INTEROGAȚIE RETORICĂ

Interogația retorică (interogație poetică) (lat. interrogatio = „întrebare”) este o

figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă în adresarea unei
întrebări (sau serii de întrebări) care transmite sau sugerează răspunsul.

Întrebarea este adresată nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite

indirect o opinie ce trebuie subliniată.

Scriitorii valorifică stilistic interogațiile, pun întrebări, dar nu mai așteaptă

răspunsurile. Renunță la ele și lasă întrebarea suspendată, augmentând astfel
potențialul expresiv al comunicării. Se poate spune că întrebările enunțate sunt doar
pretexte pentru autori, folosite pentru a enunța impresii, idei, sentimente etc.

Interogația retorică a fost folosită mai ales în retorica antică (vezi exemplul din
Cicero). A fost redescoperită în clasicism și romantism și utilizată ca procedeu prin
care se urmărește menținerea atenției și implicarea cititorului la cele spuse.

În interogații retorice sunt folosite propoziții interogative, iar lexicul are o valoare
semantică, denunțătoare și critică.

Interogația adresată unei persoane care nu mai trăiește se folosește în invocație sau
în apostrofă.

Exemple de interogație retorică

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aș cere doar’ pe tine, dar nu mai ești a ta; (M. Eminescu – Despărțire)

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? (M. Eminescu – Scrisoarea II)

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lîngă capiștea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți