Sub vântul care plânge trecând prin codrul brun Ca nişte unde care, lovindu-se, se sparg Şi sub uşoara briză ce trestia o-nclină Un călător visează şi-n visuri se alină Şi-ascultă glăsuirea talazului din larg.
Pe-acest pescar noptatec pe stânca sumbră-l văd
Cum îşi îndreaptă ochii spre al cerului prăpăd Şi-n timp ce-a lui privire pătrunde-n firmament, El se întreabă, poate ce este cu-acest cântec Ce către ceruri suie rupt din al mării pântec Se stinge şi renaşte în fiece moment.
Aţi auzit, prieteni, ce imn a înălţat
Nemărginita mare spre cerul înstelat? Ce muzică sublimă trezeşte Dumnezeu În lumea infinită Atoatecreator Însufleţind talazul statornic călător Să cânte imnul sufletului meu!
Prin Dumnezeu vorbeşte talazul vast al mării
Şi totul prinde viaţă la şoaptele chemării, Venind din mari adâncuri ca soarele-n răsfrângeri Al valurilor mării fantastic cor de îngeri Care-şi topeşte-n spaţii nemărginite ceara În castul clar de lună, prieteni, bună seara!