de aceștia.
Florile au fost culese de către cineva.
3. numeral precedat de prepoziția de
Parcul a fost săpat de doi/ de al doilea.
TOPICA ȘI PUNCTUAȚIA
Complementul de agent stă după regent și nu se desparte n i c i o d a t ă prin virgulă.
Propoziția completivă de agent (CAG) este propoziția subordonată care îndeplinește

în frază funcția sintactică a unui complement de agent pe lângă cuvântul determinat din regență,
arătând de către cine este săvârșită acțiunea din regentă.
A fost sfătuit de părinți. (de părinți ‒ complement de agent; de cine a fost sfătuit?)
A fost sfătuit1/ de cine trebuie.2/ (P2 ‒ CAG; de cine a fost sfătuit?)
Am fost îndrumat1/ de cunoscătorul munților.2/ (de cunoscătorul ‒ complement de agent; de către
cine am fost îndrumat?)
Am fost îndrumat1/ de cel ce cunoaște munții.2/ (P2 ‒ CAG; de către cine am fost îndrumat?)
O lista extinsă de exemple găsiți la exemple de propoziții completive de agent.
Întrebări
de către cine? de către ce? de cine? de ce?
Termeni regenți
Propoziția completivă de agent determină următoarele:
verb la diateza pasivă – mod personal

A fost văzut1/ de cine era acolo.2/ (de cine a fost văzut?)
verb la diateza pasivă – mod nepersonal (participiu sau supin)
Geamul spart1/ de cine a venit ultimul2/ a fost înlocuit.1/ (de cine spart?)
verb pasiv reflexiv
O măsurătoare corectă nu s-a efectuat1/ de cine a fost numit.2/ (de cine nu s-a efectuat?)
adjectiv derivat cu sufixul – bil
A adoptat o poziție inabordabilă1/ de oricine ar fi încercat.2/ (inabordabilă de cine?)
31.Complementul circumstanțial de loc și propoziția subordonată circumstanțială

de loc .
Complementul circumstanțial de loc arată locul unde se petrece acțiunea (direcția,

punctul de plecare, spațiul, limita). Determină un verb, locuțiune verbală sau o interjecție cu
funcție de predicat.
Complementul circumstanțial de loc unde? de unde? pe unde? până
răspunde la întrebările: unde? încotro?
 Mergem la munte. (la munte, complement circumstanțial de loc – determină un
verb)
 A luat-o la sănătoasa prin pădure. (prin pădure, complement circumstanțial de loc
– determină o locuțiune verbală)
 Hai la film! (la film, complement circumstanțial de loc – determină o interjecție
predicativă)
Propoziția subordonată circumstanțială de loc este aceea care, în cadrul unei fraze,
joacă rolul unui complement circumstanțial de loc. Exemplu: Mergi/ unde te simți în siguranță.
Circumstanțiala de loc răspunde, în cadrul frazei din care face parte, la următoarele
întrebări: unde? de unde? până unde? încotro? pe unde?
Elementele regente pentru circumstanțiala de loc sunt următoarele:
Verb Exemplu: Plec/ unde văd cu ochii.
Locuțiune verbal Exemplu: Ai luat-o la sănătoasa/ cât ai putut de repede.
Interjecție Exemplu: Hai/ unde am fost data trecută.
Adverb Exemplu: Am plecat/ acolo unde ți-am spus.
Locuțiune adverbială Exemplu: De jur împrejur, unde vedeai cu ochii/ bătea grindina.
Adjectiv Exemplu: Cărțile aranjate unde le-am lăsat/ sunt în același loc.
Propoziția circumstanțială de loc se poate introduce prin:
Adverbe Pleacă/ oriunde poți.
Pronume relativ precedat de prepoziție Se oprea/ în care sat apuca.
Pronume nehotărât În orice sat se oprea,/ nu putea rămâne multă vreme.
Reguli de punctuație Propoziția subordonată circumstanțială de loc nu se izolează prin

virgulă de regenta sa atunci când se află după aceasta. Exemplu: M-am așezat/ unde e comod.
Circumstanțiala de loc se separă de regenta sa prin virgulă atunci când se află înaintea ei.
Exemplu: Unde nu plouă mult,/ nu cresc plantele.
32. Complementul circumstanțial de timp și propoziția subordonată

circumstanțială de timp .
Complementul circumstanțial de timp este partea secundară de propoziție care arată timpul în

care se desfășoară acțiunea.
Întrebări: când?, de când?, până când?, cât timp?
Complementul circumstanțial de timp determină:
 un verb: Ne-a vizitat ieri.

 o locuțiune verbală: Și-a adus aminte de ea ieri.
 o interjecție: Iată acum alt exemplu.
 Un adjectiv: Anca este bolnavă de alaltăieri.
Complementul circumstanțial de timp se exprimă prin:
 substantiv:
a) în cazul acuzativ:
– cu prepoziția: A plecat într-o zi de primăvară.

– locuțiune prepozițională: A pornit la drum înainte de sosirea colegilor.
b) genitiv
– cu prepoziție: A sosit înaintea mamei.

– locuțiune prepozițională: De-a lungul timpului s-a schimbat.
 locuțiune adverbială de timp: Ne întâlneam din când în când.
 Adverb de timp cu sau fără prepoziție: Vino mâine!
 pronume
– cu prepoziție: A sosit după el.

-locuțiune prepozițională: El a plecat înainte de acesta.
b) genitiv
– cu prepoziție: Ion a sosit înaintea lui.

– locuțiune prepozițională: A lipsit o zi și pe parcursul acesteia a pierdut cinci ore de curs.
 numeral cu valoare substantivală
a) acuzativ
– cu prepoziție: A ajuns după cei doi.

– locuțiune prepozițională: A pornit la drum înainte de cei doi.
b) genitiv
– cu prepoziție: Maria a ajuns înaintea amândurora.

– locuțiunea prepozițională: A jucat două meciuri și de-a lungul celor două a înscris cinci goluri.
 verb la modul:
– infinitiv: A plecat înainte de a răsări soarele.
– gerunziu: Ajungând acasă, s-a dihnit.
 Adjectiv:
-propriu-zis: De tânără, picta.
– pronominal posesiv în acuzativ precedat de prepoziția înaintea: A plecat înaintea mea.

Propoziția subordonată circumstanțială de timp joacă rolul unui complement circumstanțial
de timp în cadrul unei fraze. Ea indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de verbul
din regentă. Exemplu: Noi plecăm/ când se luminează afară.
Circumstanțiala de loc răspunde, în cadrul frazei din care face parte, la următoarele
întrebări:Când? De când? Până când? Cât timp?
Termenii regenți ai subordonatei circumstanțiale de timp sunt:
verb predicative Eu mă joc pe calculator/ după ce termin de învățat.
locuțiune verbală predicativă Sora mea și-a dat seama/ că a întrecut măsura.
interjecție predicativă Hai/ când ai timp!
Adjective Ea va deveni curioasă/ când îi vei povesti cele întâmplate.
Adverb Atunci, când ai greșit,/ nu ai recunoscut.
Propoziția subordonată circumstanțială de timp poate fi introdusă prin:
Conjuncție (precedată de până) Până să ajung la destinație,/ ploaia se oprise.
Locuțiune conjuncțională Îndată ce mă trezesc,/ te voi suna.
Adverbele relative când și ce, precedate de prepozițiile pe, până, cum . Continuă lucrul/ până

când obosești.
Adverb Odată ce a început cearta,/ nu a încheiat-o ușor.
Locuțiune adverbial Zâmbește/ ori de câte ori își aduce aminte de ei.
Reguli de punctuație De regulă, când se află înaintea regentei, propoziția circumstanțială de

timp se desparte prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Cum se plimba el pe stradă,/ întâlnește un prieten.
Când se află după regentă, propoziția circumstanțială de timp se separă de aceasta prin virgulă
numai dacă înaintea acesteia se află o parte de vorbire cu valoare circumstanțială.
Exemplu: Mergea repede/ pe când ploaia începea.
33. Complementul circumstanțial de mod și propoziția subordonată

circumstanțială de mod .
Complementul circumstanțial de mod este partea secundară de propoziție care arată

felul în care se desfășoară o acțiune sau felul în care se înfățișează o stare, o însușire.
Întrebări: cum?, în ce fel:, în ce mod?, în ce chip? cât?
Complementul circumstanțial de mod determină:
 un verb: Mihai lucrează cu atenție.

 o locuțiune verbală: A băgat de seamă greșeala cu ușurință.
 o interjecție: Hai repede!
 un adjectiv: Era frumosă ca o floare.
 un adverb: Ne-am distrat destul de bine.
Complementul circumstanțial de mod se exprimă prin:
 substantiv:
– cu prepoziție: Învață cu plăcere.

– locuțiune prepozițională în chip: S-a mascat în chip de prinț.
b) dativ
– cu prepoziție: Cânta asemenea privighetorii.
 locuțiune adverbială de mod: Timpul trece pe nesimțite.

 adverb de timp: Maria învață bine.
 pronume
a) în cazul acuzativ
– cu prepoziție: George este mai înalt ca tine.

b) dativ
– cu prepoziție: Băiatul se purta asemenea alor săi.

 numeral cu valoare substantivală
a) acuzativ
– cu prepoziție: Băiatul este mai inteligent decât cei trei.

b) dativ
– cu prepoziție: Mihnea se poartă asemenea celor doi.

Cu valoare adverbială: A muncit înzecit.
 verb la modul:
– infinitiv: A vorbit fără a se gândi.
– gerunziu: Vine alergând.
 Interjecție: Merge lipa-lipa.
În cadrul unei fraze, propoziția subordonată circumstanțială de mod (sau propoziția

modală) îndeplinește rolul unui complement circumstanțial de mod. Exemplu: Au
procedat/ cum au dorit.
Termenii regenți ai propoziției circumstanțiale de mod pot fi:
Verbe Am mâncat/ cât a mâncat și ea.

Locuțiuni verbale L-ai luat peste picior/ cum îl lua el înainte.
Adjective Am citit o carte lungă/ cât o zi de post.
Adverbe S-a mutat mai aproape/ decât a făcut-o el.
Clasificare Propozițiile circumstanțiale de mod pot fi de trei feluri:
Propriu-zise Propozițiile modale propriu-zise indică felul în care se desfășoară acțiunea

menționată în regentă. Ele mai pot arăta și lipsa unei acțiuni diferite de cea din cadrul regentei.
Propoziția modală propriu-zisă poate fi introdusă prin:
Adverb Cum îi vorbești,/ așa îți va răspunde.
Locuțiune adverbial Au continuat cearta/ fără să gândească rațional.
Comparative Prin intermediul unei comparații, propoziția modală comparativă indică

felul în care se desfășoară acțiunea menționată în regentă (sau modul în care se prezintă o stare
ori trăsătură, menționate în cadrul regentei).
Propoziția subordonată modală comparativă poate fi introdusă prin:
Adverb Este mai bine/ să termini lucrul devreme/ decât să închei treaba târziu.
Locuțiune conjuncțională A vorbit/ ca și cum l-ar fi auzit.
Propoziții modale de măsură progressive Propoziția modală progresivă arată raportul

dintre creșterea unei acțiuni din regentă și cea a unei acțiuni aflate în subordonată. Ea este
introdusă în frază prin locuțiuni conjuncționale. Exemple: Pe măsură ce se îndepărta,/ copacii se
micșorau.
Exceptând propoziția modală progresivă, subordonatele modale se află, de regulă, după

regentă. În situația în care acestea se găsesc înaintea regentei, au valoare afectivă.
Propozițiile subordonate modale se despart de regentă prin virgulă numai dacă nu sunt
considerate de către vorbitor ca fiind esențiale, indiferent de locul ocupat în cadrul frazei.
Exemple: Vorbește/ cum vorbești de obicei. Vorbește rar,/ cum vorbești de obicei.
34. Complementul circumstanțial comparativ - subordonată

comparative .
Circumstanțiala de mod comparativă reprezintă al doilea termen al unei comparați de
egalitate sau de inegalitate. După acest criteriu aceste propoziții se împart în:
– comparative de egalitate – exprimă o comparație calitativă și se introduc prin adverbe

(cum, precum, după cum) sau o comparație cantitativă și se introduc prin adverbe (cât, cu cât, pe
cât), locuțiuni conjuncționale (după cum, cu cât, pe cât), pronume și adjective relative, precum și
pronume și adjective nehotărâte
Cum înveți,1/ așa vei ști.2/
Câinele meu a crescut într-o lună1/ cât cresc alți câini în șase.2/
Se poartă1/ după cum a fost învățat.2/
Ea a scris la fel de bine1/ ca și cine a luat zece.2/
35. Complementul circumstanțial de cauză. Propoziția subordonată de
cauză .
Complementul circumstanțial de cauză este partea secundară de propoziție care arată

cauza unei acțiuni sau pe cea a unei trăsături. El determină fie un verb, fie un adjectiv, fie o
locuțiune verbală și răspunde la următoarele întrebări: Din ce cauză? Din ce pricină?
Când se află după regentul său (partea de vorbire pe care o determină), complementul
circumstanțial de cauză nu se desparte de acesta prin virgulă. În schimb, când se află înaintea
regentului, complementul circumstanțial de cauză se desparte prin virgulă de acesta.
Complementul circumstanțial de cauză poate fi exprimat prin:
Substantiv Băiatul plânge din cauza Ancăi.
Pronume Din pricina lui am pierdut competiția.
Numeral Am ajuns la școală din cauza celor doi.

Adjectiv Bărbatul era negru de supărat.
Verb Considerând că nu merită, nu i-a acordat nota zece.
Propoziția circumstanțială de cauză sau cauzala (CZ) este propoziția subordonată care

îndeplinește în frază rolul unui complement circumstanțial de cauză, arătând cauza acțiunii sau
însușirii din regentă.
Am mâncat un măr de foame. (de foame ‒ complement circumstanțial de cauză; din ce
cauză am mâncat?)
Am mâncat un măr1/ deoarece mi-e foame.2/(P2 ‒ CZ; din ce cauză am mâncat?)
Ea a murit de bătrânețe. (de bătrânețe ‒ complement circumstanțial de cauză; din ce
cauză a murit?)
A murit1/ din cauză că era bătrână.2/(P2 ‒ CZ; din ce cauză a murit?)
! Acțiunea verbului din subordonata de cauză este anterioară acțiunii exprimate de verbul
din regentă. Acțiunea exprimată în regentă este efectul acțiunii din cauzală.
Deoarece îl cunosc,1/ am încredere în el.2/ (P1 ‒ cauzală → cauză; P2 → efect)
36. Complementul circumstanţial de scop. Propoziţia circumstanţială de

scop.
37. Complementul circumstanţial condiţional . Propoziţia
circumstanţială condiţională.
Complementul circumstanțial condițional este partea secundară de propoziție

care arată condiția de care depinde înfăptuirea unei acțiuni sau existența unei
trăsături. El determină întotdeauna un verb și răspunde la întrebarea: Cu ce
condiție?
De obicei, complementul circumstanțial condițional se află înaintea
regentului său, separându-se de acesta prin virgulă. Dacă poziția complementului
circumstanțial condițional este după regentul său, atunci el se va despărți prin
virgulă de acesta.
Complementul circumstanțial condițional se poate exprima prin:
 Substantiv (În caz de urgență, deschideți fereastra).
 Verb (Exersând mai mult, vei câștiga concursul).
 Adverb (Să te îmbraci bine, altfel îți va fi frig).
Propoziția subordonată circumstanțială condițională. În cadrul unei fraze,
propoziția subordonată condițională indică o condiție de care depinde realizarea unei
acțiuni menționate în propoziția regentă. Exemplu: Aș fi liniștit/ dacă ai învăța bine.
Termenii regenți ai unei propoziții subordonate condiționale pot fi:

 verbe la moduri personale. Exemplu: Dacă ești cuminte,/ mergem în parc.
 locuțiuni verbale. Exemplu: Mi-aș aduce aminte de ea/ dacă aș avea o
memorie bună.
Propoziția subordonată condițională poate fi introdusă prin:

 Conjuncțiile: dacă, de, să. Să fi învățat tu atât de bine,/ ai fi câștigat concursul.
 Locuțiunile conjuncționale: în caz că, în caz de și de unde + nu, în cadrul
propozițiilor eliptice de predicat. În caz că nu ajung la timp,/ ne întâlnim în altă zi.
 Adverbul când (cu valoare de conjuncție). Nu ies afară/ când plouă.
 Raportul de subordonare prin juxtapunere. Nu muncești,/ nu mănânci. (Dacă

nu muncești,/ nu mănânci.)
Când propoziția subordonată condițională se află în fața regentei, ea se desparte
prin virgulă de aceasta. Exemplu: Dacă aș ști despre ce este vorba,/ aș reacționa.
Când propoziția subordonată condițională se află după regentă, iar la finalul
regentei se găsește un complement circumstanțial, condiționala nu se desparte de
regenta sa prin virgulă. Exemplu: Aș fi venit chiar acum/ dacă nu m-ar fi așteptat
mama acasă.
38. Complementul circumstanţial concesiv. Propoziţia circumstanţială

concesivă.
39. Alte complemente circumstanţiale şi propoziţiile subordonate
corespunzătoare (circumstanţialele de relaţie, sociativă, opoziţională, cumulativă, de
excepţie, instrumentală).
40. Apoziţia. Propoziţia apozitivă.
Apoziția este atributul substantival în cazul nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat, sau, mai rar, în același caz cu acesta. Ex.: Au văzut-o pe
stăpâna acestor locuri, o femeie înspăimântătoare, de care toți se temeau.
Apoziția poate sta pe lângă un
1. substantiv. Salvatorul lor, doctorul Mihăilă, era pentru ei un adevărat erou.
2. pronume. Noi, prietenii tăi, te vom ajuta până la sfârșit.
Tipuri de Apoziție:
A. simplă – se exprimă printr-un singur substantiv comun sau propriu sau
printr-un adjectiv substantivizat. Ex.: Bădița Ioan erau un flăcău falnic; Stăteam de
vorbă cu Lucia, arhitecta, și cu alți prieteni de-ai mei; S-a născut în anul 1995; Ne
vedem la ora cinci.
B. dezvoltată – se exprimă printr-o îmbinare de cuvinte (un substantiv și unul
sau mai multe atribute). Ex.: „Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști.”
Unul și același termen poate fi determinat de mai multe apoziții, simple și
dezvoltate.
Ex.: Era casa lui Dănilă, starostele ciobanilor din partea locului, venetic de pe
plai, dar mare baci la bătrânețe. (Gala Galaction, GA II, pg 128)
Când apoziția are o notă de precizare sau explicare, ea se desparte prin
virgulă de regent. Apoziția poate fi introdusă și prin adverbele adică și anume.
Apoziția indică:
 numele: Fluviul Dunărea, lacul Roșu, Strada Roma, Tatăl său, Costache, era
medicul satului.
 profesia și situația socială: Florin, șoferul, aștepta de două ore.
 naționalitatea sau zona de proveniență: Hans neamțul, dansul brașovean
 însușire a termenului determinat: Tânărul, un sportiv renumit, se lăuda cu
victoriile sale.
 precizarea concretă a unui obiect vag menționat: Noi, tineri dornici de
aventură, am plecat în cea mai periculoasă expediție.
 detalierea substantivului regent colectiv sau la plural: În fața primăriei se
strânse tot satul: femei, copii, bărbați, moșnegi.
Propozitia apozitiva din limba româna se înscrie în rândul atributivelor isolate.

„Valoarea fundamentală a propozitiei apozitive este explicarea, precizarea regentului,
care din punct de vedere logic stă pe același plan”. La nivelul unei fraze, propozitia
apozitiva corespunde apozitiei si poate determina un substantiv, un adverd, un verb
sau o propoziție întreaga iar prin aceasta deosebindu-se de atributiva propriu-zisă. Ex:
Mai am o singura dorința: 1/ să te văd că ai terminat școala. 2/(aici determina un
substantiv). Problema asta e: 1/ să faci rost cât mai urgent de cărți. 2/ (aici determina
un pronume).
Propozitiile apozitive pot fi:
– juxtapose (adica puse alături unul de altul; alăturate);
– introduce prin adverbele adica,anume;
– conjunctiile ca, să, ca să;
– pronumele ce, ceea ce.
Propoziţiile apozitive din limba româna se recunosc uşor dacă punem înaintea
lor adverbele: adica, anume, mai ales când aceasta nu se afla în text. Un alt semn
distinctive îl reprezinta și punctuaţia.
41. Fraza. Definiţie. Raporturi sintactice în frază. Clasificarea propozițiilor

constitutive ale frazei. Tipuri de fraze. Părțile de propoziție și propozițiile
subordonate.
Fraza este o unitate sintactică superioară, alcătuită din două sau mai multe propoziţii
relativ independente, care contractează între ele diferite raporturi sintactice şi constituie un
ansamblu unitar, gramatical şi intonaţional, servind pentru transmiterea unor informaţii
complexe.
Fraza se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o unitate sintactică superioară de comunicare;
- conţine două sau mai multe propoziţii, dintre care unele sunt independente din punct de
vedere gramatical şi comunicativ( propoziţiile principale), iar altele sînt relativ independente din
punct de vedere comunicativ (propoziţiile subordonate);
- luate separat, propoziţiile din cadrul frazei sînt sinsemantice (nonsemantice), deoarece
sensul unei propoziţii e condiţionat de sensul altei propoziţii.
De exemplu: Cei din față simțiră 1 / că i-au pierdut urmele2 / și grăbiră în trap la un colț al
malului,3 / de unde începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. 4 /
Propoziția (1): propoziție principală, regentă față de propoziția 2, este în raport de
coordonare copulativă prin conjuncția și cu propoziția 3;
Propoziția (2): - completivă directă, subordonată față de propoziția 1; elementul relațional
este conjuncția subordonatoare că;
Propziția (3) – propoziție principală, regentă față de propoziția 4, este în raport de
coordonare copulativă cu propoziția 1 prin conjuncția și;
Propoziția (4) – propoziție subordonată atributivă, subordonatată față de propoziția 3,
elementul relațional este adverbul relativ de unde.
Între propoziţiile unei fraze se stabilesc două tipuri de raporturi: de coordonare şi de
subordonare
A. Raportul de coordonare se stabileşte între două propoziţii de acelaşi fel, fie principale, fie
secundare.
Se realizează prin: a) juxtapunere (alăturarea prin virgulă): Pământul te naşte ,1/ pământul te
creşte,2/ pământul te ia.3/
B. Raportul de subordonare se realizează între o propoziţie secundară şi regenta ei.
Se realizează prin:
a) conjuncţii subordonatoare: că, dacă, să, de, ca să, deşi, încât, întrucât, fiindcă,
deoarece: PP PS. Mintea e bună, 1/ dacă e soră şi cu norocul. 2/
b) locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: pentru că, din cauză că, din pricină că,
din moment ce, de vreme ce, măcar că, măcar să, măcar de, chiar dacă, chiar să, cu toate că, ca
şi cum, ca şi când, de parcă, în timp ce, după ce, până ce, până să: PS PP. Până ce nu răstoarnă
carul, 1/ nu se repară drumul. 2/
c) pronume sau adjective pronominale relative: cine, care, ce, ceea ce, cât, câtă. PP
PS. Nu dorm toţi 1/ câţi au ochii închişi. 2/
d) pronume sau adjective pronominale nehotărâte: orice, oricine, oricare, orişicare,
orişice, orişicine: PS PP. Orice se vede mai rar 1/mai dulce pare. 2/
e) adverbe relative: când, cum, unde, cât: PP PS. Omul nu e bătrân 1/când e vorba de
învăţătură.2/
f) adverbe nehotărâte: oricând, oriunde, oricum, orişiunde, orişicând, orişicum, orişicât:
PSPP. Oriunde sunt popi mulţi 1/ moare pruncul nebotezat. 2/
b) joncţiune (prin conjuncţii şi grupuri de cuvinte cu valoare de conjuncţii
coordonatoare): şi, nici, dar, iar, însă, ci, sau, ori, precum şi, numai că.
Clasificarea propozițiilor din cadrul frazei.
După conținutul exprimat și după importanța lor, propozițiile din frază sunt de două
feluri:
 propoziții principale, acele propoziții care apar ca niște elemente independente din
punct de vedere gramatical. Aceste propoziții realizează o “comunicare”, care poate fi
completă, de sine stătătoare sau dominate pentru alte comunicări. Ca importanță ele se
situează pe primul loc în raport cu alte propoziții în frază.
 propoziții secundare acele propoziții care nu dispun de suficiență și autonomie
semantică, ele depinzând din punct de vedere semantic de alte propoziții din frază.
Scoase din frază, ele nu pot constitui comunicări independente, încheiate. Ca importanță,
propozițiile secundare se situează pe locul al doilea în raport cu propozițiile principale.
Așadar propoziția secundară este acea propoziție pri care se organizează, se transmite și
se receptează o “comunicare” ce nu este teoretic de sine stătătoare.
După raportul sintactic stabilit între ele, propozițiile se clasifică în:
 regente – propoziții determinate sintactic de alte propoziții, adică propoziții
conducătoare, care „dirijează” sintactic relațiile din cadrul frazei, obligând alte propoziții
să se raporteze la ele. Ele pot fi atât principale, cât și secundare.
 subordonate – propozițiile care depind sintactic de alte propoziții (regente),
determinându-le în totalitate sau numai parțial; sunt propoziții “conduse”, “dirijate”,
“obligate” de regent să se raporteze la conținutul acestora sau la una dintre părțile de
vorbire din ele. Ele nu pot fi decât propoziții secundare, insuficiente ca înțeles.
După tipurile de relații sintactice care se stabilesc între propozițiile componente, există
trei tipuri de fraze: formate prin coordonare, formate prin subordonare și mixte, acestea din
urmă cu relații de ambele feluri:
 Fraze formate prin coordonare - În acest tip de frază sunt cel puțin două propoziții
sintactic legate, dar fără ca una să fie dependentă de cealaltă, numite „propoziții
principale coordonate.
 Fraze formate prin subordonare - Fraza de acest tip este formată din cel puțin două
propoziții, dintre care una este numită „principală regentă” sau simplu „regentă”, iar
cealaltă este subordonată, numită și secundară sau dependentă, fiind o expansiune a unei
componente a regentei, ex. Știe că s-a greșit.
 Fraze mixte - În asemenea fraze apar raporturi și de coordonare, și de subordonare,
ex. Știe1| că s-a greșit2| și că nu se poate corecta3| (regenta, 1, subordonează propozițiile 2
și 3, care sunt coordonate între ele).
Tipuri de subordonate în frază
Propoziţiile subordonate sunt de următoarele feluri.
Subordonata Elementele introductive
1. subiectivă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât
orice;
2. adverbe: unde, când, cum, cât;
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, cum că
2. predicativă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât
orice;
2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de
3. predicativă suplimentară 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât
orice;
2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de
4. atributivă 1. pronume: care, cine, ce, cât, cel ce, oricare
oricine (+prepoziţie);
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă
5. completivă directă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât
orice;
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă
6. completivă indirectă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât
orice (+ prepoziţie);
3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă
7. completivă de agent pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+
prepoziţiile de, de către);
8. sociativă pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+
prepoziţiile cu, fără, împreună cu)
9. instrumentală
42. Romanistica. Clasificarea limbilor romanice. Criteriile clasificării.
Caracterizare.
Romanistica este o disciplină lingvistică și filologică comparativ-istorice moderne care
studiază limbile romanice. Romaniștii au ca obiect de studiu romanistica sau limbile
romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar
din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula
Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea
veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice.
Limbile romanice sînt vorbite actualmente de circa 800 milioane de vorbitori ai globului.
Ele sînt clasificate în 2 categorii:
 limbi romanice de generaţia I;
 limbi romanice de generaţia a II-a.
Limbile romanice de generaţia I sînt cele care s-au dezvoltat şi-au circulat în vechile teritorii
ale Imperiului Roman. Limbile romanice de generaţia a II-a reprezintă limbile apărute în fostele
colonii: franceza, spaniola, portugheza, italiana ş.a. Numărul limbilor romanice variază între 10-
12. Iorgu Iordan susţine că sînt 10 limbi romanice:Româna, Dalmata, Italiana, Retoromana,
Sarda, Provansala, Franceza, Catalana, Spaniola, Portugheza. Părerea unanimă a
lingviştilor este că limbile romanice sînt considerate următoarele varietăţi moderne ale latinei:
Româna, Dalmata, Italiana, Retoromana, Sarda, Provansala, Franceza, Catalana,
Spaniola, Portugheza, Francoprovansala.
Necesitatea clasificării limbilor romanice a apărut în primul rînd pentru a demonstra
existenţa lor şi în al doilea rînd pentru a demonstra asemănările şi deosebirile. Există mai multe
criterii în baza cărora se realizează clasificarea limbilor romanice, însă nici o clasificare nu se
bazează pe un singur criteriu. Fiecare din ele sînt rezultatul conjungării a cel puţin două dintre
ele.
1. Criteriul teritorial. În baza căruia limbile romanice sînt împărţite în grupe, arii, zone în
dependenţă de teritoriile unde sînt vorbite idiomurile respective.
2. Criteriul filologic. Presupune clasificarea limbilor romanice ca exponente a unei tradiţii
literare.
3. Criteriul tipologic-lingvistic. Vizează compararea unor fapte de limbă ale diferitelor
idiomuri, în special compararea elementelor ce ţin de nivelul fonetic şi morfologic.
4. Criteriul substratului romanic sau etnic. Are la bază împărţirea limbilor romanice după
substratul corespunzător, adică după limba băştinaşilor din teritoriul dat peste care la un
moment dat s-a suprapus limba latină a colonizatorilor romani.
5. Criteriul genealogic. Presupune interpretarea limbilor romanice sub forma unui arbore cu
mai multe ramificaţii, tulpina căruia ar fi limba latină, iar ramurile diferite idiomuri
neolatine.
6. Criteriul socio-lingvistic (socio-politic). Mizează pe condiţiile socio-politice în care
funcţionează limbile romanice
Caracterizarea limbilor romanice. Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile
derivate din latina vulgară. Fac parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai
mult de 700 de milioane de vorbitori nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa,
America de Sud și Africa. Limbile romanice sînt în număr de zece: româna, dalmata, italiana,
retoromana, sarda, provensala, franceza, catalana, spaniola şi portugheza. Teritoriul din Europa
locuit de popoarele care vorbesc aceste limbi poartă numele de Romania.
Româna. Româna se împarte în patru dialecte principale: Dacoromâna, Macedoromâna sau
aromâna, Meglenoromâna sau maglenita, Istroromâna. Româna ocupă extremitatea orientală a
domeniului lingvistic romanic. Este vorbită ca limbă oficială şi majoritară în România şi
Republica Moldova de cca 28 milioane de persoane, dintre care 24 milioane o au ca limbă
maternă. Există nuclee importante de vorbitori şi în afara celor două state, mai ales în ţările
învecinate.
Dalmata (a fost vorbită pe coasta de răsărit a mării Adriatice). Suferind, despre est
presiunea slavei şi despre sud a albanezei, dar fiind ameninţată tot mai puternic de pătrunderea
limbii venete, dalmata a ajuns să fie vorbită în tot mai puţine insule şi chiar în acestea cu timpul
a dispărut. Într-o arie izolată, în insula Veglia o parte din oamenii simpli păstraseră vorbirea
dalmata pînă prin secolul trecut. Ultimul cunoscător al dalmatei a murit în 1898. A avut două
dialecte: 1. Rogusan 2. Vegliot.
Ladina sau retoromana. Ladina – termen introdus de J. Th. Haller în1832,a fost folosit mai
ales de lingviştii italieni. Lingviştii germani preferă termenul de retoromană. În Elveţia, Italia
(nord) are 830.000 vorbitori. Din 1938 devine limbă naţională în Elveţia. Ladina se împarte în
trei varietăţi: vestică, centrală şi estică, numai că ramura vestică are 4 subdialecte: 1. Suprasilvan
2. Subsilvan 3. engadinez de jos 4.engadinez de sus.
Catalana, considerată uneori „limbă punte”, este limba oficială a Republicii Andora, iar în
Spania este limba nu numai a Cataloniei istorice, ci şi a unei fîşii de teritoriu din Aragon, a unei
mari părţi din regiunile Valencia şi Alicante. În Franţa este vorbită numai în Roussilon. Pe tot
teritoriul este vorbită de cca 4 milioane de oameni şi are două mari grupuri de dialecte: dialecte
orientale; dialecte occidentale.
Spaniola. Limba spaniolă, numită uneori și limba castiliană este o limbă romanică din
subgrupul iberic. Este una dintre cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor Unite.
Spaniola se situează pe locul doi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului
vorbitorilor care o au ca limbă maternă, fiind precedată doar de chineza mandarină. O vorbesc ca
prima și a doua limbă între 450 și 500 milioane de persoane.
Sarda. Limba sardă (în sardă: limba sarda) este principala limbă vorbită în Sardinia, Italia are
un milion de vorbitori în special bilingvi. Limba sardă propriu-zisă se împarte în patru dialecte:
sardă logudoreză (sardu logudoresu); campidanez – dialectul cu cei mai mulți vorbitori;
galurez – în partea de nord-est a insuliei Galura; sasarez – în oraşul Sasari.
Franceza. Franceza este o limbă romanică vorbită de 80 de milioane de oameni ca limbă
maternă, 190 de milioane ca limbă secundară și de încă aproximativ 200 de milioane ca limbă
străină, cu un număr semnificant de vorbitori în 57 de țări. Cei mai mulți vorbitori nativi locuiesc
în Franța. Este una din cele 6 limbi oficiale şi de lucru la O.N.U. Are 8 dialecte: poitevin;
normand; picard; walon; loren; shampenois; burgundic; françien.
Provansala sau limba Occitană. Provansala mai este numită limbă Occitană vorbită în
partea de sud a Franței, în Italia de nord-vest (Văile Occitane și Guardia Piemontese) în Spania
de nord (Vall d'Aran) și în Monaco. Are 7 dialecte: lionez; dauphinois; fribourgois; neuchatelois;
vaudois; valaisan; savoyard.
Italiana. Limba italiană este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită de
aproximativ 62 de milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia.Se bucură de
statutul de limbă oficială în trei țări — Italia, San Marino și Elveția (împreună cu franceză,
germană și retoromană) și este folosită auxiliar în Vatican. Deține de asemenea statutul de limbă
de minoritate în părțile Croației și Sloveniei situate pe Istria.
Portugheza. Limba portugheza este o limbă romanică originară din nord-vestul Peninsulei
Iberice. Este unica limbă oficială în Angola, Brazilia, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic,
Portugalia și São Tomé și Príncipe. Portugheza este oficială și în Guineea Ecuatorială împreună
cu limbile spaniolă și franceză. Are 145 milioane de vorbitori şi 5 dialecte: mirandez; portughez
de nord; portughez de sud.
Aceste dialecte sînt numite dialecte continentale: azoric; maderic. Sînt numite dialecte insulare.

43. Stilistica. Cercetarea stilistică: concepte, principii, metode. Clasificări.

Stilistica lingvistică. Stilistica literară.
Stilistica este o ştiinţă cu o situare labilă şi controversată; istoria ei demonstrează o

evoluţie divergentă, în contradicţie cu a celorlalte ştiinţe ale limbajului care, având o tradiţie mai
veche, şi-au precizat şi delimitat obiectul şi metodele.Stilistica îşi are originea în retorică, cea
mai răspîndită formă de instruire superioară în antichitate, ce reprezenta, precum se ştie: o artă a
persuasiunii, o artă a exprimării corecte, o artă a exprimării frumoase, o artă a ornamentului
literar, dar şi o ştiinţă. Stilistica studiază faptele de expresie ale limbii , organizate din punctul de
vedere al conţinutului lor afectiv, care exprimă influenţa sensibilităţii asupra modului de a vorbi
şi influenţa limbajului asupra sensibilităţii.
Pentru început, au fost selectate pentru a fi prezentate câteva din conceptele de bazã ale
stilisticii: stil - limbaj; limbaj artistic - limbaj non-artistic; simbol lingvistic - simbol artistic;
expresivitate; mesaj; text toate frecvent utilizate în practica cercetãrii stilistice.
Ca principii ce trebuie respectate în cercetarea stilului, Tudor Vianu considerã: 
necesitatea identificãrii si intuirii valorilor expresive, pornind de la ideea cã particularitãtile de
expresie sunt fapte de apreciere, valori;  întelegerea raporturilor stilului scriitorului cu alte
stiluri, cu limba în general;  determinarea modului în care valorile de stil se grefeazã pe nucleul
comunicãrii: sunete, lexic, morfologie, sintaxã;  studierea, în ordine, a faptelor de stilisticã
foneticã (distribuirea sunetelor, vecinãtãti, accent, intonatie, simbolism fonetic, armonii
imitative, grafie), a lexicului, a flexiunii, mai ales a substantivului si verbului, a sintaxei (topicã,
structuri), a figurilor de stil;  identificarea faptelor particulare de stil, cu ecou în propria
sensibilitate, ce revin cu oarecare frecventã si care presupun o anumitã unitate;  raportarea
stilului scriitorului la premergãtori si la urmasi;  raportarea si integrarea operei literare în istoria
literarã.
Stilistica lingvistică (stilistica generală sau colectivă) are un caracter descriptiv,
identificând, izolând și analizând “faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de
vedere al conținutului lor afectiv ” (Ch. Bally). În formularea acestei opțiuni de limitare a
domeniukui explorat, Charles Bally pornește de la premisă că un conținut afectiv se comunică
prin modalități lingvistice și virtualități expresive proprii unei limbi, reprezentând abateri în
raport cu limbajul standard,caracterizat prin gradul zero al expresivității.
Stilistica literară (numită și stilistica genetică sau stilistica individuală) apelează la
metoda inductiv-deductivă(„cercul filologic”- Leo Spitzer) pentru abordarea operei literare în
care se revelează unicitatea stilistică a scriitorului. Caracterul aplicat al stilisticii individuale
rezidă în corelarea “abaterii expresive” și a stării psihice particulare care a produs-o, deci a
trăirilor singulare ale eului auctorial : “ […] fiecărei emoții- afirmă L.Spitzer-, mai exact fiecărei
abateri de la starea noastră normală îi corespunde, în câmp expresiv, o abatere de la
întrebuințarea lingvistică normală și invers, o abatere de la limbajul uzual e un indiciu al unei
stări psihice neobișnuite. O expresie lingvistică particulară este, pe scurt, reflexul și oglinda unei
condiții particulare a spiritului”.
44. Structura stilistică funcţională. Stilurile funcţionale. Caracteristici.

Modalităţi de exprimare.
Stilul funcţional al limbii române este un ansamblu de trăsături lingvistice,determinat de
un anumit factor social-cultural,care condiţionează comunicarea,în funcţie de domeniile
activităţii umane. În limba romana contemporana exista cinci stiluri functionale: stiintific, oficial
(juridic-administrativ), publicistic,beletristic (artistic), si colocvial (familiar). O posibilă
clasificare a stilurilor propusă de Ion Coteanu în Stilistica funcţională a limbii române are în
vedere opoziţia artistic/nonartistic. Astfel, stilul artistic are următoarele trăsături specifice :
limbaj conotativ, prin preferinţa pentru sensurile figurate a le cuvintelor; utilizarea mijloacelor
expresive; bogăţie lexicală; sensuri multiple, variabile în funcţie de context. Stilurile
nonartistice se caracterizează prin: limbaj denotativ, prin preferinţa pentru sensurile precise;
concentraţie lexicală, construcţii repetabile etc.
În limba română contemporană există cinci stiluri funcţionale : oficial, ştiinţific,
beletristic, publicistic, colocvial.
Stilul oficial (juridico-administrativ) se utilizează în sfera relaţiilor oficiale, în
diplomaţie, administraţie, justiţie etc. Forme specifice: texte de legi, tratate juridice sau
administrative, acte şi documente oficiale. Caracteristici: realizează funcţia conativă şi
referenţială, de strictă informare a publicului asupra unor situaţii de interes general; se utiliz. în
administraţie, politică, rel oficiale etc.; respectă normele limbii literare; este obiectiv,
impersonal, neutru din punct de vedere al încărcăturii afective; este accesibil, clar şi precis;
utilizează sensurile proprii ale cuvintelor; nu permite interpretări; modul de exprimare este
formal, apelează la clisee lingvistice; terminologia este specifică pentru cerere, adeverinţă, C.V.,
proces-verbal etc.
Stilul ştiinţific: se utilizează în domeniile ştiinţei şi tehnicii; funcţia lui este exclusiv
cognitivă, transmiţând informaţii precise; foloseşte un limbaj de specialitate; este precis, clar,
obiectiv; utilizează sensurile proprii ale cuvintelor; foloseşte numeroase neologisme; respectă
normele limbii literare; modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări şi
documente), monologul oral(în prelegeri, comunicări ştiinţifice, expuneri), dialogul oral (în
cadrul colocviilor, seminariilor şi a dezbaterilor ştiinţifice).
Stilul beletristic (artistic): autorul transmite o imagine proprie asupra realităţii; se
caracterizează prin funcţia sa estetică, poetică; utilizează o varietate de mijloace artistice: figuri
de stil, imagini artistice, sensurile proprii ale cuvintelor; pe lângă informaţii, transmite şi
sentimente, emoţii; se caracterizează prin bogăţie lexicală: arhaisme, regionalisme, elemente de
jargon şi argou; permite abateri de la normele limbii literare.
Stilul publicistic (jurnalistic): îndeplineşte funcţia de informare asupra
evenimentelor sociale, politice, culturale, sportive etc. şi de influenţare a opiniei publice; are o
varietate de forme: articol, cronică, interviu, editorial, masă rotundă, reportaj, ştire etc; cuprinde
şi elemente specifice altor stiluri; conţinutul reflectă realitatea imediată şi poate fi completat de
fotografii, hărţi, grafice etc; în general respectă normele limbii literare; utilizează titluri şocante
sau eliptice pentru a atrage atenţia; uneori foloseşte un ton polemic.
Stilul colocvial (familiar) se utilizează in sfera relaţiilor restrânse (între prieteni, in
familie etc): exprimarea este naturală, firească, eliberată de constrângeri;recurge la mijloace
nonverbale: mimică, gesturi; are o mare încărcătură afectivă;normele limbii sunt frecvent
încălcate; se folosesc regionalisme, cuvinte de argou sau de jargon, clisee lingvistice, vocative,
interjecţii, imperative etc.
45. Stilul.Calitățile generale și particulare. Stilul individual. Performanţa

stilistică.
Stilul este un ansamblul de particularităţi de exprimare,orală şi scrisă,a unui vorbitor,sau
a unei categorii de vorbitori,ori,maniera specifică în care sînt selectate şi folosite în comunicare
texte posibilităţile comunicative ale limbii. Stilul nu poate fi redus numai la aspectele sale
formate,sau lingvistice.El este expresia unui conţinut sufletesc,a unei atitudini filozofice
determinate.
Calităţile generale ale stilului:
Claritatea presupune formularea limpede, logică, coerentă a ideilor, astfel încât
receptorul să înţeleagă pe deplin mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea specializaţi, rari
sau echvoci, a construcţiilor pleonastice sau contradictorii.
Proprietatea vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului (scriitorului),
conţinut şi expresiile alese. Presupune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor.
Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii literare. Abateri frecvente :
anacolutul (discontinuitate lexico sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) şi solecismul
(greşeală de sintaxă).
Precizia exprimă capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, a
găsi cuvintele care exprimă cel mai bine ideea.
Puritatea reprezintă utilizarea mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al
limbii, evitând regionalismele, arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele, expresiile
argotice, de jargon sau obscene.
Calităţile particulare ale stilului rezultă din felul propriu în care vorbitorul utilizează
resursele limbii potrivit firii sale, profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care trăieşte.
1.Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri. I se opun
afectarea şi emfaza.
2. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiţi de expresivitate, a
formulărilor cu largă circulaţie în rândul vorbitorilor.
3. Armonia rezultă din folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Sursele armoniei sunt multiple : accentul cunintelor, sonoritatea lor expresivă, fraze cadenţate
etc. Opusul său este cacofonia.
4. Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii şi evitarea
a ceea ce este necuviincios, trivial, grosolan.
5. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat şi de ton entuziast, prin
respectarea construcţiei clasice a unui discurs.
6. Fineţea inseamnă exprimarea cu subtilitate a ideilor, folosirea dee aluzii fine.
7. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii
umane şi ale societăţii. Nu se realizaează prin negraea directă, ci prin disimularea adevăratelor
intenţii ale emiţătorului.
8. Concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare.
Opuză conciziei este poliloghia – exprimarea logoreică şi ambiguă.
9. Oralitatea - în literatură - capaciatea autorului de a imita limba vorbită. Presupune
folosirea cuvintelor populare, regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative, imperative,
vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic, onomatopee, proverbe, fraze
rimate, vorbe de duh etc.
46. Stilul beletristic.Funcţia poetică şi expresivă. Stil, expresie,

expresivitate.
Stilul beletristic (artistic) are drept caracteristica fundamentală funcția poetică a
limbajului (expresivă, sugestivă); (artistic) se folosește în operele literare. Cuprinde: operele
literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele, memoriile,
amintirile.
Caracteristici: libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii
literare; contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie,
prin modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele); caracterul individualizat al stilului; unicitate
şi inovarea expresiei; bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic; sensuri multiple ale
aceluiaşi cuvânt; înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii
literare (arhaisme, regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);mesajul are funcţie
poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl face perceptibil la
nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie,
dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri,
proverbe etc.; folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc
in constiinta cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente; cuvintele sunt utilizate cu functia lor
conotativa;
Particularităţi lingvistice:
 Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală
 Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii
 Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice
 Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice
47. Obiectul şi importanţa lingvisticii generale. Natura socială a limbii.

Metodele de cercetare ale lingvisticii . Limbă şi vorbire . E. Coşeriu şi problemele
limbajului.
Lingvistica, numită şi ştiinţă a limbajului, glotologie sau glosologie (fr.linguistique sau
sciencedu langage, ital. linguistica sau glottologia, engl. lin-guistics) este ştiinţa care studiază din
toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulat, în general şi în formele sale specifice
de realizare, adică în actele lingvistice şi în sistemele de izoglose care, tradiţional sau
convenţional, se numesc limbi. Lingvistul studiază, fără îndoială, limbile, dar nu pentru a le
învăţa; el le abordează ştiinţific: ca fenomene, nu ca instrumente. Astfel, pentru a semnala un
caz limită, este posibil ca o persoană să ştie o singură limbă (aceea în care se exprimă de obicei:
„instrumentul" său), şi să fie totuşi lingvist, în timp ce alţii pot să ştie foarte multe limbi şi să nu
fie nimic mai mult decît poligloţi.
Istoria constituirii lingvisticii se caracterizează nu numai prin definirea treptată a sferei de
preocupări dar și prin fixarea unor principii metodologice esențiale. Apelul la diverse metode a
stat într-o strânsă legătură, pe de alta, cu ansamblul dezvoltării științelor în diverse epoci.
Metodele tradiţionale:
1. Metoda descriptiva- Pe baza ei sunt întocmite cursuri de lexicologie, fonetică etc.,
dicţionare explicative de sinonime etc.
2. Metoda istorică- Pe baza ei se elaborează cursuri de fonetică istorică, gramatică
istorică, dicţionare etimologice etc.
3. Metoda geografiei lingvistice- Pe baza atlaselor se întocmesc studii, monografii
etc.
4. Metoda contrastiv-tipologică- Prin aplicarea ei se urmăreşte scopul de a releva
atât structurile izomorfe (asemănătoare), cât şi cele alomorfe (diferite, specifice).
Metodele moderne:
1. Metoda analizei distribuţionale (distributivă)- se bazează pe principiul că orice
element sau unitate a limbii poate fi studiată prin descrierea poziţiei lui faţă de
alte elemente, prin analiza contextelor în care apare, făcându-se abstracţie de
semnificaţie lui şi a elementelor vecine.
2. Metoda analizei în constituienţi imediaţi - Se utilizează mai ales în sintaxă.
Constă în reducerea unui număr infinit de enunţuri concrete la un număr finit de
scheme sau metodele structurale.
3. Metoda (generativ-) transformaţională - reprezintă o serie de procedee ce servesc
la convertirea unor construcţii sintactice în altele fie prin expansiune (se obţin
„structuri de suprafaţă”), fie prin comprimare (se obţin „structuri de adâncime”),
fără ca semnificaţia lexicală să difere substanţial.
4. Metoda glotocronologică - presupune o statistică lexicală, cu ajutorul căreia se
poate stabili perioada diversificării unei limbi-bază.
Limba este un fapt social și esențial. Limba reprezintă un fenomen extraindividual şi
social-istoric, în sensul că existenţa ei nu depinde de existenta unui individ singular ci de
existenţa unei naţiuni, grup social vast care o foloseşte ca mijloc de comunicare şi gândire.
Limba a apărut, deci, în filogeneză (proces de dezvoltare a vieții pe pământ) şi presupune
existenţa unei naţiuni care o foloseşte. Există, însă limbi care depăşesc limitele unui stat
(engleza, spaniola). Vorbirea – actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o
limbă este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.
Vorbirea este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a persoanei. Persoana nu apare
numai în hainele care înveşmântează corpul nostru, ci şi în cuvintele care îmbracă ceea ce dorim
să comunicăm.
Corelația limbă – vorbire este explicată, valorificată, completată de numeroși savanți,
astfel încât există mai multe interpretări edificatoare. Klinkenberg J.-M. : „Limba este
componenta colectivă a limbajului, proprietatea comună tuturor celor care practică un cod dat:
este un produs social (...). Vorbirea, dimpotrivă, este componenta individuală a limbajului: este
actul particular prin care ne însușim limba”. Lucruri similare sunt explicate și de către alți
cercetători, reliefând aspectul colectiv și individual al schemei propuse de savant: „Cum s-a
observat, în teoria lui Saussure, definiția termenilor langue și parole pornește de la două
considerente: raportul social – individual (sau, cum s-a mai spus, vorbirea „colectivă” și vorbirea
„individuală”) și raportul schemă – utilizarea schemei (sau formă – utilizarea formei)”.
48. Etnogeneza limbilor. Principalele familii de limbi. Grupul limbilor

indoeuropene. Familia limbilor romanice. Caracteristici generale.
49. Limba română din perspectiva tipologiei lingvistice romanice. Etapele

dezvoltării limbii române. Dialectele istorice. Teorii lingvistice. Argumente de ordin
istoric.
50. Istoria limbii române literare. Epoca veche și modernă. Perioada de

tranziţie. Limba română-limbă de cultură.
51. Modernizarea limbii romane literare. Şcoala Ardeleană şi preocupările
pentru limba naţională.
În procesul complex și îndelungat de modernizare a culturii române, Școala Ardeleană
reprezintă, prin dimensiunile fără precedent în „istoria culturală și literară românească”, un
moment de mare importanță. Corifeii Școlii Ardelene, un mănunchi de călugări și preoți greco-
catolici, care au creat o pleiadă de cărturari puși în slujba neamului, propun o înnoire în limbă, în
istorie, dar mai ales în mentalități și aspirații. Prin urmare, de fiecare dată, orice generație va
găsi, în activitatea și ideile vehiculate de ei, sensuri adânci și mereu noi 1. Prin ei, afirma G.
Ibrăileanu, „Transilvania se pune deodată în fruntea culturii românești și pune începutul culturii
românești moderne”. Şcoala Ardeleană reprezintă unul din cele mai complexe şi ample
evenimente ale culturii româneşti, căruia i s-a acordat o atenţie susţinută după cum rezultă din
vasta bibliografie ce poate fi consultată. n studiul evoluţiei preocupărilor cu privire la unitatea
limbii române literare, în conexiune strânsă cu procesul evoluţiei istorice, al luptelor politice şi al
frământărilor sociale, Şcoala Ardeleană a constituit un moment de referinţă, de neîndoielnică
importanţă. Ea marchează piatra de fundament pe care se vor clădi amplele eforturi viitoare,
începutul unor preocupări care îşi vor lărgi în mod treptat dimensiunile, intensificându-se şi
amplificându-şi semnificaţia, până la triumful final al aspiraţiilor care i-au dat naştere şi au
alimentat-o de-a lungul timpului. Epoca nouă pe care o deschide Școala Ardeleană în istoria
noastră politică și culturală izvorăște din noutatea, adâncimea și consecvența ideilor pe care le
propagă, înarmată cu știința, cu marile idei stimulatoare ale iluminismului european.
Din prezentarea succintă a preocupărilor Școlii Ardelene în domeniile lingvisticii române
și romanice, putem desprinde următoarele concluzii:
a) Latinitatea limbii și a poporului român și înrudirea cu celelalte limbi și popoare
romanice au devenit un crez național, idei de forță ale dezvoltării culturii române moderne și
puternice puncte de sprijin în lupta pentru unitatea noastră națională.
b) Preocupările de romanistică au, prin Școala Ardeleană, o tradiție de aproape 300 de
ani, coincizând cu cele ale lingvisticii românești ca știință și cu începuturile romanisticii
științifice în țările romanice apusene.
c) Asemănările și deosebirile dintre limbile romanice își au originea în latina „poporană”
și în influențele ulterioare. „Româna este bogată în prețioase relicve latinești, bogată în
îndrăznețe inovații ale epocii post-romanice, adică «cea mai fidelă și, în același timp, cea mai
puțin fidelă Romei dintre toate provinciile latine»”.
d) Reprezentanții Școlii Ardelene s-au plasat în ansamblul problemelor majore ale
lingvisticii și istoriei epocii, ridicându-se la înălțimea cerințelor acestora, ceea ce dovedește
erudiție, competență, acribie și pasiune pentru știință, toate puse în serviciul adevărului istoric.
e) Școala Ardeleană a creat, în cultura românească, bazele unei tradiții de preocupări
asupra limbii române și a celorlalte limbi romanice, a comparației limbii române cu acestea,
continuate de marii lingviști de mai târziu: B.-P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Al. Philippide, Sextil
Pușcariu, Nicolae Drăganu, I. A. Candrea, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Dimitrie Macrea,
Gheorghe Ivănescu, Gavril Istrate, Marius Sala, Gheorghe Chivu ș. a.
52. Limba română literară unitară. Baza dialectală și procesul de unificare a

variantelor literare româneşti. Limba română la etapa contemporană.

Limba Romînă Contemporană

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba Romînă Contemporană

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba Romînă Contemporană

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

1. Vocabularul – material constructiv al gramaticii . Lexicul de bază al limbii române. Criterii de

El este alcătuit din două părți: Vocabularul fundamental și Masa vocabularului.

I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1.500 de

1. Cuvantul de baza si radacina

Mijloace de îmbogățire al vocabularului

Mijloacele de îmbogățire a vocabularului sunt INTERNE și EXTERNE.

SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE

Mijloacele externe de îmbogățire a limbii române sunt Împrumuturile și Neologismele.

Antonimele pot fi:

 cu radical diferit: cald-rece, curajos-laş;

 Omonime lexicale - aceeaşi clasă morfologică, sens diferit:

2. Fonetică şi fonologie. Sistemul fonologic, alternanţe fonetice, silaba, accentul, modificări

3. Cuvântul ca unitate lexicală . Sensul cuvintelor. Sinonime. Antonime. Omonime. Paronime .

 simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și

Antonimele pot fi:

 cu radical diferit: cald-rece, curajos-laş;

 Omonime lexicale - aceeaşi clasă morfologică, sens diferit:

Părți de vorbire flexibile își modifică forma în vorbire

Substantive proprii Italia, Ion Luca Caragiale, Venus

Substantive comune apa, casa, flori

Substantive simple alimente, băutură, haine

Substantive compuse cal-de-mare, carte de credit, untdelemn, Mircea cel Bătrân

„un”, „o”, „niște”(caz nominativ, acuzativ) „unui”, „unei”, „unor” (caz

Articol posesiv al, ai, a, ale, alor

Adjective simple bun, rău, frumos, deștept

Adjective compuse multifuncțional, binemeritat

Adjective variabile roșu, verde, înalt

Adjective invariabile grena, kaki, crem

Adjective propriu-zise pătrat, oval, cinstit

Adjective pronominale fratele meu, acel om

Pronumele personal eu, tu, el, ea, voi

Pronumele personal de politețe dumneata, dumnealui, dumneavoastră

Pronumele reflexiv mă, se, sine, își

Pronumele de întărire însumi, însuți, însele, înșivă

Pronumele posesiv a mea, a ta, a noastră, a voastră

Pronumele demonstrativ acesta, ăsta, aceea, același

Pronumele interogativ ce?, cine?, care?

Pronumele relativ ce, cine, care, ceea ce

Pronumele negativ nimeni, nimic

Pronumele nehotărât oricare, vreunul, unul, unii, cineva, altul

Numeral cardinal trei, cinci, opt, zece, douăzeci

Numeral ordinal al treilea, al zecelea, al treisprezecelea

Numeral simplu unu, doi, trei

Numeral compus patruzeci, unsprezece

Verb personal a citi, a dormi, a bea

Verb impersonal a ploua, a ninge, a viscoli, a tuna

Verb tranzitiv (permit asocierea cu un complement direct: a mânca, a suna, a citi)

Verb intranzitiv a merge, a alerga, a sta, a exista

Verb regulat a dormi, a ridica, a rupe

Verb neregulat a avea, a da, a sta, a fi

Verb defectiv a deceda, a divide, a transcede

Verb auxiliar a avea, a vrea, a fi

Verb predicativ verbele la moduri predicative

Verb copulativ a deveni, a ajunge, a fi

Părți de vorbire neflexibile nu își modifică forma în vorbire

 Adverbul: așa, după-amiază, târziu, acolo, departe;

Predicatul nominal atribuie subiectului o însușire, o identitate sau o calitate și

Predicatul verbal atribuie subiectului o acțiune sau o stare, arată ce face subiectul sau ce

5. Structura morfologică a cuvântului: Conceptul de morfem, morf, alomorf. Tipuri de morfeme.

Structura morfematică a cuvântului înseamnă prezentarea structurii cuvântului din perspectiva

6. Clasa substantivelor: Clasificarea substantivelor. Categoriile gramaticale ale

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin