Baladă somnambulă

de Federico Garcia-Lorca

Verde, cât de drag mi- Tinere, dacă-aş putea Spune-mi unde-i,

eşti, verde, acest târg l-aş încheia. frăţioare,
Verde vânt. Şi ramuri Dară eu nu mai sunt eu, fata-ţi tristă, în ce loc?
verzi. casa mea nu mai e-a Câte dăţi te-a aşteptat !
Barca peste valul mării mea. Câte dăţi te-o aştepta
şi calul în munte, sus. Vreau, prietene, să mor părul negru, chipul
Ea cu umbra-n omeneşte-n pat la mine. proaspăt,
cingătoare De oţel, ar fi mai bine, în balconul verde, oaspăt
în balconul tău visează, cu cearşafuri de olandă. !
părul verde, verde faţa, Nu vezi rana despicată
cu ochi de argint, ca de la piept la beregată ? peste ochiul de fântână
gheaţa. trei sute de roze negre mi se legăna ţiganca.
Verde, cât de drag mi- pe pieptaru-ţi alb dau Părul verde, verde faţa,
eşti, verde. floare. cu ochi de argint, ca
Pe sub luna mea ţigancă Sângele ţi se prelinge gheaţa.
lucrurile stau privind-o iscodind spre cingătoare. Peste apă ea atârnă
şi ea nu le poate vede. Dară eu nu mai sunt eu, de un ţurţure de lună.
casa mea nu mai e-a Noaptea se făcu intimă
Verde, cât de drag mi- mea. ca o piaţă mică, mică.
eşti, verde. Lasă-mă să urc încalte Gărzile civile bete
Stele mari de la balcoanele înalte, poarta o izbeau cu sete.
promoroacă lasă-mă să urc, mă lasă
vin cu peştele de umbră pân’ la verzile balcoane. Verde, cât de drag mi-
ce deschide drum La balcoanele de lună eşti, verde,
luminii. unde apa-adânc răsună. Verde vânt şi ramuri
Vântu-l freacă cu * verzi.
aspreala Şi cei doi se suie-acum Barca peste valul mării.
ramurilor lor, smochinii la înaltele balcoane. Şi calul în munte, sus.
şi, motan viclean, Lăsând urmă şi de sânge
zbârleşte şi de lacrime pe drum.
muntele agave acre. Lampioanele de tablă
Cine va veni? Pe unde? peste case tremurau.
Stană, în balcon rămasă O mie de tamburine
trupul verde, părul de cristal zorii răneau.
verde,
marea-amară ea visează. Verde, cât de drag mi-
Prietene, eu vreau să eşti, verde,
schimb verde vânt şi ramuri
calul meu pa casa sa, verzi.
frâu-l dărui pe oglindă Prietenii-amândoi suiră.
şi cuţitul pe manta. Vântul le lăsa în gură
Din păşunile din Cabra gust de mentă şi de fiere,
sângerând, acuma vin. şi un gust de busuioc.
Prima şi ultima meditaţie
de Federico Garcia-Lorca

Vremea
are culoarea nopţii.
A unei nopţi liniştite.

Peste lunile uriaşe,

Eternitatea
e fixată pe douăsprezece.
Vremea a adormit
pentru totdeauna
în turnul său.
Ne înşală
toate ceasurile.

Vremea, de acum,
are orizonturi.

Baladă somnambulă
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde.

Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,

verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !

peste ochiul de fântână

mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,

Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

traducere de Teodor Balş

Balada durerii negre

Ciocurile de cocoşi
scurmă cătând aurora
când din muntele-nnoptat
coboară Soledad Montoya.
Galbenă aramă, carnea-i
miroase a cal şi umbre.
Nicovale fumegânde
sânii,-i gem cântări rotunde.
Soledad, pe cine cauţi
singură, spre zori, anume?
Caut eu pe cine caut,
dar ce-ţi pasă tie, spune ?
Merg să-mi caut bucuria
şi pe mine să mă caut.
Soledad a remuşcării
mele, cal ce umblă razna, care
în sfârşit când dă de mare
valurile îl înghit.
Nu-mi mai aminti de mare ;
ea durerea neagră-mi creşte
în câmpiile măslinei
pe sub foşnet de frunzare.
Soledad, ce jale-ascunzi ?
Ce dureri atât de-adânci ?
Acre de-aşteptări şi gură
lacrimi de lămâie plângi.
Grea durere mă răpune !
Din bucătărie-n casă
fug, şi cozile mi-atârnă
pe pământ, ca la nebune.
mi-s veşmintele şi trupul,
ce durere ! de cărbune.
Ay, cămăşile-mi de fir !
Ay, de mac coapsele mele !
Spală-ţi trupul tău cu apa
ciocârliilor – şi lasă,
Soledad Montoya-n pace
inima ce te apasă.
*
Mişcător de cer şi frunze
râul jos în vale sună.
Cu flori de dovleac, lumina
proaspătă se încunună :
o, durere ţigănească,
veşnic singură, curată.
Jale cu ascunsă matcă
şi-auroră depărtată

traducere de Teodor Balş

Prima si ultima meditatie

Din vol. Padurea ceasurilor

Vremea
are culoarea noptii.
A unei nopti linistite.

Peste lunile uriase,

Eternitatea
e fixata pe douasprezece.
Vremea a adormit
pentru totdeauna
in turnul sau.
Ne insala
toate ceasurile.

Vremea, de acum,
are orizonturi.

Balada lunei, lunei

de Federico Garcia-Lorca

În fusta ei de chiparoase
veni la fierărie luna.
Copilul o priveşte lung,
Copilul stă privind-o-ntruna.
În aerul tremurător
luna braţele îşi mişcă
ivindu-şi, lubrică şi pură,
sânii ei tari de cositor.
Fugi tu, lună, lună, lună.
Dacă vor veni ţiganii
din inima ta vor face
salbe şi inele albe.
Lasă-mă să joc, copile.
Când ţiganii au să vină
te-or găsi pe nicovală
cu ochii-nchişi, fără lumină.
Fugi tu, lună, lună, lună!
Le-aud caii ca un zvon.
Nu-mi călca, copile, lasă-mi
albul meu de amidon.

Sosea-n goană călăreţul

bătând surd toba câmpiei.
Are ochii-nchişi copilul
înlăuntrul fierăriei

Prin livada de măslini,

bronz şi vis, veneau ţiganii.
Capetele ridicate,
ochii-ntredeschişi şi-i ţin.

Cum mai cântă cucuveaua,

ay, cum cântă ea în pom !
Lunecă, de mână, luna
peste cer c-un pui de om.

Plâng ţiganii-n fierărie

plâns cu ţipăt, hohotit.
Vântul priveghează, vântul
în priveghi a-ncremenit.

Eu ştiu că liniştit profilul meu odată

din ant. Valori eterne ale poeziei hispane

Eu ştiu că liniştit profilul meu odată

va sta în muşchiul unui nord întunecat.
Oglindă castă-n care a încetat
pe mai departe pulsul meu să bată.

Mai ştiu că dacă iederă de adieri mişcată

trupul mi-a fost, cu chipul în nisip lăsat
va fi tăcere veche, caiman înduplecat,
fără sfiala lui de altădată.

Şi chiar de niciodată flăcări n-or să-mi fie

glasu-mi, ci-amărăciune de grozamă, frânte
aripi de porumbei, măsura în mine or să-şi ştie

crengile fără frunză, de vreme aplecate,

căci eu voi fi în ele, făcându-le să cânte
peste cortegiul veşnic de dalii întristate.

Preciosa şi vântul

Luna ei de pergament
sunând, Preciosa-apare
pe o umedă potecă
de leandri şi cristale.
Liniştea fără de stele
tot fugind de tamburină
moare unde marea-şi cântă
noaptea ei de peşte plină.
Sus, pe crestele sierrei
dorm acum carabinierii
păzind turnurile albe
unde locuiesc englezii.
Iar ţiganii de pe ape
nalţă ca să se desfete
umbrare din melci de mare
şi din ramuri de pin verde.

Luna ei de pergament
sunând, Preciosa vine.
Şi văzând-o, s-a stârnit
vântul cel neadormit.
Iar San Cristobald, gol puşcă
plin de limbi cereşti de foc,
priveşte fata cântând
dintr-un flaut dulce,-absent.

Fată, lasă-mă să-ţi salt

rochia, să văd. Deschide
mâinii mele-mbătrânite
roza-albastră-ascunsă-n pântec.

Ea aruncă tamburina
şi aleargă înainte.
Tânăr, vântu-o urmăreşte
cu o sabie fierbinte.

Marea, vuietul şi-a stins.

Se îngălbenesc măslinii.
Cântă flautele umbrei
şi-al zăpezii gong întins.

Preciosa, fugi, Preciosa,

că te prinde vântul verde !
Preciosa, fugi, Preciosa !
Uită-te pe unde-apare !
Satirul de stele joase
şi cu limbi strălucitoare.
*
Preciosa-nspăimântată
intră-n casa ce o are
dincolo de pini, mai sus,
consulul englez, spre mare.

Speriaţi de ţipăt vin

trei carabinieri în goană,
mantii negre strânse-n talii
şi bonete pe sprânceană.

Lapte cald, să bea, o cană

englezul ţigăncii-i dă
şi o cupă de ienupăr.
Preciosa nu le bea.

Când le spune-acelor oameni

întâmplarea sa, plângând,
din olanele de-ardezie
vântul muşcă, furibund

(traducere de Teodor Balş)

Federico Garcia Lorca - Chitara

Începe plânsul
chitarei.
Se sparg cupele arborilor
pline cu dimineata.
începe plânsul
chitarei.
E inutil
s-o faci sa taca.
Plânge monoton
cum plânge apa,
cum plânge vântul
peste zapada.
E cu neputinta
s-o faci sa taca.
Plânge lucrurile
pierdute departe.
Nisipul din Sudul fierbinte
visând camelii albe.
Plânge sageata fara tinta
amurgul fara zori
si prima pasare
moarta în ramuri.
O, chitara!
Inima ranita
de cele cinci sabii.